Instaurarea „noii normalități” LGBTQ+. Cum se produce și cum îi face față Biserica

Hristos răstignit a doua oară de activismul gay
(Foto: Patheos.com)

Fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră.” (1Pt. 2: 15)

Organizarea la Cluj a unei parade gay, dar mai ales a uneia, peste scurt timp, la Iași constituie lovituri de imagine, dar și teren ce se dorește a fi câștigat. Capitala este un loc în care se concentrează toate, dar provincia poate să rămână impasibilă. Însă, atunci când evenimentele se mută chiar și la Iași, situația se agravează. Se ridică întrebări și îngrijorări serioase.

Bine deghizată sub masca unui demers de apărare a unor pretinse drepturi, homosexualitatea dă un asalt asupra societății civilizate și în mare parte o cucerește. Normalitatea care a prins rădăcini în special prin acțiunea benefică a creștinismului ar trebui apărată îndeosebi de către Biserică, dar și de oamenii de rând care beneficiază de această tradiție sănătoasă.

Poate părea paradoxal să vorbim de o tradiție a normalului, dar nu este deloc o idee ieșită din comun. Deși firea ne învață binele, răul este cel care predomină prin vicii și patimi mai pronunțate sau mai subtile. De aceea orice obicei corect statornicit este o minune, o lucrare a lui Dumnezeu, fără de Care nu putem face nimic bun. Apostolul Pavel descrie lămuritor acest aspect: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rom. 1: 26-28).

În societatea păgână de odinioară homosexualitatea era considerată acceptabilă. Atât romanii, cât și grecii antici, chiar dacă nu în majoritate, erau dominați de acest păcat. Iar aceste deprinderi pătrund în lumea de astăzi tocmai pentru că există o întoarcere de la Dumnezeu la păgânism, la idolatrie, la diferite spiritualități care pot fi contracarate doar de Biserică, de credința adevărată. Aici intervine rolul ei, fiind vorba chiar de un atac asupra creștinismului. Răul trebuie vindecat, nu ignorat, pentru că se extinde și se amplifică.

Chiar dacă se maschează într-o mișcare civică de apărare a drepturilor lor împotriva agresiunii la care sunt supuși, LGBTQ-ul este de factură spirituală, propune o nouă viziune, greu de digerat, despre sexualitate, despre om. Nu este vorba despre lucruri comune, banale. Nu e ca și cum și-ar apăra drepturi uzuale, cum ar fi cel de a se deplasa sau de a fi angajați, ci promovează niște orientări care contrazic firea și bulversează societatea. Introduc tot mai intruziv un comportament care nu demult era condamnat ca fiind sub incidența codului penal și care era considerat de psihologie drept deviant. Nonșalanța cu care vin în fața societății sau sunt prezentați de alții (vezi Remus Cernea, care nu se declara homosexual, ci normal) este vădită oricărui om așezat, este șocantă și percepută drept agresivă asupra minții și înțelegerii omenești de rând. Dar e și paralizantă, pentru că forța care împinge înainte această campanie de „recunoaștere” a LGBTQ este una ce depășește cadrele pământești. Nu poate fi decât demonic să propui și să impui drept normal ceea ce este evident contra firii.

În acest sens, sunt de înțeles reacțiile de indignare și chiar revoltă ale unora. E firesc să-i scoată din minți. Dimpotrivă, este de neînțeles pasivitatea și acceptarea din partea unora. Împotrivirea chiar furioasă are justificările ei pentru că nivelul obișnuit de educare a oamenilor, creștini sau nu, atât le permite. Însă, din păcate, acesta este un nivel insuficient, pe care îl iau în calcul activiștii LGBTQ și pe care îl erodează și îl înfrâng prin toate pârghiile de care dispun: financiare, politice, de lobby, tactici sumarizate în manuale.

Bineînțeles că puterile pro din spate sunt uriașe. După cum se poate ușor observa, mai toate guvernele țărilor puternice, ambasadele lor, corporațiile și organizațiile internaționale sunt aliniate și contribuie în direcția impunerii „drepturilor” homosexuale. Însă și terenul pe care își propun să-l cucerească este mare și ținta este ridicată. Să accepte toată omenirea anormalul nu este un lucru chiar ușor de întreprins. Trebuie înfrântă toată tradiția și cultura anterioară. Valorile intrate deja în fibra societății trebuie destructurate și renormate. Conștiința din om trebuie pervertită, bunul simț trebuie anihilat… Și, dincolo de toate, trebuie înfrântă credința creștină, care susține o viață de familie curată și sănătoasă duhovnicește atât pentru soți, cât și pentru copii. Nu doar în perspectiva pământească, ci pentru veșnicie. Pentru că, dincolo de instituția Bisericii, există Dumnezeu, Care pedepsește și respinge perversiunea.

