După cum se anunțase anterior, o serie de oficiali din Grecia s-au vaccinat simbolic pentru a da curaj și încredere populației. Gestul lor nu este unul de natură strict medicală, ci e propagandistic, are menirea de a transmite un mesaj de încredere în felul cum a fost gestionată criza covid.
Mitropolitul Ierotheos s-a alăturat președintelui Greciei (d-na Katerina Sakellaropoulu), primului-ministru (Mitsotakis), președintelui Parlamentului, Șefului Marelui Stat Major și altora din personalul medical. Ar fi trebuit ca în program să fie inclus Arhiepiscopul Ieronim al Bisericii Greciei, dar, pentru că a trecut prin boală, locul său a fost luat de IPS Ierotheos. Așadar nu e vorba de vaccinarea unor persoane, ci a unor reprezentanți ai celor mai importante și prestigioase instituții.
După ce s-a vaccinat, Mitropolitul de Nafpaktos a motivat în scris de ce a făcut acest gest. Își începe argumentația afirmând că „de aproape un an ne chinuie noul coronavirus (sars-cov2), care provoacă boala covid-19, și a provocat multe probleme în Biserică, în societate și în familie. Consecințele economice, psihologice și, înainte de toate, sociale sunt mari și nu poate nimeni să le diminueze și să le depășească”. Chiar din copilărie s-a vaccinat împotriva a diferite boli, iar acest lucru probabil l-a menținut în viață și chiar în fiecare an își face vaccinul de gripă. De asemenea, consideră „că în acest fel își poate prelungi viața, fără ca acesta să fie un scop în sine al său”, ca să poată ajuta pe cât poate pe cei care au nevoie și să se pregătească dinainte cum trebuie pentru moartea sa și pentru întâlnirea cu Hristos. Pentru a fi totul cât mai în regulă, a alcătuit o scrisoare către Arhiepiscop în care îi prezintă subiectul și de la care primește acordul să fie Mitropolitul reprezentant al Bisericii care să se vaccineze public.
Nota noastră: Gestul acesta simbolic de a se vaccina public pentru a da încredere populației depășește cadrul medical, este o validare a politicilor anti-covid. Nu reprezintă pur și simplu un act medical personal. El preaînalță o anumită etică și principii morale care să ghideze pe credincioși și pe oameni în general. Însă „virtuțile” promovate astfel sunt pământești și potrivnice Evangheliei. Practic este validată politica de închidere a bisericilor, care în Grecia este în curs și în aceste zile, deci mult mai severă decât în România, și de prigonire în general a Ortodoxiei. În loc să avem un mesaj din partea Bisericii de prețuire a vieții veșnice chiar și în dauna celei pământești, a binelui duhovnicesc chiar și în ciuda nevoilor trupești, avem parte tocmai de reversul acestuia: chiar dacă suntem ținuți departe de Hristos, de Biserică, trebuie să ne pese mai mult de sănătatea publică și de viața de aici, de pe pământ. Practic, este vorba de o aliniere la politica pământească, ce capătă valențe spirituale, care devine un far călăuzitor principial, nu este doar un set de norme de conduită.
Discuția în jurul calității vaccinului este una spinoasă. Este puțin puțin probabil să fi fost trecute toate testele, probele și avizele necesare care să confirme eficiența lui. Acesta este un subiect important și trebuie verificat, să nu treacă neobservat. Însă trebuie să ne așteptăm ca tehnica folosită cu ARNm(esager) să fie una revoluționară și să fie un pas înainte în medicină. Totuși modul cum este gestionată criza covid și modul aproape religios în care este venerat vaccinul indică un scop necinstit, altul decât cel simplu sanitar. Este folosită toată această situație pentru ca populația să fie aliniată și să se simtă recunoscătoare și să nu poată contesta „beneficiile” medicale de care are parte. Cine nu se conformează devine un sabotor al societății și „dușman de clasă”. Posibil ca în viitorul nu foarte îndepărtat să fie lipsit de drepturi de bază dacă nu primește vaccinul. Acum se dau asigurări că nu este obligatoriu, dar e foarte posibil ca însăși populația să ajungă să ceară restricții pentru cei care nu se aliniază, ca un crez „nobil”, ca o datorie civică.
Chiar dacă ar fi fost vorba despre o boală contagioasă mult mai mortală, tot nu s-ar fi justificat instrumentarea ei pentru un control mai mare instituțional, propagandistic și mental asupra cetățenilor. Însă mai rău decât asta este faptul că Biserica intră în acest joc, în această mentalitate străină și opusă principiilor ei de bază veșnice.
Dacă până acum mucenicii care și-au dat viața pământească pentru cea viitoare erau norma și supremul dragostei, acum Mitropolitul Ierotheos promovează sănătatea și bunăstarea materială ca ideal de urmărit nu doar în Grecia, ci în întreaga Biserică, la nivel modial. Probabil a și fost ales tocmai pentru că este cunoscut ca un trăitor și cunoscător al vieții duhovnicești. Prin aceasta simbolic fanionul trece dinspre rugăciune, pocăință, liniște și curățirea de patimi (componentele isihasmului) înspre virtuțile sanitare. Deși se face vorbire de Hristos și de veșnicie, toate sunt subsumate vaccinului, adică se ajunge la o spiritualitate vaccinistă, medicală, care aduce foarte mult cu spiritualitatea tractorului din comunism.
În sfârșit, pentru cineva sincer, nici măcar logica lumească nu validează vaccinarea în toată dimensiunea ei. Poate pentru unii este esențial să nu se îmbolnăvească de această viroză, dar pentru alții poate este importantă educația, pâinea, munca, activitatea, chiar și cultura. Iată că ușor-ușor nici măcar raiul nu va fi mai presus decât linia oficială a noului socialism, care include „Biserica covid”.
ΙΣΚΕ (Asociația Sfântă a Clericilor din Grecia) a făcut publică astăzi o scrisoare trimisă către Arhiepiscopul Ieronim (pe 11 noiembrie) și către ceilalți sinodali (pe 12 noiembrie), prin care protestează față de măsurile restrictive impuse în ultima vreme în Grecia. În acest așa-zis al doilea val al pandemiei, slujbele religioase nu sunt permise să fie oficiate în prezența credincioșilor, ci doar a clericilor, ca în perioada martie-aprilie.
Dacă Biserica nu este o simplă adunare unde se înghesuie oameni religioși ca să realizeze anumite nevoi religioase, ci este sufletul lumii, care dă viață și continuă societatea, precum ne spune Epistola către Diognet, atunci decizia KYA (Decizia comună ministerială) care stabilește modul funcționării sfintelor biserici unde sunt permise sfintele slujbe totuși fără prezența fizică a credincioșilor pe perioada 7 – 30 noiembrie 2020.
Un lucru de dorit ar fi să aibă acea simțire conducătorii excelenți care reglează cele ce țin de politică și emit deciziile, astfel încât să înțeleagă rolul însemnat pe care-l ocupă viața bisericească pentru structura sufletească a cetățeanului grec care trăiește acum și cu multe luni în urmă într-o frică de pandemie, dar și sub povara altor probleme, precum cele economice, familiale ș.a. și care sunt perene și pentru care, ca păstori, suntem înștiințați. Deci, atâta timp cât nu există această simțire din partea statului, avem așteptarea de la fiecare episcop, care este chemat să învețe drept cuvântul adevărului și îndeosebi de la Preafericirea Voastră, ca președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și cap al Bisericii grecești, să propuneți în schimb, să combateți, să semnalați, să vă opuneți și să spuneți expresia: «Nu-ți este îngăduit» ca Sf. Ioan Înainte-Mergătorul către stăpânirea politică nelegiuită a epocii lui (Mc. 6, 18), ca Sf. Ambrozie al Mediolanului către împăratul Teodosie și Sf. Ioan Hrisostom către împărăteasa Eudoxia.
Dacă nu cutezăm și noi, slujitorii poporului lui Dumnezeu, să spunem acest «nu-ți este îngăduit» stăpânirii politice care pune Biserica pe planul unei organizații religioase într-un anumit caz, deși ea constituie aici și de veacuri chivotul neamului, care dă poporului nostru puterea și răbdarea să depășească toate dificultățile, atunci slujim inevitabil o Biserică secularizată, a cărei singură perspectivă pur și simplu este să satisfacă nevoi religioase și care pot să vie suspendate când intervin motive care impun îngrădirea libertății religioase, precum s-a întâmplat atât în primul, cât și în al doilea val al pandemiei.
