Poate că gestul cel mai generos prin care-și dovedește actualul Papă disponibilitatea spre unire sinceră cu „ceilalți creștini” este păruta renunțare la adaosul Filioque din Crez. În scrisoarea de zilele trecute, tradusă și în românește în limbaj catolic pentru cei care nu o pot consulta în limbile oferite oficial de Vatican, este citat articolul despre Duhul Sfânt din Simbolul de credință fără adaosul Filioque. În felul acesta, este recunoscută oficial varianta autentică sinodală din 381, însă cu o observație adăugată într-o notă de subsol.
Diplomația catolică oferă viziunea despre adaosul Filioque într-o propoziție: «Declarația “și de la Fiul purcede (Filioque)” nu se găsește în textul de la Constantinopol; a fost introdusă în Crezul latin de Papa Benedict VIII în 1014 și este subiect de dialog ortodox-catolic». Din această precizare rezultă că Papa nu a renunțat la Filioque, chiar dacă dă un pas înapoi. Nu se spune nimic dacă este corectă și justă inserarea din 1014, dar este lăsată în dezbatere oficială cu ortodocșii. Altfel spus, este posibilă o revizuire în cazul că se va ajunge la un acord viitor, însă deocamdată lucrurile rămân neschimbate. De aceea ne interesază cum va arăta o posibilă unire a ortodocșilor și catolicilor.
Indicii despre viitoarea unire ecumenistă
Deși actualul Papă s-a lăsat greu înduplecat să vină la Niceea pentru comemorarea Sinodului I Ecumenic, se pare că nu face notă discordantă, până la urmă, față de tradiția ecumenistă deja înscrisă în atitudinea papistașă față de restul lumii creștine. Inițial a refuzat să urmeze programul făcut de defunctul Papă Francisc de a vizita Istanbulul în prima parte a anului 2025, dar în final a acceptat să vină pe final de an.
Iar venirea sa din acest sfârșit de săptămână este prefațată de o poziționare din care reiese disponibilitatea și efortul de a se ajunge la o unitate creștină pe baza Crezului niceo-constantinopolitan și a botezului „unic”. Astfel, Papa declară că mișcarea ecumenică a adus pe catolici la starea actuală de a „recunoaște pe membrii celorlalte Biserici și comunități bisericești drept frați și surori ai noștri în Isus Cristos”. Deocamdată, „ceea ce ne unește este mult mai mare decât ce ne desparte” (§12).
Așadar Papa declară că, la nivel oficial, există o recunoaștere reciprocă a comuniunii între „Biserici”, însă nu deplină și nu vizibilă.
În ce fel va arăta unirea vizibilă și formală, potrivit Papei? Ea va fi realizată printr-un ecumenism incluziv, care să accepte atât pe unii, cât și pe alții.
Ecumenismul descris de Papă „trebuie să lase în urmă controversele teologice, care și-au pierdut rațiunea lor de a fi (raison d’être) și să dezvolte o înțelegere comună și chiar o rugăciune comună către Duhul Sfânt pentru a ne aduna laolaltă într-o singură credință și o singură iubire”.
Mai precis, tot potrivit scrisorii, nu e vorba despre „un ecumenism care urmărește să se întoarcă la starea dinainte de diviziuni, nici la o recunoaștere reciprocă a status quo-ului actual al diversității de Biserici și comunități ecleziale. Mai degrabă este un ecumenism care privește spre viitor, care caută împăcarea prin dialog pe măsură ce ne împărtășim darurile și moștenirea spirituală”.
Cred că perspectiva aceasta este greu de contemplat de orice gândire logică și normală. În ce fel poate fi atinsă o unire care să nu fie nici întoarcere la starea dinainte de rupturi, dar nici rămânere în diviziunea actuală și totuși ea să fie o împăcare autentică și transpusă în cadre vizibile? Pe românește, pare a fi vorba despre a împăca și capra, și varza, adică o struțo-cămilă, ceva autentic.
Preluând și asumând ideea dintr-un document comun al Papei Ioan Paul al II-lea și Shenouda al III-lea (copt), aflăm că „într-o creștinătate reconciliată, o asemenea comuniune presupune faptul că relația Episcopului Romei cu Bisericile Răsăritene și episcopii lor […] va trebui să fie substanțial diferită de relația acceptată acum în cadrul Bisericii Latine și că Bisericile vor continua să aibă dreptul și puterea de a se guverna singure potrivit propriilor tradiții și obiceiuri” (p. 111), adică ortodocșii se vor raporta la Papă cum o fac și astăzi, fără să schimbe nimic (p. 86).
Împăcarea dintre primatul actual și administrarea sinodală va fi cumva astfel definită: „Episcopul Romei acționează simultan ca episcop al unei eparhii locale, ca primat al Bisericii Apusene sau Latine și ca slujitor al unității la nivel universal” (p. 97). Adică ceea ce pentru catolici va fi primat pentru restul va fi ceva general și vag.
La modul concret, catolicii sunt dispuși să lase primatul papal la fel cum a fost definit la Conciliul I Vatican (unde a fost introdusă infailibilitatea în 1870), dar vor ține cont că trebuie înțeles și explicat în context. Adică i se va da altă semnificație. Ținând cont de faptul că la momentul întrunirii Conciliului I Vatican au existat niște presiuni care au determinat accentuarea unei perspective centralizatoare, acum ea trebuie și poate revizuită, reintepretată de către ei deoarece acum climatul este diferit.
În rezumat, în viitoarea Biserică unită prin eforturi ecumeniste, actualele confesiuni și credințe vor fi privite ca tradiții compatibile și aduse la un loc într-o Biserică mare, numită „a lui Hristos”. Va exista comuniune bisericească, dar fiecare pe limba lui și în armonie perfectă unii cu alții.
Unirea în haos dogmatic fără trădări de credință
Din cele expuse foarte succint mai sus, rezultă că unitatea la care se va ajunge nu va fi atinsă prin puterea Duhului Sfânt al adevărului, ci într-un duh de dragoste pietistă și bezmetică, în care fiecare va rămâne fidel tradițiilor sale, dar va fi simultan în comuniune și va accepta/îmbrățișa credințe eterodoxe. O asemenea situație nu mi-o pot imagina decât prin renunțarea la acrivia dogmatică, mai bine zis chiar prin abandonarea gândirii sănătoase banale. Mai importantă va fi unirea în veselie decât adevărul riguros. Biserica va fi privită ca o instituție pământească menită să ducă la împlinirea poruncilor lui Hristos, dar fără seriozitate, în amăgire cruntă asemănătoare mișcării harismatice și ruptă de menirea sa în veșnicie. În ea se vor încadra fără probleme cei lipsiți de verticalitate, dar nu o vor putea accepta cei deprinși cu adevărata credință.
După cum vedem de pe acum, nu există trădări de credință chiar dacă ele sunt clare. Ignoranța va fi mai puternică decât vigilența.
Practic, nu vom putea găsi ce să reproșăm unirii viitoare ecumeniste la nivel formal pentru că nu va fi trădată credința (ortodoxă), dar va fi un asemenea amalgam, că greu se va putea înțelege ceva măcar logic. Altfel spus, va fi un bâlci al dogmelor în care și Filioque va fi păstrat și respins în același timp.
Mai precizez că această perspectivă oferită de Papa Leon este în perfect consens cu acordurile semnate până acum de ortodocși și catolici la Ravenna (2007), Chieti (2916) și Alexandria (2023). Deci ne privește și pe noi direct nu doar pentru că Papa se va întâlni cu Patriarhul Ecumenic zilele viitoare, ci pentru că acesta este cursul lucrurilor. De aceea va fi necesară o analiză pe viitor a discuțiilor bilaterale menționate mai sus pentru folosul celor interesați.
Ca o notă în plus, este interesant că portalul Basilica ne informează că dialogul ortodox-luteran continuă și se axează tocmai pe sinodalitate-primat, subiect comun cu catolicii. Aceasta indică un efort conjugat de aducere a tuturor la un numitor comun concomitent, chiar dacă temele nu sunt specifice confesiunilor în cauză.
Bineînțeles că temperația avântului ecumenist de după presiunile făcute după Sinodul din Creta a fost doar temporară și asistăm la o revigorare a eforturilor de unire chiar și din partea ierarhiei române fără jenă.
Pomenirea dipticelor la Vohodul Mare de către Patr. Daniel alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Basilica)
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
Tema condamnării sinodale a papismului este una importantă. Pe de o parte, nu sunt cunoscute și familiarizate informațiile pe acest subiect, pe de altă parte este ocultat adevărul că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă și, pe de altă parte, că nu există erezie sau Sinoade tâlhărești care să nu fi fost condamnate oficial în Ortodoxie.
În Facultățile de Teologie nu este promovat suficient faptul că ruptura de catolici a fost decisă și prin hotărâri sinodale. Mai mult, există mulți care promovează ideea că la mijloc nu este o scindare produsă de erezie, ci o rupere declanșată de conjuncturi istorice, deși evenimentele dinaintea Sinodului tâlhăresc de la Lyon (1274) dovedesc că se vorbea de erezie la modul serios încă de pe atunci. În fine, orice Sinod primit de Biserică trebuie să se înscrie în șirul celorlalte prin formulările sale corecte de credință și prin procedurile sale, altfel trebuie condamnat și respins oficial.
Textul de mai jos aparține Mitropolitului Embrozie de Elefteropole (1917-1984), unul din cei trei episcopi care a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii ’70. Sunt importante nu doar detaliile istorice prezentate în acest fragment, ci și observațiile de la final, care definesc cugetul ortodox și atitudinea corectă de a înfrunta rătăcirile ecumeniste de astăzi.
