Comentariu la declarația comună a ortodocșilor și luteranilor (mai 2024)

Imagine: Lutheran World

Ακτινες: Referință la comunicatul comun al întâlnirii recente dintre ortodocși și luterani

După cum este cunoscut, Protestantismul, Reforma, provine, din sec. al XVI-lea, din ruperea de Papism ca un protest puternic pentru faptele lui monstruoase, pentru cursul lui anticreștin, pentru acțiunea lui acțiunea lui criminală și pentru căderea lui morală finală. «A început în Germania în 1517, când Martin Luther a publicat cele 95 de teze ale sale ca reacție la abuzurile de la vânzarea indulgențelor de către Biserica Catolică, care se presupune că oferea iertarea păcatelor cumpărătorilor lor. Termenul ca atare provine din scrisoarea de protest a principilor germani din 1529 împotriva unei dispoziții a Dietei din Speyer, care condamna învățăturile lui Martin Luther ca eretice. Deși au existat fisuri anterioare și eforturi de reformă a Bisericii Catolice în principal din partea lui Peter Valdo, John Wycliffe și Jan Huss, numai Luther a izbutit să aprindă o mișcare mai largă, suficientă și mai nouă. În sec. al XVI-lea, luteranismul s-a răspândit din Germania în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia și Islanda»[1]. Pe Luther l-au urmat și alți reformatori, precum Ulrich Zwingli, Calvin ș.a. Mișcarea Reformei a luat repede proporții mari și s-a întemeiat în Europa Centrală și de Nord, atrăgând mulțime de papistași prin predicile înflăcărate ale conducătorilor Protestantismului cu cererea de curățare a creștinismului de doctrinele și opțiunile anticreștine ale Papismului eretic.

Dar, din păcate, această mișcare nu numai că nu a adus o curățare în creștinismul apusean, ci a ajuns la rătăciri mai rele. Un studiu atent demonstrează că singurul lucru pe care l-a adus Protestantismul a fost dezlipirea lui de puterea papală și respingerea unor monstruozități izbitoare, deși a păstrat aproape toate învățăturile rele papistașe și le-a sporit!

Una dintre acestea este și erezia Filioque, adică a păstrat învățătura rea papistașă a purcederii Sfântului Duh «și de la Fiul», care răstoarnă literalmente dogma de bază triadologică a credinței noastre creștine prin consecințe cumplite și cu efecte în cursul creștinismului occidental. Această înfricoșătoare rătăcire eretică a fost adoptată la început de franci și mai târziu (1014) a fost acceptată și de Roma, în ciuda faptului că fusese condamnată la Sinodul din Constantinopol din 879-880 (Sinodul Ecumenic al VIII-lea) și cu participarea Bisericii Romei! Francii barbari și eretici, după cum este cunoscut, la «Sinodul» de la Frankfurt (794), au condamnat Sinodul Ecumenic al VIII-lea (787), dezaprobând închinarea cinsitoare a sfintelor icoane, s-au diferențiat de acesta. În continuare, Părinții Sinodului al IX-lea Ecumenic (1351) au condamnat «scolastica», ce are rădăcini în «Sinodul» de la Frankfurt[2].

      Acest «Sinod» are mare însemnătate pentru că el constituie începutul Protestantismului. S-a sprijinit pe faimoasele «Libri Carolini (traducere: Cărțile lui Carol), sau Opus Caroli regis contra synodum (lucrarea regelui Carol sau simplu cărțile lui Charlemegne), este cunoscut studiul teologic tripartit care a fost scris de Charlemagne din stăpânirea germană a Carolingienilor împotriva deciziilor care au fost luate în 787 la Sinodul VIII Ecumenic – cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea»[3]. Au fost scrise de împăratul franc semidoct, ne-teolog și infantil cu scopul mai îndepărtat de a lovi în stăpânirea romani de Răsărit, pe care pusese ochii. În această direcție, a convocat «Sinodul» de mai sus ca, la el, teologii franci, folosind «cărțile carolingiene», să refacă deciziile Sinodului VIII Ecumenic și să lovească în credința predanisită a stăpânirii de Răsărit. Intre altele, a mișcat și chestiunea purcederii Sfântului Duh, o învățătură rea ce stăpânise în multe regiuni din Occident deja din veacul al VI-lea d.Hr., legiferată de «Sinodul» de la Toledo (589) și sprijinită pe un text falsificat compus în 645, așa-numitul «Simbol atanasian»[4] și a devenit, după cum am menționat înainte, dogmă de credință a Bisericii Romei în 1014.

În cadrele dialogului ecumenic, se desfășoară de câțiva ani unul dintre multele dialoguri teologice ineficiente, al Bisericii Ortodoxe cu ereticii luterani, care constituie una din numeroasele (peste 200) confesiuni protestante. Firește, diferențele dogmatice abisale și de altă natură a ei față de Biserica Ortodoxă sunt de așa fel, încât punctele de convergență sunt foarte puține.

În luna mai care a trecut, am avut o astfel de întâlnire a comisiei mixte. Rezultatele acestei întâlniri au fost sărăcăcioase și comunicatul comun destul de confuz și evident inacceptabil din perspectivă ortodoxă. Știrea sună astfel: «Comisia Teologică Mixtă Internațională Luterano-Ortodoxă a căzut de acord cu o reformulare comună a Simbolului de Credință de la Niceea din sec. al VI-lea, consimțind cu folosirea textului grecesc inițial în Biserici. La prima vedere, acesta este un fragment tehnic, care se adresează specialiștilor. Întâlnirea care a avut loc în Egipt, la Cairo, între Confederația Luterană Mondială (LWF) și Biserica Ortodoxă, poate fi considerată, totuși, o mică revoluție în relațiile Bisericilor din Apus și Răsărit. Acordul a fost atins datorită unui dialog intens între părți, care va avea în final rezultate reale la nivel CD (acord diferențiat). Deci un dialog care a condus la o „apropiere fundamentală pentru înțelegerea relației Fiului și Duhului”. O abordare care poate să contribuie concret „la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre  și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol»[5].

Primul nostru comentariu este de ce intervine folosirea, și nu acceptarea textului ortodox al Simbolului de Credință? Nu cumva aceasta constituie o eschivare a ereticilor protestanți ca să-i țină pe ortodocși într-un dialog continuu cu scopul mai îndepărtat de a-i convinge de «corectitudinea» propriei lor credințe? Ne întrebăm și ce fel de «reformulare» poate să se facă la un text clar al Simbolului de Credință, care decurge din adeverirea învederată a lui Hristos că Sfântul Duh «de la Tatăl purcede» (In. 15: 26)? Și care este această «mică revoluție în relațiile Bisericii de Apus și de Răsărit», care a fost atinsă? Nu cumva au fost convinși ereticii luterani de învățăturile lor rele? Este destul de întunecat și «acordul» care a fost încheiat și sunt invizibile «rezultatele reale».

De asemenea, nu înțelegem ce înseamnă termenul «acord diferențiat». Cumva mutarea delegației ortodoxe la cerințele ereticilor luterani? Cumva dialogul acesta «a condus la o apropiere fundamentală în înțelegerea relației Fiului și Duhului», care să contribuie «la cicatrizarea diviziunilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne permită să mărturisim laolaltă credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea și Constantinopol»? Cumva ereticii luterani șters Filioque din Simbolul de Credință? Evident că nu, pentru că ar fi spus comunicatul. Termenul «reformulare» nu semnifică ștergere, ci «înțelegere» de către ortodocși despre ce semnifică pentru apuseni Filioque și poate acceptarea acestei «înțelegeri».

În continuarea publicației, se menționează: «Separările s-au concentrat pe adaosul cuvântului latinesc „Filioque” de către Biserica Apuseană la textul străvechi al Simbolului de Credință care descrie proveniența Sfântului Duh (ex Patre Filioque procedit, adică provine de la Tatăl și Fiul). Pentru Biserica Ortodoxă acest adaos a reprezentat o răstălmăcire a dogmei trinitare. În ciuda eforturilor de împăcare, Biserica de Răsărit și de Apus au ajuns la schismă în 1054. Schisma rămâne în vigoare până astăzi. La întâlnirea de la Cairo, participanții au punctat că Bisericile Reformei moștenesc Simbolul de Credință din predania apuseană fără să-l considere problematic. Astăzi, totuși, la 1.700 de ani după Sinodul de la Niceea, luteranii și ortodocșii cad de acord că este vremea să cercetăm din nou ce semnifică adaosul acestor cuvinte și cum putem să deschidem un drum spre împăcare»[6]. Să cercetăm din nou ce? Că apusenii au desconsiderat cea mai evidentă încredințare a Domnului despre purcederea numai din Tatăl a Sfântului Duh și formularea inspirată de Dumnezeu a Sinodului II Ecumenic? Membrii comisiei, ortodocși și luterani, cunosc Teologie, Dogmatică și Istorie și pot, din această privință, să știe cum a intrat în Biserica Apuseană, cu reacții vehemente din toată Biserica și din ea însăși. Părinții purtători de Dumnezeu de la Sinodul II Ecumenic (381), când au formulat articolul în cauză din Simbolul de Credință, știau foarte bine ce scriau și nu încape, din această privință, nici o «reformulare» și nici o «cercetare din nou».

Publicația continuă: «Declarația comună propune să fie dată din nou atenție formulării de la început a Simbolului de Credință. Să „încurajeze problematizarea teologică înnoită despre Treime și rolul Sfântului Duh”»[7]. Considerăm că delegația ortodoxă se cuvenea să ceară ștergerea adaosului Filioque, și nu să se implice în cuvinte și problematizări nefolositoare și fără esență, care îi favorizează numai pe vorbitorii eretici.

Sfinții Părinți au compus articolul în cauză al Simbolului de Credință, precum și toate celelalte, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi, care a fost însoțit de rugăciune fierbinte, smerenie, frică de Dumnezeu și de o absolută cunoaștere de sine pentru luminarea Sfântului Duh și, cel mai important, transpunând experiența corpului bisericesc cel fără de greșeală al Bisericii. Altfel, este cunoscut că nu au avut nici o legătură convocările Sfintelor Sinoade cu întâlnirile teologice contemporane, unde domnește raționalismul și aroganța individuală, lipsa harului lui Dumnezeu, adesea viclenia, minciuna și, firește, (ne-?)luminarea Sfântului Duh. Și de aceea nu au eficiență și au întâmpinat «jocuri fără substanță și nesfinte», după încredințarea fericitului Arhiepiscop de Australia Stelian, care a trăit mulți ani ca membru și co-președinte al Dialogurilor Teologice, această realitate tragică!

Pe cât privește purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, ne-a încredințat Însuși Domnul, Care spune: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va da mărturie despre Mine» (In. 15, 26). Cuvântul «a purcede» semnifică «a proveni, a decurge»[8]. În situația dată, Sfântul Duh decurge etern din ființa Tatălui. Trimiterea Lui în lume de Fiul nu semnifică în nici un caz «purcedere», «decurgere»! «Eu Îl trimit vouă de la Tatăl» a accentuat Hristos, până și trimiterea Lui în lume de Fiul s-a făcut «de la Tatăl», cu cât mai mult Ipostasul Lui mai înainte de veci.

Pururea pomenitul Profesor P. Hristu a scris: «Deși termenii a Se naște și naștere exprimă cu înțeles modul provenienței, termenii a purcede și purcedere nu închipuie limpede modul provenienței Duhului pentru că omul nu are relații reprezentative pentru purcedere. De aceea unii Părinți punctează că purcederea Duhului este negrăită, adică arată familiaritatea Duhului cu Tatăl, dar păzește modul negrăit al existenței Lui. Însă, dacă Duhului nu I se acordă cuvântul naștere, I se acordă înțelesul ei. Nimic străin nu intră în Treime: „căci nimic străin nu este amestecat în Treime”. Purcederea, ca și nașterea, este o caracteristică a deoființimii și, precum Fiul, născut fiind din Tatăl cel nezidit, este nezidit, așa și Duhul, fiind purces din El, este nezidit»[9].

