Reamintim că Mitr. Longhin este tras într-un proces nedrept cel mai probabil pentru a i se închide gura. De altfel, nu este singurul, alți episcopi deja se află în arest. Deși dosarul care i s-a fabricat nu respectă minimal rigorile juridice, el a fost acceptat de judecători pentru a i se face un proces. După ce acest episod părea o înfrângere, mulțimea foarte mare de oameni, clerici și episcopi care au participat la ziua onomastică de duminică, 30 octombrie, a bucurat inimile tuturor și a dat un impuls și curaj bun. A urmat zilele trecute tentativa de percheziționare a Mănăstirii de către forțe armate ale statului, însă acestea s-au restras și au fost făcute de rușine pentru că nu aveau mandat de percheziție. Acum avocații sunt crunt loviți și Mitropolitul Longhin lăsat fără apărare.
Nu rămâne decât mărturisirea fără frică de oameni și cu teamă de Dumnezeu pentru că nu ai cu cine vorbi. Bineînțeles că mereu este nevoie de a avea capacitatea să fie dat răspuns oricui cere socoteală de credința și poziția noastră, însă au sosit vremuri ca în primele veacuri creștine, când e trebuință și de fapte, de răbdarea prigoanelor, nu doar de vorbe.
E de înțeles până la un punct atitudinea rezervată și diplomatică a Patriarhiei Române față de chestiunea autocefaliei ucrainene, însă de ceva vreme a fost trecută granița oricăror rezerve. De acum, lipsa de reacție înseamnă vânzare fățișă a credinței ortodoxe, o adâncire a trădărilor de la Sinodul din Creta și a celorlalte concesii din vremea pandemiei și altele din răstimp.
Mulți preoți și enoriași din zonă au venit la porțile Mănăstirii când s-a auzit că este înconjurată de militari înarmați cu mitraliere. Se poate vedea acest lucru din filmările de la fața locului:
Însă, înainte de aceasta, Mitropolitul Longhin a fost cel care întâmpinat pe invadatori cu curaj și cu durerea că tocmai oficialitățile țării nu veghează la respectarea ordinii în aceste momente grele de război în care se găsește Ucraina, ci urmăresc să provoace mai multă dezbinare și instabilitate:
Pe lângă reacția poporului, a existat și o relatare în direct în România la Televiziunea RealitateaTV. Moment anunțat insistent în avans ca fiind un scandal într-o mănăstire românească, invazia trupelor înarmate a fost relatată și filmată în direct.
În mod curios, pentru că nu au mai relatat nimic în ultimul timp despre situația grea a românilor din Bucovina din partea ucraineană, chiar și Antena3 a inclus în programul de știri informații despre evenimentele de acum:
Cum-necum, ofițerii au ddat ordin să fie părăsită Mănăstirea după ce începuseră să percheziționeze mai multe locașuri mănăstirești, nu doar centrul de călugări din Bănceni. Este vorba de Mănăstirea Sf. Xenia, centrul pentru copii de la Molnița din apropiere și restul clădirilor anexe, spital, hotel pentru pelerini și gospodării. Dintr-o dată, însă, au părăsit planurile inițiale și au plecat, spunând că nu vor decât să apere Mănăstirea și să se asigure că nu există elemente care ar putea-o pune în pericol. Bineînțeles, cu astfel de minciuni nu-și pot ascunde intențiile reale rău-voitoare.
Ca să fie învederat faptul că această incursiune a forțelor ucrainene este una de intimidare și necinstită, conducătorul lor nu s-a legitimat și nici nu a putut să arate un mandat de percheziție. Totul a fost orchestrat noaptea ca hoții în sfidarea legii și ordinii. Ei, care ar trebui să asigure ordinea, dau dovada că statul prigonește pe nedrept credința și Biserica Ortodoxă. Nu se încurcă în hârtii și justificări când nedreptatea trebuie să-și facă norma.
Bineînțeles că această acțiune vine pe fondul procesului intentat Mitropolitului Longhin, întemeietorul și capul acestor așezăminte monahale și sociale, care este o scamatorie copiată după procesele Tribunalului Poporului din comunism.
Desigur că o Biserică ce-și are o istorie de mai bine de un mileniu nu poate fi dărâmată atât de ușor, dar guvernul asta se silește. Ceea ce s-a petrecut ieri la Bănceni este doar un episod din filmul acaparării locașurilor de cult de către schismaticii ucraineni. În Bucovina nu le-a mers, cum nu le-a mers în mai multe locuri. S-au împiedicat de solidaritatea oamenilor și românilor din zonă și din țară.
Este mare lucru că s-au adunat atâția oameni în contextul în care foarte mulți stau ascunși pentru a nu fi luați pe front, când mulți sunt speriați, când patrulele de recrutarea umblă pe ulițe și prin sate. Pe de altă parte, este firesc să-și apere Mitropolitul care-și pune sufletul pentru comunitate.
Nu legea îi poate ocroti pe cei din Bănceni, ci credința lor și unitatea, cât mai sunt și acestea, care ar trebuie să crească în aceste vremuri de prigoană.
Nu în ultimul rând, ar trebui să tragem un semnal de alarmă la Patriarhie și la guvernul nostru român: Nici măcar suferințele co-naționalilor noștri din Ucraina nu ne deschid ochii asupra fărădelegilor, persecuțiilor și abaterilor bisericești pe care le îndură Biserica Ucraineană canonică? Vânzarea credinței și a neamului va avea la noi vreo limită? Există un punct în care să putem spune: Stop!? Interesele noastre sunt mai presus de ale Occidentului apostat și secularizat și lipsit de identitate. Sufletul nostru nu poate fi ținut numai cu promisiuni mincinoase și secătuit de Dumnezeu și de unitatea națională.
În final, rămâne mesajul îndurerat de mai jos al Mitr. Longhin pentru situația în care se găsește el alături de atâtea suflete și mare parte din comunitatea românească de pe plaiurile bucovinene:
Imagine: Orthopraxia (Documentul BORu cu privire la primirea Sfintei Împărtășanii)
Tema împărtășirii cu Sfintele Taine este una actuală în contextul desacralizării lumii, dar și a trăirii creștinilor. Manifestarea deplină a credinței se arată în primirea Sfintei Împărtășanii, dar nu fără o pregătire care să vădească faptul că inima a fost gătită cum se cuvine pentru primirea Împăratului Hristos.
Am realizat o prezentare video a acestui subiect mai jos (sau discuția completă, cu mult mai multe precizări pe subiect la acest link), la care este adăugată sublinierea în scris a unor aspecte importante:
Evitând prescripțiile că împărtășirea trebuie să fie deasă sau rară, ceea ce contează este să fie făcută în duh de trezvie, de credință nelumească, întru curăția inimii și conștiinței. Fiecare după puterea și măsura proprie. Nu există termene de 40 de zile, nici necesitatea de a ne apropia de Potir la fiecare Liturghie. Deși Părinții colivari au cultivat o conștientizare mai mare a apropierii frecvente și continue de Sfintele Taine, ei nu au făcut aceasta în detrimentul nevoinței duhovnicești, ci au insistat mereu pe pregătirea prealabilă. Din nefericire, astăzi există un curent nivelator care anulează aceste cerințe și dă o altă conotație împărtășirii, anume de medicament magic, chiar și pentru păcate nepocăite cum se cuvine. Aceasta este în răspăr cu prevederile canonice, care rânduiesc îndepărtarea de la cele Sfinte pe anumite perioade, până la curățirea prin pocăință.
