Ce fel de devieri pot exista în sânul Bisericii. Protestantizarea Ortodoxiei

Sfântul Nicolae îl pălmuiește pe ereticul Arie (Foto: CRiggle)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni,
foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5: 19)

Viața Bisericii se desfășoară în lume, dar avem pretenția că nu este din lume, că este ascunsă în Dumnezeu. Acest fapt ar trebui să fie marcat de păzirea poruncilor lui Hristos, de fapte conforme cu voia Lui, nu cu mersul societății. Totuși noi, creștinii, avem păcate și aceasta nu ne face să nu mai fim ceea ce ne numim. Întrebarea se pune: Până unde merge această demarcație? Care este linia dincolo de care devenim necreștini și sminteală celor din jur?

Citatul din moto se referă la faptele morale greșite, nu la dogme, cum ar putea fi prima impresie. Cine are o concepție greșită despre pocăință și, mai ales, îi învață astfel pe oameni își pierde mântuirea. Iar piatra de poticnire nu vine de la poruncile mari și generale, ci de la cele mici și părut neînsemnate. Iubirea de vrăjmași, iertarea, lepădarea de sine, întoarcerea obrazului sunt doar unele fapte foarte mici cu care dacă ne obișnuim atât de tare încât îi îndemnăm și pe alții să le neglijeze ne vatămă sufletește.

Păzirea atât de minuțioasă a poruncilor formează în inimă o stare diferită, o altă așezare, un alt duh, diferit de cel al lumii. Pentru că răul se ascunde în detalii și de acolo vatămă, iar adevărul strălucește în sinceritate și curăția inimii. Cel care-și păzește conștiința devine alt om, se preschimbă, nu mai rezonează cu felul lui de a fi anterior și nici cu comportamentul libertin al celor din jur. Devine mult mai atent și mai vibrant la altceva decât la materie. Mintea sa învie, ajunge să se bucure de Domnul, de lumina din poruncile Lui, de Duhul lui Hristos, de veacul viitor. Căile lui Dumnezeu nu mai sunt simple teorii, ci realități, chiar dacă nevăzute.

O astfel de trăire, care să fie mântuitoare, se fundamentează pe Evanghelie, pe cadrele trasate de ea. Nu există abatere de la ea care să nu producă pagube duhovnicești, pierderea lui Dumnezeu. De aceea cuvântul lui Dumnezeu este viață și realitate mai dură, mai concretă pentru Biserică decât lumea văzută. Pentru că nu are atâta valoare pământul cât are sufletul.

Conștiința dogmatică

Am făcut o introducere cam lungă pentru subiectul articolului doar pentru a arăta importanța dogmelor și ce sunt ele.

Realitatea duhovnicească este definită prin dogme, adică în învățături clare despre subiecte de credință. Aceasta este trăită cu putere, cu evlavie și conștiință vie de un creștin autentic. De aceea cuvintele dumnezeiești, dogmele credinței, răsună în cugetul lui cu putere, cu viață, cu o frică și responsabilitate profunde. Raiul, iadul, Tainele lui Dumnezeu nu sunt doar concepții goale. În felul acesta prinde contur în suflet o trăire pe care o putem numi conștiință dogmatică.

Aceasta este formată din toate învățăturile de credință, care alcătuiesc Crezul sau morala creștină. Ele au fost exprimate în cuvinte de către Mântuitorul nostru sau de Sfinții Părinți prin descoperirea și călăuzirea Duhului Sfânt. Iar creștinul se definește prin aderarea la aceste concepții, pe care le trăiește cât poate mai bine.

Cu toate că dogmele ar trebui să devină parte constitutivă din viața credinciosului, limita pusă de Biserică a fost credința în ele, a nu apostazia de la ele. În felul acesta, există o variație destul de mare de oameni credincioși: de la împlinitori și trăitori ai cuvântului până la limita de jos, a celor care cred fără o convingere foarte mare și își recunosc neputința. Dar reperul este dat nu de cei căldicei, ci de cei tari. De aceea și Biserica este sfântă nu prin toți membrii ei, ci prin înălțimea la care îi ridică sau îi atrage pe oameni.

Important este că există o marjă de diferențiere în trăirea morală a ortodocșilor, de împlinire a poruncilor, dar ceea ce dă unitate este linia credinței. Aceasta formează conștiința dogmatică sau simplu credința. Biserica se definește prin faptul că în ea a fost păzită cu sfințenie această mărturisire atât într-un mod rafinat de apologeții timpurii și de marii Părinți, cât și de bunicile și credincioșii evlavioși simpli.

Ea naște smerenie atunci când ne comparăm faptele proprii în oglinda poruncilor și rânduielilor sfinte, dar și povară pentru că e greu de purtat chiar și acest jug în lumea care pune presiune să ne lepădăm în fel și chip, să dăm uitării pe Hristos sau măcar să-L facem după chipul și comoditatea pământească.

Concepția protestantă despre devierile de la credință

Odată cu Reforma, a apărut o altă concepție despre credință și rigoarea cu care trebuie păzită. Catolicismul și ereziile anterioare au persistat pur și simplu în greșeală și rătăcire cu convingerea că, de fapt, ei dețin adevărul. Dar protestanții pur și simplu au distrus totul și au venit cu o teorie nouă.

Pentru primii reformatori (Luther, Calvin Zwingli), Biserica în starea ei apostolică pur și simplu nu mai exista. Tradiția primară a fost alterată și trebuie redescoperită, ales grâul de neghină. Altfel spus, deși Biserica există într-o continuitate în istorie, ea este pervertită și nu se găsește decât ca un vestigiu, ca un depozitar din care trebuie să extragem ce este bun și să aruncăm ce este rău.

Iar un aspect important este acela că ei au considerat că în Biserică au coexistat învățăturile sănătoase cu devierile dogmatice. Adică abaterile în credință nu aduc excluderea din sânul ei, ci sunt asimilate cu păcatele curente. În felul acesta, credința nu mai este sfântă, nu mai are un reper absolut, ci este difuză, amestecată cu bine și rău și trebuie să se descurce fiecare să păzească ceea ce e corect.

La nivel concret, dispare sfințenia așa cum este cunoscută în Ortodoxie. Toți sunt sfinți într-o anumită măsură, dar și simpli oameni. Nu există cultul Sfinților pentru că nu ar fi foarte diferiți de oamenii de rând. Doar Dumnezeu îi va proslăvi, dar noi nu putem ști asta.

Este și normal să apară această turnură pentru că în realitate nu mai au sfințenie. Credința șubredă, ezitantă, preferențială și „inclusivă” nu mai produce sfințenie, apropiere reală, cutremurătoare de Dumnezeul cel viu. Toată tradiția care se întemeiază pe această temelie este profund viciată și neputincioasă, omenească.