Concluzionăm comunicarea noastră cu încredințarea Profesorului Panaiotis Hristu: «Părinții greci nu prezintă niciodată pe Duhul ca purcezând și din Fiul, după cum, de altfel, o demonstrează și Simbolul Sinodului II Ecumenic. […] Poziția dogmatică despre Sfântul Duh a fost schițată puțin după mijlocul sec. al IV-lea de Atanasie cel Mare și apoi de Vasile cel Mare prin lucrările lor clasice pe subiect și a fost formulată oficial în Simbolul Sinodului II Ecumenic (381). De atunci, a început accentuarea lucrării Duhului cugetarea ortodoxă»[10]. Considerăm că participanții la dialogurile teologice cu ereticii ar trebui să-i aibă pe Sfinții Părinți drept călăuze nerătăcite, să prezinte explicațiile lor ereticilor și să-i recomande ca exegeți autentici.

Să semnalăm, de asemenea, că mulți ortodocși dintre admiratorii «unirii bisericilor» fără pocăința ereticilor și respingerea rătăcirilor și învățăturilor lor rele, ca să depășească «piedica» pusă de Filioque, pe care nu o înțeleg ereticii papistași și protestanți să o respingă, se silesc să «înțeleagă» rătăcirea, «jucându-se cu cuvintele», susținând că așa-zisa cacodoxie Filioque este rezultatul diferenței de limbaj, pentru că în limba latină «a purcede» se traduce cu verbul «procedit», care înseamnă «provine». Această tactică nu poate fi acceptată pentru motivul foarte simplu că Sfânta Scriptură este ceva mai mult decât evident că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, ca și Simbolul Credinței!

În fine, flecărelile menționate anterior, care au fost spuse și care au fost consimțite la întâlnirea ortodocșilor și luteranilor nu pot să aibă nici o valoare. Dimpotrivă, mai degrabă vădesc lipsa fricii de Dumnezeu, pe lângă conciliatorism și lipsa de seriozitate.

În sfârșit, să semnalăm că, deși ereticii luterani ar primi ștergerea lui Filioque din Simbolul de Credință, există o abundență de alte învățături greșite pe care trebuie să le abandoneze ca să fie atinsă «unitatea» cu Biserica neprihănită a lui Hristos. Deci să o lase mai moale participanții ortodocși la dialog cu «standardul» așteptărilor lor și entuziasmul lor emoționant fără valoare pentru «cicatrizarea divizărilor din vechime dintre comunități» și pentru «mărturisirea comună a credinței Sinoadelor Ecumenice», după cum se menționează în comunicatul comun, revenind pe pământ la realitatea rău prevestitoare!

Din partea Biroului pentru erezii și secte

[1] https://el.wikipedia.org/wiki/%CE%A0%CF%81%CE%BF%CF%84%CE%B5%CF%83%CF%84%CE%B1%CE%BD%CF%84%CE%B9%CF%83%CE%BC%CF%8C%CF%82

[2] https://www.pemptousia.gr/2018/10/o-antiktipos-ton-apofaseon-tis-evdomis-ikoumenikis-sinodou-sti-disi/

[3] https://el.wikipedia.org/wiki/Libri_Carolini

[4] https://el.wikipedia.org/wiki/Filioque

[5] https://tasthyras.wordpress.com/2024/07/24/%ce%bb%ce%bf%cf%85%ce%b8%ce%b7%cf%81%ce%b1%ce%bd%ce%bf%ce%af-%ce%bf%cf%81%ce%b8%cf%8c%ce%b4%ce%bf%ce%be%ce%bf%ce%b9-%ce%bf-%ce%b4%ce%b9%ce%ac%ce%bb%ce%bf%ce%b3%ce%bf%cf%82-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%87/

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] https://el.wiktionary.org/wiki/%CE%B5%CE%BA%CF%80%CE%BF%CF%81%CE%B5%CF%8D%CE%BF%CE%BC%CE%B1%CE%B9

[9] https://www.myriobiblos.gr/texts/greek/christo1_7.html

[10] https://www.myriobiblos.gr/texts/greek/christo1_7.html


Comunicatul Comisiei Mixte în varianta publicată de luterani:

Comisia Internațională Mixtă de Dialog Teologic între Federația Mondială Luterană și Biserica Ortodoxă

Noi, reprezentanții Federației Mondiale Luterane și ai Bisericii Ortodoxe, ne-am reunit în spirit de dragoste și comuniune creștină pentru a discuta chestiunea care divide Biserica a purcederii Sfântului Duh. Ambii afirmăm deplina dumnezeire și personalitate a Sfântului Duh, care a fost exprimată în moduri diferite în tradițiile răsăriteană și apuseană. Știm că Filioque a fost introdus în Crezul Niceo-constantinopolitan de Biserica Latină ca răspuns la erezia ariană la câteva secole după compunerea Crezului Niceo-constantinopolitan. Biserica de Răsărit totdeauna a protestat față de această introducere. Ca parte a tradiției latine, reformatorii au moștenit Crezul cu Filioque și nu l-au considerat problematic. Prețuind acest text creștin ecumenic vechi și respectat, sugerăm ca traducerea originalului grecesc (fără Filioque) să fie folosită în speranța că aceasta va contribui la vindecarea divizărilor din vechime dintre comunitățile noastre și să ne dea capacitatea de a mărturisi împreună credința Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Consantinopol (381).

Crezul Niceo-constantinopolitan este o declarație doctrinală folosită la Liturghie. Poporul lui Dumnezeu se roagă cu Crezul Niceo-constantinopolitan și în acea rugăciune credința lor este configurată de Dumnezeu Treimic. Concentrarea înnoită pe cuvintele originale ale Crezului Niceo-constantinopolitan ar putea încuraja reflecția teologică înnoită asupra Treimii și a rolului Sfântului Duh.

Mai mult, ambii afirmăm că în doctrina noastră trinitară Tatăl este cauza (αἴτiος) generării Fiului și a provenienței Duhului. Ortodocșii înțeleg că Filioque adesea era menit să sublinieze relația dintre fiul și Duhul și luteranii sunt conștienți că în tradiția ortodoxă Duhul este conceput uneori ca purcezând (ἐκπορευόμενον) prin Fiul. De asemenea, suntem conștienți că există alte moduri de a indica relația Fiului și Duhului. Sperăm că explorarea formulei „prin Fiul”, folosită de Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul și Tarasie al Constantinopolului și viziunile relevante ale lui Grigorie al Ciprului și Grigorie Palama ar putea facilita efortul nostru comun de a ajunge la o înțelegere pe mai departe cu privire la purcederea Sfântului Duh.

27 mai 2024


Nota noastră: Întâi de toate, statutul Simbolului de Credință niceo-constantinopolitan a fost stabilit în timp în cadrul Ortodoxiei. Un moment important l-a constituit Sinodul III Ecumenic de la Efes. Acolo, la insistențele Patriarhului Ioan al Antiohiei, s-a stabilit să nu se facă modificări în structura lui. Acela urmărea să-l scoată basma curată pe Nestorie, care era de origine sirian. Din solidaritate cu acesta, Patriarhul voia să evite discuțiile dogmatice și să nu fie puse în dezbatere inovațiile lui Nestorie al Constantinopolului. Dar Sf. Chiril și restul episcopilor, deși au fost de acord să rămână fixat Crezul de la Niceea, a insistat că acesta trebuie înțeles corect și, pe lângă textul succint al mărturisirii de credință trebuie să existe explicații corecte la punctele care devin sensibile, cum era atunci modul întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Deși la Sinodul III s-a stabilit să nu fie operate modificări în Crezul niceean, ulterior Biserica a introdus în uzul său formula semnată la Sinodul II Ecumenic (381) de la Constantinopol, care aduce completări cu privire la Duhul Sfânt, Biserică și Botez și credința în viața veșnică. Aceasta deoarece acest Sinod a fost receptat ca Ecumenic între cel de le Efes (al III-lea) și cel de la Calcedon (451, al IV-lea).

Problema modificării Crezului a intervenit încă o dată mult mai târziu, în veacul al IX-lea, pe vremea Sf. Patriarh Fotie. Atunci era în discuție dogma greșită Filioque și, la Sinodul IX Ecumenic din 879, s-a stabilit să nu fie introdusă această formulă în Simbol și a fost respinsă de Biserică, dar fără a fi condamnați episcopii din Apus care promovau această viziune. Papa de atunci, care era ortodox, nu-și putea asuma un conflict atât de deschis cu francii și a căutat o strategie prin care să nu-i provoace. Așa se face că această linie a fost urmată ulterior și de bizantini față de latini, adică să nu-i înfrunte fățiș, să nu-i numească eretici, ci schismatici pentru a menține o punte deschisă spre împăcare. Chiar și așa, adevărul a fost mereu afirmat, că adaosul Filioque este o eroare dogmatică.

Revenind la textul Comunicatului Comisie Mixte făcut public de luterani, se observă că este mărturisită credința ortodoxă, dar numai în dreptul Bisericii noastre. Luteranii acceptă formularea greacă pentru a fi mai aproape de noi, nu pentru că ar fi de acord cu viziunea noastră dogmatică. Adică este încălcat principiul pus înainte de Sf. Chiril al Alexandriei că este importantă explicitarea din spatele cuvintelor.

Moștenirea catolică a Crezului nu este o scuză pentru luterani pentru că ei sunt conștienți, cum spune chiar Comunicatul, că adaosul a intervenit mai târziu, nu face parte din textul original.

Folosirea Simbolului fără Filioque nici măcar nu este introdusă concret, ci doar ca o sugestie.

Dar cel mai important aspect este că această Comisie s-a întrunit acum și a abordat un subiect legat de comemorarea Sinodului de la Niceea, care va fi comemorat anul viitor la 1700 de ani. Se pare că există un plan de reunire a „creștinilor” de toate soiurile și acum se fac pregătirile. Iar modul cum decurg lucrurile nu indică atingerea unui Crez comun ortodox, corect, ci o unire formală, o împăciuire bisericească ce nu are legătură cu exigențele Bisericii, ci o desconsiderare a tradiției mărturisitoare ortodoxe de peste veacuri.

Anatematismele Sfântului Chiril (Epistola 17 sinodală). Model de reacție față de erezii

Imagine: Mănăstirea Suruceni

Chiril și Sinodul din Alexandria din dioceza egipteană, salutări în Domnul preaevlaviosului și iubitorului de Dumnezeu împreună-slujitor Nestorie!

De vreme ce Mântuitorul nostru spune vădit: „Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine și cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10: 37), ce vom păți noi, care suntem rugați de evlavia ta să te iubim mai presus decât pe Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor? Ce avantaj vom putea avea noi în ziua judecății sau ce răspuns vom găsi dacă vom cinsti așa de tare tăcerea îndelungată despre injuriile produse de tine împotriva Lui? Dacă te-ai fi nedreptățit numai pe tine cugetând și învățând unele ca acestea, ar fi fost mai puțină îngrijorarea. Dar, deoarece ai smintit toată Biserica și ai introdus paguba unei erezii neobișnuite și străine în popoare și nu numai acolo, ci și pretutindeni (căci s-au răspândit cărțile cu explicațiile tale), ce cuvânt va fi suficient pentru tăcerea noastră sau cum nu este nevoie să ne amintim de Hristos, Care spune: „Să nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie. Căci am venit să desparte pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa” (Mt. 10: 34-35)? Când credința este nedreptățită, să plece respectul față de părinți ca ceva expirat și greșelnic, să tacă și legea iubirii față de fii și frați și moartea să fie mai bună decât viața pentru cei bine-credincioși, „ca să dobândească mai bună înviere” (Evr. 11: 35), după cum este scris!

