Progresismul apostat al Patriarhului Ecumenic merită condamnare pan-ortodoxă, nu propagandă în „lumea credinței” din România

Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden
Sursă foto: Iefimerida.gr

Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.

După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.

Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.

Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.

Pandemia

Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?

A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.

Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.

Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.

Schisma ucraineană

Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.

Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.

Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.

Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.

Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi

Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.

Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.

Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.

Un mare rol în acest derapaj îl are, se pare, ordinul arhonților din interiorul Patriarhiei Ecumenice.

Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.

Tensiuni în Biserica Ciprului pe problema ucraineană. Este convocat Sfântul Sinod

Sinodalii Bisericii Ciprului

După ce Arhiepiscopul Hrisostom a pomenit pe schismaticul Epifanie ca Întâistătător al Bisericii din Ucraina, cel puțin patru ierarhi au exprimat critici dure și reacțiile lor au tot escaladat. Ultimele declarații ale Mitropolitului Isaia de Tamassos probabil că sunt cele care au pus capac tensiunilor. El a făcut cunoscut faptul că unii sinodali întrerup slujirea în comun cu Arhiepiscopul Ciprului, vorbind la plural, dar fără să menționeze despre cine anume este vorba.

Într-un interviu acordat ziarului „Filelefteria”, Mitropolitul Isaia a spus că Epifanie este „pânza roșie (ațâțătoare)” pentru că cei care nu sunt de acord cu pomenirea lui nu vor sluji împreună cu el când va veni în Cipru la chemarea recentă a Arhiepiscopului Hrisostom. Acesta a adăugat că ne aflăm în pragul unei schisme potențiale, care depinde de Arhiepiscop să fie domolită prin convocarea Sfântului Sinod pentru a fi dezbătută această temă.

Deși Arhiepiscopul declarase că va convoca Sinodul dacă există cel puțin o cerere, Mitropolitul a replicat că există una publică din partea a patru episcopi.

În interviu a fost ridicat și subiectul viitoarelor alegeri pentru scaunul arhiepiscopal (având în vedere starea proastă a sănătății Arhiepiscopului bolnav de cancer). Mitropolitul de Tamassos s-a referit la crearea unei bi-polarizări prin care este construit bazinul unor votanți pe interese, nu pe baza principiilor teologice practice. «Este limpede un subiect de tactică. Personal asta cred».

Au mai existat comentarii că Arhiepiscopul pune în discuția Sinodului numai subiecte pe care are majoritate, după cum reiese din declarațiile sale, ceea ce nu este corect. Nu este de înțeles să fie mereu voia proprie.

În ce privește con-slujirea cu Preafericitul, Mitropolitul a menționat că nu poate să facă asta cu cineva care îl pomenește pe Epifanie pentru că asta ar însemna că recunoaște pe cineva care nu a fost hirotonit canonic. „Nu pot să slujesc împreună cu Epifanie sau cu sinodalii lui sau să permit să fie date credincioșilor Sfintele Taine. Nu pot să îngădui să intre în Mitropolia mea.” A adăugat faptul că nu va face asta nu din egoism sau capriciu, ci deoarece nu dorește să fie afectată conștiința lui arhierească.

Întrebat ce poziție ar trebui să aibă Biserica Ciprului, a menționat că, deși nu este de acord, ar fi de preferat să continue neutralitatea pentru a da mai mult timp să fie găsită o soluție acceptabilă.

Pentru a nu interveni neînțelegeri, au apărut ulterior și unele clarificări din partea Mitropolitului de Tamassos despre declarațiile sale. El accentuează faptul că «Nu voi întrerupe și nici n-am avut vreodată tendința de a întrerupe pomenirea Arhiepiscopului. Îl recunosc și îl pomenesc pe Arhiepiscop și îl respect ca pe Întâistătător. Cu acțiunile lui nu sunt de acord și am zis asta public».

«Nu pot sluji împreună cu Epifanie sau să fiu de față la Liturghia unde este el pomenit pentru că asta ar însemna că anulez decizia Sfântului Sinod pentru neutralitate. Dacă sunt de față oriunde și el este pomenit înseamnă că-l recunosc pe el și Biserica lui și astfel încalc poruncile Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului.»

«Acest subiect va fi clarificat ușor și fără altă perturbare în Biserică numai când va fi convocat Sfântul Sinod la care desigur că voi participa chiar și ca protest pe motivul celor petrecute dacă suntem chemați. acum avem decizia Sinodului care este diferită de cea de mai apoi a Întâistătătorului.»

«În Sinod poate că voi fi înduplecat de argumente pentru altceva decât cred, dar vreau să am dreptul să dezbat și în final Sfântul Sinod să aibă ultimul cuvânt. Toate sunt subiecte de conștiință arhierească și asta trebuie să fie perceput de toți cei interesați și nu ar trebui să ne amestecăm cu interese lumești care sunt străine de etosul și de teologia noastră».