Marele Sinod din 879 din Constantinopol, care este considerat de mulți al Optulea Ecumenic, care a primit Simbolul fără adăugirea Filioque, a dogmatizat:
„Toți așa cugetăm, așa credem. Pe cei care cugetă altfel sau cutează să pună înainte altă definiție în afară de aceasta, îi supunem anatemei. Dacă cineva ar cuteza să publice altul sau să adauge sau să scoată ceva și ar îndrăzni să-l numească definiție (oros), să fie condamnat și lepădat de la toată mărturisirea creștină. Așadar, dacă cineva ar cuteza să expună alt Simbol, condus de lipsa de minte spre aceasta, și să-l numească definiție sau să facă vreun adaos sau omitere în cel predat nouă de Sfântul și primul Mare Sinod Ecumenic din Niceea, să fie anatema!
Deci iată condamnare foarte grea, foarte oficială, solemnă și aproape cu caracter ecumenic a ereziei și hulei Filioque!
Când Papa Serghie al Romei al IV-lea a folosit Simoblul cu adaosul Filioque (1009), Patriarhul Serghie al Constantinopolului, prin decizie sinodală, a șters numele pomenitului Serghie al Romei din dipticele Bisericii de Răsărit, iar de atunci până astăzi nici un nume papistaș nu a fost pus în ele” (Vas. Stefanidou, Istoria bisericească, ed. I-a, p. 344).
Numele Întâistătătorilor Bisericilor nu sunt șterse evident pentru vreun „obicei local”, ci pentru erezii!
Cacodoxiile latine le-a condamnat și Sinodul din Constantinopol din 1054, când s-a produs și schisma concretă, care a denumit special „Filioque” nu „obicei local”, ci „dogmă hulitoare (ibidem, p.344).
Cacodoxiile latine au fost condamnate și de Sinoadele din 1341, 1347 și 1351, care s-au ocupat cu Isihasmul.
Sinodul din Constantinopol din 1440, Sinodul din Rusia din 1441, Sinodul din Ierusalim din 1443, Sinodul din Constantinopol din 1450, Sinodul din Constantinopol din 1484 au condamnat și renegat Pseudo-Sinodul din Florența, care primise „unirea” pe bază mincinoasă și fără temei, adică nu considera erezii inovațiile Apusului.
Sinodul din Constantinopol din 1722 a condamnat „dogmele cacodoxiei cugetării rele latin” și dovedește că latinii prin ele „înșeală pe cei mai simpli, momindu-i de la dogmele bine-credincioase ale Bisericii lui Hristos și trăgându-și în mod ticălos spre adâncul pierzării” (ibidem, partea a 2-a, p. 823-824).
Sinodul din Constantinopol din 1727 dezaprobă învățăturile diferite ale latinilor vechi și noi și le caracterizează drept „delir lung și scorniri vătămătoare de suflet ale comodității și semințe ale gândirii înșelate» (ibidem, p.867).
Sinodul din Constantinopol din 1838 condamnă foarte sever învățăturile străine ale papismului drept „hule împotriva adevărului evanghelic”, drept amăgire luciferică”, drept „îndepărtare de Dumnezeu și de credința neîntinată și fără vicleșug a lui Iisus Hristos” șamd (ibidem, p. 896, 902).
Sinodul din Constantinopol din 1848 condamnă papismul ca erezie! „Dintre erezii care s-au împânzit în mare parte în lume, prin judecățile pe care le știe Domnul, era cândva arianismul, iar astăzi este papismul”, pe are îl caracterizează drept răstălmăcire a tuturor Sinoadelor Ecumenice prin amăgirile lui! (ibidem, p. 906).
Sinodul din Constantinopol din 1895 condamnă învățăturile străine ale papismului drept „cugetări ale aroganței trufașe”, drept „inovații fără temei și antievanghelice”, drept diferențe esențiale ale credinței atribuite dogmelor de credință predate de Părinți”, drept „antievanghelice și cu totul neîntemeiate”, drept „diferențe importante și esențiale de credință” de falsificare a scrierilor Părinților bisericești și de răstălmăcire a Sfintei Scripturi și a definițiilor Sfintelor Sinoade” și adaugă: „De aceea a și fost pe drept dezavuat și este dezavuat, câtă vreme rămâne în amăgirea lui» (ibidem, p. 933, 935, 936, 938, 942).
Mă întreb: Trebuia ca Patriarhul să mă întrebe în prealabil dacă validam pașii săi? Evident că nu! Cine sunt eu ca să mă întrebe Patriarhul? Ar fi fost tragică pentru mine o asemenea vrednicie!
Totuși am avut o pretenție.
Să întrebe Sinoadele din 867, 879, 1009, 1054, 1341, 1347, 1351, 1440, 1441, 1443, 1450, 1484, 1722, 1727, 1838, 1848, 1895, să-i întrebe pe Sfinții Părinți și pe înțelepții Dascăli ai Bisericii, să întrebe pe Fotie, pe Sfântul Teofilact, pe Sfântul Grigorie Palama, pe Simeon al Tesalonicului, pe Sfântul Marcu Evghenicul, pe Evghenie Vulgaris, pe Nichifor Theotokis, pe Sffântul Nicodim, pe Sfântul Nectarie, și pe alții, și pe alții, și pe alții, să întrebe cu mult mai mult cinstitele Sinoade Ecumenice mișcate de Dumnezeu, care interzic prin sfintele lor canoane, sub pedeapsa caterisirii, orice rugăciune împreună cu ereticii, schismaticii sau și excomunicații și, dacă toți aceștia ar fi validat pașii săi, declarațiile sale, rugăciunile lui împreună, comportamentele lui în general, atunci foarte bine!
Nimeni nu ar fi avut dreptul să fie în dezacod, nimeni să protesteze, nimeni să împiedice. Totuși, când Sanctiatea Sa lucrează contrar Sinoadelor, Părinților, canoanelor, de parcă toți aceștia nu ar fi avut dragoste adevărată și i-ar fi interesat arzător de împlinirea cererii Domnului „ca toți să fie una”, ci ar fi fost plini de ură și indiferență, atunci și noi suntem îndreptățiți (îndreptățiți sau obligați, de voie fără de voie?) să lucrăm contrar cu Sanctitatea Sa!
Pentru noi peste orice Patriarh stau Sfinții Părinți, cinstitele Sinoade, sfintele canoane. Și, aflându-ne eventual în fața unor dileme triste de ascultare…
Patericul, una din cărțile de căpătâi ale spiritualității ortodoxe, respiră un duh de nevoință și pocăință puternice. Acest lucru este sau ar trebui să fie evident pentru oricine. Maximele cuprinse în el sunt concise și tari. De aceea greu poate fi integrat într-o perspectivă lumească asupra vieții. Totuși ZiarulLumina propune nici mai mult, nici mai puțin decât să desprindem o viziune ecumenistă din paginile acestei cărți într-un articol despre „Ecumenismul” Părinților deșertului.
Evident că mi-a atras atenția acest titlu de articol, fiind curios ce ecumenism poate fi desprins din Pateric. Și bineînțeles că am fost convins încă o dată de cuvintele Sf. Paisie Aghioritul că ecumeniștii nu numai că nu au miez, dar nici coajă duhovnicească. Ba îndrăznesc să zic că nu doar atât, ci transformă chiar și graiurile și faptele duhovnicești în lumești, după cum se poate desprinde din articolul în cauză.
Pentru că duhovnicia ortodoxă are propriile repere, care nu sunt din lumea aceasta, nu putem pune șablonul ecumenist pentru a interpreta diferite relatări din Pateric, așa cum încearcă autorul articolului. Tocmai pentru că dragostea, dreptatea, bunătatea și alte virtuți sunt denaturate de păcatul din noi, faptele din credință sunt de altă natură. Ele trebuie împlinite prin scoaterea atentă a patimilor, prin punerea de început bun, prin lepădarea de sine. Atât este de mare și de înalt cuvântul lui Dumnezeu, încât nu este primit decât cu inimă curată.
Cel mai important, poruncile evanghelice răspund tuturor provocărilor lumești prin ele însele, într-un cadru nelumesc, nu prin grila gândirii pământești.
Astfel, duhovnicește vorbind, nu ne punem problema alterității, ci a dragostei în Hristos, a bunătății curate. Izolarea de lume nu este de natură egoistă, ci din smerenie și păzirea minții, pentru a regăsi liniștea inimii, pentru întoarcerea de la cele exterioare la cele dinăuntru. În ultimă instanță, pentru a găsi pe Dumnezeu cel nevăzut, pe Duhul Sfânt.
Așadar a căuta răspunsul în Pateric la întrebarea: Găsim acolo respingere, izolare sau, dimpotrivă, deschidere și acceptare? este o abordare efectiv greșită. Cel puțin nu este o abordare ortodoxă a Patericului, ci una copilărească și diletantă. Nu putem trage asceza Părinților din pustie la nivelul unor problematizări strict lumești și infantile. Aceasta nu arată decât lipsa de înțelegere adecvată a duhovniciei reale.
Nu e de mirare că și definiția ecumenismului ca „poruncă evanghelică de unitate între creștini” pornește fals de la citate răstălmăcite din Evanghelie. Este confundată unirea cu Dumnezeu, care se realizează la un nivel lăuntric cu buna înțelegere între „creștini”. Hristos nu a vorbit despre legătura credincioșilor între ei, ci despre alipirea prin El de Dumnezeu.
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (In. 17: 21) După interpretarea Sfinților Părinți, îndeosebi a Sf. Grigorie Palama, acest citat se referă la unirea noastră cu Tatăl, adică să fim în El, așa cum Hristos este unit cu El. Noi suntem una cu Tatăl și cu Hristos, nu una între noi. Evident că ajungem și la unitatea între noi când toți facem aceasta, dar acesta este un înțeles colateral și nicidecum o poruncă evanghelică de a fi în unire cu ereticii, ci cu Dumnezeu.
Iubirea de vrăjmași a fost o preocupare de căpătâi a Patericului, dar nu în sensul de deschidere spre ceilalți, spre păcătoși, spre lume, spre eretici. Avea în vedere a nu judeca, a nu face rău celuilalt, a-l milui, a te ruga pentru el și a-l ajuta în orice chip posibil. Dar aceasta, în Pateric, din perspectiva celor care se retrăgeau din lume și fugeau de ea, nu ca și cum ar căuta să facă misiune, să se îngrijească de problemele oamenilor.
Exemplele aduse precar din Pateric sunt în general bune, cu mici detalieri. Spre exemplu, Avva Macarie nu a convertit pe un păgân pentru că l-a salutat, ci pentru că a fugit după el, numindu-l ostenitorule și l-a tratat cu dragoste și bunăvoință, contrar ucenicului său, care îl jignise cu o zi înainte. Aceasta nu este o faptă întâmplătoare, ci probabil a fost o atitudine insuflată de Dumnezeu prin care să câștige pe acel preot idolatru. Oricum, nu poate fi luată ca o pildă de ecumenism.
Într-adevăr, există extremisme, mai ales între monahi legat de apărarea credinței. Totuși soluția Patericului nu este ecumenismul și alteritatea, deschiderea față de eretici. Dimpotrivă, aprofundarea credinței duce la o dragoste reală chiar și pentru vrăjmași, și pentru cei rătăciți, fără a trăda adevărul de credință.
Este bine să se aducă critici extremismelor bisericești, însă ecumeniștii pare că nu sunt în stare să facă aceasta și propun cealaltă extremă, laxismul și amatorismul în ale credinței. În felul acesta, nu este criticat fundamentalismul religios, ci religiozitatea însăși și este subminată credința sub pretextul moderației și discernământului.
Avva Agathon respinge acuzația de erezie după ce primise să fie numit făcător a toate păcatele tocmai din smerenie adusă de credința curată. El este în stare să se considere păcătos în toate felurile prin puterea credinței, de la care nu renunță când este numit eretic. La fel, Sf. Vasile cel Mare era gata să rabde orice atingere, dar nu și în privința dreptei credințe.
Din aceste întâmplări ar trebui să învățăm că tocmai aprofundarea curată a ortodoxiei ne va duce la dragostea și smerenia depline, nu vreo deschidere spre erezie. Iar cugetarea smerită care vine din credință este uimitoare, încât primește cu inimă ușoară orice ocară, fără calcule.
Mai există și alte întâmplări din Pateric cu privire la dreapta credință care ar fi fost binevenite. Spre exemplu, Avva Ghelasie (§4) nu s-a lăsat înșelat de un oarecare Teodosie să se lepede de Sinodul de la Calcedon, dându-și seama de viclenia lui „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu”. Ulterior, nu s-a înfricșat nici de foc, nici de amenințări și a rămas fidel episcopului legitim Iuvenialie al Ierusalimului. În acest punct se vede atât rigoarea credinței, cât și cugetarea smerită și neînfricoșată a bătrânului, o adevărată pildă de Pateric.
După cum am scris și la început, articolul păcătuiește prin abordarea psihologică a credinței, prin tratarea superficială a nevoinței de curățire de patimi, prin strâmbarea cuvintelor Evangheliei și prin prezentarea cărților patristice rupte de frica cea bună de Dumnezeu. Astfel, induce o idee total eronată despre ecumenism și se încearcă acomodarea credincioșilor cu duhul lumesc și eretic.
Ecumenismul tocmai aceasta este, coborârea credinței la nivelul trăirilor psihologice lumești, la amabilitate diplomatică, fățarnică și, nu în ultimă instanță, trădarea credinței sub masca bunătății față de aproapele și așa-zis în numele lui Dumnezeu.
Pot spune ecumeniștii unde este prezentarea valorilor și comorilor credinței către eretici prin ecumenism în asemenea demersuri?
După ce a fost scos abuziv din scaunul de Pafos și apoi i s-a cerut o Mărturisire de credință scrisă, Mitr. Tihic face acest lucru pentru a aplana conflictele. Dar oare acesta va fi efectul?
Deși i s-a cerut să recunoască toate Sinoadele ortodoxe, inclusiv cel recent din Creta, nu a menționat nimic despre acesta, ci doar că respectă toate Sinoadele și hotărârile lor luate în duhul autentic drept-slăvitor. În plus, afirmă deschis că există posibilitatea opririi pomenirii unui episcop la slujbe când predică erezii, dar fără a cădea în excese zelotiste.
În preambul justifică de ce face acum această Mărturisire. A fost acuzat că evită să-și declare adeziunea la Ortodoxie și fidelitatea față de Biserica Ciprului, dar scopul său a fost de a evita scandalurile. Însă acum dorește să împrăștie toate acuzațiile.
Prima dată expune cinci argumente că nu a validat întreruperea pomenirii ierarhilor ciprioți: 1. În august 2023 a trimis spre caterisire pe un preot din Mitropolia sa care oprise pomenirea, 2. pe 13 februarie 2024 a transmis mesajul Sinodului cu atenționare la „gheronda Sava Lavriotul aghioritul”, 3. pe 23 mai 2024 a dat un comunicat cu privire la o autointitulată „gherontisă-stareță” Ana, care propovăduia prin case fără aprobare, 4. pe 10 mai 2025 a informat în scris pe preoți cu privire la niște Arhimandriți care nu aparțineau și nu recunoșteau nici un episcop și 5. a hirotonit preot pe cineva zis din gruparea „din Tesalonic”, dar în cadrul Mitropoliei de Pafos. Acesta l-a pomenit la slujbe. Când a avut nevoie să meargă în Grecia din împrejurări familiale, i-a dat carte canonică de liber la slujire, așa cum a primit el însuși de la Arhiep. Gheorghe, pe atunci Mitr. de Pafos, pentru a face studii la Londra. Nu i se poate cere socoteală pentru faptele acestui preot în Tesalonic.
În cadrul Mărturisirii de credință, după ce expune Crezul ortodox, face o serie de adăugiri.
Primește cele șapte Sinoade Ecumenice și, dintre cele Locale, „pe cele pe care acelea (Ecumenice) le-au validat pentru păzirea dogmelor ortodoxe ale Bisericii, când s-au adunat”. Primește și toate definițiile dogmatice și sfintele canoane emise de aceste Sinoade spre buna rânduială a Bisericii ca fiind emise prin luminarea Sfântului Duh. Păstrează unitatea credinței și păzește cele pe care le dogmatizează Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească a ortodocșilor, fără a scoate sau a adăuga ceva.
Cele din paragraful de mai sus sunt din Arhieraticon, din mărturisirea pe care o face episcopul la întronizare.
Apoi mărturisește că rămâne între zidurile Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească, fiind conștient că schisma este cel mai mare rău, pe care nici sângele muceniciei nu-l poate spăla. (Acest paragraf a fost ales ca reprezentativ de cei de la Romfea.)
Mai departe, scrie că, în spiritul canonului 31 apostolic și conform canonului 15 al Sinodului I-II de pe vremea Sf. Fotie, orice cleric și episcop are dreptul de a opri pomenirea numelui ierarhului său superior când propovăduiește o erezie sancționată de Sinoade sau de Părinți, făra a pomeni pe altcineva. Exercitarea acestui drept înainte de vreo cercetare sinodală este condiționată de discernământ și dumnezeiască luminare. „Dacă aceasta se întâmplă din zelotism fără judecată și fără a fi puse la bază condiționările prevăzute de sfintele canoane de mai sus, este posibil să conducă la schismă, care, pe cât de ușor se creează, pe atât de dificil este oprită.”
Nu a pus el în aplicare dreptul acesta canonic, a pomenit mereu la slujbe pe Arhiepiscop și a slujit cu ceilalți sinodali, nu a ascuns pe cineva care a oprit pomenirea și nu a îndemnat pe nimeni la asta.
Condamnă ca schismatici pe cei care se rup de episcopii lor din motive oarecare, adică ce sunt vindecabile. De asemenea, condamnă pe ereticii condamnați sinodal sau prin acordul Sfinților Părinți, iar eretic este oricine se abate chiar și puțin de la dreapta credință.
Rămâne fidel dogmelor și hotărârilor Bisericii Ortodoxe și Sinodului Bisericii Ciprului.
Așadar este de observat că nu a recunoscut expres Sinodul din Creta, așa cum a precizat public Arhiepiscopul Gheorghe. Acest fapt este lăudabil și esențial.
În al doilea rând, se delimitează de nepomenitorii aceia care au duh zelotist și nu păzesc regulile canonice, dar recunoaște dreptul legitim al clericilor de a opri pomenirea ierarhului care propovăduiește o erezie.
După cum remarca pr. Teodor Zisis, ca la Sinodul de la Ferrara-Florența, important este dacă a semnat Marcu Evghenicul de astăzi, adică Mitr. Tihic, pactul ce i s-a propus. Și nu a făcut aceasta, ci chiar a pus pe cei ce au întrerupt pomenirea pe un făgaș bun.
După cum notează UJO, se pare că și unii ierarhi ciprioți care au fost de acord cu scoaterea din scaun a Mitr. Tihic încep să se îndoiască de justețea hotărârilor Arhiepiscopului. Dacă este adevărat acest lucru, înseamnă că există nedumeriri serioase și ar putea fi limpezite cu această ocazie cu ajutorul lui Dumnezeu.
Rămăne încă dubiul cu privire la recursul pe care l-a făcut Mitr. Tihic la Constantinopol. El declară că este un drept înscris în regulamentul Bisericii Ciprului și e nemulțumit că nu a avut parte de un proces echitabil, ci de unul necanonic și neregulamentar. Cere să i se pună la dispoziție documentația prin care a fost scos din scaunul mitropolitan.
Conform unor declarații de zilele trecute ale Arhiepiscopului Gheorghe al Ciprului, cazul scoaterii din scaun a Mitropolitului Tihic va fi analizat luna viitoare (iulie) de către Patriarhia Ecumenică și o soluționare definitivă se așteaptă a fi luată de Sinodul cipriot în august.
După ce a fost depus din scaunul mitropolitan în mod abuziv într-o ședință extraordinară a Sinodului Bisericii Ciprului, Mitr. Tihic a făcut recurs la scaunul Patriarhiei Ecumenice pe baza unei prevederi din statutul Bisericii Ciprului. Dosarul depus de ierarh are data de 5 iunie. Din păcate, aceasta înseamnă o recunoaștere a unui drept de natură papistă pe care și-l arogă Patriarhul Ecumenic și această acțiune ridică multe semne de întrebare din partea unui episcop tradiționalist și mărturisitor al dreptei credințe.
Deși într-un comunicat oficial prompt al Arhiepiscopiei Ciprului se specifica faptul că Mitr. Tihic nu are dreptul să facă recurs la Constantinopol, acum se vede că totuși cazul său va ajunge pe masa fanarioților. Abia apoi vor lua o hotărâre ierarhii ciprioți.
În același timp, Preotul Dimos Sarkelidis, care a fost hirotonit de Mitr. Tihic și despre care se spune că ar face parte din gruparea „eretică” a „îngrădiștilor (αποτειχιτών)”, a fost caterisit printr-o decizie unanimă a unui complet de judecată format din șase episcopi ciprioți. După cum observă și portalul OrthodoxChristianity și după cum se vede și din documentul oficial, nu sunt menționate bazele canonice avute în vedere pentru această depunere din treaptă. În plus, este interesant că doi episcopi, Atanasie de Limassol și Pangratie de Arsinoe au făcut parte din comisie, deși ei votaseră în favoarea Mitropolitului Tihic în cadrul Sinodului cipriot, spețe care au legătură directă. Nu se știe motivul caterisirii, dar foarte probabil este acela că a făcut acuzații de erezie la adresa Arhiepiscopului și a amenințat, pe bună dreptate, că va opri pomenirea lui la slujbe.
Pr. Dimos Sarkelidis și Arhiepiscopul Gheorghe al Ciprului (Imagine: Ρομφαία)
Interesant este și faptul că Arhiepiscopul a ținut să precizeze, într-un interviu, că nu există motive de neliniște că s-ar abate de la credință și tradiție. Din păcate, confundă tradiția cu a fi de aceeași parte cu celealte Biserici Locale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică:
„Vă rog, dacă vreți, să transmiteți un mesaj familiei noastre la general și în special societății noastre eleno-cipriote.
Biserica Ciprului dintotdeauna a învățat drept cuvântul adevărului și a fost mereu de partea Patriarhiei Ecumenice și a de celorlalte Biserici Ortodoxe și nu putem să ne abatem de la această linie pe care ne-au predat-o Părinții noștri.
De aceea să fie toți liniștiți că învățăm drept cuvântul adevărului și că știm și pe unde mergem, și ce ne străduim să facem.”
Din nefericire, aceste derulări de evenimente sugerează că hotărârile bisericești sunt luate pe considerente strict lumești, de dispute personale, fără a lua în calcul dreptul canonic și cugetul Bisericii și dreapta credință. Clericii inferiori (preoții) sunt mult mai vulnerabili în fața abuzurilor și îngrădirea sau întreruperea pomenirii este desconsiderată, deși are temei canonic, pe când statutul unui Mitropolit este luat în considerare mai tare. Altfel spus, este mai importantă aparența și relațiile de putere bisericească decât rânduiala canonică și învățătura ortodoxă, este mai bine văzut un Mitropolit de la înălțimea scaunului său, deși este lovit și unul ca el, decât un preot care ține rigoarea evanghelică, dar este mărunt.
Dosarul Mitropolitului Tihic în prezentarea Pr. Teodor Zisis
Anomaliile și parodia prin care a fost scos din scaun Mitropolitul Tihic au fost expuse pe larg de Pr. Teodor Zisis pe parcursul a trei lecții filmate, intitulate: „Ca o oaie spre junghiere”. Reluăm în continuare pe scurt ideile principale.
Reacția Bisericii a fost covârșitor de partea Mitropolitului Tihic. Chiar și un ierarh sârb i-a luat apărarea din primele zile, scriind un articol publicat pe Romfea.gr. Încă și unii specialiști în drept canonic au analizat și desființat hotărârea Sinodului cipriot.
Ședința de lucru a Sinodului a fost convocată ca fiind administrativă, nu de cercetare canonică. Practic, nu avea dreptul să ia decizii de penalizare. În plus, nici măcar nu a existat un proces de analizare a acuzațiilor, de probare a veridicității lor, ci doar o decizie imediată. Peste toate, cel care a condus ședința și a fost principalul deliberator a fost însuși Arhiepiscopul, care aducea și acuzațiile. Din pricină că nu poate cineva să-și judece propria cauză, hotărârea este nulă. Ea trebuia să fie probată de un Consistoriu neutru.
Ca o paranteză, Pr. Teodor Zisis a fost oprit de la slujire în Grecia sub acuzația nedreaptă că a întrerupt pomenirea Episcopului de Tesalonic, deși are acest drept, dar nu a fost caterisit. Dosarul său a fost înaintat Sinodului Bisericii Greciei, dar nu este soluționat. Ierarhul local nu avea puterea de a-l caterisi pe motiv de conflict de interese. În contraexemplu, în România mulți preoți nepomenitori au fost caterisiți de către propriul episcop, deși acesta își judecă propria cauză.
Revenind la cazul Mitr. Tihic, el se încadrează mai degrabă în reglementările canonului 1 al Sf. Chiril al Alexandriei, care cere ca un episop să nu fie scos din scaun fără proces și lăsat să poarte mai departe cinstea rangului. Mai ales fără să poată să se apere de acuzele care îi sunt aduse.
Acuzația de cooperare a Mitr. Tihic cu cei din gruparea „îngrădismului” este una fantasmagorică. Nu este nici dreaptă, nici vreo erezie la mijloc. Pr. Teodor afirmă explicit că doar nu mai este pomenit numele episcopului la slujbe, nu este vorba de nici o ruptură sau schismă. Aceasta pe baza canonului 15 I-II, dar și pe baza canonului 31 apostolic. Acesta din urmă dă dreptul a opri pomenirea chiar și pentru nedreptăți majore, nu doar pentru erezie.
Este folosit un termen peiorativ și inventat, anume „îngrădirism” în loc de îngrădire, pentru a da o conotație negativă.
În plus, este evidentă dubla măsură, cum Biserica Rusă și cea Ucraineană nu au fost sancționate pentru că au oprit pomenirea capilor a patru Biserici Locale (Constantinopol, Alexandria, Grecia, Cipru) din cauza conflictelor pe tema schismei ucrainene. Ierarhii ciprioți nu au ripostat la această decizie, ci îi lovesc doar pe nepomenitori.
Atacul la Mitr. Tihic țintește, de fapt, dreapta credință. I se cere o „Mărturisire de credință”, care este mai degrabă un libel, o închinare la idoli, prin care să-și manifeste distanțarea de îngrădiți și recunoașterea Sinoadelor din trecut, printre care și Sinodul din Creta. Acesta din urmă este pus ostentativ printre Sinoadele Ecumenice și Locale recunoscute în Ortodoxie, deși promovează erezia ecumenistă. Nu mai punem la socoteală că această cerință pune pe același plan hotărâri contrare, cum sunt cele de la Creta și canoanele mai sus menționate (15 I-II și 31 apostolic, dar și cu 3 Sinod III Ecumenic).
Recursul făcut la Constantinopol i-a fost sugerat Mitropolitului de apropiați ai săi, dar este foarte problematic. Pe de o parte, validează o teză greșită (a recursului la altă Biserică Locală, adică un soi de papism), pe de altă parte nu este clar ce se poate obține, având în vedere că pedepsirea sa tocmai de la Fanar a fost cerută. Deși el cere reanalizarea procedurii, este greu de crezut că va avea parte de mai multă atenție și dreptate.
Un apărător al deciziilor cipriote este Teodor Iankos și chiar parte din acuzarea Mitr. Tihic. Deși specialist în drept, Pr. Teodor îl portretizează ca fiind trădător și speculant, influențat de propriile interese. Mai ales, este un promotor al ecumenismului și membru activ la elaborarea și susținerea documentelor din Creta.
Un alt specialist în drept, Anastasios Vavuskos, critică procedurile prin care a fost depus Mitr. Tihic, dar respinge și îngrădirea de ecumenism prin nepomenire. Pr. Teodor recomandă ca cei care nu au studiat bine un subiect să se abțină să facă declarații publice neîntemeiate.
La cea de-a doua lecție filmată a fost prezent și pr. Dimos Sarkelidis, dar fără a avea intervenții importante.
Pe lângă observațiile Pr. Teodor Zisis, aș nota că ne găsim într-o vreme de degringolată a Ortodoxiei. Dacă mai există câte un ierarh mărturisitor, nu are curajul și nici libertatea duhovnicească să înfrunte corect situațiile, ci se lasă limitat de opiniile proprii și de interesele imediate personale de politică și putere bisericească. Aceasta cred că este explicația pentru care Mitr. Tihic este un ortodox mărturisitor, refuză să semneze libelul prin care să primească ecumenismul, dar apelează la Constantinopol și face recurs, o practică cel puțin la limita ereziei. Iar Episcopii Atanasie de Limasol și Pangratie de Arsinoe nu semnează depunerea din scaun nedreaptă, dar parafează caterisirea preotului Sarkelidis. Bine ar fi să fie infirmate aceste aparențe și să fie cât mai mulți care au cuget ortodox dintre mireni și clerici, care să facă față la apostazia care dă năvală peste noi.
Sinodul I Ecumenic (Icoana ortodoxă pe fundal catolic. Imagine: Orthodoxia.online
Biserica a stabilit în tradiția ei să fie sărbătorite evenimentele importante pentru că este vital ca pericolele care au fost depășite să fie mereu ocolite și folosul duhovnicesc câștigat din confruntările cu răul și rătăcirile să se permanentizeze. Anul acesta Sinodul I Ecumenic are o semnificație cu atât mai importantă, cu cât se împlinesc 1700 de ani de când s-a ținut el, în 325.
Credința în dumnezeirea lui Hristos o păstrăm și noi până astăzi, însă alte aspecte ce țin de esența Bisericii sunt disputate și chiar răstălmăcite față de vremea aceea. Chiar se ajunge ca prilejul aniversării Sinodului I să fie folosit în scopuri cu totul străine și contrare Ortodoxiei, anume pentru înfrățirea cu papistașii prin festivități organizate la Niceea de Patriarhul Ecumenic cu prezența Papei de la Roma.
Sinodul apostolic (anul 48) – prototip al celor de după el
Deși adunarea apostolilor care a decis eliminarea practicilor iudaice din conduita și legea creștină nu a fost denumită Sinod, ea este recunoscută ca atare de tradiția ulterioară. Acolo au fost configurate normele pe care trebuie să le îndeplinească un Sinod. Pe acel model s-au întrunit și celelalte Sinoade pentru a cerceta problemele arzătoare.
Descrierea din cartea Faptele Apostolilor (cap. 15) punctează câteva aspecte esențiale: în urma unei zarve pe temă teologică, apostolii și preoții s-au adunat să cerceteze subiectul. După multă vorbire, cuvintele lui Petru și Iacov au cântărit cel mai mult. Împreună cu ceilalți de seamă dintre apostoli și preoțime, hotărârea a fost luată „adunți într-un gând” (FA 15: 25). Cu toate că au fost mulți împotrivitori, încredințarea adevărului de la Dumnezeu a venit prin gura celor care erau inspirați de Duhul Sfânt, drept pentru care și decizia finală conține formula: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”. Aceasta nu este o simplă expresie goală, ci este adeverită prin insuflare de sus și chiar prin vedenii. Ea este în consonanță cu proorocii, cu învățăturile Mântuitorului și cu credința fermă a apostolilor.
Deși controversele începuseră din Antiohia, rezolvarea a venit la Ierusalim prin adunarea apostolilor. Nu mulțimea cuvintelor sau a celor care susțin o idee a fost determinantă, ci conformarea cu predania adevărată. Exprimarea părerilor a avut darul de a fi pusă în evidență atât rătăcirea, cât și poziția corectă. În felul acesta, este condamnată ferm abaterea de la dreptarul sănătos și promovat adevărul de credință riguros.
Un punct esențial este acela că decizia a fost luată de toți laolaltă, nu doar de conducători. Din scrisoarea celor din Ierusalim, aflăm că hotărârea este semnată de „apostoli și preoți și frați”, fiind scrisă de „apostoli și preoți, cu toată Biserica”. În nici un caz nu se poate vorbi de o putere separată a episcopilor, cum s-a întâmplat la diferite Sinoade tâhărești. Drept urmare, este foarte important ca hotărârile sinodale să fie primite de întreaga Biserică în cunoștință de cauză.
Primul Sinod Ecumenic după o tradiție de Sinoade Locale
De la epoca apostolică și până la libertatea deplină de credință obținută sub împăratul Constantin, Biserica a funcționat sinodal. Au existat foarte multe Sinoade care s-au ocupat cu neregulile care interveneau, atât administrative, cât mai ales cu privire la abaterile de credință. Spre exemplu, pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina s-au întrunit mai multe Sinoade pentru a condamna diferite practici care atentau la unitatea Bisericii, printre care și acceptarea botezului ereticilor. Dar multe s-au ocupat cu diferiți episcopi care făceau tulburări sau alte subiecte arzătoare. Un șir de trei Sinoade importante sunt și cele care l-au condamnat pe Pavel de Samosata în Antiohia în jurul anului 270. Deși acesta nu a părăsit reședința episcopală, având sprijin în regina locului, a fost scos până la urmă prin decretul împăratului Aurelian la cererea creștinilor din acea vreme. Aceasta a fost o situație de înțelegere între autoritățile romane și creștini.
Numeroase erezii au fost conamnate sinodal în perioada de până la Sinodul I Ecumenic, printre care montaniști, pavlicieni, navatieni, manihei, catari. Era suficientă condamnarea lor locală pentru a fi stopată întinderea ereziei. Însă, odată cu răspândirea liberă a creștinismului, a apărut nevoia unei decizii ecumenice, adică a toată lumea.
Chiar și după Sinodul I Ecumenic, practica întrunirii de Sinoade a continuat, fiind cunoscute un număr mare ce s-au ținut până la al doilea Sinod Ecumenic (381). Acestea au fost Sinoade Locale pentru că nu au fost acceptate de toate Bisericile, dar canoanele emise de ele sunt recunoscute pretutindeni și sunt normative.
Astăzi sistemul sinodal se menține îndeosebi în cadrele Patriarhiilor și Bisericilor Locale prin ședințe bianuale, în primăvară și toamnă, dar și cu orice alt prilej deosebit. Unele Biserici au obiceiul de a forma un Sinod permanent ce se adună lunar, din care fac parte doar o parte dintre ierarhii acelei regiuni prin rotație.
Sinodul I Ecumenic nu poate fi aniversat cu ereticii
În această perioadă, în contradicție cu tradiția ortodoxă, era așteptată aniversarea a 1700 de ani de la evenimentul de la Niceea de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu împreună cu Papa Leon. Despre aceste demersuri am mai atras atenția în alte articole.
Deși evenimentul era anunțat pentru sfârșitul lunii mai, deja ne aflăm în iunie și nu s-a întâmplat. Fiind un acord cu Papa Francisc, este posibil ca proaspătul ales Papa Leon să aibă alt program, deși Patriarhul Bartolomeu l-a vizitat la Roma de două ori după instalare pentru a stabili relații fraterne și și-a manifestat încrederea că activitățile programate sunt în continuare pe agendă. La prima întâlnire s-a ajuns la înțelegerea ca întâlnirea de la Niceea să aibă loc pe parcursul acestui an, foarte posibil în noiembrie, când este sărbătorit hramul Patriarhiei de Sf. Ap. Andrei, conform unor informații publicate de agenția Ρομφαία.
Aceasta este cea mai flagrantă încălcare a sinodalității. În loc de condamnarea ereziilor, se dorește recunoașterea lor. În loc de proclamarea dreptei credințe, se urmărește promovarea prieteniei cu rătăcirea. În loc de unitatea Bisericii prin scoaterea în afara ei a dezbinărilor de la dreapta învățătură, se impune dezbinarea Ortodoxiei, slăbirea ei și unirea cu erezia papistașă.
Pe lângă această încălcare sfidătoare a sinodalității, trăim o separare tot mai accentuată între ierarhia superioară și credincioșii drept-slăvitori. Se formează o elită clericală ce domină prin alterarea sinodalității și excluderea celorlalți și prin depărtarea de tradiția autentică a Bisericii. Manifestări ale acestei tiranii sunt: adoptarea Sinodului din Creta în ciuda ereziilor cuprinse în documentele lui și prin proceduri anti-sinodale (absența clericilor inferiori și mirenilor și lipsa unanimității la adoptarea hotărârilor) și necaterisirea episcopilor aflați în greșeli grave. Exemplul grăitor este al lui Corneliu (fost episcop de Huși), condamnat chiar la închisoare, dar și alte cazuri, cum ar fi Petroniu al Sălajului și Sofronie al Oradiei.
Dacă este să prăznuim cum se cuvine pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, aceasta o facem prin lupta împotriva ereziilor și neregulilor din ziua de astăzi precum au făcut aceia. Păstrarea credinței primite de la ei presupune și fuga de neghina pierzătoare a ereziilor și păcatelor ce subminează unitatea și sfințenia Bisericii.
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Duminica Ortodoxiei, biruința asupra ereziilor (Imagine: Newsit)
În Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, cinstim pe cei care s-au luptat pentru apărarea dreptei credințe și conștientizăm pericolul ereziilor. Din aceasta învățăm că păzirea neștirbită a dogmelor este vitală pentru viața veșnică. Nu e vorba despre un efort teoretic și abstract, ci de trăirea învățăturii lui Hristos fără a o transforma într-o predanie omenească. Nu atât înțelegerile greșite sunt respinse, cât cugetul decăzut care nu poate primi deplin și păstra nealterate cuvintele Domnului. Nu cinstim atât retorica Sfinților care au formulat dogmatic adevărul împotriva ereticilor, cât râvna lor pentru înțelegerea luminată de Dumnezeu și cunoașterea duhovnicească prin care primim viața veșnică.
Consider că este util a puncta anumite aspecte: 1. dogmele nu sunt teoretizări raționale, ci cugetări sfinte în care este ascuns și prin care lucrează Dumnezeu, 2. deformarea învățăturii de credință stă în strânsă legătură cu îmbolnăvirea sufletească, 3. morala, dragostea și orice faptă desprinse de dreapta slăvire a Domnului nu sunt mântuitoare și 4. abaterea de la dreapta credință este capitală și a fost mereu sancționată prin excluderea din Biserică, pe când căderile morale nu duc la ruperea de ea.