Așadar iată că protestăm prin această a treia epistolă, laolaltă cu Sfântul Sinod adunat în marea Romă sub președinția preacuviosului și iubitorului de Dumnezeu frate și împreună-slujitor episcop Celestin, sfătuindu-te să te depărtezi dogmele așa de stângace și întortocheate pe care le cugeți și le înveți și să te alegi dreapta credință cea predată Bisericilor prin Sfinții Apostoli și Evangheliști care au fost ei înșiși văzători și slujitori ai Cuvântului. Și, dacă evlavia ta nu vei acționa astfel potrivit indicației stabilite prin scrisorile preacuviosului și iubitorului de Dumnezeu episcop al Romei Celestin și împreună-slujitor al nostru menționat, cunoaște că nu ai nici o parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu. Căci nu este admis să trecem cu vederea Bisericile așa de agitate și popoarele smintite și credința dreaptă anulată și turmele sfâșiate de tine, care erai dator să le mântuiești, dacă ai fi fost un iubitor al dreptei noastre slăviri (ὀρθης δόξης), pășind pe urmele bunei-credințe a Sfinților Părinți. Dar toți suntem în comuniune cu toți cei despărțiți de evlavia ta din pricina credinței, mireni și clerici caterisiți (depuși din treaptă). Căci nu este drept ca cei cunoscuți cu dreaptă cugetare să fie nedreptățiți prin deciziile tale pentru că ți-au vorbit împotrivă, procedând bine. Căci chiar de acest lucru l-ai informat prin epistola scrisă de tine către Sanctitatea Sa și împreună-episcopul nostru Celestin al marii Rome. Dar nu va fi suficient pentru evlavia ta numai să mărturisești împreună Simbolul credinței expus în urmă cu ceva vreme prin Sfântul Duh de către Sfântul și Marele Sinod adunat la Niceea de ceva vreme (căci nu-l înțelegi și nu-l explici bine, ci mai degrabă răstălmăcit, deși mărturisești cu vocea cuvintele), ci să mărturisești în scris și sub jurământ prin urmare că anatemizezi dogmele tale întinate și profanatoare și vei cugeta și vei învăța cele pe care și noi toți episcopii și învățătorii și conducătorii popoarelor din Apus și din Răsărit învățăm. Sfântul Sinod din Roma și noi toți am fost de acord că scrisorile scrise către evlavia ta de către Biserica alexandrinilor sunt bine alcătuite și neatacabile. Am dispus prin aceste scrisori ale noastre cele ce trebuie să cugeți și să înveți și cele de care se cuvine să te depărtezi. Căci aceasta este credința Bisericii sobornicești și apostolești, la care aderă și toți episcopii ortodocși din Apus și Răsărit:

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute; și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat și S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a suit la ceruri, Care va să vină să judece viii și morții; și întru Duhul Sfânt.

Iar pe cei care spun că „era cândva când nu era” și „nu era înainte să Se fi născut” și că S-a făcut din neființă sau zic că Fiul lui Dumnezeu este din alt Ipostas sau din altă ființă sau că este schimbător sau transformabil, pe aceștia îi anatematizează Biserica sobornicească și apostolească.

Fiind următori cu totul mărturisirilor Sfinților Părinți care s-au făcut vorbind în ei Sfântul Duh și pășind pe urma scopului înțelesurilor din ele și mergând ca pe o cărare împărătească, zicem că Însuși Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut din ființa Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, Cel prin care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, S-a coborât pentru a noastră mântuire și S-a întrupat, punându-Se întru deșertare și S-a înomenit, adică, luând trup din Sfânta Fecioară și făcându-l pe acesta al Său din pântece, a răbdat nașterea noastră și a ieșit om din femeie, nu lepădând ceea ce era, deși a devenit prin asumare trup și sânge, a rămas ceea ce era, adică Dumnezeu prin fire și adevăr. Nu zicem că firea dumnezeirii s-a schimbat în trup, nici că firea negrăită a lui Dumnezeu Cuvântul a fost transformată în firea trupului. Căci Cel ce rămâne pururea, după Scripturi, este cu totul fără de mutare și fără schimbare, dar este văzut și prunc și este încă și în scutece și de la sânul Fecioarei care L-a născut plinește toată zidirea ca Dumnezeu și era de un scaun cu Cel ce L-a născut, căci lucrul dumnezeiesc este fără cantitate și fără mărime și nu suferă limitări. Mărturisind că S-a unit Cuvântul cu trupul după Ipostas, ne închinăm Fiului și Domnului Iisus Hristos fără să punem deoparte și să deosebim omul și Dumnezeu pentru că sunt legați între ei prin unitatea vredniciei și a puterii (căci aceasta este vorbire deșartă și nimic altceva), nici fără să numim pe Hristos deosebit Cuvântul lui Dumnezeu și la fel deosebit pe alt Hristos din femeie, ci știind numai pe Unul Hristos, Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl cu propriul trup. Căci odată este uns omenește cu noi și El Însuși Îl dă pe Duhul celor vrednici să-L primească și nu cu măsură, după cum zice fericitul Evanghelist Ioan. Însă nu zicem nici aceea, că S-a sălășluit Cuvântul cel din Dumnezeu ca într-un om obișnuit născut din Sfânta Fecioară, ca să nu fie înțeles Hristos drept un om purtător de Dumnezeu. Căci, deși se spune că „S-a sălășluit între noi” (In. 1: 14) Cuvântul, se zice și că în Hristos locuiește „toată deplinătatea dumnezeirii trupește” (Col. 2: 9), însă înțelegem că, atunci când S-a făcut trup, nu definim că sălășluirea s-a produs în același fel în El precum se spune că locuiește în sfinți. Ci, unindu-Se după fire și netransformându-Se în trup, a făcut o astfel de sălășluire despre care se spune că o are și sufletul omului față de propriul lui trup. Prin urmare Unul este Hristos și Fiul și Domnul, nu precum are omul legătura cu Dumnezeu în mod simplu prin unitatea de vrednicie sau de putere. Căci nu se înțelege egalitatea în cinste pentru firi. Petru și Ioan sunt egali unul cu altul ca apostoli și sfinți ucenici, doar că nu sunt unul cei doi. Nici nu înțelegem modul legăturii ca alăturare (căci nu este suficient acesta pentru unirea firească), nici ca o relație de participare, după cum și noi suntem un Duh cu Domnul când ne alipim de El, după cum este scris, ci mai degrabă refuzăm numele legăturii pentru că nu poate să semnifice destul unirea. Dar nu numim nici Dumnezeu sau Stăpân al lui Hristos pe Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu tăiem iarăși vizibil pe Unul Hristos și Fiul și Domnul și să cădem în vinovăția calomnierii, făcându-L pe El Dumnezeu și Stăpân al Său. Căci, unindu-Se, după cum mai spus deja mai înainte, Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul după Ipostas, este Dumnezeu a toate și stăpânește totul, El Însuși nu este rob al Său, nici Stăpân. Căci este simplist, dar mai degrabă și fără cuviință a cugeta sau a spune așa. Căci a zis că Tatăl este Dumnezeu al Lui, deși este Dumnezeu prin fire și din ființa Lui; dar nu a ignorat faptul că, pe lângă faptul că este Dumnezeu, S-a făcut om sub Dumnezeu după legea cuvenită firii omenești. Dar cum să fie El Dumnezeul Său sau Stăpânul Său? Așadar ca om și pe cât ajungea la ceea ce se cuvenea măsurilor deșertării (chenozei), zice că este sub Dumnezeu cu noi. Așa S-a făcut și sub Lege, deși El a grăit Legea și era instituitorul ei ca Dumnezeu. Ne dezicem să spunem despre Hristos „cinstesc pe Cel purtat datorită Celui ce-L purta”, „mă închin Celui văzut datorită Celui nevăzut”. Înfricoșător este a zice și aceea pe lângă asta: „Cel asumat este denumit Dumnezeu totodată cu Cel ce ia”. Căci cel ce spune acestea taie iarăși în două pe Hristos și Îl așează pe om deoparte în mod separat și Dumnezeu asemenea. Căci neagă în mod analog unirea potrivit căreia cineva nu este închinat împreună cu altul ca altul, nici nu este denumit împreună cu el Dumnezeu, ci Hristos Iisus Fiul Unul-Născut este înțeles Unul, fiind cinstit printr-o singură închinare cu propriul Lui trup. Mărturisim că Însuși Fiul cel născut din Tatăl și Dumnezeu Unul-Născut, deși după firea proprie este nepătimitor, a pătimit cu trupul pentru noi după Scripturi și a fost în trupul răstignit, fiind în familiaritate în mod nepătimaș cu patimile propriului trup. „Prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru oricine” (Evr. 2: 9), dându-Și pentru el propriul Trup, deși după fire este viață și El Însuși este Învierea. Căci prin puterea negrăită pătimind moartea, a devenit ca printr-un prim trup propriu „Cel întâi-născut din morți” (Col. 1: 18) și „începătură a celor adormiți” (1Cor. 15: 20) ca să facă cale firii omului la ridicarea spre nestricăciune „prin harul lui Dumnezeu”, după cum am zis mai-nainte, „a gustat moartea pentru oricine” și a înviat a treia zi prădând iadul. Așa încât, deși se spune că „prin om” (1Cor. 15: 53) se face învierea morților, dar înțelegem om pe Cuvântul cel produs din Dumnezeu și că se dezleagă prin El puterea morții. A ajuns după o vreme ca un Fiul și domn întru slava Tatălui ca să judece „lumea întru dreptate” (Ps. 97: 9), după cum este scris.

Este necesar să adăugăm și aceea: când vestim moartea după trup a Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu, adică a lui Iisus Hristos, și când mărturisim învierea (ἀναβίωσιν) și înălțarea la ceruri, săvârșim jertfa/slujba cea fără de sânge și ne apropiem așa de binecuvântările tainice și ne sfințim, făcându-ne părtași Sfântului Trup și Cinstitului Sânge al lui Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor. Și nu-L primim ca pe un trup comun, să nu fie! Nici ca al unui om sfințit și asumat de Cuvântul după unitatea de vrednicie, ca și cum ar fi avut o sălășluire dumnezeiască. Ci ca făcător de viață cu adevărat și propriu al Cuvântului Însuși. Căci, fiind viață după fire ca Dumnezeu, deoarece s-a făcut una cu trupul Său, l-a arătat făcător de viață. Așa încât, deși ni se spune: „Amin, amin, spun vouă, dacă nu mâncați Trupul Fiului Omului și nu beți Sângele Lui” (1Cor. 11: 26), nu socotim că este și el (trupul) ca al unui om dintre noi (căci cum va fi făcător de viață trupul (carnea=σὰρξ) după firea lui?), ci ca făcut cu adevărat al Fiului Omului Care S-a făcut și S-a numit pentru noi.

Glasurile din Evanghelii ale Mântuitorului nostru nu le împărțim în două Ipostasuri, nici în două Persoane, căci nu este dublu Hristos cel Unul și Singur, deși este înțeles din două lucruri diferite adunat în unitate neîmpărțită, după cum și omul este înțeles fără grijă din suflet și trup și nu dublu, ci unul din amândouă. Dar vom fi dispuși să se vorbească de cele omenești și cele dumnezeiești la Unul, cugetând drept. Căci, atunci când spune cu dumnezeiască cuviință despre Sine: „cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In. 14: 9) și: „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10: 38), înțelegem firea Lui dumnezeiască și negrăită, potrivit căreia și este una cu Tatăl Său datorită identității de fire, chip și figură și rază a slavei Lui. Iar când măsura omenității nu o necinstește, vorbește iudeilor: „dar acum căutați să Mă omorâți pe Mine, Omul Care v-am grăit adevărul” (In. 8: 40), iarăși nu-L cunoaștem pe El cu nimic mai puțin decât Dumnezeu Cuvântul în egalitate și asemănare cu Tatăl și din măsurile omenității Lui. Căci, dacă este necesar să credem că S-a făcut trup sau om însuflețit cu suflet rațional, Dumnezeu fiind prin fire, ce cuvânt ar avea să se rușineze cineva de graiurile Lui dacă s-au produs după cuviința omenească? Căci, dacă S-ar fi ferit de cuvintele care se cuvin omului, cine este cel care L-ar fi silit să Se facă om ca noi? Dar Cel ce S-a pus pe sine pentru noi la o deșertare de bună-voie pentru care motiv S-ar fi ferit de cuvintele potrivite deșertării? Deci toate graiurile din Evanghelii trebuie atașate unei Persoane, unui Ipostas întrupat al Cuvântului. Căci Iisus Hristos este un Domn potrivit Scripturilor.

Iar dacă este numit și Apostol și Arhiereu al mărturisirii noastre, ca Cel ce slujește lui Dumnezeu și Tatăl mărturisirea credinței noastre aduse către El și prin El către Dumnezeu și Tatăl și către Sfântul Duh, iarăși zicem că El este Fiul Unul-Născut din Dumnezeu după fire și nu atribuim altui om în afara Lui numele preoției și însăși realitatea. Căci a devenit mijlocitor între Dumnezeu și oameni și mediator spre împăcare, fiind ridicat spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Drept aceea a și spus: „jertfă și ofrandă n-ai voit, dar trup Mi-ai întocmit, [arderile de tot și cele pentru păcat nu le-ai bine-voit]; atunci am zis: iată, vin; în capul cărții este scris despre Mine ca să fac, Dumnezeule, voia Ta” (Ps. 39: 7-9). Căci a adus pentru noi spre miros de bună mireasmă propriul trup, și nu mai degrabă pentru Sine. Căci ce ofrandă sau jertfă era de nevoie pentru El, fiind mai bun decât orice păcat ca Dumnezeu? Căci, dacă „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3: 23), drept pentru care noi am devenit gata spre abatere și firea omului s-a îmbolnăvit de păcat, dar El nu așa și suntem învinși de aceea de slava Lui, cum să fie deci îndoială că S-a jertfit din cauza noastră și pentru noi Mielul cel adevărat? Și a zice că S-a adus pe Sine pentru El și pentru noi, nu ar aduce nici un beneficiu pentru învinuirile de necredință. Căci nu a greșit în nici un fel și nici nu a făcut păcat; deci ce ofrandă era de trebuință, nefiind păcat de oricare ar fi și foarte pe bună dreptate?