Mai jos redăm câteva sfaturi practice și repere concrete cu privire la desimea împărtășirii:
Cuv. Filothei Zervakos:„În ce privește Sfânta Împărtășanie, stabilim următoarele:
1. Câți au dragoste din tot sufletul și din toată inima față de Dumnezeu și câți îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei înșiși, au smerenie, ascultare, tăierea voii, blândețe, nemâniere, înfrânare, răbdare, tăcere, aceștia pot să se împărtășească o dată pe săptămână și de două ori când se întâmplă o sărbătoare în mijlocul acestei săptămâni.
2. Când nu au virtuțile de mai sus și se mâhnesc din cauza aceasta și se silesc să le dobândească și se roagă și doresc sincer și cer Sfânta Împărtășanie ca pe un medicament ajutător și evită pe cât le stă în putință orice păcat, li se permite și lor să se împărtășească o dată pe săptămână.
3. Câți au așa-zise păcate care se iartă, adică puțină mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciună, glumesc, râd, bârfesc, mănâncă mai mult decât e de trebuință, fac ascultare, dar fără tragere de inimă și au și alte mici păcate de moarte, pe care se silesc să le taie și să le tempereze, dar nu cu osteneală și râvnă cum se cuvine, dar totuși le cunosc, se căiesc și le mărturisesc, acestora li se permite să se împărtășească la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupuși, mânioși, certăreți, mincinoși, dacă se mărturisesc și arată o pocăință și schimbare adevărată și iau hotărâre că vor înceta să păcătuiască, să se împărtășească la două luni.
5. Dacă după un an încetează sau se înfrânează, împuținând păcatele, să se împărtășească la 40 de zile și, când se îndreaptă complet, să se împărtășească ca și cei de mai sus, la 15 zile și o dată pe săptămână.
O astfel de dispoziție către monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu să săvârșească minuni în timpul vieții lui și după moarte. Un astfel de discernământ al acestor vrednici de pomenire Părinți trebuie să-l urmeze și Părinții duhovnici actuali, ca să-i canonisească pe cei care se mărturisesc la ei.” (din cartea Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine p. 77-78).
„Oare este bine să ne împărtășim în fiecare zi sau la intervale de timp sau în fiecare duminică și numai atunci?
Această întrebare nu are unul și același răspuns. Sunt unii care se cuvine să se împărtășească în fiecare zi, și sunt alții cărora nu li se potrivește aceasta, și sunt iarăși alții care nu se cuvine deloc să se împărtășească. Sunt iarăși alții care se țin pe ei înșiși departe de Împărtășanie, păcătuind, așadar, fără frică, precum neamul armenilor, iar alții se împărtășesc pentru pază, și sunt alții care se împărtășesc din dispreț, dând mai mult loc lui satana în suflet, cum s-a întâmplat cu Iuda, fiindcă odată cu pâinea „a intrat în el satana”; și sunt alții care, așteptând să se împărtășească, se păzesc mai întâi de păcat. Iar alții, iarăși plângând și tânguindu-se pe ei înșiși, se opresc pe ei o vreme de la Taine – aceștia, precum cred, bine fac, fiindcă nu dau atâta loc diavolului în ei înșiși.
Și simplu, ca să spun pe scurt, conștiința omului este canonul împărtășirii cu Sfintele Taine. Fiindcă știu pe cineva care îmi spunea că s-ar bucura dacă ar fi cu putință să se împărtășească de trei ori pe zi din prea mult dor către Hristos, mai ales când sufletul se curățește prin milostenie.”
După ce s-au infirmat zvonurile despre vlădica Longhin de acum mai bine de o săptămână că ar fi fost arestat, de data aceasta procesul său a ajuns în faza primelor audieri. Deși cel mai probabil deznodământ ar fi fost punerea sub arest (preventiv), totuși acest lucru nu s-a petrecut, după informații de la fața locului. Însă cercetarea va continua.
Cuvintele sale rostite ieri și astăzi în cadrul predicilor de la Sfânta Liturghie și într-un mesaj special sugerează clar că nu va da înapoi de la mărturisirea sa și de la fidelitatea față de Biserica Ortodoxă. Acestea sunt direcțiile care îl animă în atitudinea sa, nu interese politice sau pământești de altă natură.
Ultimele sale cuvântări înregistrate video:
https://youtu.be/4Hmv1Kjj4mI
Se pare că a fost apărat de credincioși în fața autorităților, după cum reiese din următoarele două materiale de mai jos, dintre care primul nu este decât un fragment dintr-un live care a fost cenzurat de rețelele de socializare:
https://youtu.be/FoxkgSWmE-w
https://youtu.be/azcp3OCRAQI
Noi apelăm la rugăciunile și la susținerea tuturor pentru cauza Mitropolitului Longhin și pentru păstrarea credinței curate pentru care se dă lupta cea bună în aceste zile. Atunci când nu ne vom mai susține credința curată, vom ceda singuri la redutele ortodoxiei și la adevărul eveanghelic revelat. Din frică, din lașitate sau din ignoranță, vina de a renunța la apărarea Bisericii și credinței ne va aparține nouă, nu prigonitorilor.
Însă un aspect important al mărturisirii este ca ea să fie făcută corect, pe baza canoanelor bisericești și a legilor sănătoase ale statului pentru libertatea religioasă, fără fanatisme și reacții compromițătoare, dar și fără frică și intimidare.
Prigoana statului asupra Bisericii Ucrainene ca metodă de ruinare a țării (Imagine: UJO)
Pe lângă războiul armat care se desfășoară pe teritoriul Ucrainei, mai există unul împotriva Ortodoxiei, care a început înainte de ofensiva Rusiei. Autoritățile persecută Biserica Ortodoxă canonică îndeosebi la nivel local prin acapararea bisericilor și violența asupra credincioșilor.
Furia demonică și nedreptatea care caracterizează aceste atacuri asupra Bisericii sunt reliefate de două intervenții ale lui Dumnezeu în cazuri concrete. Despre acestea vorbește Mitropolitul Longhin într-o predică de acum câteva săptămâni:
Doi oameni au murit după ce au fost atinși de mânia lui Dumnezeu. Un activist înfocat și-a dat sufletul chiar în momentul atacării unei biserici și a preotului de acolo, iar un bătrân a murit a doua zi după ce și-a permis să-și bată joc dansând în fața unei femei care se ruga în apărarea Lavrei Pecerska.