1. Dogmele sunt cuvinte pline de viață, nu sisteme teoretice logice
După cum spune Însuși Hristos, cuvintele Sale, adică învățăturile evanghelice ale Bisericii, sunt duh și sunt viață (In. 6:63). Împlinirea lor este hrană nemuritoare pentru suflet, aduce viața veșnică în duhul și-n inima credinciosului. Iar acestea nu sunt pur și simplu porunci morale, ci dogme și descoperiri despre Dumnezeu și despre împărăția Lui, care luminează și înviază duhul și inima pentru a învăța să se ferească de rău și să iubească binele autentic.
Fundamentele credinței sunt deprinse în cadrul unei anumite spiritualități, nu pur și simplu prin puterea minții, ci prin viața de rugăciune. După cum scrie Sf. Vasile cel Mare, cunoștința duhovnicească este diferită de celelalte științe prin faptul că la acelea este mai întâi credința (spre ex., că „A” se citește și se pronunță astfel), iar apoi cunoașterea, pe când în cele duhovnicești cunoașterea elementelor de doctrină este urmată de credință, din care izvorăște închinarea (Epistola 235).
La rândul lor, formulările dogmatice exprimă spiritualitatea din spate, nu sunt abstacții goale. Distorsionarea învățăturilor de credință afectează și, mai înainte de aceasta, vine dintr-o spiritualitate defectuoasă. Din această cauză, miza corectitudinii dogmatice este una foarte mare, vitală și ea nu stă în cuvinte și expresii, ci în sensul și duhul din spatele lor.
Luptele doctrinare care au avut loc de-a lungul timpului au făcut să fie stabilite diferite dogme împotriva ereziilor care atacau anumite puncte de credință, distorsionând în felul acesta ansamblul ei. Astfel, s-a născut o știință teologică destul de abstractă prin definiții cât mai precise rațional pentru a evita confuziile și falsificările. Însă înțelegerea cu mintea a acestor finețuri nu scoate la iveală prin sine viața care este ascunsă în învățătura evanghelică. Deși folositoare această știință, ea trebuie încadrată în trăirea personală pentru a nu rămâne moartă și lipsită de duh și de harul dumnezeiesc. Mai bine spus, nu este folositor a cunoaște doar punctele aflate în dispută, ci tot ansamblul predaniei apostolice, care, la rândul ei, trebuie primită prin trăire, nu cu indiferență.
Insistența găsirii unor formulări cât mai clare și care să excludă răstălmăcirile vine din nevoia de a face o departajare față de diferitele devieri. Esențială nu a fost cearta în cuvinte, ci prinderea corectă a sensurilor. Spre exemplu, termenul omousios=deoființă a fost inițial condamnat odată cu ereziile lui Pavel de Samosata, dar apoi, peste un secol, a fost adoptat la Sinodul I Ecumenic cu alt sens împotriva înțelegerii ariene. La fel, Sf. Chiril al Alexandriei a vorbit inițial despre o fire a lui Hristos compusă pentru ca mai apoi să se ajungă la o exprimare care să excludă contopirea celor două firi ale Lui, adică: două firi într-un Ipostas. Din toate acestea trebuie să rămânem nu neapărat cu terminologia, ci cu înțelesurile din spatele ei. De aceea unii pot ajunge la o credință curată fără să fie la curent cu decantările teologice din tezaurul Bisericii, dar prinzând duhul autentic. Pe când alții se întâmplă să rămână goi de viața din spatele cuvintelor și chiar cu înțelegeri raționale defectuoase.
2. Ereziile au în spate un duh strâmb
Credința nu poate fi primită de oamenii trupești, nu încape în logica gândirii lor, ea fiind cerească, prin descoperire de la Dumnezeu și necesitând ruperea de alipirile pământești și doirea după împărăția de sus. De aceea spunea Mântuitorul: „De ce nu puteți înțelege vorbirea Mea? Pentru că nu puteți să ascultați (împliniți) cuvântul Meu” (In. 8: 43) sau: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unul de la altul și slava cea de la Unul Dumnezeu n-o căutați?” (In. 5: 44). Iar Apostolul Pavel arată că deraierea în credință provine din înțelegerea strict omenească: „O, Timotei, păzește ceea ce ți s-a încredințat ție, întorcându-te de la pângăritele vorbiri deșarte și de la împotrivirile cunoașterii cu nume mincinos, pe care unii proclamând-o, au rătăcit în credință” (1Tim. 6: 20-21) și în altă parte: „Nu suntem ca cei mulți, care strică (negustoresc) cuvântul lui Dumnezeu” (2Cor. 2: 17).
Însăși Evanghelia lui Hristos a fost puțin înțeleasă de cei ce-L ascultau deoarece ea necesita eliberarea de concepțiile superstițioase și pământești, pe care le preferă adesea oamenii. În felul acesta, cuvântul Domnului este anulat și înlocuit cu datini omenești (Mc. 7: 13) și cu înțelegeri distorsionate despre diferite aspecte, cum ar fi învierea morților, legile căsătoriei, slujirea lui Dumnezeu ș.a. Apariția unor formațiuni separate pe baza unor doctrine aparte, cum erau fariseii și saducheii, a fost un fenomen timpuriu. Chiar și creștinii erau socotiți o sectă sau eres/erezie inițial de către iudei (cf. Fapte 24: 5).
Apoi s-au ivit și în sânul creștinismului erezii chiar din timpul apostolilor. Despre aceștia dă mărturie Apostolul Petru, care vorbește despre „erezii pierzătoare” (2Pt. 2: 1) sau Sf. Ioan Evanghelistul, care face referire la apariția a mulți antihriști ce ieșiseră dintre creștini (1In. 2: 19), care negau venirea lui Hristos în trup. Mai târziu scrie și Sf. Ignatie Teoforul despre dochetiții aceștia, care considerau că Domnul a pătimit și a trăit în aparență. Se mai cunosc tot din vremea apostolilor ereticii iudaizanți, condamnați la Sinodul apostolic, și nicolaiții. Iar un eretic de seamă, care a devenit reper peste timp, a fost Simon Magul, pe care ulterior Sf. Irineu de Lyon îl prezintă ca prototip al ereticilor.
Mai apoi Arie a devenit cel mai cunoscut rătăcit prin faptul că a fost condamnat la primul Sinod Ecumenic. Însă șirul ereticilor nu a început cu el, nici nu s-a sfârșit la el. Dar toți au drept caracteristică faptul că au distorsionat adevărul pentru faimă sau de dragul unor avantaje, nemulțumindu-se cu slava cea de sus, ci căutând pe cea de jos. Așa se face că ereziile ca grupări și sisteme religioase distorsionează revelația dumnezeiască, înlocuind-o cu înțelegeri trunchiate din neputința de a se supune Evangheliei cu tot sufletul.
Sf. Ignatie Teoforul exprimă foarte succint pericolul ereziei: „Ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gânduri întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere și vin; cel care nu știe ia cu plăcere băutura otrăvitoare și moare din pricina acelei rele dulceți. Feriți-vă de aceștia!” (VI, 2 – VII, 1).
3. Morala derivă din învățătura dogmatică
Credința mai este important să fie dreaptă pentru că din ea izorăște conduita morală. Ea duce la frică de Dumnezeu și la un comportament adecvat. După cum scrie Sf. Ioan Damaschin, „Credința se încearcă prin fapte” (Dogmatica, cartea a patra, IX), ca un ecou al zicerii apostolice: „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2: 26). Mai mult, ea dă puterea de îndreptare, face loc lui Dumnezeu să lucreze în suflet. Iar o credință strâmbă nu este de folos, după cuvântul Domnului, Care spune după proorocul Isaia: „În zadar mă cinstesc învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15: 9).
Așadar morala depinde de învățătura dogmatică în două aspecte fundamentale. Reperele morale trebuie să fie corecte, nu trunchiate și deformate, iar pe de altă parte, fără o cinstire sănătoasă a lui Dumnezeu, nu primim în chip nevăzut puterea de îndreptare de la El pentru a împlini cele bune. Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (Lc. 18: 27) prin har, adică a trăi conform poruncilor Lui, fără abateri.
Dreptatea este din credință, pe când viețuirea morală fără credință este supusă patimilor și slăbiciunilor. Reperele și silința spre bine necreștine sunt la un nivel material sau de ordin spiritual greșit. Legea civilă sau rușinea de oameni sau năzuințele de elevare spirituală orientale sunt mult inferioare și chiar false în raport cu cerințele lui Hristos de a ne păzi nu doar de faptele rele, ci și de gânduri (predica de pe munte, cap. 5 al Evangheliei după Matei). Dacă nu există Judecată viitoare, binele omenesc este precar, formal și nevolnic. Dacă nu există har necreat, năzuințele spirituale vor fi rătăcite și lipsite de lumina Duhului Sfânt.
Biruirea păcatului și a patimilor nu se realizează la întâmplare. Este nevoie de silință, dar nu doar la nivel exterior, ci ca frământare și neliniște bună. De altfel, prima piedică în calea dreptății este neștiința sau ignoranța. Iar cel care are căutarea cea bună va afla adevărul, Dumnezeu îl va călăuzi. De aceea, majoritatea celor care-și păzesc conștiința ajung și la cunoașterea drept-slăvitoare.