Iar când spune despre Duhul: „Acela Mă va slăvi” (In. 14: 14), înțelegând drept, zicem că Unul Hristos și Fiul nu alege slava Sfântului Duh ca Unul lipsit de slava de la Altul , pentru că Duhul Lui nu este mai bun ca El și mai presus decât El. Deoarece S-a folosit de propriul Duh pentru arătarea dumnezeirii Lui pentru lucrări mărețe zice că este slăvit de El ca și cum ar zice cineva dintre noi despre tăria care se află în el sau despre știința din el: ele mă vor slăvi pe mine.

Chiar dacă Duhul este în Ipostas propriu și se înțelege în Sine, este ca Duh, nu ca Fiu, însă nu este străin de El. Căci e numit „Duhul adevărului” (In. 14: 17) și Hristos este adevărul și Se revarsă de la El precum fără grijă și din Dumnezeu și Tatăl. Duhul a lucrat și prin mâinile sfinților apostoli cele uimitoare după ce S-a suit Domnul nostru Iisus Hristos la cer, L-a slăvit pe El. Căci s-a crezut că este Dumnezeu după fire, iarăși El lucrează prin Duhul Său. De aceea a și spus: „Pentru că din al Meu va lua și vă va vesti” (In. 16: 14). Și nu spunem ceva ca și cum Duhul este înțelept și puternic prin participare, căci este desăvârșit și fără lipsă de vreun bine deoarece este Duhul puterii și înțelepciunii Tatălui, adică al Fiului, într-adevăr este înțelepciune și putere.

Deoarece Sfânta Fecioară a născut trupește pe Dumnezeu unit cu trupul după Ipostas, spunem că ea este Născătoare de Dumnezeu, nu ca și cum existența firii Cuvântului ar avea început din trup (căci era „la început și Dumnezeu era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu” (In. 1: 1-2) și El este Făcătorul veacurilor, împreună-etern cu Tatăl și Creator a toate), ci, după cum am spus deja mai înainte, deoarece a unit cu sine după Ipostas partea omenească și a răbdat naștere trupească din maică, nu ca având lipsă în mod necesar pentru propria fire și de nașterea în timp și în vremurile de pe urmă ale veacului, ci ca să binecuvinteze și principiul însuși al existenței noastre și, după ce L-a născut o femeie pe El unit cu trupul, să înceteze mai departe blestemul împotriva a tot neamul, care trimite la moarte trupurile noastre din pământ și, dizolvând prin Sine pe „în întristări vei naște fii” (Fac. 3: 16), să arate ca adevărat ceea ce s-a zis prin glasul proorocului: „a fost înghițită moartea cea tare” (Osea 13: 14) și iarăși: „A șters Dumnezeu orice lacrimă de la tot omul” (Is. 25: 8). Căci din această cauză zicem că El prin iconomie a binecuvântat nunta și a plecat chemat în Cana Galileii împreună cu sfinții apostoli.

Acestea am fost învățați să cugetăm de la Sfinții Apostoli și Evangheliști și de toată Scriptura insuflată de Dumnezeu și din mărturisirea adevărată a fericiților Părinți. Cu toate acestea trebuie să fii în acord și evlavia ta și să te conformezi fără nici un vicleșug. Iar cele pe care este necesar să le anatematizeze evlavia ta sunt aranjate în această epistolă a noastră:

I: Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu (căci a născut trupește pe Cuvântul cel din Dumnezeu, Care S-a făcut trup), să fie anatema.

II: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul după Ipostas și că Unul este Hristos cu trupul Său, adică Același Dumnezeu și Om laolaltă, să fie anatema.

III: Dacă cineva împarte ipostasurile în Hristos cel Unul, după unire, legându-le numai cu legătura cea după vrednicie, adică după autoritate și putere și nu mai degrabă prin venirea laolaltă (συνόδου) printr-o unire naturală, să fie anatema.

IV: Dacă cineva atribuie la două persoane, adică ipostase, expresiile din Evanghelii și scrierile apostolice, fie cele rostite de sfinți despre Hristos, fie cele rostite de El Însuși despre Sine și pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înțelege deosebit de Cuvântul cel din Dumnezeu, iar pe altele ca unele vrednice de Dumnezeu numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, să fie anatema.

V: Dacă cineva cutează să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu și nu că este mai degrabă Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul și prin fire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup și S-a făcut părtaș la fel cu noi de sânge și trup, să fie anatema.

VI: Dacă cineva cutează să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul și Stăpânul lui Hristos și nu mărturisește că El este Dumnezeu și om totodată, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi, să fie anatema.

VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mișcare ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, și că bună-voirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El, să fie anatema.

VIII: Dacă cineva va cuteza să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie închinat împreună cu Dumnezeu Cuvântul și împreună slăvit și că el este numit împreună Dumnezeu, ca ceva în altceva (căci cuvântul “dimpreună” adăugat mereu ne silește să înțelegem aceasta) și nu cinstește pe Emanuel cu o singură închinare și nici nu-I înalță o singură slavoslovie, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, să fie anatema.

IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus Hristos a fost slăvit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină și că de la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate și de a săvârși minuni între oameni și nu zice dimpotrivă că și Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui, să fie anatema.

X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pre Sine pentru noi întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl. Așadar, dacă cineva zice că nu S-a născut arhiereu și apostol al nostru Însuși Cuvântul cel din Dumnezeu atunci când S-a făcut trup și om ca noi, ci ca un alt om alături de El deosebit din femeie sau dacă cineva zice că El a adus ofrandă și pentru Sine Însuși, iar nu numai pentru noi (căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoștea păcatul), să fie anatema.

XI: Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și că El este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci că este al altcuiva alături de El, unit la un loc cu El după vrednicie, adică având numai o locuință dumnezeiască și nu că este făcător de viață, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului Care are putere de a face vii toate, să fie anatema.

XII: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul și că a fost răstignit cu trupul și că a gustat moartea cu trupul, făcându-Se întâi născut din morți, întrucât este viață și făcător de viață ca Dumnezeu, să fie anatema.

Observații succinte: Această scrisoare a apărut după ce Sf. Chiril a reacționat la afirmațiile nestoriene care ajunseseră până în Egipt în eparhia sa. Erezia s-a întărit și au urmat rupturi de comuniune. Nestorie a excomunicat pe unii clerici și mireni, iar alții au întrerupt ei înșiși pomenirea lui, apelând la ajutorul Episcopului alexandrin, după cum se poate constata din altă scrioare (nr. 11). După ce a fost implicat în această dispută și papa Celestin, s-a ajuns la decizii sinodale la Roma și Alexandria de condamnarea a învățăturilor nestoriene.

Trebuie observat că în acest punct Nestorie este numit „împreună-slujitor” și, deci, era încă în comuniune cu arhiereii ortodocși. Pe de altă parte, Sf. Chiril și toți episcopii din Sinodul egiptean păstrau comuniunea cu cei care se rupseseră de Nestorie, recunoscând astfel justețea unui asemenea gest.

Deși verbal Nestorie mărturisea Simbolul de Credință, îl înțelegea greșit în anumite puncte și era nevoie să dea clarificări în acele privințe.

Poziția mea transparentă pe tema întreruperii pomenirii în fața contestărilor

Corabia mântuitoare a Bisericii (Imagine: Creștin ortodox)

După ce am scris o serie întreagă de articole în care m-am străduit să cercetez și să expun viziunea mea legată de erezia ecumenistă și întreruperea pomenirii episcopilor semnatari sau susținători ai Sinodului din Creta, mă simt dator moral să vin cu precizări pentru a-mi contura mai bine poziția în contextul în care au apărut acuzații foarte ciudate și difuze. Pentru că nu sunt indicate clar care sunt greșelile de care sunt blamat și cei care le emit nu m-au contactat sau nu au fost dispuși să le discute în particular, formulez pe scurt ce am de spus pe acest subiect.

Mai întâi, acuzele vin din partea d-lui Silviu Chirilă și apoi sunt preluate de la el de pr. Matei Vulcănescu. Ei spun că totul pornește de la o expresie a mea din care ar reieși că întreruperea pomenirii este o acțiune greșită. Părintele Matei mai aduce în discuție interpretarea mea asupra canonului 15 I-II, care ar fi problematică. Acestea sunt suprapuse pe aprecierile pozitive făcute de vloggerul Cristian-creștin ortodox la adresa mea și negative față de restul nepomenitorilor. Concluzia lor sugerată este că aș fi infiltrat, agent SRI și trădător.

Nu mă privește ce declară Cristian-creștin ortodox

Catalogările vloggerului în cauză asupra nepomenitorilor nu mă privesc pe mine direct. Eu personal nu am afirmat că ei ar fi ieșiți din Biserică sau că ar duce lupta „din afară” și că ar fi valabilă caterisirea lor, care ar fi fost decisă pentru că sunt extremiști. Am făcut câteva emisiuni cu el, dar nu știu să fi făcut astfel de declarații și nici în particular.

Iarăși, aprecierea lui că eu nu aș fi caterisit pentru că sunt mai temperat, iar alții au suferit asta pentru că ar fi fanatici nu vine de la mine. Eu cred că este o opinie personală a lui nefundamentată. Spre exemplu, în Arhiepiscopia Iașilor cunosc cel puțin 10 preoți nepomenitori care nu au fost caterisiți, printre care și eu. Există și doi caterisiți, Ierom. Pamvo și pr. Ioan Ungureanu. De ce a ales să procedeze diferențiat așa Mitropolitul Teofan este de domeniul speculației. Aș putea să mă lansez în așa ceva, dar nu cred că are rost. În orice caz, este evident neadevărată afirmația lui Silviu că, în afară de mine, toți preoții au fost caterisiți indiferent că au părăsit parohiile (locul de slujire al) lor sau nu.

Mai precizez aici că eu am fost dat afară din Mănăstirea Trei Ierarhi după ce am întrerupt pomenirea pe motiv că nu mă încadrez în programul liturgic în situația nou creată. Nu intru aici în alte detalii pentru că nu vreau să mă victimizez și să arăt cum s-a procedat; îmi asum situația și nu cred că puteam face altceva.

Nu întreruperea pomenirii are principii greșite, ci impunerea ei ca singură soluție

Am făcut o afirmație ce poate fi interpretată eronat în articolul O evaluare corectă a unui preot pomenitor asupra evenimentului din Creta (2016): Sinod tâlhăresc. După cum am explicat într-un comentariu ulterior acolo și prin cuvintele introduse în paranteză în textul inițial, nu m-am referit că oprirea pomenirii ar duce la dezbinări și ar fi bazată pe principii greșite, ci centrarea luptei pentru dreapta credință în jurul ei. Altfel spus, există și alte mijloace la care se poate apela și nu trebuie impusă tuturor.

În contextul în care pr. Mihail Deliorga, un preot pomenitor, a făcut o critică amplă Sinodului din Creta, cred că afirmațiile mele pot fi încadrate ușor în context și înțelese în mod corect. Altfel, până și Scriptura poate fi denaturată de cei cu rea voință, cu atât mai mult cuvintele mele. În plus, am adus clarificările necesare și nu cred că ar trebui să fie acesta un subiect de dispută în contextul dat.

Canonul 15: erezia episcopului și a Bisericii

În privința acuzațiilor aduse de pr. Matei că eu aș afirma că nu trebuie oprită pomenirea episcopului decât dacă există un Sinod eretic sau dacă întreaga Biserică este în erezie, pot spune că nu poate indica vreo afirmație a mea de acest fel. În plus și în primul rând, nu am fost contactat, consultat și întrebat despre acestea, așa cum susține, ci doar am colaborat în trecutul nu foarte îndepărtat.

Nu mă pot apăra pe acest subiect pentru că nu înțeleg ce anume mi se impută și nici nu am reușit să-l contactez personal pentru detalieri.

