Virusarea credinței. Persistența IPS Ierotheos în poziția teologică pro-vaccinare

După ce într-o primă instanță Mitropolitul Ierotheos și-a manifestat deschis adeziunea la discursul vaccinist oficial printr-o circulară trimisă în propria Mitropolie, a urmat apoi o revenire pe acest subiect datorată criticilor care i-au fost adresate. De data aceasta, textul semnat este unul teologic și mai bine închegat. Din păcate, el atrage atenția în mod negativ, ca și Starețul Efrem de la Vatopedi, din cauza faptului că poziționarea lor produce sminteală, venind din partea unor figuri bisericești reprezentative (pentru Biserica Greacă și Sfântul Munte).

Acest nou text, intitulat Pandemii de felurite forme, aduce lămuriri suplimentare, deși afirmă că „unii întreabă despre subiecte la care deja s-a răspuns în textul pe care se presupune că l-au citit și-l judecă”. Cele șase subteme din cuprinsul răspunsului Mitr. Ierotheos sunt: 1. Ascultarea de Sinodul grec, 2. conducerea Bisericii prin Sinoade, chiar dacă acestea pot fi tâlhărești, 3. carantina din Vechiul Testament pentru lepră este un model pentru abordarea virusului de astăzi, 4. invocarea cuvintelor unor părinți sfinți este nepotrivită și sunt scoase din context, 5. măsurile restrictive sunt științifice și Biserica nu e normal să le conteste și 6. scopul pe care îl au în vedere clerul și credincioșii trebuie să fie dobândirea harului dumnezeiesc.

Scopul viețuirii creștine

Chiar dacă este cea din urmă temă abordată, scopul pe care trebuie să-l aibă în vedere orice credincios și păstorii Bisericii este cel mai important aspect al vieții creștine. În textul IPS Ierotheos se face vorbire despre păstorire în contrapondere, dar și în legătură cu teologia. Astfel, „teologia fără pastorație este gândire (simplă) și pastorația fără teologie este slujire lumească”. „Mulți clerici se ocupă (adesea) cu lucruri străine de misiunea lor. Scopul de bază al slujirii pastorale este să-i conducă pe oameni la Hristos prin Biserică, astfel încât să fie activată lucrarea sufletului lor și să fie reaprins harul botezului și al mirungerii, care există în adâncul inimii creștinilor. … Din nefericire, clericii de astăzi am lăsat această lucrare, care este «de mult preț înaintea lui Dumnezeu», acest «om ascuns în inimă­­» și ne ocupăm cu alte lucruri, care sunt exterioare, de detaliu și nu țin de veșnicie.”

Chiar dacă nu spune explicit, prezentarea vieții duhovnicești pe care o face Mitropolitul este o critică la adresa acelora din cadrul Bisericii care se opun măsurilor restrictive pandemice. Iar acest aspect devalorizează tot mesajul său, care este unul perfect valabil în sine. Se ajunge la o teologie despre harul lui Dumnezeu metodică, exactă, perfectă, dar idealizată, desprinsă de realitate. Este dat la o parte esențialul, anume că lucrarea dumnezeiască sălășluiește în inimile iubitoare de adevăr, sincere, care nu fac concesii cu lumea. Mai exact, este foarte bine să urmărim interiorizarea, rugăciunea și dobândirea harului lui Dumnezeu, dar nu ca un pretext pentru a ignora și a înghiți minciunile și batjocura la adresa Bisericii, manifestate prin închiderea lăcașurilor de cult, prin forțarea vaccinării, prin mutarea orei de săvârșire a slujbei Învierii, prin catalogarea Sfintelor Taine drept surse de infecție… Pentru a folosi cuvintele Scripturii, „nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (Cor.14: 20). Sau, altfel spus, să fim înțelepți ca șerpii (Mt. 10: 16), adică să ne păzim mereu capul, care este credința, potrivit Avvei Dorotei.

Așadar este foarte adevărat că scopul demersurilor noastre, al viețuirii noastre, trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, dobândirea harului, învierea lăuntrică. Însă nu putem transforma această lucrare într-o tehnică abstractă, aseptică, desprinsă de morală, de discernerea între bine și rău. Mai ales că de multe ori am fost îndemnați la rugăciune doar de fațadă, pentru a ni se induce inacțiunea, indolența, renunțarea la mărturisire.

Conducerea sinodală a Bisericii

O altă temă importantă este a modului cum este condusă Biserica. IPS Ierotheos absolutizează Sinodul grec și Sinoadele în general. El scrie: „Toți episcopii ne-am luat angajamentul înainte de hirotonie că vom asculta de Biserică: «Mă voi supune mereu și cu dragă inimă în cele bisericești și Sfântului Sinod ca instanță bisericească supremă». … Și, înainte de a primi administrarea Mitropoliei, am dat asigurarea că vom păzi legile statului”. În continuare apreciază că „argumentul dezbinării, că adică Sfântul Sinod dezbină pliroma Bisericii prin deciziile pe care le ia, este superficial. Prin aceasta se consideră că cei care invocă deciziile organismelor sinodale și ale organismelor mondiale de sănătate și ale altor centre mondiale dezbină poporul, în timp ce aceia care reacționează la astfel de decizii se luptă pentru unitatea Bisericii și a societății!!”.

Mai departe, vorbește și despre Sinoade la general, în decursul istoriei: „Ce să spun despre argumentele unora că și Sinoadele fac greșeli și se referă la Sinoade «tâlhărești» ? Desigur, există Sinoade care fac greșeli și aceasta se datorează membrilor care le compun. Sinodul este un regim harismatic, după cum se vede la primul Sinod Apostolic din Ierusalim, din anul 48 d.H.”.

„Dar subiectul este cine judecă dacă un Sinod a căzut în greșeli? Poate oricine, care nu a gustat lucrarea Sfântului Duh, care mai ales gândește politic, nu teologic, să decidă ca un Papă că Sinodul a făcut o greșeală și să spună că este eretic? Acest lucru se face sinodal, după cum vedem în toată istoria bisericească. De la Sinodul I Ecumenic (325) până la Sinodul II Ecumenic (381) au trecut 56 de ani cu lupte, au fost convocate aproape 30 de Sinoade care au alcătuit diferite «Simboluri» și în final Sinodul II Ecumenic a stabilit forma finală a «Simbolului de credință­­­». A trebuit în continuare să vină Sinodul III Ecumenic (431) ca să impună deciziile Sinoadelor I și II.”

Această perspectivă este una contorsionată și ilogică. Dacă fiecare Sinod trebuie să fie validat de un altul ulterior, atunci nu există nici o decizie definitivă și clară pentru că va trebui să fie, la rândul ei, recunoscută de un alt Sinod. În plus, referința istorică la Sinoadele dintre Primul și Al Doilea Sinod Ecumenic este un falsă. Acele multe Sinoade nu au alcătuit diferite mărturisiri de credință, ci unele contrare unele cu altele, ba chiar arienii eretici au anatematizat pe ortodocși și invers. Nu a fost vorba de o dezbatere, ci de o confruntare, care s-a încheiat la Sinodul II de la Constantinopol (381). În descrierea elegantă a patrologului S. Papadopoulos, „prin aceste sinoade, pozitive sau negative, au fost puse bazele practicii procedurii sinodale în Biserică… Prin hotărârile lor canonice au arătat, pozitiv sau negativ, structura Bisericii drept organism teantropic. … Majoritatea covârșitoare a sinoadelor au avut drept scop înlăturarea sau înlocuirea Sinodului de la Niceea”[1] și a credinței drepte semnate acolo. Fără a intra mai mult în amănunte, există mărturii de primă mână că acele Sinoade s-au condamnat între ele, nu au produs formule de mărturisire diferite, ci contrare, care se anulau unele pe altele. Scrierile Sf. Atanasie cel Mare din acea vreme sunt elocvente în acest sens, spre exemplu. Acea perioadă a fost una de lupte care au fost încordate, nu dezbateri și cooperare pentru a găsi exprimarea cea mai bună a credinței. Biserica a fost în pericol din cauza Sinoadelor tâlhărești și nu le consideră un factor pozitiv, ci le șterge din memoria ei. Sinodul II Ecumenic a fost mare nu pentru că a judecat pe cele dinaintea lui, ci pentru că a luat o hotărâre corectă, ziditoare, în acord cu Sinodul I de dinainte. Fiecare Sinod este validat de receptarea în Biserică, nu de un altul, după cum se spune în Enciclica Patriarhală din 1848: „La noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”.

Mitr. Ierotheos mută greșit atenția și confundă opoziția față de hotărârile sinodale greșite cu condamnarea lor oficială. Evident că un Sinod va fi osândi tot sinodal, dar asta nu exclude și nu interzice reacția poporului, ci chiar o presupune și o cere. În sprijinul ideilor sale, aduce alte mărturii istorice false, cum că Patriarhul Sofronie ar fi condamnat sinodal monotelismul. Acel Sinod adunat în Cipru s-a încheiat indecis, fără o hotărâre finală. Iar Sinodul de la Ferrara-Florența (1438/9), până să fie condamnat de cel din 1484, a fost repudiat de credincioși și chiar de Sf. Marcu al Efesului și mulți alți clerici, care sunt de lăudat și de urmat. A spune că nu trebuie să reacționăm față de hotărârile sinodale pentru că acestea pot fi anulate doar la același nivel înseamnă o răstălmăcire grosolană. Deciziile tâlhărești sunt respinse tocmai datorită reacției sănătoase a credincioșilor, iar lipsa ei ar duce la prelungirea agoniei.

Afirmațiile despre Sf. Sofronie și Sinodul de la Ferrara-Florența sunt la fel de eronate ca și aceea că „Sf. Maxim Mărturisitorul ne-a arătat modul cum să corectăm o decizie sinodală greșită, mai ales pe teme dogmatice, când s-a folosit de această structură a Bisericii pentru a combate deciziile greșite”. Până la convocarea, împreună cu Papa Martin a Sinodului de la Lateran, nu trebuie uitat că Sf. Maxim a combătut și s-a împotrivit ereziei, nu a așteptat să apară din senin o decizie corectă oficială.

Așadar nu trebuie să ridicăm deciziile sinodale pe un piedestal suprem, ci să le cinstim pe cele corecte și să le combatem pe cele tâlhărești. Reacția nu trebuie să fie „într-un mod papistaș, autarhic, autonom, antibisericesc”, e drept; nu anulăm nevoia unor decizii sinodale, dar ea este foarte utilă și necesară. Nu e corect să fie încadrată și caracterizată cu astfel de epitete depreciative orice opoziție, băgând la pachet și negând chiar și atitudinile sănătoase.

Restricțiile de astăzi au ecou în Vechiul Testament??

Pentru a da greutate mai mare cuvintelor Sf. Nicodim Aghioritul, invocate în Enciclica sa, Mitropolitul face apel la fel de incorect la măsurile de izolare aplicate leproșilor în Vechiul Testament. Sunt puerile afirmațiile de genul: „sunt prevăzute rânduieli conform cărora cei care erau bolnavi de lepră trebuiau să se depărteze nu numai de viața liturgică, ci și de societate” sau că „Hristos a tămăduit câțiva leproși, dar nu a izbăvit omenirea de lepră, lucru pe care l-a făcut prin oamenii de știință ai epocii noastre”. De fapt, leproșii nu erau excluși de la cult, ci pur și simplu dintre oameni, iar știința nu vin în continuarea vindecărilor Mântuitorului; e vorba de registre diferite: religios și medical.

De altfel, comparația între lepră și coronavirus este irelevantă. Virulența și modul de transmitere sunt absolut diferite. În plus, asimilarea măștii cu faptul că leprosul trebuia să aibă gura acoperită (Lev. 13: 45) este ridicolă pentru că avea capul descoperit, iar acoperământul din jurul gurii părea mai mult un semn de recunoaștere a leprosului care trăia în afara societății. Oare acest rol îl are masca în zilele noastre? La fel, nu are nici o legătură izolarea de astăzi cu cea a celui bănuit de boală timp de șapte zile până se va încredința preotul dacă e lepros sau nu.

Sunt foarte logice măsurile de carantinare câtă vreme sunt utile și vorbim de o boală foarte periculoasă care necesită izolare. Bineînțeles că și bisericile ar trebui supuse la un astfel de regim pentru a nu fi transformate în focare de infecție, dar în cazul în care se justifică, nu abuziv.

Cuvintele Sfinților nu pot fi invocate de oricine

Referirea la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul este pe jumătate corectă. Într-adevăr, cuvintele sale nu pot fi invocate cu claritate în sprijinul ideii că vaccinurile de astăzi sunt rele.

Sf. Paisie a spus: „Au pecetluit tone de pești si-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăși a apărut o boală, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu și, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. … Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea”. Aceste afirmații este greu să fie luate drept o proorocie pentru virusul de astăzi, ci mai degrabă ca un exemplu cum putem fi controlați. Nu știm dacă vaccinurile anti-covid sunt pentru urmărirea populației, dar în mod clar sunt periculoase pentru sănătate, sunt pentru control social, supunere oarbă, reeducare și discriminare. Au mai degrabă un efect social și cultural decât unul sanitar.

Cât privește argumentul că ucenici ai Sf. Paisie s-au vaccinat, acesta are o credibilitate redusă. În nici un caz nu știm dacă ar fi procedat Cuviosul la fel cu ucenicul său, Ierom. Paisie, duhovnicul Mănăstirii Sf. Ilarion, cu obștea maicilor de la Suroti, unde este mormântul Sf. Paisie, sau cu părintele Hristodul, biograful său. Nici măcar faptul că însuși Mitr. Ierotheos l-a cunoscut bine nu este un garant că știe mai sigur cum ar fi procedat astăzi.

În mod sigur cuvintele amintite mai sus ale Sf. Paisie sunt un semnal de alarmă că se poate introduce un control al populației chiar și prin vaccinuri. Din nefericire, nu este vorba doar despre o cipuire, ci de o reeducare și aliniere la un regim tiranic. Afectează mult mai direct sufletul decât prin intermediul unui semn în trup.

Știință și conspiraționism

Atitudinea față de dispozițiile medicale emise de organele competente este un subiect delicat. Afirmația că „Sfântul sinod trebuie să respecte deciziile specialiștilor pe teme medicale și să teologhisească pe teme de competența lui. Niciodată până acum nu a fost întrebată Biserica de către creștini, nici nu a luat decizii despre vaccinurile pe care le facem pentru diferite boli din fragedă vârstă…” este una absolut corectă. Însă există o contradicție flagrantă cu implicarea de astăzi a Sinodului grec de a recomanda vaccinarea (chiar și fără obligație), precum și cu poziția însuși Mitr. Ierotheos de a trimite o enciclică în eparhia sa în același scop.

Desigur că nu este de înțeles și nu poate fi acceptată „demonizarea științei” și „modul demonic de reacție al unor creștini, care leagă toate de Antihrist”. Dar nici implicarea oficială și neoficială a Bisericii în campania de vaccinare sau de impunere a unor restricții abuzive, la fel de demonice, chiar dacă au aparență mai plăcută.

Sfaturile Sf. Paisie sunt foarte utile și lămuritoare pentru a discerne atât atacul demonic din partea conducătorilor lumii, de înrobire față de viitorul Antihrist, cât și reacțiile exagerate, care trebuie temperate cu atitudinea corectă în Hristos. Un pasaj elocvent este acesta: „Părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila? -“Politețea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoși pentru că vor fi … europeni. Vor arăta că sunt la înălțime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune: “Fără pecete vă chinuiți! Dacă ați fi primit-o, nu ați fi trăit așa de greu”. Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraș, să cultive grâu, cartofi. Să pună puțini măslini și atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puține găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că și provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu țin mult, ci se strică repede. Firește, greul va dura puțin, trei-trei ani și jumătate”.

Concluzii

Viziunea Mitropolitului Ierotheos despre rolul credincioșilor în Biserică este una instituțională, cu argumente teologice precare și răstălmăciri istorice. Fără trimiteri precise, verificabile, ba chiar eronate, argumentele folosite cad în derizoriu. Din păcate, este un motiv în plus să fim atenți la duhul învățăturilor și îndrumărilor care ni se dau.

În discuție nu este doar problematica vaccinării și pandemiei în general, ci funcționarea corectă a Bisericii. Nu este de mirare că pe alte teme importante, cum este ecumenismul parafat în Creta sau schisma ucraineană, este instaurată o răceală și indiferență vinovate printre clerici și credincioși. Dacă nu conștientizăm că trebuie să fim într-o continuă ascultare și armonie cu tradiția sfântă a Bisericii transmisă până la noi, rămânem doar la nivelul conformării cu o ierarhie tot mai depărtată de principiile evanghelice autentice. Chiar dacă nu este vorba de greșeli directe ale Bisericii Române, suntem și noi conectați la Ortodoxia mondială, ba chiar avem scăderile noastre pe alte teme similare.


[1] Patrologie, vol. II/1, Ed. Bizantină, București, 2009, p. 33.

Unirea cu catolicii: un deziderat al Bisericii Ruse în competiție cu Fanarul?

La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.

În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.

O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.

Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)

Biserica Rusă la un pas înainte de Euharistia comună cu papistașii

În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.

A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit».
[…] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră».
Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.

Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?

Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.

Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:

… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».

«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»

Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.

Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.

Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…

Cum să NU îi citim pe Sfinții Părinți

Acest al treilea material scris de Ierom. Serafim Rose despre citirea cărților patristice este o continuare a părții 1, intitulată: Sfinții Părinți – O călăuză sigură spre adevăratul creștinism și a părții a 2-a: Cum să îi citim pe Sfinții Părinți. Aceste materiale au fost publicate în revista coordonată de el în anii 1974-75. Până la acea vreme, preocuparea principală a Pr. Serafim a fost să depășească modernismul, ecumenismul și serghianismul. Încă nu ajunsese să se confrunte cu latura cealaltă, pe care a denumit-o „supercorectitutine”, a zeloților ortodocși mai ales dintre stiliștii greci. Acest fapt s-a produs un an mai târziu, fapt ce l-a determinat să urmărească o „cale împărătească”, între cele două extreme, care să fie caracterizată de căldura inimii, nu doar de o înțelegere intelectuală a credinței.

Materialul de față, deși scris cu aproape jumătate de secol în urmă, pune la dispoziție îndrumări valabile și pentru zilele noastre, dominate de ușurătate și un mod de a trăi trupesc, comod, lipsit de perspective spirituale. După o educație în acest mediu, oamenii de astăzi sunt predispuși spre o abordare greșită a învățăturii creștine ortodoxe, ceea ce necesită o avertizare prealabilă. Deși articolul de mai jos pune în discuție mai mult pericolele, viziunea Pr. Serafim a fost una luminoasă, dar și serioasă și optimistă asupra viețuirii în duh drept slăvitor. Am lăsat neschimbate rândurile originale, deși se referă la realități trecute, dar pot fi adaptate la momentul de acum de orice cititor cu dispoziție corectă.

S-A SPUS ÎNDEAJUNS pentru a arăta seriozitatea și sobrietatea cu care trebuie a se apropia cineva de studiul Sfinților Părinți. Dar obiceiul de căpătâi al gândirii ușuratice din omul veacului al XX-lea de a nu trata cu seriozitate chiar și cele mai solemne subiecte, de a se „juca cu ideile” – ceea ce fac acum cei ce studiază în universități – face necesar să ne uităm mai îndeaproape la niște greșeli obișnuite ale creștinilor ortodocși cu numele, în studiile sau învățăturile lor asupra Sfinților Părinți. Va fi necesar să cităm aici nume și publicații pentru a cunoaște cu exactitate cursele în care mulți au căzut deja. Această analiză ne va îngădui să vedem mai clar cum nu trebuie să ne apropiem de Sfinții Părinți.

ÎNTÂIA CURSĂ: DILETANTISMUL

Această cursă, în care cad de obicei cei foarte ușuratici în gândire dintre cei interesați de teologia sau spiritualitatea ortodoxă, este cea mai vădită în întrunirile „ecumenice” din tot felul de conferințe, „tabere de retragere” și din cele asemenea. Astfel de întruniri sunt o specialitate a Frăției Engleze a Sf. Alban și Serghie, fapt ce se reflectă în ziarul ei, Sobornost. Aici putem citi, de exemplu, într-un discurs despre Părinții Pustiei, al unui presupus cleric ortodox: „Părinții pustiei pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi, pentru noi toți, un minunat loc de întâlnire ecumenică”[1]. Poate vorbitorul fi într-atât de naiv, încât să nu știe că Părintele pe care dorește să-l studieze, ca și toți Sfinții Părinți, ar fi îngrozit să afle că vorbele sale sunt folosite spre a-i învăța pe eterodocși arta rugăciunii? Este una din regulile de politețe la astfel de adunări „ecumenice”, ca eterodocșii să nu fie informați că întâia cerință pentru studiul Părinților este a avea aceeași credință cu Părinții Ortodoxiei. Fără îndeplinirea acestei cerințe prealabile, întreaga povățuire în rugăciune și în învățătura duhovnicească este doar o înșelare, un mijloc de a-l lăsa în continuare pe ascultătorul eterodox în greșelile lui. Nu este un lucru drept față de ascultător; este lipsit de seriozitate din partea vorbitorului; este exact felul de a nu începe studiul sau predarea Sfinților Părinți.

În același periodic, se poate citi despre un „pelerinaj în Britania”, unde un grup de protestanți au participat la slujbele diferitelor secte și apoi la o Liturghie Ortodoxă, la care „Părintele a ținut un discurs foarte clar și luminător asupra temei Euharistiei” (Sobornost, Vara, 1969, pag. 680). Fără îndoială că Părintele i-a citat pe Sfinții Părinți în discursul său – dar nu a adus înțelegere ascultătorilor; doar i-a încurcat și, mai mult, îngăduindu-le acum să creadă că Ortodoxia este doar încă una din sectele ce le-au vizitat și că dogma ortodoxă a Euharistiei îi poate ajuta la mai buna înțelegere a slujbelor lor luterane sau anglicane. Într-o relatare a unei „tabere ecumenice” din același număr (pag. 684), găsim un rezultat al propovăduirii „teologiei ortodoxe” în astfel de condiții. După participarea la o Liturghie ortodoxă, participanții au luat parte la o „slujbă baptistă de împărtășire”, care a fost „o gură de aer proaspăt”. „Înviorătoare a fost îndeosebi scurta predică despre bucuria Învierii. Unii dintre noi știu că Biserica Ortodoxă a găsit același adevăr exprimat acolo și am fost bucuroși să îl găsim și într-o slujbă baptistă.” Ortodocșii care încurajează un asemenea diletantism nesimțit au uitat, fără de îndoială, porunca Scripturii: Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor.

De curând, aceeași Asociație și-a lărgit diletantismul, urmând ultimei mode intelectuale, aceea de a include conferințe despre sufism și alte tradiții religioase ne-creștine, care probabil îmbogățesc „spiritualitatea” ascultătorilor în același fel în care a făcut-o Ortodoxia până acum.

Aceeași atitudine duhovnicească coruptă poate fi văzută, la un nivel mai sofisticat, în „declarațiile comune” provenite din „consultări ale teologilor”, fie că sunt între ortodocși și romano-catolici, ortodocși și anglicani sau altele asemenea. Aceste „căderi de acord” asupra unor subiecte precum „Euharistia” sau „natura Bisericii” sunt, iarăși, un exercițiu de politețe „ecumenică” ce nici măcar nu sugerează eterodocșilor (dacă „teologii ortodocși” prezenți au habar de aceasta) că, orice definiție a unor astfel de realități asupra căreia se va „cădea de acord”, eterodocșii sunt lipsiți de acea realitate, fiind fără experiența viețuirii în Biserica lui Hristos. Astfel de „teologi” nu ezită chiar să caute o „înțelegere” asupra înseși spiritualității, unde ar trebui să fie extrem de vădită imposibilitatea vreunei înțelegeri mai presus decât în orice altă parte.Cei ce pot crede, așa cum declară „Mesajul” oficial al „Simpozionului ortodox-cistercian” (Oxford, 1973), că între monahii romano-catolici, ortodocși și anglicani există o „unitate profundă ca membri ai comunităților monastice ce provin din sânul unor tradiții diferite ale Bisericii”, cu siguranță gândesc potrivit înțelepciunii stricate a lumii acesteia și a obiceiurilor ei „ecumenice”, și nu conform tradiției ortodoxe monastice și duhovnicești, care este strictă în stăruința ei asupra purității credinței. Țelul și tonul lumesc al unor asemenea „dialoguri” devine vădit într-un raport asupra aceluiași simpozion, ce indică faptul că „dialogul” acesta urmează să fie lărgit pentru a include monahismul necreștin, fapt ce va îngădui „monahismului nostru creștin comun… să se identifice într-un mod real cu monahismul budhismului și al hinduismului”[2]. Oricât de sofisticați se cred participanții la acest simpozion, diletantismul lor este egal cu cel al laicilor protestanți ce sunt încântați atât de slujba de împărtășire baptistă, cât și de Liturghia ortodoxă.

Iarăși, se poate citi, într-un periodic „ortodox”, o relatare a unui „Institut ecumenic asupra spiritualității” (catolic-protestant-ortodox) ținut la seminarul Sf. Vladimir din New York, în 1969, unde a fost ținută o prelegere de către profesorul ortodox „cu minte deschisa” Nicholas Arseniev asupra spiritualității creștine a Răsăritului și a Apusului. Un preot ortodox o descrie astfel: „Una din cele mai șocante declarații ale profesorului a fost că deja există o unitate creștină în sfinții tuturor tradițiilor creștine. Ar fi interesant de dezvoltat implicațiile ei, pentru o vindecare a diviziunilor doctrinare și instituționale ce există în mod clar”[3]. Devierile doctrinare ale ecumeniștilor „ortodocși” sunt îndeajuns de rele, dar, când se ajunge la spiritualitate, se pare că nu există limite asupra a ceea ce poate fi spus sau crezut – un indiciu a cât de îndepărtată și de vagă a devenit tradiția și experiența spiritualității ortodoxe autentice, pentru „teologii ortodocși” de azi. Un studiu real și serios de „spiritualitate comparată” ar putea fi într-adevăr făcut, dar nu va da naștere nicicând unei „declarații comune”. Să luăm numai un exemplu: întâiul exemplu de „spiritualitate apuseana” citat de Dr. Arseniev – și de aproape oricine altcineva – este Francisc de Assisi, care, potrivit standardelor spiritualității ortodoxe, este o pildă clasică de călugăr rătăcit duhovnicește și a căzut în înșelare (prelest), fiind cinstit drept sfânt doar din cauză că Apusul căzuse deja în apostazie și pierduse standardul ortodox al vieții duhovnicești. În studiul nostru asupra tradiției duhovnicești ortodoxe din această carte (care nu a mai apărut, n.n.), va fi necesar să indicăm (prin contrast) cu exactitate unde Francisc și „sfinții” apuseni de mai târziu au rătăcit; pentru moment, este suficient să arătăm că atitudinea ce produce astfel de „institute ecumenice” și „declarații comune” este în mare măsură aceeași atitudine de diletantism frivol pe care deja am examinat-o mai sus, la un nivel mai popular.

Cauza principală a acestei atitudini patologice duhovnicește probabil că nu este atât atitudinea intelectuală greșită a relativismului teologic, ce predomină în cercurile „ecumenice”, cât ceva mai profund, ceva implicat în întreaga personalitate și felul de viață al multora din „creștinii” de astăzi. Cineva ar putea zări o frântură din aceasta în comentariul unui student ortodox al „Institutului Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor la Bossey, Elveția. Vorbind despre valoarea „întâlnirii personale cu atât de multe abordări diferite pe care noi nu le-am experiat până acum”, el notează că „cele mai bune discuții” (ce se purtau pe tema „evanghelismului”) „au avut loc nu în timpul ședințelor plenare, ci mai degrabă atunci când ședeam în fața șemineului, cu un pahar de vin alături”[4]. Remarca aceasta deplasată dezvăluie mai mult decât „obișnuitul” vieții contemporane; indică o atitudine cu totul modernă asupra Bisericii, teologiei și practicii ei. Dar aceasta ne aduce la a doua capcană fundamentală pe care trebuie să o evitam în studiul Sfinților Părinți.

A DOUA CAPCANA: „TEOLOGIE CU ȚIGARA”

Nu doar adunările „ecumenice” pot fi cu gândire ușuratică și neserioase; ar putea fi remarcat fix același ton la convențiile și „taberele de retragere” „ortodoxe” și la adunările „teologilor ortodocși”. Sfinții Părinți nu sunt mereu direct implicați sau discutați în astfel de adunări, dar o conștientizare a duhului acestui fel de adunări ne va pregăti să înțelegem fondul pe care-l aduc cu ei creștinii ortodocși serioși când încep să studieze spiritualitatea și teologia.

Una dintre cele mai mari organizații „ortodoxe” din Statele Unite este „Cluburile Ortodoxe Confederate Rusești”, care constă în principal din membrii fostei Mitropolii Ruso-americane care are o convenție anuală ale cărei activități sunt chiar tipice pentru „Ortodoxia” din America. Numărul din octombrie 1973 al The Russian Orthodox Journal este dedicat Convenției din 1973, la care Episcopul Dimitri de Hartford a spus delegaților: „Ceea ce văd eu aici, și sunt extrem de sincer, este că FROC este potențial cea mai mare forță spirituală din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că un număr semnificativ de clerici participă la Convenție, de obicei inclusiv Mitropolitul Irineu, că există slujbe religioase și că există mereu un seminar pe un subiect religios. Important, în timpul seminarului din acest an (intitulat, în spiritul „ortodox american”, „Cum? Din nou Post?”), „au apărut întrebări care priveau seara de sâmbătă ca o perioadă de pregătire pentru duminică. S-au iscat conflicte deoarece stilul de viață american a făcut din noaptea de sâmbătă o ‘noapte de socializare’ a săptămânii”. Un preot care era prezent a dat un răspuns ortodox la această întrebare: „Pledează pentru seara de sâmbătă să fie cu venirea la vecernie, spovedanie și o seară liniștită” (p. 28). Dar pentru organizatorii Convenției, nu exista nici o „contradicție” de nici un fel: au pus la dispoziție (ca la fiecare Convenție) o noapte de sâmbătă de dans în „spiritul vieții americane” depline și în alte nopți amuzamente asemănătoare, inclusiv o „Năzbâtie adolescentină” cu o „formație de Rock and Roll”, o imitație după un cazinou cu jocuri de noroc „cu o atmosferă ce amintea de Las Vegas” și unele cursuri pentru bărbați pentru „arta ‘culturală’ a dansului din buric” (p. 24). Pozele din articole arată unele din aceste prostioare, care ne asigură că americanii „ortodocși” nu sunt nicidecum în urmă față de restul compatrioților în urmărirea distracțiilor nebunești nerușinate – presărate cu fotografii solemne ale Sfintei Liturghii. Acest amestec de sacru și ușurătate este considerat „normal” în „Ortodoxia americană” de astăzi; această organizație este (repetăm cuvintele episcopului) „potențial cea mai mare forță spirituală în toată Ortodoxia americană”. Dar ce pregătire duhovnicească poate să aibă o persoană pentru Sfânta Liturghie când și-a irosit seara dinainte sărbătorind duhul acestei lumi și a petrecut multe ore în weekend în distracții total ușuratice? Un observator serios poate doar să răspundă: O astfel de persoană aduce cu sine duhul lumesc, tocmai lumescul este aerul pe care-l respiră; și, de aceea, pentru el Ortodoxia însăși intră în „stilul de viață normal” american. Dacă o astfel de persoană ar începe să citească pe Sfinții Părinți, care vorbesc despre un mod de viață total diferit, i s-ar părea că sunt total neimportanți pentru modul lui de viețuire sau i s-ar cere să răstălmăcească învățătura lor pentru a o face aplicabilă la modul lui de viață.

Acum să ne uităm la o adunare „ortodoxă” mai serioasă, unde Sfinții Părinți sunt într-adevăr menționați: „Conferințele” anuale ale „Orthodox Campus Commission”. Toamna anului 1975, numărul din revista Concern redă o serie de fotografii de la Conferința din 1975, al cărei scop a fost în întregime „duhovnicesc”: același spirit „normal”, cu tinere în fuste scurte (care face de rușine chiar și Convenția FROC!) și preotul distribuind o „adresă” cu mâna în buzunar… și într-o asemenea atmosferă creștinii ortodocși discută subiecte precum „Duhul Sfânt în Biserica Ortodoxă”. Același număr din Concern ne dă o idee despre ce se întâmplă în mințile unor astfel de oameni formal „normali”. O coloană nouă despre „eliberarea femeilor” (cu un titlu atât de vulgar deliberat, încât nu e nevoie să-l repetăm aici) este editată de o tânără convertită deșteaptă: „Când m-am convertit la Ortodoxie, am simțit că eram conștientă de majoritatea problemelor pe care aveam să le întâlnesc în Biserică. Știam despre naționalismul smintitor care dezbină Biserica, despre certurile și facțiunile care îmbolnăvesc parohiile și de ignoranța religioasă…” Apoi această scriitoare trece să pledeze pentru „reformarea” perioadei tradiționale de „îmbisericire” a femeii după naștere, precum și a altor atitudini din „lumea veche” pe care această americancă modernă le găsește „nedrepte”. Poate nu a întâlnit niciodată un autentic cleric sau mirean ortodox care să-i poată explica sensul sau să-i transmită tonul unui mod de viață autentic ortodox; poate dacă ar întâlni pe cineva așa, nici nu și-ar dori să-l înțeleagă, nici să priceapă că cele mai rele dintre „problemele” convertiților de astăzi nu sunt deloc în mediul ortodox ușor de criticat, ci mai degrabă în mintea și atitudinea convertiților înșiși. Modul de viață reflectat în Concern nu este un mod de viață ortodox și chiar tonul lui face ca orice apropiere de modul ortodox de viață să fie aproape imposibil. Astfel de periodice și conferințe reflectă pe cei mai mulți dintre tinerii răsfățați, ușuratici de astăzi care, atunci când vin la religie, se așteaptă să găsească „duhovnicie prin confort”, ceva ce este logic pentru pe moment pentru mințile lor imature, care au fost năucite de „educația lor modernă”. Tinerii – și mulți dintre clericii bătrâni de astăzi, fiind ei înșiși expuși la atmosfera lumească în care cresc tinerii – uneori se apleacă să măgulească înclinația tinerilor spre criticarea bătrânilor și „ghetou-ului” lor ortodox și în cel mai bun caz le țin o prelegere academică lipsită de putere pe subiecte peste mințile lor. Ce folos este să vorbești cu astfel de tineri despre „îndumnezeire” sau „calea Sfinților” (Concern, Toamna, 1974) – concepte care, sigur, sunt pe înțelesul la nivel intelectual pentru liceenii de astăzi, dar pentru care ei sunt total nepregătiți emoțional și duhovnicește, fără să știe ABC-ul a ce înseamnă să lupți în viața ortodoxă și să se separe cineva de fondul și educația lui lumești? Fără o astfel de pregătire și antrenare în ABC-ul vieții duhovnicești și în ignorarea diferenței dintre lumesc și modul de viață ortodox, astfel de prelegeri nu pot avea vreun rezultat duhovnicesc rodnic.