Desigur că poruncile lui Dumnezeu sunt grele, ca și cum ar scoate sufletul din om (In. 10: 24). Ele nu pot fi împlinite oricum, ci necesită luarea crucii, lepădarea de toate. Chiar și prin credință curată sunt anevoie de păzit, dar fără această dispoziție simplă, de copil nevinovat (Mt. 18: 3), fără de vicleșug (In. 1: 47), nimeni nu poate dobândi împărăția lui Dumnezeu în sufletul său. Gândurile omenești amestecate în cunoașterea Domnului, care nu vin din curățirea gândirii de patimi, viciază și virtuțile.
4. Păcatul ereziei a fost mereu sancționat de Biserică prin excluderea din ea, pe când abaterile morale nu au aceeași gravitate
Toate păcatele ne despart de Dumnezeu, de harul Lui. Toate îl lipsesc pe om de putința de a participa la slujbe dacă rămâne în ele și nu se pocăiește de ele. Dar cel ce cade în erezie este exclus din comuniune definitiv și e primit, dacă se întoarce, prin mirungere. Păcatele comune nu duc la excomunicarea de acest fel, oricât de grave ar fi.
Aceasta este tradiția dintotdeauna a Bisericii, de la apostoli, de a excomunica pe eretici și a-i socoti în afara ei. Apostolul Pavel vorbește despre iudaizanții din vremea lui că iau chip de apostoli (2Cor. 11: 14), nefiind în realitate. Apostolul Ioan scrie despre dochetiți că ieșiseră dintre ei. Sf. Ignatie Teoforul insistă pe legătura cu clerul și a nu intra în legătură cu ereticii din acea vreme. Sf. Iustin Martirul exemplifică la vremea sa mai multe grupări de eretici, care-și luau denumirea de la întemeietorul lor: marcioniți, valentinieni, basilideni, saturnilieni (cf. Dialogul cu iudeul Tryfon, cartea I, 35). Cel mai clar, Sf. Ciprian al Cartaginei argumentează pe larg, în sec. al III-lea, că ereticii nu sunt în Biserică și nu au Taine și trebuie primiți prin botezare în caz că se pocăiesc. Iar tradiția ulterioară, consemnată de diferite Sinoade și în special de cele Ecumenice, confirmă faptul că ereziile au fost scoase în afara Bisericii.
Această atitudine decurge din cuvintele Mântuitorului de a ne păzi de învățătorii, de hristoșii și de proorocii mincinoși și a fi atenți la ei. A cerut și pază de aluatul fariseilor, adică de învățătura lor. Mai mult decât atât și mai precis, Biserica însăși este întemeiată pe piatra dreptei credințe, după cum a spus Hristos lui Petru (Mt. 16: 18), nu pe concepții aproximative despre Dumnezeu. Pur și simplu păstrăm și noi această atitudine primită de la apostoli, de a ține dreapta credință ca o condiție indispensabilă pentru apartenența la Biserică.
Mai trebuie spus că ereziile sunt împotriviri față de adevăr și distorsionări ale lui. Altceva este lipsa cunoștinței și greșelile dogmatice din lipsa de instuire. Acestea din urmă nu scot pe om din Biserică. Ba chiar există exemple de oameni sfinți care au avut convingeri greșite (de ex., că Melchisedec a fost Hristos, că Dumnezeu are chip uman, că Sfintele Taine sunt simboluri figurate), dar care aveau har de la Dumnezeu și care s-au îndreptat atunci când au aflat adevărul.
Pe de altă parte, nici ereziile nu-l despart pe om de Biserică în mod automat, ci în măsura în care o părăsește el din cauza acelor convingeri care îl trag afară sau când este exclus la modul oficial. Abia condamnarea sinodală pecetluiește cugetul eretic ale celui în cauză. Până atunci, este încă membru deplin, chiar cu diferite ranguri în Biserică, așa cum au fost unii Patriarhi sau episcopi. Un caz care ilustrează acest fapt este al Fericitului Teodoret al Cyrului, care a fost un opozant al Sf. Chiril al Alexandriei, practic eretic, dar care a renunțat la rătăcirea sa în fața Sinodului IV Ecumenic și a fost păstrat în scaunul său episcopal, la un pas de anatematizare.
Un alt aspect este acela că există erezii necondamnate sinodal pentru că nu a apărut necesitatea aceasta. Spre exemplu, antropormofismul nu a fost anatematizat în vreun Sinod pentru că a fost suficientă combaterea lui teologică pentru a fi abandonat. La fel și concepțiile eronate despre Împărtășanie ca fiind trupul mort al Mântuitorului care învie în cel ce o primește nu au avut parte de condamnări sinodale, dar au fost respinse de conștiința bisericească.
Însă ereziile declarate și impuse prin diferite Sinoade tâlhărești au avut toate parte de condamnări la același nivel, adică sinodal. De aceea consider că și Sinodul din Creta va trebui să aibă parte de o respingere tot la nivel sinodal pentru erezia ecumenismului parafată în documentele sale și pentru toate celelalte rătăciri.
În concluzie, vigilența în credință și înțelegerea cea bună constituie sufletul vieții autentice bisericești. Iar aceasta nu trebuie să fie o bifare formală, de birou, din vârful buzelor sau cu mânie proletară, ci cu frica de a nu ne pierde sufletele în ghearele înșelărilor care pândesc pe calea mântuirii atât de-a dreapta, cât și de-a stânga. Cei ancorați în credință trebuie să aibă puterea și dragostea de a trage după ei pe cei șovăielnici și neîntăriți ca să nu fie înghițiți de erezii, ci să fie atrași de partea bunei cinstiri de Dumnezeu.
Din nefericire, linia generală urmată de majoritatea nepomenitorilor nu s-a axat atât de mult pe combaterea ecumenismului, cât pe comuniunea cu episcopii ecumeniști și întreruperea pomenirii lor. Deși am scris mai multe articole din diferite unghiuri pe acest subiect, am decis să mai abordez această temă încă o dată ca un răspuns care este deschis spre dezbatere față de un comentariu recent (postat la un articol care nu se pretează acestei discuții), ce conține o idee scoasă adesea la înaintare. Aceasta ar putea fi concentrată în propoziția: „Credincioșii și clericii nu participă la aceste trădări sau la ecumenismul adoptat de Biserică, (legiferat) și nu sunt membri ai CMB, doar dacă se delimitează/îngrădesc de erezia (ecumenism) în care au fost atrași, lucru care se realizează doar prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii”.
Apoi menționez că mi se pare de bun simț opinia Pr. Claudiu Buză că vinovăția de a pomeni în continuare pe episcopii semnatari ai ecumenismului constă în indolență, în lipsa de reacție față de ceva nociv. Nu e vorba despre o lipsire de har sau părtășie și validare a ereziei, ci de neluarea unei atitudini față de primejdia venită în sânul Bisericii prin adoptarea unor învățături ecumeniste eretice.
Confuzia dintre credința episcopului și a Bisericii
Faptul că episcopii au semnat documente eretice și nu se dezic de acestea este indiscutabil. Deci ei înșiși au devenit pomotori ai unei erezii, anume ecumenismul în forma parafată la Sinodul din Creta și în regulile CMB. Toți sinodalii români au validat aceasta la Sinodul BOR din toamna anului 2016.
Pe de altă parte, în comentariul menționat, de la care am pornit acest articol, se face afirmația: „Ratificarea celor două rătăciri (Creta=CMB) a fost făcută prin nerespectarea tradiției ortodoxe și prin adăugarea la ea a ereziilor, care în mod clar anulează ortodoxia”. Această opinie nu-mi pare a fi dovedită de fapte concrete. Dimpotrivă, există unele afirmații care o contrazic.
Spre exemplu, chiar broșura emisă de Patriarhie prin care sunt combătuți nepomenitorii și validate deciziile Sinodului din Creta afirmă că ereticii s-au despărțit de Biserica cea una a lui Hristos (p. 33). Chiar și în scrisoarea deschisă a IPS Teofan de după Sinodul din Creta se face o delimitare de teoriile ecumeniste (a ramurilor, a pierderii unității Bisericii…). Există și alte poziționări împotriva ecumenismului și nu avem de-a face cu o prigonire generalizată a celor ce nu-l acceptă.
Este adevărat că ierarhia are o înclinație puternică spre ecumenism și-l favorizează. Chiar și broșura patriarhală tocmai menționată, deși are și idei ortodoxe, validează deciziile Sinodului din Creta, care sunt eretice-ecumeniste. Înainte de ea, IPS Teofan făcea la fel în scrisoarea sa, asumându-și deschis susținerea Sinodului, deși afirma în paralel și condamnarea teoriilor greșite. Altfel spus, de frica sau rușinea poporului credincios, există o atitudine duplicitară a sinodalilor, fiind atât de partea dreptei credințe, cât și a ecumenismului. Iar în balanță cântărește mai mult adeziunea lor oficializată la deciziile sinodale din 2016.
Însă trebuie apreciat coect dacă aceste decizii sinodale schimbă sau nu credința Bisericii. Ierarhii în mod cert aderă la ecumenism oficial, dar au reușit să modifice Crezul (nu neapărat în formulări, dar măcar la nivel de înțelesuri)?
Faptul că Sinodul din Creta nu a strâns adeziunea tuturor Bisericilor Locale Ortodoxe înseamnă că documentele semnate nu devin normative pentru întreaga Biserică la nivel panortodox. Apoi Bisericile semnatare nu și-au schimbat Crezul lor prin dezicerea de tradiția dogmatică anterioară, nu au rupt comuniunea pe acest motiv cu cei absenți pentru a forma o structură bisericească cu o nouă dogmă. Dimpotrivă, se păstrează comuniunea cu cei ce nu aprobă sau chiar critică textele din Creta, iar acest fapt dovedește că nu s-a ajuns încă la implementarea acestei modificări.