Agent al Patriarhiei/Mitropoliei

Suspiciunile care planează asupra mea că aș fi agent și intrus al Patriarhiei sau Mitropoliei în rândul nepomenitorilor nu mi se par rezonabile pe temeiurile de mai sus. Pot să declar că nu sunt așa și niciodată în trecut sau în prezent nu am colaborat cu Patriarhul sau cu MMB mai mult decât că fac parte din ele ca monah, cleric și traducător de cărți, cu atât mai puțin în scopuri distructive pentru Biserică sau securistice. Nu urmăresc întoarcerea nepomenitorilor la episcopii lor fără renunțarea de către cei din urmă la erezia parafată la Sinodul din Creta.

Da, consider că și preoții care nu au întrerupt pomenirea ar trebui să fie atrași în acest demers de contracarare a ereziei și am încredere că există conștiință ortodoxă printre ei. Nu este obligatoriu ca ei să întrerupă pomenirea, ci să ne sprijine, să existe colaborare. În acest sens, trebuie să existe disponibilitate și din partea noastră, nu doar să cerem lor să ne urmeze.

Tabloul general

În final, îmi înfățișez un tablou general cum îl văd eu al reacției corecte față de erezia ecumenistă.

Este necesar și de datoria episcopilor și a Sinodului să sancționeze orice abatere dogmatică ce apare în sânul Bisericii. Există și situații când tocmai clerul superior este prins de erezie și, în loc să ia măsuri de condamnare, acesta o promovează. În acest caz, preoții sau episcopii inferiori celor care cad în această greșeală pot să reacționeze chiar și prin întreruperea pomenirii, după cum menționează canonul 15. Aceasta nu înseamnă că fac ei dreptate, nici că se protejează de erezie, ci că depun eforturi să fie izbăvită Biserica de dezbinarea ce vine din noua învățătură greșită, conform textului canonului invocat. Trăim, într-adevăr, într-o astfel de situație astăzi.

Scopul urmărit este convocarea unui Sinod ortodox care să îndrepte lucrurile și să ceară pocăința episcopilor eretici sau să-i condamne. Îndreptățirea unei astfel de acțiuni împotriva ierarhilor vine din faptul că „apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”, după cum se afirmă în Enciclica din 1848. Punerea în practică trebuie să fie chibzuită, să urmărească înlăturarea răului prin convingerea celorlalți că există un pericol real și mare. Întreruperea pomenirii, conform canonului 15, pornește de la dovedirea concludentă a abaterii dogmatice și a faptului că este propovăduită fățiș și fără rezerve. După acest demers, ruperea comuniunii este menită să arate gravitatea situației și că trebuie luate neapărat măsuri de îndreptare de către forurile competente. Vocea celor care cer acest lucru trebuie să fie a Bisericii, clară, unitară și bazată pe învățăturile patristice.

Mai trebuie precizat că nu se poate cere o asemenea atitudine de la creștini sau clericii fără pregătire temeinică teologică sau duhovnicească; ei se pot atașa de alții în care au încredere sau pot aștepta soluționarea cauzei. Este mai importantă pentru unii ca aceștia lupta cu patimile decât să se angajeze în acțiuni peste puterile lor. Strictul necesar este să nu afirme și să promoveze erezia.

Traseul meu ca nepomenitor

Intenția de a întrerupe pomenirea o aveam în minte încă de la terminarea Sinodului din Creta, bazată pe lectura din trecut a cărții Cele două extreme. Însă nu mi-am închipuit că se va ajunge aici, ci credeam naiv că ierarhia va lua măsuri pentru a nu adopta până la capăt erezia ecumenistă.

La momentul când a fost alcătuită Scrisoarea celor din Moldova de somare a ierarhului cu oprirea pomenirii, nu am acceptat să o semnez pentru că nu am considerat că mă reprezintă. Nu am fost de acord cu amenințarea din prima cu încetarea comuniunii, ci am considerat că este necesară mai întâi o dezbatere onestă a problematicii și abia după aceea s-ar fi putut ajunge la această măsură.

Am urmat eu singur această linie, am cerut și am a obținut într-un final o întrevedere cu IPS Teofan și am întrerupt pomenirea lui abia după ce m-am convins că nu este dispus să pună deloc să fie pusă în discuție semnătura din Creta.

M-am străduit ulterior și public să documentez această perspectivă cu trimiteri la scrierile Sfinților Părinți în diferite articole, cum ar fi: Rostul întreruperii pomenirii, Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului, Mărturii patristice cu privire la întreruperea comuniunii pe teme de credință, Întinarea prin erezie – o concepție zelotist-schismatică și multe altele.

Accept orice dezbatere onestă și sunt deschis spre îndreptare în caz că sunt semnalate eventuale greșeli. Sunt pasibil de greșeli și chiar îmi doresc o cercetare serioasă la care să contribui și eu sau care să fie făcută fără mine. Din nefericire, nu am găsit această disponibilitate până acum.

Tuturor le recomand să evite slujbele săvârșite de arhierei sau clerici ecumeniști. Nu pot să le impun această atitudine pentru că nu cunosc nici o normă bisericească în acest sens, ci doar să le-o recomand.

Mai precizez ideea foarte importantă că Tainele și slujbele nu depind de clerici întru totul, ci sunt alte Bisericii și ale lui Hristos prezent în ele. De multe ori, credincioșii pot trăi mai adânc rugăciunea și împărtășirea decât slujitorul, chiar dacă, pe de altă parte, clericii transmit mai vibrant sau ascund pe Dumnezeu în slujbe prin trăirea lor.

Nu doresc să mă angajez în dispute sterile și răutăcioase, ci doar mi-au cerut asta unii și resimt nevoia să clarific cât mai bine lucrurile. Altfel, nu agreez deloc forma calomniatoare și nebisericească la care au apelat cei care mă atacă fără măcar să-mi dea putința să mă apăr. Totuși sper să se poată ajunge la o clarificare a problemei create și mulțumesc celor care au făcut chiar și puțin până acum în acest sens, fără să le-o cer eu.

Sfatul patristic pentru cei neinstruiți teologic

În final, consider că pentru credincioșii, clericii și monahii nepregătiți teologic sunt potrivite sfaturile din Filocalia XI, fără ca asta să însemne resemnare și acceptare a ereziei:

695. (V. 696) Întrebare: Dar dacă în dispută ereticul îl încercuieşte pe dreptcredincios prin cuvânt, oare nu e bine să-i sar în ajutor acestuia, pe cât pot, ca nu cumva, biruit, să se clatine în dreapta credinţă?

Răspuns: Dacă porneşti să vorbeşti înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, aceasta e ca o învăţătură. Dar, dacă învaţă cineva neavând puterea, cuvântul lui nu e con­vingător, ci neroditor. Deci, dacă nu aduci nici un folos, ce trebuinţă e să vorbeşti? Dar, dacă voieşti cu orice preţ să dai un ajutor, grăieşte în inima ta lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse şi Care poate să facă mai mult decât ceea ce-I cerem, şi El va face voia Lui cu cei ce sunt în dispută, iar tu vei afla smerenie în acest lucru. Presu­pune că cineva aruncă pe un om oarecare cu puterea în închisoare pe nedrept, dar altul, văzând ceea ce s-a petrecut şi neputând să se opună sau să schimbe ceea ce s-a făcut, se duce pe ascuns ca să spună unuia mai puternic, iar ace­la îl eliberează pe cel închis cu puterea; cel ce l-a aruncat pe acel om în închisoare se tulbură, dar nu ştie cine l-a vestit pe acela. Aşa e şi aici. Să alergăm la Dumnezeu întru credinţă şi pentru fraţii noştri întru rugăciunea inimii. Şi Cel ce S-a jurat întru Sine Însuşi că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa vieţii” (I Tim. 2, 4) va face cu ei după voia Lui.

Erezia ecumenistă amăgește și pe teologi. Este necesară o combatere extinsă [VIDEO-Pr. Mihail Deliorga]

Câteva exemple de teologi ortodocși de seamă care au fost prinși de amăgirea ecumenistă sunt relevante pentru a dovedi și înțelege ce amploarea pe care a luat-o această erezie. Pr. Mihail Deliorga supune atenției greșelile dogmatice în care au căzut personalități precum Pr. George Florovski, Cuv. Sofronie Saharov, pr. Dumitru Stăniloae. Pe lângă aceasta, îndreptățește atitudinea de a întrerupe pomenirea în limitele canonului 15 I-II:

Observațiile noastre: Din păcate, pozițiile vădit ecumeniste ale unor Părinți importanți au dat un avânt nefast mișcării ecumenice și smintitor pentru credincioșii simpli. Chiar dacă există și atitudini mult mai sănătoase precum a Sf. Iustin Popovici, totuși s-a creat o breșă care trebuie depășită, revenit pe făgașul firesc al Bisericii apostolice.

Da, chiar și Sfinții se pot înșela în probleme dogmatice. Un caz celebru este găsit în răspunsurile Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare. În urma unor întrebări, dă mărturie prin descoperire de la Dumnezeu cum au fost înșelați Sf. Grigorie de Nazianz și cel de Nyssa: „Deci ascultaţi înştiinţarea care mi s-a dat de la Dumnezeu înainte cu trei zile de a-mi fi scris voi întrebarea. Toţi Părinţii, sfinţii şi drepţii şi robii adevăraţi ai lui Dumnezeu, care au bineplăcut lui Dumnezeu, să se roage pentru mine! Dar nu socotiţi că, sfinţi fiind, au putut cuprinde cu adevărat toate adâncurile lui Dumnezeu. Căci zice Apostolul: „Din parte cunoaştem şi din parte prooro­cim” (I Cor. 13, 9), şi iarăşi: „Unuia se dă prin Duhul una, altuia alta şi nu toate unui singur om, ci unuia acestea, altuia acelea, dar toate le lucrează unul şi acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4-11). Şi, cunoscând Apostolul că cele ale lui Dumnezeu sunt necuprinse, a strigat zicând: „O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi de neurmate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?” (Rom. 11, 33-34). Străduindu-se, deci, ei înşişi să fie învăţători sau siliţi de oameni să ajungă la această stare, au înaintat foarte mult, ridicându-se şi peste învăţătorii lor şi au alcătuit prin înştiinţarea de sus noi învăţături. Dar au rămas în acelaşi timp păstrând predaniile învăţătorilor lor, deci şi învăţături care nu erau drepte. Şi după aceea, înaintând şi ajungând învăţători duhovni­ceşti, nu L-au rugat pe Dumnezeu în privinţa învăţătorilor lor, să le arate dacă cele spuse de ei au fost grăite prin Duhul Sfânt. Ci, socotindu-i pe aceia înţelepţi şi cunoscători, n-au făcut deosebirea între cele susţinute de ei. Şi aşa s-au ames­tecat învăţăturile învăţătorilor lor între învăţăturile pro­prii. Şi au grăit uneori din învăţătura pe care au aflat-o de la aceia, iar alteori din înţelegerea minţii lor. Şi aşa s-au scris acele cuvinte în numele lor. Căci, luând unele de la alţii şi înaintând şi îmbunătăţind cele luate, ei au grăit de la Duhul Sfânt ceea ce au fost învăţaţi prin El. Dar au grăit şi din învăţăturile primite de la învăţătorii lor dinainte de ei, nedeosebind cuvintele acelora de ale lor sau negândind că trebuie să ia înştiinţare de la Dumnezeu prin cerere şi rugăciune, de sunt acelea adevărate sau nu. Aşa s-au amestecat învă­ţăturile. Şi pentru că s-au grăit de către ei, s-au scris sub numele lor. Când, deci, auzi pe vreunul dintre ei că a auzit de la Duhul Sfânt ceea ce grăieşte, aceasta e o înştiinţare pe care trebuie s-o credem. Dar, când grăieşte acele cuvinte (despre apocatastază și preexistența sufletului), nu-l auzi spunând aceasta. Căci nu e din înştiinţarea de la Duhul, ci din învăţătura dascălilor lui de mai înainte. Şi, din respect pentru cunoştinţa şi înţelepciunea lor, nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre acestea de sunt adevărate.” (Filocalia 11, Întrebarea 604)

Cât despre pr. George Florovski, am tradus acum câțiva ani un articol despre viziunea sa ecumenistă speculată de cei de astăzi, dar de care se pare că s-a dezis: Protoiereul Gheorghe Florovski a fost ecumenist sau nu?