Văzând acest fond din care ies tinerii de astăzi creștini ortodocși în America (și în lumea liberă), nu este surprinzător să se descopere o lipsă generală de seriozitate în majoritatea lucrărilor – prelegere, articole, cărți – despre teologia și spiritualitatea ortodoxe de astăzi; și mesajul chiar al celor mai bune prelegeri și autori din jurisdicțiile ortodoxe „mainstream” de astăzi pare ciudat de lipsit de putere, fără forță duhovnicească. La fel, la un nivel mai popular, viața unei parohii uzuale de astăzi dă impresia unei inerții duhovnicești asemănătoare cu „teologii ortodocși” de astăzi. De ce se întâmplă asta?

Lipsa de putere a Ortodoxiei după cum este foarte larg exprimată și trăită astăzi este fără îndoială ea însăși produsul sărăciei, a lipsei de seriozitate a vieții contemporane. Ortodoxia de astăzi, cu preoții, teologii și credincioșii ei, a devenit lumească. Tinerii care vin din casele confortabile și fie acceptă sau caută („ortodocșii nativi” și „convertiții” sunt la fel în această privință) o religie care nu este îndepărtată de viața cu mulțumire de sine pe care au cunoscut-o; profesorii și prelegerile al căror centru este lumea academică, unde, în mod notoriu, nimic nu este acceptat ca fiind esențialmente serios, o problemă de viață și moarte; chiar atmosfera academică a lumescului plin de sine în care aproape toate „taberele de retragere”, „conferințele” și „instituțiile” au loc – toți acești factori se combină pentru a produce o atmosferă artificială de seră în care, orice s-ar spune despre adevărurile sau experiențele uimitoare ortodoxe, chiar prin contextul în care sunt spuse și în virtutea orientării lumești atât a vorbitorului, cât și a ascultătorului, nu poate lovi adâncimile sufletului și să producă o implicare profundă care era normală pentru creștinii ortodocși. În contrast cu această atmosferă de seră, educația naturală ortodoxă, transmiterea naturală însăși a Ortodoxiei, intervine în ceea ce era acceptat drept mediul natural ortodox: mănăstirea, unde nu doar începătorii, ci și mirenii evlavioși veneau să fie îndrumați pe cât de mult de atmosfera de pace sfântă și de discuția cu un bătrân cinstit, parohia normală, dacă preotul ei este cu mentalitate „de modă veche”, aprins după ortodoxie și foarte dornic după mântuirea turmei lui căreia nu-i va scuza de voie păcatele și obiceiurile lumești, ci îi îndeamnă mereu spre o viață duhovnicească mai înaltă; chiar și școala teologică, dacă este după tipul vechi și nu modelată după universitățile seculare din Occident, unde există oportunitatea să se producă un contact viu cu cărturari ortodocși adevărați, care chiar își trăiesc credința și gândesc potrivit „vechii școli” de credință și evlavie. Dar toate acestea – ceea ce era privit ca mediu normal ortodox – sunt acum disprețuite de către creștinii ortodocși care sunt în acord cu mediul artificial al lumii moderne și care nu mai face nici măcar parte din experiența noii generații. În emigrația rusă, „teologii” noii școli, care sunt dispuși să fie în acord cu moda intelectuală, să-l citeze pe ultimul academician romano-catolic sau protestant, să adopte tonul total „normal” al vieții contemporane și îndeosebi al lumii academice – au fost numiți corespunzător „teologi cu țigară”. Cu o justificare egală, ar putea fi numiți „teologi la un pahar de vin” sau avocați ai „teologiei cu stomacul plin” sau „spiritualitate confortabilă”. Mesajul lor nu are nici o putere deoarece ei înșiși sunt total din această lume și se adresează oamenilor lumești într-o atmosferă lumească – din toate acestea nu iese la suprafață o mină ortodoxă, ci doar vorbă deșartă și fraze goale, pompoase.

O reflectare fidelă a acestui duh la un nivel popular poate fi văzută într-un articol scurt scris de un mirean proeminent al Arhiepiscopiei grecești din America și publicat în ziarul oficial al acestei eparhii. Evident influențat de „renașterea patristică” ce a lovit Arhiepiscopia greacă și seminarul ei acum câțiva ani, acest mirean scrie: „Expresia ‘a sta nemișcat’ este una necesară astăzi. De fapt, este o parte importantă a tradiției ortodoxe, dar lumea rapidă în care trăim pare să o alunge din programul nostru”. Pentru a găsit această tăcere, el pledează pentru „punerea unui început, chiar și în casele noastre… La masă înainte de mâncare, în loc de o rugăciune pe de rost, de ce nu un minut de rugăciune tăcută și apoi a spune împreună ‘Tatăl nostru’? Am putea experimenta aceasta în parohiile noastre în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau scos. La sfârșitul slujbei pur și simplu treceți la o rugăciune, cântare sau mișcare auzită și doar stați în liniște, fiecare rugându-ne pentru prezența lui Dumnezeu în viețile noastre. Liniștea și disciplina trupului sunt o parte din tradiția noastră ortodoxă. În trecutul de secole era numită în Biserica de Răsărit ‘mișcarea isihastă’… A fi nemișcat. Este un început spre înnoirea interioară de care avem toți nevoie și ar trebui să o căutăm” (The Orthodox Observer, Sept. 17, 1975, p. 7.)

Autorul evident are intenții bune, dar, ca înseși bisericile ortodoxe de astăzi, este prins în capcana gândirii lumești care face imposibil ca el să vadă lucrurile în modul normal ortodox. Nu mai trebuie spus că, dacă citește cineva pe Sfinții Părinți și trece la o „înnoire patristică” doar pentru a-și trece în program din când în când un moment de liniște curat exterioară (care este evident umplută interior cu un ton lumesc al vieții lui întregi din afara acelei clipe!) și să o umfle cu numele exaltat de isihasm – atunci e mai bine a nu citi pe Sfinții Părinți deloc, pentru că această privire ne va conduce pur și simplu să devenim fățarnici și falși, nu mai destoinici să separăm sacrul de ușurătate decât organizațiile tinerești ortodoxe. Pentru apropierea de Sfinții Părinți, trebuie strădanie de a ieși din această atmosferă lumească după recunoașterea ei drept ce este. O persoană care este acasă în atmosfera „retragerilor…, conferințelor” și „institutelor” ortodoxe de astăzi nu poate fi acasă în lumea spiritualității autentice ortodoxe, care are un „ton” total diferit de ceea ce este prezent în aceste expresii tipice de lumesc „religios”. Trebuie să înfruntăm deschis un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care citește serios pe Sfinții Părinți și care se luptă după puterea sa (chiar și la un nivel primitiv) să ducă o viață duhovnicească ortodoxă – trebuie să nu fie în pas cu timpul, trebuie să fie înstrăinată de atmosfera mișcărilor și discuțiilor „religioase” contemporane, trebuie să-și dea silința conștient să ducă o viață destul de diferită de cea reflectată astăzi în aproape toate cărțile și revistele „ortodoxe”. Toate astea, la sigur, sunt mai ușor de spus decât de făcut; dar dar există unele ajutoare de natură generală care ne pot ajuta în această luptă. Ne vom întoarce la acestea după o scurtă examinare a încă unei capcane de evitat în studiul Sfinților Părinți.

A TREIA CAPCANĂ:

„RÂVNA FĂRĂ CUNOȘTINȚĂ” (Rom. 10:2)

Dată fiind lipsa de putere și de gust a „Ortodoxiei” lumești de astăzi, nu este surprinzător că cineva, chiar și în mijlocul organizațiilor „ortodoxe” lumești, ar trebui să prindă o ocheadă din focul adevăratei Ortodoxii care este conținută în slujbele divine și în scrierile patristice și, ținându-l ca pe un standard împotriva celor care sunt mulțumiți cu religia lumească, ar deveni zeloți ai adevăratei vieți și credințe ortodoxe. În sine, acesta e un fapt lăudabil; dar în practică nu e ușor de scăpat de plasa lumescului și foarte adesea asemenea zeloți nu doar că arată multe semne de lumesc de care vor să scape, dar sunt duși chiar în afara tărâmului tradiției ortodoxe cu totul în ceva mai asemănător unui sectarism înfierbântat.

Cel mai uimitor exemplu de asemenea „râvnă/zel fără cunoștință” poate fi văzut în mișcarea „harismatică” din ziua de astăzi. Nu trebuie să fie descrisă aici această mișcare[5]. Fiecare număr din revista The Logos al „harismaticilor ortodocși” vădește tot mai clar că printre acești creștini ortodocși care au fost trași în această mișcare nu există un fond solid în experiența creștinismului patristic și apologiile lor sunt aproape integral protestante în limbaj și ton. The Logos, sigur, a citat lucrări ale Sf. Simeon Noul Teolog și ale Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt; dar contrastul dintre aceste învățături ortodoxe adevărate despre Duhul Sfânt și experiențele protestante descrise în aceeași revistă este atât de strălucitoare, încât este evident că sunt implicate două realități total diferite: una, Duhul Sfânt, Care vine doar la cei care luptă în adevărata viețuire ortodoxă, dar nu (în aceste timpuri din urmă) într-un mod spectaculos; și cealaltă, „spiritul vremii” ecumenist religios, care ia în posesie tocmai pe cei care renunță (sau nu au știut niciodată) la modul de viață „exclusiv” ortodox și „se deschid” pe ei înșiși unei noi revelații accesibile tuturor, indiferent din ce sectă. Cine studiază cu grijă pe Sfinții Părinți și aplică învățăturile lor la viața sa va fi în stare să detecteze într-o astfel de mișcare semnele de basm ale înșelării duhovnicești și va recunoaște și practicile și tonul destul de ne-ortodoxe care o caracterizează.

Există și o formă destul de nespectaculoasă de „râvnă fără cunoștință” care poate fi mai primejdioasă pentru creștinul ortodox serios de rând deoarece îl poate duce aiurea în viața lui duhovnicească personală fără să-i fie vădită prin vreun semn evident de înșelare duhovnicească. Acesta este un pericol în special pentru noii convertiți, pentru începătorii de mănăstire – și, într-un cuvânt, pentru oricine a cărui râvnă este tânără, în mare parte netestată de experiență și nedomolită de prudență.

Acest tip de râvnă este produsul a combinării a două atitudini de bază. Prima, există un idealism înalt care este inspirat în special de relatările locuitorilor din pustie, faptele de nevoință aspră, stări duhovnicești ridicate. Acest idealism în sine este bun și este caracteristic pentru toți adevărații râvnitori după viața duhovnicească; dar, pentru a fi roditor, trebuie să fie temperat de o experiență reală a greutăților și luptei duhovnicești și de umilința născută din această luptă dacă este autentică. Fără această temperare, va pierde contactul cu realitatea vieții duhovnicești și va deveni neroditoare prin următoarele – pentru a cita din nou cuvintele Episcopului Ignatie – „un vis imposibil după o viață perfectă descrisă viu și atrăgător în imaginația lui”. Pentru a face acest idealism roditor trebuie cum să fie urmate sfatul Episcopului Ignatie: „Nu te încrede în gândurile, opiniile, impulsurile sau înclinațiile tale, chiar dacă-ți oferă sau îți pun în față într-o formă atractivă cea mai sfântă viață monahală” (The Arena, cap. 10).

În al doilea rând, se adaugă acestui idealism înșelător, în special la vârsta raționalistă o atitudine extrem de critică aplicată la orice nu se ridică la standardul imposibil de înalt al începătorului. Aceasta este cauza principală a deziluziei care lovește adesea pe convertiți și pe începători după ce s-a stins prima lor răbufnire de entuziasm pentru Ortodoxie sau viața monahală. Deziluzia este un semn sigur că abordarea lor față de viața duhovnicească și față de citirea Sfinților Părinți are fost părtinitoare, cu o supra-accentuare pe cunoașterea abstractă care-l umflă și o lipsă de accentuare sau totală ignoranță față de durerea inimii, care trebuie să însoțească lupta duhovnicească. Așa este cazul cu începătorul care descoperă că regula postului în mănăstirea pe care a ales-o nu se ridică la ceea ce a citit despre Părinții pustiei sau că tipicul slujbelor nu se ține la literă sau că părintele său duhovnicesc are scăderi omenești ca oricine altcineva și nu este, de fapt, un „Bătrân purtător de Dumnezeu”; dar același începător este primul care se prăbușește după scurtă vreme sub un canon de postire sau un tipic nepotrivit pentru zilele noastre slabe duhovnicește și care găsește că e imposibil să fie încrezător în părintele duhovnicesc fără de care nu poate fi călăuzit duhovnicește deloc. Oamenii care trăiesc în lume pot găsi paralele la fel cu această situație monahală în noii convertiți din parohiile ortodoxe de astăzi.

Învățătura patristică despre durerea inimii este una dintre cele mai importante învățături pentru zilele noastre, când „cunoașterea din cap” este atât de supra-accentuată pe seama unei dezvoltări corecte a vieții emoționale și duhovnicești. Acest punct va fi discutat în capitolele potrivite ale acestei Patrologii. Lipsa acestei experiențe esențiale este responsabilă mai presus de toate pentru diletantismul, trivialitatea, lipsa de seriozitate în studierea curentă a Sfinților Părinți astăzi; fără ea, nu pot fi împlinite învățăturile Sfinților Părinți în viață. Poate fi atins nivelul cel mai înalt al înțelegerii cu mintea al învățăturii Sfinților Părinți, pot fi la degetul mic citate din Sfinții Părinți pe orice subiect, pot fi dobândite „experiențe duhovnicești” care par să fie cele descrise în cărțile patristice, pot fi cunoscute perfect capcanele în care este posibil să cazi în viața duhovnicească – și totuși, fără durerea inimii, poți fi un smochin uscat, un „atoatecunoscător” plictisitoare este mereu „corect” sau un adept în toate experiențele din ziua de astăzi, care nu cunoaște și nu poate transmite adevăratul duh al Sfinților Părinți.

Tot ce a fost spus mai sus nu este nicidecum un catalog complet al modurilor cum să nu citim sau să abordăm pe Sfinții Părinți. Este doar o serie de sugestii despre multele moduri în care este posibil să abordăm pe Sfinții Părinți greșit și, de aceea, să nu iasă nici un folos sau chiar să fim vătămați din citirea lor. Este o încercare de a avertiza pe creștinii ortodocși că studierea Sfinților Părinți este o problemă serioasă, care nu ar trebui asumată în ușor, potrivit cu vreuna din modele intelectuale ale timpurilor noastre. Dar acest avertisment ar trebui să nu sperie pe creștinii ortodocși serioși. Citirea Sfinților Părinți este, într-adevăr, un lucru indispensabil pentru cineva care prețuiește mântuirea lui și dorește să o lucreze cu frică și cutremur; dar trebuie să vină la această citire într-un mod practic, așa încât să aducă un folos maxim din ea.

Din The Orthodox Word, Vol. 11, No. 6 (Nov.-Dec., 1975), 228-239. Se pare că a fost începutul unei cărți intitulată Sfinții Părinți ai spiritualității ortodoxe. Din nefericire, această serie s-a încheiat cu acest al treilea fascicul.


[1] Archimandrite Demetrius Trakatellis, “St. Neilus on Prayer,” Sobornost, 1966, Winter-Spring, page 84.

[2] Diakonia, 1974, no. 4, pages 380, 392.

[3] Fr. Thomas Hopko, in St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, no. 4, p. 225, 231.

[4] St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, no. 3, p. 164.

[5] O descriere detaliată poate fi citită în Ortodoxia și Religia viitorului, 1975.

Cum să îi citim pe Sfinții Părinți

Părintele Serafim Rose († 2 septembrie 1982)

PATRISTICA DE FAȚĂ îi va înfățișa pe Părinții spiritualității ortodoxe, prin urmare, amploarea și scopurile ei sunt destul de diferite față de cursul obișnuit al unui seminar de Patristică. Scopul nostru, în acesta pagini, va fi unul dublu: (1) Să înfățișăm temelia teologică ortodoxă a vieții spirituale – natura și țelul luptei duhovnicești, viziunea patristică asupra firii omenești, caracterul activității harului divin și al efortului omenesc etc.; și (2) Să oferim o învățătura practică asupra trăirii acestei vieți spirituale ortodoxe, cu caracterizarea stărilor duhovnicești, atât bune, cât și rele, pe care cineva le poate întâlni sau prin care poate trece în aceasta luptă duhovnicească. Prin urmare, întrebări de natură strict dogmatică privind firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Duhului Sfânt și altele asemenea vor fi atinse doar în măsura în care implică întrebări asupra vieții duhovnicești; și numeroși Sfinți Părinți, ale căror scrieri tratează îndeosebi aceste întrebări dogmatice, atingând doar în secundar chestiunea vieții duhovnicești, nu vor fi comentați deloc. Într-un cuvânt, acesta va fi mai ales un studiu asupra Părinților Filocaliei, acea culegere de scrieri duhovnicești ortodoxe făcută în zorii evului contemporan, cu puțin înainte de izbucnirea teribilei Revoluții Franceze, ale cărei efecte finale le constatăm în zilele noastre, de stăpânire ateistă și anarhie.

În secolul de față există o creștere notabilă a interesului pentru Filocalia și Sfinții ei Părinți. În mod particular Părinți de dată mai recentă, precum Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul și Sf. Grigorie Palama, au început să fie studiați, iar unele din scrierile lor să fie traduse și tipărite în engleză și în alte limbi apusene. Cineva chiar ar putea spune ca în anumite seminarii și cercuri academice au „ajuns la modă”, într-un contrast vădit cu secolul al 19-lea, când ei nu erau nicidecum „la modă” în majoritatea academiilor teologice ortodoxe (spre deosebire de cele mai bune mănăstiri, care au păstrat mereu amintirea lor ca sfântă și au viețuit potrivit scrierile lor).

Dar însuși faptul acesta este un mare pericol, asupra căruia trebuie insistat în cele ce urmează. „Venirea la modă” a celor mai adânci scrieri duhovnicești nu este în mod necesar un lucru bun. De fapt, ar fi cu mult mai bine ca numele acestor Părinți să rămână cu totul necunoscute decât să ajungă îndeletnicirea școlarilor raționaliști și a „convertiților țicniți”, care nu dobândesc nici un folos duhovnicesc de la aceștia, ci doar își sporesc mândria lor, lipsită de sens, de a „cunoaște mai bine” decât ceilalți, sau – și mai rău – să înceapă a urma povețele duhovnicești din scrierile părinților fără pregătirea necesară și fără o călăuzire duhovnicească. Toate acestea, desigur, nu înseamnă că iubitorul de adevăr ar trebui să abandoneze citirea Sfinților Părinți; Doamne, ferește! Ci înseamnă că noi toți – școlari, călugări sau simpli mireni – trebuie să ne apropiem de Părinții aceștia cu frică de Dumnezeu, cu smerenie și cu o mare neîncredere în înțelepciunea și în judecata noastră. Ne apropiem de ei pentru a învăța și, mai înainte de toate, trebuie să acceptăm că pentru aceasta avem nevoie de un învățător. Și învățătoriexista: în vremurile noastre în care Bătrânii purtători de Dumnezeu au dispărut, învățătorii noștri trebuie să fie acei Părinți care, mai ales în vremurile apropiate, ne-au spus în mod anume cum să citim – și cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viața duhovnicească. Dacă Fericitul Stareț Paisie Velicicovski însuși, cel care a adunat scrierile primei Filocalii slavone, a fost „cuprins de frică” aflând că astfel de cărți urmau să fie tipărite și să nu mai circule doar în cadrul câtorva mănăstiri, în forma manuscrisă, atunci cu cât mai mult ne vom apropia de ele cu frică și cu înțelegerea pricinei acestei frici, cu atât mai puțin va veni asupra noastră catastrofa duhovnicească prevăzută de el.

Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie al Sihăstriei Sf. Sofronie[1], scrie: „Legat de publicarea ca tipăritură a cărților patristice, atât în greacă cât și în slavonă, sunt cuprins atât de bucurie cât și de frică. De bucurie, deoarece nu vor fi date uitării depline și cei râvnitori vor putea să le dobândească mai cu ușurință; cu frică, fiind înspăimântat și cutremurat ca nu cumva să fie oferite ca un lucru ce poate fi vândut precum o carte obișnuită, nu doar monahilor, ci tuturor ortodocșilor creștini și ca nu cumva aceștia din urmă, cercetând lucrarea rugăciunii minții după propria voie, fără povățuire din partea celor cu experiență, să cadă în înșelare și ca nu cumva, din pricina înșelării, cei fără de minte să hulească împotriva acestei lucrări sfinte și fără de cusur, care a fost mărturisită de către foarte mulți Sfinți Părinți… și ca nu cumva din pricina hulelor să apară neîncredere în învățătura Părinților noștri purtători de Dumnezeu”. Practica Rugăciunii minții, continuă Sfântul Paisie, este cu putință doar în condițiile ascultării monastice.

Cu siguranță, puțini sunt cei ce, în vremurile noastre din urmă de plăpânde nevoințe ascetice, năzuiesc către înălțimile rugăciunii minții (sau chiar cunosc ceea ce este aceasta); dar avertismentele Sfântului Paisie și ale altor Sfinți Părinți rămân adevărate și pentru nevoințele mai mici ale multor dintre creștinii ortodocși de astăzi. Oricine citește Filocalia și alte scrieri ale Sfinților Părinți, și chiar multe din Viețile Sfinților, va întâlni pasaje despre rugăciunea inimii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire și despre alte stări duhovnicești înalte și este esențial pentru creștinul ortodox să cunoască ce ar trebui să gândească și să simtă despre acestea.

Să vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfinții Părinți despre aceasta și despre abordarea Sfinților Părinți în general.

Sfântul Stareț Macarie de la Optina (+ 1860) a găsit cu cale să scrie, în mod deosebit, un „Avertisment celor ce citesc cărți patristice duhovnicești și doresc să practice Rugăciunea mintală a lui Iisus”[2] Aici, acest mare Părinte foarte apropiat secolului nostru ne spune cu limpezime ce atitudine trebuie să avem față de aceste stări duhovnicești: „Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți au scris despre mari daruri duhovnicești nu pentru ca oricine să năzuiască fără discernământ spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le posedă, auzind despre astfel de daruri și descoperiri înalte care au fost primite de către cei ce s-au învrednicit, să-și poată conștientiza propria slăbiciune adâncă și marea neputință și să poată în mod involuntar să tindă spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasă celor ce caută mântuirea decât toate celelalte lucrări și virtuți”. Iarăși, Sf. Ioan Scărarul (secolul al VI-lea) scrie: „Precum un sărac, văzând bogățiile împărătești, cu atât mai mult își conștientizează sărăcia; astfel și duhul, citind relatările marilor fapte ale Sfinților Părinți, în mod inconștient se smerește în gândurile sale.” (Treapta 26:25). Prin urmare, prima noastră abordare a scrierilor Sfinților Părinți trebuie să fie una a smereniei.

Iarăși, Sf. Ioan Scărarul scrie: „A admira nevoințele Sfinților este demn de lauda; a le urma este mântuitor de suflet; dar a râvni dintr-o dată să le devii imitator este lipsit de sens și cu neputință.” (Treapta 4:42). Sf. Isaac Sirul (secolul al 6-lea) învăța în a doua sa Omilie (așa cum este rezumată de către Starețul Macarie de la Optina, op. cit.,p. 364): „Cei ce caută în rugăciune simțăminte duhovnicești dulci și le așteaptă și mai ales cei ce năzuiesc înainte de vreme spre vederea și contemplarea duhovnicească cad întru înșelarea vrăjmașului și pe tărâmul întunecării și al încețoșării minții, fiind părăsiți de ajutorul lui Dumnezeu și lăsați diavolilor spre batjocură, pentru căutarea lor plină de mândrie, peste măsură și vrednicia lor”. Prin urmare, trebuie să ne apropiem de Sfinții Părinți cu intenția smerită de a începe viața duhovnicească de la treapta cea mai de jos, și nici măcar să nu visăm la dobândirea acelor stări duhovnicești înalte, care ne depășesc pe de-a-ntregul. Sf. Nil de Sora (+ 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate nouă, scrie în Regula sa monahală (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, în trupul lor muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost găsiți vrednici să primească în această viață trecătoare o părticică din bucuriile ce ne așteaptă în patria noastră cereasca?… Noi, cei împovărați cu nenumărate păcate și pradă patimilor, suntem nevrednici chiar și de a auzi asemenea cuvinte. Totuși, punându-ne nădejdea în harul lui Dumnezeu, suntem încurajați să ținem cuvintele scrierilor sfinte în mințile noastre, încât să sporim măcar în conștientizarea decăderii întru care ne tăvălim”.

Spre a ajuta intenției noastre umile de a-i citi pe Sfinții Părinți, trebuie să începem cu cărțile patristice de bază, cele ce învață ABC-ul. Un începător al secolului al VI-lea din Gaza a scris odată marelui bătrân văzător în duh, Sf. Varsanufie, cu mult în duhul școlarului ortodox neexperimentat de astăzi: „Am cărți dogmatice și, pe când le citesc, simt că mintea mi se duce dinspre gândurile pătimașe către contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfântul bătrân i-a răspuns: „Nu aș vrea să te ocupi de acele cărți din pricină că îți înalță mintea; ci este mai bine a studia cuvintele Bătrânilor care îți smeresc mintea, coborându-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cărțile dogmatice, ci ți-am dat o povață; căci mâncărurile sunt deosebite”. (Întrebări și răspunsuri, nr. 544). Un scop important al acestei Patristici va fi exact acela de a indica ce cărți patristice sunt mai potrivite începătorilor și care ar trebuie lăsate până pe mai târziu.

Iarăși, diferite cărți patristice despre viața duhovnicească sunt potrivite creștinilor ortodocși în diferite condiții de viață: cea potrivită mai ales celor singuratici nu este aplicabilă în mod direct călugărilor ce trăiesc viață obișnuita; cea potrivită călugărilor în general nu va fi relevantă în mod direct pentru mireni; și în fiecare condiție, hrana duhovnicească potrivită celor ce au ceva experiență poate fi cu totul nedigerabilă pentru cei începători. Din momentul în care cineva a dobândit un anumit echilibru în viața duhovnicească, prin practicarea activă a poruncilor lui Dumnezeu în disciplina Bisericii Ortodoxe, prin citirea rodnică a scrierilor elementare ale Sfinților Părinți și prin călăuzirea duhovnicească din partea părinților ce trăiesc – atunci acel cineva poate dobândi mult câștig duhovnicesc din toate scrierile Sfinților Părinți, aplicându-le la propriile-i condiții de viețuire. Episcopul Ignatie Briancianinov a scris referitor la aceasta: „S-a observat că începătorii nu pot adapta niciodată cărțile la starea lor, ci sunt în mod invariabil atrași de tendința cărții. Dacă o carte dă sfaturi asupra tăcerii și arată bogăția de roade duhovnicești ce sunt adunate prin tăcerea profundă, începătorul va avea, în mod invariabil, o dorință puternică de a merge în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbește de ascultarea necondiționată sub povățuirea unui Părinte purtător de Duh, începătorul va căpăta, în mod inevitabil, o dorință pentru viața cea mai strictă în supunere desăvârșită față de un Bătrân. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste două căi de viețuire. Dar cărțile Sfinților Părinți ce descriu aceste stări pot influenta un începător într-atât încât, din pricina lipsei de experiență și a neștiinței, acesta să hotărască cu ușurătate să părăsească locul unde trăiește și unde are toate mijloacele de a-si lucra mântuirea și de a spori duhovnicește punând în practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieți desăvârșite zugrăvită în culori strălucitoare și ispititoare în imaginația sa”. Prin urmare el concluzionează: „Nu te încrede gândurilor, părerilor, viselor, impulsurilor ori inclinațiilor tale, chiar de îți oferă sau îți aștern dinainte-ți, într-o înfățișare atrăgătoare, cea mai sfântă viață monastică” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre călugări se referă și la mireni, cu îngăduire pentru condițiile diferite ale vieții laice. Comentarii specifice vor fi făcute la sfârșitul acestei Introduceri, privind lectura duhovnicească potrivită mirenilor.

Sf. Varsanufie indică în alt Răspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfinții Părinți mult prea academic: „Cel ce se îngrijește de mântuirea să nu trebuie nicidecum să întrebe [Bătrânii, de ex. să citească cărțile Patristice] doar pentru dobândirea cunoașterii, căci cunoștința semețește (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit să întrebe despre patimi și cum trebuie cineva să își trăiască viața, adică cum să se mântuiască; caci aceasta este trebuincios și călăuzitor spre mântuire”. Prin urmare, cineva nu este pregătit să citească Sfinții Părinți doar din curiozitate sau ca un exercițiu academic, fără o intenție activă de a practica ceea ce învață ei, după măsura propriului său nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin că este cu putință să posezi multă informație abstractă despre Sfinții Părinți fără a avea nici o cunoaștere duhovnicească. Despre unii ca aceștia, spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Precum cel îmbrăcat în veșminte de cerșetor se poate vedea în somn ca fiind bogat, dar la trezire se vede din nou sărac și dezbrăcat, asemenea și cei ce vorbesc despre viața duhovnicească par a glăsui logic, dar atât timp cât ceea ce vorbesc nu este dovedit în minte de vreun fel de experiență, putere și confirmare, ei rămân într-un soi de închipuire.”

Un test pentru a afla dacă citirea de către noi a Sfinților Părinți este academică sau adevărată este indicat de către Sf. Varsanufie în răspunsul sau către un începător care a descoperit că a ajuns semeț și mândru când vorbea despre Sfinții Părinți (Răspunsul nr. 697): „Când vorbești despre viața Sfinților Părinți și despre răspunsurile lor, trebuie să te condamni, spunând: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuțile Părinților, când eu însumi nu am dobândit nimic asemenea lor și nu am sporit deloc și trăiesc învățându-i pe ceilalți spre folosul lor; cum să nu se împlinească în mine cuvântul Apostolului: Tu, cel care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea constantă față de învățătura Sfinților Părinți trebuie să fie una a reproșului de sine.

În cele din urmă, trebuie să ne aducem aminte că întreg scopul citirii Sfinților Părinți nu este de a ne oferi un soi de „bucurie duhovnicească” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoașterea superioară sau o stare „contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta în lucrarea căii active a virtuții. Mulți dintre Sfinții Părinți comentează distincția dintre viața „activă” și cea „contemplativă” (sau, mai potrivit, „noetică”) și ar trebui accentuat aici că aceasta nu se referă, precum ar putea crede unii, la orice fel de distincții artificiale între cei ce duc viața „obișnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune” și o viață „interioară” cultivată doar de monahi sau de o elita intelectuală; nicidecum. Există o singură viață duhovnicească ortodoxă, și ea este trăită de către fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau sporit; „acțiunea” sau „practica” (praxis în greacă) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „îndumnezeirea” este capătul. Aproape toate scrierile patristice se referă la viața de acțiune, nu la viața de vedere; când cea din urmă este amintită, este pentru a ne readuce în minte țelul nevoințelor și luptelor noastre, care în viața aceasta este gustat profund doar de câțiva dintre marii Sfinți, dar este cunoscut în deplinătatea sa numai în veacul ce va veni. Chiar și cele mai înălțate scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zăvorâtul în prefața ultimului volum al Filocaliei în limba rusă, „au avut în vedere nu viața noetică, ci aproape în întregime viața activă”.

Chiar și cu ajutorul acestei introduceri, cu siguranță, creștinii ortodocși ce trăiesc în secolul nostru, al cunoașterii neserioase, nu vor scăpa de unele capcane ce zac așteptându-l pe cel ce dorește să îi citească pe Sfinții Părinți în deplinătatea înțelesului și contextului lor ortodox. Prin urmare, să ne oprim aici, înainte de a începe Patristica propriu-zisă, și să examinam pe scurt unele din greșelile care au fost făcute de către cititorii contemporani ai Sfinților Părinți, cu intenția a fundamenta o altă noțiune esențială, cea de cum nu trebuie citiți Sfinții Părinți.

Articol tradus de Radu Hagiu din revista The Orthodox Word, Vol. 11, No.1 (ian.-feb.., 1975), 35-41. 


[1] Din Ediția de la Optina a Vieții și scrierilor Starețului Paisie, pag. 265-267.

[2] În culegerea sa de Scrisori  către monahi, Moscova, 1862, pag. 358-380 (în lb. rusă).

Ce fel de devieri pot exista în sânul Bisericii. Protestantizarea Ortodoxiei

Sfântul Nicolae îl pălmuiește pe ereticul Arie (Foto: CRiggle)

„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni,
foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5: 19)

Viața Bisericii se desfășoară în lume, dar avem pretenția că nu este din lume, că este ascunsă în Dumnezeu. Acest fapt ar trebui să fie marcat de păzirea poruncilor lui Hristos, de fapte conforme cu voia Lui, nu cu mersul societății. Totuși noi, creștinii, avem păcate și aceasta nu ne face să nu mai fim ceea ce ne numim. Întrebarea se pune: Până unde merge această demarcație? Care este linia dincolo de care devenim necreștini și sminteală celor din jur?

Citatul din moto se referă la faptele morale greșite, nu la dogme, cum ar putea fi prima impresie. Cine are o concepție greșită despre pocăință și, mai ales, îi învață astfel pe oameni își pierde mântuirea. Iar piatra de poticnire nu vine de la poruncile mari și generale, ci de la cele mici și părut neînsemnate. Iubirea de vrăjmași, iertarea, lepădarea de sine, întoarcerea obrazului sunt doar unele fapte foarte mici cu care dacă ne obișnuim atât de tare încât îi îndemnăm și pe alții să le neglijeze ne vatămă sufletește.

Păzirea atât de minuțioasă a poruncilor formează în inimă o stare diferită, o altă așezare, un alt duh, diferit de cel al lumii. Pentru că răul se ascunde în detalii și de acolo vatămă, iar adevărul strălucește în sinceritate și curăția inimii. Cel care-și păzește conștiința devine alt om, se preschimbă, nu mai rezonează cu felul lui de a fi anterior și nici cu comportamentul libertin al celor din jur. Devine mult mai atent și mai vibrant la altceva decât la materie. Mintea sa învie, ajunge să se bucure de Domnul, de lumina din poruncile Lui, de Duhul lui Hristos, de veacul viitor. Căile lui Dumnezeu nu mai sunt simple teorii, ci realități, chiar dacă nevăzute.

O astfel de trăire, care să fie mântuitoare, se fundamentează pe Evanghelie, pe cadrele trasate de ea. Nu există abatere de la ea care să nu producă pagube duhovnicești, pierderea lui Dumnezeu. De aceea cuvântul lui Dumnezeu este viață și realitate mai dură, mai concretă pentru Biserică decât lumea văzută. Pentru că nu are atâta valoare pământul cât are sufletul.

Conștiința dogmatică

Am făcut o introducere cam lungă pentru subiectul articolului doar pentru a arăta importanța dogmelor și ce sunt ele.

Realitatea duhovnicească este definită prin dogme, adică în învățături clare despre subiecte de credință. Aceasta este trăită cu putere, cu evlavie și conștiință vie de un creștin autentic. De aceea cuvintele dumnezeiești, dogmele credinței, răsună în cugetul lui cu putere, cu viață, cu o frică și responsabilitate profunde. Raiul, iadul, Tainele lui Dumnezeu nu sunt doar concepții goale. În felul acesta prinde contur în suflet o trăire pe care o putem numi conștiință dogmatică.

Aceasta este formată din toate învățăturile de credință, care alcătuiesc Crezul sau morala creștină. Ele au fost exprimate în cuvinte de către Mântuitorul nostru sau de Sfinții Părinți prin descoperirea și călăuzirea Duhului Sfânt. Iar creștinul se definește prin aderarea la aceste concepții, pe care le trăiește cât poate mai bine.

Cu toate că dogmele ar trebui să devină parte constitutivă din viața credinciosului, limita pusă de Biserică a fost credința în ele, a nu apostazia de la ele. În felul acesta, există o variație destul de mare de oameni credincioși: de la împlinitori și trăitori ai cuvântului până la limita de jos, a celor care cred fără o convingere foarte mare și își recunosc neputința. Dar reperul este dat nu de cei căldicei, ci de cei tari. De aceea și Biserica este sfântă nu prin toți membrii ei, ci prin înălțimea la care îi ridică sau îi atrage pe oameni.

Important este că există o marjă de diferențiere în trăirea morală a ortodocșilor, de împlinire a poruncilor, dar ceea ce dă unitate este linia credinței. Aceasta formează conștiința dogmatică sau simplu credința. Biserica se definește prin faptul că în ea a fost păzită cu sfințenie această mărturisire atât într-un mod rafinat de apologeții timpurii și de marii Părinți, cât și de bunicile și credincioșii evlavioși simpli.

Ea naște smerenie atunci când ne comparăm faptele proprii în oglinda poruncilor și rânduielilor sfinte, dar și povară pentru că e greu de purtat chiar și acest jug în lumea care pune presiune să ne lepădăm în fel și chip, să dăm uitării pe Hristos sau măcar să-L facem după chipul și comoditatea pământească.

Concepția protestantă despre devierile de la credință

Odată cu Reforma, a apărut o altă concepție despre credință și rigoarea cu care trebuie păzită. Catolicismul și ereziile anterioare au persistat pur și simplu în greșeală și rătăcire cu convingerea că, de fapt, ei dețin adevărul. Dar protestanții pur și simplu au distrus totul și au venit cu o teorie nouă.

Pentru primii reformatori (Luther, Calvin Zwingli), Biserica în starea ei apostolică pur și simplu nu mai exista. Tradiția primară a fost alterată și trebuie redescoperită, ales grâul de neghină. Altfel spus, deși Biserica există într-o continuitate în istorie, ea este pervertită și nu se găsește decât ca un vestigiu, ca un depozitar din care trebuie să extragem ce este bun și să aruncăm ce este rău.

Iar un aspect important este acela că ei au considerat că în Biserică au coexistat învățăturile sănătoase cu devierile dogmatice. Adică abaterile în credință nu aduc excluderea din sânul ei, ci sunt asimilate cu păcatele curente. În felul acesta, credința nu mai este sfântă, nu mai are un reper absolut, ci este difuză, amestecată cu bine și rău și trebuie să se descurce fiecare să păzească ceea ce e corect.

La nivel concret, dispare sfințenia așa cum este cunoscută în Ortodoxie. Toți sunt sfinți într-o anumită măsură, dar și simpli oameni. Nu există cultul Sfinților pentru că nu ar fi foarte diferiți de oamenii de rând. Doar Dumnezeu îi va proslăvi, dar noi nu putem ști asta.

Este și normal să apară această turnură pentru că în realitate nu mai au sfințenie. Credința șubredă, ezitantă, preferențială și „inclusivă” nu mai produce sfințenie, apropiere reală, cutremurătoare de Dumnezeul cel viu. Toată tradiția care se întemeiază pe această temelie este profund viciată și neputincioasă, omenească.

Protestantizarea Ortodoxiei

Acest ferment protestant a fost mereu prezent și în sânul Bisericii, dar nu a ajuns să se devină un fenomen bine conturat. Apare pentru că suntem oameni și avem înclinația să judecăm cele sfinte după măsura noastră. Tindem să ne conformăm cu lumea pentru a ne fi comod. Ni se pare că sunt imposibile unele porunci de la Dumnezeu (pentru că nu pot fi păzite fără puterea Lui). Dar în tot ansamblul Ortodoxiei linia patristică sfântă a reușit până acum să prevaleze, să învingă aceste presiuni pământești.

Când vorbim de tradiția bisericească nu înțelegem ceva ideal, o biruință absolută a Sfinților și o impunere a lor. Ci e vorba de o dominare, o prevalare. Mereu au existat și delăsători printre ierarhi, care au fost prezenți și au jucat un rol chiar și la Sinoade. Un exemplu este faptul că la Sinodul II Ecumenic, Sf. Grigorie Teologul nu a reușit să introducă termenul „deoființă” pentru Duhul Sfânt în Crez, fapt ce l-a întristat profund. De aceea a și părăsit Sinodul și s-a retras în pustie, unde a și murit departe de compromisuri.

Însă se poate spune că există un filon sfânt clar, bine conturat în tradiția ortodoxă. Un fapt semnificativ este acela că nu există învățături greșite exprimate oficial care să nu fi fost condamnate. Au existat abateri, dar urmate reveniri la adevăr. Mereu s-a menținut cu luptă norma neclintită.

Dar în ultimul timp ne confruntăm cu o presiune tot mai mare ca și Ortodoxia să se acomodeze, să facă rabat, să se adapteze la cerințele vremii, să-și modernizeze și îndulcească învățătura după moda vremii, în spirit ecumenist. Să fie sfântă, dar să înghită și mizerii, că se poate.

Spiritul ecumenist, după cum se poate observa, este de natură protestantă și se pliază perfect pe doctrina lor. A fost împropriat cu ajustări și de catolici pentru că dogma lor permite. Pentru ei nu adevărul contează, ci papa. Dar în ortodoxie nu poate fi introdus ecumenismul pentru că ar însemna dizolvarea ei în esență, anume că ea este singura Biserică.

Care sunt abaterile care constituie norme oficiale

Un punct de poticnire este ce faptă constituie abatere dogmatică oficială.

Foarte mulți avem concepții greșite. Din neștiință cel mai adesea, dar și din convingeri tari. Dar nici clericii nu sunt scutiți, de la ierarhi până la preoți. Însă aceste scăderi nu definesc Biserica. Doar atunci când iau amploare și devin lege se produce acest lucru.

De aceea, canonul 15 I-II permite sancționarea episcopului doar pentru erezii, dar și acestea atunci când sunt predicate în public și cu capul descoperit. Nu doar în privat și nici doar o dată sau de câteva ori, ci consecvent. Când e vorba de concepții înrădăcinate și susținute cu convingere. Un astfel de episcop merită să fie depus din scaun; dacă nu o face Sinodul, atunci credincioșii sunt îndreptățiți să acționeze încât să ducă la asta, chiar și prin oprirea comuniunii cu el înainte de o judecată sinodală.

Însă faptele reprobabile comise de episcopi, dar nu consecvent nu pot primi acest tratament. Spre exemplu, slujbele cu ereticii (nu Liturghii, comuniune la Potir, ci vecernii și alte slujbe) nu constituie erezie cu capul descoperit, ci o greșeală pasibilă cu caterisirea (dacă are cine să o impună). Evenimentele ecumeniste de până acum, în afară de conslujirea Mitr. Nicolae Corneanu cu greco-catolicii, nu au constituit o astfel de erezie. Doar participarea Mitr. Teofan la cultul din sinagogă și pomenirea (discutabil) la o slujbă greco-catolică a Episcopului Sofronie de Oradea. Dar în aceste două cazuri din urmă nu a existat reacție consistentă nici măcar din partea poporului credincios, ci o tăcere asurzitoare.

Dar manifestarea cea mai concludentă a unei erezii este într-o decizie a unui Sinod. De aceea, deși au existat Sinoade tâlhărești, ele au fost ulterior condamnate tot sinodal sau măcar diortosite de tradiția Bisericii când a fost vorba de aspecte marginale. De exemplu, Sinoadele ariene convocate între primul și al doilea Sinod Ecumenic au fost anatematizate de altele ortodoxe. Ele nu au rămas ca niște „decizii provizorii” de luat în calcul, așa cum a afirmat cândva IPS Ierotheos în România. Și nici Sinodul unionist de la Ferrara-Florența nu a rămas necondamnat.

De aceea se ridică o problemă serioasă în cazul Sinodului din Creta dacă poate rămâne validat, nesancționat de Biserică. Atâta vreme cât este în picioare, deciziile lui sunt legi active. Din fericire, doar pentru Bisericile Locale care au participat, dar poate fi recunoscut la o adică în viitor și de celelalte.

Există abateri doctrinare mari și mici?

Urmărind o dezbatere foarte interesantă, dar în engleză, cu titlul: Dezbatere (ortodox vs. protestant): Este Biserica Ortodoxă singura Biserică una adevărată?, am observat o idee ingenioasă din partea neortodoxă. Este vorba de concepția că abaterile doctrinare neclare, neconcludente, cum este Filioque, nu sunt decisive. Pentru că ele nu ar putea fi tranșate concludent și pentru că nu afectează, de fapt, credința. Important e să crezi în Hristos ca Dumnezeu și în Evanghelie. De altfel, aceasta este o teorie ecumenistă.

Replica destul de bună a părții ortodoxe a fost că toate ereziile au stat în detalii, iar pe de altă parte, cine stabilește limita a ce înseamnă marginal și ce nu în privința dogmelor? Gândesc că ar fi trebuit adăugat că, într-adevăr, nu există un arbitru care să tranșeze satisfăcător disputele dogmatice foarte fine, dar verdictul este dat sinodal și asumat în fața lui Dumnezeu. Spre exemplu, arienii au dispărut, dar necalcedonienii își asumă linia lor diferită, iar noi pe cea ortodoxă până acum. La fel și catolicii. Dumnezeu și conștiința fiecăruia și, eventual, diferitele mărturii sfinte vor despărți albul de negru. Soluția nu este nicidecum absorbirea răului în Biserică pentru că nimeni nu poate face distincția netă la modul omenesc.

Așadar, cugetul ortodox, după cum dau mărturie mai mulți Părinți (precum Sf. Vasile cel Mare, Marcu Evghenicul și mulți alții), este că orice abatere, oricât de mică, este o trădare de credință și trebuie tratată ca atare. Aceasta este linia tradițională de nenegociat.

Există și alte abateri grave, dar care pot fi asimilate?

Doar abaterile doctrinare sunt de neacceptat, așa cum am spus mai sus. Însă există și rupturi și diferențieri care nu aduc excluderea din Biserică. În situația actuală, există două exemple de acest fel: schisma din Ucraina și împărțirea între cei pe calendar vechi și nou.

Chiar dacă Biserica Rusă a rupt comuniunea cu patru Biserici Locale pentru motive administrative serioase și întemeiate, Biserica în ansamblu nu s-a împărțit. Este vorba doar de o separare pedagogică, nu definitivă și netă. Acest lucru este evident din faptul că Moscova are comuniune cu ceilalți care, la rândul lor, sunt în comuniune cu Constantinopolul și cei de care s-au despărțit rușii. E vorba de o întrerupere a comuniunii în cadrul Bisericii, dar care poate ajunge și definitivă în viitor dacă nu se rezolvă conflictul.

Al doilea caz este cel ce ține de calendar. Iarăși, nefiind un aspect dogmatic, nu intervine o necesitate, o constrângere de a departaja apele. De altfel, în trecut, au existat situații similare, dar fără ruperea comuniunii. E vorba de diferențele dintre Sf. Policarp și papa Anicet și ulterior Episcopul Policrat și papa Victor. Dar chiar și după Sinodul I Ecumenic au existat cazuri când Roma și Alexandria nu au sărbătorit Paștile la aceeași dată din cauza observațiilor diferite astronomice determinate de diferențele de latitudine. La fel, au existat diferențe și certuri între britanici și Roma, dar fără ruperea comuniunii. Desigur că este un subiect sensibil, dar nu dogmatic. În plus, chiar pr. Epifanie Teodoropulos a scris că putea fi oprită și atunci comuniunea, dar atât, fără formarea unor structuri separate.

Concluzie: Ortodoxia dăinuie prin adevăr și smerenie

O sinteză a celor spuse ar fi că Biserica este sfântă prin faptul că ține adevărul cu râvnă și fără concesii, dar și cu smerenia care vine din păzirea lui în ciuda presiunilor care-i stau împotrivă. Atâta vreme cât există luptă pentru adevărul revelat și sfânt, există Biserică, există tradiție mântuitoare.

Prigoana și presiunea psihologică poate să fie dură, fină, iute, necruțătoare, dar până la sfârșitul veacurilor avem convingerea că vor exista mărturisitori neîncovoiați care vor convinge și pe alții prin statornicia lor nu obtuză și încrâncenată, ci argumentată, răbdătoare și luminoasă. Chiar și în vremurile acestea de strâmtorare avem nevoie să ținem la credință în mod ortodox, să fim sarea pământului ca să nu fim aruncați de Dumnezeu.

Ceea ce contează este să existe suficientă mărturisire, încât să dizolve, să nu permită ca devierile personale să devină normă pentru Biserică. E normal să existe frământări, să existe amăgiri, dar să nu apuce să ajungă normative. Acestea dau mărturie despre pulsul omenesc, despre lupta cu întunericul, dar inima Bisericii se cuvine să bată în adevăr.

Oare evenimentele ecumeniste din trecut au dus la o erodare a atitudinilor ortodoxe, încât astăzi nu mai există reacții nici la abateri evidente (cum este participarea IPS Teofan la sinagogă, fără a vorbi de Sinodul din Creta)? Sau reacțiile prea în extremă au adus dezbinare și destructurare în tabăra tradiționalistă? Cert este că există o depărtare evidentă de linia apostolică primară sau chiar și de canoanele ce formează legea Bisericii în general și acest fapt nici măcar nu este resimțit. Niciodată nu a existat indiferență față de trădările de credință decât în perioadele de dominare a unor erezii.

Despre ecumenism. Întrebări de bază și răspunsuri esențiale

Abaterile de la credința dreaptă au constituit dintotdeauna o provocare pentru creștini și nici în vremea noastră nu suntem scutiți de o astfel de problemă. Ecumenismul este principala erezie cu care ne confruntăm astăzi. Aceasta este o învățătură rafinată, ale cărei erori teoretice nu sunt ușor de sesizat pentru că se urmărește o unire a „Bisericilor” diferită de modelul cunoscut și îndătinat, cum au fost încercările eșuate din trecut între catolici și ortodocși. Aceasta înseamnă că trebuie atenție sporită prin ce anume este încălcată dogma ortodoxă.

Un alt aspect foarte important, pe lângă acela al atenției la amăgirea pe care o ascunde, e că ecumenismul este deja foarte infiltrat în Biserică, în rândul clericilor, mai ales al ierarhiei superioare. Este suficient să observăm că IPS Teodosie de Tomis, un episcop cu poziții tradiționaliste în ultima vreme, a avut convingeri ecumeniste până nu demult, fapt recunoscut chiar de el însuși. Cu atât mai mult restul arhiereilor educați în spiritul acesta au concepții neortodoxe. În loc să fie apărătorii și garanții dreptei credințe, foarte mulți dintre episcopi au ajuns să promoveze cel mai adesea viziuni ecumeniste unioniste. Din cauză că Facultățile de Teologie și mediul oficial bisericesc este infestat strategic cu idei eronate și total străine de tradiția patristică de veacuri, este necesară o revigorare, o mărturisire a ortodoxiei. Nu avem o scuză dacă urmăm păstori care, în loc să conducă la rai, încuie ușile cerului și nici ei nu intră. Trebuie să știm la ce să fim atenți, care anume este pericolul mișcării ecumenice.

