Casa Tatălui este casă de rugăciune, nu peșteră de tâlhari. (Imagine: Apărătorul)
Biserica, această corabie în care se mântuiesc cei puțini, a avut mereu de luptat cu diferite obstacole, dintre care unul foarte important a fost, de-a lungul istoriei, pericolul ereziei. Încă din vremea apostolică au apărut primele rătăciri și devieri de la credința cea dreaptă „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3), pentru care a fost necesară o luptă cruntă duhovnicească.
Înainte de a face o trecere în revistă istorică, este demn de observat faptul că bătălia cu ereziile a fost una între înțelegerea ce provine din așezarea duhovnicească și răstălmăcirea care decurge din starea căzută a omenirii. Inima ce gândește în logica păcatului, a materialismului și pământescului nu poate primi cuvântul lui Dumnezeu cu toată deschiderea. Și e normal să se întâmple aceasta pentru că noimele evanghelice ale credinței țin de harul Duhul, nu de perspectiva omenească, depășesc planul rațional. De fapt, credința nu este împotriva rațiunii, ci e perfect articulată și explicabilă, însă e dincolo de granițele gândirii pământești.
Vremea apostolică
Din cuvintele Sf. Ap. Pavel, omul sufletesc (1Cor. 2: 14) și cel trupesc nu pot primi cele ale lui Dumnezeu, ci doar cel duhovnicesc. Învățătura cea sănătoasă este una vie, din descoperire, e de la Duhul Sfânt și ușor este distorsionată de gândirea viciată de păcat, de viața strict pământească. Nu doar Apostolul Pavel, ci și Ioan, Petru, Iacov și Iuda au avertizat despre pericolul ereziei, care este o potrivire deformată a revelației la nivelul înțelegerii trupești, dominate de fantezie. Iar fantezia nu poate pătrunde (Col. 2: 18) în cele ce se văd doar cu ochii curați ai sufletului și deschiși prin ungerea cea de la Dumnezeu prin care știm toate cele de folos (1In. 2: 20).
Concret, în vremea apostolică a apărut erezia iudaizanților, care doreau să păstreze ritualurile Legii Vechi și nu se puteau desprinde de umbra obiceiurilor mozaice. Această rătăcire a fost combătută la Sinodul de la Ierusalim descris în cartea Faptele Apostolilor. Însă ea a avut mare priză printre foștii evrei, chiar printre Apostoli. Este cunoscută și disputa dintre Petru și Pavel pe această temă. Atât de puternică este atracția gândirii pământești, prin puterea obiceiurilor sau anturajelor, încât nu sunt scutiți să fie luptați de ea nici cei ce s-au încredințat prin descoperiri de la Dumnezeu, cum a fost Petru.
Tot în vremea aceea a apărut și eresul nicolaiților, care schimbau harul lui Dumnezeu în destrăbălare (cf. