Virusarea credinței. Persistența IPS Ierotheos în poziția teologică pro-vaccinare

După ce într-o primă instanță Mitropolitul Ierotheos și-a manifestat deschis adeziunea la discursul vaccinist oficial printr-o circulară trimisă în propria Mitropolie, a urmat apoi o revenire pe acest subiect datorată criticilor care i-au fost adresate. De data aceasta, textul semnat este unul teologic și mai bine închegat. Din păcate, el atrage atenția în mod negativ, ca și Starețul Efrem de la Vatopedi, din cauza faptului că poziționarea lor produce sminteală, venind din partea unor figuri bisericești reprezentative (pentru Biserica Greacă și Sfântul Munte).

Acest nou text, intitulat Pandemii de felurite forme, aduce lămuriri suplimentare, deși afirmă că „unii întreabă despre subiecte la care deja s-a răspuns în textul pe care se presupune că l-au citit și-l judecă”. Cele șase subteme din cuprinsul răspunsului Mitr. Ierotheos sunt: 1. Ascultarea de Sinodul grec, 2. conducerea Bisericii prin Sinoade, chiar dacă acestea pot fi tâlhărești, 3. carantina din Vechiul Testament pentru lepră este un model pentru abordarea virusului de astăzi, 4. invocarea cuvintelor unor părinți sfinți este nepotrivită și sunt scoase din context, 5. măsurile restrictive sunt științifice și Biserica nu e normal să le conteste și 6. scopul pe care îl au în vedere clerul și credincioșii trebuie să fie dobândirea harului dumnezeiesc.

Scopul viețuirii creștine

Chiar dacă este cea din urmă temă abordată, scopul pe care trebuie să-l aibă în vedere orice credincios și păstorii Bisericii este cel mai important aspect al vieții creștine. În textul IPS Ierotheos se face vorbire despre păstorire în contrapondere, dar și în legătură cu teologia. Astfel, „teologia fără pastorație este gândire (simplă) și pastorația fără teologie este slujire lumească”. „Mulți clerici se ocupă (adesea) cu lucruri străine de misiunea lor. Scopul de bază al slujirii pastorale este să-i conducă pe oameni la Hristos prin Biserică, astfel încât să fie activată lucrarea sufletului lor și să fie reaprins harul botezului și al mirungerii, care există în adâncul inimii creștinilor. … Din nefericire, clericii de astăzi am lăsat această lucrare, care este «de mult preț înaintea lui Dumnezeu», acest «om ascuns în inimă­­» și ne ocupăm cu alte lucruri, care sunt exterioare, de detaliu și nu țin de veșnicie.”

Chiar dacă nu spune explicit, prezentarea vieții duhovnicești pe care o face Mitropolitul este o critică la adresa acelora din cadrul Bisericii care se opun măsurilor restrictive pandemice. Iar acest aspect devalorizează tot mesajul său, care este unul perfect valabil în sine. Se ajunge la o teologie despre harul lui Dumnezeu metodică, exactă, perfectă, dar idealizată, desprinsă de realitate. Este dat la o parte esențialul, anume că lucrarea dumnezeiască sălășluiește în inimile iubitoare de adevăr, sincere, care nu fac concesii cu lumea. Mai exact, este foarte bine să urmărim interiorizarea, rugăciunea și dobândirea harului lui Dumnezeu, dar nu ca un pretext pentru a ignora și a înghiți minciunile și batjocura la adresa Bisericii, manifestate prin închiderea lăcașurilor de cult, prin forțarea vaccinării, prin mutarea orei de săvârșire a slujbei Învierii, prin catalogarea Sfintelor Taine drept surse de infecție… Pentru a folosi cuvintele Scripturii, „nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (Cor.14: 20). Sau, altfel spus, să fim înțelepți ca șerpii (Mt. 10: 16), adică să ne păzim mereu capul, care este credința, potrivit Avvei Dorotei.

Așadar este foarte adevărat că scopul demersurilor noastre, al viețuirii noastre, trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, dobândirea harului, învierea lăuntrică. Însă nu putem transforma această lucrare într-o tehnică abstractă, aseptică, desprinsă de morală, de discernerea între bine și rău. Mai ales că de multe ori am fost îndemnați la rugăciune doar de fațadă, pentru a ni se induce inacțiunea, indolența, renunțarea la mărturisire.

Conducerea sinodală a Bisericii

O altă temă importantă este a modului cum este condusă Biserica. IPS Ierotheos absolutizează Sinodul grec și Sinoadele în general. El scrie: „Toți episcopii ne-am luat angajamentul înainte de hirotonie că vom asculta de Biserică: «Mă voi supune mereu și cu dragă inimă în cele bisericești și Sfântului Sinod ca instanță bisericească supremă». … Și, înainte de a primi administrarea Mitropoliei, am dat asigurarea că vom păzi legile statului”. În continuare apreciază că „argumentul dezbinării, că adică Sfântul Sinod dezbină pliroma Bisericii prin deciziile pe care le ia, este superficial. Prin aceasta se consideră că cei care invocă deciziile organismelor sinodale și ale organismelor mondiale de sănătate și ale altor centre mondiale dezbină poporul, în timp ce aceia care reacționează la astfel de decizii se luptă pentru unitatea Bisericii și a societății!!”.

Mai departe, vorbește și despre Sinoade la general, în decursul istoriei: „Ce să spun despre argumentele unora că și Sinoadele fac greșeli și se referă la Sinoade «tâlhărești» ? Desigur, există Sinoade care fac greșeli și aceasta se datorează membrilor care le compun. Sinodul este un regim harismatic, după cum se vede la primul Sinod Apostolic din Ierusalim, din anul 48 d.H.”.

„Dar subiectul este cine judecă dacă un Sinod a căzut în greșeli? Poate oricine, care nu a gustat lucrarea Sfântului Duh, care mai ales gândește politic, nu teologic, să decidă ca un Papă că Sinodul a făcut o greșeală și să spună că este eretic? Acest lucru se face sinodal, după cum vedem în toată istoria bisericească. De la Sinodul I Ecumenic (325) până la Sinodul II Ecumenic (381) au trecut 56 de ani cu lupte, au fost convocate aproape 30 de Sinoade care au alcătuit diferite «Simboluri» și în final Sinodul II Ecumenic a stabilit forma finală a «Simbolului de credință­­­». A trebuit în continuare să vină Sinodul III Ecumenic (431) ca să impună deciziile Sinoadelor I și II.”

Această perspectivă este una contorsionată și ilogică. Dacă fiecare Sinod trebuie să fie validat de un altul ulterior, atunci nu există nici o decizie definitivă și clară pentru că va trebui să fie, la rândul ei, recunoscută de un alt Sinod. În plus, referința istorică la Sinoadele dintre Primul și Al Doilea Sinod Ecumenic este un falsă. Acele multe Sinoade nu au alcătuit diferite mărturisiri de credință, ci unele contrare unele cu altele, ba chiar arienii eretici au anatematizat pe ortodocși și invers. Nu a fost vorba de o dezbatere, ci de o confruntare, care s-a încheiat la Sinodul II de la Constantinopol (381). În descrierea elegantă a patrologului S. Papadopoulos, „prin aceste sinoade, pozitive sau negative, au fost puse bazele practicii procedurii sinodale în Biserică… Prin hotărârile lor canonice au arătat, pozitiv sau negativ, structura Bisericii drept organism teantropic. … Majoritatea covârșitoare a sinoadelor au avut drept scop înlăturarea sau înlocuirea Sinodului de la Niceea”[1] și a credinței drepte semnate acolo. Fără a intra mai mult în amănunte, există mărturii de primă mână că acele Sinoade s-au condamnat între ele, nu au produs formule de mărturisire diferite, ci contrare, care se anulau unele pe altele. Scrierile Sf. Atanasie cel Mare din acea vreme sunt elocvente în acest sens, spre exemplu. Acea perioadă a fost una de lupte care au fost încordate, nu dezbateri și cooperare pentru a găsi exprimarea cea mai bună a credinței. Biserica a fost în pericol din cauza Sinoadelor tâlhărești și nu le consideră un factor pozitiv, ci le șterge din memoria ei. Sinodul II Ecumenic a fost mare nu pentru că a judecat pe cele dinaintea lui, ci pentru că a luat o hotărâre corectă, ziditoare, în acord cu Sinodul I de dinainte. Fiecare Sinod este validat de receptarea în Biserică, nu de un altul, după cum se spune în Enciclica Patriarhală din 1848: „La noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”.