Cel mai probabil în urma acestor declarații făcute zilele trecute, Arhiepiscopul Ciprului va convoca în curând Sfântul Sinod, după unele informații ale ΚΥΠΕ de la Arhiepiscopie. Nu este obiceiul Arhiepiscopului să-și serbeze ocrotitorul (Sf. Ioan Gură de Aur, 13 noiembrie) în prezența sinodalilor, ceea ce înseamnă că toate așteptările sunt să fie puse pe tapet problemele legate de pomenirea și recunoașterea schismaticilor ucraineni.

Nota noastră: Foarte corecte sunt declarațiile Mitropolitului Isaia cu privire la abținerea de la con-slujirea cu Arhiepiscopul Hrisostom, fără ca asta să însemne ruperea comuniunii euharistice. E vorba de o presiune pusă diplomatic pentru a se reveni asupra deciziei de recunoaștere a ucrainenilor schismatici.

Totuși există și unele aspecte discutabile. În primul rând, nu este normală punerea în discuție a noilor alegeri pentru Arhiepiscop atâta vreme cât este în viață Hrisostom II, chiar dacă este bolnav. Aceasta seamănă mai mult cu o forțare spre demisie, așa cum s-a întâmplat cu înaintașul său, Hrisostom I, care era atât de bolnav, încât nu-și putea îndeplini funcțiile.

În plus, Mitropolitul Isaia arată un respect deosebit față de deciziile Sinodului cipriot, nu pentru canoanele și învățătura ortodoxă în general. Chiar dacă Sinodul ar hotărî ceva contrar, va accepta decizia luată. Nu este clar dacă va primi decizia cu protest sau cu resemnare, dar pare mai mult vorba de a doua variantă. Acest lucru face îndoielnică reacția sa, pe care o consideră că ține de conștiința arhierească. Ori este o convingere foarte puternică de la care nu face rabat, ori una de conjunctură, discutabilă, chiar și în Sinod.

Subiectul pomenirii și mai ales al con-slujirii cu Arhiepiscopul a mai fost ridicat în cazul Mitropolitului Serafim de Pireu când a primit vizita Arhiepiscopului grec Ieronim. A fost aceeași situație, când s-a spus că împreună-slujirea nu a însemnat și recunoașterea lui Epifanie pentru că Mitropolitul Serafim nu l-a pomenit el însuși.

Așadar concluzia cea mai la îndemână este că reacția Mitropolitului Isaia este mai mult omenească, mânată de interese personale, chiar dacă atacă acțiunile greșite ale Arhiepiscopului. Este bine și atât, dar ne-am dori cu adevărat o mărturisire reală și până la capăt în Hristos.

Comunicatul Sinaxei de la Amman. Semnificațiile lui

Basilica: Comunicat de presă la încheierea întâlnirii fraterne de la Amman, Iordania

În data de 26 februarie 2020, a avut loc o reuniune a întâistătătorilor și a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale în Amman, Iordania, pe tema principală a unității și reconcilierii în Sfânta Ortodoxie. Participanții au înțeles neliniștea Patriarhiei Ierusalimului în fața pericolului iminent al schismei în cadrul comuniunii noastre ortodoxe.

La întâlnire au participat delegați din: Biserica Ortodoxă a Ierusalimului condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Irineu al Serbiei, Biserica Ortodoxă Română condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon al Târgoviștei, Biserica Ortodoxă Poloneză condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Abel de Lublin și Chełm și Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia condusă de Preafericitul Părinte Mitropolit Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.

Participanții și-au exprimat recunoștința față de Majestatea Sa Abdullah II, Regele Regatului Hașemit al Iordaniei și Custodele Hașemit al Locurilor Sfinte creștine și musulmane din Țara Sfântă, și față de poporul iordanian pentru facilitarea găzduirii acestei întruniri în capitala lor, Amman, remarcând activitatea extraordinară a Majestății Sale în promovarea dialogului interreligios la nivel internațional.

Participanții au mulțumit, de asemenea, Patriarhiei Ierusalimului și Preafericitului Părinte Patriarh Teofil pentru toate eforturile neobosite menite să deschidă calea dialogului și să aducă pe frați împreună în spiritul neprețuit al unității, menționând că lumina care emană de la Ierusalim este un martor al acelui Oraș Sfânt, care își afirmă continuu compoziția plurireligioasă şi multiculturală, bucurându-se că, prin existența sa, este căminul cald pentru cele trei credințe avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.

Delegațiile au afirmat că această întrunire are intenția să consolideze legăturile fraterne între frați și Bisericile lor, să promoveze legăturile păcii în Hristos între ei, să pledeze pentru unitatea Bisericilor Ortodoxe și să reînnoiască dialogul în speranța exprimată în rugăciune de a aduce reconcilierea acolo unde a existat discordie.

În atmosfera de dragoste frățească, participanții la întrunire au convenit că deciziile referitoare la chestiuni de importanță la nivel ortodox, inclusiv acordarea autocefaliei Bisericilor locale, ar trebui să fie finalizate într-un spirit de dialog și unitate panortodoxă și prin consens panortodox.

În ceea ce privește situația bisericească actuală din Ucraina, participanții au recunoscut, de asemenea, că un dialog panortodox este necesar pentru vindecare și reconciliere.