Desigur că unii ne vor acuza că nu suntem realiști ca să ne încredințăm de mărimea pandemiei care amenință mii de vieți. Dimpotrivă, totdeauna Biserica, în tot cursul ei istoric se mișcă în limitele realismului, de aceea a și salvat neamul nostru de felurite primejdii. Acest realism l-am demonstrat practic pe parcursul primului val al pandemiei cu virusul Covid-19, care s-a ivit. Am trăit un mod original de exilare când, din martie 2020 până în mai, sfintele noastre biserici au fost închise și pecetluite. A fost interzisă prezența credincioșilor la cult. Ne-am înstrăinat de cultul bisericesc comun și îndeosebi de adunarea euharistică, de săvârșirea dumnezeieștii Euharistii. Am fost lipsiți de izvorul vieții noastre, de Sfânta Împărtășanie. Ne-am tânguit pentru această evacuare și pustiire a bisericilor precum proorocul Ieremia s-a tânguit pentru pustiirea Ierusalimului după dărâmarea lui (Plângeri 1,1).
Totuși, cu tot necazul nostru, am dat «examenele» noastre în fața societății și a stăpânirii statale și am demonstrat că avem puterea, încredințarea și dispoziția să păzim toți regulile sanitare chiar și când exista relaxare din partea altor foruri, chiar și când majoritatea cetățenilor s-au comportat pe parcursul verii trecute ca și cum n-ar fi exista niciodată pandemie și interdicții. Dimpotrivă, Biserica, clerul și poporul au continuat să țină linia legii în adunările liturgice.
Ceea ce trebuie să revendicați din partea statului, Preafericite, nu este o întrebuințare de la sine înțeleasă, ci egalitatea în fața legii și apărarea drepturilor credincioșilor pentru că măsurile extraordinare prin care sunt suspendată validitatea drepturilor fundamentale, precum libertatea de mișcare, de adunare, de slujire religioasă, trebuie să fie necesare și gratuite, adică să nu depășească măsura necesară care este cerută de evitarea pericolului și pericolul să nu poată să evitat prin altă măsură mai domoală, să fie fără discriminări, să fie păzit mereu principiul proporționalității și să fie de valoare limitată.
Suntem de părere că măsurile restrictive extraordinare care au fost impuse prin recenta decizie (ΚΥΑ) nu îndeplinesc condițiile de mai sus și a existat o depășire a măsurii necesare. Prin interzicerea totală a prezenței credincioșilor la adunările de cult este atacat principiul proporționalității, conform căruia administrația statală, pentru îndeplinirea scopurilor sale, este datoare să aleagă cele mai puțin apăsătoare măsuri pentru cetățean și, în același timp, trebuie să existe o relație rezonabilă între măsura administrativă concretă și scopul urmărit și să nu fie exagerată. În cazul concret, deși în primul val al pandemiei am demonstrat că ținem cu rigoare măsurile propuse în biserici și ar trebui ca statul să ne acorde încrederea că vom continua acest comportament, permițând prezența unui anumit număr de credincioși la slujbele de cult, cu toate acestea, decizia în cauză arată o lipsă de credință față de reprezentanții Bisericii și față de credincioși, care au demonstrat atât pe parcursul, cât și după primul val al pandemiei că au dispoziția conștiincioasă și interesată să se îngrijească să protejeze sănătatea concetățenilor lor și a lor înșiși.
În același timp, prin decizia în cauză sunt aplicate discriminări și este atacat principiul egalității pentru că administrația statală este obligată să abordeze în același mod și să țină un echilibru de drept pentru îngrădirea dreptului la adunare. De ex., pe de o parte este dată posibilitatea cetățeanului să trimită prin mesaj codul 6 la 13033 ca să primească voie pentru antrenament trupesc și bine face, dar este posibil să apară abuzuri și să existe fenomene îmbulzeală în parcuri și piețe și, pe de altă parte, nu este dată posibilitatea la satisfacerea unor nevoi spirituale și la o întărire sufletească pe care poate să o ofere participarea la Sfânta Liturghie. În afară de exercițiul trupesc, omul are nevoie și de exercițiul spiritual/duhovnicesc, în afară de problemele corporale de sănătate precum Covid-19, există și problemele sufletești de orice natură, care sunt perene/perpetue și care au existat înainte de apariția Covid-19 și, din păcate, vor continua să existe și după pandemie.
Preafericite, vă rugăm pe Sfinția Voastră, precum și cinstita ierarhie a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei să faceți apel la stăpânirea statală să respecte principiul proporționalității și al echilibrului de drept în îngrădirea dreptului la adunare și să acorde încredere Bisericii, care a aplicat cu rigoare minuțioasă măsurile în primul val al pandemiei, permițând prezența fizică a unui anumit număr de credincioși la adunările liturgice, unde sunt ținute toate măsurile sanitare.
Nota noastră: Situația din Grecia, unde nu este permisă prezența credincioșilor la slujbe, foarte probabil va interveni și la noi, în România, după alegeri. Preoții de la noi ar trebui să facă măcar același gest, de altfel destul de timid. Problemele sunt mult mai grave, iar cerințele expuse în această scrisoare sub nivelul așteptărilor, dar rezonabile.
Mai este de notat că IPS Atanasie de Limassol a declarat: „Nu vreau să mă gândesc că sărbătorile legate de Nașterea Domnului ne vor găsi închiși în casele noastre”. El s-a referit la măsurile actuale că trebuie respectate pentru că sunt un subiect de știință și nu contravin legii lui Dumnezeu. Cât despre praznicele de la finalul anului, a afirmat că „vom avea dificultăți ca zilele acestea și de Nașterea Domnului să fie bisericile deschise, să meargă lumea, să prăznuim Nașterea lui Hristos. … Ar fi foarte greu și de plâns și-mi doresc să nu se întâmple”.
Preocuparea aceasta nu este o
informație de ultimă oră pentru noi, ci modul în care este pusă problema și cu
cine se asociază episcopii români și în ce scop. Ce se înțelege este că
interesul pentru a găsi o soluție magică pentru darea Sfintelor Taine în
contextul coronavirusului nu este o preocupare răsărită din teritoriu, ci e
dictată tot dinspre cercuri înalte. Altfel spus, nu este vizată sănătatea și
credința ortodoxului de rând, ci slujirea unor interese „superioare”,
fanariote.
Singurele Biserici care pun
această problemă sunt cele de la Constantinopol și București, fiind vizată și
Atena să fie atrasă în acest demers. Bineînțeles că Fanarul este cel care dă
tonul, probabil primit și el din alte cercuri nebisericești, după cum deja ne-am
obișnuit. Însă, de data aceasta, trebuia să vină inițiativa într-un mod mai
mascat, luând ca aliat tocmai BOR-ul nostru.
Care este poziția Patriarhiei
Ecumenice? Aceasta a fost făcută prin
comunicate oficiale, impunând și Sfântului Munte (supus ei jurisdicțional)
să-și închidă porțile vizitatorilor lunile trecute și abia de astăzi să permită
accesul pelerinilor în număr foarte limitat, adică fără grupuri organizate.
Îndrumările fanariote, exprimate încă din marte și prezentate într-un Mesaj
către pliroma Bisericii despre pandemia de coronavirus, s-ar rezuma astfel:
«vă îndemn părintește să răspundeți cu strictețe și răbdare la toate măsurile
dificile, dar indispensabile pe care le iau slujitorii și autoritățile
sanitare». Periculoasă este, însă, insinuarea și justificarea falsă că «nu este
în primejdie credința, ci credincioșii».
Dar deja a apărut și inițiativa
punerii în discuție a modului de împărtășire a credincioșilor, fiind catalogat
pe bună dreptate de către unii drept un
atac la Sfintele Taine. Această tendință nu este nouă, ci ea vine după
ecumenismul validat în Creta în 2016 cu sprijinul primordial al Fanarului și
după schisma ucraineană provocată tot de acesta. După cum spunea Părintele
Romanidis, „de acum înainte, problema vor fi vlădicii noștri. Ce credință au!”.
Pentru a înțelege mai bine
contextul în ce ne privește pe noi, românii, trebuie punctate câteva aspecte.
Patriarhia noastră a venit cu ideea unei consultări pan-ortodoxe atunci când
s-a pus problema deschiderii bisericilor de la 15 mai. A luat hotărârea de a fi
lipsiți credincioșii de Sfintele Taine până se va ajunge la decizia invocată,
deși există deja tradiția împărtășirii tuturor cu aceeași linguriță, practică
ce a trecut deja prin proba a mai multe epidemii de câteva secole. Așadar mai
degrabă arhiereii noștri (Patriarhul) nu este încă pregătit să introducă
schimbări liturgice de frica credincioșilor, dar este dispus să se pună la
dispoziția inițiativelor trădătoare ale Fanarului la presiunile cercurilor
politice. Este vorba aici de un cumul de factori. Președintele Iohannis nu a
luat în calcul deschiderea bisericilor decât atunci când a obținut o concesie
din partea Bisericii de a recunoaște pericolul virusului și a se adapta prin
modificări sistemice. Însă nu guvernanții țării sunt cei care iau aceste
decizii, ci ele vin de mai sus, ei doar le aplică în stil românesc. De altfel,
acest șablon se pare că a fost valabil pentru toate măsurile pandemice, nu doar
pentru cele cu privire la Biserică. Însă schimbarea trebuie să atingă și
Ortodoxia, care e silită să se alinieze sub pretextul pandemiei.
Nu pot ști care sunt toate
încrengăturile, dar, din felul cum apare tabloul general, există o conducere
din umbră, ocultă asupra guvernelor lumii, care au reacționat la unison cu
prilejul acestei amenințări a virusului corona. Vizată este și Ortodoxia, care
este vulnerabilă prin ierarhii ei mai fragili și dispuși la trădarea credinței,
de oriunde ar fi ei, Rusia, Constantinopol, Grecia, România, Antiohia.
Avangarda o constituie, bineînțeles, Fanarul, care este cel mai descoperit,
fără credincioși și la cheremul puterilor politice din SUA sau Occident, după
cum s-a dovedit în problema ucraineană. Însă nici ierarhii români sau ruși nu
sunt prea departe, îndeosebi cei școliți și afiliați tendințelor ecumeniste,
moderniste. Deja nu mai vorbim de teorii ale conspirației, ci de foarte multe
fapte care vădesc gunoiul care dă pe afară.
Cât privește subiectul delicat al
pericolului contaminării prin împărtășire, deja se conturează o dezbatere tot
mai amplă. Din nefericire, unii înclină spre explicații
mult prea raționaliste și mecaniciste, cu înfățișare savantă, dar depărtate
de dogmele sănătoase ortodoxe și de principiile liturgice. Hristos este prezent
în Sfintele Taine cu puterea sa dată de Înviere, cu lucrarea dumnezeiască, nu
ca simplu om, ca o întâlnire miraculoasă în cadrul ritualului, dar o simplă
întâlnire. Nu, ci e vorba de o sălășluire prin har, dându-ne și nouă viața pe
care a dobândit-o prin biruința asupra morții. De aceea se și cere o pregătire
pe măsură și o credință reală. A spune că putem primi viruși prin Împărtășanie
stârnește multă derută și îndoială în duhul de viață oferit prin Sfintele
Taine, mai presus de stricăciunea cotidiană. Căci primim viața care a biruit
tocmai moartea. Lingurița, Pâine și
Vinul euharistice nu mai sunt materii simple, ci transfigurate, îmbrăcate în
har dătător de viață, fapt certificat de experiența Bisericii. Acest lucru îl
argumentează și Ierom.
Hrisostom de la Cutlumuș (Sf. Munte Athos). Ne apropiem de ele tocmai ca să
primim mai mult decât o simplă hrană, dobândim nestricăciune. De aceea, nu
putem permite o apropiere cu frică de boală, ci cu credință arzătoare,
puternică.
Personal cred că prin Sfânta Împărtășanie nu se contaminează nimeni, deși nu ar fi imposibil să fie transmisă vreo boală molipsitoare, nu există o astfel de dogmă și standard al Bisericii. Însă experiența ne spune că nimeni nu s-a îmbolnăvit, ci chiar au existat cazuri uimitoare când nu s-a transmis nimic. De aceea este și bine că este pusă la încercare credința celor care se împărtășesc. Problema ar fi mai ales la cei care nu au credință, ci necredință, temere. Dar, în general, carantinarea rezonabilă este indicată pentru a exclude orice risc de molipsire prin atingere sau orice contact. Hristos a dăruit viață și sănătate chiar când era pe pământ, până la Cruce; de ce ar fi altfel după Înviere? De ce nu ar constitui cu mult mai mult acum viață pentru noi? De ce ar pune sub semnul întrebării acest adevăr ierarhii sub pretextul acestei epidemii?
Important este ca faptele noastre individuale și poziționarea pe aceste probleme spinoase să nu ne apese conștiința atunci când ne rugăm lui Dumnezeu și-I cerem mântuirea noastră.
Completare:Romfea.gr a publicat în exclusivitate, între timp, Epistola trimisă de către Patriarhul Ecumenic celorlalți Întâistătători de Biserici Locale pe 17 mai. Din cuprinsul ei rezultă că, pe subiectul modului de a împărtăși pe credincioși, au ajuns la Constantinopol „lucruri noi locale și dezvoltări felurite prin intermediul unor scrisori sau sub formă de întrebări și problematizări de pretutindeni”. Patriarhul Ecumenic afirmă că el a primit săvârșirea slujbelor fără prezența credincioșilor, prima grijă fiind de a păzi credința Părinților. Deoarece s-au auzit opinii neobișnuite despre modul apropierii de Preacuratele Taine în contextul grijii pentru cei atinși de virusul covid-19, tăcerea nu este potrivită în fața unei astfel de situații. Ascultarea față de îndemnurile responsabililor sanitari a fost urmată până la punctul când este atinsă esența și centrul credinței noastre (Sfintele Taine). Deoarece explicațiile corecte cu privire la recomandările evanghelice și apostolice vin de la tradiția trăită viu în practica bisericească, Patriarhul vede că ea trăiește în lume prin Sfânta Euharistie. Înștiințându-i pe ceilalți Preafericiți Întâistătători că nu dorește să se depărteze de la „cele lăsate moștenire nouă, tuturor, de fericiții noștri Părinți”, dorește să audă de la ei cugetul și opiniile lor pentru „a merge toți împreună în abordarea pastorală a îndoielilor cu privire la modul consfințit de administrare a Sfintei Împărtășanii”. Nu reiese clar care sunt dezvoltările și evoluțiile opiniilor cu privire la modul în care este oferită Sfânta Euharistie, însă este posibil să fi venit chiar și din partea Patriarhiei Române. În principiu, consfătuirea acesta la nivel pan-ortodox nu este un lucru greșit în sine, dar experiențele neplăcute din trecutul nu foarte îndepărtat stârnesc suspiciuni și îngrijorări cu privire la sinceritatea și responsabilitatea ierarhilor și Patriarhilor ortodocși. În mod normal, trebuie acceptat că modalitatea de împărtășire este statornicită de foarte mult timp, probată chiar și pe parcursul unor pandemii, iar ceea ce ar trebui discutat este modul de a înfrunta provocările ridicate de autoritățile de stat. Altfel spus, firesc ar fi să fie urmărită și căutată păstrarea ritualului deja statornicit și verificat, nu punerea lui în discuție.
Restricțiile de pandemie covid-19 impuse slujbelor bisericești și
împărtășirii cu Sfintele Taine reprezintă un subiect fierbinte, o intruziune și
un teren cedat de creștini la nivelul credinței și trăirii bisericești. Trei
puncte fierbinți, de mare importanță, sunt atinse de această declarație a
preoților greci de spitale: libertatea religioasă, rolul spiritualității în
tratarea bolilor și așa-zisa contaminare prin Sfintele Taine.
Cu atât mai mult acum, când suntem conduși spre o[nouă] normalitate, credem că a venit plinirea timpului să luăm poziție cu privire la un subiect extrem de serios și duhovnicesc prin excelență și noi, clericii care semnăm mai jos, care slujim în așezăminte spitalicești din Republica Elenă.
Subiectul participării bolnavilor/credincioșilor la Taina Vieții nu este drept să fie abordat de către cei ce nu sunt inițiați decât superficial; de altfel, nici o minte omenească nu este eliberată, nu privește curat și nu discerne lucrurile cu claritate dacă nu are lumina lui Hristos, oricât de mare și importantă ar fi pregătirea ei, pentru că mintea omului, când se depărtează de Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, «dobitocescul devine demonic», forțează limitele ei firești și se alienează, fiind deviată de iubirea de averi, de slavă și de plăcere.
În epoca în care drepturile omului monopolizează cotidianul nostru este deplorabil să fie încălcat dreptul la libertatea religioasă, care este consfințit și constituțional. Conform cu articolul 3 și articolul 13 ale din Constituția greacă, fiecare om din Republica Elenă are dreptul de a fi religios. Mai ales că libertatea religioasă este consolidată și la nivelul reglementărilor internaționale. Articolul 9 al Convenției Europene garantează libertatea religiei. De asemenea, articolul 10 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene stabilește că fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie.
Toți bolnavii/credincioși care simt nevoia de întărire duhovnicească și sufletească, se refugiază la comuniunea cu Dumnezeu, nu deoarece i-a forțat cineva, ci din conștiința deplină a acestei alegeri a lor și în duhul cuvântului Apostolului Pavel: „Căci noi am fost chemați la libertate”.
Abordarea de astăzi a înfruntării bolii se concentrează, după cum este cunoscut și general acceptat, pe medicina contemporană și în totalitate pe metodele ei «lumești», care doresc să pună sub administrare viața și moartea.