Protestantizarea Ortodoxiei

Acest ferment protestant a fost mereu prezent și în sânul Bisericii, dar nu a ajuns să se devină un fenomen bine conturat. Apare pentru că suntem oameni și avem înclinația să judecăm cele sfinte după măsura noastră. Tindem să ne conformăm cu lumea pentru a ne fi comod. Ni se pare că sunt imposibile unele porunci de la Dumnezeu (pentru că nu pot fi păzite fără puterea Lui). Dar în tot ansamblul Ortodoxiei linia patristică sfântă a reușit până acum să prevaleze, să învingă aceste presiuni pământești.

Când vorbim de tradiția bisericească nu înțelegem ceva ideal, o biruință absolută a Sfinților și o impunere a lor. Ci e vorba de o dominare, o prevalare. Mereu au existat și delăsători printre ierarhi, care au fost prezenți și au jucat un rol chiar și la Sinoade. Un exemplu este faptul că la Sinodul II Ecumenic, Sf. Grigorie Teologul nu a reușit să introducă termenul „deoființă” pentru Duhul Sfânt în Crez, fapt ce l-a întristat profund. De aceea a și părăsit Sinodul și s-a retras în pustie, unde a și murit departe de compromisuri.

Însă se poate spune că există un filon sfânt clar, bine conturat în tradiția ortodoxă. Un fapt semnificativ este acela că nu există învățături greșite exprimate oficial care să nu fi fost condamnate. Au existat abateri, dar urmate reveniri la adevăr. Mereu s-a menținut cu luptă norma neclintită.

Dar în ultimul timp ne confruntăm cu o presiune tot mai mare ca și Ortodoxia să se acomodeze, să facă rabat, să se adapteze la cerințele vremii, să-și modernizeze și îndulcească învățătura după moda vremii, în spirit ecumenist. Să fie sfântă, dar să înghită și mizerii, că se poate.

Spiritul ecumenist, după cum se poate observa, este de natură protestantă și se pliază perfect pe doctrina lor. A fost împropriat cu ajustări și de catolici pentru că dogma lor permite. Pentru ei nu adevărul contează, ci papa. Dar în ortodoxie nu poate fi introdus ecumenismul pentru că ar însemna dizolvarea ei în esență, anume că ea este singura Biserică.

Care sunt abaterile care constituie norme oficiale

Un punct de poticnire este ce faptă constituie abatere dogmatică oficială.

Foarte mulți avem concepții greșite. Din neștiință cel mai adesea, dar și din convingeri tari. Dar nici clericii nu sunt scutiți, de la ierarhi până la preoți. Însă aceste scăderi nu definesc Biserica. Doar atunci când iau amploare și devin lege se produce acest lucru.

De aceea, canonul 15 I-II permite sancționarea episcopului doar pentru erezii, dar și acestea atunci când sunt predicate în public și cu capul descoperit. Nu doar în privat și nici doar o dată sau de câteva ori, ci consecvent. Când e vorba de concepții înrădăcinate și susținute cu convingere. Un astfel de episcop merită să fie depus din scaun; dacă nu o face Sinodul, atunci credincioșii sunt îndreptățiți să acționeze încât să ducă la asta, chiar și prin oprirea comuniunii cu el înainte de o judecată sinodală.

Însă faptele reprobabile comise de episcopi, dar nu consecvent nu pot primi acest tratament. Spre exemplu, slujbele cu ereticii (nu Liturghii, comuniune la Potir, ci vecernii și alte slujbe) nu constituie erezie cu capul descoperit, ci o greșeală pasibilă cu caterisirea (dacă are cine să o impună). Evenimentele ecumeniste de până acum, în afară de conslujirea Mitr. Nicolae Corneanu cu greco-catolicii, nu au constituit o astfel de erezie. Doar participarea Mitr. Teofan la cultul din sinagogă și pomenirea (discutabil) la o slujbă greco-catolică a Episcopului Sofronie de Oradea. Dar în aceste două cazuri din urmă nu a existat reacție consistentă nici măcar din partea poporului credincios, ci o tăcere asurzitoare.

Dar manifestarea cea mai concludentă a unei erezii este într-o decizie a unui Sinod. De aceea, deși au existat Sinoade tâlhărești, ele au fost ulterior condamnate tot sinodal sau măcar diortosite de tradiția Bisericii când a fost vorba de aspecte marginale. De exemplu, Sinoadele ariene convocate între primul și al doilea Sinod Ecumenic au fost anatematizate de altele ortodoxe. Ele nu au rămas ca niște „decizii provizorii” de luat în calcul, așa cum a afirmat cândva IPS Ierotheos în România. Și nici Sinodul unionist de la Ferrara-Florența nu a rămas necondamnat.

De aceea se ridică o problemă serioasă în cazul Sinodului din Creta dacă poate rămâne validat, nesancționat de Biserică. Atâta vreme cât este în picioare, deciziile lui sunt legi active. Din fericire, doar pentru Bisericile Locale care au participat, dar poate fi recunoscut la o adică în viitor și de celelalte.

Există abateri doctrinare mari și mici?

Urmărind o dezbatere foarte interesantă, dar în engleză, cu titlul: Dezbatere (ortodox vs. protestant): Este Biserica Ortodoxă singura Biserică una adevărată?, am observat o idee ingenioasă din partea neortodoxă. Este vorba de concepția că abaterile doctrinare neclare, neconcludente, cum este Filioque, nu sunt decisive. Pentru că ele nu ar putea fi tranșate concludent și pentru că nu afectează, de fapt, credința. Important e să crezi în Hristos ca Dumnezeu și în Evanghelie. De altfel, aceasta este o teorie ecumenistă.

Replica destul de bună a părții ortodoxe a fost că toate ereziile au stat în detalii, iar pe de altă parte, cine stabilește limita a ce înseamnă marginal și ce nu în privința dogmelor? Gândesc că ar fi trebuit adăugat că, într-adevăr, nu există un arbitru care să tranșeze satisfăcător disputele dogmatice foarte fine, dar verdictul este dat sinodal și asumat în fața lui Dumnezeu. Spre exemplu, arienii au dispărut, dar necalcedonienii își asumă linia lor diferită, iar noi pe cea ortodoxă până acum. La fel și catolicii. Dumnezeu și conștiința fiecăruia și, eventual, diferitele mărturii sfinte vor despărți albul de negru. Soluția nu este nicidecum absorbirea răului în Biserică pentru că nimeni nu poate face distincția netă la modul omenesc.

Așadar, cugetul ortodox, după cum dau mărturie mai mulți Părinți (precum Sf. Vasile cel Mare, Marcu Evghenicul și mulți alții), este că orice abatere, oricât de mică, este o trădare de credință și trebuie tratată ca atare. Aceasta este linia tradițională de nenegociat.

Există și alte abateri grave, dar care pot fi asimilate?

Doar abaterile doctrinare sunt de neacceptat, așa cum am spus mai sus. Însă există și rupturi și diferențieri care nu aduc excluderea din Biserică. În situația actuală, există două exemple de acest fel: schisma din Ucraina și împărțirea între cei pe calendar vechi și nou.