La începutul lunii aprilie, Volodimir Ivanovici Natikaci, un activist al BOaU, a murit în timpul unui raid asupra unei biserici ortodoxe din satul Lipoveț din regiunea Kiev. Organizat de deputatul Ivan Mihailovici Semtsov alături de cel ce a ajuns să moară, atacul bisericii s-a sfârșit în mod tragic prin acest incident. Conform martorilor oculari și declarațiilor preotului paroh, împricinatul s-a năpustit asupra unui preot și a încercat să-l tragă de-o parte de crucea pe care o ținea în mână, strigând amenințări cu moartea la adresa clericilor, dar a murit subit de atac de inimă. Filmarea scurtă de mai jos ne dă o imagine despre cele petrecute. A existat și una puțin mai lungă ce surprindea momentul în care se chinuia și și-a dat sufletul:
Celălalt bătrân menționat se poate vedea din filmarea de mai jos cum dansa sfidător față de credința oamenilor și se știe doar că a murit a doua zi, din păcate:
Deși aceste evenimente sunt semne în ajutorul Bisericii, ele nu constituie o bucurie și un triumf, ci o atenționare să nu ne ucăm cu lucrurile serioase ale credinței.
Tragediile acestea trebuie încadrate în contextul mai larg al prigonirii crunte a Bisericii din țara vecină.
După cum se poate întrevedea dintr-un articol recent despre persecuția din Ucraina, deși schismaticii formați cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice recent, în 2018, sunt foarte puțini și interesați mai mult de aspectele politice conflictuale cu rușii decât de credință, aceștia se organizează foarte bine și violent. Nu există o pondere mai mare de creștini care doresc să-și schimbe afilierea de la Biserica Ortodoxă canonică, ci doar grupuri de schismatici sau politruci care dau năvală peste lăcașurile de cult și le iau în posesie, după care organizează un vot de trecere de la BOU la BOaU. Fiind mai numeroși decât credincioșii care se pot aduna aproape în orice parohie, ei îi domină pe localnici și se mută de la o parohie la alta.
Din nefericire, influența lor nu este doar una locală, ci ajunge până la autoritățile guvernamentale. De altfel, acesta este și motivul pentru care a fost înființată structura bisericească schismatică, pentru că statul a cerut aceasta. Cel mai probabil și dovedit, există o presiune consistentă a SUA prin interpușii săi de a sprijini aceste inițiative care au aderență mai mult pe plan local. Altfel spus, deși populația sprijină în marea ei majoritate Biserica Mitropolitului Onufrie, există o minoritate care beneficiază de un sprijin imens politic ce dorește persecutarea Ortodoxiei. Motivele și interesele sunt diferite de la diferiții actori implicați, dar concură în aceeași direcție a prigonirii.
Ceea ce-i împiedică deocamdată să dea o lege de interzicere a Bisericii este faptul că nu au suficiente voturi în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, după cum dă mărturie un deputat. Nici măcar în partidul de guvernământ nu există suficientă adeziune la un asemenea proiect de represiune. Mai mult, legea este de partea credincioșilor și aceștia au toată îndreptățirea să creadă că-și vor recăpăta bisericile mai târziu, când vor putea avea loc procese echitabile.
Însă deocamdată legea nu este respectată, ci răstălmăcită pentru a fi împlinite interesele unora. Numai mărturisirea oamenilor care stau la fața locului împiedică autoritățile să nu acapareze Lavra Peșterilor, deși nu pot invoca nici un motiv real pentru a fi luată din administrarea Bisericii. Deocamdată funcționează și legile martirajului pentru credință.
Deși soarta întregii Biserici Ucrainene este amenințată de autoritățile ucrainene, este luat aminte și la suferința românilor etnici din țara vecină, din regiunea Bucovina.
După valul de știri din primele luni ale anului despre vitregiile prin care trec românii, iată că există și materiale în mass-media românească prin care se pune la îndoială veridicitatea suferințelor povestite. Un reportaj realizat de PrimaTV în Săptămâna Mare neagă cele relatate de IPS Longhin și-l acuză că face jocul rușilor, de la care ar fi primit bani până la începutul războiului. Bineînțeles, din păcate, doar vorbe aruncate în vânt.
Vlădica Longhin a mustrat pe acel jurnalist român chiar într-o predică și a respins toate minciunile din reportaj. Episcopii din Ucraina sunt prigoniți cu adevărat, închiși, alungați din țară, bătuți. Bisericile sunt acaparate și chiar arse. Clădirile din cuprinsul Mănăstirii nu sunt hoteluri, cum fals s-a spus, ci un arhondaric mare pentru a primi gratuit pe închinători, un spital și un orfelinat pentru copii cu handicap grav, toate întreținute pe cheltuiala proprie. În mod categoric nu sunt dovadă a traiului bun neafectat de persecuția statului ucrainean.
În ce privește afirmațiile din reportaj că etnicii români nu sunt împiedicați să vorbească în limba lor la biserici și la școală, acest lucru este contrazis de situația din teren. S-a tot vorbit în trecut cu dovezi clare că Ucraina vrea să interzică limbile minoritare pe teritoriul său, că sunt afectate drepturile minorității române.
Din păcate, situația actuală este tot mai gravă și din cauza faptului că România nu a știut să apere interesele minorității sale din țara vecină. Semnalăm două apeluri ale fraților noștri de peste graniță:
Unul dintre cei mai importanţi lideri ai comunităţii româneşti din Ucraina, fostul primar al comunei Mahala, Elena Nandriş, cere autorităţilor române să se implice mai mult în apărarea intereselor populaţiei de etnie română din regiunea Cernăuţi, notează Agerpres.
Nandriş şi-a manifestat îngrijorarea faţă de aplicarea noii Legi a învăţământului, care prevede restrângerea drepturilor minorităţilor în şcoli. Actul normativ impune şcolilor cu predare în limba minorităţilor, inclusiv în limba română, să introducă, treptat, ore în limba ucraineană.
„Eu cred că Guvernul României ar trebui să se implice mai insistent în apărarea limbii noastre române, pentru că noi o pierdem şi nouă ne pare foarte rău. Noi iubim limba noastră, noi ne zbatem pentru limba noastră, noi o preţuim mai mult decât voi acolo. Noi am spus totdeauna: vrem să vorbim, vrem să cântăm şi să ne rugăm în limba noastră. Noi vorbim în limba strămoşilor noştri de ani de zile. Astăzi sunt 551 de ani de când suntem români. Şi acum, în câţiva ani, distrugem totul. Ne doare foarte mult. Mulţi din România nu înţeleg asta. E durere când îţi pierzi limba. Noi aici nu avem putere să facem ceva. Legea merge mai departe. Nu au cedat nicio literă din lege”, a afirmat Nandriş.
(…)
Legea învățământului a fost modificată în 2017, determinând, în primă etapă, ca şcolile cu predare în limba rusă să treacă la studierea tuturor disciplinelor de învățământ în limba ucraineană începând cu 1 septembrie 2020.