De aceea, Biserica Ortodoxă nu poate rămâne impasibilă la un asemenea asalt. Nu e vorba doar de păcate curente care să trebuiască înfierate, ci de unul uriaș, care tinde să afecteze toată libertatea spirituală din orice țară, din lume, care îi privește direct pe credincioși. Ea singură poate face față, cu mijloacele specifice acestui flagel. Pentru că este nevoie de rugăciune, răbdare, credință, luminarea minții, gând curat și atenție. Împotriva atacurilor camuflate obositoare este nevoie de o atenție sporită de natură duhovnicească, să fie sesizat și lovit precis punctul slab, în așa fel încât să nu se transforme acțiunile de contracarare în avantajul planificat al adversarului.

Concret, homosexualitatea este o mișcare a unei minorități ce înfruntă o largă majoritate. Ea se folosește de mijloace specifice pentru a atrage atenția, a intra în discuție și a fi validată după ce se prezintă ca fiind agreabilă. În schimb, Biserica nu poate reacționa cu aceleași mijloace pentru că s-ar descalifica. Ea nu are și nu apără o credință obscură, marginală, ci una îndătinată. Pe de altă parte, normalitatea pe care o susține are rădăcini spirituale, nu trupești, grosiere. Valorile creștine sunt de biserică, de slujbă, nu de stradă și paradă. Ele pot fi manifestate în piață, dar cu procesiuni cu un caracter sobru. Jertfa și credința ar trebui să se manifestă diferit de exhibițiile homosexuale pentru a nu fi confundate și comparate, puse pe același plan.

Reacțiile din anii trecuți sau recente ale credincioșilor din Serbia, Georgia și Rusia, când au alungat și destrămat paradele homosexuale au avut un efect bun, chiar dacă nu au înfrânt elanul acelora și tentativele de a ieși în față. Însă acestea au avut loc în contextul unei majorități hotărâte și active. Pe când la ora actuală există o pasivitate asurzitoare.

Contextul mai larg este foarte important. Credincioșii singuri nu pot contracara cu brio paradele gay și intruziunile lor în sfera drepturilor civile. Este necesară implicarea ierarhiei, a preoțimii prin mesaje clare de condamnare a păcatului sodomiei și de explicare a normalității sexuale. Este necesară o astfel de explicare?, ar spune unii. În toată vremea Biserica trebuie să facă asta, să-și catehizeze credincioșii, să-i învețe și să-i formeze. Trăirea creștină presupune o exersare continuă, o luptă cu sine și cu păcatul, o conștientizare a răului și o împlinire a faptelor bune. Așa cum legile civile au menirea să mențină un climat de ordine și pace, la fel poruncile dumnezeiești și activitatea Bisericii au drept scop consolidarea unei vieți plăcute lui Dumnezeu. Este necesară o râvnă și o prezență mereu vie în această direcție.

Foarte probabil, avântul LGBTQ+ a venit pe fondul slăbirii creștinătății în Occident, dar și la noi. Rătăcirea și delăsarea fac loc răului. De aceea trebuie întărit acest front, care este asaltat. Multe mișcări ale Patriarhiei Române au avut un efect bun, cum a fost cea legată de predarea Religiei în școli. Ele trebuie continuate și susținute mai departe.

Un aspect foarte important este acela că Biserica nu atacă și nu respinge pe homosexuali, ci îi primește și îi ajută. Ea înfruntă și combate păcatul homosexualității, fie că acesta lovește în unii slabi, dar care se luptă să se pocăiască de faptele lor, fie că se manifestă prin unii care devin promotori nerușinați ai fărădelegii. Învățătura creștină nu acceptă homosexualitatea, dar nici nu urmărește să-i izoleze social pe cei supuși ei. Biserica doar își apără și ferește credincioșii de această plagă. Nu cu ură împotriva celor ce o promovează, ci cu dezgust și ură față de păcat. Este gata mereu să dea răspuns în fața provocărilor la adresa credinței sale.

De aceea avem nevoie de o Biserică la nivel instituțional mai vie, mai activă, mai energică împotriva răului, mai convinsă de misiunea ei. Nu doar în această privință, pentru că n-ar fi suficient, nu ar avea greutate. Totuși este impardonabilă lipsa de reacție a Patriarhiei față de organizarea paradei gay de anul acesta pe 14 august, în ajunul Adormirii Maicii Domnului. În acest fel, este justificată diferența dintre noi și Georgia, unde Biserica a înfierat clar manifestarea „Tbilisi Pride”. Măcar la noi a existat o reacție față de înlocuirea „sex”-ului din buletine cu „genul”.

