Preluăm răspunsul pe care Iurie Roşca (fost vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi cunoscut intelectual public ortodox), l-a emis faţă de jignirea complet gratuită, deşi recurentă, pe care doamna Maria Zaharova a adus-o limbii şi identităţii româneşti a moldovenilor de peste Prut, răspuns la care vom adăuga concluziile noastre.
Reacţia domnului Iurie Roşca (preluată de mai multe platforme internaţionale (engleză, franceză) unde autorităţile ruse sunt de regulă tratate cu nefirească indulgenţă, reacţie pe care o consider întru totul justificată chiar dacă este formal neprincipială în raport de o doamnă), se referă la episodul următor din conferinţa de presă săptămânală organizată de M.A.E. al Federaţiei Ruse, când doamna Maria Zaharova compară justa repudiere a aşa-zisei “limbi moldoveneşti” cu repudierea sau schimbarea identităţii sexuale şi cu însuşirea ideologiei de gen:
Transcript şi traducere:
помните, обращаясь к гражданам Молдавии, молдавский язык есть. Я понимаю, что это звучит… Переподтверждение этого достаточно странно в 21 веке. Но с другой стороны, нам же теперь нужно доказывать, что и пола два есть мужчина и женщина. Ну да, это в этом же ряду, когда Санду… Президент Молдавии пытается сказать, что нет молдавского языка, и заменить его пытается румынским, переназнавать или перепрошить, я уж не знаю как-то. Хочется сказать, что да, некоторые считают, что и гендеров 80.
“Vă amintiți, când vorbim despre cetățenii din Moldova… există limba moldovenească. Înțeleg că sună… să reconfirmăm asta este destul de ciudat în secolul 21. Dar, pe de altă parte, acum trebuie să ne demonstrăm că există și două genuri, bărbat și femeie. Da, asta e, intră în aceeași categorie, când Sandu, Președintele Moldovei, încearcă să spună că nu există limba moldovenească și încearcă să o înlocuiască cu româna, să o redenumească sau să o reprogrameze, nu știu exact. Ar fi de dorit să spunem că da, unii cred că există și 80 de genuri.”
Maria Zaharova ca simbol al vulgarității și al aroganței imperiale
Rușii nu sunt singurul popor încercat de complexe de inferioritate și de spirit imitativ în raport cu Occidentul. Pentru doar prin obsesia de a maimuțări modelul american o cucoană atât de mediocră și de obraznică, fără pic de tangență cu eleganța diplomatică și cu rafinamentul în exprimări, putea ajunge pe post de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe al Rusiei.
Maria Zaharova, favorita bătrânului ministru Lavrov, a obișnuit lumea cu aparițiile sale grosiere, anatemizând cu zel patriotic establishmentul occidental și făcând exerciții de sarcasm stângaci și didacticism plin de împăunare imperială. Însă ținta criticelor acide ale acestei extrem de volubile și certărețe madame de o calitate intelectuală discutabilă nu este doar clasa politică din Vest, ci și persoanele din ierarhia de stat a Republicii Moldova. Vorba e că oficialii de la Moscova privesc țara noastră pe ce un teritoriul recuperabil, care s-a abătut temporar de la stăpânii din fostul imperiu sovietic. De aici și obsesia acestora de a admonesta la tot pasul politicienii neafiliați Kremlinului.
Nu sunt nici pe departe printre simpatizanții actualei guvernări. Detest faptul că aceasta este formată exclusiv din mercenarii plutocrației globaliste bazate în Occident, dar nici mercenarii afiliați puterii de la Moscova nu-mi sunt mai simpatici. Și totuși, atunci când distinsa purtătoare de cuvânt al MAE rus își permite să se stropșească la conducătorii Moldovei, nu pot să nu constat cu revoltă că astfel se comite o imixtiune în treburile interne ale statului nostru.
De câteva zile circulă pe internet un filmuleț preluat de presa de la Chișinău în care aceeași Maria Zaharova, vorbind în cadrul forumului mondial al tineretului de la Soci, s-a referit din nou la limba de stat a țării noastre (https://www.ziarulnational.md/video-limba-moldoveneasca-exista-maria-zaharova-a-izbucnit-in-ras-cand-a-facut-aceasta-afirmatie/). Ea a reiterat aberația cominternistă despre existența unei limbi moldovenești pe un ton sever care a trecut în mod straniu într-un râs zgomotos, care se voia un semn al sarcasmului distinsei doamne. Aerul de superioritate și maniera povățuitoare a cucoanei cu pricina ar fi avut menirea să ni se dea încă o lecție de la înălțimea aroganței imperiale asupra propriei noastre identități etnice și culturale.
Nu am nici o îndoială că această figură emblematică a Kremlinului nu știe nimic despre originea cominternistă a glotonimului ”limbă moldovenească” și a etnonimului ”popor moldovenesc”, care au servit drept justificare pentru anexarea Basarabiei de către URSS. Și nici despre faptul că în Republica Moldova, odată cu căderea comunismului, în școală se predau următoarele obiecte de studiu: Limba Română, Literatura Română și Istoria Românilor. Acest fapt reprezintă dovada cea mai pregnantă a procesului de renaștere națională, care a pus capăt rusificării și asimilării practicate în imperiul sovietic și cel rusesc.
De altfel, o dovadă izbitoare și tragică a faptului că regimul sovietic de ocupație practica deznaționalizarea prin impunerea unor falsuri asupra identității național-lingvistice a românilor de la răsărit de Prut este starea de lucruri din Transnistria. Anume din cauza ocupației militare ruse, care își menține în mod abuziv contingentul său militar în această regiune, este posibilă perpetuarea unui regim separatist care este exponentul direct al puterii de ocupație. Iar dominația străină în această parte a țării noastre se manifestă direct prin impunerea ”limbii moldovenești” în școală. În plus, regimul separatist prorusesc interzice folosirea alfabetului latin, menținând prin forța armelor și prin teroare alfabetul rusesc, așa cum s-a întâmplat în întreaga țară pe parcursul ocupației sovietice.