Ulterior, la finalul lui 2022, președintele Zelenski a promulgat o lege a minorităților naționale. Legea a fost criticată de guvernele României și Ungariei. MAE de la București a declarat că este „regretabil” modul în care a fost adoptată legea și a cerut Ucrainei consultări cu Comisia de la Veneția și reprezentanții minorității române din această țară.
Până și în Parlamentul României a fost citit un apel al unui preot român din Ucraina:
https://youtu.be/0LFKC5DGAQ8
Pe lângă prigonirea minorităților, se intensifică zilele acestea și atacul la adresa Bisericii majoritară din zona Cernăuți. Fiind regiunea care nu are nici o biserică cedată schismaticilor, a fost luată în vizor de autorități și de radicalii naționaliști. Aceștia urmăresc desproprietărirea parohiilor pentru a le fi luate terenurile și clădirile în care-și desfășoară viața religioasă. Astfel, Consiliul Local a votat ridicarea dreptului de a folosi permanent lotul de pământ alocat pentru 24 de parohii și mănăstiri. Aceasta în ciuda faptului că instituția în cauză nu are aceste atribuții, ci doar un tribunal poate decide această desproprietărire în anumite circumstanțe.
Un exemplu de violență la adresa comunității ortodoxe canonice din regiunea Cernăuți este incendierea unei biserici din satul Milieve cu hramul Sf. Iov de Poceaev. La acest gest Mitropolia a răspuns cu o întrebare retorică: „Ce fel de binecuvântare căutăm de la Dumnezeu pentru pământul nostru?”.
PF Părinte Patriarh Daniel în centru, Pr. Viorel Ioniță în stânga sa (Imagine: Ziarul Lumina)
Publicat atât de Ziarul Lumina, cât și de trustul Basilica, articolul scris de Pr. Prof. și Consilier onorific Viorel Ioniță pe tema schimbării Pascaliei cerute prin recenta și cunoscuta Petiție, reprezintă un punct de vedere oficial, poate mai veridic decât postările de pe FaceBook ale d-lui Bănescu. Fiind niște reflecţii, este evident că nu e vorba de un răspuns prin care se tranșează subiectul. Totuși, fiind atât de categorice și zdrobitoare la adresa demersului petiționar, în mod limpede cerințele d-lor Papahagi și Baconschi sunt trimise la plimbare.
Imaginea de ansamblu este aceea că asistăm la o dispută în interiorul Bisericii venită prin niște intelectuali, susținută și de unii ierarhi și guri progresiste, printre care la loc de cinste este chiar purtătorul de cuvânt, d-l Bănescu. Însă deocamdată revoluția nu prinde teren în BOR pe cât ar fi dorit. Cadența avangardistă (și ieșită în decor) a Patriarhiei Ecumenice nu are decât un ecou slab în România.
Partea bună a răspunsului Pr. Ioniță
Pr. Viorel Ioniță, din postura de consilier patriarhal onorific și de delegat până mai ieri al BOR în relațiile sale externe, reprezintă o voce reprezentativă pentru Patriarhia Română. Nu doar că articolul Sfinției Sale este preluat de canalele cele mai importante bisericești, dar el însuși are o greutate deosebită prin rolul pe care l-a jucat în trecut și poziția pe care și-o păstrează în prezent.
Respingerea argumentelor sociale invocate de Petiția inovatoare este corectă și necesară. Viața din diaspora nu este cum ne-o imaginăm noi, ci în funcție de realitățile trăite acolo. În consecință, separația dintre Paști și vacanța dată de stat este bine-venită. În Occident Învierea nu mai are nici pe departe greutatea din mediile ortodoxe, după cum constată un preot slujitor acolo.
Pe fond, este lăudabilă deschiderea unei dezbateri reale pe tema pascaliei, nu doar cu argumente emoționale sau în treacăt. Câteva idei importante:
1. Precizarea că Biserica Georgiei a condamnat cele două Biserici, Finlandeză și Estoniană, pentru schimbarea calendarului dovedește că cele două nu sunt decât excepții care trebuie să rămână așa, nu să dea tonul într-o direcție nedorită și perdantă.
2. Congresul din 1977 a concluzionat că propunerea stabilirii unei date fixe a Paștelui „fie în prima duminică din aprilie fie după a doua sâmbătă din aprilie, susținute de Biserica Romano-Catolică și de CEB, nu pot fi acceptate de ortodocși, căci nu respectă recomandările Sinodului I Ecumenic”.
3. Același Congres a „constatat caracterul eronat al criteriilor actuale de calculare a datei Paștilor (computul) folosite în prezent de Biserica Ortodoxă, pe baza calendarului iulian neîndreptat, anume calcularea echinocțiului de primăvară la 21 martie este întârziată cu 13 zile față de calendarul solar, iar tabele lunare din pascalie sunt întârziate cu 5 zile”.
4. Exactitatea datelor astronomice sunt de o importanță secundară față de cerințele de unitatea bisericească la nivel liturgic și canonic, iar deocamdată credincioșii nu sunt pregătiți pentru astfel de schimbări/adaptări.
5. Există o decizie recentă a tuturor Bisericilor Locale, la Sinaxa din ianuarie 2016 ca data comună a sărbătoririi Paștilor de către toți ortodocșii să nu fie modificată. Cu alte cuvinte, inclusiv Patriarhia Ecumenică trebuie să respecte această hotărâre.
6. Serbarea comună la nivel panortodox a Paștelui nu poate fi acuzată de naționalism religios, de afecte antioccidentale, de calcule politice, ci ea este o cale a „bunului simț” de a prăznui Învierea în unitate și înțelegere cu toți credincioșii ortodocși.
Subiectul esențial care a fost evitat
Tema apropierii dogmatice de lumea religioasă occidentală a fost ignorată de Părintele consilier, deși a fost atacată frontal de Petiția „pascală”. Fără să-i reproșez drastic acest aspect, îl pun pe seama calculelor de politică bisericească prin care să nu fie întinată imaginea Patriarhiei.
Partea dogmatică comportă două laturi, una banală și alta profundă și serioasă:
1. La modul simplist, este curios că Pr. Viorel Ioniță a diagnosticat „intenția de a pune sub presiune conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru a lua o hotărâre prin care să se separe de tradiția tuturor Bisericilor Ortodoxe” ca fiind fundamentată „doar pe motive de ordin social și cultural”. Este adevărat că se cerea ca BOR să caute „să sărbătorească Paștile cu catolicii și protestanții” și pe motive exterioare (sociale și politice), dar a fost prezentat acest demers ca urmărind a „face un pas important spre mult mai complicata reîntregire a Bisericii Lui Hristos, care comportă probleme dogmatice dificile”. În plus, tratarea celorlalte confesiuni ca fiind „Biserici” cu care să ne unim liturgic și dogmatic este o abordare nu doar la nivel exterior, ci profund teologică, cu implicații doctrinare clare.