În chestiunea referitoare la Macedonia de Nord, delegațiile au declarat că această problemă trebuie soluționată prin dialog în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe și cu sprijin panortodox.

În ceea ce privește Muntenegru, delegațiile participante au solicitat autorităților competente să respecte și să păstreze dreptul fundamental de posesiune asupra proprietății, inclusiv cel al Bisericii.

Delegațiile au convenit că ar trebui să se întrunească frățește, de preferință înainte de sfârșitul acestui an, pentru a consolida legăturile comuniunii în rugăciune și dialog.

Participanții speră că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu bine cunoscutul său primat de onoare (πρεσβεια τιμήs), se va alătura acestui dialog împreună cu frații săi întâistătători.

Delegațiile au fost de acord cu îndemnul fratelui lor Patriarhul Teofil al III-lea de a organiza o rugăciune pentru lume, pentru încheierea războiului, a bolilor și a suferinței și pentru toți creștinii, precum și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Această rugăciune va avea loc în Biserica Mamă, Biserica Învierii (Sfântul Mormânt) din Ierusalim, înaintea Sfântului Mormânt al lui Hristos, din care El a înviat și proclamă lumii pacea.

*          *          *

Nota noastră: Este puțin ciudat faptul că acest Comunicat a apărut inițial pe o sursă de informare partizană Patriarhiei Ecumenice, în timp ce alți jurnaliști erau informați că va fi emis mâine. A fost redactat în engleză, limbă de circulație internațională și neutră din perspectiva participanților. Poate fi consultat în varianta originală pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului.

Patriarhia Română a fost promptă cu traducerea și publicarea lui.

Ideile din Comunicat sunt transparente spre o soluție sobornicească, nicidecum prin hotărâri unilaterale ale Fanarului. Este practic exprimată încrederea că dezbaterea onestă a subiectului va duce la decizii corecte și care să aducă pace și unitate. Această direcție este una corectă, pentru că tot chinul din Biserica Ortodoxă de astăzi vine în urma unor hotărâri luate sub presiuni ale unor factori externi, fără o deliberare degajată asupra subiectelor.

Singura intervenție concretă este apelul făcut autorităților din Muntenegru de a respecta statutul Bisericii Ortodoxe Locale, condusă de IPS Mitropolit Amfilohie.

Simplul fapt că s-au adunat și au discutat problemele stringente actuale fără coordonarea și împotriva piedicilor puse de Patriarhul Bartolomeu este un mesaj de îmbărbătare și îmbucurător că deciziile nu trebuie luate sub influența nimănui.

Sunt așteptate de acum reacțiile Bisericilor neparticipante, îndeosebi ale Antiohiei, Bulgariei și Georgiei, dar și a unor ierarhi individuali.

Ba chiar trebuie privită cu interes reacția Patriarhiei Ecumenice, căreia i s-a aruncat mănușa. până acum, ea a fost cea care a presat lucrurile, dând impresia că acționează pașnic și condamnând acțiunile Bisericii Ruse de a opri comuniunea cu ea ca pe unele ce și cum ar semăna dezbinare și ar veni din aroganță. Oare cum va suferi sfidarea la adresa pretențiilor sale de întâietate de putere? Cum va răspunde la chemarea la dialog, pace și unitate în cuget?

Deocamdată a trimis astăzi o Scrisoare de mustrare Patriarhului Ierusalimului, prezentată pe scurt de către OrthodoxTimes, în care afișează o atitudine de reproș și mimează bunăvoință, dar trece cu vederea că această întrunire de la Amman a fost convocată tocmai pentru că el însuși a refuzat repetat și categoric să discute deschis problema ucraineană.

Pomenirea schismaticilor ucraineni la Pireu de Bobotează

Credit foto: Romfea.gr

Conform unei relatări corecte făcută de Ortodoxinfo.ro a modului cum a decurs pomenirea „autocefalilor” ucraineni în eparhia Pireului cu ocazia slujbei la care a participat Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, nu putem încă ști culisele acestui fapt.

Cert este, după cum se poate vedea în filmarea momentului de la Liturghie (Vohodul mare) când sunt pomeniți și toți Întâistătătorii din diptice, Mitropolitul Serafim de Pireu a făcut un gest neprevăzut de tipicul bisericesc, care comportă diverse interpretări.

Este vorba de pomenirea nominală a Arhiepiscopului, deși doar acela avea rolul de a rosti dipticele. Astfel, Mitropolitul de Pireu, prin această pomenire, recunoaște drept superior al său doar pe Ieronim. Trebuie specificat că în Grecia nu este pomenit la slujbe Arhiepiscopul, ci întregul Sinod. Așadar gestul Mitropolitului Serafim este unul ieșit din ordinea firească a lucrurilor nu doar ca tipic, ci și ca formulă folosită.