Mitr. Ierotheos mută greșit atenția și confundă opoziția față de hotărârile sinodale greșite cu condamnarea lor oficială. Evident că un Sinod va fi osândi tot sinodal, dar asta nu exclude și nu interzice reacția poporului, ci chiar o presupune și o cere. În sprijinul ideilor sale, aduce alte mărturii istorice false, cum că Patriarhul Sofronie ar fi condamnat sinodal monotelismul. Acel Sinod adunat în Cipru s-a încheiat indecis, fără o hotărâre finală. Iar Sinodul de la Ferrara-Florența (1438/9), până să fie condamnat de cel din 1484, a fost repudiat de credincioși și chiar de Sf. Marcu al Efesului și mulți alți clerici, care sunt de lăudat și de urmat. A spune că nu trebuie să reacționăm față de hotărârile sinodale pentru că acestea pot fi anulate doar la același nivel înseamnă o răstălmăcire grosolană. Deciziile tâlhărești sunt respinse tocmai datorită reacției sănătoase a credincioșilor, iar lipsa ei ar duce la prelungirea agoniei.

Afirmațiile despre Sf. Sofronie și Sinodul de la Ferrara-Florența sunt la fel de eronate ca și aceea că „Sf. Maxim Mărturisitorul ne-a arătat modul cum să corectăm o decizie sinodală greșită, mai ales pe teme dogmatice, când s-a folosit de această structură a Bisericii pentru a combate deciziile greșite”. Până la convocarea, împreună cu Papa Martin a Sinodului de la Lateran, nu trebuie uitat că Sf. Maxim a combătut și s-a împotrivit ereziei, nu a așteptat să apară din senin o decizie corectă oficială.

Așadar nu trebuie să ridicăm deciziile sinodale pe un piedestal suprem, ci să le cinstim pe cele corecte și să le combatem pe cele tâlhărești. Reacția nu trebuie să fie „într-un mod papistaș, autarhic, autonom, antibisericesc”, e drept; nu anulăm nevoia unor decizii sinodale, dar ea este foarte utilă și necesară. Nu e corect să fie încadrată și caracterizată cu astfel de epitete depreciative orice opoziție, băgând la pachet și negând chiar și atitudinile sănătoase.

Restricțiile de astăzi au ecou în Vechiul Testament??

Pentru a da greutate mai mare cuvintelor Sf. Nicodim Aghioritul, invocate în Enciclica sa, Mitropolitul face apel la fel de incorect la măsurile de izolare aplicate leproșilor în Vechiul Testament. Sunt puerile afirmațiile de genul: „sunt prevăzute rânduieli conform cărora cei care erau bolnavi de lepră trebuiau să se depărteze nu numai de viața liturgică, ci și de societate” sau că „Hristos a tămăduit câțiva leproși, dar nu a izbăvit omenirea de lepră, lucru pe care l-a făcut prin oamenii de știință ai epocii noastre”. De fapt, leproșii nu erau excluși de la cult, ci pur și simplu dintre oameni, iar știința nu vin în continuarea vindecărilor Mântuitorului; e vorba de registre diferite: religios și medical.

De altfel, comparația între lepră și coronavirus este irelevantă. Virulența și modul de transmitere sunt absolut diferite. În plus, asimilarea măștii cu faptul că leprosul trebuia să aibă gura acoperită (Lev. 13: 45) este ridicolă pentru că avea capul descoperit, iar acoperământul din jurul gurii părea mai mult un semn de recunoaștere a leprosului care trăia în afara societății. Oare acest rol îl are masca în zilele noastre? La fel, nu are nici o legătură izolarea de astăzi cu cea a celui bănuit de boală timp de șapte zile până se va încredința preotul dacă e lepros sau nu.

Sunt foarte logice măsurile de carantinare câtă vreme sunt utile și vorbim de o boală foarte periculoasă care necesită izolare. Bineînțeles că și bisericile ar trebui supuse la un astfel de regim pentru a nu fi transformate în focare de infecție, dar în cazul în care se justifică, nu abuziv.

Cuvintele Sfinților nu pot fi invocate de oricine

Referirea la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul este pe jumătate corectă. Într-adevăr, cuvintele sale nu pot fi invocate cu claritate în sprijinul ideii că vaccinurile de astăzi sunt rele.

Sf. Paisie a spus: „Au pecetluit tone de pești si-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăși a apărut o boală, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu și, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. … Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea”. Aceste afirmații este greu să fie luate drept o proorocie pentru virusul de astăzi, ci mai degrabă ca un exemplu cum putem fi controlați. Nu știm dacă vaccinurile anti-covid sunt pentru urmărirea populației, dar în mod clar sunt periculoase pentru sănătate, sunt pentru control social, supunere oarbă, reeducare și discriminare. Au mai degrabă un efect social și cultural decât unul sanitar.