Cu toate acestea, dată fiind opinia care câștigă tot mai mult teren în știința modernă cu privire la proveniența psihosomatică a bolii – că sănătatea umană este în directă dependență de modul de viață și că, în cele mai multe cazuri de boală, metoda de tratament corectă ar cere pacientului să facă schimbări radicale în viața lui, poate chiar o revizuire a viziunii sale despre lume, și nu doar un tratament medical-farmaceutic – este semnalată o lipsă de cooperare atât din partea medicilor, care se tem că-și pierd caracterul științific dacă vorbesc despre credință, cât și din partea preoților, care se tem de „secularizare” dacă sunt acceptate realizările științei medicale, cei de-al doilea uitând uneori vorba vechi-testamentară: Cinstește pe medic cu prețul lui pentru serviciile lui, pentru că și pe el l-a făcut Domnul. Căci vindecarea este de la cel Preaînalt (Înț. Sir. 38:1-2).
Deci se pune, pe de o parte, chestiunea comercializării înțelesului terapiei și, pe de altă parte, întrebarea despre poziția preotului în această concepție holistă diferită despre înfruntarea bolii.
În orice caz, desigur, această abordare a înțelesului terapiei arată importanța determinantă a prezenței dumnezeiești, cât și rolul oportun al clericului alături de omul suferind.
Prezentăm în această declarație comună a noastră experiența noastră de ani de zile în slujirea noastră în așezămintele spitalicești, în acest domeniu aparte al încercărilor omenești, experiență care ne permite să întărim certitudinea cuvântului: dacă primim că experimentul se bazează pe observație, atunci informăm toți fără înconjur și cu deplina cunoaștere/conștiință a acestei poziții că niciodată nu am văzut cu ochii noștri, ba nici n-am fost informați de vreun personal medical al instituțiilor pe care le slujim că a fost o difuzare a virușilor sau a bacteriilor de la un bolnav la altul prin dumnezeiasca Împărtășanie pe care am dat-o, chiar și în cazuri de bolnavi cu boli grave sau transmisibile, fie a unor bolnavi al căror sistem imunitar se afla în blocaj (καταστολή).
Totuși nici noi înșine niciodată nu ne-am îmbolnăvit din cauza consumării pe care am săvârșit-o mereu după Sfânta Împărtășanie.
Este vremea ca medicina să vadă omul ca o entitate psiho-somatică unitară și trebuie să accepte progresiv că duhovnicia joacă un rol în boală, în îngrijire și în convalescență. Căci mereu oferim acestea cu o gură de dragul unității credinței și a restabilirii adevărului.
Nota noastră: În tradiția ortodoxă nu există indicații precise cu privire la împărtășirea bolnavilor contagioși în afară de unele referințe indirecte, care pot face o ideea asupra subiectului, dar fără să-l lămurească pe deplin. Însă acum ne confruntăm cu ceva diferit, cu o abordare și cu o boală ce acționează în mod cu totul diferit față de orice s-a întâlnit până acum.
Asimptomaticii sunt un concept nou în bolile contagioase. În mod normal, cei ce au o boală molipsitoare gravă pot fi identificați ușor după semnele exterioare, după deteriorarea evidentă a sănătății, și astfel pot fi izolați relativ eficient. În cazul coronavirusului, deja avem un virus care nu mai poate fi depistat ușor, e extrem de transmisibil și chiar mortal (conform prezentării oficiale). Deși nu există informații foarte clare cu privire la mecanismul transmiterii bolii.
Așadar, pe lângă faptul că izolarea nu se aplică doar celor bolnavi cu simptome, ci tuturor, un alt aspect este acela că totuși trebuie să fie permise anumite activități și contacte între oameni inerente, cu măsuri de protecție. Care sunt și cine le stabilește? Faptul că ele fac parte din sfera drepturilor fundamentale face mai dificil procesul. Ce trebuie restrâns și ce trebuie protejat? Toată problematica este pusă la un nivel foarte complicat de niște autorități puțin cunoscute și pe principii neclare, ceea ce face ca puterea să fie concentrată în mâna celor ce iau deciziile, pe când populația rămâne fără drept de replică. Iată anormalitatea instaurată în toată splendoarea ei.
În primul rând, toate teoriile legate de virusul corona sunt foarte șubrede și pun o presiune socială imensă, dar artificială ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să moară cineva de el. În condițiile în care rata mortalității este undeva între 0,2-3% și majoritatea victimelor au avut comorbidități grave, acest imperativ este foarte nerezonabil și chiar inutil. Nu poate fi aceasta o prioritate pentru nici un om normal și mai ales la o astfel de cotă, adică să se ajungă la 0 îmbolnăviri. Dacă tot este atât de valoroasă viața, ar trebui să existe răspundere și pentru toate celelalte pagube (chiar și morți din alte cauze) provocate zadarnic de izolare.
În acest nou context de forță majoră, este și mai inexplicabil să fie atacate toate nevoile și drepturile umane, printre care și credința în Dumnezeu.
Bolnavii contagioși pot transmite boala prin Împărtășanie prin diferite moduri, printre care contactul și apropierea de preot, de cei din biserică. De aceea în trecut nu se făceau nici înmormântări, nici slujbe de frica molipsirii prin orice fel de contact cu cei bolnavi. Și existau reacții extreme de izolare din frică. Nu erau săvârșite slujbele dintr-o frică reală. Deci nu era nevoie de alte reguli și canoane care să reglementeze ceva pentru că ținea de credința, dragostea, compătimirea și bărbăția fiecăruia. Însă acum totul este diferit, e o dictatură ciudată și cumva infantilă.
În sfârșit, în aceste împrejurări ciudate, e bine să cerem și să ținem și noi cont de câteva lucruri fundamentale: libertatea (nevoia) noastră religioasă, de faptul că nu există o documentare că Împărtășania ar contamina și că realitatea socială și medicală nu poate fi gândită doar după reguli „științifice”, fizice, ci și duhovnicești. Există o demonizare care ni se impune sub diferite pretexte, pe care Părintele Paisie a surprins-o foarte bine astfel: „Uite cum stau treburile. Știi ce se întâmplă? Răul este următorul: te vor lăsa să faci ceea ce vrei, dar vor forța lucrurile. Adică îți vor zice: ,,Crede în orice vrei! dar te vor arunca la coșul lor de gunoi, te vor duce acolo unde voiesc. Tu doar să intri în coșul lor de gunoi și să crezi în tot ceea ce vrei! Eu te duc acolo unde voiesc, tu poți să crezi în ceea ce dorești! Da!da!…vezi, mai târziu acest sistem satanic va strânge șurubul!…”
Dată fiind zarva nejustificată, nedreaptă și artificială de ieri atât în
mass-media, cât și pe internet pe seama clericilor Sfintei noastre Mitropolii
și în principal a Episcopului nostru, facem cunoscut poporului kithirean că de
astăzi, cu cea mai adâncă durere, bisericile noastre încetează orice slujire
sacră. Cu toate că acest lucru este potrivnic Tradiției noastre Ortodoxe de
multe veacuri, care a recomandat rugăciuni întinse de toată noaptea, procesiuni
și sfinte Liturghii.
La ceasurile sfintelor Liturghii și ale sfintelor slujbe
va fi prezent numai preotul care se roagă, în timp ce ușile bisericilor vor
rămâne deschise.
Deoarece am fost acuzați de neascultarea și încălcarea legii și de
indiferență și nepăsare față de frații noștri care se primejduiesc de
coronavirus și ca scăpare de smintirea conștiinței pliromei creștine, declarăm
că nu am încetat nici o clipă să ne rugăm și să fim de partea semenilor noștri afectați
cu precădere în activitatea slujitoare sporită.
Îndeosebi pentru măsurile de prevenție ale pandemiei neașteptate care s-a
ivit, Biserica noastră locală a luat foarte devreme măsurile indicate pentru evitarea
aglomerației: suspendarea catehezelor, închiderea ședințelor Școlii Părinților,
suspendarea sinaxelor eparhiale de studiu al Sfintei Scripturi, limitarea
slujbelor bisericești secundare șamd. Oare la fel de devreme au fost păzite
normele de control al celor ce intră pe insula noastră din Italia și din alte
țări? Numai Biserica Locală va fi vinovată pentru un eventual caz?
Judecăm drept indispensabil pentru cea mai bună informare a voastră să
semnalăm, de asemenea, înverșunarea diverșilor acuzatori ai noștri care a ajuns
până la punctul de a fi contestată chiar și grija și dragostea noastră pentru
frații noștri aflați în
dificultate (de ex., funcționarea cu succes de 18 ani a Grupării de îngrijiri sociale a
voluntarilor și a Trezoreriei Generale Caritabile ale Sfintei noastre
Mitropolii).
Ne dorim să avem putere bună în această luptă a noastră duhovnicească neprevăzută și ieșire grabnică împreună cu Dumnezeu din această criză!
* * *
Pentru a înțelege acest comunicat, trebuie precizat că Mitropolitul
Serafim a fost arestat de Poliție zilele trecute pe motiv că a slujit
Acatistul în biserică în prezența credincioșilor. Se pare că a fost eliberat,
între timp.