Chiar dacă Biserica Rusă a rupt comuniunea cu patru Biserici Locale pentru motive administrative serioase și întemeiate, Biserica în ansamblu nu s-a împărțit. Este vorba doar de o separare pedagogică, nu definitivă și netă. Acest lucru este evident din faptul că Moscova are comuniune cu ceilalți care, la rândul lor, sunt în comuniune cu Constantinopolul și cei de care s-au despărțit rușii. E vorba de o întrerupere a comuniunii în cadrul Bisericii, dar care poate ajunge și definitivă în viitor dacă nu se rezolvă conflictul.

Al doilea caz este cel ce ține de calendar. Iarăși, nefiind un aspect dogmatic, nu intervine o necesitate, o constrângere de a departaja apele. De altfel, în trecut, au existat situații similare, dar fără ruperea comuniunii. E vorba de diferențele dintre Sf. Policarp și papa Anicet și ulterior Episcopul Policrat și papa Victor. Dar chiar și după Sinodul I Ecumenic au existat cazuri când Roma și Alexandria nu au sărbătorit Paștile la aceeași dată din cauza observațiilor diferite astronomice determinate de diferențele de latitudine. La fel, au existat diferențe și certuri între britanici și Roma, dar fără ruperea comuniunii. Desigur că este un subiect sensibil, dar nu dogmatic. În plus, chiar pr. Epifanie Teodoropulos a scris că putea fi oprită și atunci comuniunea, dar atât, fără formarea unor structuri separate.

Concluzie: Ortodoxia dăinuie prin adevăr și smerenie

O sinteză a celor spuse ar fi că Biserica este sfântă prin faptul că ține adevărul cu râvnă și fără concesii, dar și cu smerenia care vine din păzirea lui în ciuda presiunilor care-i stau împotrivă. Atâta vreme cât există luptă pentru adevărul revelat și sfânt, există Biserică, există tradiție mântuitoare.

Prigoana și presiunea psihologică poate să fie dură, fină, iute, necruțătoare, dar până la sfârșitul veacurilor avem convingerea că vor exista mărturisitori neîncovoiați care vor convinge și pe alții prin statornicia lor nu obtuză și încrâncenată, ci argumentată, răbdătoare și luminoasă. Chiar și în vremurile acestea de strâmtorare avem nevoie să ținem la credință în mod ortodox, să fim sarea pământului ca să nu fim aruncați de Dumnezeu.

Ceea ce contează este să existe suficientă mărturisire, încât să dizolve, să nu permită ca devierile personale să devină normă pentru Biserică. E normal să existe frământări, să existe amăgiri, dar să nu apuce să ajungă normative. Acestea dau mărturie despre pulsul omenesc, despre lupta cu întunericul, dar inima Bisericii se cuvine să bată în adevăr.

Oare evenimentele ecumeniste din trecut au dus la o erodare a atitudinilor ortodoxe, încât astăzi nu mai există reacții nici la abateri evidente (cum este participarea IPS Teofan la sinagogă, fără a vorbi de Sinodul din Creta)? Sau reacțiile prea în extremă au adus dezbinare și destructurare în tabăra tradiționalistă? Cert este că există o depărtare evidentă de linia apostolică primară sau chiar și de canoanele ce formează legea Bisericii în general și acest fapt nici măcar nu este resimțit. Niciodată nu a existat indiferență față de trădările de credință decât în perioadele de dominare a unor erezii.

Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Articolele anterioare pot fi citite aici:
Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX;
Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?
Calendarul bisericesc. (3) Corelația îndătinată dintre Pascalie și calendarul iulian.

Congresul pan-ortodox din 1923 (Foto: Orthodoxhistory)

Unul din punctele pe care a insistat Sinodul I Ecumenic în privința serbării marelui praznic al Învierii a fost acela că toți creștinii de pretutindeni trebuie să țină Postul Mare ca pregătire și să prăznuiască Paștile la aceeași dată, în unitate. În zilele noastre, în urma Conferinței ținută în Constantinopol în 1923, a fost emis îndemnul ca Bisericile Locale să adopte fiecare în parte îndreptarea calendarului iulian, ceea ce înseamnă modificarea datei de prăznuire a sărbătorilor fixe. Aceasta a dus la o schismă calendaristică, liturgică serioasă în sânul Ortodoxiei, care persistă până astăzi și care ar fi putut duce la un și mai gravă prin ținerea chiar și a Paștelui la date diferite.

Diferența dintre cele două decizii este stridentă. Sinodul de la Niceea a urmărit unitatea, pe când o simplă Conferință a produs dezbinarea calendaristică. Pe lângă faptul că ar fi de la sine înțeles că unitatea creștină în ținerea Paștelui implică același lucru la nivelul tuturor sărbătorilor, chiar și bunul simț liturgic ar spune asta oricărei conștiințe ortodoxe. Și totuși cum s-a ajuns la o astfel de anomalie care durează de aproape 100 de ani?

Conferința în cauză a fost convocată de Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea Metaxakis, a cărui personalitate este picantată cu detalii smintitoare asupra cărora nu voi insista aici. În plus, au participat prin reprezentanți doar 5 Biserici (Constantinopol, Serbia, Cipru, Grecia și România), iar celelalte au lipsit, printre care Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, Antiohiei și Rusiei. Trebuie precizat că au fost prezenți pentru câteva sesiuni de Arhiepiscopul Anastasie de Chișinău (ulterior Președintele Sinodului Bisericii Ruse din Afara Granițelor) și de Arhiepiscopul Alexandru din SUA (care era deja caterisit de Sinodul rus), dar care nu au semnat deciziile finale. Biserica Română a fost reprezentată de Dragomir Demetrescu, Arhim. Iuliu Scriban și Petre Drăghici, dintre care doar al doilea a semnat hotărârile finale.

Procesele verbale ale acestui Congres au fost publicate la Atena în 1982 și au fost traduse și în limba română. Deși inițial a fost întrunit ca o Comisie, participanții au dorit să-i dea greutate mai mare și l-au denumit „Congres inter-ortodox”. Au mai participat și un „episcop” anglican, Charles Gore, care a ținut un cuvânt, și pastorul Adolf Küry din partea vechilor catolici. În timpul ședințelor, un grup de opozanți ai Patriarhului Meletie au încercat să-l înlăture din scaun și să blocheze discuțiile, dar nu au reușit. Deși au fost în total 7 decizii controversate, doar primele două atingeau tema calendarului. Deși inițial s-a pus problema adaptării calendarului bisericesc la cel civil, delegația română a prezentat un raport pentru introducerea unui calendar pe termen lung. Probabil că se dorea evitarea împroprierii calendarului gregorian prin elaborarea unuia îndreptat. Iar cea de-a doua hotărâre se referea la preocuparea formării unui calendar fix promovată de Liga Calendarului Internațional Fix, idee preluată de Camera Internațională de Comerț din Londra și propusă Ligii Națiunilor în 1921[1].