Cât privește argumentul că ucenici ai Sf. Paisie s-au vaccinat, acesta are o credibilitate redusă. În nici un caz nu știm dacă ar fi procedat Cuviosul la fel cu ucenicul său, Ierom. Paisie, duhovnicul Mănăstirii Sf. Ilarion, cu obștea maicilor de la Suroti, unde este mormântul Sf. Paisie, sau cu părintele Hristodul, biograful său. Nici măcar faptul că însuși Mitr. Ierotheos l-a cunoscut bine nu este un garant că știe mai sigur cum ar fi procedat astăzi.

În mod sigur cuvintele amintite mai sus ale Sf. Paisie sunt un semnal de alarmă că se poate introduce un control al populației chiar și prin vaccinuri. Din nefericire, nu este vorba doar despre o cipuire, ci de o reeducare și aliniere la un regim tiranic. Afectează mult mai direct sufletul decât prin intermediul unui semn în trup.

Știință și conspiraționism

Atitudinea față de dispozițiile medicale emise de organele competente este un subiect delicat. Afirmația că „Sfântul sinod trebuie să respecte deciziile specialiștilor pe teme medicale și să teologhisească pe teme de competența lui. Niciodată până acum nu a fost întrebată Biserica de către creștini, nici nu a luat decizii despre vaccinurile pe care le facem pentru diferite boli din fragedă vârstă…” este una absolut corectă. Însă există o contradicție flagrantă cu implicarea de astăzi a Sinodului grec de a recomanda vaccinarea (chiar și fără obligație), precum și cu poziția însuși Mitr. Ierotheos de a trimite o enciclică în eparhia sa în același scop.

Desigur că nu este de înțeles și nu poate fi acceptată „demonizarea științei” și „modul demonic de reacție al unor creștini, care leagă toate de Antihrist”. Dar nici implicarea oficială și neoficială a Bisericii în campania de vaccinare sau de impunere a unor restricții abuzive, la fel de demonice, chiar dacă au aparență mai plăcută.

Sfaturile Sf. Paisie sunt foarte utile și lămuritoare pentru a discerne atât atacul demonic din partea conducătorilor lumii, de înrobire față de viitorul Antihrist, cât și reacțiile exagerate, care trebuie temperate cu atitudinea corectă în Hristos. Un pasaj elocvent este acesta: „Părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila? -“Politețea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoși pentru că vor fi … europeni. Vor arăta că sunt la înălțime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune: “Fără pecete vă chinuiți! Dacă ați fi primit-o, nu ați fi trăit așa de greu”. Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraș, să cultive grâu, cartofi. Să pună puțini măslini și atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puține găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că și provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu țin mult, ci se strică repede. Firește, greul va dura puțin, trei-trei ani și jumătate”.

Concluzii

Viziunea Mitropolitului Ierotheos despre rolul credincioșilor în Biserică este una instituțională, cu argumente teologice precare și răstălmăciri istorice. Fără trimiteri precise, verificabile, ba chiar eronate, argumentele folosite cad în derizoriu. Din păcate, este un motiv în plus să fim atenți la duhul învățăturilor și îndrumărilor care ni se dau.

În discuție nu este doar problematica vaccinării și pandemiei în general, ci funcționarea corectă a Bisericii. Nu este de mirare că pe alte teme importante, cum este ecumenismul parafat în Creta sau schisma ucraineană, este instaurată o răceală și indiferență vinovate printre clerici și credincioși. Dacă nu conștientizăm că trebuie să fim într-o continuă ascultare și armonie cu tradiția sfântă a Bisericii transmisă până la noi, rămânem doar la nivelul conformării cu o ierarhie tot mai depărtată de principiile evanghelice autentice. Chiar dacă nu este vorba de greșeli directe ale Bisericii Române, suntem și noi conectați la Ortodoxia mondială, ba chiar avem scăderile noastre pe alte teme similare.


[1] Patrologie, vol. II/1, Ed. Bizantină, București, 2009, p. 33.

Schismaticii ucraineni sunt susținuți mai departe de Mitr. Ierotheos; Patriarhul Ierusalimului vizitează Rusia; Constantinopolul vizează Biserica Cehă

Romfea.gr: Mitropolitul Ierotheos: „Rusia și Ucraina”

Mitropolitul Ierotheos devine un susținător înverșunat al cauzei schismaticilor ucraineni, nu doar un simplu partizan al lor. Din nefericire, alunecă tot mai departe de linia Bisericii.
Într-un articol despre „Rusia și Ucraina”, face o prezentare a relației dintre cele două state bazându-se exclusiv pe o singură carte, scrisă de Anne Applebaum. Pe lângă faptul că autoarea este americană, căsătorită cu un polonez, care nu poate aduce informații istorice de încredere fie și numai din prisma simpatiilor sale personale, concluziile Mitropolitului de pe urma unor observații istorice politice sunt dezamăgitoare. Nimeni nu contestă dezastrul uman provocat de comuniștii ruși în Ucraina, îndeosebi în timpul foametei din anii ’30, totuși istoria nu se restrânge doar la atât nici ca timp, nici ca spațiu.