Pr. Dumitru Stăniloae se știe foarte bine că a împărtășit viziunea ecumenistă, pe care a transpus-o în mai multe articole, ba chiar și în a sa Teologie Dogmatică Ortodoxă. Desigur că s-a dezis de această atitudine la bătrânețe prin afirmația clară că ecumenismul este mai mult un produs al masoneriei, dar din nefericire, nu a făcut și o revizuire dogmatică amănunțită. Astfel că nu rămânem cu o viziune detaliată mărturisitoare pe acest subiect.

Demersul pr. Mihail este foarte nimerit și de dorit. Înainte chiar de întreruperea pomenirii și independent de aceasta, este necesară o dezbatere teologică de acest fel pentru a da claritate și greutate efortului de a combate derapajele ecumeniste și a întări cugetul ortodox. Nu în ultimul rând, este remarcabil accentul pus pe abordarea duhovnicească a subiectelor dogmatice.

Confuziile teologice despre ecumenism sunt perpetuate chiar și de cunoscători ca Ep. Petru Pruteanu. Necesitatea unei clarificări bisericești

Imaginea ecumenismului, care nu se încadrează în tradiția sfântă ortodoxă (Foto: OrthodoxWitness)

Mi-au sărit în ochi de curând două materiale promovate de Episcopul din diaspora rusă Petru Pruteanu care se ocupă de subiecte liturgice, specialitatea sa, dar care ating și subiectul ecumenismului și al întreruperii pomenirii. Duplicitatea care răzbate în privința celor din urmă întărește convingerea că există o mare necesitate să fie clarificat subiectul bisericește în maniera cea mai concludentă.

Am ales să mă refer la acest Părinte nu pentru că ar avea greșeli evidente, ci dimpotrivă, pentru că este studios și cunoscător și totuși răzbat de la dânsul idei cel puțin confuze pe tema ecumenismului. Aceasta arată plaga și erezia ce domină actualmente Biserica; nu e un subiect lămurit, ci unul sensibil și tratat cu clătinări de către unii și chiar cu erori grave de către alții.

Într-un dialog video făcut la Schitul Lacu și într-un interviu luat Părintelui Macarie Simonopetritul (min 32:45-42:00) sunt atinse tangențial sau mai direct teme legate de ecumenism, Sinodul din Creta și întreruperea pomenirii.

Confuzii în dialogul video cu P. Theologos

Materialul video este promovat atât de canalul Chiliei athonite, cât și de cel propriu al său. Diferența de titlu sugerează că Ep. Petru nu pune accent pe subiectul ereziilor, deși îl atinge în prezentarea sa. Totuși este un subiect vital în sine și, din păcate, există unele afirmații discutabile.

După ce spune că „istoria Sinoadelor Ecumenice și așa mai departe” arată că în trecut erezia atrăgea de la sine nepomenirea episcopului în greșeală sau chiar a Patriarhului și trebuia clarificat subiectul, pr. Teologos intervine prin afirmația că erezia în discuție era declarată numai în Sinod, idee acceptată întru totul de PS Petru. Apar aici câteva contradicții interne. Oprirea comuniunii cu episcopul eretic „fără a-l scoate vizibil din Biserică” se poate face doar înainte de Sinod. După o hotărâre sinodală, intervine excomunicarea, nici nu se mai pune problema comuniunii în vreun fel prin pomenire sau conslujire. În final se rămâne cu impresia că este împăcată și capra, și varza în mod artificial.

O altă afirmație duplicitară, punctată chiar și în montajul video este că: „Nu pot considera erezie orice nu corespunde cu îngustimea minții mele (de necunoscător)” și că nu mă pot distanța de alții pe motive banale, cum ar fi diferențele de ritual de împărtășire. Dar sunt trecute cu vederea abaterile dogmatice precum ecumenismul, care a fost ratificat sinodal chiar la Creta 2016.

Exemplul cu Arie față de care Biserica ar fi avut îngăduință nu este unul tocmai fericit și nici relevant la situația actuală. Acesta a fost condamnat întâi local în Alexandria și apoi la Sinodul I Ecumenic, iar ulterior s-a încercat politic reabilitarea lui, dar a murit rușinos fix înainte de a izbuti aceasta. Se deduce că este necesară o cercetare sinodală și nu mergem după propriile păreri și avem îngăduință față de eretici, însă nu putem trage concluzia că subiectele tari pot fi evitate constant sau chiar validate la nivel sinodal, cum se întâmplă cu ecumenismul semnat la Sinodul din Creta. Se ajunge astfel la imitarea Sinoadelor tâlhărești din trecut.

Mai precis legat de subiectul Arie, cei din Alexandria nu au așteptat Sinodul de la Niceea ca să-l anatematizeze, ci au făcut-o ei sinodal înainte. Apoi doar a fost luată în discuție reabilitarea lui sau condamnarea finală și categorică a teoriilor lui eronate. La Sinodul I Ecumenic nu a fost primit Arie ca un nevinovat, ci a fost luată în discuție discutată erezia lui care se răspândise prea tare. Ierarhii de atunci nu au disprețuit hotărârea locală, ci s-au îngrijit de neghinele care luaseră avânt.

Mai departe, deși Părintele vorbește despre un „dor după unitate” cu ereticii, acesta nu e nici bun, nici necesar, nici gândul lui Hristos. Într-adevăr, avem durere pentru rătăcirea ereticilor, dar nu putem ajunge de aici la asemenea idei. Unitatea este urmărită în cadrul Bisericii, nu cu ereticii.

Am punctat aceste aspecte pentru a arăta încurcăturile și contradicțiile care răzbat, deși mesajul pe ansamblu este unul ortodox, nu sincretist. Delimitarea față de catolici și eretici în general e categoric făcută de Ep. Petru în acest video. Dar neclaritatea și indulgența față de ecumenismul care, iată, este semnat și sinodal în Creta, acestea dor și sunt o poticneală. Se perpetuează o confuzie și o delăsare tocmai de către cineva care insistă adeseori pe necesitatea de clarificări teologice. Și nu e normal să dorim lămuriri pe subiecte mărunte, înghițind pe cele grave.

Soluții bune, dar și confuze de la P. Macarie Simonopetritul

Poziția aceasta împăciuitoare cu răul poate fi văzută și în celălalt material indicat, în interviul luat Părintelui Macarie de la M-rea Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Deși este un dialog pe teme liturgice, este iarăși atins subiectul „Creta” mai clar de data aceasta.

Părintele Macarie îl cataloghează drept un eșec pentru că a nu a reunit Bisericile Locale și nu a luat în discuție temele importante, ci le-a evitat. Sinodul din Creta nu a reușit decât să scoată în evidență „incapacitatea intelectuală și spirituală a ierarhiei și haosul instituțional”. Drept urmare, el nu-i înțelege pe cei care luptă chiar și în 2023 cu Sinodul din 2016 „în loc să îngroape mortul”. Pe de altă parte, deplânge pe drept cuvânt lipsa de dialog și transparență a ierarhiei, care duce la schisme și le adâncește.

În ciuda criticii aduse, este de neînțeles împăciuitorismul cu situația creată. Nici un Sinod eretic nu a rămas necondamnat în istorie. În plus, „mortul” e cât se poate de viu; ecumenismul respiră chiar puternic atât prin planurile de unire și manifestările ecumeniste oficiale, cât și prin sminteli la nivel mai mic, cum e participarea unor ierarhi la sărbătorile evreiești sau afirmațiile explicit „academice” sincretiste făcute de Pr. Vasile Răducă, pentru a fi date două exemple umile.

Pe scurt, dacă ar fi vorba de erori administrative și lipsuri intelectuale și spirituale ale ierarhiei, atunci da, ar trebui să trecem cu vederea eșecurile. Însă, dacă este vorba de greșeli dogmatice care frământă Biserica, așa cum chiar este cazul cu ecumenismul de azi, atunci lipsa de reacție fermă din partea unor Părinți duhovnicești este de neînțeles. Aduce mai mult a confuzie teologică sau compromis din frică lumească de persecuții.

Necesitatea unor clarificări teologice bisericești

Confuziile promovate de persoane duhovnicești la un asemenea nivel indică o boală gravă care a pătruns și stăpânește în Biserică, o erezie care trebuie clarificată teologic. Deși Părinții tradiționaliști nu sunt adepții acestei rătăciri, totuși se vede o indolență, o subestimare și o neînțelegere ortodoxă a fenomenului, care este redus la o simplă scăpare omenească ce poate fi tolerată fără a fi abordată. E ca și cum Biserica poate resorbi această otravă de la sine, închizând ochii la ea.

Situația este similară cu ereziile din trecut, care au fost respinse temeinic pentru a fi combătuți promotorii lor și pentru a întări în dreapta credință poporul credincios. Nu e necesar doar a cere respectarea tradiției și învățăturii ortodoxe, ci a o arăta și scoate la iveală așa cum au făcut toți mărturisitorii. Adică nu e suficientă doar o simplă afirmare a Ortodoxiei și o negare a ecumenismului, ci apare nevoia unei mărturisiri detaliate și bine închegate. Dogma Sfintei Treimi, a firilor și Persoanei lui Hristos, a lucrărilor necreate ale harului dumnezeiesc și celelalte învățături doctrinare au fost elaborate de Părinții Bisericii atunci când a trebuit, deși nu erau necunoscute.

Cu toate că apărarea credinței în fața ereziilor s-a făcut mereu prin recurs la învățătura apostolică, biblică și patristică anterioară, totuși a fost resimțită nevoia unor formulări clare și de condamnarea rătăcirilor care apăreau în decursul timpului. La fel și astăzi, este necesară o exprimare limpede și fără echivoc a învățăturii ortodoxe în fața provocării ecumeniste. În primul rând este trebuincioasă precizarea că e vorba de o dogmă, nu de un aspect marginal, apoi de explicitarea unității și ființei Bisericii conform catehismului ortodox.

Abaterile Sinodului din Creta nu constau doar în organizarea deficitară și necanonică, ceea ce-l transformă în Sinod tâlhăresc, fără să-i ia statutul de Sinod. Și nici nu e vorba numai de utilizarea improprie a termenului de „Biserică” în documentele sale. Ceea ce cântărește greu este concepția neortodoxă despre existența unor „Biserici” separate care ar forma împreună în mod magic Biserica apostolică spartă în bucăți divizate. În acest sens, este greșit a urmări unitatea împreună cu ereticii, ci corect este a dori ca și ei să vină la unitatea Bisericii, așa cum se exprimă Sf. Ignatie Teoforul (Epistola către filadelfieni III, 2).

Până la o astfel de clarificare, pozițiile ortodoxe, dar conciliante ale Bisericilor Locale, ale Sfântului Munte Athos sau ale Părinților și credincioșilor tradiționaliști nu fac decât să cauționeze trădările de credință și să țină în amorțire conștiințele celor mulți. Din nefericire, această atitudine face rău Ortodoxiei în ansamblu.

Ecumenismul – erezie în desfășurare. Definire, stadiul actual și remediu

Așa-zisele Biserici surori Catolică și Ortodoxă (Imagine: UJO)

Credința creștină, fiind sfântă și nepământească, s-a confruntat mereu de-a lungul timpului cu erezii care i-au denaturat caracterul ceresc și au încercat să o reducă la o convingere omenească facilă, netrebnică pentru mântuire. Ereziile, atât învățăturile, cât și grupările bisericești formate pe baza lor, au constituit mereu pericole la adresa dreptei credințe și Biserica le-a depărtat de la sine pentru a se proteja. Din nefericire, curentul ecumenist din zilele noastre distruge acești anticorpi printr-o concepție strâmbă, care constituie ea însăși o erezie, adică o abatere dogmatică.

Ce este ecumenismul

Mișcarea care urmărește, chipurile, să unească pe toți creștinii și chiar toate religiile pentru a ajunge la  unitatea între toți și care prezintă această acțiune drept una plăcută lui Dumnezeu constituie rătăcirea cu care ne confruntăm cel mai mult în aceste vremuri. Năzuința după cer este înlocuită cu propunerea unei păci pământești de natură religioasă. Lupta cu lumea și decăderea ei este dată la o parte pentru a instaura o împăcare tocmai cu viața aceasta trecătoare. De parcă unitatea Bisericii nu a fost păstrată de atâtea veacuri prin condamnarea ereziilor, ci trebuie atinsă prin împăcarea cu ele. O astfel de unitate, care ține să adune pe cât mai mulți laolaltă pe plan pământesc, nu să-i curețe ca să se lipească de Dumnezeu, este o mare înșelare.