În contextul
interzicerii participării oamenilor la cultul Bisericii în Grecia, încep să
apară și mai multe voci care critică această decizie. Astfel, Sfânta
Chinotită a Sfântului Munte, după ce-și manifestă solidaritatea cu poporul,
cu guvernul și cu toți care se luptă zilnic cu virusul, „exprimă necazul
Părinților Aghioriți față de interdicția nediscriminatorie generală a cultului
creștin ortodox și mai ales într-o perioadă în care poporul are nevoie mai mult
ca niciodată să alerge la Dumnezeu”.
De asemenea, Mitropolitul
Nicolae de Mesogheia a afirmat: „Faptul că guvernul a împiedicat cultul în
toiul a toată situația dificilă, totuși a dat din fericire unele ieșiri ca să
poată fi săvârșită Sfânta Liturghie, este ceva ce trebuie câte puțin să fie îndreptat
și cumva să fie modificat. Sănătatea publică este un bun foarte prețios, dar și
comuniunea cu Dumnezeu și mulțumirea lui Dumnezeu, care se împlinește în
bisericile noastre prin Sfânta Liturghie, este un lucru necesar”. Mitropolitul mai
precizează că este utilă transmisia în direct a slujbelor, dar nu este
suficientă. Musulmanii au înlocuit pe hogea cu o casetă, însă „la noi Liturghia
nu poate fi înlocuită cu o casetă”.
În acest context, în care bisericile sunt închise fără precedent, inclusiv accesul în Sfântul Munte la dispoziția Fanarului, Patriarhul Bartolomeu adresează mesaje de încurajare și încredințarea în puterea Crucii, care este cinstită astăzi în a treia Duminică din Postul Mare. Totuși aceste urări sună foarte ciudat în contextul în care domină și dictează teama de a se aduna poporul laolaltă pentru a se închina Crucii. Oare ce pretenții putem avea de la Dumnezeu când nu arătăm nici măcar cel mai mic gest de cinstire și de curaj? Ce-i drept, Patriarhul Bartolomeu a transmis o urare simplă după Sfânta Liturghie slujită astăzi cu ușile închise: „Dumnezeu să protejeze, cu puterea și cu harul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, pe toți oamenii, în toată lumea de pericolul pandemiei de coronavirus, care stă deasupra”. În plus, Patriarhul a trimis o scrisoare de compasiune „frățească” Papei și Președintelui Italiei pentru situația tragică a țării. Cu o astfel de preocupare mai mare față de catolici și frică de permite cinstirea Crucii în această Duminică special dedicată ei, semnalul nu pare a fi unul foarte plin de credință în Dumnezeu, ci mai degrabă de eschivare, de amabilitate seacă și calcule lumești.
Este preferabilă atitudinea curajoasă a Mitropolitului Serafim decât diplomația fariseică a înhăitării cu lumea ateistă contemporană.
Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în
2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de
Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut
grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea
oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a
recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat
autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică
autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de
intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma
presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a
anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol
de a acorda autocefalia.
Din Biserica
Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul
Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul
Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul
Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog
profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh
ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin
atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se
veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din
Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări
schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al
statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara
acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei
biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus
categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde
structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie
2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema
ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea,
scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție
această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu
privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile
care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți
ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența
lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el
fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba
unității (sic!).
După acordarea
Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu
cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a
întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va
întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat
cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre
vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la
fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea
multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a
greșit dogmatic.
În Ucraina sunt
12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul
Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea
Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele
în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe
orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia,
inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar
de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol
aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul
Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului
președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin
intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului
de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor
athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la
slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste
mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de
Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea
arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru
a fi primit?
Mitropolitul
Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat
schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai
mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi
arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar
a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca
fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a
fost de rea-credință.
Din punct de
vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de
la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este
conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția
nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a
fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că
Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține
că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost
numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului
de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același
lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor
episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul
Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul
Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”,
de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a
explicat, într-un articol
scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de
celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie
extrem de periculoasă?
Arhimandritul
Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a
explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare,
să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi
papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce
în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția
neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17
octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia
Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă
va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie
neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de
a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi
vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare
a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei,
președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul
Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul
Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare
implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu
Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație
nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a
Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul
Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii
corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică
arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este
Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin
reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către
credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar
biserica din care face parte.
Prea multă
implicare politică
Relația
Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949,
după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a
fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry
Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care
afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că
oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele
bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat
Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă
vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu
erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai
mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de
cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul
Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu
catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras,
mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că
alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem
domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce
credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec,
abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși
credința.
Imperiul a
dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în
catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent,
acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația
americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația
anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să
adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să
decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a
stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru
creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru
libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de
structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica
Ucraineană canonică.
Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în
istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de
Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de
stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut
papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit
Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor
ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se
ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale.
Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a
tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din
Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut.
Motivațiile sunt două.
Prima este că
știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este
că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb,
Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe
conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa
Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind
conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu
care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se
bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte,
și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români,
decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai,
Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de
presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos,
Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a
anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și,
apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un
vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români,
recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna,
pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu
majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia,
majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul
Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea
Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica
Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei.
Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din
Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe
schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de
separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a
alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între
adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu
poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca
Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos
și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică. Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II). În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor. Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie. Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.
Deși a fost alcătuită înainte de slujirea în comun cu Patriarul Bartolomeu a Arhiepiscopului Ieronim și viza tocmai zădărnicirea acestui eveniment, scrisoarea deschisă a Mitropolitului Serafim de Kitire, dimpreună cu clericii și mirenii din eparhia sa, rămâne la fel de valabilă și în aceste momente, când mai poate fi evitată lărgirea schismei ucrainene în sânul Bisericii Ortodoxe.
Vin cu respectul și cinstirea
cuvenite către Preafericirea Voastră
Să vă adresez această o rugăminte
și apel fierbinte în acest ultim ceas, având în vedere faptele furtunoase
derulate în mediul bisericesc panortodox, din pricina problemei «autocefaliei»
ucrainene canonice și ecleziologice de neamânat și care nu mai poate fi
stăpânită, – din cauza formei ei cu totul particulare –, care provoacă
problematizări peste problematizări și tulburări peste tulburări la scară
mondială.
Acestei devieri grosolane îi urmează scindări, divizări, dezacorduri, disensiuni, altercații,
schisme evidente și neclare și mii de rele. Nu o vedeți, Preafericite, nu o trăiți, nu o
simțiți, nu o percepeți?
Cred că sesizați bine că lucrurile
s-au ascuțit periculos și foarte neliniștitor și nu merg neted, îndeosebi după convocarea extraordinară a
Ierarhiei noastre pe 12 octombrie a.c. pentru chestiunea aceasta foarte
zgomotoasă și complexă.
După referatul Vostru din Sinodul
Ierarhiei, s-au făcut luările de poziție față de ea a 33 de sinodali într-o
atmosferă tensionată și fără să fie luată o decizie în mod canonic după norme
(desfășurarea votării), domină iarăși confuzia.
Convocarea de ieri a Sinodului
Patriarhal al Patriarhiei Ortodoxe a Rusiei, prin tratativele consemnate în
procesele verbale ale organismului (sinodal), întruchipează agonia acută a
sinodalilor pentru ce urmează să fie după convocarea menționată a Ierarhiei
Bisericii noastre.
Sarcina deosebită a Conferinței
Sinodale a lor se concentrează pe problema foarte acută a comuniunii
bisericești cu schismaticii nehirotoniți, caterisiți și restabiliți necanonic.
Acesta este înțelesul larg al considerentului deciziei lor.
Din această pricină, cercetând
textele aferente ale Sfântului Sinod și ale unor Ierarhi ai Bisericii Greciei,
precum și Comunicatul emis de Ierarhie, au decis atunci să întrerupă comuniunea
bisericească și sacramentală cu Biserica noastră numai când Preafericirea
Voastră va proceda la pomenirea numelui «noului Întâistătător». Este evidentă
și categorică această decizie.
La cele 4 hirotonii ale
Mitropoliților și Episcopilor Bisericii noastre (aleși la recentul Sinod,
n.n.) nu ați pomenit, prin vestire dumnezeiască, numele lui Epifanie, care nu
are hirotonie și promovare ca Întâistătător canonice.
Nu cedați, Preafericite, pentru
că aceasta va constitui un «început al durerilor»! Să fie trimis subiectul la
viitoarea Sinaxă a Întâistătătorilor!
Preafericite,
În acest ceas de pe urmă și
critic, vă supun atenției să nu slăbiți nici cât de puțin, încă o dată,
rugându-vă și implorându-vă să nu intervină lucrul sfâșietor și dureros al
întreruperii comuniunii bisericești și sacramentale a Bisericii Ruse de același
cuget cu Biserica noastră din Grecia!
Înfricoșător și la simpla
gândire, cu mulți parametri.