În scurta sa intervenție ce viza ”chestiunea lingvistică” Maria Zaharova a mai comparat discuția despre existența limbii moldovenești cu teoria genului, care, ar trebui să conchidem, este la fel de absurdă ca și negarea denumirii sovietice a limbii țării mele. Ne bucurăm că această persoană înzestrată cu o funcție înaltă în statul rus respinge teoria genului, dar totodată regretăm ignoranța acesteia în materie lingvistică. Nu credem că astfel de piruete retorice vădesc doar lipsa unor capacități cognitive satisfăcătoare și a unui tact diplomatic elementar. Mai curând este vorba despre ceea ce am remarcat încă din titlul acestui articol, adică despre o nemăsurată aroganță imperială care tratează toate popoarele din fostul imperiu ca pe niște barbari și sălbatici, care trebuie ridicați la standardele civilizaționale ale ocupantului.
Astfel de retorici lipsite de respect afectează nu atât guvernanții de la Chișinău, ci mai ales sensibilitățile unui întreg popor care a avut de suferit timp de secole din cauza dominației străine. Anume ticurile imperiale și spiritul excesiv de paternalist, vecin cu dictatul, ce reprezintă o constantă în politica externă a Rusiei post-sovietice față de fostele periferii ale URSS devenite state independente, le determină pe acestea să basculeze în tabăra inamicilor geopolitici ai Moscovei. În felul acesta are de pierdut atât Rusia, cât și fiecare țară care se pomenește în mrejele Occidentului colectiv.
Nota noastră:
Insistenţa autorităţilor ruse în negarea absurdă a identităţii româneşti a moldovenilor din Basarabia rămâne o constantă supărătoare pentru noi şi complet inutilă, dacă nu contraproductivă, pentru diplomaţia rusă şi interesele sale de stat. Dincolo de argumentul descalificant intelectual în sensul că “limba moldovenească” pur şi simplu “există”, acesta dovedeşte, fără tăgadă, că nu există niciun proiect de edificare a unui nou ansamblu de relaţii internaţionale cu România şi cu Republica Moldova, altul decât cel obtuz-imperial pentru reactivarea rusificării şi deznaţionalizării specifice secolelor XIX-XX.
Prin urmare, acuzaţia pe care partida europenistă de la Chişinău şi Bucureşti o formulează împotriva Federaţiei Ruse (că reprezintă un pericol existenţial) apare dovedită, deci complet justificată deşi nu este!
Responsabilitatea pentru aducerea relaţiilor între statele noastre la timpul prezent este comună, dar îndărătnicia cu care Federaţia Rusă neagă românilor caracterul identitar, principiul primordial al emancipării naţionale, introduce un blocaj de nedepăşit în aflarea oricărui plan comun de conversaţie şi relaţionare. Această împrejurare nu poate fi deloc în avantajul nici a ruşilor şi nici a românilor, cu excepţia ipotezei în care ruşii doresc să pună absurdul şi lipsa de fundament la temelia activităţii lor internaţionale şi să lase loc altor state să arbitreze/influenţeze/blocheze eventualele noastre relaţii bilaterale.
În acest caz, Federaţia Rusă nu lasă românilor (din cele două state) altă ieşire decât trecerea fără rest în tabăra atlantistă, pentru că niciun alt interes naţional (material sau spiritual) nu poate prevala asupra celui identitar. Iar Federaţia Rusă este singurul stat din lume care neagă românilor însuşi caracterul lor naţional unitar, pentru raţiuni politice perimate încă din vremea ţarului Alexandru I, dar rostogolite superficial până în prezent.
Iar aici, se impune o precizare: ridicolul manifest al negării identităţii româneşti pentru moldovenii de peste Prut îi lasă pe ruşi cu o plajă extrem de îngustă de recrutare a aliaţilor lor români, exclusiv dintre cei într-atât de declasaţi moral şi intelectual încât să susţină că albul este negru sau chiar, referindu-ne la comparaţia neinspirată a doamnei Maria Zaharova, că femeia este bărbat. Nu aş putea aprecia cât din rusofobia românilor se datorează politicii externe a Federaţiei Ruse şi contra-propagandei (occidentale) aferente, faţă de rusofobia generată de dispreţul firesc pe care orice om normal îl resimte pentru cel care denaturează neruşinat realităţi de necontestat. Cu siguranţă însă că rusofobia istorică profundă vine din convingerea noastră că cineva într-atât de prost încât să considere că albul este negru, şi să o impună prin forţă, nu poate fi decât ticălos până la cer.
Ar mai fi necesară o ilustrare: aşa cum străinii nu pot înţelege ethosul rusesc până nu înţeleg cât de directă şi de perpendiculară pe chestiune este limba rusă, nici ruşii nu cred că pricep cât de unitară, mai ales în duh, este limba română. Aşadar, nu este vorba doar despre corespondenţa sub aspect sintactic, molfologic şi semiotic a limbii vorbite în toate provinciile locuite de români, ci mai ales e vorba de acel substrat spiritual (rostul rostirii) care ne încredinţează de adevărul dintru început a convingerii poetului Nichita Stănescu potrivit căruia limba ne este patria pe care o locuim, adevăr metapolitic care a insularizat individualitatea unică a limbii române într-o mare de limbi slave în condiţii de neputinţă politică şi militară.
Recent, canalul de Telegram Sputnik a publicat un comentariu al unui cetăţean român stabilit la Moscova care sugera reconfigurarea unionismului românesc astfel încât să diminueze caracterul său vizibil antirusesc, pentru a face loc autorităţilor ruse să priceapă caracterul unitar al limbii române şi absurdul proptirii conceptului de “limbă moldovenească”. Sunt de acord cu toate susţinerile acestui frate, a cărui opinie o postez în comentarii, cu menţiunea că orice diminuare a caracterului antirusesc al unionismului românesc va apărea (va fi?) neautentică, nesinceră, câtă vreme piedicile pe care ruşii le pun reunificării vizează chiar planul identitar al fiinţei româneşti. Cine oare poate ignora faptul că anume Rusia este cea care susţine că moldovenii nu sunt români, astfel încât, mai pe urmă, să cautăm noi alte temeiuri pe baza cărora să putem negocia reunificarea?
Prin această poziţionare, Rusia însăşi blochează orice deschidere viabilă a planului politic românesc pentru curente favorabile relaţiilor bilaterale şi se mulţumeşte fie cu apropieri politice conjuncturale, fie cu aliaţi de joasă speţă care vor să paraziteze puterea Rusiei, dar fără niciun viitor în politica liberă a adevărului. Mlaştina morală în care aliaţii Rusiei se afundă îi împinge către atitudini dictatoriale sau către minciună care reconfirmă prejudecăţile rusofobe preexistente. Puţini (doar unul?) sunt intelectualii români, foşti sau actuali politicieni, curajoşi îndeajuns de mult încât să iubească Rusia în proprii lor termeni, personali şi de neam. Tot restul, urăsc Rusia în termenii atlantiştilor sau iubesc Rusia în termenii silovikilor.
Această problemă primordială a relaţiilor bilaterale, deşi pare un detaliu pentru terţi, poartă o greutate cardinală indiferent de domeniul politic, social, cultural sau religios în care se încearcă timide reapropieri. Suntem în pragul schismei pe care Biserica Ortodoxă Română o face în Basarabia, tocmai pentru că Rusia insistă că poporul moldovenesc este diferit de poporul român şi că prin urmare are dreptul o biserică separată, în interiorul Patriarhiei Ruse. Rapoartele M.A.E. al Federaţiei Ruse privind activitatea extremei drepte în Europa condamnă în cazul României evlavia pe care poporul român o are pentru Sfinţii Închisorilor, mari Făcători de minuni şi Izvorâtori de Mir, punând inconştient, din nou, statul rus împotriva sfinţilor vădiţi de Dumnezeu şi în troaca ateismului sovietic.
Din nefericire, contextul geopolitic actual ne împinge pe un traseu de coliziune militară pe cât de prostesc, pe atât de inevitabil.
De curând, domnul Iurie Roşca anunţa cu bucurie pe canalul său de Telegram că “justiţia română i-a permis intrarea în România”, cunoscut fiind faptul că, anterior, îi fusese comunicat în vama Albiţa refuzul de intrare în ţară, pentru motive (iniţial) necunoscute. Împreună cu respectivul anunţ pe Telegram, Iurie Roşca a publicat şi sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, in extenso, punând-o astfel la dispoziţia oricărui român curios să afle şi să înţeleagă mecanismele birocratice de persecutare politică a disidenţei intelectuale şi (meta)politice.
Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti conţine concluzii şi observaţii de o gravitate deosebită pentru pretinsul nostru “regim democratic”, între altele acest aspect fiind de natură a obliga la reevaluarea prezenţei şi activităţii publice a domnului Iurie Roşca, mai ales din partea celor naufragiaţi, prin efectul inerţiei intelectuale, în tabăra detractorilor săi.
Cât despre cei care au simţit că lui Iurie Roşca i se face o nedreptate, senţinţa cu pricina aduce o binevenită confirmare a intuiţiilor iniţiale. Despre ce e vorba?
Concluzii devastatoare pentru Serviciul Român de Informaţii
Interdicţia de intrare în ţară, pusă în aplicare de Poliţia de Frontieră, a avut drept precursor adresa strict secret a Serviciului Român de Informaţii nr.00216715 din 11.09.2020 prin care Iurie Roşca era calificat un pericol pentru securitatea naţională a României. Întrucât adresa S.R.I. era clasificată, ea a putut fi consultată exclusiv de magistratul cauzei, nu şi de către părţile din dosar care, necunoscând conţinutul acesteia, nu au putut formula apărări la obiect.
Totuşi, în interesul soluţionării cauzei, magistratul a procedat la analizarea argumentelor şi susţinerilor din cuprinsul adresei secrete, fără a o reproduce textual, iar concluziile instanţei sunt de natură să devoaleze o acţiune evidentă de persecutare pe criteriul convingerilor politice.
Reţine magistratul cauzei faptul că, în lumina adresei S.R.I., măsura adoptată “este nejustificată şi nelegală”, că adresa S.R.I. “conţine ipotetice ameninţări la adresa securităţii naţionale care reprezintă aspecte strict teoretice”, “fără a evidenţia o legătură directă de cauzalitate”, ci “evidenţiază strict aspecte cu caracter general”. Măsura nu este “justificată în mod obiectiv de împrejurări factuale concrete care să releve pericolul concret, imediat, grav şi actual al prezenţei reclamantului pe teritoriul României la data de referinţă”.
Cum arată poliţia politică de rit nou?
Cu adevărat gravissimă este concluzia cuprinsă în parag.6-7 de la pagina 12 a sentinţei, aspecte care descriu clar acţiuni de poliţie politică:
“Din această perspectivă, Curtea constată că măsura adoptată în privinţa acestuia este justificată de aspecte generale, în condiţiile în care nu relevă raţionamentul concret care să sprijine concluzia reţinută prin actele atacate, prin raportare la actele/acţiunile/faptele imputate reclamantului.
Pârâţii nu au aratat dacă acestea aveau capacitatea de a pune în pericol efectiv, direct, imediat şi grav valorile /principiile menţionate/protejate prin dispoziţiile legale amintite, ci evidenţiază strict interpretarea unor opinii exprimate de către reclamant în diferite modalităţi cu referire la probleme de interes public referitoare la diverse domenii şi raportarea concluziilor rezultate din această interpretare la persoana reclamantului.”
Vă îndemn călduros să lecturaţi analiza pe fond a Curţii, începând cu paragraful final de la pagina 11 şi până la dispozitivul aflat la pagina 13 a sentinţei. Veţi constata că în pretinsul “regim democratic” din România, Serviciul Român de Informaţii face analiza şi interpretarea unor opinii exprimate în diferite modalităţi, cu referire la probleme de interes public, vizând diverse domenii, prin relaţionarea concluziilor rezultate la persoana pe care o au în supraveghere.
Faţă de interpretarea opiniilor lui Iurie Roşca, Serviciul Român de Informaţii a dispus pentru prima oară în istoria statului post-decembrist măsura represivă a interzicerii intrării unui român în propria ţară.
Oare ce alte acţiuni de poliţie politică practică serviciile?
Wikipedia spune că: “Prin poliție politicăse înțelege organul de stat care strânge informații despre cetățenii opuși regimului la putere și ia măsuri represive împotriva acestora.”
Acestea fiind lămurite, se naşte următoarea curiozitate: Ce alte măsuri represive au fost dispuse faţă de Iurie Roşca, românul care se împotriveşte regimului aflat la putere?
Oare nu este rezonabil să presupunem că dacă securiştii au fost îndeajuns de cutezători să impună Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră executarea unor acte vădit negale, cu atât mai mult s-au dedat la luarea unor măsuri represive care sunt, în mod tradiţional, mai la îndemâna securiştilor?
Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns să fie circumscris profilul mediatic al lui Iurie Roşca imaginii de “trădător” şi de “iudă”? Oare nu ar fi bine să ne amintim acele episoade şi contextul aferent pentru a reevalua hapul mediatic de înghiţit ori de câte ori este menţionat numele lui Iurie Roşca?
Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns cariera politică a lui Iurie Roşca să se stingă, în ciuda capitalului său politic net superior celor azi şi ieri rămaşi pe scena publică?
Oare nu este rezonabil să ne întrebăm în ce măsură discursul său antiglobalist, vechi de decenii, a stat la baza marginalizării sale şi la baza impulsului securiştilor români de a-l compromite?
Şi, finalmente, totuşi cât de pro-ruse sunt ideile marcă Iurie Roşca?
„Trădătorul” Iurie Roşca
În principal, lui Iurie Roşca i se reproşează votul parlamentar surprinzător din 2005 de către o parte a opoziţiei şi, în special, de către Partidul Popular Creştin Democrat al cărui lider era, vot care a decis realegerea lui Vladimir Voronin, candidatul partidului comuniştilor, în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.
Această opţiune politică a fost justificată pe larg de Iurie Roşca la acel moment, întemeindu-se atât pe schimbarea de curs politic a lui Vladimir Voronin împotriva intereselor imediate ale Rusiei de a obţine federalizarea Republicii Moldova (planul Kozak), cât şi pe insistenţele şi presiunile partidei occidentale, care au intenţionat să îl atragă şi să îl menţină pe Vladimir Voronin în tabăra europeană.
Cu prilejul explicaţiilor oferite, Iurie Roşca a precizat că balanţa a fost înclinată şi de insistenţa preşedintelui României de atunci (acel băsescu) care şi-a dorit să obţină un ascendent politic asupra lui Vladimir Voronin prin sprijinirea accederii sale în funcţie. La scurt timp însă, consilierul de politică externă al preşedintelui din România, acel Andrei Pleşu, a minţit negând zeflemitor orice implicare a României în alegerea preşedintelui Partidului Comunist ca preşedinte al Republicii Moldova. Adevărul avea să iasă la iveală câţiva ani mai târziu, detalii specifice fiind acordate de Iurie Roşca într-un interviu ce i-a fost luat de jurnalistul Victor Roncea, pentru ziarul Ziua.
Acel „unionist” băsescu în locul lui Iurie Roşca
Mai mult, postul de televiziune ProTV Chişinău (vectorul mediatic românesc din Republica Moldova) s-a lansat într-o campanie susţinută de atacare şi discreditare a lui Iurie Roşca pentru vina de a fi „trădat” năzuinţele unioniste, aliindu-se cu Partidul Comunist. Concluzia campaniei de discreditare a fost că Iurie Roşca s-a aliat cu Partidul Comunist pentru că ar fi devenit agent KGB/FSB, nu pentru că i-ar fi cerut-o românii.
În urma acestei campanii mediatice care se va prelungi în anii următori şi lărgi la majoritatea presei pro-româneşti, s-a produs o substituire artificială de capital politic care astăzi este uşor de reperat. Avem în vedere faptul că prin campania murdară de presă desfăşurată de organe media apropiate statului român, acel băsescu a fost propagat pe durata celor două mandate ale sale drept principala figură unionistă de peste Prut, în locul lui Iurie Roşca (ajuns cică! trădător şi iudă).
Tentativele de reinventare politică a lui băsescu, pe calea unor „mişcări populare” cu tineri cu proiecţie politică în stânga Prutului, s-au vestejit precum toate roadele mandatelor sale, fără ca „obiectivul Alexandru Ioan Cuza”, al accederii sale în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova să devină minimal viabil.
Un lung şir de tinere speranţe politice falimentare
Este cert că, din perspectiva statului român şi a intereselor sale geopolitice, nu poate fi tolerată situaţia în care reprezentantul cel mai autentic al năzuinţelor româneşti de peste Prut să fie o persoană necontrolată de securiştii noştri. Ieşirea lui Iurie Roşca de sub tutela politică implicită a României a obligat statul român să reinventeze tabăra filo-occidentală de peste Prut, conlucrând sau conducând personaje neconvingătoare, acolo unde nu au fost de-a binelea infractoare.
Lista substituienţilor locali ai lui Iurie Roşca în preferinţa tutorilor români este foarte lungă şi nu merită amintită aici, speranţa de viaţă politică pentru aceştia fiind una (deosebit de) scurtă. Este de reţinut totuşi faptul că Vlad Filat, cel care a preluat puterea în urma protestelor din 2009, a fost şi el unul dintre cei care au votat în 2005, alături de Iurie Roşca, pentru Vladimir Voronin preşedinte al Republicii Moldova.
Aşadar, apare limpede că nu votarea în sine a lui Vladimir Voronin a reprezentat păcatul de neiertat al trădării, ci insistenţa lui Iurie Roşca de a nu (mai?) răspunde la sugestiile, insistenţele, presiunile Bucureştiului, de a nu preda partidul său şi fanionul mişcării unioniste.
De ce continuă discreditarea lui Iurie Roşca?
Calculul politic greşit potrivit căruia nu putem îngădui ca unionistul fanion să fie complet autonom de Bucureşti şi vădit critic al Uniunii Europene, obligă în continuare statul român, prin securiştii săi, să îl menţină pe Iurie Roşca într-un permanent proces de maculare şi discreditare, deşi acelaşi stat şi aceiaşi securişti nu au nicio problemă în a conlucra, colabora, negocia cu agenţi (pro)ruşi la vedere care activează în Republica Moldova. Inclusiv nomenclatura transnistreană beneficiază de buletine româneşti şi circulă nestingherită pe aici şi aiurea în UE, inclusiv personaje precum Renato Usatîi şi sora sa, au strânse legături cu România, fără să fie cineva dat în consemn la frontieră. De altfel, acest lucru pare a fi oarecum firesc să se întâmple în zonele geopolitice intermediare, de contact, aşa cum este şi Republica Moldova.
Tăt normal, doar că e clar că discreditarea lui Iurie Roşca nu este cauzată nici de faptul că ar fi votat demult pentru Vladimir Voronin (aşa cum a făcut şi cândva pro-occidentalul Vlad Filat, probabil tot la insistenţele Bucureştiului) şi nici că pasămite ar fi „spion KGB” sau agent pro-rus, cum pare că sunt atâţia politicieni din Basarabia, chiar dintre cei invitaţi prin primăriile din România sau la sediile partidelor de guvernământ de la noi.
Prin urmare, motivul discreditării trebuie să fie altul. Care?
Păstrarea potenţialului de a vorbi pentru şi în numele românilor
În avântul înfierărilor cei mai mulţi scapă din vedere un aspect esenţial: Iurie Roşca s-a aflat mereu în opoziţie, reprezentând un partid mic care a jucat întotdeauna la o categorie superioară faţă de procentul său electoral. Iurie Roşca nu a fost niciodată propriu-zis la putere şi nu a fost niciodată liderul unanim acceptat al unioniştilor. În alianţa sa cu Partidul Comunist, Iurie Roşca a fost un „tolerat dificil” mai degrabă decât un playmaker.
Dovada acestui fapt sunt şi funcţiile politice pe care le-a obţinut, de vicepremier sau vicepreşedinte al Parlamentului. Mereu „vice” pentru că Iurie Roşca a trebuit mereu să fie încapsulat, îndepărtat de plinul autorităţii publice, indiferent de funcţia la care ar fi acces.
De altfel, teza mea este că funcţiile de „vice”, „sub”, „adjunct” şi „prim-adjunct” sunt culmea puterii instituţionale la care pot accede politicienii independenţi într-un stat colonial, cu un regim politic aservit străinilor.
Roadele unor înverşunări politice
Este sugestivă verificarea listei nominale a celor care au ocupat în Basarabia funcţii „depline” de autoritate şi demnitate publică. Vom regăsi puţine persoane cu istorie, cu luptă şi cu personalitate, chiar şi la vârful statului. Iurie Roşca mereu a luptat sau a fost luptat de alţii şi, ca o constantă, Iurie Roşca a fost mereu ţinta defăimărilor. Iurie Roşca a fost un tânăr mult prea precoce politic, greu de tolerat în avântarea sa de seniorii unor alte vremuri, chiar dintre cei cu veritabile merite în lupta pentru emancipare naţională.
Parcursul politic al unionismului basarabean a fost unul zbuciumat şi înveninat de neînţelegeri şi conflicte, de tarele începuturilor de drum şi de racilele practicilor politice îndătinate. Cert este însă că lui Iurie Roşca nu i s-a iertat nimic şi că îi sunt, în continuare, colportate cele mai aberante reproşuri şi acuzaţii, toate indexate într-un rechizitoriu continuu actualizat.
Speculez că s-a întâmplat asta preponderent din pricina înverşunării lui Iurie Roşca, în al cărui potenţial politic el însuşi a crezut şi care a fost cunoscut şi recunoscut inclusiv de către adversarii săi.
Şi, mai ales, pentru că a avut mereu capacitatea de a articula un discurs coerent şi autentic, să facă pedagogie politică acolo unde discursul general a fost şi rămâne atent controlat şi scenografiat, a avut mereu capacitatea de a rosti în numele românilor adevăruri greu de purtat.
Încăpăţânarea de a fi român şi disident politic
După plecarea la Domnul a lui Paul Goma, Iurie Roşca rămâne principalul disident politic al românilor, un statut confirmat astăzi inclusiv judiciar în România. În Republica Moldova, rămâne singura personalitate publică cenzurată de securiştii locali, pe baza unor justificări ridicole, nu tocmai străine de cele invalidate de Curtea de Apel Bucureşti. Justiţia basarabeană nu pare capabilă să-şi împlinească menirea, cimentând mai cu asupra măsura calitatea sa de disident.
Că acest lucru convine sau nu, că statutul său este acceptat ori ba, contează mai puţin. Teza mea este că, dinspre România, Iurie Roşca este oricum foarte dificil de înţeles, dar nu din vina sa. Convingerea mea este că românii sunt un popor mult mai captiv propagandei decât sunt cei din Republica Moldova, despre care în mod impertinent susţinem unii că ar fi fost mancurtizaţi de ruşi.
Basarabenii fac obiectul unei competiţii de naraţiuni care lipseşte complet românilor. Aici, naţional-sionismul este considerat propagandă rusă şi, în principiu, orice nu este aliniat comandamentului colonial este înfierat ca propagandă rusă.
Cine şi cum critică
În România critica pe care Iurie Roşca o face Rusiei este de neînţeles întrucât nimeni dintre intelectualii români nu face o critică corespondentă, în oglindă, a occidentului. Cei din România care critică S.U.A. sau U.E. o fac resentimentar, fără profunzime intelectuală, fără perspectivă politică de anvergură, fără a-şi asuma o prezenţă publică disidentă.
Noi „ne căutăm locul în U.E.” şi rămânem solidari cu „familia” occidentală. Critica occidentului în România se subînţelege în tăceri tactice. Nu discutăm despre ce face „partenerul strategic”, nu punem sub semnul întrebării faptele stăpânilor, ci uneori aplaudăm mai moale. Cei care vorbesc, sunt prezumaţi că urăsc şi că sunt putinişti, obligând la disocieri defensive, iritate.
Iurie Roşca critică Rusia fără a urî, ceea ce reprezintă principalul handicap de înţelegere pentru cei din România. Discursul pro-valori tradiţionale nu are cum fi citit altfel aici decât ca o cauţionare a politicii regimului aflat la putere la Moscova, dovadă a lipsei noastre de discernământ şi incapacităţii noastre intelectuale.
Ideea multipolarităţii este amputată, este redusă la antiamericanism şi apoi atribuită „putiniştilor”. Ideea conflictului pe orizontală şi a unipolarităţii puterii globaliste de factură sionist-satanistă este, bineînţeles, teoria conspiraţiei.
Disident de trebuinţă
În tot acest tumult, articularea unor opinii complexe, care sunt rodul unei gândiri autentice, de avangardă intelectuală şi care depăşesc capcana simplist-contrariană, reprezintă mai mult decât o necesitate informaţională. Refuzând obiectivele imediat-politice, disidenţii produc efecte meta-politice cu efect de lungă durată între receptorii cu minimă vigilenţă intelectuală.
Calitatea disidenţilor de a produce spaţii de liberă respiraţie este de necontestat şi dă naştere unor îndatoriri de onoare.
Se cuvine să depăşim reacţia standard a solidarizărilor prin „click and share”, câtă mai este şi aceasta, şi să le căutăm răbdător şi îngăduitor prietenia. Aşa făcând, ne rupem de patima observării poticnelilor de traseu şi începem împreună-petrecerea şi împreună-călătorirea.
Disidenţa trece astfel din starea de frondă politică şi intelectuală în cea de hrană de trebuinţă pentru trupul nostru colectiv.
Multora ne pare greu de înţeles motorul transformării lumii noastre în ceea ce seculariştii numesc distopie iar cei credincioşi înţeleg a fi semne ale sfârşitului. Aparent, vorbim despre procese separate, multi-nivel şi multi-domeniu, fie că dezbatem despre economie, despre cultură şi credinţe sau despre sănătate publică, printre multe altele.
Dar, de fapt, lumea noastră este victima unui proces de mutilare intenţionată în scopul obţinerii unei transformări de substanţă, despre care a fost elaborată o poveste cu şi despre progres şi sustenabilitate, poveste care a reuşit să adoarmă sau să mituiască multe conştiinţe.
Fie că vorbim despre politici ecologiste, identitate digitală, alimentaţie sustenabilă, reconfigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi altele asemenea, în esenţă ne referim la un singur demers, de mari dimensiuni, de reconfigurare a expresiei colective a umanităţii. Acest unic demers este cel care conferă evenimentelor caracteristica programatică, impresia că suntem în faţa unui plan în desfăşurare, că ceea ce suferim este cauzat de punerea în aplicare a unui plan cu obiective clare, de la care nu suntem lăsaţi să ne abatem.
Deşi aflat în văzul lumii, acest plan rămâne neînţeles de către cei mulţi, protejat de explicaţii superficiale şi optimiste, care ocultează orice formă de examinare critică a scopurilor şi mijloacelor întrebuinţate.
Vorbim despre Agenda 21, preschimbată în Millenium Development Goals şi, ulterior, în Agenda 2030 pentru dezvoltare sustenabilă.
Acest plan de acţiune unitară a statelor reprezintă pilonul central al strategiei globaliste de aliniere a expresiei umanităţii la un model unic, personalizabil în aspectele sale neesenţiale.
Orice intenţie de a pune în discuţie subiectul dezvoltării sustenabile, aşa cum este elaborat în documentele programatice menţionate, este grabnic reprimată. Acuzaţia că sunt colportate neadevăruri, dezinformări, teorii ale conspiraţiei şi altele reprezintă primul baraj de descurajare, iar preluarea subiectului la nivelul mainstream-ului politic produce o reacţie de respingere virulentă. În esenţă, sunt declanşate toate mecanismele de diversiune pe care le vedem aplicate ori de câte ori conversaţia publică se apropie periculos de mult de concluzii şi de informaţii cu caracter acţionabil.
Cu toate acestea, nu există nicio altă cale mai directă de înţelegere a parcursului nostru evolutiv decât studierea cu instrumentele ştiinţelor dreptului, economiei, politologiei şi sociologiei a programului globalist de aliniere la un concept unic de progres sustenabil şi dezvoltare, program care, dincolo de inedite teorii despre multipolaritate, este însuşit, împărtăşit şi pus în aplicare în unanimitate.
În acest context, semnalez desfăşurarea la începutul lunii septembrie a congresului intitulat CHIŞINĂU FORUM 2023, o iniţiativă ambiţioasă de a reuni perspective diferite asupra globalismului derivat şi produs de planurile trasate prin Agenda 21, astăzi Agenda 2030. Cu o participare de peste 30 de personalităţi preponderent occidentale, Forumul a reprezentat o tentativă structurată de a extrage subiectul globalismului din nămolul conspiraţionismului prefabricat şi de a-l supune unei examinări din perspective multiple, de nivel intelectual ridicat, academic în cele mai multe cazuri.