În absența sau așteptarea reacției oficiale a BOR, credincioșii de rând își exprimă opoziția la nivelul lor, care este binevenită și necesară. Măcar câinii să apere stâna, dacă ciobanii dorm. Nu e același lucru, același rezultat, dar mai bun decât nimic. Nu ne răzvrătim împotriva păstorilor noștri duhovnicești dacă nu-și fac datoria, dar nu ignorăm acest fapt important, care lipsește din peisaj de ani de zile.

După cum am scris la început, marșul gay din Iași aduce o provocare și în curtea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Nu știm încă detaliile de organizare, dar, chiar și așa, mănușa este aruncată. Moldovenii sunt pro-gay sau partea mai ortodoxă a țării?

Așteptăm o reacție mai incisivă a Patriarhiei și pe tema rubricii „gen” din buletinele care vor fi emise în curând. Este un subiect cu implicații majore. Nu este decizia Bisericii, dar este o temă care o vizează.

Subiectul LGBTQ+ este unul major pentru că este un indiciu al descreștinării societății (și a Bisericii?) și al venirii unor vremuri tot mai antihristice. Răul își face loc prin înlăturarea lui Hristos, a prezenței noastre vii. Ca și creștini, avem datoria să fim pe poziție cum se cuvine de la vlădică la opincă.

Pecetluirea antihristică se va face prin acordul propriu (Pr. Dionisie de la Colciu)

Despre Antihrist și 666 – numărul fiarei

Vezi, acuma, cum e și cu buletinele astea. Că la Dumnezeu nu este vicleșug. Eu așa socotesc, în mintea mea asta înapoiată – când ți se va spune: „Uite, ia buletinul ăsta și asta să știi, că trebuie să te închini lui Antihrist”… Dar conducătorii nu spun clar: „E buletinul lui Antihrist și de aceea iei buletinul, ca să asculți pe Antihrist, nu pe Hristos”. Acuma știi ce spun ei? Că, dacă nu iei buletinul, ești un răzvrătit, ești contra lor, contra autorităților, va să zică ești un om care vrei să faci răutate; de aceea iei buletinul ca să nu fii neascultător lor, că ei de aceea ne pun legi, ca să fie ascultate.
Dar, de exemplu, când e vorba de buletinul lui Antihrist, conducătorii trebuie să spună: „Buletinul ăsta are 666 și înseamnă că trebuie să te supui proorocului care va veni. Sau care a venit. Sau cine știe cine o fi.

[…]

– …Problema este ca nu cumva, prin faptul că-ți pun implantul sub piele, să-ți inducă niște semnale, niște sentimente, să obțină un control negativ asupra omului. S-ar părea că fiecare om va avea un cod și acest cod, care este format din cifre, va conține probabil și numărul 666 (lucru nedovedit până acum, n. theodosie.ro).
– Minunate lucruri! Numai dacă or fi așa, pentru conducerea omenirii (controlarea populației, n. theodosie.ro) – și nu-i după cum citim noi în Apocalipsă, că-i pecetea lui Antihrist în numărul 666 – , numai atunci tu poți să zici că ești creștin. Dar, dacă ai pecetea aceea pusă pe tine, a lui Antihrist, de-acum tu spui că ești creștin, dar nu ești creștin, dacă ai primit-o totuși. Eu cred așa… nu știu cum o fi, dar eu cred că, ca să-ți dea buletinul cu numărul acesta trebuie să-ți spună, ca să știi, ca să fii convins că ai luat pecetea, adică te-ai închinat lui Antihrist.

– Vedeți, tehnica avansează foarte mult și lucurile se complică, să știți. Și cu buletinul acela nu știu cum o fi, cum n-o fi, dar faptul că-ți implantează sub piele un dispozitiv și te poate urmări oriunde, că poate să-ți inducă niște lucruri negative, asta e mai problematic.
Ei au ca paravan lupta împotriva terorismului. Spun că, dacă te răpesc niște teroriști, așa pot să știe de tine unde ești, să te localizeze la milimetru. La copii, în America, s-a implantat microcipul, la multe familii bogate, ca să nu le răpească copiii. S-au făcut deja probe în sensul acesta și acum urmează răspândirea în masă, la populație.
– Și va să zică, ei o fac pentru ca să se convingă ce fel de persoană ești. Pentru orice greșeală ai face, te găsesc.