Părintele Ciprian Staicu l-a văzut ca o adeziune la pomenirea lui Epifanie în dipticeca Întâistătător al Ucrainei. Totuși alții, anume Κατάνιξη.gr, adică Pr. Manolis și Pr. Teodor Zisis, îl califică drept o reacție de împotrivire, deși una mică. Chiar în titlul articolului afirmă aceasta: „A reacționat cumva Mitr. de Pireu împotriva pomenirii schismaticului Epifanie de către Ieronim? Da, puțin…”. În cuprinsul articolului, care a fost scris inițial doar pe baza unei știri scrise, fără imagini filmate, nu se fac alte afirmații în acest sens.

Din punctul nostru de vedere, reacția Mitropolitului Serafim este una de dezicere față de pomenirea lui Epifanie în diptice, rămânând astfel fidel poziției pe care a avut-o în Sinodul grec pe această problemă. Depinde ce se cere de la el în aceste momente. Dacă pomenirea Sinodului grec nu presupune o recunoaștere a deciziei cu privire la autocefalia ucraineană, atunci nici conslujirea cu Arhiepiscopul nu înseamnă acceptarea gestului lui personal. Cu atât mai mult reacția pe care a avut-o în timpul slujbea arată dezicerea de dipticele rostite de Arhiepiscop.

În orice caz, discuția cu privire la părtășia la schisma ucraineană este una delicată pentru că este la mijloc un hățiș mare de încurcături. În primul rând, ea nu poate fi considerată drept recunoscută sinodal în Grecia, de vreme ce nu a existat votare, ci doar ca o declarație de presă fără acoperire în realitate. În al doilea rând, „autocefalii” ucraineni nu sunt o structură schismatică anterioară, pe care să o fi recunoscut Patriarhia Ecumenică, ci una formată chiar în sânul Bisericii de către Fanar din episcopi caterisiți. Dacă ar fi fost pur și simplu recunoscute formațiunile bisericești ucrainene schismatice, atunci am fi avut de-a face cu o schismă de facto în Ortodoxie și oricine ar fi intrat în comuniune cu ucrainenii ar fi ieșit automat din Biserica Ortodoxă, fără să fie necesară o condamnare nominală a lor pentru că se încadrau într-o structură exterioară Ortodoxiei. Dar, pentru că așa-zisa Biserică din Ucraina, condusă de Epifanie, a fost creată de către Patriarhia Ecumenică, nu importată din afară, ea constituie o grupare și o acțiune schismatică din interiorul Bisericii, care trebuie vindecată totuși. Deci oricine intră în comuniune cu aceia nu se plasează automat în afară, cum ar fi fost cazul într-o unire cu o grupare eretică sau schismatică deja formată (catolici, protestanți, stiliști…).

Problemele de culise din Grecia sunt mai încurcate și nu ne putem pronunța asupra lor pentru că nu le cunoaștem în detaliu. Nu știm de ce Mitr. Serafim l-a alungat pe Pr. Anghelos Anghelakopoulos în realitate și care este politica pe care o urmărește. În orice caz, dacă este să fim consecvenți cu principiile canonice ale Bisericii, nu putem cere Mitropolitului de Pireu mai mult decât să se împotrivească recunoașterii schismaticilor ucraineni. I s-a reproșat deja că a slujit de hramul din 12 decembrie împreună cu un ierarh ce s-a pronunțat în favoarea „autocefalilor”. Desigur că nu este un gest corect, ci s-ar fi cerut mai multă consecvență și un protest mai energic față de ierarhii pro-schismatici din Grecia, dar nu putem cataloga această conslujire drept o trădare a credinței.

Totul se învârte în jurul problemei spinoase a semnificației pomenirii ierarhului la slujbă, pe care unii o interpretează ca fiind acceptare a tuturor credințelor lui personale exprimate public, când ea este, de fapt, doar o recunoaștere a autorității cu care l-a investit Biserica și a credinței și Tainelor pe care i le-a încredințat. Dacă Biserica din care face parte episcopul pomenit este ortodoxă, pomenirea lui nu implică nici o abatere de la credința dreaptă. Mai multe detalii pe acest subiect au fost dezbătute în legătură cu Sinodul din Creta.


Precizări importante: Nu se justifică atitudinea Mitropolitului Serafim, de la care așteptam o reacție mai dârză și o opoziție mai răspicată față de pomenirea în diptice a schismaticului Epifanie. Șirul logic al împotrivirilor lui cerea să nu accepte o conslujire cu Arhiepiscopul, cu toate riscurile care ar fi intervenit. Însă doar această faptă singură, luată în sine, greu poate fi considerată drept o adeziune la schismă. Conslujirea este echivalentă cu pomenirea, ceea ce i-ar face la fel de vinovați pe toți ceilalți ierarhi din Sinodul grec.

Titlul de pe Κατάνιξη.gr este, de fapt, o zeflemea la adresa Mitropolitului, că nu ar fi reacționat, de fapt.

Însă opinia din afara evenimentelor este că Mitropolitul Serafim reprezintă o dezamăgire, dă motive de neîncredere și distanțare, dar nu văd justificări suficiente să fie catalogat drept schismatic deocamdată. Sau cel puțin nu doar el singur dintre toți episcopii din Grecia.