Întrucât consider că evenimentul în sine nu s-a bucurat de receptivitatea meritată la noi în ţară, îndrăznesc să reiau în acest articol şi în secţiunea de comentarii referatele prezentate în cele două zile ale Forumului, cu menţiunea că acestea reprezintă, în esenţă, simple cărţi de vizită ale autorilor pentru cărţi, studii şi activităţi mediatice substanţiale, care ajută pe cei ce le parcurg să înţeleagă care sunt firele nevăzute care leagă şi aduc împreună într-un efort centralizator evident subiecte precum renunţarea la banii peşin (cash), abandonarea motoarelor termice, limitarea dreptului la liberă circulaţie, creditul de carbon sau digitalizarea serviciilor publice, printre multe altele.
Consider că critica globalismului trebuie să depăşească stadiul în care se află acum, de denunţare a unui pericol difuz şi abstract, care rămâne neconfruntat în esenţa sa malefică. Materialele care urmează a fi redate în secţiunea de comentarii, deşi inegale sub aspect valoric, reprezintă un pas necesar pentru înţelegerea fenomenului agresor şi pentru delimitarea unui spaţiu comun de dialog.
Cititorii acestui blog vor observa şi faptul că cei mai mulţi dintre participanţi au sesizat natura profund spirituală a încercărilor la care suntem supuşi, fără a avea, din păcate, instrumentarul ortodox de înţelegere şi de apărare lăsat nouă ca testament duhovnicesc de către părinţii noştri.
Articolul acesta va fi reactualizat şi redifuzat periodic, în ritmul publicării materialelor participanţilor.
Un eveniment grav s-a petrecut astăzi la vama Albiţa cu Republica Moldova, acolo unde Iurie Roşca, jurnalist, fost politician şi cunoscut intelectual public, a aflat că a primit o interdicţie de intrare pe teritoriul ţării noastre.
Cine este Iurie Roşca?
A îndeplinit, vreme de mai mulți ani, funcția de președinte al Partidului Popular Creștin Democrat din Republica Moldova. A fost vicepreședinte al Parlamentul Republicii Moldova între 1998-2001 și 2005-2009; și viceprim-ministru al Republicii Moldova (iunie – septembrie 2009).
Cei care urmăresc scena politică de mai mulţi ani îl cunosc pe Iurie Roşca în calitatea sa de fost politician unionist, dar care astăzi este considerat „trădător” întrucât în anul 2005, împreună cu 10 deputaţi din gruparea sa politică, a votat pentru venirea la putere a lui Vladimir Voronin. A părăsit politica în anul 2009, rămânând activ în calitate de intelectual public.
De ce nu (ne?) place Iurie Roşca?
În anul 2017 a lansat la Bucureşti cărţile scrise de Alexandr Dughin, pe care le-a tradus şi publicat în Republica Moldova şi difuzat în România. Situl G4media îl numeşte „şeful de facto” al sputnik.md, iar situl podul.ro aparent aparţinând SRI, îi realizează un rechizitoriu necruţător şi, prin urmare, necredibil.
Printre rânduri, eu înţeleg că Iurie Roşca nu e atât „trădător” pentru că a asigurat un vot politic la un anumit moment al anului 2005 (sunt trădări mult mai grave în istoria politicii basarabene), cât pare că a trădat încrederea Serviciului Român de Informaţii, dezertând la ruşi; asta, dacă nu a fost la ruşi de la bun început, lucru pe care eu unul nu îl găsesc credibil, dar nici nu-l pot exclude.
De ce crede Iurie Roşca că a fost interzis?
Cert este că, dată fiind situaţia politică de pe ambele maluri ale Prutului, în care „afilierile” sunt subiect de paradă, este greu de crezut că un moment de „trădare” din anul 2005 a condus la declararea sa ca persona non-grata, acum. Nici faptul că l-a publicat pe Alexandr Dughin, un intelectual rus complet lipsit de flerul necesar pentru a se impune în atenţia publicului interesat, nu ar putea reprezenta un motiv suficient.
Nici argumentul lui Iurie Roşca însuşi, referitor la ultimul său volum „Interesul Naţional ca Modus Vivendi” apărut în anul 2020, volum ce reuneşte editoriale publicate în presa scrisă, nu pare a avea greutatea necesară să atragă acest tip de sancţiune. Dacă ar fi aşa, pentru identitate de raţiune, am interzice intrarea în România a jumătate de Ungarie.
Ce zice presa noastră?
Mai adăugăm faptul că presa românăminte cu privire la motivul interdicţiei, susţinându-se la unison (aspect relevant în sine) faptul că Iurie Roşca „nu deţine documentaţia necesară pentru a justifica scopul şi condiţiile de şedere”, prevăzut la lit.E). Însă, din documentele publicate reiese clar că Refuzul a fost emis pentru motivul de la punctul H) Este o persoană care a fost dată în consemn în scopul refuzului intrării. O astfel de (lipsă de) motivare este ofensatoare în sine şi este ea însăşi o sancţiune.
Ce zic politicienii?
Până la momentul redactării acestui text, singurii care s-au pronunţat pe acest subiect au fost reprezentanţii partidului AUR, prin vocea vicepreşedinţilor Dorin Lulea şi a lui Valeriu Munteanu, ambii jubilând şi cerând ca interdicţia să fie pronunţată „pe vecie”. Însă această poziţie nu este una de noutate. Dacă unui român cu ale cărui convingeri nu sunt de acord sunt dispuşi să-i interzică dreptul de a intra în propria ţară, greu de preconizat ce măsuri va lua partidul AUR pentru integrarea deplină în noul stat român a moldovenilor de etnie rusă, ucraineană, găgăuză.
Este evident că politica românească nu are nici cea mai mică disponibilitate de a asigura un climat demn şi propice ideii de reunificare, mizând iarăşi pe conjunctura istorică şi pe caracterul convingător al argumentelor comunicate de forţele de ordine.
Totuşi, ce interzicem?
Cert este că Iurie Roşca are propriile sale convingeri despre neamul românesc, din care face parte! şi pe care îl serveşte după propria conştiinţă, convingeri care par că irită serviciile noastre de informaţii suficient de mult încât să accepte să procedeze precum comuniştii lui Ceauşescu, interzicând intrarea în ţară a unui intelectual care, deşi formal nu are cetăţenie românească, este unul dintre cei mai de seamă români.