– Da, te poate găsi oriunde. Nu te mai poți ascunde. Faci nu știu ce lucru și te ascunzi, dar ei te pot găsi imediat, oriunde. Te pot urmări, te țin sub control în felul ăsta. Și la sistemele de alarmă ale mașinilor prin satelit, îți găsește mașina oriunde, chiar dacă o bagi în buncăre, să zicem, până la un metru jumătate grosime.
– Acum, totuși… Oricum ar face ei cu înțelepciunea care o au pe fața pământului, totu-i să nu fim noi depărtați de Dumnezeu, cum spune la Apocalips. Dar, dacă-ți pune pecetea, aceea înseamnă că te dai în mâinile lui Antihrist. Tu spui că ești creștin, dar, dacă ți-a pus pecetea pe tine, degeaba spui că ești creștin. Ești depărtat de Dumnezeu.

– Dar, dacă ei te marchează fără să știi, dacă tu nu ești conștient că ți-au pus pecetea?
– Apoi, părinte, eu socotesc că înaintea lui Dumnezeu așa este… Dumnezeu zice: «Dă-mi, fiule, inima ta» (Pilde 23: 26). Dacă tu nu ești de acord și ei ți-au pus pecetea fără să vrei, tu nu ai nici o vinovăție înaintea lui Dumnezeu. Chestiunea asta Dumnezeu o știe. Dacă ți-a pus-o fără să-ți spună, fără să declari: „Da, vreau buletinul care are numărul 666, care-i pecetea lui Antihrist, vreau, că am nevoie”, n-ai vină.
Numai atuncea ești vinovat, dacă știi. Dar așa, dacă tu treci pe lângă ei și ei, cu meșteșugurile pe care le au, îți pun numărul, înaintea lui Dumnezeu nu suntem vinovați. Tot creștini suntem și tot ca pe niște fii ai lui Dumnezeu ne va judeca Dumnezeu.

– Se spune că microcipurile îți pot afecta mintea, modul de gândire, că te distrug încet-încet, că au scopul să te controleze ca pe un animal. Dacă tu știi lucrul ăsta, e bine să le primești?
– Nuuu! Asta-i rău.

[…]

– Deci  care-i treaba? 0 să fie clară lepădarea? O să spună: „Măi, ori accepți ăsta și poți cumpăra orice, dar te lepezi de Hristos, ori, dacă nu te lepezi de Hristos, n-ai să poți cumpăra nimic din magazine”?
– Apoi da! Da! Așa cred că o să fie, o să spună clar: „Leapădă-te de Hristos și, uite, ai toate bunătățile!”.

– Cum L-au ispitit pe Mântuitorul.
– Păi, da… Ei, numai Dumnezeu știe ce o fi, dar să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze mintea să nu dăm greș. Că, dacă dăm greș… Dar nu cred că treaba asta o slobozește Dumnezeu așa, fără să vrem noi să ne lepădăm de Hristos. […]

– Deci acuma buletinele și pașapoartele care sunt toate electronice, prin calculator, conțin ștampila aceasta ori nu?
– Nu știm. Unii spun că o conțin, dar în secret. Însă noi, dacă nu vedem numărul 666, noi rămânem nevinovați. Da’ când or veni și ți-o vor pune pe mână, pe frunte, atuncea e altceva. Dacă ți-o vor pune fără să vrei tu… na, cum stăm noi acuma la discuție, ei vin și de departe îți pun ștampila, atuncea nu suntem vinovați. Că Dumnezeu ce zice? „Dă-mi, fiule, inima ta”. Inima noastră este că să nu fim cu Antihrist. Dar, dacă ei cu vicleșug ne-au ștampilat, înaintea lui Dumnezeu suntem fără de vină. Dumnezeu inima o caută. Că ei o să întrebuințeze și asta, vrând-nevrând te ștampilează.

– […] Mai ales în Biserica Ortodoxă Rusă sunt mulți preoți care nici nu-i primesc la Împărtășanie pe cei care au buletine și pașapoarte electronice, nici în mănăstire nu le permit să intre, pentru că spun că acești oameni de-acum sunt lepădați de Hristos. Totuși, oamenii aceștia, făcând lucruri, le fac conștient, adică fac fapte cum este pocăința, recunosc că au păcătuit, îi doare în suflet… cum vă explicați lucrul acesta? Sunt de primit buletinele acestea ori nu, îndeobște?
– Părinte, e lucru simplu. Când ți-or pune pe mână sau ți-or da: „Uite, aici e 666, primește-l!” și tu vei primi, atuncea ești vinovat, fiindcă știm de mici copii că acela-i Antihristul. Dar, dacă el, fără să te întrebe, fără nimica, nu-ți spune: „Uite, îți dau pașaportul, da’ înăuntru am pus ștampila lui Antihrist”, nu-ți spune, nu știi nimic și ai tu ideea că nu cumva să fie scris, atuncea n-avem păcat. Avem păcat când tu singur o ceri: „Dă-mi ștampila, 666, că eu mă dau cu voi”. Atuncea-i păcat! Dar, dacă el ți-o dă fără să știi tu, fără să îți ceară ideile tale, atuncea nu e. Că la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai Dumnezeu este adevărul.