Câteva concluzii deplorabile teologic:

„Oricine pricepe de ce au urmat reacții din partea Bisericii Moscovei la fiecare proclamare a independenței bisericești în Ucraina.” Totuși trebuie precizat că Sfinți precum Lavrentie de Cernigov nu au validat acțiunile acestea nici pe plan bisericesc, nici politic. Și nu au fost agenți ruși, ci Părinți duhovnicești.

„Se mai explică de ce unii ucraineni au întrerupt orice dependență de Biserica Moscovei și au trecut la autohirotonii. După cum, la fel, pricepe astfel oricine că politica Moscovei a condus gruparrea creștinilor să caute protecție de la Papa și a format Uniația în Ucraina.” Oare chiar poate justifica situația politică formarea unei Biserici fără episcopi, prin așa-zisa hirotonie a unuia de către preoți? Însă cel mai grav este că justifică uniația, greco-catolicismul. În primul rând, acesta nu a apărut de curând, ci în sec. XVI la presiunea catolicilor polonezi, cam cum s-a petrecut în Transilvania. Pe lângă distorsionarea faptelor istorice la cel mai josnic nivel, este justficată orice trădare și trecere la catolici în ciuda trecutului martiric al Bisericii noastre.

Romfea.gr: Întâlnire a Patriarhului Ierusalimului cu președintele Rusiei V. Putin

Scopul vizitei la Moscova începând cu 19 noiembrie a.c. a Pariarhului Teofil este primirea premiului „Patriarhul Alexei al II-lea”. Acesta a avut o întrevedere cu Președintele Rusiei, în care a fost exprimat sprijinul din partea Rusiei pentru Ierusalim și mulțumirea din partea oaspetelui pentru implicare în problemele bisericești din Orientul Mijlociu.

Astăzi Patriarhul Teofil a slujit împreună cu Patriarhul Chiril al Moscovei.

Totodată, în cadrul Sfintei Liturghii, atunci când a primit distincția „Patriarhul Alexei II”, acesta i-a invitat la sine pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale pentru a discuta despre păzirea unității panortodoxe.

UJO: Fanarul începe capturarea Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia?

Într-o altă Biserică Locală, cea din Ținuturile Cehe și Slovacia, sunt raportate tentative de subminare din partea Constantinopolului. Acestea nu sunt noi, ci doar stinse temporar, după cum se știe din istoria acestei Biserici Locale.

De data aceasta, a fost înființată o asociație bisericească în Cehia pe numele a trei persoane, dintre care una este episcop al Patriarhiei Ecumenice în Austria, alta este episcopul Isaia din Biserica Cehă și încă o persoană. Mirarea este că sediul acestei asociații este la adresa unei mănăstiri din Biserica Locală. Sunt bănuite planuri prin care Fanarul intenționează să acapareze puterea în această Biserică probabil pentru a avea un alt aliat în problema ucraineană. În orice caz, nu sunt justificate astfel de manevre.

În plus, Episcopul Isaia a slujit împreună cu Epifanie, în ciuda interdicțiilor Sinodului ceho-slovac, care se știe că este fidel Bisericii conduse de Mitropolitul Onufrie în Ucraina.

Habemus Papam în Ortodoxie? Considerații românești pe marginea ultimelor decizii sinodale grecești

Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.


Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA

Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.

Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.

Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.

Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.

Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei

Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.

În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.

În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.

În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.

Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).

După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici. 

Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.

În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.

Apoi Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?

Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!

Deci el însuși a fost de rea-credință.

Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.

Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică? 

Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă? 

Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:

„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)

Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei

Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.

Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina. 

Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.

Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte. 

Prea multă implicare politică

Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.

În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.

Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.

Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.

Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.

Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie. 

În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.

Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.

Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.

Ce va urma?

Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea. 

Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.

Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie. 

Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două. 

Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!

În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.

Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta

Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici. 

În luna mai, Samuel Brownback,  Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.

Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba  română în biserici.

Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.

Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.

În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.

Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.

Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”

Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.


Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.)  De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora.
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică.
Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II).
În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor.
Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie.
Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.