Autocefalia poloneză, un model mai vechi pentru situația ucraineană

În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele 14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec. XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.

Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.

Mitr. Dionisie îl primește pe Președintele Poloniei și pe un ierarh al Patriarhiei de Constantinopol la Lavra Poceaev. Photo: rocorstudies.org

Autocefalia poloneză: Amestecul Constantinopolului în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse

Articolul care urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.

Articolul amintește cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea vreme.

Schisma dintre Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în eroarea sa.

*     *     *

În lumina evaluării evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi cauzată de motive străine de unitatea Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică pentru toți creștinii.

Dar istoria dovedește că neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.

O astfel de neînțelegere a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a Bisericii Ruse.

Lăsând deoparte deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei părți din Patriarhia Rusă?”[1].

La vremea aceea, Patriarhul Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].

Potrivit condițiile timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V. Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].

Dar practic această teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4] în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].

Esența acestei infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.

Acum nu este nevoie să ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6], a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza autocefaliei”[7].

Astfel, nu mai există un motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924 sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice, confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă, care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.

Neînțelegerea care a rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.

Dar, acoperind acest motive, presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el, el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica mamă[8], promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.

Judecând după scrisori, îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9] „a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].

Ca răspuns la aceste argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat în considerare acest lucru”[11].

Mitropolitul Dionisie

Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului patriarhal, i-a demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie: „Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].

Din aceste îndemnuri ale Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.

Cursul ulterior al chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.

Dar, de data aceasta, turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse să-i acorde autocefalie canonică.

Dată fiind marea masă a populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie, Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire comună din 22 iunie1948.

Această decizie a fost precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei [I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:

„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13 noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.

2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.

3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.

Ca răspuns la acest apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului Sinod:

„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină guvernare independentă.

2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de canoane pentru autocefalie”[13].

Prin acest act, confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse[14], istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale, acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în alegerea Întâistătătorului ei.

După cum era de așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct, Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe 4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.

Astfel, Biserica Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii, care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe 22 august 1948:

„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în fața Marii Biserici Mame.

Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate greșelile mele față de Biserica Mamă.

Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.

Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă, Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de ani de slujire ierarhică și trudă.

Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este milostivirea.

Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu în Domnul (Ps. 129:5).

Cel mai mic dintre ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie

(Scrisoarea Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”

Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune canonică, a hotărât:

„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu Biserica Rusă mamă.

2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.

3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie 1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din Polonia”[15].

După cum poate fi observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu Biserica Rusă mamă.

Recunoscând în scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.

Sinodul nu a recunoscut nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă. În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia alegerea capului ei a devenit o afacere internă.

S-ar părea că istoria neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei, conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.

Dar, în realitate, s-a dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale realizată deplin”[16].

Potrivit opiniei Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în 1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei canonice în problema aflată în atenție.

Bisericile Locale sunt de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară, au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).

Absența participării unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.

Dacă o parte a Bisericii Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.

Dar Biserica de Constantinopol a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.

Și datoria de a ajuta celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924” chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele canoane”.

Amintind poziția cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în ambele cazuri canoanele bisericești.

Drept aceea, acum, că există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din 1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…

Când sunt citite aceste rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de neînțelegere nouă și de neînchipuit.

Dar în scrisoarea sa de răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că „evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute” Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.

Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8, August 1950


[1] Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.

[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate, No. 2, 1950, p. 37.

[3] Ibid., p. 37.

[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.

[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a falsei teorii”, JMP, No. 12, 1949, p. 49.

[6] Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27 septembrie 1921.

[7] Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august 1924, Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia, 30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.

[8] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.

[9] Ukazul din noiembrie 1920.

[10] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.

[11] Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.

[12] Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.

[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei ei.

[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.

[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.

[16] JPM, No. 8, 1950, p. 8.

Mitropolitul Irineu de Baska critică papismul fanriot; Patriarhul Bartolomeu este indignat de acțiunile Ierusalimului

Βημα Ορθοδοξιας: Mitr. Irineu de Baska: Ce nu recunoaștem Patriarhiei Ecumenice

Întrebat despre problema ucraineană, Mitropolitul sârb Irineu de Baska a răspuns următoarele într-un interviu acordat ziarului Печат în data de 27.12.2019:

«Nădăjduiesc cel puțin să nu țină mult timp… Poziția oficială a Bisericii noastre cu referire la toate acestea este cunoscută la scară largă. Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol o recunoaștem ca Biserică Ortodoxă prima ca tron și pe cinstitul ei Întâistătător ca primul episcop ortodox pe baza primatului de onoare. Suntem înțelegători cu dragoste și bunăvoință că tocmai această Biserică mărturisitoare ne-a luminat cu lumina Evangheliei lui Hristos, că prin Sfântul Munte ne-a fost întors Rașko Nemanici ca Sfântul Sava și că în epoca aceea, cu opt veacuri înainte, prin el ni s-a dat autocefalia (Referire la aluziile Patriarhului Ecumenic de ingratitudine a Bisericii Sârbe față de Fanar).