(Starețul Dionisie, DUHOVNICUL DE LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. 2, Ed. Prodromos, Sfântul Munte, 2012)

Observațiile noastre: 1. Cel mai clar lucru din toate este că lepădarea este una conștientă, nu în secret, cu vicleșug, într-o manieră fără să știm că ne-am lepădat de Hristos și am primit o altă credință
2. Într-un anumit punct, Părintele Dionisie spune că nu e bine să fie luate buletinele care au cipuri și suntem urmăriți prin ele, că este un lucru rău. Totuși este evident că nu se referă la apostazie, la închinarea lui Antihrist, ci la un alt fel de rău. „Taina fărădelegii se lucrează” (2Tes. 2:7) și probabil că implementarea sistemului de urmărire totală este parte din ultimele etape ale acesteia. De aceea este bine și necesar să ne împotrivim, dar nu ca și cum ar fi vorba de lepădarea de Hristos, de credință, ci pentru a stăvili lucrarea celui rău.
3. Tot Părintele Dionisie afirmă clar că putem lua buletinele care nu au pecetea lui Antihrist. Și este evident că nici măcar actele biometrice, care vor fi introduse, nu au pecetea. Împotrivirea noastră nu constă în a nu lua nicidecum actele, ci în a arăta că o astfel de îndosariere reprezintă o degradare civilizațională, o perspectivă josnică asupra omului. Dacă, totuși, suntem constrânși să le luăm, nu avem motive de credință să le refuzăm. Pe baza altor motive, de natură socială, juridică, de sănătate (cu privire la cardurile de sănătate, care pot duce la vulnerabilități în ce privește donarea de organe sau să fie aflate informații despre starea noastră de sănătate de către terți), avem tot dreptul să ne împotrivim.
4. Este evident că Antihrist nu va veni declarându-se Antihrist, ci va amăgi. Totuși va fi evident că va fi potrivnic creștinismului, Ortodoxiei, credinței adevărate. Probabil va accepta o Biserică reformată, ajustată la pretențiile sale, eretică în esență. Dar, deocamdată, nu s-a ridicat o astfel de persoană, cu asemenea pretenții religioase, ceea ce înseamnă că încă nu a venit vremea să fugim de pecetluire. Acea vreme va fi, după cum spune Pr. Ignatie și alți Sfinți, una clară, potrivnică fățiș lui Hristos. Îndrăznesc să spun că va fi totuși vicleană, cum este erezia semnată în Creta, care nu atacă fățiș ființa Bisericii, ci mascat. Un alt exemplu ar fi Referendumul pentru familie, la care nu au luat parte foarte mulți creștini, amăgiți de propaganda mediatică; totuși a fost o acțiune clară pentru tot omul, test picat de unii.
5. Chiar dacă nu a sosit încă Antihrist, venirea lui se lucrează. Consider că cel mai mult se lucrează pe plan moral, prin impunerea LGBT, prin atacarea credinței voalat sau fățiș, prin scoaterea ei în ilegalitate, prin degradarea morală a omenirii în general. Diavolul este împiedicat să-și facă lucrarea de oamenii cu conștiință trează, de Duhul lui Dumnezeu prezent în noi, nu prin acțiuni materiale, prin fuga de 666, prin psihoza apocaliptică. De aceea cel mai bine contracarăm venirea lui Antihrist prin pocăința noastră concretă și prin mărturisirea credinței fără frică. Iar vremurile când va veni pecetluirea nu par a fi departe; de aceea trebuie să stăm cu vigilență.
Din păcate, tocmai esențialul nu-l facem, împotrivirea în duh, chiar la un nivel organizat, ca o Biserică (adunare) autentică. Se observă mai mult indolență în această chestiune sau alarmare exagerată. Atenția trebuie îndreptată spre Hristos, nu spre Antihrist și atunci vom reuși să scăpăm și de uneltirile celui rău. De aceea recomandăm să ținem credința neștirbită și cu inimă și viață cât mai curate.
Nu avem pretenția că știm foarte bine cum stau lucrurile în toate detaliile, dar nici nu ne este de folos să ne ocupăm cu iscodirea lor. Evităm diferite speculații pentru că nimeni nu știe cum va fi apostazia finală, dacă a început sau dacă e departe. Dar cert este că va fi evidentă pentru cei cu mintea atentă la Hristos și la poruncile Lui și doar cei care vor avea ajutorul Duhului Sfânt vor reuși să ducă până la capăt lupta cea bună.
Dumnezeu să lumineze și să păzească sufletele tuturor în ograda Lui!