Biserica (Ortodoxă) este corabia mântuirii în fața ereziilor și furtunilor veacului
Foto: Ziarul Lumina

Întrebări și răspunsuri fundamentale despre noua erezie a ecumenismului

Ce este erezia?

Prin erezie definim două lucruri: o învățătură care se abate de la dreapta credință și o grupare care aderă la ea. Dar putem desemna și doar unul din cele două aspecte, abaterea doctrinară sau structura bisericească separată. Nu e vorba despre orice concepție care vine din neștiință, nevinovată, ci de aceea care contrazice și se împotrivește adevărului Bisericii. Astfel, primele grupări de acest gen au fost fariseii și saducheii din rândul iudeilor. Apoi în creștinism au apărut iudaizanții, nicolaiții și alte formațiuni. Dar conceptul de erezie a ajuns să fie folosit pentru a indica mai degrabă devierea dogmatică decât separarea. Acest sens, de învățătură greșită, apare și în Noul Testament, în Epistola a 2-a a Sf. Ap. Petru, care vorbește de „erezii pierzătoare”.

Ereziile reprezintă abateri în anumite puncte, nu în toată învățătura. Dar, prin aceasta, este afectată întreaga credință, coerența ei, adică este indusă în suflet o raportare greșită generală la Dumnezeu. Există și erori care nu afectează credința, ci se referă la pocăință, organizarea vieții bisericești și cult; acestea duc la schisme și sunt grave, dar nu la fel ca ereziile. Acestea nu se compară cu greșelile morale, care reprezintă o slăbiciune sufletească, ci sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și rup legătura cu Dumnezeu. De aceea ereticii și schismaticii au fost excluși din Biserică de Sfinții Părinți ca mustrare și pentru că nu mai au comuniune cu restul credincioșilor.

Ce este ecumenismul sau mișcarea ecumenică?

Ecumenismul este un curent, pe care-l putem caracteriza ca fiind eretic, a cărui denumire vine de la termenul ikumene (οικουμένη), care înseamnă „lume, omenire, spațiul locuit de pe pământ”. Acesta pornește de la constatarea că există multe confesiuni creștine diferite și ar trebui ca între ele să se ajungă la împăcare în credință. Mijloacele folosite în acest sens sunt dialogul, rugăciunea împreună, contactele sociale și întrajutorarea reciprocă. Fondul comun care constituie motivul unirii este că toate aceste denominațiuni ar fi chipurile parte din Biserica lui Hristos și cred în El. Dorința de a se ajunge la înțelegere ar trebui să provină, conform ecumeniștilor, din conștiința că toți s-au abătut de la credință și trebuie să renunțe la greșelile lor pentru a realiza unitatea între ei.

Când a apărut ecumenismul și unde?

Această mișcare de refacere a unității a apărut în lumea protestantă în a doua parte a sec. al XIX-lea. După ce au ajuns la un declin puternic, liderii protestanți au considerat că revigorarea credinței se poate realiza prin propovăduirea creștinismului celor necredincioși. Însă, atunci când s-au lovit de dezbinarea lor internă, care făcea ca mărturia lor să nu fie unitară și credibilă, au decis să depună eforturi de împăcare pentru a avea o voce comună în fața celor dinafară. Aceasta nu pentru că ar fi conștientizat propriile greșeli, ci pentru a nu mai fi o poticnire pentru cei din exterior. Practic, căutarea unității se înscrie în ideologia protestantă că fiecare este în stare să-L găsească singur pe Hristos, alegând ce i se pare bun de ce este rău în tradiția denaturată ajunsă până la el. Cu cât sunt înlăturate greșelile acumulate în timp, cu atât s-ar ajunge la adevăr și unitate, chiar dacă fiecare se găsește în rătăcire. Este nivel următor în a nega continuitatea și adevărul Bisericii și a consolida ambiguitatea.

Este important de remarcat că doctrina protestantă este foarte ancorată în social. De aceea, unitatea ecumenistă a fost mereu pusă în legătură cu pacea pământească, din care decurge toleranța. Conflictele care trebuie vindecate sunt îndeosebi între oameni, nu cu Dumnezeu. Așadar nu este de mirare că există un paralelism între ecumenism și colonizare și apoi mondializare. Scopul comun este realizarea unei culturi sociale pașnice și unitare în toată lumea, o „evanghelie socială”. E vorba de un soi de milenarism.

În ce constă abaterea de la credința ortodoxă?

Fiind o doctrină de origine protestantă, ecumenismul nu contestă direct vreo dogmă, dar intră în contradicție cu învățătura ortodoxă despre ecleziologie (despre unitatea și structura Bisericii). Tradiția ortodoxă a urmărit întotdeauna să păstreze neștirbit adevărul de credință cu o asemenea rigoare, încât a exclus prin anatematizare, excomunicare și caterisire orice erezie și pe susținătorii ei. Prin urmare, nu este și nu se consideră vinovată de abaterile în care au căzut sau au persistat diferiți eretici și comunitățile lor. Preocuparea Bisericii Ortodoxe este pentru a păstra unitatea internă a credincioșilor săi în jurul dreptei credințe, pe care o împărtășește și altora dacă sunt interesați. Ea nu se consideră a fi una dintre Biserici, ca și cum ar fi Ortodoxă față de cea Catolică, monofizită sau alte grupări, ci simplu Biserica lui Hristos.

Așadar teoria ecumenistă greșește în privința mărturisirii din Crez că Biserica este „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească”. Abaterile vizează îndeosebi unicitatea și unitatea Bisericii: nu există mai multe Biserici cu credințe diferite și nici una care să fie împărțită în sine pe motive dogmatice. Unitatea Bisericii a fost păstrată prin condamnarea ereziilor și excomunicarea ereticilor, nu va fi obținută în viitor prin unirea cu ei. Recunoașterea Tainelor eterodocșilor (Botez, Împărtășanie, Preoție) este o eroare. La fel, comuniunea cu aceștia în rugăciune (liturgică sau particulară) constituie abatere canonică sancționată cu caterisirea clericilor și afurisirea mirenilor.

Care confesiuni sunt implicate în mișcarea ecumenică?

Bineînțeles că primii care au luat parte și au pus bazele ecumenismului au fost protestanții, dar acum sunt implicate practic toate confesiunile creștine, inclusiv ortodocșii, din nefericire. Așadar majoritatea facțiunilor protestante, monofiziții (denumiți orientali), catolicii și ortodocșii participă la mișcarea ecumenică prin diferiți reprezentanți, deși există destui care se delimitează de această direcție în sânul fiecărei grupări. Îndeosebi  între ortodocși nici unul dintre Părinții Sfinți contemporani nu a fost de acord cu această implicare și mulți (Sfinții Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Ioan Iacob…) au fost foarte vocali împotrivă.

Unitatea urmărită este una inter-creștină sau inter-religioasă?

Din acțiunile derulate în cadrul mișcării ecumenice, se desprinde ideea că este căutată mai întâi unitatea lumii protestante pentru a fi credibili în ochii celorlalți, apoi a fost extinsă aria la creștini, dar scopul final este de a aduce la această unitate pe toți oamenii, de toate religiile. Mai mult, având în vedere modul cum se pune în practică această apropiere, nu este foarte limpede dacă unitatea finală este va fi formată pe baza Evangheliei lui Hristos sau pe baza credinței generale într-un Dumnezeu comun, ceea ce duce cu gândul la New Age și Antihrist.

În ce fel s-au implicat ortodocșii în ecumenism la nivel personal și oficial?

Din cauza credinței slabe, atracția spre împăcare cu toți oamenii, chiar prin compromisuri de credință, a făcut pe mulți ortodocși să fie deschiși și aprobatori față de eretici și necredincioși. Din păcate, această tendință s-a manifestat și la nivel oficial în Biserică, fapt ce a favorizat răspândirea acestei atitudini. Presiunile și interesele politice au făcut ca în acest joc să intre îndeosebi Patriarhia Ecumenică, dar și alte Biserici Locale. Patriarhia de Constantinopol avut inițiative importante în acest sens prin Scrisorile Enciclice din 1902 și 1920 și prin întrunirea din 1923, la care a fost decisă schimbarea calendarului, dar și prin găzduirea unei mari Conferințe ecumeniste în 1911. Apoi a fost printre primii membri de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (1948). Un răspuns ortodox la provocarea ecumenistă a fost tot mai presant și această temă a fost trecută pe agenda unui Sinod pan-ortodox, a cărui întrunire a fost pregătită din anii ΄60. Între timp, majoritatea Bisericilor Locale Ortodoxe au aderat la CMB fără o dezbatere riguroasă a subiectului. Începând din anii ΄70-΄80 au început lucrările Comisiilor Mixte de Dialog cu catolicii și orientalii (monofiziții).

Tema implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică a fost în tot acest timp una controversată. Spre exemplu, deși o serie de Biserici Locale au recunoscut hirotoniile anglicane în anii ΄20-΄30, la Conferința de la Moscova din 1948 acestea au fost negate. Cu toate că presiunea noului curent ecumenist a fost mare, el nu s-a impus total, ci au existat ierarhi și teologi atât pro, cât și contra, moderniști și tradiționaliști.

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?

Organismul oficial principal prin care se manifestă mișcarea ecumenică este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), înființat în 1948, care are membri multe Confesiuni. Doar catolicii au preferat să nu fie decât membri onorifici, observatori. Membrii (Confesiunile) deplini sunt asociați pe baza unui Regulament sau Constituții, care prevede că fiecare trebuie să recunoască în ceilalți elemente ale Bisericii adevărate și este urmărită atingerea unității Bisericii formate din toate formațiunile creștine.

 Acest Consiliu ține Adunări Generale din 7 în 7 ani și până acum au fost organizate deja 10 astfel de întruniri la Amsterdam (1948), Evanston (1954), New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991) Harare (1998), Porto Alegre (2006) și Busan (2013), cea de-a 11-a urmând a se întruni la Karlsruhe (2022). La acestea au fost organizate dezbateri, manifestări și rugăciuni în comun, la care au participat adesea și cei de alte religii și triburi păgâne cu ritualurile lor. Mai mult, s-au discutat și recunoașterea dreptului la căsătorie al homosexualilor și alte chestiuni sociale.

Se poate spune că acest Consiliu este o dublare religioasă a Organizației Națiunilor Unite, cu scopuri mai mult pământești și sociale, iar pe plan religios se urmărește o atitudine de compromis, de recunoaștere reciprocă.

Ce sunt Comisiile Mixte de Dialog Teologic?

Biserica Ortodoxă a format două Comisii Mixte de Dialog, cu catolicii și monofiziții.

Dialogul cu monofiziții a avut nevoie de 4 întâlniri neoficiale care au pregătit terenul pentru dialog, la Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au fost urmate de alte 6 întâlniri oficiale, la Geneva (1985), Egipt (1989), două la Geneva în 1990 și încă una în 1993, iar ultima la Atena (2014). Deși au fost negociate toate condițiile pentru refacerea comuniunii euharistice în 1993, această unire nu a putut fi pusă în practică, din fericire, din cauza opoziției credincioșilor din ambele părți, care nu sunt dispuși la un asemenea compromis.

Dialogul cu catolicii a început oficial după o Declarație comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului în 1979. Au fost ținute 10 întruniri, cele mai de răsunet fiind de la Balamand (1993) și Ravenna (2007). Declarațiile comune semnate conțin compromisuri teologice importante prin introducerea noțiunii de „Biserici surori” și minimalizarea diferențelor doctrinare. În special Biserica Rusă a pus frână acestor dialoguri, cerând revizuirea acordurilor deja semnate și o abordare mai serioasă.

Principalul defect și desprinderea fundamentală de tradiția ortodoxă a acestor dialoguri provin din faptul că se urmărește o unire euharistică, nu o convertire de o parte sau de alta sau o dezbatere teologică onestă. Practic, duhul compromisurilor și concesiilor face ca aceste eforturi să fie străine de linia Sfinților Părinți și de canoanele Bisericii.

Rugăciunile în comun cu ereticii din cadrul mișcării ecumenice sunt îngăduite de canoane?

Una dintre cele mai spinoase probleme ridicate de ecumenism este aceea a rugăciunilor în comun. Este vorba de participarea la cultul altor confesiuni sau a lor la slujbele ortodoxe. Această comuniune în rugăciune merge chiar și până la împărtășirea euharistică în diferite situații. Aceste rugăciuni nu doar că sunt interzise de canoanele Bisericii (11, 45, 46 apost. și altele), dar ele urmăresc erodarea credinței și conștiinței credincioșilor că Ortodoxia este singura Biserică adevărată.

A fost validat ecumenismul la Sinodul din Creta (2016)?

După 55 de ani de pregătire, Sinodul pan-ortodox mult așteptat a fost întrunit în 2016 în Creta. Doar că au participat 10 Biserici autocefale și au lipsit 4. Ca pondere, cei absenți reprezintă mai mult de 60% dintre ortodocși. În plus, au existat destui ierarhi prezenți care au refuzat să semneze documentele. Mitropoliți reputați, precum Atanasie de Limassol[1], Ierotheos de Nafptaktos[2], Neofit de Morfu[3], Irineu de Baska sunt doar câțiva care și-au susținut chiar și public dezacordul din cauza ereziilor din textele sinodale. Iar două Biserici Locale, a Bulgariei[4] și a Georgiei[5], le-au catalogat oficial drept devieri dogmatice.

La acest Sinod au fost semnate 8 documente, dintre care unul privitor la ecumenism, numit Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Prin acesta este decisă oficial participarea Ortodoxiei la CMB și la ecumenism în general. Ierarhii participanți, pentru a ascunde compromisul inacceptabil pe care l-au făcut, au declarat că nu au fost abordate chestiuni dogmatice și, de aceea, credincioșii nu ar avea motive de îngrijorare. Însă adevărul este că ecumenismul este un subiect ce ține de dogmatică.

Căutarea unității Bisericii împreună cu ereticii, formarea turmei lui Hristos prin unirea cu aceștia și considerarea lor ca membri ai trupului lui Hristos constituie abateri grave de la învățătura dreaptă. Eterodocșii trebuie întorși la Biserica Ortodoxă, nu la o oarecare Biserică a lui Hristos imaginară, numită „una, sfântă, sobornicească și apostolească” (la pct. 1 sau 4 din Relațiile…) sau „Biserica veche a celor șapte Sinoade Ecumenice” (pct. 5) sau „Biserica veche” (pct. 8), care ar fi diferită de cea Ortodoxă.

Chiar dacă se afirmă explicit că Ortodoxia este Biserica lui Hristos (pct. 1 din Relațiile… și pct. 2 din Enciclică) și se poate interpreta din anumite expresii că ea a păstrat neschimbată credința apostolică (pct. 18 și 21 din Relațiile…), din păcate nu este exprimată nicăieri ideea că NUMAI Ortodoxia este Biserica, iar ceilalți sunt în afara ei. Dimpotrivă, concepția de ansamblu semnată la Sinod este teoria ecumenistă că toți credincioșii, ortodocși și eretici, fac parte din trupul lui Hristos, Biserica, chiar dacă au mai multe sau mai puține abateri de la credință. A fost adoptată perspectiva catolică aplicată la Ortodoxie că noi suntem deplini în credință și tradiție, dar nu până nu ne unim cu ceilalți, care sunt și ei părtași și purtători ai elementelor Bisericii lui Hristos. Bineînțeles că, după această concesie dogmatică inacceptabilă, pentru care Sfinții s-ar fi luptat până la sânge, este șubrezită poziția ortodoxă și dialogul este redus la o negociere din care pot decurge alte cedări de credință.

S-a schimbat mărturisirea de credință ortodoxă după Sinodul din Creta?

Cu toate că există o contrazicere directă a Crezului ortodox, nu a fost schimbat oficial după Sinodul din Creta pentru că nu au participat toate Bisericile Locale și nu a fost recunoscut de cele absente. Fără un consens pan-ortodox, mărturisirea de credință nu poate fi modificată. Ea rămâne la fel, dar trebuie observat că a apărut o dezbinare ce trebuie rezolvată pentru că ea afectează unitatea și integritatea Bisericii. Practic, nu există încă o alterare a credinței, ci o slăbire și un atac la adresa mărturisirii ei corecte. Cei care îmbrățișează erezia ecumenistă își pun în pericol mântuirea și legătura lor cu Dumnezeu, dar constituie o sminteală și pentru restul credincioșilor și un pericol că se va ajunge în viitor la o generalizare și oficializare a răului, care să înlocuiască mărturisirea dintotdeauna.

Mai precis, avem o situație paradoxală astăzi, când există o scindare între poporul credincios și ierarhia superioară. Aceasta vine din faptul că ecumenismul a fost promovat intens și statornicit prin implicarea în diferite organisme, ba chiar au fost adoptate decizii bisericești care îl validează, dar nu este impus credincioșilor. În schimb, el este aplicat și crezut de ierarhie în covârșitoarea ei majoritate. Se poate vorbi de un soi de apostazie la vârf, o răsturnare de situație.

Care este răspunderea credincioșilor și ce trebuie să facă pentru a se păzi în dreapta credință?