Începând cu debutul pandemiei, Iurie Roşca s-a distins ca fiind singurul politician de limbă română care a negat temeiurile de fapt şi de drept ale politicilor sanitare, publicând constant şi consistent pe pagina sa de Facebook (suspendată zilele trecute) vloguri în care tratează chestiunea zilei fără a se feri să vorbească chiar şi despre cele mai cenzurate teze „conspiraţioniste”.
De ce interesează subiectul pe credincioşii ortodocşi?
Poziţia sa este una de factură ortodoxă, surprinzător de tradiţionalistă, mult dincolo de ceea ce găsim în blogosfera ortodoxă mainstream, ecumenistă. Nu se dă în lături a vorbi despre profeţiile părintelui Elpidie, despre cipuri, despre 5G, despre convingerile autentic satanice ale elitelor mondiale ş.a.m.d.
Sunt unele susţineri ale sale la care eu nu ader şi pe care le consider extrem de discutabile şi greu de susţinut, însă asta nu schimbă cu nimic împrejurarea că acestea sunt rostite şi asumate ca atare de către o personalitate din categoria lui Iurie Roşca, al cărui public a devenit din ce în ce mai consistent şi fidel, având vizualizări de ordinul sutelor de mii, pe mai multe platforme online pe care este prezent.
Este sancţionat influencer-ul sau opiniile sale?
De aceea, pare că interdicţia pusă asupra sa vine drept consecinţă nu doar a convingerilor sale politice, care au rămas în plan secund în ultima perioadă şi care ar fi presupus ca astfel de sancţiuni să apară în alte conjuncturi, ci pare că este sancţionat de către statul român un delict de opinie profesat de o personalitate retrasă din prim-planul politic, dar totuşi de prim rang. Iurie Roşca este la acest moment, probabil, cel mai cunoscut influencer creştin ortodox cu un profil unic: intelectual de calibru, politician de calibru, cu notorietate, cu discurs „conspiraţionist” asumat, cu un public consistent.
Ne solidarizăm cu omul sau cu opiniile sale?
Am susţinut cu sume simbolice canalul domnului Iurie Roşca, confesiunile unui optimist creştin. Este evident că sunt solidar cu domnul Iurie Roşca, nu doar împotriva sancţiunii pe care a primit-o ci, în primul rând, pentru activitatea sa de intelectual public. Totodată, pentru că am convingerea că politicienii nu trebuie schimbaţi, ci trebuie convertiţi. Iar primul pas spre ideea de convertire la ideile naţionale şi la ortodoxie, este libertatea convingerilor şi opiniilor proprii.
Or, pare că a fost dispusă o sancţiune pentru un delict de opinie, de convingere profesată public, structurat pe două paliere; paliere pe care ne regăsim întru totul. Primul este cel care contestă fundamentele politicilor cu pretext sanitar care au transformat violent societatea şi condiţia noastră de oameni liberi, iar al doilea este cel care vizează neamul românesc ca entitate distinctă de statul român. De altfel, înregistrarea video de mai sus, în care Iurie Roşca explică ce s-a întâmplat, poartă exact acest titlu: „Statul Român ca dușman al Neamului Românesc”.
Care este obiectul solidarizării?
Evenimentul pe care îl aducem în atenţie este relevant pentru noi întrucât este primul exemplu cunoscut, după anul 1989, când statul român interzice unui (etnic) român să intre pe teritoriul ţării sale. Lipsa cetăţeniei româneşti este complet irelevantă pentru subiectul nostru, dat fiind că acesta se revendică de la calitatea de etnic român şi că întreaga sa activitate şi-a desfăşurat-o în această calitate.
Că această revendicare este considerată inoportună sau dăunătoare de către puterea executivă de facto a statului român, de către serviciile secrete româneşti, aceasta este o chestiune separată. Ar fi şi mai grav dacă această interdicţie ar fi avut girul preşedintelui statului ori a prim-ministrului de la data emiterii interdicţiei, ambele persoane nefiind etnici români.
Prin urmare, obiectul solidarizării noastre constă în recunoaşterea calităţii sale de român şi a caracterului injust al sancţiunii primite.
De ce apare ca fiind injustă interdicţia?
Deşi lista drepturilor fundamentale şi principiilor ignorate/încălcate de stat a crescut exponenţial pe parcursul ultimului an, se pare că acest incident impune, suplimentar, să reafirmăm un (alt!) element fundamental pentru libertatea noastră: Acest teritoriu este doar administrat de statul român, nu îi aparţine.
Proprietatea publică, spaţiul public, nu sunt proprietatea statului român! Statul nu este ţara, statul nu este poporul! Statul român este doar o ficţiune organizatorică a cărei existenţă şi legitimitate este din ce în ce mai greu de justificat din punct de vedere juridic şi politic. Statul nu este curatorul convingerilor şi opiniilor naţionale şi nu are dreptul de a le cenzura sau combate, indiferent de conţinutul acestora. Ideile (dacă!) proaste sunt combătute cu idei bune, nu cu interdicţia de a veni acasă. Este mare păcat că prin această suită de acţiuni statul român se înscrie în tradiţia statului comunist care considera dizidenţa intelectuală o ameninţare la siguranţa naţională.
Un nou motiv de protest?
Invităm pe cei preocupaţi de acest subiect să reflecteze dacă este oportun să fie iniţiate acţiuni de protest, întrucât gravitatea situaţiei transcende persoana domnului Iurie Roşca şi ideile pe care acesta le vehiculează, indiferent de registrul intelectual de care aparţin. Rămâne de văzut ce ordin de prioritate primeşte protestul împotriva acestui nou tip de transgresiune şi cât va cântări acest eveniment în istoria eforturilor noastre pentru reîntregirea ţării.
Întrucât domnul Iurie Roşca este cenzurat, acesta poate fi urmărit pe platforma anti-cenzură Telegram: https://t.me/iurierosca