Vă rog, nu doriți să vă asumați o astfel de greutate împovărătoare a răspunderii foarte grele, care va înnegri slujirea Voastră arhiepiscopală binecuvântată de Domnul!
Amintiți-vă de ceea ce ați spus
în mod repetat membrilor Sinodului permanent trecut: «să nu fim forțați; să
meargă înainte Patriarhiile străvechi și Bisericile Autocefale de dinaintea
noastră și apoi noi la rândul nostru!».
Să ne temem de consecințele
înfricoșătoare ale încă unei schisme! După declarația de ieri a Bisericii Ruse
de același cuget, ochii tuturor grecilor și ortodocșilor, ale fraților noștri
de pretutindeni de pe pământ sunt întoarse către venerabila voastră persoană.
Să odihnim gândul și inima
fraților noștri, pliroma ortodoxă creștină a Bisericii Ortodoxe
sobornicești/catolice.
Și Bisericile surori de un gând:
Patriarhia Moscovei de sub Preafericitul Patriarh Chiril și Biserica Kievului
canonică și a toată Ucraina de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie, să-și
amintească de legăturile lor duhovnicești veșnice și indestructibile cu
Biserica noastră Locală prin Bizanț și prin romeitate.
Să cunoască faptul că, pe lângă
cele arătate, un număr foarte important de Episcopi ai Bisericii noaste a
Greciei, dar și numeroși clerici de alte ranguri, monahi și majoritatea
covârșitoare a creștinilor bine-credincioși și ortodocși, care aparțin
conștient de trupul Preasfintei noastre Biserici din Grecia, fiind atașați de
tradiția îndelungată a Bisericii Ortodoxe sobornicești/catolice, nu acceptă
formațiunea «bisericească» din Ucraina.
Cu adânc respect,
† Serafim de Kitire
PS: Αș fi dorit pe viu să vă depun această cerere-apel din inimă sau prin
scrisoare. Am preferat apelul-scrisoare deschis pentru că aceasta este o cerere
comună a clericilor, monahilor și laicilor care sunt îngrijorați de escaladarea
acestei teme spinoase.
Hotărârea
recentă a Sinodului grec stârnește multe discuții. Nu doar prin natura subiectului,
ci și dacă a existat o decizie reală, votată de sinodali.
Astfel, Mitropolitul Serafim de Kitire a emis o declarație mai amplă, în care critică modul în care a fost alcătuit comunicatul final și face unele precizări cu privire la deciziile Sinodului permanent de luna trecută, care sunt neclare și au primit o interpretare unilaterală. În afară de această declarație, prin care răspunde celor care i-au cerut lămuriri, redăm mai jos alte afirmații, care surprind cam aceleași idei:
«Nu am luat nici o decizie. De acolo
înainte, dacă, după dezbatere, Arhiepiscopul va pomeni sau va trece la orice
altceva, ia toată răspunderea asupra sa. Au fost ascultate opinii pozitive și
negative despre autocefalie, însă sunt și mulți care nu au luat poziție. Cei
care nu au luat poziție au rezervele lor. Aceasta nu îi dă avânt să meargă înainte.
Suntem cu respirația tăiată.»
«Ne e teamă nu cumva să nu se ascută lucrurile și sperăm să nu ajungem în
punctul acesta. Dacă acest subiect va merge înainte, în câteva zile, când va
avea loc la Tesalonic slujirea împreună (a Patriarhului Bartolomeu cu
Arhiepiscopul Ieronim), dacă îl vor chema și pe Epifanie, mă tem că acolo se
vor ascuți lucrurile. Să nu se verse sânge. Există oameni care sunt
strâmtorați și se neliniștesc pentru cele ce se întâmplă.»
«Mitropolitul Daniil de Kesariana a luat cuvântul și a spus apăsat:
Preafericite, Dacă e vorba să luăm decizie, vom vota toți și deschis, în clipa
asta. Nu s-a făcut votare. Decizia iese după votare. Cât timp nu a existat
votare, nu poate ști nimeni sigur câți sunt și câți nu sunt de acord. Nu a fost
votat nimic prin strigare. În final a zis „pentru rugăciunile” (adică
încheierea) și jumătate au plecat din sală.»
«Suntem sigur 11 persoane (în
declarația sa a menționat că numărul se poate ridica la 33) care nu vrem să
meargă subiectul autocefaliei înainte. Spunem că trebuiesa se facă din nou Sinod. Propunerea mea a fost ca
tot materialul pe care îl are Sinodul (permanent) în mână să-l vadă Ierarhia,
dacă există o astfel de așteptare. Personal, nu aș fi fost de acord cu nimic pe
această temă a autocefaliei.»
«În afară de 4 Mănăstiri (din Sfântul
Munte), celelalte nu sunt de acord cu recunoașterea».
«Referatele Comisiilor au fost împărțite, dar le-au adunat din nou
imediat. Nu am apucat să le vedem. Totuși acum le avem în mâini. Opinia mea
despre chestiune rămâne aceeași.»
„Cu prilejul Comunicatului Preasfințitului Mitropolit Serafim de Kitire, care a fost postat pe internet, referitor la decizia din 12 octombrie a.c. a Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, care a fost comunicat prin Buletin de presă de către Comisia de presă competentă, se comunică și se clarifică faptul că, după cum pot da mărturie toți preasfințiții ierarhi prezenți, dar a fost și consemnat în procesele verbale ale Sfântului Sinod, Buletinul de presă emis, care s-a sprijinit atât pe referatul Preafericitului Arhiepiscop și pe dezbaterea la care au participat 33 de arhierei, cât și pe concluziile pe care le-a comunicat Preafericitul la finalul dezbaterii, a fost citit în auzul tuturor și, după îndreptările făcute de arhierei, a prins forma lui finală și a constituit decizia Ierarhiei. Drept urmare, Comisia de presă compusă din trei membria
exprimat adevărul celor petrecute și orice altă tentativă de interpretare a lor
nu redă realitatea.
Din partea Sfântului Sinod Al Bisericii Greciei.”
Se poate constata ușor că cele exprimate de Mitropolitul Serafim și de Sinodul grec nu sunt într-o contradicție evidentă. Doar că cel care pare a avea dreptate este Mitropolitul. Concret, nu a avut loc o votare a deciziei, ci doar o dezbatere și un Comunicat oficial pe temă. Decizia practic nu a fost adoptată de sinodali, ci de Arhiepiscop și comunicată de Comisia de presă a Sinodului. Așadar trebuie văzut ce spune Regulamentul de funcționare a Ierarhiei cu privire la luarea deciziilor. Până la o clarificare avizată a acestor probleme, menționăm că art. 19,1 stabilește că, după dezbaterea unui subiect, dacă este cazul, se trece la votare din partea fiecărui sinodal. Iar la art. 23,pct. 5 și 6 se precizează că procesele verbale trebuie semnate de toți ierarhii sinodali, iar refuzul semnării din partea unuia este considerat drept opreliște pentru lucrările Sinodului. În cazul de față, este evident că, neexistând votare, nu putem vorbi de o decizie, ci de una ilegală și forțată.