Mijloacele folosite sunt rugăciunile în comun, dialogurile teologice inter-creștine, căutarea unei unități între oameni în dauna unirii cu Dumnezeu, cu Hristos. Depărtarea de erezii este prezentată ca o faptă negativă, plină de ură și dispreț, pe când împăcarea cu dușmanii și potrivnicii credinței adevărate este înfățișată drept un act de bunăvoință și pace plăcută lui Dumnezeu.

Existența atâtor erezii produce mirare în sufletele multora și efortul de a căuta adevărul în atâtea rătăciri este epuizant și cere multă trudă. Însă Biserica mereu s-a distanțat de orice amăgire pentru a păstra nealterată credința cerească primită o dată pentru totdeauna. Această delimitare a fost un reflex normal din partea celor care caută pe Dumnezeu în mod curat pentru a nu-și pierde râvna sfântă și legătura vie cu El, pentru a nu cădea în concepții și fapte hulitoare și mincinoase.

Ecumenismul tocmai această pază de rătăciri o înlătură și pune în locul ei unirea cu ele. În forma sa extremă, el neagă orice graniță a Bisericii și orice claritate în credință, fiind suficientă o îndreptare vagă spre Dumnezeu, fără dogme clare și nestrămutate. Însă există și forme de ecumenism moderat, care dinamitează concepția despre Biserică, prin care se șterge definirea ei și raportarea corectă și sfântă față de ea. Mai concret, este negată unitatea și unicitatea ei. Articolul din Crez prin care Biserica este caracterizată drept „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească” cu referire la cea Ortodoxă este strâmbat în noima lui. Se vorbește de o Biserică a lui Hristos care cuprinde și pe eretici sau se regăsește în diferite grade și la ei. Tainele sunt prezentate ca fiind lucrătoare și la ei prin forma exterioară. Drept urmare, apare necesitatea dialogului și unirii cu aceștia pentru a întregi și împlini Biserica apostolică.

Această viziune distruge tot ce au făcut Sfinții Părinți, care au păstrat intacte și integre atât dreapta credință, cât și unitatea Bisericii de-a lungul timpului în fața diverselor erezii cu care ea s-a confruntat. În loc să fie privite acestea drept uscăciunile tăiate și aruncate afară, ele sunt considerate păstrătoare ale Evangheliei. În loc să fie tratate ca niște otrăvuri și vrăjmași ai adevărului, ereziile sunt abordate ca bâjbâiri nevinovate și cu bună intenție.

Răstălmăcirea citatelor biblice: „Ca toți să fie una” și „o turmă și un Păstor”

Pasajul cel mai des invocat și cel mai grav răstălmăcit de ecumeniști din Evanghelie este cel din rugăciunea arhierească a Mântuitorului dinainte de răstignirea Sa: „ca toți să fie una” (In. 17: 21). Această cerere este privită ca referindu-se la toți creștinii, inclusiv eretici, și la o unitate care se realizează între ei.

Dar versetul anterior din contextul scripturistic ne arată că termenul „toți” se referă la apostoli și la „cei ce vor crede în Mine (Hristos) prin cuvântul lor”. În plus, credința avută în vedere nu este una simplă, declarativă, cum o aveau evreii în Legea lui Moise, dar care nu L-au primit, ci L-au răstignit pe Hristos. Ci este vorba despre o credință nelumească, după cum se înțelege din versetele anterioare: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării” (v. 12) și: „le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume” (v. 14) și: „sfințește-i întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (v. 17).

Cât despre unitatea pentru care Se roagă Hristos, aceasta nu este pur și simplu între oamenii credincioși, ci cu Tatăl, cu Dumnezeu. El Însuși precizează: „după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (v. 21), adică după cum Mântuitorul este una cu Tatăl, așa și apostolii devin una cu Tatăl și cu Fiul (și cu Duhul Sfânt). Lucrarea aceasta este una harică, prin schimbarea adusă de intervenția dumnezeiască: „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (v. 22). Nu este vorba de o simplă adeziune la cuvântul Evangheliei, ci de o trăire a ei corectă și în adevăr.

Abia în felul acesta, prin mărturia unirii cu Dumnezeu și prin dragostea și buna înțelegere întreolaltă, care se nasc din harul Lui, se poate ajunge ca „lumea să creadă că Tu (Tatăl) M(pe Hristos)-ai trimis” (v. 21). Necredincioșii nu pot fi convinși să primească pe Hristos doar pentru că nu ar exista dezbinări, ci abia atunci când văd o viețuire în dragoste cerească, evanghelică.

Această interpretare a versetului în cauză se găsește la toți Părinții bisericești mai vechi și mai noi, pe când viziunea ecumenistă nu se găsește decât la teologii moderni, care doresc să impună direcția cea nouă.

La fel și referința la „o turmă și un Păstor” (In. 10: 16) este răstălmăcită pentru a lărgi contextul dincolo de limitele Bisericii spre eretici. Însă Hristos se referă că vor fi o turmă apostolii și credincioșii dintre iudei împreună cu „alte oi, care nu sunt din staulul acesta”, adică nu dintre evrei, ci dintre neamuri. Este vorba despre constituirea Bisericii formată nu doar din iudei, ci și din neamuri. Nicidecum nu se poate raporta acest verset la credincioși și eretici, pentru că Mântuitorul nu vorbea cu apostolii sau cu credincioșii botezați, ci cu fariseii pe care îi mustra. Deci turma este formată din alăturarea neamurilor care au credință curată, în contrast cu necredința fariseilor, saducheilor și conducătorilor iudaici din acea vreme.

Nu există Taine în afara Bisericii

Excomunicarea ereticilor sau despărțirea lor de Biserică a dus la pierderea continuității apostolice și a harului sacramental. Acest lucru îl spune Sf. Vasile cel Mare în primul său canon. Este vorba atât de eretici, cât și de schismatici, după cum considera și Sf. Ciprian al Cartaginei.

Primirea ereticilor prin mirungere fără botez sau a clericilor fără hirotonirea lor din nou nu constituie o dovadă a acceptării acestor Taine în cadrul comunităților rupte de Biserică, ci iconomii și pogorăminte pentru a face mai ușoară revenirea individuală a persoanelor rătăcite la dreapta credință și în staulul mântuitor. Nici un canon și nici o scriere patristică nu conține o astfel de învățătură, care ar veni în directă contradicție cel puțin cu Părinții menționați mai sus.

Extra Ecclesiam nulla salus este principiul de bază al Bisericii, spus de Sf. Ciprian al Cartaginei (Epistola LXIII, XXI, 2, Către Iubaianus), adică: În afara Bisericii nu este mântuire. Aceasta deoarece nu există credință dreaptă. De aceea nici de Taine autentice nu putem vorbi.

Desigur că există situații când unii oameni din afara Bisericii se pot mântui. Chiar Sf. Ciprian, în aceeași scrisoare menționată, afirmă despre catehumeni că se mântuiesc dacă li se întâmplă să mărturisească pe Hristos înainte de a fi botezați. Dumnezeu lucrează asupra sufletului omenesc și direct, fără mijlocirea Tainelor, cum a fost cazul cu sutașul Corneliu (Fapte, 10:45-46), spre exemplu, revărsând harul Său. Însă aceasta nu înseamnă că putem extrapola de la cazuri de persoane particulare la structuri bisericești întregi. Dacă inima unora din afara Bisericii poate să aibă credință curată și să primească har, un cult eretic se caracterizează prin deviere dogmatică și rătăcire.

Abateri ecumeniste concrete

Depărtarea de cugetul și rânduiala ortodoxă se înregistrează prin participarea oficială la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile speciale cu catolicii și anticalcedonienii. Această implicare a fost decisă la cel mai înalt nivel la Sinodul din Creta.

Practic, rugăciunile în comun din cadrul săptămânii ecumenice din ianuarie și orice alte afirmații cu iz ecumenist au fost validate de către Sinodul menționat. Dacă până atunci acestea puteau fi interpretate ca opinii personale și nereprezentative pentru Biserică, de atunci ele sunt oficializate.

Abaterea concretă constă în „teoria ramurilor nedepline”, adică în conceptul că Biserica lui Hristos cuprinde confesiuni depline (Biserica Ortodoxă) și nedepline, ultimii având doar elemente și rămășițe din Biserica primară. Practic, Biserica cea una, sfântă din Crez nu mai este considerată cea Ortodoxă, ci una mai încăpătoare și mai inclusivistă. În practică, această doctrină justifică și conduce la rugăciuni și slujbe în comun cu excepția Liturghiei, adică la comuniune bisericească, dar nu și euharistică, dacă se poate spune așa.

Aceste idei sunt eretice pentru că se abat de la definițiile din Crez. Ele nu sunt nici măcar de natură schismatică, așa cum ar putea fi schimbarea calendarului, pentru că ating nivelul dogmatic, chiar dacă se încearcă negarea acestui fapt.

Promovarea ecumenismului

Există factori care propagă acest flagel în sânul Ortodoxiei. Aceștia se găsesc îndeosebi în cadrul Patriarhiei de Constantinopol, care are activitatea cea mai bogată în această direcție. Cel mai probabil și dovedit în multe situații, aceasta este controlată de către agenți politici din SUA, care impun o agendă concretă, după cum se constată din colaborarea strânsă de mai multe decenii.

De asemenea, Patriarhia Alexandriei, fără mulți credincioși și vulnerabilă, aflată la cheremul politicii grecești și poziționată între musulmani și monofiziți, este o altă sursă de vulnerabilitate. Chiar și Patriarhia Antiohiei s-a aflat pe aceeași linie de apropiere îndeosebi de monofiziți, dar în ultimul timp s-a mai redresat. Bineînțeles că înclinații ecumeniste se găsesc în multe alte Biserici Locale, la ruși, greci, ciprioți, dar sub un oarecare control.

La noi, românii, ierarhii, Facultățile de Teologie și majoritatea preoților educați în seminarii au promovat după căderea comunismului ideile ecumeniste și acum există un flanc puternic în această direcție. Este duhul vremii să crezi într-un Dumnezeu al tuturor, care nu se uită la religia omului.

În urma poziționării unor duhovnici cunoscuți împotriva ecumenismului și în ultimul timp a protestelor de după Sinodul din Creta, s-a cristalizat și un front de apărare a credinței în fața căruia se manifestă prudență. Dar interesele mondialiste sunt mai puternice și înclină balanța în favoarea ecumenismului. Pe de altă parte, bunul simț stricat manifestă o reținere să se dezică de faptele eretice ale ierarhiei din respect neghiob față de conducerea bisericească.

Aici trebuie precizat că ecumenismul se manifestă prin desacralizare, printr-o perspectivă adogmatică, pur lumească, după cum ar fi exemplul Pr. Vasile Ioana în discursul său Fain și simplu de la Oradea de acum câteva zile. Redăm mai jos o secvență virală care surprinde derapajele dogmatice, deși sunt destule și la nivel moral, bisericesc și duhovnicesc:

Preoți, mireni și chiar purtători de cuvânt pe această linie sunt destui și sunt promovați de mass-media. Ei încearcă să dea tonul.

Mascarea ereziei

Din nefericire, discursul deșănțat ecumenist este apărat și chiar dublat de o altă linie constituită din duhovnici și teologi ancorați în viața Bisericii, dar care justifică aceste deraieri.

Dacă în cazul împărtășirii Mitropolitului Nicolae Corneanu din 2008 au existat reacții de opoziție și dezaprobare în urma cărora și Sinodul mare a dat măcar un pas înapoi, astăzi cu greu se găsesc voci care să înfiereze semnăturile de la Sinodul din Creta. Dimpotrivă, sunt arătate atitudinile extreme ale nepomenitorilor și luate ca pretext să fie înghițită erezia (spre exemplu, P. Zaharia Zaharou, care apără ideile rătăcite ale Mitr. Ioannis Zizioulas).

Dar există o serie de teologi, ierarhi și preoți care justifică greșelile dogmatice din Creta într-un mod nejustificat. Spre exemplu, IPS Ierotheos Vlachos din Grecia a fost un opozant al Sinodului, dar numai de fațadă, sfârșind prin a-l arăta ca pe ceva tolerabil, folosind argumente false teologic și istoric. Concret, cele vreo 40 de Sinoade între primul și al doilea Ecumenic nu au conlucrat la găsirea unei formule cât mai clare dogmatice, ci s-au condamnat reciproc, ortodocșii și arienii din acea vreme.