Ca și credincioși, clerici și mireni, avem datoria de a păzi intacte tradiția și credința ortodoxe, așa cum le-au păstrat Părinții Bisericii neatinse de ereziile cu care s-au confruntat. În acest sens, este necesară conștientizarea că ecumenismul asaltează astăzi Biserica noastră la fel sau mai rău ca rătăcirile din trecut. Unirea și compromisul cu eterodocșii subminează legătura noastră cu Dumnezeu și fidelitatea față de Evanghelia lui Hristos. Toate rugăciunile în comun și planurile de unire sunt deraieri care nu trebuie acceptate, îngăduite. De la apostoli am moștenit o atenție sporită să nu ne rătăcim de la dreapta credință, ci să stăm tari în ea pentru a moșteni viața veșnică. Avem o mare răspundere să nu mergem pe căi greșite.

Mai mult, după cum se spune în Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, poporul este apărătorul credinței și ierarhii nu pot face ceva de capul lor, împotriva tradiției și contrar cu restul credincioșilor. Deci este necesară o reacție din partea oricui, la măsura fiecăruia, ca să nu ne facem părtași la abaterile mai-marilor bisericești.

Clericii care sunt atașați de credință au dreptul canonic și o datorie morală să o apere chiar și prin întreruperea comuniunii cu superiorii care o trădează. Iar mirenii se pot alătura acestora la slujbe. Canonul 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol permit și chiar laudă pe cei care întrerup pomenirea unor astfel de episcopi, care propovăduiesc erezii în public și cu capul descoperit. Astăzi avem o asemenea situație pentru că episcopii au semnat o hotărâre eronată și nu se dezic de ea, ci chiar continuă pe aceeași cale a unirii ecumeniste.

Aceste prevederi canonice arată că Biserica nu este la discreția ierarhiei, ci ea poate și se cuvine să fie mustrată de restul credincioșilor. Scopul este ca erezia să nu înainteze, ci să fie oprită.  Este bine ca în interiorul Bisericii să apară neliniștea cea bună față de rătăcirile care o bântuie, nu rupturi, conflicte și schisme păguboase. Chiar dacă, până la o condamnare sinodală, clericii aflați în greșeli dogmatice sunt purtători ai harului sacramental, este permisă și nimerită întreruperea comuniunii cu ei ca o dojană și ca un efort de refacere a păcii bazate pe dreapta credință, tulburată de noua erezie.

Trebuie să ne cunoaștem bine credința, să o apărăm și să ne ferim de noua erezie a ecumenismului, care contaminează mințile a tot mai mulți oameni prin rugăciuni în comun, cununii mixte, acorduri și uniri mincinoase.


[1] Declarația ÎPS Mitropolit Athanasie de Limassol: https://marturieathonita.ro/declaratia-inalpreasfintitului-mitropolit-athanasie-de-limassol/

[2] Referatul IPS Ierotheos adresat Sinodului grec: https://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/

[3] Memoriul IPS Neofit: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/marturisirea-mitropolitului-neofit-de-morfou-care-a-refuzat-semnarea-documentului-panortodox-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-intemeiata-pe-marturiile-sfintilor-contempor/

[4] Hotărârea Sinodului Bisericii Bulgare: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/biserica-bulgariei-respinge-categoric-si-dur-sinodul-din-creta-indeosebi-documentul-ecumenist-sinodul-bulgaresc-acuza-devieri-de-la-traditia-dogmatica-dar-reafirma-pastrarea-comun/

[5] Hotărârea Sinodului Bisericii Georgiene: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/sinodul-bisericii-georgiei-a-luat-o-decizie-finala-cu-privire-la-sinodul-din-creta-georgienii-neaga-statutul-panortodox-al-intalnirii-si-cer-corectarea-si-in-unele-cazuri-inlocuirea-documentelor-si/

5 ani de la Sinodul din Creta. O apostazie nedepășită, în plină desfășurare

Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.

Imagine: Zâmbetul inimii (Aparențele pot fi înșelătoare)

Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.

BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință

Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:

Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.

Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.

În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.

Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță

O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.

„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.

Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.

Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.

Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta

Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.

Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.

Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.

Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.

Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor

Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.

Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.

Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților

Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.

Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.

Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.

Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.

Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.

A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?

Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.

Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.

Fenomenul contraproductiv al îngrădiților

De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.

Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.

În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.

Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii

Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.

Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.

Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.

Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.

Nu trebuie să uităm și planurile cât se poate de manifeste ale Patriarhiei Ecumenice de a organiza un Sinod împreună cu catolicii în 2025 și a ajunge la o unire cu aceștia în privința calendarului, dar și euharistică.

Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.

Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.

Biserica Rusă înclină și ea, după cea Greacă, să accepte vaccinurile anti-covid, chiar dacă utilizează celule de fetuși la producerea lor

După cum semnalează portalul rusesc Pravoslavie, varianta în limba engleză, subiectul vaccinurilor anti-covid a fost tratat la o masă rotundă la Academia Duhovnicească Sretensky, pe 20 mai a.c., în cadrul unui seminar intitulat „Vaccinarea: probleme etice în lumina credinței ortodoxe”. Din păcate, rezoluția finală este foarte apropiată de poziția Bisericii Greciei tot de anul acesta, admițând în definitiv folosirea culturilor de celule de embrioni avortați.

Spre deosebire de Sinodul grecilor, participanții din Rusia, printre care au fost și ierarhi de seamă (membri ai Sinodului Permanent al Patriarhiei Ruse), au menționat și unele critici la adresa folosirii celulelor de fetuși. În acest sens, a fost citată o prevedere din Fundamentele Concepției Sociale a BORu, care consideră inacceptabilă „prelevarea și folosirea de țesuturi și organe de embrioni umani, avortați la diferite stadii de dezvoltare, pentru tentativa de a trata felurite boli” (XII.7). Cu toate acestea, verdictul final este în contradicție cu principiul enunțat mai sus. Concret, „participanții la masa rotundă, după ce au stabilit această chestiune, consideră că ar trebui ca industria farmaceutică să caute o posibilitate să folosească tehnologii care exclud utilizarea culturilor celulare menționate. Luând în considerare cele de mai sus, participanții la masa rotundă cred că în prezent, în absența unei alternative viabile, având în vedere amenințarea sănătății și a vieții oamenilor de către infecția cu virusul covid-19, o persoană ortodoxă care folosește un vaccin împotriva acestei boli, creat sau testat prin folosirea unei culturi celulare de embrioni, nu este implicată în păcatul avortului, în urma căruia a fost creată această cultură celulară. Dată fiind alegerea dintre un astfel de vaccin și un vaccin dezvoltat fără folosirea unei culturi celulare umane de embrioni, participanții la masa rotundă sunt în favoarea folosirii vaccinului din urmă ca fiind mai acceptabil din punct de vedere etic”.  La acestea adaugă apelul la o atitudine de respect față de alegerile oamenilor, atât în favoarea folosirii vaccinurilor în discuție, cât și împotrivă. În fine, discuția despre aspectele morale cu privire la folosirea culturilor crescute din celule de embrioni umani trebuie continuată.

În cadrul discuțiilor, a fost amintit faptul că Biserica nu este împotriva vaccinurilor, ci chiar a sprijinit vaccinarea împotriva variolei în 1804. De asemenea, a fost subliniată libertatea de alegere a fiecărui individ în parte pe baza „credințelor, înțelegerii și experienței de viață personale”. De aceea, este necesară o „discuție largă specializată și publică pe aceste chestiuni și o examinare corectă a medicamentelor folosite pentru posibile efecte adverse, inclusiv cele pe termen lung, ca și o autentificare a acestor medicamente. Este la fel de important să fie informați deplin și cuprinzător oamenii care iau propriile decizii cu privire la vaccinare în privința gradului de necesitate și a posibilelor consecințe”. Trebuie avut în vedere că nu intră în sarcina și competența Bisericii să stabilească riscul efectelor adverse ale medicamentelor.

Este de remarcat și faptul că „infecția cu virusul covid-19 a luat viața a mulți oameni și a adus o dezordine semnificativă în viețile oamenilor”. Din această cauză, merită respect efortul oamenilor de știință și al medicilor care au depus eforturi să fie depășită boala și prevenită.

Concepția că vaccinarea echivalează cu „acceptarea însemnării lui Antihrist” este una eronată, ca și teoriile conspiraționiste despre ciparea oamenilor în secret prin vaccinuri.

Nota noastră: Este superioară dezbaterea din Rusia față de cea realizată de Comisia sinodală din Grecia. Totuși nu pot fi trecute cu vederea contradicțiile evidente legate îndeosebi de etica folosirii celulelor de fetuși avortați în fabricarea vaccinurilor. Chiar dacă mai multe alte medicamente apelează la aceste proceduri, ele nu pot fi justificate de nici un fel de către Biserică. Atâta vreme cât este inacceptabilă folosirea celulelor sau organelor provenite de la fetuși, este de neînțeles cum nu este implicat cineva în păcatul avortului. Evident că nu este același lucru cu avortarea în sine, dar are nuanțe și implicații înfricoșătoare. Participarea la un păcat nu constă doar în săvârșirea lui, ci și în încurajarea și cauționarea lui. Atunci când este cultivat avortul, el este săvârșit la o scară mare, cu efecte devastatoare greu de imaginat. Desigur că nu poate fi dezvinovățit total cel care-și face vaccinul dezvoltat prin folosirea celulelor de fetuși. Dar mai ales cei care fac declarații publice, îndeosebi din partea Bisericii și pe probleme de natură etică, au o responsabilitate mult mai mare.

Ar trebui insistat asupra faptului că evaluarea morală a vaccinurilor anti-covid ar trebui făcută mai mult dintr-o perspectivă a păcătuirii, nu utilitaristă. Chiar dacă ar câștiga omul lumea toată sau numai sănătatea proprie, ce-i folosește dacă-și pierde sufletul prin păcate? Este mai de folos în fața lui Dumnezeu a fi măturat de interesele cinice ale societății decât ros de conștiință. Mai ales că virusul corona nu este atât de fatal încât să impună decizii radicale. Discuția ar trebui purtată mai ales pe raportul dintre efectele negative ale restricțiilor excesive în viața omenirii și cele generate de boală. În termeni ortodocși, este necesară o evaluare cu adevărat morală, neinfluențată de presiunea industriei farmaceutice, ci în frica lui Dumnezeu.

Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat că există și episcopi ortodocși care nu sunt de acord cu vaccinul tocmai pe motivele în discuție. Printre aceștia, se numără Mitropolitul cipriot Neofit de Morfu și Mitropolitul grec Serafim de Kithire.

Sărbătorirea Învierii sâmbătă seara? Sminteala de anul acesta din Grecia

Deoarece în Grecia există în momentul de față restricții teribile, sărbătoarea Paștelui și chiar slujbele din Săptămâna Mare sunt limitate în privința participării, dar și a momentului de începere. Din lipsa timpului personal pentru a scrie amănunte pe acest subiect, va fi dezvoltată în acest articol doar tema orei de săvârșire a slujbei de Înviere. De menționat că Biserica din Creta, parte a celei grecești, a dorit inițial să facă notă discordantă, dar ulterior s-a supus și ea restricțiilor.

Conform hotărârii Sinodului Permanent al Bisericii Greciei, luată la îndemnul și presiunea autorităților statului, pe perioada slujbelor din Săptămâna Mare și a celei Luminate, se va păstra distanțarea de cel puțin 2m și cel mult o sută (100) de persoane în interiorul bisericii, care vor trebui să poarte mască dublă sau una de tip N95. În caz că vreun participant la slujbă manifestă simptome(!!!) de covid, va fi evacuat pentru a nu intra în contact cu ceilalți. Dacă sunt mai mulți oameni prezenți decât numărul permis, aceștia vor sta în curtea bisericii la distanțare de 2m. Clericii și psalții vor trebui să-și facă test de două ori pe săptămână și să informeze Mitropoliile despre rezultat. Psalții nu trebuie să fie mai mult de 3 și să stea la distanță de 3m între ei (!!!). Din cauza restricțiilor de circulație, slujbele vor începe la ora 6:30 seara, iar în Joia Mare la 5:30, iar Prohodul de Vineri la 6:00 p.m. Slujba Învierii va începe la ora 8:45 p.m. cu darea luminii și va continua la 9:00 p.m. cu cântarea „Hristos a înviat!” de 10 ori, urmată de Sfânta Liturghie. Sunt interzise slujbele în afara bisericilor parohiale, în alte săli sau paraclise, iar bătrânii și cei cu situații de risc sunt îndemnați să rămână acasă. De asemenea, se recomandă să nu se existe comentarii în media despre aceste hotărâri. În final, în Enciclica de informare este exprimată bucuria că anul acesta vor fi deschise bisericile.

Cel mai comentat aspect este acela al orei de începere și de desfășurare a slujbei de Înviere, care nu va fi de la miezul nopții, ci sâmbătă la 9 seara și fără Utrenie, doar cu Sfânta Liturghie. Au fost exprimate multe opoziții din partea unor Mitropoliți greci, ciprioți (deși nu sunt afectați direct) și numeroși clerici și teologi, precum și credincioși mireni.

Asociația Clericilor din Grecia a trimis o scrisoare deschisă adresată Sfântului Sinod Permanent în care este criticată ora de începere a slujbei de Înviere. Clericii din Mitropolia de Kithire anunță că vor săvârși slujba dimineață, la ora 5, cu binecuvântarea Mitropolitului lor.

Mitropolitul de Kerkira a anunțat că va face slujba normal, la miezul nopții, el fiind târât în judecăți și anul trecut pentru că nu a respectat restricțiile impuse de autorități. Au reacționat împotrivă și Mitropoliții Cosma de Etolia și Serafim de Kithire printr-o scrisoare comună. Chiar şi liturgistul Ioannis Foundulis respinge deciziile luate cu privire la ora Învierii.

Mai jos prezentăm, din lipsă de timp, doar textul scris de Pr. Teodor Zisis pe această temă:


Prăznuirea Învierii înainte de miezul nopții este hulă și un fapt neteologic

1. Decizia sinodală a provocat confuzie teologică

Ne-am obișnuit deja cu inovațiile, cu ereziile, cu schismele, cu dihoniile. Nimic stabil și nimic acceptabil. Evanghelia și tradiția patristică au fost puse pe pauză/nelucrare. Oricine va explica după bunul plac și cum îi convine sau cum îi impun nevoile vremurilor, interesele și simpatiile lui. Acordul cu Părinții, practica statornică și de-a lungul timpului a Bisericii sunt răsturnate. Albul devine negru, lumina întuneric, erezia devine Biserică, la fel și schisma, sodomia legală și nu o diferențiere păcătoasă, sâmbăta devine Duminică, minciuna adevăr.

Credincioșii ortodocși din unele Biserici Locale grecești sunt dezorientați din cauza confuziei teologice, al amestecului teologic, pe care le-a provocat decizia Sfântului Sinod Permanent de a fi sărbătorit anul acesta Paștile, Învierea, înainte de miezul nopții, să se audă «Hristos a înviat!» cu trei ore mai devreme, în jurul orei nouă (21:00), să fie prescurtată slujba și să se facă a doua dumnezeiască Liturghie în aceeași zi, să fie întreruptă mai devreme postirea din Sâmbăta Mare, adaptări care contrazic învățătura evanghelică, deciziile Sinoadelor Ecumenice și tradiția și practica statornică a Bisericii de-a lungul vremii. Sunt absolut îndreptățite reacțiile unora, foarte puțini episcopi, mulți preoți evlavioși și mulțime de credincioși, pe umerii cărora cade ridicarea poverii respectării predaniilor, ridicarea greului zilei, după cum îi laudă Biserica pe acei clerici care s-au luptat împotriva inovațiilor și abaterilor.

Totuși, în loc ca reacțiile să conducă la o regândire mai bună și la întreptarea deciziilor vadit greșite, s-au ridicat «luminători» teologici ca să sprijine inovația și să intărească disputele spre marea bucurie a diavolului, care instigă mereu din invidie la împotrivirea față de Hristos și față de Biserica Lui. Texte de susținere și de combatere a inovației au zguduit internetul și au dus la deznădejde pe clerici și mireni în ce privește cum să judece unde se găsește adevărul, cine au dreptate, inovatorii sau tradiționaliștii. Și, când se părea că sunt calmate conștiințele credincioșilor și apreciau cele ce au scris, au transmis și au decis foarte puțini episcopi, precum Ambrozie, fost Mitropolit de Kalavrita, Cosma al Etoliei, Serafim de Kithire, chiar și Ștefan de Filippe, dintr-o dată au deschis ușile din spate pentru adevărul canonic Serafim al Pireului și Sfânta Mitropolie de Edessa, Pellis și Almopia, evident cu decizia arhipăstorului Ioil, care au susținut inovația hulitoare și neteologică. Nu ne vom apuca acum să combatem pe cei doi episcopi aflați în eroare, ale căror argumente au agitat pe unii nestatornici, cu un caracter firav și cu o fire ușoară spre influențe. Doar vom semnala unele rațiuni teologice de bază pentru care nu trebuie să se facă vreo schimbare a timpului de prăznuire a Învierii.