Textul hotărârilor care ne interesează sunt acestea:

1. Congresul pan-ortodox din Constantinopol, întrunit sub președinția S.S Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea,

după ce a recunoscut că anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă şi că nu există nici un impediment canonic pentru îndreptarea calendarului bisericesc în uz potrivit datelor ştiinţei astronomice, decide în unanimitate îndreptarea calendarului iulian după cum urmează:

1) Sunt eliminate cele 13 zile din calendarul iulian, care constituie diferenţa lui în legătură cu anii solari de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea până în astăzi. Astfel: 1 octombrie 1923 va fi considerat 14 octombrie 1923.

2) Sărbătorile din zilele eliminate vor fi prăznuite fie toate laolaltă pe 14 octombrie 1923, fie precum doreşte să hotărască acest lucru episcopul eparhiei.

3) Toate lunile anului îşi vor păstra acelaşi număr de zile pe care îl au astăzi. În anii bisecţi, luna februarie va avea, ca astăzi, 29 zile.

4) Vor exista, ca până astăzi, două feluri de ani: cei comuni, de 365 zile, şi cei bisecţi, de 366 de zile. Anii bisecţi sunt anii fără rest prin împărțirea la 4, precum a fost până astăzi. Numai anii seculari sunt exceptaţi, pentru care se va aplica regula de mai jos.

5) Anii seculari (adică cei care se termină cu două zerouri) vor fi ani bisecţi numai atunci când numărul secolelor împărţit la 9 dă rest 2 sau 6. Toţi ceilalţi ani seculari vor fi ani comuni. Prin urmare, între anii seculari notaţi mai jos, vor fi ani bisecţi cei subliniaţi. Astfel:
2000   2100   2200   2300
2400   2500   2600   2700   2800
2900   3000   3100   3200
3300   3400   3500   3600   3700

Potrivit acestei reglementări, lungimea medie a anului civil va fi de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 48 secunde, în acord deplin cu lungimea medie a anului tropic.

6) Praznicele fixe vor avea datele pe care le-au avut până astăzi.

7) Praznicele mobile vor fi stabilite după praznicul Paştilor. Potrivit dispozițiilor canonice, care sunt respectată fără atingere, Paştele va fi prăznuit în duminica ce urmează după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

8) Determinarea lunii pline pascale se va face pe baza calculelor astronomice, fiind luate în vedere întotdeauna progresele realizate de ştiinţă, iar determinarea datei Paştelui se va face potrivit timpului sfintei cetăţi a Ierusalimului.

9) Patriarhia Ecumenică va cere observatoarelor sau departamentelor de mecanică a cerului ale Universităţilor din Atena, Belgrad, București şi Pulkovo (Petrograd) să alcătuiască tabele pascale pe termen lung, pe care le vor comunica tuturor Bisericilor Ortodoxe.

10) Prezenta reformă a calendarului iulian nu poate constitui un obstacol pentru modificarea ulterioară a lui, pe care doresc să o accepte toate Bisericile creştine.

Observații:

La § 5. Noul calendar este mai exact decât cel gregorian, a cărui lungime medie a anului diferă cu 24 sau 26 de secunde de lungimea medie a anului tropic. Diferenţa dintre lungimea anilor civili al noului calendar şi cea a celui gregorian este atât de mică, încât numai după 877 ani se va observa o diferenţă între calendare. În fapt, între următorii ani seculari, anii subliniaţi vor fi ani bisecţi în calendarul gregorian: 2000, 2100, 2200, 2300, 2400, 2500, 2600, 2700, 2800. Deci divergența va fi prezentă în anul 2800.

La § 8. Deoarece ziua este socotită de la miezul nopţii la miezul nopţii, data civilă a primei opoziții a lunii (opposition de la lune) după echinocţiul de primăvară vrea să fie determinată pe baza timpului meridianului care traversează prin Biserica Sfântului Mormânt. Prima duminică după această dată este ziua Paştelui, adică, dacă această dată cade duminica, Paştile va fi prăznuit în duminica următoare.

La Patriarhie, 5 iunie 1923
† MELETIE al Constantinopolului
† Calinic de Cizic
† Arhiepiscopul Alexandru de America de Nord
† Mitropolitul Gavriil de Muntenegru şi Litoral
† Vasile de Niceea
† Iacov de Dyrrachion
Arhimandrit Iuliu Scriban
V. Antoniades
Dr. M. Milankovici, profesor al Universității din Belgrad
† Arhimandrit Gherman, Secretar şef al Sfântului Sinod

2. Congresul pan-ortodox din Constantinopol, întrunit sub președinția S.S. Patriarhul Ecumenic Meletie al IV-lea,

şi deliberând în sesiunile din 23 mai şi 5 iunie 1923 cu privire la limitele în care ar putea Biserica Ortodoxă să participe la conferinţele care au în vedere găsirea unui calendar nou mai complet ştiinţific şi practic, decide în unanimitate:

1) Roagă Patriarhia Ecumenică, după înțelegerea prealabilă cu restul Bisericilor Ortodoxe, să declare Ligii Naţiunilor că Biserica Ortodoxă doreşte cu entuziasm să accepte în viitor să fie găsit un nou calendar, pe cât ar dori toate Bisericile creştine ca acest lucru să fie acceptat. Iar dacă Liga Naţiunilor consideră că nu este de competenţa ei să primească această declaraţie a Patriarhiei Ecumenice, ține de ea să facă declaraţia de mai sus în orice alt mod ar considera potrivit.

2) Biserica Ortodoxă preferă un calendar care păstrează continuitatea săptămânii, totuși nu este legată de acest punct de vedere în cazul în care celelalte Biserici sunt de acord cu acceptarea unui calendar nou, care necesită întreruperea continuității săptămânii.

3) Atât cât va avea loc un consimțământ comun al Bisericilor creştine, Biserica Ortodoxă este dornică să se declare în favoarea unei fixări a praznicului Paştelui întotdeauna într-o zi de duminică.

4) Exprimă urarea ca o asemenea duminică fixă a Paştelui să corespundă cu duminica reală a Învierii Domnului, care va fi determinată prin metodologie ştiinţifică.

La Patriarhie, 5 iunie 1923


Concret, Congresul a emis o hotărâre de îndreptare a calendarului, care cuprindea și reformarea pascaliei, adică prăznuirea Paștelui după noile referințe. Pe această bază, mai multe Biserici Locale, printre care și cea Română, au trecut la schimbarea calendarului. Măcar celelalte decizii greșite (3-5) nu au avut efect canonic în lumea ortodoxă.

Premiza de la care se pornește, adică faptul că „anularea diferenţei dintre calendarele religios şi cel civil este o necesitate inevitabilă”, este falsă. Nu doar că multe Biserici trăiau deja cu această diferență, dar și viitorul a demonstrat că nu există un impediment serios în a ține sărbătorile religioase la date diferite decât cele din calendarul civil. Desigur că Biserica se confruntă cu o provocare dacă ține pasul și cum se raportează la observațiile științifice, însă nicidecum aceasta nu poate fi numită stringență, necesitate. Pe de altă parte, această exprimare are avantajul că evită punerea în discuție a calendarului gregorian sau chiar o conformare cu reforma catolică. Altfel spus, reforma aceasta calendaristică nu este o aliniere religioasă cu papistașii, ci cu știința modernă.