Mitropolitul Ierotheos trece la etapa a doua: acceptarea hirotoniilor schismaticilor

Într-un articol recent, intitulat: Acrivie și iconomie pentru hirotoniile celor din afara Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos face o prezentare a modului cum au fost tratate hirotoniile celor din afara Bisericii. El folosește citate de la trei autori: Prof. Panaghiotis Trembelas, Sf. Fotie al Constantinopolului și Sf. Nicodim Aghioritul.

Deși nu afirmă deocamdată că în situația schismaticilor din Ucraina a fost folosită iconomia pentru reprimirea lor în Biserică, promite să facă unele propuneri cu privire la acest subiect într-un viitor articol. Din felul cum este tratat subiectul în textul de acum, n-ar fi greu să ne imaginăm că urmărește o justificare a recunoașterii hirotoniiilor schismaticilor cărora Patriarhia Ecumenică le-a acordat autocefalie, ignorând Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană ce ține de Patriarhia Moscovei.

Primul autor citat este prof. Trembelas cu lucrarea sa, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Sobornicești, partea a treia, capitolul intitulat „Hirotonii nevalide și rehirotonii”. În rezumat, sunt urmărite două principii: 1) cel hirotonit să-și plece capul de bună voie sub mâna celui ce hirotonește și acela să o facă fără vicleșug, amăgire sau orice silnicie și 2) hirotoniile săvârșite în afara granițelor Bisericii de către eretici sau schismatici sunt nule.

Referitor la primul principiu, sunt date două cazuri: Navat și Maxim cinicul. Hirotoniile lor nu sunt considerate valabile deoarece nu au fost făcute prin alegere corectă. Așadar hirotoniile făcute în afara granițelor canonice, asupra rudelor sau în alte împrejurări necanonice nu sunt valide, deși sunt făcute de episcopi canonici.

Al doilea principiu este încălcat când hirotoniile sunt făcute de episcopi despărțiți de Biserică. Arhiereul este un conductor care transmite harul atâta timp cât ține legătura cu Biserica. Atunci când se rupe de ea, nu mai poate transmite harul preoției prin hirotonie.

Ca regulă, în cazul ereziilor al căror Botez nu este acceptat, nici hirotoniile nu sunt recunoscute. Pentru cele al căror Botez este acceptat, hirotoniile sunt recunoscute după caz, nu automat. Un criteriu ar fi cel menționat în canonul Sf. Atanasie, anume gradul în care au participat la erezie.

Pe de altă parte, există și cazul ca unii episcopi să fi fost hirotoniți în cadrul Bisericii, dar de eretici. Aceștia au fost recunoscuți în treapta lor, cum a fost cazul cu Meletie al Antiohiei, Chiril al Ierrusalimului, Anatolie al Constantinopolului, Gherman al Constantinopolului și Ioan al Ierusalimului. Toți aceștia au avut cuget ortodox și au lucrat bine în granițele Bisericii, chiar dacă au primit hirotonia de la eretici; nu au fost episcopi ai ereziei. La fel a fost și cazul lui Petru Mongos, care a primit hirotonia în granițele Bisericii, dar până la urmă a fost caterisit pentru monofizitism.

Așadar Biserica a folosit și iconomia. Pentru aceasta a procedat în mod diferit, după caz, nu după niște reguli stricte.

De la Sf. Fotie este redat, dintr-un șir de zece întrebări, al patrulea răspuns, care se referă la validitatea hirotoniilor. Sfântul face referire la o serie de exemple din istoria Bisericii, când unii au fost caterisiți, iar alții recunoscuți în treapta lor. Petru de Samosata a fost caterisit doar el, nu și cei dimpreună cu el, deși aveau aceeași vină. La fel, Nestorie a fost caterisit, dar nu și cei hirotoniți de el. Petru Mongos, deși a fost caterisit ca preot, după ce a răpit scaunul Alexandriei, toți cei hirotoniți de el au fost primiți dacă s-au pocăit de erezie. Meletie al Antiohiei a fost hirotonit de eretici ca episcop de Sevastia, apoi a fost mutat la Veria și după aceea a devenit episcop de Antiohia. Serghie, Pir, Macarie și Macedonie au fost caterisiți, dar cei hirotoniți de ei primiți.

Dintre toți aceștia și încă două-trei exemple similare, Mitropolitul Ierotheos insistă asupra situației lui Petru Mongos, ale cărui hirotonii au fost recunoscute, deși el era eretic caterisit și a luptat împotriva Sinodului IV Ecumenic.

De la Sf. Nicodim Aghioritul este redat comentariul său la canonul 68 apostolic, care interzice al doilea Botez sau hirotonie, în afară de cazul în care au fost făcute de eretici, care nu sunt nici Botez, nici hirotonie. În comentarii se arată că a fost folosită și iconomia în istoria Bisericii, dar care nu poate deveni lege.