În același timp, recunoaștem toate competențele Patriarhiei Ecumenice conforme cu rânduiala canonică de veacuri a Bisericii Ortodoxe și prin ecleziologia ei. Nu recunoaștem, totuși, «drepturile deosebite» înscrise ulterior, competențele și prerogativele abătute de la cadrul canoanelor. Organizarea Bisericii Ortodoxe este întemeiată pe sinodalitate, și nu pe primatul exclusiv absolut, fapt pe care îl arată ispita papismului.

Există primul în rang, dar în Sinodul tuturor, niciodată în afara sau deasupra Sinodului. În cele exprimate este înțeleasă poziția noastră cât privește chestiunea Bisericii Ucrainei.»


Între timp, Patriarhia Ecumenică se pare că va răspunde tăios inițiativei Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă pe tema schismei ucrainene din Ortodoxie, anunță deocamdată Lumina Fanarului, fără a da detalii. Există doar așteptarea unui răspuns oficial.

Comentariu adăugat: După cum relatează agenția Romfea.gr, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit pe 4 ianuarie într-o întâlnire privată la sediul său din Fanar, iar a doua zi în mod oficial o delegație a schismaticilor ucraineni formată din 6 membri, doi episcopi, doi preoți, primarul și vice-primarul din Lvov.
În discursul pe care l-a ținut, Patriarhul și-a exprimat supărarea pentru inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă. Menționez doar câteva argumente aduse, care denotă în ce mod sfruntat de deformat poate prezenta situația și minți oficial.
În toate situațiile în care Biserica Mamă (adică Fanarul) a acordat autocefalie, a făcut-o pe criterii bisericești, nu politice sau din interese ascunse. Acuzațiile care i se aduc sunt, de aceea, false, nu s-a supus niciodată unor centre de putere lumești. Dimpotrivă, cei care aduc aceste acuzații „sunt cei care schimbă Biserica într-un regim lumesc, abordând problemele bisericești cu criterii străine, lipsite de cuget ortodox și de o ecleziologie sănătoasă”. Așadar, continuă el, Patriarhia Ecumenică își duce crucea proprie, după cuvintele prof. H. Iannaras.
A mulțumit Patriarhului de Alexandria și Arhiepiscopului de Atena că au recunoscut tomosul de autocefalie al ucrainenilor.
Înfierează inițiativa Patriarhului Teofil al Ierusalimului de a convoca o consfătuire panortodoxă în februarie drept o măsură „lipsită de canonicitate și fără temei ecleziologic”. Mai departe, afirmă că păzirea unității, la care îndeamnă Ierusalimul, se referă la Patriarhul Moscovei, care a rupt comuniunea cu trei Biserici, după cum se știe. Așadar, după logica fanariotă, cei vinovați de ruperea unității sunt tocmai Patriarhii Ierusalimului și Moscovei, care nu au momentan comuniune cu alte Biserici Locale.
După discursul Patriarhului Ecumenic, „Mitropolitul” de Lvov a continuat pe aceeași linie, denunțând faptul că se spun multe minciuni despre ierarhia noii structuri ucrainene. El afirmă că sunt false acuzațiile că nu ar avea hirotonie și poate demonstra acest lucru prin actele de hirotonie pe care le au fiecare episcop (fără să pună mai departe problema autenticității hirotoniilor lor). A mai adus un argument, cum că ei erau primiți de fostul Mitropolit Vladimir de Kiev fără hirotonie din nou, numai să renege Patriarhia Ecumenică (un fapt pe care nu îl cunosc, dar oricum este marginal, caracterul schismei fiind prea vădit ca să mai conteze unele detalii nesemnificative).

Luare de poziție a Mitropolitului de Limassol pe tema pomenirii lui Epifanie

Într-un comunicat oficial al Mitropoliei de Limassol, este exprimată și individualizată poziția Mitropolitului local Atanasie în privința pomenirii recente a lui Epifanie în diptice de către Patriarhul Teodor al Alexandriei în acest oraș. Acestea confirmă deplin informațiile anterioare ale agenției Romfea.gr.

Luare de poziție a Mitropolitului de Limassol pe tema pomenirii lui Epifanie ca [Mitropolit] de Kiev
(16 noiembrie 2019)

Mitropolitul Atanasie de Limassol separă poziția sa de pomenirea numelui lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei la dumnezeiasca Liturghie patriarhală din Limassol.

Preasfințitul Mitropolit Atanasie de Limassol, la o emisiune a sa în direct la Postul de Radio al Sfintei Mitropolii de Limassol, la întrebarea unei ascultătoare pe subiectul pomenirii lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev de către Preafericitul Teodor al II-lea al Alexandriei, printre altele, a menționat cele de mai jos:

Din prima clipă a sosirii Patriarhului Alexandriei în Cipru, Episcopul Sfintei Arhiepiscopii în comunicarea pe care a avut-o cu el, l-a asigurat că într-o convorbire pe care a avut-o cu Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei, a primit angajamentul și asigurarea că Patriarhul Alexandriei nu va pomeni pe Epifanie la dumnezeiasca Liturghie, ci va pomeni numai pe Preafericitul Arhiepiscop de Cipru și pe Mitropolitul locului, ca să nu se creeze vreo problemă pe motiv că Biserica Ciprului nu s-a poziționat încă pe această temă.