Modificările propuse sunt corecte, chiar și schimbarea pascaliei, dar, deși reprezintă o hotărâre a Congresului, nu se precizează cum și de cine vor fi aplicate. Pe lângă faptul că un Congres nu are puterea de a lua astfel de decizii, el nici măcar nu a fost pan-ortodox, așa cum se autointitulează. Așadar o hotărâre care ar trebui implementată în comun de toate Bisericile nu putea fi determinată de un for local și izolat. Patriarhiile absente nu aveau nici o obligație să se conformeze, ceea ce a și dus la o schismă calendaristică între Bisericile Locale. Este adevărat că cea de-a 6-a decizie viza sărbătorirea în 1925 a 1600 de ani de la Sinodul I Ecumenic și propunea convocarea unui Sinod pan-ortodox care să se ocupe de rezolvarea tuturor problemelor, dar printre acestea evident că nu se număra și implementarea primei decizii în discuție, care trebuia să fie aplicată în 1923, cu doi ani mai devreme.

În ce privește cea de-a doua decizie, legată de elaborarea unui calendar mai fix, aceasta este cu totul neavenită. Nu existau nici presiuni, nici cereri din partea vreunor foruri laice ca Biserica Ortodoxă să accepte un nou tip de calendar, cu o alcătuire mai simetrică, proporțională. Cel puțin nu sunt indicate astfel de solicitări, ci pur și simplu conferința se alătură din proprie inițiativă demersurilor din acea perioadă, străine de preocupările bisericești.

Într-adevăr, Liga Națiunilor s-a implicat în căutările vremii interbelice de a fi găsit un calendar care să răspundă mai bine nevoilor economice, care să fie simetric și să permită ciclicitatea zilelor, săptămânilor și lunilor, astfel încât să poată fi făcute comparații între perioadele similare din ani diferiți sau din luni diferite. Faptul că duminica și week-end-ul cad în momente diferite ale anului și că lunile au zile diferite nu permite ca activitatea să fie planificată proporțional sau să fie făcute comparații economice, financiare și sociale. O lună cu patru duminici diferă de una cu cinci. În plus, Paștele determină cicluri de vacanțe, vânzări și, în general, are un impact puternic asupra populației, iar mobilitatea lui încurcă așa-zicând strategiile de piață, producție, concedii și alte domenii sociale. Totuși este absolut nefiresc ca Biserica să țină cont de astfel de cerințe în stabilirea celei mai importante sărbători.

Pentru a înțelege mai bine acest aspect, Paștile este prăznuit la data la care s-a petrecut. Însă acest moment poate fi privit după diferite calendare și, în consecință, sărbătorit potrivit lor. Dar, deoarece Învierea Mântuitorului a fost în legătură strânsă cu Paștile evreiesc, trebuie păstrate aceste coordonate, care sunt date de calendarul evreiesc, anume luna plină de 14 nisan. Am putea-o prăznui pe data de 18 aprilie, presupusă a fi ziua în care a înviat Hristos după calendarul iulian, doar dacă am ignora conjunctura în care s-a petrecut, ceea ce este inacceptabil. Cel puțin nu din considerente mercantile. Liturgic, nu poate fi sărbătorit acest mare praznic în data la care s-a petrecut, ci de principiu a doua zi după Pesah-ul iudaic, dar duminica. Rememorăm faptele petrecute prin a ține cont de tot contextul în care s-au întâmplat. Așadar „duminica reală” nu poate fi una fixă.

Pentru a contextualiza acest subiect, trebuie menționat că ea a fost pusă Vaticanului, Patriarhului Ecumenic și „Arhiepiscopului” de Canterbury (anglicanilor) de Liga Națiunilor la 2 noiembrie 1923 și apoi la 9 septembrie 1931. Instituții mari cereau fixarea acestei date în a doua duminică din aprilie. Căile ferate din Germania, Franța, Spania, guvernele mai multor țări, precum Germania, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Franța, Canada, Grecia, India, Noua Zeelandă, Țările de Jos, România, Suedia, Ungaria, Cehoslovacia, Belgia erau implicate în această chestiune.

Vaticanul a răspuns prin „Episcopul” de la Berna a fost că problema nu este una dogmatică, dar ține de tradiții vechi și ea poate fi studiată, dar nu adoptată fără acordul unui conciliu ecumenic. Patriarhul Ecumenic Meletie a făcut trimitere la decizia Conferinței din 1923 ca Bisericile Ortodoxe ar fi de acord cu stabilizarea datei Paștelui sub rezerva unui acord comun al bisericilor creștine. Iar anglicanii au exprimat în scris (25 aprilie 1925) că sunt împotrivă, chiar dacă nu este o problemă dogmatică și nu va consimți dacă această modificare nu va fi acceptată și de celelalte comunități creștine.

Sfântul Sinod al BOR a cerut, prin adresa 1308 din 9 septembrie 1931, un răspuns de la profesorul Vasile Gheorghiu la problemele ridicate de Societatea Națiunilor, publicată la Geneva în broșura Quatrieme Conference Generale des Communications et du Tranzit, vol. I: Reforme du calendrier. Acesta a criticat atitudinea Patriarhului Ecumenic și a arătat că „Biserica nu poate să renunțe nici pe viitor ca să-și serbeze Paștile în altă duminică decât numai în duminica întâi de după lună plină, de după echinocțiul de primăvară” și orice desfacere de marii luminători, soarele și luna, reprezintă un „atentat la, am putea zice, de-a dreptul criminal la adresa sfintei noastre Biserici”[2]. El chiar a precizat că „Biserica Ortodoxă Română are îndatorirea sfântă ca să corecteze punctul de vedere al Patriarhului Ecumenic”.

Concluzionând asupra deciziilor luate la Conferința din 1923, acestea au produs confuzie și au fost punctul de pornire pentru schisma liturgică din sânul Bisericii Ortodoxe, care dăinuie până astăzi, prin implementarea doar în unele jurisdicții ortodoxe a calendarului îndreptat. Se pare că atunci nu a fost luată o hotărâre aplicabilă, însă a fost un pretext, o scânteie care a aprins focul latent care mocnea în diferite teritorii ortodoxe. Implementarea corecturilor aduse calendarului iulian au fost decise de către Sinoadele Bisericilor Locale, care au invocat și au folosit reglementările din 1923, figura importantă fiind Patriarhul controversat Meletie Metaxakis.

O altă Conferință importantă a fost cea de la Moscova (1948), care a unificat pascalia la nivel ortodox, dar care a consfințit practic scindarea în privința sărbătorilor fixe „până la elaborarea și ratificarea celui mai perfecționat calendar”.


[1] Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009: spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, Basilica, București, 2013, p. 19-21.

[2] Pr. Vasile Florin Florescu, Preotul Profesor Vasile Gheorghiu – Viața și opera, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 442-458.