Aici aș pune simpla întrebare retorică: BOR se definește și activează mai mult la nivel social și cultural decât pe plan dogmatic? Are conștiință teologică sau doar prezență în planul istoric trecător?
2. Toate Conferințele și întâlnirile oficiale inter-ortodoxe menționate, începând cu cea din 1923, au pornit de la tema calendarului și au sfârșit cu Sinodul din Creta (2016), unde a fost evitat subiectul și a fost oficializată doctrina ecumenistă.
Chiar Pr. Viorel Ioniță a scris o carte dedicată pregătirii Sinodului din Creta (Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009. Spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, 2013) în care prezintă parcursul de la Conferința din 1923 până spre documentele pregătitoare ale Sinodului. Cauza și nevoia convocării unui Sinod provine de la deciziile provocatoare de schimbare a calendarului. Însă trebuie adăugat că probabil au existat alte substraturi care au dus la o abordare ciudată în final.
Mai concret, deși Bisericile Locale trebuia să se adune laolaltă să rezolve problema complicată a calendarului și a schismei care s-a produs între ele prin adoptarea neunitară a noului calendar îndreptat, ele au abandonat fix acest subiect la Sinodul care s-a întrunit în final în Creta, 2016. Deși ar fi fost logic să fie măcar amânat, totuși Sinodul s-a ținut. Și nu doar atât, ci a luat una din cele mai importante decizii, anume de a valida doctrinar ecumenismul și participarea la mișcarea ecumenică de „restabilire a unității creștinilor”.
După cum se știe, Patriarhia Ecumenică urmărește în unirea cu lumea religioasă occidentală să fie stabilită întâi o dată comună a Paștelui, lucru ce ar favoriza apropierea dogmatică. Privind retrospectiv, este foarte posibil ca reformarea calendarului din 1923 să fi avut aceleași idealuri „mărețe”, chiar dacă nu au fost menționate atunci în mod expres. Dacă avem în vedere demersurile anterioare, chiar din 1902 și 1920 ale Patriarhiei Ecumenice de implicare a Ortodoxiei în apropierea și chiar unirea cu ereticii, schimbarea calendarului la inițiativa Patriarhului controversat Meletie Metaxakis se încadrează perfect în această perspectivă. Prin urmare, chiar deciziile din Creta (2016) ar reflecta scopurile reale urmărite.
Deci Patriarhia Română, prezentă și semnatară a documentelor acelui Sinod, este foarte implicată la nivel oficial în direcții ecumeniste. Acest lucru evită să îl abordeze Pr. Viorel Ioniță, ceea ce este bine, pe de o parte, pentru că este blocat în practică demersul acesta greșit, dar pe de altă parte, tinichelele rămân legate de coada Patriarhiei noastre și zornăie din când în când cu sunetul apostaziei de la Ortodoxie săvârșite în Creta, 2016 și nerezolvate.
Nu este mai ușor să avem o mărturisire de credință clară la nivel oficial, care să liniștească deplin conștiințele ortodoxe ale credincioșilor din BOR sau chiar din întreaga Biserică? Poate nu e chiar atât de ușor pentru unii și îi împovărează pe alții.
În încheiere, remarc ideea PS Petru Pruteanu, care mi-a fost semnalată, anume că în Biserică există trei autorități: canonică (episcopatul), duhovnicească (duhovnicii) și teologică și acestea ar trebui să colaboreze cel puțin, dacă nu chiar să fie întrupate în aceeași persoană. Este greu de acceptat că episcopii pot să conducă Biserica fără a avea măcar autoritate teologică, adică fără să-și cunoască credința, dar cel mai probabil acesta este nivelul. Însă autoritatea duhovnicească ar trebui să dea tonul în toate, căci atunci fidelitatea față de Evanghelie s-ar păstra prin conștiința trează, chiar și fără cunoștințe sau pârghii canonice foarte puternice.
Comentariu ulterior: Putem constata că este mai profund conflictul din interiorul BOR de la nivel oficial. Nu doar Teodor Baconschi, ci și Vasile Bănescu și-a manifestat reprobarea pe FB față de cele scrise de pr. Ioniță. Din păcate pentru dânsul, se folosește de multe minciuni sau în cel mai bun caz este ignorant. Hotărârea Conferinței din 1923 a vizat mai mult calendarul anual, nu pascalia, așa cum sugerează. Cel puțin doar noi, românii am ținut să schimbăm și pascalia, pe când ceilalți, adică grecii, nu au făcut asta. Iat Conferința de la Moscova din 1948, deși organizată sub auspicii comuniste, a hotărât ca măcar Paștile să fie serbat în mod unitar, făcând concesie Bisericilor care au îndreptat calendarul să-l utilizeze în continuare. Asta pentru că oricum aceasta era realitatea în teren: din anii ’30 nimeni nu mai ținea Învierea după calendarul îndreptat. Dacă ar fi să judecăm cum trebuie implementate hotărârile pascale de la Niceea, discuția nu este atât de simplă pe cât o prezintă purtătorul de cuvânt. În mod limpede Pr. Ioniță a prezentat mult mai bine problema. Cât privește așa-zisa ostilitate față de intelectualitatea „creștină” reproșată atât de d-l Baconchi, dar și de d-l Bănescu, ea nu are fundamente în textul Pr. Ioniță. Dimpotrivă, tocmai că Sfinția Sa a răspuns cu argumente suficient de pertinente și s-a adresat atât mirenilor, cât și clericilor. Însă, dacă dumnealor li se pare că Ortodoxia are nevoie de o mai mare și mai intelectuală „adecvare la realitate”, adică de aggiornamento, acest fapt constituie o problemă serioasă. Hristos este Același ieri și azi și în veci, spune Sf. Ap. Pavel (cf. Evr. 13: 8). Adaptarea pe care o dorește d-l Bănescu este una la filozofie și la curentele moderne, care tocmai sunt înfierate și condamnate de Biserică încă din vremea apostolică. Poate este crunt adevărul, dar dumnealui nu-și găsește locul în Biserică, darmite în postura de purtător de cuvânt al BOR. De fapt, conștientizăm că împărțirea din sânul Bisericii la care face referire d-l Baconschi nu este între pro-occidentali și pro-ruși, ci între credicioși ortodocși și falși credincioși.
Deși un subiect delicat, Pascalia ar fi trebuit tratată cu mult mai multă atenție de către petiționari, dar ei dovedesc o crasă neștiință și pun în aplicare o cruntă manipulare a maselor. Afirmațiile false cu privire la îndreptarea calendarului de la Conferința din 1923 și viziunea ecumenistă asupra Bisericii compromit apelul în ochii oricărui om informat, dar și în fața Sinodului BOR, care ar trebui să răspundă acestui demers. Nu a existat nici o unificare a calendarelor acum un secol, ci decizii separate posterioare ale câtorva Biserici Locale. Și, în loc de „concordie” încercările de atunci au adus mai mult dezbinare și rușine, BOR fiind nevoită să renunțe la implementarea smintitoare a noii pascalii. În plus, nu există mai multe „Biserici”, ci cea Ortodoxă, a cărei unitate nu trebui reîntregită.
Nici un ortodox sănătos în credință nu ar îndrăzni să propună Bisericii să facă pași spre apropierea dogmatică de celelalte erezii. Cu atât mai puțin prin tertipuri precum schimbarea pascaliei.
Deși sunt invocate rațiuni lumești pentru unificarea pascaliei cu lumea religioasă occidentală, adevăratul motiv este unul de culise. Este vorba de dorința de „a convinge și Bisericile Ortodoxe surori să adopte duhul unității și să sprijine inițiativele Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol” de unire în dizolvare cu restul ereziilor.
De fapt, pregătirea terenului pentru Sinodul sincretist anunțat pentru 2025 a intrat în linie dreaptă și mai este puțin timp. Petiția legată de Pascalie are menirea de a promova acest proiect străin de credința dreaptă al Patriarhiei Ecumenice în rândul și în cugetul poporului credincios. După ce majoritatea a înghițit trădarea din Creta, 2016, oare va avea aceeași priză și preconizata trădare de peste doi ani?
Mai jos o prezentare video a subiectului:
PS. Deși problema îndreptării calendarului ar putea comporta o dezbatere teologică serioasă, aceasta este foarte tare viciată de tendințele ecumeniste actuale. Abia după condamnarea mișcării ecumenice cred că se va putea discuta cu folos și această temă internă a Ortodoxiei.
Filmulețul de mai jos face o prezentare succintă a situației actuale a Ortodoxiei în Ucraina, îndeosebi în partea de Vest. În timp ce Estul este predominant rusofon și măcinat de război, partea opusă a țării se remarcă prin prigonirea Bisericii Ortodoxe de sub Mitropolitul Onufrie. Textul articolului este o traducere a narațiunii din fundal.
Pentru a fi mai clar, activitatea de distrugere a Bisericii canonice este dusă de stat în colaborare cu schismaticii conduși de Epifanie Dumenko și de naționaliștii radicali din zonă. Fiind o regiune marcată de prozelitismul sălbatic catolic de-a lungul istoriei, cu formarea greco-catolicilor încă din 1695 și aflată mult timp sub dominația poloneză, aici populația are tendințe anti-rusești, dar și anti-ortodoxe. Chiar și așa, majoritatea este formată din oameni credincioși ortodocși, care nu vor să renunțe la credința străbună și bună. Dar ajutorul și puterea politică sunt un factor decisiv, bineînțeles cu metode necinstite, similare cu ale sovieticilor. De aceea Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, prin a cărui intruziune necanonică s-a format noua „Biserică” schismatică în 2018, poartă o mare responsabilitate pentru această prigoană a ortodocșilor, care are caracter mai mult inter-naționalist.
Primăvara anului 2023 este legată de înfrângerea eparhiilor BOU în Vest. Autoritățile BOaU și radicalii au zdrobit BOU în regiunile Ivano-Frankovsk și Lvov. Urmează Hmelnițki.
Ceea ce veți vedea în acest video era inimaginabil până mai ieri. Astăzi, în primăvara anului 2023, se poate spune cu convingere că autoritățile Ucrainei noastre, în alianță cu reprezentanții BOaU și cu radicalii, distrug Biserica Ortodoxă Ucraineană înadins. Cum se petrece asta? Să începem!
Pe 10 martie autoritățile au anunțat încheierea Acordului cu BOU pentru arendarea Lavrei de jos. Pe 29 martie obștea se presupunea că va părăsi mănăstirea, dar nu au făcut asta. Credincioșii au organizat o rugăciune stând în fața ușii de intrare. Oamenii pur și simplu nu au lăsat comisia să inventarieze și să sigileze bisericile. Toți s-au așteptat la un asalt în forță, dar nu a venit. În orice caz, s-au desfășurat evenimente tragice în Vestul Ucrainei.
Pe 28 martie, autoritățile au organizat un raid al ultimei biserici a BOU din Ivano-Frankovsk. O bandă de radicali a spart ușile laterale, a dat cu gaz lacrimogen în interior și a scos afară pe credincioși. primarul orașului, Ruslan Marținkiv, a anunțat cu emfază că regiunea Ivano-Frankovsk a devenit prima regiune din Ucraina fără Biserica Ortodoxă Ucraineană, pe care o numește Patriarhia Moscovei: „Acesta este un eveniment măreț pentru noi. Regiunea Ivano-Frankovsk este prima regiune care astăzi este fără Patriarhia Moscovei”.
Curând primarul a spus că orașul a sărbătorit Paștile pentru prima dată fără BOU: „Acesta este cu adevărat primul Paște fără Patriarhia Moscovei”.
Autoritățile s-au ocupat și în Lvov de Biserica Ortodoxă Ucraineană. Pe 5 aprilie, 50 de oameni necunoscuți, conduși de șeful Consiliului Regional din Lvov, Iuri Kholod, au dat buzna în Catedrala Sf. Gheorghe chiar în timpul Liturghiei. Au oprit slujba și au organizat un vot fals pentru trecerea către BOaU. Apoi, împreună cu poliția, i-au scos afară pe credincioși. biserica a fost acaparată. În aceeași zi, autoritățile au oprit acordul de arendare și au sigilat biserica Sfintei Treimi ce aparținea parohiei BOU.
Următoarea zi, autoritățile au făcut ceva de neimaginat. Au demolat ultima biserică a BOU din Lvov cu un excavator. Reiterăm că nu e vorba de vreo clădire abandonată, ci de o biserică funcțională, în care se rugau sute de parohieni.
Ca în Ivano-Frankovsk, primarul de Lvov, Andriy Sadovyi, a declarat deschis că s-au ocupat de comunități pentru că aparțin de BOU. Citat: „Mulțumiri tuturor care s-au alăturat și au ajutat să fie închisă istoria Patriarhiei Moscovei în orașul nostru în aceste două zile fără provocări”.
Andriy Sadovyi: „Astăzi nu avem nici o comunitate oficială în Lvov care să țină slujbe sfinte sub auspiciile Patriarhiei Moscovei. Vă place sau nu, decizia a fost luată și trebuie respectată. Punct”.
Aceeași poveste și în regiunea Lvov. În Boryslav, autoritățile au sigilat Biserica Acoperământului după ce comunitatea a refuzat să se transfere către BOaU. Guvernul a închis biserica BOU în satul din Vidniv.
Prin urmare, autoritățile distrug în mod deschis parohiile BOU tocmai pentru că sunt parohii ale BOU.
Exemplul din Ivano-Frankovsk și Lvov a inspirat autoritățile din Hmelnițki. Dar problema este că sunt multe sute de comunități bisericești acolo și zeci de mii de parohieni în ele. Ce e de făcut? S-a decis să fie folosită metoda provocării, propusă de șeful C14, Yevhen Karas, pentru Lavra Pecerska din Kiev. Acolo el instruit pe luptătorii săi să se împartă în grupuri de doi sau trei, unde unul să provoace pe un monah sau credincios spre agresiune și restul să filmeze cu telefonul: „Misiunea este să acționați ca un catalizator, să exacerbați totul și (să arătați, n.ed.) că se comportă ca agresori și ca o turmă. Astfel, acest comportament agresiv al lor va fi de mare autor ca toți, inclusiv europenii, să spună că este un grup agresor terorist, nu monahi”.
În Lavră, această tehnică nu a funcționat pentru că instrucțiunile lui Karas au ajuns pe internet. Dar în Hmelnițki totul a ieșit strălucit. Pe 2 aprilie, toată mass-media ucraineană a explodat cu indignare – preoții moscoviți din Hmelnițki au bătut un militar. Canalele TV au arătat filmări unde un ipodiacon cu parohienii trăgea afară un soldat, în timp ce o femeie cu camera striga față de scena baterii soldatului.
Acest fapt a fost publicat de deputatul din Hmelnițki Viktor Burlyk. Și apoi el a chemat pe locuitorii orașului prin rețelele de socializare la catedrala BOU. Și acum mulțimea, deja indignată de „baterea soldatului”, a dat buzna la fața locului și a început dintr-o dată să voteze pentru transferul catedralei către BOaU. Catedrala a fost acaparată în final. Primarul de Hmelnițki a convocat imediat o ședință în care a „interzis” BOU în oraș și regiune. Bisericile sunt acaparate atât în Hmelnițki, cât și în regiune potrivit schemei bine erodate. În orice caz, să ne întoarcem la „bătaia soldatului” Artur Ananyev.
Video-ul postat de deputat începe din momentul când Ananyev este tras deoparte. Ce s-a întâmplat înainte de aceasta nu se arată în video. Iată ce spune însuși ipodiaconul, Igor Slobodyan: „Ananyev a alergat spre solee, care este în mijlocul bisericii și a turnat apă pe Părintele Protodiacon Rostyslav. După aceea, a sărit pe solee, l-a aruncat pe protodiacon, i-a rupt veșmintele bisericești. Drept urmare, Sfânta Evanghelie a căzut la podea”.
Faptul că Ananyev l-a atacat pe diacon este confirmat și de câteva secvențe postate pe net și care ar fi trebuit să arate că clericul însuși a scăpat Evanghelia pe podea. Acolo se poate vedea că haina preotului este ruptă. Adică Ananyev a întrerupt Liturghia, a atacat pe diacon și era periculos pentru parohieni, femei și copii. De aceea a fost prins atât de dur.
Dar cel mai interesant lucru este că aceste secvențe au fost publicate de Yevhen Karas, același care a dat instrucțiuni pentru provocările din Lavră. Cum a obținut înștiințare de la femeia din catedrala din Hmelnițki? Răspunsul este în această fotografie. Karas, Ananyev și deputatul Burlyk sunt o echipă. Ei au organizat împreună provocarea din Hmelnițki ce a cauzat indignarea societății și a dus la acaparări în masă în oraș și în regiune.
Așa a avut loc raidul în catedrala din Șepetivka. Mulțimea incitată a fost condusă la biserică, atunci când parohienii se rugau înăuntru. Ușile laterale au fost sparte. Credincioșii au început să construiască baricade, dar forțele erau inegale. Prădătorii au deschis ușile centrale. Mulțimea a năvălit în biserică atunci când o parte din parohieni cu preotul lor se rugau în genunchi. Noii stăpâni ai vieții se bucurau și aplaudau. Parohienii BOU care nu au vrut să plece singuri au fost trași afară cu forța. Catedrala a fost luată.
În timpul acaparării altor biserici din Hmelnițki și din regiune, autoritățile au blocat accesul la ele pentru parohieni.
Un parohian din Biserica Sf. Gheorghe a BOU din Hmelnițki: „Toți suntem locuitori din Hmelnițki, parohieni ai acestei biserici, ai altor biserici. Ce se întâmplă în biserică acum? De ce nu sunt lăsați în biserică oamenii care vin la slujbă? De ce?! Ce-i cu oamenii aceia care fac zarvă acolo? Ce se întâmplă în biserică, oricum?”.
Mai departe, în locul parohienilor, autoritățile au adunat oameni complet dinafară să voteze trecerea la BOaU.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Valentyna Hesal spune că locuiește într-un cartier mic din cealaltă parte a orașului, dar a venit să sprijine comunitatea”.
V. Hesal: „Am considerat datoria mea directă să iau parte la acest eveniment”.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Antonina, o locuitoare a acestui cartier, spune că locuiește aproape de biserică, dar merge la altă biserică, ‘ucraineană’”. Antonina: „Am venit aici să sprijinim. Foarte bine.”
Acaparatorii sunt organizați și conduși de oficiali. De exemplu, în timpul ocupării Bisericii Sf. Gheorghe din Hmelnițki, omul care era prezentat ca șeful unei noi comunități religioase este de fapt directorul companiei de electricitate din Hmelnițki.
În această situație, credincioșii nu pot spera la putere. Pot să-și apere bisericile doare pe cont propriu, cum a fost cazul în Kamyanets-Podilsky. Și aici oficialii au condus mulțimea la catedrală cu intenția clară de a o ocupa. Dar au eșuat. Parohienii au devenit un zid la biserica lor.
În trezirea urii de ansamblu față de BOU, autoritățile locale pun mâna pe pământul pe care sunt construite bisericile. Schema este simplă: fără pământ – fără drept de existență pentru biserică.
În timpul săptămânii, consiliile municipale din Hmelnițki, Kamyanets-Podilsky, Rovno, Zdolbuniv, Ternopol, Luțk, Berezan și multe altele iau decizii pentru acapararea pământului. Această simultaneitate sugerează că autoritățile locale au primit un ordin de sus.
Taras Batenko, parlamentar al Ucrainei: „Aceasta poate fi numită o ‘revoluție spirituală’, un purgatoriu. Ucraina este faimoasă pentru maidanurile ei. Procesul de transferare a bisericilor de la BOU a Patriarhiei Moscovei către BOaU sau, în final, către o altă confesiune nu poate fi oprit”.
În același timp, o lege de interzicere a BOU este în pregătire. Pentru ce?
Parlamentarul Poturaev răspunde acestei întrebări: „Scopul nostru ca agenți ai statului este să promovăm stabilirea unei singure Biserici Ortodoxe în Ucraina. Ea deja există – este BOaU”. Mai mult, Poturaev spune că, atunci când acest proces se încheie, autoritățile se vor adresa Fanarului pentru un alt Tomos pentru BOaU, de data aceasta pentru Patriarhie. Citat: „Acestea sunt scopuri strategice ale statului ucrainean și ale Ortodoxiei ucrainene”.
Legea de bază a statului – Constituția Ucrainei definește în articolul 35 următoarele principii ale libertății religioase și credințelor ideologice ale ucrainenilor: „Oricine are dreptul la libertatea filosofiei și religiei proprii. Acest drept include libertatea de a avea sau nu orice religie, să organizeze singur sau în colectiv și fără constrângeri religioase ritualuri și ceremonii și să ducă activitate religioasă… Biserica și organizațiile religioase sunt separate de stat și școala – de Biserică. Nici o religie nu va fi recunoscută de stat drept obligatorie”.
Ceea ce se întâmplă în Ucraina față de Biserică este un lanț de delicte atât de flagrante, încât pot fi comparate cu delictele bolșevicilor.
În același timp, autoritățile actuale, ca și bolșevicii, spun că Ucraina este o țară cu o libertate religioasă fără precedent. Șeful Departamentului de politici etnice ale Statului, Yelensky, a declarat foarte serios că „Ucraina este un spațiu al celei mai mari libertăți religioase din Europa”.
Adică demolarea bisericilor, acapararea în masă a bisericilor cu participarea autorităților, distrugerea deliberată a unei confesiuni în regiuni întregi, incitarea la ură împotriva unei denominațiuni anume – sunt acestea semnele „libertății religioase”?
Într-o zi, toate acțiunile autorităților noastre împotriva Bisericii vor primi o evaluare, cum s-a făcut cu acțiunile regimului sovietic. Acei agenți statali implicați în prădarea bisericilor locale sau eliminarea prin lege a Bisericii vor fi responsabili de aceasta, în timp ce războiul va servi doar ca o circumstanță agravantă.
Nu ca și cum s-ar fi slăbit vreo clipă prigonirea celor care au întrerupt pomenirea, dar plângerea penală care i s-a făcut recent este un episod care reliefează bine situația din teren.
Mesajul Părintelui legat de atacul pe care l-a primit:
„Către Protopopiatul Urziceni, ESC
Hristos a înviat!
Mă bucură nespus faptul că vă îngrijiți de buna rânduială în Biserică lui Hristos, însă deplâng faptul că ați ales să o slujiți după chipul și asemănarea lumii acesteia. Ați apelat la autoritățile statului și mi-ați făcut plângere penală pentru că mi-am îngropat creștinește un fiu duhovnicesc aflat pe calea îngrădirii de erezia ecumenismului. Întreaga familie a ales această cale a nepomenirii și nu există niciun regret în alegerea făcută. Cum credeți că puteți să-i constrângeți pe credincioșii îngrădiți de erezie după minciuno-sinodul din Creta să vă urmeze, să vă pomenească la Sfânta Liturghie, când se vede limpede lucrarea voastră de trădare a credinței?! Nici măcar legile statului nu le cunoașteți, ce să mai spunem de cele bisericești! Oare nu ați citit în Constituția României că libertatea credinței nu poate fi îngrădită în niciun chip? ,,Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale” (Constituția României, Art. 29, 1). Eu ar trebui să vă fac plângere penală, dar nu mă cobor la nivelul vostru, folosindu-mă de legile omenești. Sunteți vrednici de milă și vă iert din toată inima! Nu voi mai deschide Pidalionul, la Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pentru a vă arată că voi, propovăduitorii ereziei ecumeniste, faceți schismă în Biserică. L-am deschis degeaba la Consistoriul bisericesc, fiindcă ați ales capetele de acuzare după voia stăpânului “Învinge”! Este trist faptul că pe teritoriul județelor Sloboziei și Călărașilor, singura instituție care își judecă propria cauză este “Sfânta” Episcopie! Nu ai șanse de câștig în instanța bisericească, chiar dacă probele pe care le prezinți sunt de netăgăduit. Episcopul, devenit pseudoepiscop, își judecă propria cauză! Protopopiatele se supun orbește pentru a duce nedreptatea și sfidarea mai departe, spre vătămarea celor docili și manipulați. Vă compătimesc și vă spun sincer, cu durere, că mă îngrijorează drumul pe care ați ales să mergeți. Eu rămân fiu al Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă voi spuneți că am ieșit din Biserică. Credeți-mă că nicicând nu am stat mai bine altoit pe Trupul Bisericii lui Hristos, întru mărturisirea Adevărului. Treziți-vă și veniți la Ortodoxie, întru adevărul lui Hristos!”
Reflecțiile noastre: Ar trebui să existe o reflectare mai profundă asupra prigonirii constante asupra celor care combat ecumenismul la modul relevant. Coroborat cu faptul că există mișcări oficiale de inducere a unirii și recunoașterii celorlalte „Biserici”, cine mai poate afirma că ceea ce s-a semnat în Creta este doar un foc de paie, nu o erezie în toată regula?
În loc de combateri dogmatice și canonice, este ciudat că mereu conducătorii Bisericii apelează la subterfugii și utilizarea forței autorităților civile acolo unde sunt epuizate silniciile intra-bisericești. Este adevărat că nepomenitorii îi deranjează, însă cei care au provocat dezbinarea sunt chiar ierarhii.
Foarte posibil că nici episcopii să nu fie ecumeniști convinși. Totuși ei se fac instrumente ale parcursului ecumenist actual. Sunt la mijloc între directivele mondialiste și credincioșii ortodocși, dar fac jocul celor dintâi atunci când sunt puși să aleagă.
Fără să încalce el vreo lege, nu este normal să se înregistreze acest atac asupra Pr. Claudiu. După toate celelalte procese bisericești nedrepte, acțiunea de acum mai trasează un contur nefast portretului trădător al ierarhiei.
Nepomenirea ca reacție față de Sinodul din Creta poate părea o cauză deranjantă și irelevantă, după cum insinua aseară Pr. Dan Bădulescu. Vina ar fi doar a ierarhilor și responsabilitatea noastră ar fi una insignifiantă, care ar trebui redusă la simpla păstrare la nivel personal a dreptei credințe pentru că nu ni s-a impus nimic. Este adevărat acest lucru pentru cei mai puțin intăriți credință și mai nefamiliarizați cu dogmele și canoanele, dar nu este o limită obligatorie pentru toți. Deși s-ar fi impus o condamnare la nivel oficial a ecumenismului și a Sinodului din Creta care l-a legiferat, este lăudabilă reacția celor de rând în contextul paraliziei conștiinței ierarhiei. Cugetul ortodox autentic nu poate să rămână impasibil la toate aceste trădări fără să devină sterp, rațional sau mort și apostat. Dimpotrivă, ar trebui ca și credincioșii de rând să-i sprijine pe cei care au ales să dea lupta cea bună. Bine, asta în tot iureșul care s-a creat.
Și totuși Sinodul din Creta nu este un subiect ca celelalte pentru că reprezintă o depășire a liniei roșii, o abatere de la credință. Spre exemplu, cazul Corneanu din 2008 a fost unul punctual și personal, nu unul dogmatic, nu a implicat doctrina Bisericii. La fel, restricțiile din pandemie nu au atins esența Bisericii, până la urmă, precum nici propunerile recente de revizuire a calendarului. Cu totul altceva este ecumenismul semnat în Creta, care reprezintă o lovitură încă nevindecată pentru că nu există o retractare și nu poate rămâne așa.