De același lucru l-au asigurat pe Mitropolitul Atanasie de Limassol și cei din suita Patriarhului de Alexandria, că nu va fi pomenit Epifanie.

Pe lângă acestea, fără să cunoască de la început el însuși și fără să aibă vreo informare despre schimbarea poziției sale, Preafericitul Teodor al Alexandriei a judecat în clipa aceea a dumnezeieștii Liturghii că trebuie să pomenească pe Epifanie ca Mitropolit de Kiev.

Concluzionând, Preasfințitul a menționat că pomenirea lui Epifanie ca Mitropolit de Kiev, chiar dacă s-a făcut în Biserica Ciprului și în special în Sfânta Mitropolie de Limassol, acest lucru nu exprimă nici Mitropolia de Limassol, nici pe el însuși, ca Mitropolit de Limassol, nici Biserica Ciprului.

El însuși stăruie în cele pe care le-a arătat în scris și face public faptul că «acceptă și recunoaște drept Mitropolit canonic de Kiev și a toată Ucraina pe kir Onufrie și Sfântul Sinod din jurul lui».

Ascultați luarea de poziție a Mitropolitului de Limassol:

Nota noastră: Amintim că Mitropolitul Atanasie este unul dintre puținii Episcopi care nu a semnat documentele Sinodului din Creta, la care a participat, și a adus o critică decentă și o motivare a deciziei de atunci. Deci există o consecvență în mărturisirea sa de credință.

Cu toate că are o prietenie și o relație bună cu Mitropolitul Ierotheos Vlachos, care este unui dintre ideologii recunoașterii schismaticilor ucraineni, poziționarea aceasta a Mitropolitului Atanasie este cu atât mai valoroasă și o dovadă că vine din propriile sale convingeri teologice și din conștiința sa bisericească.

În interviul radiofonic s-a mai făcut, printre altele, precizarea că invitația adresată Patriarhului de Alexandria fusese făcută cu cel puțin jumătate de an în urmă. Mitropolitul exprimă adeseori respectul său față de Patriarhul Teodor și față de decizia lui, clarificând faptul că el, totuși, nu este de acord cu ea.

Există și unele publicații on-line grecești care își manifestă neplăcerea față de atitudinea Mitropolitului Atanasie, ironizând faptul incontestabil că Patriarhul Alexandriei i-a amăgit în esență pe ciprioți. Chiar și mai înainte soluția de a nu fi pomenit Epifanie fusese numită o „derogare necanonică de la tipicul bisericesc”.

Cinste Mitropolitului Atanasie pentru mărturisirea sa în fața Patriarhului Teodor și pentru felul cum a vădit practicile înșelătoare schismatice!

Declarații provocatoare pro schismatici ucraineni ale unui Mitropolit grec

Romfea.gr: Poziție „vitejească” sau diversiune?

«Nu vor mai fi primiți în granițele Sfintei Mitropolii de Fokida clerici și laici ruși care nu recunosc autocefalia acordată Bisericii Ucrainene de sub Mitropolitul Epifanie.» 

Nu, cuvintele acestea nu aparțin unui Ierarh aspru al Moscovei sau rușilor răi, ci unui Mitropolit al Bisericii Greciei. Cu aceste cuvinte a întâmpinat Mitropolitul Teoctist de Fokida în Mănăstirea Sf. Augustin și Sf. Serafim de Sarov din Tricorfo de Fokida pe arhierei ai Bisericii din Ucraina. La auzirea acestor declarații, ne-am nedumerit dacă Biserica Greciei a luat vreo decizie pentru interzicerea episcopilor și laicilor ruși, pe care nu o cunoaștem.

«Astfel de declarații măresc problema și răbufnesc ura» – a menționat un Ierarh al Bisericii Greciei pentru Romfea.gr, comentând declarațiile Mitr. Teoctist.

Este mai clar ca lumina zilei că această poziție „vitejească” a fost o diversiune, de vreme ce Preasfințitul cunoștea că, după slujirea împreună, va fi trecut automat pe lista Moscovei cu Episcopiile nedorite.

De asemenea, ar fi fost mai înțelept să nu se facă un comentarii de acest fel într-o perioadă când există contestare și Patriarhia Ecumenică lucrează la rezolvarea problemei, ca moderator al temelor panortodoxe.

Pe de altă parte, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Alexandriei și Arhiepiscopul Atenei nu pomenesc canonic pe Patriarhul Moscovei și primesc cu căldură pe toți clericii și laicii ruși?

Sunt condamnabile aceste declarații ale urii și scindării de clericii și mai ales ortodocșii din oricare Patriarhie proveni. Prin urmare astfel de declarații dizgrațioase dăunează autorității Bisericii Greciei și singurul lucru pe care-l creează sunt certurile și schismele.