Continuarea articolelor poate fi citită aici:
Calendarul bisericesc. (5) Adoptarea noului stil în unele Biserici autocefale; Conferința de la Moscova (1948)
Calendarul bisericesc. (6) Falsul Sigilion și alte amăgiri promovate de stiliști
Calendarul bisericesc. (7) Observații generale

Calendarul bisericesc. (2) Paștile trebuie să fie după Pesah-ul evreiesc?

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.

Articolul anterior poate fi citit aici:
Calendarul bisericesc. (1) Primele încercări de schimbare în România din sec. XIX

Calendarul iudaic suprapus cu cel iulian

Tema calendarului bisericesc este complexă și anevoioasă de studiat și priceput, cu atât mai mult cu cât au apărut și încordări fundamentaliste care încețoșează înțelegerea. De aceea este nevoie de răbdare și echilibru sufletesc în abordarea acestui subiect.

Adeseori a fost scos în față argumentul că ar fi greșită îndreptarea calendarului pentru că ar duce la o anomalie, anume serbarea Paștilor înainte sau odată cu evreii, lucru interzis de canoane. Este de înțeles această atitudine deoarece, așa cum s-a văzut, acest lucru era crezut de majoritatea credincioșilor și chiar argumentat de unii Părinți, printre care Patriarhul Meletie Pigas. Chiar și Episcopul Melchisedec Ștefănescu susținea această idee bazându-se pe cartea Constituțiile Apostolice. Totuși cercetarea efectivă a izvoarelor nu conduce la aceeași concluzie.

Capitolul 17 din Constituțiile Sfinților Apostoli (în traducerea pr. Ică jr. din vol. Canonul Ortodoxiei I, revizuită pe alocuri) poruncește următoarele:

Cum anume trebuie să se facă Paștele și când și că nu trebuie prăznuit împreună cu evreii
Așadar, fraților, voi, care ați fost răscumpărați cu scumpul Sânge al lui Hristos (1Pt. 1, 19), trebuie să țineți în mod exact zilele Paștelui cu toată grija după echinocțiu, ca nu cumva să faceți de două ori pe an pomenirea singurei Pătimiri, ci o singură dată pe Cel ce a murit o singură dată, nepăzind însă prăznuirea lui împreună cu iudeii. Fiindcă acum nu e nici o comuniune între noi și ei (2Cor. 6, 14-15), căci au rătăcit în însăși hotărârea privitoare la ce cred că săvârșesc, cum rătăciți și departe de adevăr sunt din toate părțile. Voi însă păziți strict echinocțiul de primăvară, care are loc în ziua a 22-a a lunii a 12-a, care e dystros; ținând-o până în ziua a 21-a a (fazei, n.n.) lunii, pentru ca ziua a 14-a (a fazei lunii, n.n.) să nu cadă în altă săptămână și din neștiință să săvârșim Paștele de două ori pe an sau să prăznuim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în altă zi decât numai în Ziua Domnului (Duminica).”

Deși această scriere nu este de încredere (potrivit canonului 2 trulan) pentru că a fost alterată încă din vechime și nu se mai știe ce anume este bun și ce este stricat, totuși este un reper important și general valabil.

Se poate observa că: 1) Echinocțiul trebuia verificat cu rigurozitate și era observat după un calendar în care cădea în luna a 12-a, numită „dystros”, pe data de 22, care corespundea lunii februarie, după calendarul macedonian. În vremea Sinodului I echinocțiu era pe data de 21. Iar perioada în care trebuia sărbătorit Paștile era între zilele 15 (după 14) până pe 21 ale fazei lunare. Așadar trebuie să fie după ziua a 14-a din faza lunară, nu 14 nissan din calendarul evreiesc, deși acestea ar trebui să coincidă. 2) Este interzisă prăznuirea de două ori pe an a Paștelui, demarcarea începutului de an fiind echinocțiul. 3) Toți credincioșii trebuie să prăznuiască la aceeași dată, să nu se ia după iudeii din vremea aceea, care erau împărțiți și sărbătoreau la date diferite, unii înainte, iar alții după echinocțiu. 4) Paștile trebuie ținut duminica.

Trebuie remarcat că este vehiculată o versiune diferită de către unii: „…după Pasha Iudeilor, deoarece întâi să se facă închipuirea adică junghierea Mielului și apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică moartea Domnului și învierea: încă și alta, să nu o serbăm în alt zi a săptămânii, după cum serbează Iudeii, ci totdeauna Duminica”. Este evident că nu aceasta este varianta corectă pentru că și Pidalionul menționeză data de 21 a echinocțiului ca fiind precizată de opera în cauză și nici Sf. Nicodim Aghioritul nu-și bazează argumentația că Paștile ar trebui să fie după cel iudaic decât pe canonul 7 apostolic. La fel, nici Meletie Pigas nu a făcut vreo referire în acest sens la Constituțiile apostolilor.

Se pare că aceste prescripții nu au fost aplicate peste tot și Sinodul I Ecumenic a trebuit să reimpună practic aceleași reguli, de data aceasta sinodal și la un nivel mai înalt. Deși nu s-au păstrat în scris normele acestea, e sigur că ele au fost emise pentru că acest fapt este confirmat de canonul 1 Antiohia, dar care nu dă informații concludente asupra conținutului lor. Se păstrează, însă, o scrisoare a împăratului Constantin de la Sinod către episcopii de pretutindeni pe această temă, așa cum a fost reprodusă în prima parte a acestui material de Episcopul Melchisedec Ștefănescu și cum se găsește și în Istoria bisericească a Fericitului Teodoret al Cyrului (PSB 44). Ceea ce se urmărea era unitatea și uniformitatea liturgică a tuturor creștinilor, care era tulburată de faptul că, neexistând o regulă internă precisă, credincioșii se luau după evrei în ținerea Paștilor. Cum iudeii erau împărțiți și unii prăznuiau înainte de echinocțiu, alții după, aceeași neînțelegere era preluată în Biserici. Astfel că a trebuit reglementată acestă situație prin decizia de a nu mai fi luați evreii ca reper.

Câteva idei importante se găsesc în cartea The Church of the Ancient Councils: The Disciplinary Work of the First Four Ecumenical Councils, capitolul “The Council of Nicea”. Paștile iudaic era în strânsă dependență de semănat și recoltat, însă alungarea evreilor din teritoriul palestinian a făcut să fie pierdut acest reper. Așa că au trebuit să se orienteze după alte criterii, printre care este echionocțiul de primăvară. Tot mai mulți creștini, după modelul episcopului Anatolie din Laodiceea, foloseau ciclul de 19 ani descoperit de astronomul Meto în 432 î.H. pentru a afla data Paștelui, care era totdeauna după echinocțiu. Totuși nu toți urmau această metodă și, astfel, exista o lipsă de unitate, care a fost îndreptată de Sinodul I Ecumenic. În acest scop, se pare că împăratul Constantin l-a trimis, potrivit istoricului Sozomen, pe episcopul Osie de Cordoba la Alexandria pentru a cerceta metoda de calcul, care era diferită de Roma.