2. Respectarea Predaniei este dogmă în Biserica Ortodoxă

Prima treaptă, prima bază, primul fundament pe care stă sigur și întărit credinciosul după Evanghelie este tradiția Bisericii. Cei care ignoră tradiția sunt ca protestanții. Protestanții resping tradiția/predania, primesc numai Sfânta Scriptură, pe care o explică oricine după bunul plac, de aceea s-au rupt în mii de partide. Este foarte evidentă și obligatorie recomandarea Apostolului Pavel de a respecta creștinii predaniile: «Stați și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (2Tes. 2, 15). Același dă anatemei mai sever pe cei care încalcă ce au primit, chiar și printr-o inovație pe care o prezintă și o învață îngeri din cer, cu mult mai mult dacă o decid oameni precum Sinodul Permanent al lui Ieronim sau Mitropoliții de Pireu și de Edessa: «Dar chiar și dacă noi sau înger din cer vă bine-vestește altceva decât v-am bine-vestit, să fie anatema. După cum am spus dinainte și acum iarăși spun: dacă vă bine-vestește cineva altceva decât ați primit, să fie anatema» (Gal. 1, 8-9).

Fără legătură cu timpul exact al Învierii lui Hristos, care nici el nu-i favorizează pe inovatorii sabatici și iudaizanți ai lui Ieronim, după cum vom vedea, propovăduirea Învierii a fost auzită duminică dimineața. Au auzit-o primele femeile mironosițe de la îngeri, au transmis-o apostolilor și, prin ei, la toată lumea: «Propovăduirea luminată a Învierii aflând-o de la înger ucenițele Domnului și lepădând osândirea cea strămoșească, apostolilor, lăudându-se, au zis: Jefuitu-s-a moartea, sculatu-S-a Hristos Dumnezeu, dăruind lumii mare milă» (Troparul Învierii, gl. 4).

Vom pomeni din mulțimea cântărilor de Înviere încă un tropar din Binecuvântările Învierii, care ne învață că femeile mironosițe au auzit duminică dimineață de la înger: «Hristos a înviat!». «Foarte de dimineață mironosițele au alergat la Mormântul Tău, tânguindu-se; dară înaintea lor a stat îngerul și a zis: Vremea tânguirii a încetat, nu plângeți. Spuneți Apostolilor Învierea!».

De atunci până la decizia de rău augur a Sfântului Sinod Permanent, timp de două mii de ani, «Hristos a înviat» se aude totdeauna la miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică, iarăși și iarăși după miezul nopții și niciodată înainte de miezul nopții. Se va auzi pentru prima dată anul acesta înainte de miezul nopții, în contradicție cu toate Tipicele vechi și contemporane, cel savait, studit, aghiorit, al Patriarhiei de Constantinopol. Nu mai au nici o opreliște inovatorii.

Și, când a înfruntat Biserica erezia iconoclastă, se găsea într-o amestecare asemănătoare cu cea de azi. Episcopii și teologii erau împărțiți în susținători ai sfintelor icoane și în vrăjmași și luptători ai icoanelor. Din ambele părți erau exprimate și schimbate argumente teologice care creeau amestecare în rândul Bisericii. Sinodul VII Ecumenic, care s-a ocupat cu acest subiect (787) și a condamnat pe iconomahi nu s-a eschivat să se ocupe cu învățătura lor și să strice argumentele lor. Totuși cel mai puternic argument al Sinodului care a luat-o înaintea dezbaterilor teologice a fost argumentul ortodox de a fi respectată predania. Cinstea pentru sfintele icoane a fost tradiția vie de secole a Bisericii și această tradiție nu putea să o schimbe Biserica sau să o denatureze. Învierea Domnului a avut loc și a fost propovăduită după miezul nopții de sâmbătă, de aceea s-a și numit, de altfel, ziua următoare duminică, însemnând Învierea Domnului. Cea una a săptămănii (sâmbetelor), prima după ziua de sâmbătă, duminica este sinonimă cu Învierea. Deci cum o vom amesteca noi cu Sabatul ebraic sau cu vinerea musulmanilor?

Unul din motivele care au silit Sinodul I Ecumenic să stabilească duminica drept zi a Învierii, și mai ales într-un mod care să nu coincidă cu Paștile ebraic, a fost faptul că unii creștini iudaizanți sărbătoreau Învierea când sărbătoreau și evreii Paștile lor, pe 14 a lunii Nisan, care cădea în toate zilele săptămânii; erau cunoscuți tetradiții.

Deci, după cum Sinodul VII Ecumenic a pus înainte mai presus și mai întâi decât dezbaterile teologice argumentul dogmatic ortodox al predaniei/tradiției, așa și credincioșii ortodocși simpli, dar și clericii care nu au o formare înaltă teologică urmează similar drumul Sfinților Părinți, respectând predania statornică de a sărbători Învierea după miezul nopții, așa încât să nu se facă părtași la inovația hulitoare, antievanghelică și antipatristică a prăznuirii Învierii înainte de miezul nopții și amestecă astfel sâmbăta și duminica, spre marea bucurie a ecumeniștilor, care lucrează sistematic pentru această amestecare. Spune Sinodul în deciziile lui: «Am urmat tradiția Bisericii catolice/sobornicești și nu am făcut nici în minus, nici în plus, ci, fiind învățați apostolește, ținem mereu predaniile pe care le-am primit, acceptăm și îmbrățișăm cele pe care Sfânta Biserică sobornicească/catolică le-a primit de la începutul timpurilor nescris și în scris… Căci judecata adevărată și foarte dreaptă a Bisericii nu îngăduie să se facă vreo inovație în ea, nici să se facă vreo omitere» (Mansi 13, 409-412).

3. Timpul liturgic nu anulează timpul firesc. Coexistă

Creatorul timpului și al lumii este Dumnezeu, «Care a pus vremurile și timpurile în stăpânirea Lui». Începutul timpului coincide cu începutul lumii, a cărei mișcare o măsoară timpul. Istoria cursului lumii este urmărită de Dumnezeu, Care este Domnul lumii și al timpului și, când este nevoie, intervine în cursul istoriei omenești. Dumnezeu nu este indiferent față de întâmplările și persoanele istorice, de aceea și istoria mântuirii, în Vechiul și în Noul Testament, dar și în continuarea lor în viața Bisericii, este plină de intervențiile lui Dumnezeu prin fapte istorice și persoane istorice, dintre care cea mai mare și mai importantă este întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Duhul Sfânt și Fecioara Maria și S-a făcut om. Hristos Dumnezeu-Omul este cea mai importantă Persoană din istoria omenirii, «singurul lucru nou sub soare» potrivit Sf. Ioan Damaschinul. Cele pe care le-a săvârșit pe pământ au schimbat istoria omenirii și s-au împărțit în două, în epoca de dinainte și de după Hristos. Au fost consemnate ca fapte istorice, Nașterea, Botezul, învățătura, minunile, Răstignirea, învierea și multe altele, pe care Biserica le prăznuiește în fiecare an în ciclul său praznicar anual, având grijă să-și stabilească sărbătorile temporal, precum și sărbătorile în cinstea Sfinților potrivit însemnărilor când s-au săvârșit.

Toate zilele anului sunt pline de pomenirile Sfinților și de referințe istorice la ziua adormirii sau a muceniciei lor. Astfel se sfințește și timpul și dobândește sens cursul istoriei. Deci Biserica dă o mare greutate timpului fizic; nu îl minimalizează, nici nu-l anulează. De aceea și cinstește îndeosebi Duminica Învierii, în care Hristos a biruit moartea și a zdrobit puterile răului, care se coalizaseră împotriva Lui.

Efortul unora de a transfera o parte a duminicii sâmbătă, ca să îndreptățească inovația sinodală de a fi sărbătorită Învierea sâmbătă, nu duminică nu este una reușită pentru că timpul liturgic nu anulează timpul fizic. Adică argumentul că liturgic ziua începe din seara zilei anterioare este adevărat în parte și nu e valabil pentru toate manifestările din viața Bisericii. Este în parte și foarte puțin valabil pentru că manifestările liturgice de după vecernie/seară sunt foarte puține, în timp ce acelea din ziua principală sunt numeroase, între care săvârșirea Tainei dumnezeieștii Euharistii, care constituie centrul, inima venerării de zi și noapte. După Vecernie avem numai Pavecernița, în vreme ce după slujba Miezonopticii, care separă ajunul de ziua principală avem slujbele Ceasurilor 1, 3 și 6, slujba Utreniei, slujba culminantă și centrală a dumnezeieștii Liturghii și Ceasul 9 înainte de Vecernie, cu care se încheie ciclul liturgic de o zi (și noapte). Deci am săvârșit vreodată dumnezeiasca Liturghie a Nașterii Domnului, a Bobotezei, a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, a Sfântului Dimitrie în ajunul acestor sărbători, încât acum sa îndreptățim săvârșirea dumnezeieștii Liturghii de Înviere în ajunul Paștelui cu argumentul că ziua începe de la Vecernia zilei anterioare? Începe cu Vecernia, dar se împlinește cea mai mare parte în timpul fizic astronomic de la Miezonoptică până la Vecernia zilei viitoare, îndeosebi cu săvârșirea Tainei dumnezeieștii Euharistii. Dar și acest început al zilei de la Vecernia zilei anterioare nu e valabil pentru toate manifestările din viața Bisericii, după cum este cazul cu regimul postului. Putem, de exemplu, să întrerupem postul de miercuri sau de vineri după Vecernia acestor zile, dacă încep de la Vecernie joi și sâmbătă? Sau trebuie să începem să postim de la Vecernia de marți și de joi, dacă încep miercuri și vineri de la Vecernie?

4. Timpul exact al Învierii este pus după miezul nopții de sâmbătă spre Duminică

Cât privește timpul exact când s-a produs Învierea lui Hristos, trebuie să spunem că este un subiect dezlegat în tradiția liturgică și canonică a Bisericii, care primește faptul că, deși nu este cunoscută clipa exactă și ora Învierii, cu toate acestea din corelarea celor pe care le spun și le consemnează cei patru Evangheliști reiese că Învierea lui Hristos s-a produs în jurul miezului nopții, adică miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică sau puțin după miezul nopții, adică putem spune, transferând timpul la ora de astăzi, că Învierea s-a petrecut între 11 din seara (23) de Sâmbătă și 2 dimineața de Duminică, adică între 11 și 2.

Această determinare temporală a faptului Învierii în jurul miezului nopții este stabilită sinodal și canonic, o urmează și tradiția liturgică a Bisericii, care hotărăște că panihida de Înviere începe «în jurul ceasului al cincilea din noapte, adică în jurul orei 11 înainte de miezul nopții», rânduiește astfel cântarea canonului și citirea Evangheliei și a celorlalte, încât «Hristos a înviat!» să se audă fix la ora 12 la miezul nopții, iar restul slujbei Utreniei și a dumnezeieștii Liturghii se întinde la 2-3 ore după miezul nopții.

În mod amănunțit s-a ocupat cu subiectul timpului Învierii Sf. Dionisie al Alexandriei (sec. al III-lea), fiind obligat să răspundă la o întrebare a unui episcop despre când, la ce oră exact trebuie să înceteze postul dinainte de Paști. I-a scris episcopul că în unele regiuni forțează și întrerup postul Sâmbătă după-amiază, «de cu seară», în timp ce în altă parte îl întrerup Duminică dimineață, în zori, așteptând să cânte cocoșul. Totuși nu trebuie să stabilim timpul precis, pentru ca toți să întrerupă postul la aceeași oră? Sf. Dionisie răspunde că a stabili timpul precis al Învierii, ora exactă, este dificil și greu, pentru că Evangheliștii nu ne dau ora Învierii cu exactitate: «se pare ca nu este nimic precizat la ei despre ora la care a înviat». Ne vorbesc despre diferite vizite la mormânt la timpuri diferite, dar la toate aceste vizite ale mironosițelor și ale Apostolilor se spune că deja Domnul înviase. Totuși nici un Evanghelist nu ne-a zis când exact a înviat Hristos. Ceea ce sunt de acord toți Evangheliștii este că de sâmbătă seara târziu până la răsăritul soarelui Duminică dimineața cei ce au vizitat mormântul l-au găsit gol, liber, pentru că deja înviase Hristos. În concluzie, Sf. Dionisie spune că nu trebuie să zicem precis «la ce oră sau jumătate de oră sau sfert de oră» a înviat Hristos, ca să începem bucuria și sărbătoarea Învierii. Pe cei care forțează și întrerup postul înainte de miezul nopții îi blamăm ca neglijenți și neînfrânați, în vreme ce pe cei ce întârzie și așteaptă «a patra strajă din noapte» (cf. Mt. 14, 25), adică a patra treime din noapte, intervalul dintre 3-6 dimineața, îi lăudăm «ca fiind viteji și iubitori de osteneală». Pe cei de mijloc, adică cei care dezlegau între miezul nopții și zori, după Sf. Nicodim Aghioritul, nici nu-i blamăm, nici nu-i lăudăm, pur și simplu nu-i deranjăm (textul Epistolei în Pidalion). Prin cei de mijloc desigur că Sf. Dionisie nu înțelege pe creștinii de astăzi care, abia ce aud «Hristos a înviat!» la 12 noaptea, fără să se fi terminat Sf. Liturghie a Învierii, pleacă de la biserică și se aruncă la mâncare. Înțelege finalul Sf. Liturghii imediat după miezul nopții. Despre cei care urmează răul obicei de a pleca după «Hristos a înviat!» înainte de sfârșitul Sf. Liturghii este foarte sever Sf. Nicodim Aghioritul, care la nota de la canonul 89 al Sinodului VI Ecumenic scrie: «Vezi că spun mai întâi să se facă Liturghia și mai apoi să facem Paștile? De aceea sunt vrednici de osândă și foarte iubitori de stomac și de gâtlej aceia care ascund în sân ouă sau brânză și, îndată ce aud Hristos a înviat, la bagă în gură și să îndreptăm această abatere de acum încolo; dar nici părinții nu trebuie să-și lase copiii să facă un lucru nelegiuit ca acesta».

Această analiză importantă a Sf. Dionisie al Alexandriei, care constituie primul din cele patru canoane în care a fost împărțită Epistola sa canonică adresată episcopului Vasilide, a fost adoptată și de Sinodul Ecumenic V-VI, cunoacut ca trulan (690), care stabilește prin canonul 89 că trebuie să se facă încetarea postului după miezul nopții de Sâmbătă spre Duminică, pentru că, potrivit tâlcuirii Sf. Nicodim la canonul în discuție, din relatarea evanghelică «reiese că Domnul a înviat pe la miezul nopții, fiind trecut ceasul 6 și început ceasul 7». Teodor Balsamon, explicând la fel canonul Sf. Dionisie, trimite și la canonul 89 al Sinodului trulan, spunând că, în afară de canon, ora Învierii a fost lămurită mai demult pe cât posibil și pe baza locurilor scripturistice (cu toate că timpul adevărat îl cunoaște numai Dumnezeu cel înviat) suntem datori să spunem că până la miezul nopții, adică până la ceasul șase din noapte, trebuie să postim; totuși de la ceasul șapte, adică primul după miezul nopții, când începe Duminica în care a înviat Hristos (este plauzibil să fi fost Învierea fie pe la ceasul șase sau șapte) nu trebuie să postim ca să nu ne arătăm potrivnici față de canoanele care interzic postul în duminici (Rallis-Potlis, Constituția dumnezeieștilor și sfintelor canoane, vol. 4, p. 6-7).

Și Sinaxarul Duminicii de Paști, evident scris de Nichifor Calist Xanthopoulos, care a scris toate Sinaxarele Penticostarului, ne informează că Învierea s-a întâmplat în jurul miezului nopții, puțin înainte sau puțin după aceea: «Iar Învierea Domnului a fost așa: pe când păzeau ostașii mormântul, în jurul miezului nopții s-a făcut cutremur; căci, coborând un înger a dat la o parte piatra de la ușa mormântului».

Epilog. Frica de moarte a episcopilor și a clericilor este o rușine

Este paradoxal și greu de explicat pentru credincioși, din moment ce Biserica psalmodiază biruința lui Hristos asupra morții cu «Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând», să vadă că majoritatea episcopilor se tem de moarte, de transmiterea coronavirusului și evită să sărbătorească Învierea la ora canonică, conform cu tradiția de două milenii a Bisericii. Se potrivește aici practic să prezentăm ce spune Sf. Ioan Scărarul în lucrarea lui omonimă: «Rușine este pentru păstor să se înfricoșeze de moarte de vreme ce ascultarea este definită ca nefrică de moarte» (Cuvânt către păstor, 66). Cu mult mai nerușinată și acum apocaliptică este conducerea politică și reprezentanții aleși ai științei medicale, care îi lasă pe cei ignoranți să creadă că virusul atacă la miezul nopții, când se face Învierea și nu cu trei ore mai devreme, în vreme ce sunt loviți ei înșiși de virusul necredinței și sunt înregimentați în planul mondial împotriva lui Hristos și al Bisericii Lui. A doua zi de Paști se deschid toate și îi deranjează numai «Hristos a înviat!».


Toate aceste observați și întreaga problematică îi privește și pe românii din diaspora, din țările care au impus restricții de circulație noaptea. Varianta cea mai plauzibilă pentru ei este să facă slujba Duminică dimineața. Eventual pot săvârși, așa cum ar trebui, și Liturghia de seară unită cu Vecernia, dar nu ca înlocuire a Învierii propriu-zise. Bineînțeles ca postul trebuie dezlegat după Sf. Liturghie, ca acei credincioși râvnitori din vremea Sf. Dionisie al Alexandriei.

Translate page >>