Buletine biometrice: itinerarul unui eşec

Am semnat petiția redactată de Mihai Silviu Chirilă (Nr.crt.253) cu o mare strângere de inimă, nu pentru că nu ar fi bună sau că aș avea ceva de completat la ea. Nu am; și deocamdată, singurul îndemn public pe care îl exprim este acela ca petiția să nu fie ignorată!

Motivul pentru care vorbesc despre o strângere de inimă este acela că am ajuns cu toţii într-un punct în care astfel de acțiuni trebuie completate de eforturi colective atât de ample, încât orice persoană realistă are toate motivele de deznădejde.

Mai înainte de toate arăt că, deocamdată, singura persoană publică care s-a manifestat concret, cumva, pe această temă este Mihai Silviu Chirilă. Nicio altă persoană publică nu a adus subiectul în discuţie măcar, darămite să mai şi propună soluţii. Mai aşteptăm, pentru că, din păcate, lucrurile au avansat într-un asemenea grad încât împotrivirea nu poate veni doar de la noi cei de la firul ierbii. Cred sincer, poate naiv, că acestea sunt timpuri când cei mai mari ar trebui să facă un pas în faţă, să aducă un pic de lumină şi mai ales multă ştiinţă.

Petiţia luată de una singură este, în cel mai bun caz, tardivă. Nu este nefolositoare, dar o consider ineficientă pentru că se adresează autorităţilor statului român, în condiţiile în care inerţia birocratică europeană va aduce în curtea noastră buletinul biometric mult mai repede decât am putea spera în mod real la o intervenţie a statului român, care de asemenea e ţinut să acţioneze cu instrumentele birocratice europene. Mai mult, avem experienţa tristă a referendumului pentru familie, acolo unde numărul semnăturilor a fost spulberat cu totul de jocul politic. Iar în acel demers cred că au intrat toate energiile civice pe care le poate capacita „tabăra noastră” în cea mai extinsă formă pe care ne-am putea-o imagina. Astăzi, cei care au rămas preocupaţi de subiectul biometriei sunt infimi, numeric vorbind, faţă de cei care au fost implicaţi în referendumul pentru familie.

Un motiv, veşnicul motiv!, este că (şi) acest subiect a fost dus în derizoriu. Cei care se mai adună sub steagul „luptei anticip” suntem scuipaţi şi huliţi ca ultimii leproşi, chiar de cei de la care ne-am aştepta la solidarizări, măcar simbolice. Suntem acuzaţi că am dus tema într-o mocirlă în care nu mai este loc de abordare profesională, de oameni echilibraţi, de oameni cuminţi. Nu neg că nu ar exista argumente în acest sens, dar compromiterea unui subiect de către cei mai mici se poate face doar atunci când cei mai mari îl abandonează, îl lasă în mijlocul drumului. Asta fără să mai luăm în calcul acţiunile celor ce ne sunt potrivnici, şi care controlează atât scena publică cât şi percepţiile publicului, inclusiv (sau mai ales!) în interiorul cercului nostru moral. Este suficient astăzi pentru presa mainstream doar să sugereze asocieri cu „tabăra talibană”, „fundamnetalistă”, „ultraortodoxistă” ş.a.m.d. ca să ne trezim cu tot felul de desolidarizări şi delimitări din partea unor persoane care, dacă ar sta să judece, ar trebui să verifice care anume sunt acuzele de fond, ce anume determină caracterul „ultraortodoxist al taberei” şi de care anume subiect concret mă delimitez cu adevărat. Mecanismul pare mereu acelaşi: atribuirea unei false reprezentativităţi „minorităţilor vocale obraznice” după care aruncăm apa din copaie, cu tot cu copil, printr-o lepădare totală: de apă, de copaie, de copil, de laptele pe care acel copil l-a supt de la mama lui şi de casa părintească în care au văzut cu toţii lumina! Dar totuşi.. nu vorbim de o manevră de o subtilitate deosebită şi poate că noi suntem cei care vrem să îi cădem victimă astfel încât să avem la îndemână justificarea neimplicării şi pasivităţii. Că deh, dacă nu duceau unii tema în derizoriu, să fi văzut ce le făceam!