Doar dacă toată Ortodoxia ar fi acceptat teoriile ecumeniste, atunci am fi avut de-a face cu o strâmbare dogmatică a Simbolului de Credință. Acest principiu îl vedem la Sinoadele Ecumenice, care ele singure puteau parafa credința prin conformarea tuturor la dogmele acceptate și doar în situația în care erau receptate peste tot de credincioși. De aceea au și existat lupte de aprobare a lor sau de respingere.
Derapajele dogmatice ale ierarhilor nu-i fac automat surse de erezie
Situația aceasta anormală nu o putem tranșa noi prin decretarea că faptele sunt contradictorii și se exclud reciproc și, prin urmare, episcopii nu mai sunt ortodocși, iar noi îi urmăm în rătăcirea lor.
Până la o decizie sinodală, episcopii în cauză își păstrează statutul și aceasta este practica bisericească de-a lungul veacurilor, validată îndeosebi de Sinoadele Ecumenice, care nu-i tratau pe eretici ca fiind în afara Bisericii, ci ierarhi valizi și recunoscuți, dar pasibili de cercetare și condamnare.
Trebuie stabilită o ierarhizare a declarațiilor și adeziunilor episcopilor. Există fapte care îi fac automat eretici și alte fapte care contravin cu statutul lor, dar nu constituie motive de destituire de la sine. Spre exemplu, unirea și comuniunea deschisă cu Confesiuni eretice îi lipsesc efectiv de scaun, cum s-a întâmplat cu uniați, cu cei ce au acceptat unirile cu catolicii de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439). Dar acum nu s-a întâmplat așa ceva.
Chiar și deraierile dogmatice, nu doar cele morale și administrative, nu sunt motive de suspendare automată a episcopului. Singura diferență este că pentru abaterile de credință episcopii pot fi sancționați de clerici prin întreruperea pomenirii la slujbe, pe când pentru celelalte greșeli nu este permisă această reacție de împotrivire.
Mai mult decât atât, greșelile arhiereilor nu se transmit asupra clericilor inferiori și credincioșilor prin pomenirea lor la slujbe. Aceasta din simplul motiv că nici credința episcopului, când este corectă, ea nu este împropriată de cei de sub el, ci cea a Bisericii pe care o reprezintă episcopul, pe care a primit-o, la rândul lui, prin succesiune apostolică de la Hristos Însuși.
În fine, nu cred că se poate concepe ca doar câteva Biserici Locale în întregimea lor (clerici și mireni) să aibă credință diferită de Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, atâta vreme cât fac parte încă din ea și nu s-au delimitat de celelalte Biserici surori. Există situația din prima perioadă a iconoclasmului, când Constantinopolul s-a individualizat de ceilalți și chiar Roma a rupt comuniunea cu el și totuși abia Sinodul VII Ecumenic a tranșat problema și chiar a primit ca ierarhi deplini pe arhiereii din capitala bizantină, cu toate că erau sub anatema romanilor.
Demarcarea abstractă a unei întregi Biserici, cum ar fi cea Română, și ruperea ei de ansamblul Ortodoxiei și de Crezul general este o idee neclară. Consider că este confundată încercarea de a strâmba dogmele cu reușita acestui demers. Da, se vede limpede că există o tentativă și o presiune de a deturna dreapta credință spre ecumenism și sunt condamnabili cei care fac asta. Însă nu s-a reușit încă deplin acest lucru.
Părtășia la erezie
Un alt aspect este acela că nu există diferență între părtaș la erezie și eretic. În afară de faptul că cel ce se face părtaș nu a venit el cu ideea, este la fel de eretic ca cel ce a făcut afirmațiile dogmatice greșite.
Dar părtășia se realizează în mod concret, nu prin deducții implicite. Spre exemplu, ierarhii care nu au fost prezenți la Sinodul din Creta, dar au semnat la București receptarea lui sunt la fel de răspunzători. Sau preoții care promovează Sinodul în parohii sau în particular și sunt de acord cu el sunt la fel cu semnatarii de acolo. Pe de altă parte, pomenirea la slujbe nu se face pentru a valida unele hotărâri particulare, oricât de oficiale, ci pentru a arăta supunerea ierarhică bisericească și pentru a semnala că credința și cultul liturgic sunt săvârșite pe baza unei predanii care vine prin superiorul pomenit. Pe scurt, avem în pomenire afilierea la o Biserică ce are ierarhie, cult și dogme. Iar aceasta nu presupune și părtășia la tot ce contravine în mod particular la cele trei elemente, fie că vine de la episcop sau Sinod.
Comuniunea cu episcopul nu este un fapt particular, ci o încadrare în Biserică. Nu vorbim de o comuniune specială cu episcopul, ci de o relație din cadrul Bisericii, care nu ține de persoana ierarhului, ci de valorile Bisericii din care facem parte. Așezarea prin pomenire în ierarhia actuală a Bisericii ne arată că suntem membri ai ei, de aceea este esențială aceasta la slujbe.
Cele patru Biserici Locale absente de la Sinodul din Creta au arătat că nu se fac părtașe la hotărârile lui prin deciziile lor sinodale. Două chiar le-au condamnat deschis ca eretice. Acestea păstrează comuniunea în cadrul general, din care este exclus Sinodul. Aceasta exclude orice părtășie a lor.
Este adevărat că atitudinea corectă ar fi fost ca aceste Biserici să rupă comuniunea sau măcar să provoace la o discutare și rezolvare a problemelor generate de Sinodul din Creta. Este foarte plauzibil că nu fac aceasta din credință șubredă și din calcule omenești. Totuși nu pot afirma răspicat că rămân fără o reacție categorică din considerente ecumeniste. Poate ar trebui să le fie cerut un răspuns, o poziționare mai fermă, dar se pare că nu are cine să facă nici acest demers.
Aderarea la CMB
Consiliul Mondial al Bisericilor nu este o structură supra-bisericească, ci una care adună așa-zisele Biserici (Confesiuni) într-un for mai mare sub un anumit crez, precizat în statutul și regulile lui.
BOR a intrat în acest Consiliu în 1961. Decizia de atunci a fost una a ierarhiei din vremea comunistă. De atunci au existat Părinți cu viață sfântă și mântuire în Biserica noastră.
În statutul CMB se precizează că fiecare participant acceptă faptul că ceilalți sunt membri ai Bisericii lui Hristos mai deplin sau cu lipsuri. Această angajare este o erezie care neagă unicitatea și granițele adevăratei Biserici păstrată în Ortodoxie. Avem de-a face cu o viziune protestantă.
Dincolo de aceasta, nu cred că poate spune cineva că nu mai există har în Biserică. Sfinți precum Paisie Aghioritul, Porfirie sau Iustin Popovici dovedesc contrariul. Chiar și Sfinți și Părinți ai Bisericii Române demonstrează că harul este prezent în Biserică în această perioadă.
Sinodul din Creta se dorea pasul prin care să fie validată sinodal această participare, cu argumentele aferente. Invers decât cum s-a întâmplat în Georgia, unde credincioșii s-au opus acelei decizii sinodale și au cerut una contrară, care a și survenit (1997).
Este o greșeală dogmatică enormă faptul că suntem sub umbrela CMB, totuși nu pot afirma că aceasta implică renegarea deplină a Crezului ortodox. Spun aceasta pentru că vorbim de o aderare făcută netransparent, care nu este implementată în rândul credincioșilor și care nu reprezintă o linie clară precum cea stabilită prin Sinoadele Ecumenice. Reprezintă o trădare pe ușa din dos, care nu a acaparat Biserica în ansamblul ei. Crezul pe care-l rostim are același înțeles pe care l-a avut dintotdeauna, anume că noi suntem Biserică și ereticii sunt în afară.
Nu în ultimul rând, argumentul cu privire la Sinodul din Creta este valabil și aici, anume că există Biserici Locale care s-au retras și nu mai participă (Georgia și Bulgaria, iar Serbia pentru scurt timp în 1997).
Deciziile Sinoadelor prind putere în măsura în care sunt receptate de popor
O ultimă idee pe care doresc să fie pusă în discuție în acest articol este aceea că deciziile Sinoadelor nu devin normative pentru Biserică decât în măsura în care sunt acceptate de ansamblul credincioșilor. Lucrul acesta îl spune răspicat Enciclica din 1848, când afirmă că poporul este păzitorul credinței și episcopii nu pot lucra împotriva voinței lor.
Așa se face că deciziile prin care am intrat în CMB sau semnăturile din Creta nu au valoare absolută decât în măsura în care sunt preluate fără rest în toată Ortodoxia. Ori lucrul acesta eu nu văd să se fi întâmplat. Chiar dacă opoziția este cam amețită și firavă, ea totuși există. Nu putem vorbi de o corupere a credinței decât în rândul unor membri ai Bisericii, fie din ierarhia superioară, fie dintre credincioșii de rând.
De aceea consider că nu trebuie să ne jucăm cu cuvintele și să spunem că s-a schimbat credința fără a aduce dovezi solide în acest sens. După cum nu putem vorbi de absența oricărui pericol ignorând faptele reale grave care se petrec sub ochii noștri și care ne afectează puternic.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva acestor cancere care se află în sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice. Chiar dacă se lucrează împotriva noastră cu manipulări și pârghii de control social, răspunsul nostru cred că nu ar trebui să iasă din granițele credinței conștientizate și documentate.
Articolul acesta chiar îl doresc ca o problematizare, deși pentru mine sunt lucruri sedimentate, dar orice opinie bine argumentată poate schimba perspectiva sau măcar să adauge ceva constructiv. Convingerile mele mă străduiesc să le formez nu doar prin studiere teologică, dar nu le impun nimănui. Hristos este adevăratul Păstor și Duhul Său va conduce pe cei cu inima curată la tot adevărul.