La un nivel mai de mase, Părintele Rafail Noica a pledat și el spre dezincriminarea Sinodului pentru că a folosit un limbaj plastic. Chiar dacă el însuși spune că e nevoie de luare aminte ca nu, făcând pe prostul, să ajungem chiar să fim, pare că tocmai aceasta s-a întâmplat. Pentru că nu este vorba doar de folosirea termenului de Biserică impropriu pentru eretici, ci chiar de a-i considera astfel.

Amintesc în treacăt de atitudinea Sfântului Munte pe acest subiect, care a fost una diplomatică și ilicită. A evitat să înfiereze erezia și chiar să o abordeze punctual, iar hotărârile Sinaxei au fost luate în ciuda opoziției unor Mănăstiri și prezentate ca fiind ale întregului Athon. Pe un subiect dogmatic ar fi fost corect să existe o hotărâre unanimă, nu majoritară și duplicitară.

Dar nu numai personalitățile cu renume din Ortodoxie au luat parte la această trădare, ci majoritatea zdrobitoare a preoților și mănăstirilor. Argumentul invocat este că nu ne privește, ci răspunderea este a episcopilor. Ca și cum noi am fi străini de ierarhia superioară.

Însă cel mai greu aspect al acestei situații consider că este acela că această poziție a oamenilor duhovnicești este o obișnuință cu trădarea și cu abaterea de la credință. E ca și cum ar spune că nu-L cunosc pe Omul Acesta (Hristos) și credința Bisericii.

Vocile ecumeniste nesancționate introduc o obișnuință, o nouă linie și normă. Acestea capătă aderență și îndrăzneală prin nepăsarea vinovată a celor drept-credincioși. Treptat, se poate ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la formarea unei noi tradiții.

Mărturisirea ortodoxă

În fața acestei decăderi treptate și grave este nevoie de o mărturisire vie, nu de o atitudine de muzeu. Credința este și trebuie să fie viață și comoară, nu un exponat din vremuri apuse. Ea trebuie apărată dacă este în noi, și nu în vreo vitrină. Formulele dogmatice nu sunt niște expresii consfințite pentru totdeauna și de neatins, ci cuvinte vii care trebuie apărate și împlinite pentru a avea viață din ele.

Credința în Biserică rămâne autentică atunci când o păstrăm curată, când reacționăm față de cei care vor să o strâmbe, când nu o dăm după moda fandosită a societății.

În vechime, Sfinții Părinți au dezvoltat subiectele dogmatice aflate sub atacul ereticilor. Dogma Sfintei Treimi a fost nuanțată prin conceptele de ipostas, fire, natură și persoane. Firile lui Hristos au fost definite ca neîmpărțite, nedespărțite, neamestecate și neschimbate, iar voința și lucrările ca fiind ale firii, nu ale persoanei. Despre icoane a fost elaborată o doctrină care să combată rătăcirile iconoclaste. Și multe alte aspecte teologice au fost clarificate pentru a nu exista loc de rătăcire.

În același mod, și astăzi este necesară o teologie edificatoare asupra relației Bisericii cu ereticii din cauza înțelegerii greșite care domină nu doar pe credincioșii simpli, ci care a pătruns chiar și printre cei mai duhovnicești.

Desigur că ecumenismul are un pronunțat caracter pământesc și profan, dar el atacă esența credinței și este de factură eretică. Induce idei strâmbe despre Sfintele Taine, despre Botez, despre spovedanie, despre sfințenie. Pierderea acestor repere ne lasă pradă unui „ecumenism lucid”, care nu este decât masca și pretextul pentru a ne ține de cele lumești și a ne rușina de Hristos, de adevăr și de rânduielile cerești ale Bisericii.

Eschivarea de la discutarea aspectelor problematice dovedește doar alipirea de minciună și nevoia de a masca acest lucru. Nu folosirea termenului de „Biserică” pentru eretici este greșeala incriminată, ci teoria ramurilor, a unității pierdute și a Bisericilor nedepline, participarea la mișcarea ecumenică, la Consiliul Mondial al Bisericilor, care are un regulament eretic, rugăciunile în comun și sincretismul religios. Și, bineînțeles, esențialul este ca toți creștinii ortodocși să creadă în Biserica Ortodoxă una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească.

Nepomenitorii, sub un asalt continuu. De data aceasta Pr. Claudiu Buză

Nu ca și cum s-ar fi slăbit vreo clipă prigonirea celor care au întrerupt pomenirea, dar plângerea penală care i s-a făcut recent este un episod care reliefează bine situația din teren.

Mesajul Părintelui legat de atacul pe care l-a primit:

Către Protopopiatul Urziceni, ESC

Hristos a înviat!

Mă bucură nespus faptul că vă îngrijiți de buna rânduială în Biserică lui Hristos, însă deplâng faptul că ați ales să o slujiți după chipul și asemănarea lumii acesteia. Ați apelat la autoritățile statului și mi-ați făcut plângere penală pentru că mi-am îngropat creștinește un fiu duhovnicesc aflat pe calea îngrădirii de erezia ecumenismului. Întreaga familie a ales această cale a nepomenirii și nu există niciun regret în alegerea făcută.
Cum credeți că puteți să-i constrângeți pe credincioșii îngrădiți de erezie după minciuno-sinodul din Creta să vă urmeze, să vă pomenească la Sfânta Liturghie, când se vede limpede lucrarea voastră de trădare a credinței?! Nici măcar legile statului nu le cunoașteți, ce să mai spunem de cele bisericești! Oare nu ați citit în Constituția României că libertatea credinței nu poate fi îngrădită în niciun chip?
,,Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale” (Constituția României, Art. 29, 1).
Eu ar trebui să vă fac plângere penală, dar nu mă cobor la nivelul vostru, folosindu-mă de legile omenești. Sunteți vrednici de milă și vă iert din toată inima!
Nu voi mai deschide Pidalionul, la Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pentru a vă arată că voi, propovăduitorii ereziei ecumeniste, faceți schismă în Biserică. L-am deschis degeaba la Consistoriul bisericesc, fiindcă ați ales capetele de acuzare după voia stăpânului „Învinge”! Este trist faptul că pe teritoriul județelor Sloboziei și Călărașilor, singura instituție care își judecă propria cauză este „Sfânta” Episcopie! Nu ai șanse de câștig în instanța bisericească, chiar dacă probele pe care le prezinți sunt de netăgăduit. Episcopul, devenit pseudoepiscop, își judecă propria cauză! Protopopiatele se supun orbește pentru a duce nedreptatea și sfidarea mai departe, spre vătămarea celor docili și manipulați.
Vă compătimesc și vă spun sincer, cu durere, că mă îngrijorează drumul pe care ați ales să mergeți. Eu rămân fiu al Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă voi spuneți că am ieșit din Biserică. Credeți-mă că nicicând nu am stat mai bine altoit pe Trupul Bisericii lui Hristos, întru mărturisirea Adevărului. Treziți-vă și veniți la Ortodoxie, întru adevărul lui Hristos!

Reflecțiile noastre: Ar trebui să existe o reflectare mai profundă asupra prigonirii constante asupra celor care combat ecumenismul la modul relevant. Coroborat cu faptul că există mișcări oficiale de inducere a unirii și recunoașterii celorlalte „Biserici”, cine mai poate afirma că ceea ce s-a semnat în Creta este doar un foc de paie, nu o erezie în toată regula?

În loc de combateri dogmatice și canonice, este ciudat că mereu conducătorii Bisericii apelează la subterfugii și utilizarea forței autorităților civile acolo unde sunt epuizate silniciile intra-bisericești. Este adevărat că nepomenitorii îi deranjează, însă cei care au provocat dezbinarea sunt chiar ierarhii.

Foarte posibil că nici episcopii să nu fie ecumeniști convinși. Totuși ei se fac instrumente ale parcursului ecumenist actual. Sunt la mijloc între directivele mondialiste și credincioșii ortodocși, dar fac jocul celor dintâi atunci când sunt puși să aleagă.

Fără să încalce el vreo lege, nu este normal să se înregistreze acest atac asupra Pr. Claudiu. După toate celelalte procese bisericești nedrepte, acțiunea de acum mai trasează un contur nefast portretului trădător al ierarhiei.

Nepomenirea ca reacție față de Sinodul din Creta poate părea o cauză deranjantă și irelevantă, după cum insinua aseară Pr. Dan Bădulescu. Vina ar fi doar a ierarhilor și responsabilitatea noastră ar fi una insignifiantă, care ar trebui redusă la simpla păstrare la nivel personal a dreptei credințe pentru că nu ni s-a impus nimic. Este adevărat acest lucru pentru cei mai puțin intăriți credință și mai nefamiliarizați cu dogmele și canoanele, dar nu este o limită obligatorie pentru toți. Deși s-ar fi impus o condamnare la nivel oficial a ecumenismului și a Sinodului din Creta care l-a legiferat, este lăudabilă reacția celor de rând în contextul paraliziei conștiinței ierarhiei. Cugetul ortodox autentic nu poate să rămână impasibil la toate aceste trădări fără să devină sterp, rațional sau mort și apostat. Dimpotrivă, ar trebui ca și credincioșii de rând să-i sprijine pe cei care au ales să dea lupta cea bună. Bine, asta în tot iureșul care s-a creat.

Și totuși Sinodul din Creta nu este un subiect ca celelalte pentru că reprezintă o depășire a liniei roșii, o abatere de la credință. Spre exemplu, cazul Corneanu din 2008 a fost unul punctual și personal, nu unul dogmatic, nu a implicat doctrina Bisericii. La fel, restricțiile din pandemie nu au atins esența Bisericii, până la urmă, precum nici propunerile recente de revizuire a calendarului. Cu totul altceva este ecumenismul semnat în Creta, care reprezintă o lovitură încă nevindecată pentru că nu există o retractare și nu poate rămâne așa.

O discuție necesară despre nepomenire cu credincioși sinceri. Lipsește una la nivel oficial

Recomandăm următoarea discuție pe marginea situației din Biserica noastră Ortodoxă, care este invadată de erezia ecumenismului. Aceasta a fost găzduită pe un canal de Telegram de un preot care nu a întrerupt pomenirea și are căutări și întrebări sincere. Este un subiect de Postul Mare pentru că dreapta credință este nelipsită din preocuparea celui care se alipește de Hristos prin pocăință.

Fără a fi o dezbatere care epuizează subiectul, ea stârnește interesul prin maniera corectă de abordare, fără prejudecăți lumești și manipulate, pornind de la rământarea și constatarea evidentă că ne confruntăm cu o erezie în plină rafală, anume ecumenismul.

Întreruperea pomenirii ierarhilor este posibilă datorită faptului că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă, cum a fost calendarul. Situația este diferită. De aceea se urmărește distincția între schismă și erezie, între o abatere de la norme administrative și canonice și o deviere dogmatică.

Discuția despre calendar poate fi completată de cei interesați cu informații mai amănunțite pornind de la articolul pe care l-am scris mai demult: Calendarul bisericesc. Observații generale.

Înregistrarea poate fi ascultată audio de pe Youtube:

În mod firesc, subiectul întreruperii pomenirii a survenit după ce a fost discutat lăudabil cel al conștiinței dogmatice:

Gâlceava cu ortodocșii a d-lui Bănescu. Sau despre ecumenismul Patriarhiei

Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?

În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?

Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.

Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.

Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.

Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.

Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu

De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.

Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.

Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.

Prin urmare, cel mai probabil, indignarea d-lui Bănescu a fost stârnită de cei care au săvârșit această rânduială liturgică. Filmarea cu Pr. Ioan Ungureanu la parohia Schit Orășeni și cea a Pr. Matei Vulcănescu din diaspora sunt două din posibilele poticniri pentru spiritul deschis spre alteritate al reprezentantului Patriarhiei.

În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.

Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos

Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.

Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări:
– „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc.
– „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos.
– „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte.
– „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii.
– „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii.
– „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele.
creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.

Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.

Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.

Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.

Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică

Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.

Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.

Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.

Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.

Combaterea ereziei ecumeniste pe înțelesul tuturor (Pr. Dan Popovici) VIDEO

Recomandăm acest șir de patru predici ale Pr. Dan Popovici, care urmăresc eliberarea credinciosului ortodox de duhul rău al ecumenismului. Documentate și aplicate, sunt binevenite pentru oricine este interesat să-și păstreze sufletul curat în dreapta credință cu trăire ortodoxă. Părintele Dan este slujitor și duhovnic la Mănăstirea Someșul Cald și bine face că are această mărturisire ziditoare pe tema fierbinte a ereziei ecumenismului.

Translate page >>