Este nevoie de mult, mult mai multă înţelepciune în rândul celor care ştiu că au primit de la Dumnezeu talanţii necesari să distingă, pe de o parte, între subiecte în care există cu adevărat o miză de căpătâi şi, pe de altă parte, între jocuri de oglinzi, jocuri operative, infiltraţi, nesimţiţi, obraznici, smintiţi şi semeni cu neputinţe de tot felul. Acestea nu sunt scuzabile, fiecare îşi va primi răsplata după faptă, dar sunt convins că pentru asemenea ispite, unii au primit şi harul necesar să le depăşească!

Îndrăznim să susţinem în continuare că subiectul actelor biometrice, al „cipurilor” astfel cum popular este cunoscut în rândul credincioşilor, este în mod obiectiv într-atât de important încât nu mai poate fi primită scuza delimitării de sminteli şi de mocirlă.


Revenind însă la regulamentul european şi modul în care acesta a ajuns să fie adoptat, cred că trebuie accentuat că aceasta s-a făcut deşi aveam toate, dar absolut toate, instrumentele să ne împotrivim.

S-a arătat deja că regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.E. în timpul preşedinţiei române. Însă aceasta a fost doar ultima etapă.

Regulamentul fost lansat spre consultare publică în 06.09.2017, timp de o lună, iar apoi Comisia a solicitat un al doilea feedback într-un termen de 3 luni. După această perioadă, fost emis proiectul de propunere de regulament, la 18.04.2018, şi s-au acordat publicului 3 luni suplimentare pentru o altă perioadă de feedback. Proiectul a fost trimis apoi parlamentelor naţionale şi la avizare la Comitetul Economic şi Social European, care are 16 membri şi delegaţi din România, din sindicatele şi din patronatele din România, în afară de aparatul propriu de lucru al comisiilor, secţiunilor şi grupurilor, în care cel mai probabil sunt angajaţi numeroşi români. A fost avizat la C.E.S.E. în 11.07.2018 şi trimis la Parlamentul European.

Despre Parlamentul european ştim sensibil mai multe pentru că deh.. avem alegeri. Dar ar trebui spus că şi Parlamentul european are aparat propriu de lucru, care include un număr însemnat de români, în afară de europarlamentari şi de consilierii acestora. Propunerea de regulament a fost atribuită unui raportor, discutată şi votată în comisie, inclusiv de doi europarlamentari români, iar apoi votată în plen. Propunerea de regulament a fost trimisă apoi la Consiliul Uniunii Europene, unde a trecut printr-o succesiune de deliberări, cele de anul acesta, toate, sub preşedinţie română.

Dar după cum bine ştim, România a pregătit preluarea preşedinţiei cu mai bine de un an în urmă. Au fost organizate multiple evenimente şi consultări publice de către Institutul European din România, de către guvern şi ministere etc. Activitatea generală a Consiliului UE este compusă din cea a mai multor grupuri şi comitete de pregătire, care orientează, unii spun controlează, deciziile Consiliului. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele două comisii: COREPER I şi COREPER II. Coreper este grupul de pregătire principal al Consiliului. Toate punctele care urmează să fie înscrise pe ordinea de zi a Consiliului (cu excepția unor chestiuni legate de agricultură) trebuie să fie examinate mai întâi de Coreper, cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel. Coreper II pregătește lucrările a patru formațiuni ale Consiliului: Afaceri Economice și Financiare, Afaceri Externe, Afaceri Generale şi Justiție și Afaceri Interne. Aceasta din urmă formaţiune a fost cea care a aprobat propunerea de regulament, şedinţa Consiliului fiind prezidată fie de ministrul justiţiei din România sau de ministrul de interne, fie de un secretar de stat delegat de aceştia.

Dat fiind că am avut preşedinţia Consiliului UE, comisiile COREPER au fost prezidate de echipa diplomatică română ce formează Reprezentanţa Permanentă a României la UE, respectiv de domnul Cosmin Boiangiu la Coreper I şi de doamna ambasador Luminiţa Odobescu la Coreper II, acolo unde s-au pregătit lucrările pentru regulamentul buletinelor biometrice.

Atrag atenţia că scopul acestui material nu este de a atribui vinovăţii sau de a sugera culpe de orice fel. Arăt că doamna ambasador Luminiţa Odobescu se numără printre cei mai buni diplomaţi ai ţării noastre, o persoană de înaltă competenţă profesională şi ţinută morală. Aceasta, cu mult timp înainte ca România să preia preşedinţia Consiliului UE a desfăşurat o activitate intensă de documentare a intereselor noastre naţionale care ar fi putut fi promovate cu această ocazie.