„Cu considerație adâncă, merg mai departe să menționez următoarele, cu prilejul comunicării lămuritoare de ieri a Sfântului nostru Sinod, publicată ca răspuns la declarațiile mele față de Ședința care a avut loc prin convocarea extraordinară a Ierarhiei (12-10-2019) pentru «autocefalia» ucraineană: 1) O decizie, potrivit celor valabile în legislația bisericească și cea politică, se ia după referatul unui referent desemnat (și în cazul de față al Preafericitului Președinte), după dezbaterea amănunțită și după votarea care urmează (deschisă, secretă sau prin ridicarea mâinii). Fără să aibă loc o votare după unul din cele trei moduri de mai sus, pe care a cerut-o insistent Mitr. Daniil de Kesariana, (și a semnalat lipsa ei în interviul său Mitropolitul Nicolae de Mesoghea) și a exprimat vădit voința mea și a altor frați Mitropoliți prin care mod poate să fie limpezită cu precizie decizia când avem o mulțime de șapte și mai mult de zece oameni? și 2) Prin această procedură este luată și întipărită o decizie și pentru o chestiune atât de serioasă, critică și arzătoare. A fost cumva păzită o astfel de procedură cât privește a treia parte a ei și nu a fost sesizată de mine? În Buletinul de presă (care, fie spus în treacăt, a fost citit de către Ierotheos de Nafpaktos, cel mai vechi din Comisia de presă, după «pentru rugăciunile» (rugăciunea de încheiere) pe care a zis-o Preafericitul Președinte – ulterior termenului Ședinței – și în timp ce destui sinodali plecaseră) nu sunt conținute deciziile, ci sunt comunicate și implicate unele corecturi cu privire la exprimarea și formularea lor. Pentru fratele Mitropolit Calinic de Paronaxia sunt dator cu explicația și lămurirea următoare: Primesc informația Preasfințitului că «niciodată nu a cerut (de la Sfântul Sinod) să mă autorizeze pe mine sau pe alt frate Preasfințit pentru Ședința Ierarhiei Bisericii Greciei de sâmbătă 12-10-2019». Este vorba mai mult de înțelegerea mea greșită, când la un moment dat, când era ședința Ierarhiei, m-a informat că va lipsi de la convocarea extraordinară a Ierarhiei din cauza unei Conferințe științifice din Paros și eu mi-am exprimat supărarea pentru absența lui de la o Ședință a Ierarhiei așa de critică. Atunci, țin minte că a zis: V-aș autoriza pentru reprezentarea mea, însă acest lucru nu este acceptat. Și, în timp ce episcopul de Paronaxia a înțeles, după cum a priceput mai târziu că reiese aceasta din lege, eu, în clipa aceea grăbită, m-am gândit că a întrebat eventual pe Secretarul general și a primit un răspuns negativ. Totuși acesta este un detaliu. Fundamentul chestiunii este că Preasfințitul a simțit punctul critic și dificil al chestiunii ucrainene. Acestea pentru restabilirea adevărului și asigurarea credibilității și cuviinței noastre arhierești. Totuși, în zilele acestea critice și neliniștite, nu ar fi trebuit să ne ocupăm cu explicații și lămuriri. În genunchi și rugându-ne cu lacrimi, cu îngrijorare multă, ar trebui să cerem stăruitor la Domnul și Dumnezeul nostru cel atotîndurat să împace și să domolească popoarele ortodoxe ale Rusiei și Ucrainei, care, după informațiile noastre, sunt răvășite după ce au fost informate despre cele care au avut loc în Ședința istorică a Ierarhiei (12-10-2019). Pentru adeverirea cuvântului, priviți, vă rog, eventual, protestul îngrijorat și zguduitor pentru noi, sinodalii Bisericii Greciei, al Mitropolitului Luca de Zaporojie al Bisericii canonice, care caracterizează nici mai mult, nici mai puțin drept «trădare decizia Bisericii Greciei». Să fim toți atenți la cuvintele și la acțiunile noastre ca niciodată, pentru că o «scânteie» este suficientă să arunce în aer toată «butoiul de pulbere». Cu considerație,
Ședința extraordinară a Sinodului Bisericii Greciei, convocată în ultima clipă de Arhiepiscopul Ieronim, marchează un moment important în evoluția situației bisericești în Ortodoxie. Ea poate deschide drumul spre alte hotărâri similare din partea celorlalte Biserici Locale, printre care și cea Română. De aceea ne interesează foarte mult implicațiile care decurg de aici. Încercăm câteva observații la cald asupra lor.
1. În primul rând, ar trebui să existe o argumentare serioasă a deciziei. De aceea
este necesară studierea pe îndelete a referatului Arhiepiscopului
(deocamdată disponibil doar în greacă) și al
celor două Comisii sinodale, care au studiat
problema în cauză. Există multe implicații în ecuația așa-zisei autocefalii din
Ucraina, de natură dogmatică și canonică, pe lângă cele de politică
bisericească; ce presupune această recunoaștere? Din câte precizează Comunicatul
oficial, a fost recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a
acorda autocefalia. Cu alte cuvinte, doar Fanarul poate face acest lucru, fără
consimțământul celorlalte Biserici Locale. Rezultă o poziție privilegiată a
Patriarhiei Ecumenice, un soi de papism. Este această viziune compatibilă cu
doctrina ortodoxă? Poate fi ea adoptată doar pentru a impune orgolii personale
sau pentru a sancționa pe cele bisericești rusești? Nu reprezintă cumva o
abatere dogmatică?
Pretenția
că Ucraina este în jurisdicția fanariotă și doar temporar a fost administrată
de ruși este una întemeiată pe faptele istorice? Întreaga suprafață a Ucrainei
de astăzi a fost sub jurisdicția Istanbulului sau doar o parte din ea? Pot restul
teritoriilor fi smulse pur și simplu bisericește din granițele rusești? Acestea
ar fi doar câteva întrebări care nu par a fi fost soluționate edificator, ci
pur și simplu impusă o perspectivă fără a fi documentată.
2. Ce reprezintă decizia sinodală? A fost luată canonic, după regulament? Din câte informații avem, nu a existat, ba chiar a fost respins un vot asupra hotărârii. Pur și simplu a fost asumată o propunere a Arhiepiscopului, fără consimțământul scris al corpului arhiereilor. Par a fi fost urmate la literă propunerile IPS Ierotheos în această privință. Este regulamentară această practică de a atribui Întâistătătorului niște drepturi peste cele prescrise de canonul 34 apostolic, care prevede că primul dintre episcopi nu poate face nimic fără consimțământul celorlalți episcopi? Deja practica din Creta se generalizează prin impunerea unor decizii care nu adună nici voturile necesare, ba nici nu se pune problema lor, dar nici nu convinge prin puterea dovezilor? Iar aceasta nu în probleme de administrație oarecare, ci chiar în chestiuni ce țin de definiția Bisericii.
3.În ce
raport se găsește Biserica Greciei cu cea Rusă acum? Mai ales în contextul
în care cei din urmă au avertizat că cea mai probabilă măsură va fi ruperea
comuniunii cu oricine recunoaște pe ucrainenii schismatici, ce transmite acest
act de curaj? Pentru că este o îndrăzneală să vii în contradicție cu cea mai
puternică Biserică de la ora actuală, care reprezintă cel puțin jumătate din lumea
ortodoxă. Este evident o înfruntare deschisă. Pentru orice drept-credincios
este evident că nu e doar o sfidare, ci și un tupeu pentru că vine pe fondul
unor erori de doctrină fățișe. Există foarte multe mărturii istorice care atestă
inexistența unui primat de putere în Ortodoxie, ci doar unul onorific, mai ales
în contextul în care Papa Romei a fost rupt de Biserică și pe acest
considerent, printre altele. Așadar această înfruntare nu pare un act de curaj,
ci o jalnică manifestare a neputinței, după cum zicea și Mitropolitul Simeon,
care afirma că ralierea la poziția Fanarului nu ar face cinste în condițiile
date nici aceluia. Este posibil ca și rușii să merite o lecție pentru motive
știute de toți sau de un cerc restrâns. Însă, cel puțin la nivel bisericesc, nu
reiese nici o învățătură de minte, ci doar o țâfnoșenie nepotrivită. Ridicolul Patriarhiei
Ecumenice, lipsită de credincioși și de credibilitate, susținută de cercuri de
putere nebisericești, este expus din plin de către Biserica Greciei. Nici ea nu
reușește să convingă prin canoane, dogme și seriozitate, ci prin decizii pe
genunchi care pun în pericol unitatea întregii Biserici Ortodoxe.
4. Ce ar însemna ruperea comuniunii Moscovei cu Atena? Nimic altceva decât o grea lovitură duhovnicească. Chiar dacă nu ar presupune anatematizarea, totuși ar fi un canon sever. Credincioșii greci ar trebui să ia serios în considerare direcția impusă de păstorii lor și supunerea bisericească mai departe. Oprirea comuniunii la nivelul actual nu presupune invalidarea Tainelor din Grecia, după cum a afirmat un ierarh rus (ucrainean), totuși reprezintă o sancționare pe care nu și-o dorește nimeni asupra sa. Este un pericol pentru mântuire, un semn vizibil al deraierii de la calea cea dreaptă. Se poate ajunge la punctul critic în care cei din diaspora să fie favorizați pentru că-și pot alege jurisdicția pe care o doresc, având la dispoziție mai multe opțiuni. Dar, mai potrivit zis, predispoziția spre rupere/schismă nu este una adecvată și ușor de apelat la ea, ci se impune o evaluare corectă a credinței și poziționării bisericești. Altfel spus, există o situație de criză care se tot adâncește și apare pericolul real al unei ruperi serioase, ce trebuie preîntâmpinată din timp, cu responsabilitate. Nu alegerea jurisdicției „corecte” din partea credincioșilor de rând ar fi soluția, ci o atitudine și preocupare care să contribuie la stingerea conflictului. De aceea și celelalte Biserici Locale vor avea un rol important în această ecuație în funcție de felul cum vor reacționa, cu calm și limpezime sau în dispreț cu legile duhovnicești și bisericești lăsate de Hristos.