IPS Ierotheos insistă, ca o concluzie, pe faptul că sunt două moduri de operare în Biserică: acrivia și iconomia, folosite după caz. Redă și o opinie a Sf. Paisie Aghioritul cum că pe subiecte importante nu se poate pronunța oricine, ci Biserica trebuie să-și spună cuvântul. Numai pe teme minore poate să-și spună cineva părerea. Acestea au fost exprimate în contextul în care i s-a cerut opinia cu privire la transplanturi și s-a ferit să facă asta, trimițând la hotărârile Bisericii. E drept că în alte cazuri Cuviosul s-a pronunțat pe acest subiect, drept aceea pare cam forțată convingerea că acesta este cugetul autentic bisericesc. Ar trebui cercetat mai amănunțit acest aspect.

Cu atât mai curioasă este mențiunea că într-un viitor articol va cuteza să facă unele propuneri cu privire la această temă sensibilă din Ucraina, „ca să nu se permanentizeze această stare și să evolueze într-o schismă serioasă între Bisericile Ortodoxe”. În același timp, consideră că trebuie făcute propuneri serioase care să fie dezbătute mai departe de conducătorii bisericești competenți.

Reamintim că, în cazul schismaticilor din Ucraina, nu a pus nimeni problema de ce au fost primiți în comuniune, ci cum s-a făcut aceasta. Pentru că Fanarul nu a emis nici o hotărâre în privința lor, ci i-a considerat episcopi fără nici o cercetare, ignorând ierarhia canonică. Pe lângă aceasta, recunoașterea lor ar fi lovită de nulitate chiar dacă s-ar fi făcut printr-o examinare autentică pentru că reprezintă o încălcare a granițelor canonice. În plus, Patriarhia Moscovei acuză faptul că nici acum „autocefalii” nu s-au pocăit de atitudinea lor și se află mai departe în schismă. Gruparea din jurul lui Filaret ar putea fi reprimiți în Biserică, dar în mod canonic.

Bineînțeles că ne așteptăm ca Mitropolitul Ierotheos să găsească o metodă de a valida atitudinea Constantinopolului și a dezvinovăți acțiunile necanonice întreprinse. Pericolul schismei este privit ca venind din partea Moscovei, care a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Ecumenică.

Folositoare această succintă incursiune pentru noi, dar păcat că nu sunt luate în calcul toate învățăturile autorilor menționați. Spre exemplu, Sf. Nicodim Aghioritul exprimă clar opinia că Patriarhia de Constantinopol nu poate trece peste hotarele ei și să intervină în teritorii bisericești străine. Selectivitatea aceasta nu este de bun augur și nu prevestește evoluții bune.

Vechimea concepțiilor Mitr. Ierotheos Vlachos despre primat în Ortodoxie

Într-un articol recent, intitulat Bisericile autocefale și regimul «Pentarhiei», IPS Ierotheos se ocupă din nou de partea teologică a schismei din Ucraina. De altfel, chiar este o chestiune importantă, care provoacă uimire. Însă mirarea și mai mare este că Mitropolitul face apologia acțiunilor întreprinse de Patriarhia Ecumenică și afirmă că aceasta are un rol central în raport cu celelalte Biserici Locale, având un statut de primat și Biserică mamă, rol preluat după căderea Romei.

Partea interesantă este că poziția sa este una veche de cel puțin 17 ani, nu una de moment. Dovada constă în republicarea unui capitol, al cărui titlu este tocmai cel al articolului său, dintr-o carte din 2002 în care trata acest subiect. Așadar viziunea IPS Sale a fost exprimată chiar într-o perioadă grea a relațiilor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei (după cum afirmă), când a scris și cartea Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.

Ca un rezumat la textul acela vechi, la final exprimă o serie de concluzii pe care le redăm în românește aici:

„Prima concluzie. Părinții Bisericii au reunit la Sinoadele Ecumenice, prin sfintele canoane, unitatea văzută a Bisericii, așa încât ea să fie una, sfântă, apostolică și catolică/sobornicească.

Astfel, a existat o dezvoltare și evoluție de la primele Biserici apostolice a organizării sistemului bisericesc, încât Părinții să treacă de la sistemul mitropolitan șa «prerogativele supra-mitropolitane», în continuare la sistemul patriarhal și în final la regimul Pentarhiei (cinci conduceri) Tronurilor.