Nu se păstrează de la Sinodul de la Niceea alte documente decât Crezul, cele 12 canoane și lista incompletă a participanților și o scrisoare sinodală adresată Bisericii din Alexandria. Scrisoarea pe care a folosit-o Ioan Scolasticul, pe care unele autorități o identifică drept decretul Părinților de la Niceea, nu este un fals, ci doar o compilație după documente autentice. Însă ea nu spune prea multe decât că toți trebuie să serbeze Paștile în aceeași zi, după regulile de la Roma și Alexandria.

Din mărturiile ulterioare, se poate forma o imagine. Sf. Epifanie scrie: „Pe vremea Sinodului, au emis câteva reglementări bisericești; dar, în același timp, cu privire la Paști, au prescris să existe unitate și înțelegere despre sfânta și cinstita zi a Domnului”. Pare limpede că nu a existat un decret concret. Scrisoarea enciclică a împăratului Constantin indică cel mai clar soluția la care s-a ajuns la Sinod.

De la Sf. Atanasie există o indicație că în Cilicia data Paștilor era calculată după iudei. Iar istoricul Socrate spune că în acea regiune existau, de fapt, mai multe practici. Sf. Epifanie, în alt loc, în care combate erezia audienilor, amintește trei principii în stabilirea Paștilor: (1) luna plină, (2) echinocțiul și (3) duminica. (Din păcate, nu am la dispoziție trimiterile concrete la opera Sfântului, n.m.)

Puțin câte puțin, se pare că s-a statornicit ideea că Părinții de la Niceea au reglementat regula ciclului de 19 ani. Această tradiție e posibil să fi început încă de pe timpul Sf. Ambrozie (sfârșitul sec. IV). La începutul sec. VI, Dionisie Exiguul a afirmat explicit acest lucru. Un secol mai târziu, autorul operei Chronicon Pascale susținea că acest ciclu a fost adoptat la primul Sinod sub inspirație divină.

Pe de altă parte, deși inițial interdicția de sărbători „cu iudeii” însemna să nu fie luată în seamă metoda de datare a evreilor, nu să nu coincidă Paștile cu Pesah-ul lor. Canonistul Zonnara a fost cel care, în comentarea canonului 7 apostolic, a spus că Pesah-ul iudaic trebuie să fie întâi, apoi Paștele creștin. Apoi Matei Vlastare a indicat una din norme să nu coincidă cele două sărbători.

Pentru că într-un an s-a întâmplat un decalaj mare între Pesah și Paștile creștin, pe baza calculelor astronomice, Sf. Ioan Gură de Aur, pe atunci preot, a rostit o cuvântare importantă pe tema sărbătoririi acestui mare praznic, din care au rămas cunoscute aceste afirmații: „Nici să mai ţinem (cu stricteţe) zilele, timpurile şi anii, ci să urmăm cu sârguinţă totdeauna şi în orice împrejurare Biserica, punând mai presus de toate dragostea şi pacea. Chiar dacă ar greşi Biserica, totuşi n-ar fi o faptă atât de mare prăznuirea Paştilor exact la vremea când a avut loc, cât păcat şi câtă pagubă avem de pe urma împărţirii şi dezbinării acesteia”.

Pe lângă aceste explicații, o dezbatere a subiectului utilă o face Părintele Andrew Stephen Damick, fost preot paroh dintr-o jurisdicție antiohiană din SUA, de la care am preluat în traducere partea care descrie modul cum a ajuns să fie interpretat greșit canonul 7 apostolic cu privire la serbarea Paștelui:

Nu, Paștile nu trebuie să fie după Pesah (trecere)

În această perioadă a anului (de Paști), diferite articole și imagini încep să calculeze, să dea explicații de ce sărbătorirea Paștelui Ortodox este de obicei o săptămână sau mai mult după cel apusean. Cei mai mulți vor menționa ceva despre calendarul iulian și cum echinocțiul său de primăvară este diferit de cel din calendarul gregorian. Formula îndătinată pentru data Paștilor (pascalia) este aceasta: Trebuie prăznuit în prima duminică după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Dar o explicație care apare destul de des este aceasta:

Legenda urbană #1: Sărbătorirea Paștelui ortodox trebuie să vină după Pesah-ul iudaic și acesta este motivul pentru care Paștele apusean este diferit de Paștele ortodox.

Tocmai am citit un articol astăzi care emitea această pretenție. Acest lucru se repetă destul e des. Dar este doar o legendă urbană, oameni buni.

Luați seama, este o legendă urbană foarte veche, cel puțin din secolul al XII-lea, când canonistul Ioan Zonara a observat că, la vremea lui, Paștele părea să urmeze mereu după prima zi a trecerii (Pesah). Dar, după ce a fost decisă formula la Niceea, Paștele, de fapt, coincidea adesea cu Pesah. Totuși părea să nu știe acest lucru.

Iată textul relevant despre așa-zisul „clauza lui Zonara” dintr-un articol despre pascalie de pe OrthodoxWiki:

Decizia Sinodului de la Niceea cu privire la Paști a fost că ar trebui să fie calculat independent de orice calcule rabinice: astfel, pascalia care este consecventă principiilor niceene nu poate avea nici o dependență de calendarul iudaic. Cu toate acestea, de vreme ce din secolul XII cel puțin exista credința răspândită că Paștele creștin trebuie să urmeze mereu și să nu coincidă niciodată cu prima zi de Pesah, care era sărbătorită atunci pe 15 nissan din calendarul iudaic (adică în seara zilei a 14-a a lunii lunare). Cam în secolul XII, erorile cu privire la data echinocțiului din calendarul iulian și vârsta lunii s-au acumulat într-o asemenea măsură, că Pștele urma mereu realmente 15 nissan iudaic. Această stare de lucruri continuă și în ziua de astăzi, deși calendarul iudaic a suferit o derivă ușoară solară, deoarece erorile ale calendarului iulian se acumulează mai repede decât în calendarul iudaic.

Canonistul Ioan Zonara din secolul al XII-lea pare să fi fost primul care a declarat principiul că Paștele trebuie să urmeze după 15 nissan, așa încât principiul este numit „clauza lui Zonara” după el. La o cercetare, pare că Zonara a extras regula lui dintr-o interpretare greșită a canonului 7 apostolic, care este după cum urmează: „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon ar sărbători sfânta zi de Paști înainte de echinocțiul de primăvară cu iudeii, să fie caterisit”. Zonara a găsit două interdicții în această singură afirmație: prima, că Paștele trebuie sărbătorit după echinocțiul de primăvară și a doua, că Paștele trebuie să nu coincidă vreodată cu sărbătoarea iudaică de Pesah. Deși a doua interdicție a lui Zonara nu are nici o bază în contextul secolului al IV-lea sau în înțelesul gramatical al propoziției, pare că al patrulea principiu niceean (implicit) să fie destul foarte aproape să fie confundat cu el. adică, regula ca creștinii să nu meargă împreună „cu iudeii” la stabilirea datei Paștelui a fost confundată cu teama ca, dacă Pesah-ul se întâmplă să coincidă cu un Paști stabilit independent, creștinii s-ar ruga greșit „cu iudeii” doar pentru că se roagă ambii în aceeași zi.