În acest context, doamna ambasador s-a întâlnit inclusiv cu părintele Sorin Şalaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, pentru că da, Biserica Ortodoxă Română are reprezentanţă la Bruxelles şi este foarte bine că se întâmplă acest lucru. Astfel cum aflăm dintr-un articol publicat pe basilica.ro, doamna ambasador Odobescu s-a întâlnit cu părintele Sorin Şalaru în următorul scop:

„Discuțiile purtate în timpul întâlnirii de lucru au vizat pregătirea preluării de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene în ianuarie 2019, în acest sens fiind prezentată contribuția Bisericilor Europene la respectarea temelor de interes ale Președinției României la Consiliul UE”.

Vă rog să observaţi că articolul din Basilica postează link direct către secţiunea temelor de interes al sitului dedicat preşedinţiei Române, basilica.ro fiind agenţia de presă a Bisericii Ortodoxe Române urmărită zilnic de foarte mulţi clerici şi mireni, inclusiv de către mine, inclusiv de către situri şi bloguri ortodoxe sau conservatoare.

În fine.

Ceea ce am dorit să ilustrez în acest text este faptul că au existat toate condiţiile şi instrumentele pentru ca acest regulament să nu fie adoptat fără alternativă dac[ am fi avut: 1. prezenţa şi 2. credibilitatea necesare. Acest eşec, atât de grav, este unul structural şi vizează întreaga suflare ortodoxă care, din punct de vedere civic, este practic inexistentă.

Aici nu vorbim doar despre faptul că nu am formulat o petiţie sau alta la momentul oportun, că nu am oferit feedback, că nu ne-am constituit în asociaţii care să urmărească aceste chestiuni de interes (teoretic) pentru ortodocşi, că nu le-am sprijinit pe cele existente, că nu am promovat persoane, partide, sindicate, patroni, artişti, formatori de opinie, că nu ne-am cultivat aliaţi, că nu ne-am stabilit o sumă de interese civice şi politice într-un repertoriu public pe care să îl propunem celor ce ne cer votul, atenţia, timpul, energia.

Aşadar nu este vorba (doar) despre lipsa unor instrumente, unor resurse şi unor cunoştinţe specializate. Acest eşec s-a produs, din punctul meu de vedere, în mod perfect identic cu ceea ce s-a întâmplat în Creta în 2016. Deşi existau toate premisele pentru o mărturisire limpede şi curată a credinţei noastre, ne-am pricopsit cu „biserici surori”, căsătorii mixte, teorii baptismale şi eretici observatori! Ca şi în cazul biometriei, şi despre ecumenism ne-au vorbit şi ne-au prevenit părinţii, însă fără folos.

Opinia mea, riscantă, este că în ambele situaţii vorbim despre un eşec al „clasei mijlocii” astfel cum s-ar putea înţelege din proiectul nostru. Cei aflaţi la acest nivel de mijloc, intelectual, profesional, material, social, cultural şi chiar şi la nivel de educaţie teologică, în rândul cărora mă regăsesc, au ratat menirea de a se afla scară pentru cei mici, ajutor pentru cei mari. Mulţi dintre noi am căutat reprezentativităţi peste puterile şi darurile cu care am fost înzestraţi, mulţi dintre noi am căpătat o înţelegere greşită a individualismului pe care suntem chemaţi să îl profesăm, alţii s-au repliat în false modestii pentru a-şi proteja confortul propriu iar unii s-au mulţumit doar cu gândul că nu ei sunt cei ce greşesc şi nu ei sunt cei chemaţi să răspundă.

Problemele care ne-au adus în punctul acesta sunt mult mai grave decât cele ce ar putea fi rezolvate (doar) prin petiţii, doar prin articole de informare, doar prin iniţiative individuale. După cum arătam, cred sincer că e nevoie de demersuri atât de ample, de redescoperiri ale acţiunii civice, de reinventări ai unor termeni compromişi precum clericalism, sindicalism, de un nou suflu cultural, de noi cadre de dezbatere cu ortodocşi sau cu cei străini de credinţă, cu alte cuvinte, de eforturi atât de cuprinzătoare încât pe bună dreptate mulţi sunt tentaţi să plece pe coclauri.

Ne rămâne să pregătim un teren nou, curat, roditor, celor de sus, chemaţi să ridice acest steag. Cât încă mai avem lumină.

Translate page >>