Nota noastră: Voinicia la care face referire jurnalistul grec provine dintr-o declarație a unui Mitropolit grec în Sinodul local care a dezbătut problema recunoașterii ucrainenilor. Atunci el a afirmat: „Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic”. Acele cuvinte au ajuns să fie parodiate practic în presa grecească.

Nu putem să nu remarcăm, totuși, că declarațiile acestea reprezintă duhul autentic al demersurilor ecumeniste și schismatice promovate în ultima vreme de către Patriarhia Ecumenică și acoliții ei, episcopii moderniști și libertini din oricare altă Biserică Locală. Dorința reală este una de delimitare față de tradițiile autentice ale Bisericii și față de tradiționaliști. Pe lângă faptul că este greșită primirea schismaticilor ucraineni, declarațiile acestea curajoase trădează o rupere în facere a Bisericii. Acceptarea ucrainenilor în general este doar o metodă de lovire în rușii care au refuzat să vină la Sinodul din Creta și care nu se aliniază fidel la politica mondială a toleranței (ecumeniste, LGBT etc.).

Nu este cazul să dăm o importanță prea mare acestor declarații câtă vreme ele nu sunt asumate oficial ca o măsură legiferată în cuprinsul Mitropoliei de Fokida. Sperăm să rămână măcar la acest nivel și să nu escaladeze spre o schismă mai urâtă decât este. Datoria credincioșilor și a clerului este să aplaneze conflictele, să nu le exacerbeze, dar să insiste să fie rezolvată și problema care le generează, adică să fie anulat Tomosul problematic al așa-zisei autocefalii ucrainene.

Habemus Papam în Ortodoxie? Considerații românești pe marginea ultimelor decizii sinodale grecești

Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.


Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA

Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.

Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.

Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.

Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.

Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei

Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.

În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.

În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.

În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.

Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).

După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici. 

Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.

În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.

Apoi Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?

Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!

Deci el însuși a fost de rea-credință.

Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.

Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică? 

Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă? 

Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:

„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)

Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei

Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.

Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina. 

Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.

Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte. 

Prea multă implicare politică

Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.

În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.

Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.

Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.

Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.

Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie. 

În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.

Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.

Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.

Ce va urma?

Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea. 

Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.

Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie. 

Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două. 

Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!

În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.

Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta

Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici. 

În luna mai, Samuel Brownback,  Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.

Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba  română în biserici.

Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.

Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.

În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.

Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.

Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”

Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.


Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.)  De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora.
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică.
Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II).
În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor.
Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie.
Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.

update-„Autocefalia” schismatică ucraineană a fost parafată în Grecia prin pomenirea lui Epifanie; rușii manifestă încă rezerve

Astăzi la Tesalonic a avut loc slujba arhierească la care a participat Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la invitația Mitropolitului local Antim, cu ocazia unui eveniment organizat de asociația „Tesalonicul bizantin”, conform relatărilor Orthodoxie.com și Romfea.gr (care a și transmis în direct).

La această Liturghie au participat 7 ierarhi, pe lângă Patriarh și Arhiepiscopul Ieronim. Organizată în ultima clipă, după așa-zisa decizie a Sinodului Ierarhiei Greciei, scopul conslujirii a fost tocmai recunoașterea oficială a structurii nou-create din Ucraina prin pomenirea numelui lui Epifanie printre Întâistătătorii de Biserici autocefale de către Biserica Greacă. Acest fapt a avut loc, drept pentru care Patriarhul Bartolomeu, printre altele, a menționat în predica de la final această recunoaștere. A mulțumit Arhiepiscopului Ieronim pentru trecerea în diptice a numelui lui Epifanie și a mai spus că va veni la Tesalonic pentru a se convinge personal credincioșii din „Biserica” ucraineană că grecii, care le-au dat credința ortodoxă, îi primesc cu brațele deschise.

Sunt disponibile deja imagini de la vizita Patriarhului și filmări de la Liturghia de astăzi.

Deși recunoașterea este evidentă, Biserica Rusă își manifestă neîncrederea și așteptarea până la o dovadă și mai concludentă. Astfel, purtătorul lor de cuvânt, Nicolai Balașov, a declarat următoarele:

«Liturghia comună a lui Ieronim cu Patriarhul Bartolomeu nu înseamnă recunoașterea schismaticilor ucraineni e către capul Bisericii Greciei.»
«Patriarhul Bartolomeu pomenește pe «Mitropolitul Epifanie» la fiecare Liturghie și, dacă am considera că liturghisirea cu Patriarhul Bartolomeu înseamnă recunoașterea „BSU” (Bisericii Schismatice Ucrainene), ar trebui să oprim comuniunea cu toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale».
«Deci consecințele la care se referă declarația Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (din 17 octombrie) pot fi puse în aplicare dacă însuși Arhiepiscopul Atenei începe să cinstească numele capului bisericii schismatice ucrainene altfel, de exemplu, printr-un mesaj sau într-o comunitate care dă mărturie de recunașterea unei comunități necanonice a schismaticilor ucraineni», a completat printre altele.

Translate page >>