De fapt, Zonara greșea. Și nu pare, de asemenea, să-și amintească faptul că Pesah ține mai mult decât o zi. Nu e ca și cum sărbătoarea iudaică se termină după prima zi. Astfel, dacă Paștele trebuie să urmeze Pesah-ul, sigur o face în mod greșit. În 2014, de exemplu, Paștele a fost pe 20 aprilie, în timp ce Pesah-ul a fost pe 14 aprilie (seara) până pe 22 aprilie (dimineața). În 2011, Paștele a fost pe 24 aprilie, în timp ce Pesah-ul a fost pe 18-26 aprilie. Același lucru este adevărat în esență pentru 2001, 2004, 2005, 2007, 2008, 2010 și 2017. (A se vedea această listă de date pentru a verifica singuri).

Acum, ați putea spune că Paștele trebuie să urmeze doar după prima zi de Pesah. Bine, dar ce se întâmplă cu 2002, 2003, 2006, 2009, 2012, 2013, 2015, 2018, 2019, 2020 și 2021? Ei bine, aceștia sunt toți ani recenți și viitori în care Paștele apusean urmează după prima zi de Pesah și totuși Paștele ortodox încă este cu cel puțin o săptămână mai târziu. (Din nou, a se vedea această listă de date pentru a verifica singuri).

Din articolul „Paști” de pe Wikipedia

Mai profund de atât, oricum, trebuie să punem această întrebare: De ce ar trebui ca cea mai mare dintre sărbătorile creștine să depindă de ziua de sărbătoare a unei alte religii? Și cum este cu multele situații în istorie când diferiți iudei au sărbătorit Pesah-ul pe date diferite unii de alții? Care Pesah iudaic alegem? Și ce se întâmplă dacă iudeii devin toți creștini? Ar trebui să calculăm un praznic pentru o religie care nu mai are adepți?

Datarea Paștelui este evident corelată cu Pesah în sensul că formula pune Paștele aproape în aceeași vreme, dar, de la primul Sinod de la Niceea, nu mai depinde de el. Și cu siguranță există o legătură mare teologică și istorică între cele două sărbători. Dar nu despre aceasta este acest articol. Acest articol este despre cum trebuie să fie calculate datele de fapt.

Dacă aveți nevoie de răspunsul la întrebarea „De ce este Paștele ortodox la o dată diferită de cel catolic sau protestant?”, vă recomand cu deosebire articolul foarte bun de pe OrthodoxWiki despre pascalie. Pe scurt, este complicat. Dacă aveți nevoie de un răspuns rapid, iată cum pun problema:

Se presupune că este în prima duminică după prima lună plină după echinocțiul de primăvară. Dar, cu multe secole în urmă, am inventat cicluri matematice predictive care preconizau când ar fi echinocțiul și luna plină. Erau foarte precise, dar, în timp, aceste previziuni s-au abătut de la ceea ce era pe cer. Nu am actualizat niciodată tabelele noastre. În secolul al XVI-lea, Apusul a făcut asta.

[. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ]

Sunt relevante și precizările ulterioare făcute de autorul acestui articol, în urma reacțiilor cu care a avut de-a face:

Update: Aș dori să clarific de la început că:

1. Nu pledez pentru vreo schimbare în dogma sau practica ortodoxă.

2. Încerc să descriu care este în realitate practica.

3. Nu cred că aceasta este o chestiune de dogmă, așa că ar putea fi teoretic modificată de autoritățile competente.

4. Nu am o opinie puternică dacă autoritățile competente ar trebui să schimbe asta. Aș continua bucuros să fac orice mi-ar spune episcopul să fac.

5. Orice schimbare pe care asemenea autorități competente ar putea să o aleagă, în opinia mea (care contează puțin), ar trebui să fie despre fidelitatea față de tradiția sinodală ortodoxă, fie că asemenea schimbări se întâmplă să se alinieze cu ceea ce s-ar întâmpla să facă alți creștini.

6. Chiar dacă ar fi să se întâmple să ne aliniem Paștele nostru cu acela al altor creștini, nu cred că ar fi un pas important înainte spre unitatea cu ei. Avem un subiect mai important de dezbătut – un subiect dogmatic.

Am primit unele mesaje de la unii care vor să știe de ce vreau să schimb Ortodoxia, de ce urăsc învățăturile Bisericii atât de mult etc. Iertați-mă, dar asta e absurd. Încerc să descriu care este realmente practica ortodoxă, nu să pledez pentru vreo schimbare în ea.

Oamenii se fixează asupra lucrurilor care le dau un soi de identitate. De aceea asta este în aparență o amenințare – unora li s-a spus asta toată viața. Cum contracarează cineva o legendă urbană de peste 800 de ani?

Marchez asta ca un catehism rău. Creștinii ortodocși ar trebui să-și găsească identitatea lor în Hristos și în dogmele mântuitoare proclamate despre El general în tradiția ortodoxă. Cum calculăm Paștele (care nu a fost stabilit de Apostoli) nu este unul din acele lucruri.

În orice eventualitate, vă rog să citiți cu atenție înainte de a sări la concluzii! Mulțumesc!

*            *          *

Ca o observație în plus la cele de până acum, condiția ca Paștele ortodox să cadă după cel evreiesc (prima zi) este absurdă pentru că oricum este stabilit după luna plină, nu în acea zi, în care serbează iudeii Pesah-ul lor. Deci, în mod normal, cade ulterior oricum ar sta lucrurile. Altfel spus, condiția să fie după lună plină conține și faptul de a nu fi odată sau înainte de serbarea iudaică.

Dacă ar fi să fie dezvoltat mai mult acest subiect, ar trebui făcută o cercetare asupra calendarului și computului pascal evreiesc, care a suferit diferite adaptări în decursul istoriei. Dacă nu ar fi fost modificat calendarul lor și s-ar fi decalat mult spre iarnă sau spre vară data de 14 nisan, oare cum ar fi trebuit țină cont Biserica de acest aspect? Dar asta nu ar face decât să fie complicată inutil problema după ce a fost simplificată la primul Sinod Ecumenic.

Ideea de bază este că Ortodoxia nu este dependentă și nici nu face ceva în cultul său din împotrivire față de alte religii, cum ar fi evreii. Își ține sărbătorile neabătut, fie că ele coincid sau nu cu ale iudeilor sau ale altor religii sau credințe.

Continuarea articolelor poate fi citită aici:
Calendarul bisericesc. (3) Corelația îndătinată dintre Pascalie și calendarul iulian
Calendarul bisericesc. (4) Dezbinarea indusă de Conferința din 1923 de la Constantinopol
Calendarul bisericesc. (5) Adoptarea noului stil în unele Biserici autocefale; Conferința de la Moscova (1948)
Calendarul bisericesc. (6) Falsul Sigilion și alte amăgiri promovate de stiliști
Calendarul bisericesc. (7) Observații generale

Translate page >>