A doua. Regimul sacru al Pentarhiei nu a funcționat în primul mileniu ca cinci capete independente, ca niște «căpitănii sau stăpâniri bisericești străine între ele» (Panaghiotis Trembelas), nici ca niște «kefalarhii (capi-conducători)» (Olivier Clement), ci «ca cele cinci simțuri ale unui cap numerotate, dar nu separate» (Balsamon), de vreme ce unul este capul Bisericii, Hristos. Termenul de Biserici Autocefale trebuie să fie înțeles ca Biserici auto administrate, și nu ca Biserici independente de toată Biserica. Primul tron era al vechii Rome și privilegii egale de cinste avea tronul Noii Rome – Constantinopolul.

A treia. Din sec. al XI-lea (1009), când Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de «Pentarhie», Biserica a funcționat ca tetrarhie (patru conduceri), când Biserica Noii Rome – Constantinopolul a devenit Biserică primă și a avut toate competențele Vechii Rome.

Episcopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic a câștigat o vrednicie și o cinste deosebită pe parcursul împărăției romeice, dar și în perioada turcească, în sistemul etnarhiei (conducerii de nație) pe care a stabilit-o Mahomed Cuceritorul. Aceasta a influențat și modul în care a funcționat tetrarhia Tronurilor din Răsărit împreună cu Biserica Autocefală din Cipru.

A patra. Patriarhul Ecumenic a dat în sec. al XVI-lea (1589) vrednicia de Patriarhie Mitropoliei Moscovei și acest fapt a fost recunoscut de restul Patriarhilor din Răsărit (1590 și 1593). De asemenea, Patriarhul Ecumenic a acordat el singur mai apoi vrednicia și cinstea de Autocefalie și Patriarhie diferitor Biserici Locale și au fost recunoscute firește în practică de toate Bisericile pentru că toți Întâistătătorii participă la dumnezeieștile Liturghii și Sinoade, cu unele excepții.

A cincea. Biserica Moscovei, prin teoria «celei de a treia Rome», pe care a cultivat-o și a dezvoltat-o din sec. al XV-lea până astăzi, nu numai că subminează poziția Patriarhiei Ecumenice ca Prima în sistemul canonic al organizării Bisericii Ortodoxe, ci se auto propune în practică drept prima Biserică în putere și tărie, după cum se vede clar pe tema Ucrainei.

Dacă adaugă cineva că din sec. al XIX-lea încoace a fost dezvoltată o teologie deosebită, conform căreia teologia rusă este mai înaltă decât teologia patristică de până în sec. al XVIII-lea și decât teologia scolastică din secolele XI-XIII, atunci va pricepe bine că tema despre «a treia Romă» nu are substrat doar geopolitic, ci și bază teologică post-patristică.”

Desigur că textul său este mai elaborat decât aceste concluzii, dar nu și cu argumente puternice. În fapt, nu sunt aduse dovezi patristice aproape deloc, ci sunt citate teorii ale unor teologi moderni, fără documentare istorică măcar. Unii dintre acești teoreticieni luați de buni de către Mitr. Ierotheos, cum ar fi Mitr. Maxim al Sardelor, au primit o critică solidă din partea unor teologi neutri. Iar alte teorii cu privire la sistemul mitropolitan și patriarhal, care ar fi evoluat în timp, nu au acoperire istorică evidentă. În acest context, este greu de evitat acuzația de bază post-patristică a teoriei pe care o susține chiar IPS Sa.

Poate fi dat și un exemplu elocvent că viziunea propusă de Mitr. Ierotheos este contrazisă de teologia patristică. Astfel, înțelesul de Biserici independente a existat în Ortodoxie, după cum apare chiar în Enciclica Patriarhilor din 1848, în care se vorbește despre independența (ἀνεξαρτησία) Bisericilor: „Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecu­menic (can. 8)…” (cap. 13). Așadar viziunea actuală a Patriarhiei Ecumenice nu este mai veche de un secol și jumătate, când susținea tocmai contrariul.

Mai trebuie menționat că, într-adevăr, viziunea Mitropolitului de Nafpaktos nu a fost ascunsă publicului românesc. Ea a fost promovată încă din anul 2014 pe portalul Mănăstirii Vatopedi în limba română în articolul Primatul Patriarhiei Ecumenice, unde poate fi consultată mai pe larg.

Se pare că teologia ortodoxă este foarte încercată în aceste vremuri, cu multe conflicte nerezolvate, chiar și cu implicații politice, cum este situația din Ucraina, ca să nu mai pomenim de hotărârile neelucidate nici până acum ale Sinodului din Creta.

Translate page >>