Comentariu adăugat: „Aprecierile cu privire la ruperea comuniunii și mai ales la eventuala reacție a credincioșilor de rând pot părea exagerate. Însă aceasta se datorează neștiinței din zilele noastre. Reacțiile de genul acesta au existat dintotdeauna în istoria Bisericii, și nu din partea unor extremiști, ci a celor mai râvnitori și evlavioși, după cum dă mărturie Sf. Vasile cel Mare, spre exemplu, în scrisorile sale 238, 242 și 243. Atunci când episcopii cetăților schimbau credința cea dreaptă, poporul nu îi urma, ci își făcea slujbele mai degrabă în afara zidurilor, în vânt și condițiile de afară, numai să nu aibă comuniune cu erezia. Totuși aceasta nu a fost o caracteristică absolută pentru că în alte zone răbdau până sosea momentul alegerii unui nou episcop, când credincioșii (care aveau pe atunci drept de vot) alegeau episcop ortodox. Dar important este că despărțirea de ierarhul eretic nu era ceva ieșit din comun, ci chiar ceva firesc. Cu precizarea că pentru noi e mai bună temperarea.”
5. Acum s-a vădit că discordia ține de orgolii naționaliste, filetiste. Aceasta în
primul rând, dar pot exista și alte motivații. Disputele acestea seamănă cu certurile
dintre apostoli pentru întâietate. Ori este limpede că Hristos i-a învățat că
toți trebuie să fie egali în a se sluji unul pe altul; doar El este Învățătorul
prin excelență, restul sunt slugi și frați între ei în dragoste smerită. Însă este
vădit că există o luptă pentru întâietate între Biserici, care implică multe
aspecte. Arhiepiscopul Ciprului a făcut referire la unele contre ale rușilor la
rezolvarea „problemelor din Ortodoxie”. Cea mai importantă aluzie este față de ne/participarea
la „Sfântul Sinod”, cu alte cuvinte la demersurile ecumeniste. Aceasta nu ar fi
deloc o bulină neagră pentru ruși. Ecumenismul nu este nicidecum o problemă a
Ortodoxiei, ci una străină de ea. Deci împotrivirea a fost chiar bună și
lăudabilă, deși puțin sesizabilă din afară (poate ar fi trebuit să fie mai
puternică).
6. Din păcate,
există pericolul ca în acest conflict să fie implicate interese politice sau
chiar geopolitice, după
cum acuză Mitropolitul Serafim de Pireu, spre exemplu. Ori este de
trebuință ca problemele bisericești să fie rezolvate bisericește.
Credința nu este și nu trebuie să fie tratată ca fiind din lumea aceasta. De
aceea noi, credincioșii și sinodalii (îndrăznesc să spun), nu putem să ne
identificăm cu interesele grecilor, nici cu cele NATO sau de altă culoare.
Bineînțeles că nici cu ale rușilor. Problema trebuie abordată în granițele
strict ale credinței, indiferent cât de greu ne este să suportăm eventuale
neajunsuri. Altfel există riscul unor abateri grave de la credință și
să fie subminată serios Biserica lui Hristos, dar și mântuirea noastră.
După atmosfera
aprinsă din cadrul discuțiilor sinodalilor greci în jurul autocefaliei
ucrainene, vor începe să se decanteze lucrurile. Deocamdată se pare că cei mai
înfierbântați sunt fanarioții și grecii mai la general, pe când rușii afișează
calm și siguranță, dar și intransigență.
Interesantă este poziția Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care dovedește echidistanță. Acesta a făcut unele declarații ample, care s-ar rezuma astfel: A prevăzut această poziționare a Bisericii Greciei de mult timp pentru că Ținuturile Noi, care aparțin de Constantinopol, joacă un rol important, ba chiar toată țara respectă Patriarhia pentru că reprezintă neamul grecesc. Pe de altă parte, Moscova a jucat în ultimul timp un rol de a împiedica rezolvarea diferitelor probleme ale Ortodoxiei în Conferințele Panortodoxe. Însuși Arhiepiscopul cipriot a încercat să medieze acest conflict, dar Patriarhul rus nu s-a lăsat înduplecat. Eforturile pentru organizarea Sinodului din Creta au fost fără efect asupra rușilor și, astfel, problemele Ortodoxiei nu s-au rezolvat. A abandonat inițiativa cu privire la problema ucraineană la insistențele Patriarhului Bartolomeu, deși nu a avut nici un interes deosebit în această privință; ciprioții pot recunoaște sau nu autocefalia fără vreo frică. Scopul este să nu existe schismă, lucru care este mai rău. Nu poate să spună să recunoască autocefalia chiar dacă se va isca o dezbinare în Ortodoxie, Biserica cipriotă nu-și poate asuma greutatea schismei. De aceea va pleda în Sinodul local pentru o neutralitate pe acest subiect. De vreme ce ciprioții au relații bune cu catolicii, cu protestanții, cu anglicanii, cu toți, de ce să nu aibă legături bune și cu ortodocșii și cu Patriarhul Ecumenic al neamului grec („nostru”)? Pașii făcuți trebuie să fie studiați și atenți pentru a nu se face o greșeală în Biserică și în Ortodoxie. A mai declarat: „Noi avem trei Sinoade pe an și extraordinare oricâte subiecte apar. Mai degrabă aceasta dacă o vom vedea, o vom vedea într-o ședință extraordinară pentru că Sinodul extraordinar este în februarie. Cu siguranță nu cred că vom aștepta până în februarie. Pentru aceasta (poziția Bisericii Ciprului) vom schimba păreri între noi și vom vedea”. Așadar, până la o decizie sinodală, nimic nu este sigur în privința ciprioților; totuși direcția pare a fi una neutră, de nerecunoaștere a „autocefaliei” ucrainene.
În Grecia există o serie de Mitropoliți care s-au împotrivit recunoașterii schismaticilor ucraineni, dar aceștia constituie o minoritate absolută. Cei șapte episcopi care s-au opus sunt, de fapt, opt: Serafim de Karistia, Gherman de Ilia, Andrei de Konitsa, Daniil de Kesariana, Nicolae de Mesoghea, Serafim de Kitira și Cosma de Etolia; la aceștia se adaugă Nectarie de Kerkira, care și-a exprimat împotrivirea printr-o scrisoare, el fiind plecat din Grecia spre Iași cu moaștele Sfântului Spiridon. O listă ce trebuie ținută minte. Curios este că Mitropolitul Serafim de Pireu nu este printre opozanți, deși a reacționat în cadrul ședinței sinodale. Acesta a declarat: «Pot să am problematizările mele în anumite chestiuni, dar mă alătur deplin Arhiepiscopului». Așadar acesta poate fi considerat un bun polemist, dar mai puțin mărturisitor în practică. De fapt, Mitropoliții care se opun recunoașterii sunt mai mulți, sunt 10 și ei pregătesc o Scrisoare pe această chestiune. La cei recunoscuți oficial, enumerați mai sus, se adaugă Simeon de Nea Smirna și Serafim de Pireu. Conform unei surse care s-a adresat agenției Sputnik, «Mai întâi de toate, nu există decizie oficială pentru recunoaștere (a autocefaliei ucrainene). Mai mulți decât zece Mitropoliți au cerut amânarea dezbaterii până la un moment corespunzător. Mitropoliții (enumerați mai sus) nu au fost de acord. Au cerut amânarea dezbaterii și, în cazul luării unei decizii, să se desfășoare o votare deschisă cu desemnare nominală. Aceasta nu s-a întâmplat». Potrivit aceleiași surse, au fost mai mulți care nu au fost de acord, în afara celor 10, care au vorbit în plen și au cerut să fie consemnată poziția lor în declarația finală, lucru pe care Arhiepiscopul nu l-a făcut. În total, există vreo 33 de Mitropoliți. «Luni-marți va exista o declarație din partea Mitropoliților care nu sunt de acord cu decizia plenului. Vor exista 12-15 semnături. Unii dintre ei nu sunt de acord nu cu recunoașterea (autocefaliei), ci cu decizia Bisericii Greciei. Acestea sunt lucruri diferite. Între aceia care nu sunt de acord cu decizia (Bisericii Greciei) există unul sau doi care vor recunoașterea autocefaliei, dar pentru Onufrie», potrivit aceleiași surse. Unii, dintre care Daniil de Kezariana, au dorit amânarea dezbaterilor pentru a se desfășura pe parcursul a trei zile. «Din 69 de Mitropoliți prezenți, 10 nu au fost de acord. Alții nu au zis că nu sunt de acord ca să nu se implice. Între aceia care nu au fost de acord acolo au fost aceia care aparțin Patriarhiei de Constantinopol, nu au vrut să fie cunoscute numele lor. În două zile vom scrie o declarație comună, astfel încât Biserica să nu fie implicată în eventuale peripeții». Sursa acestor declarații a mai spus că unii episcopi au sprijinit recunoașterea pentru că urmăresc scaunul de Arhiepiscop, cum ar fi Mitropoliții de Dimitriada, Mesinia și Nafpaktos. A mai declarat că această decizie va duce la o împărțire în ierarhia greacă și și-a exprimat speranța că Arhiepiscopul nu va pomeni pe Epifanie la vizita Patriarhului Bartolomeu pe 19-21 octombrie. Decizia sinodală nu reprezintă o recunoaștere definitivă, ci abia pomenirea lui Epifanie ca Primat ortodox de către Arhiepiscopul Ieronim.
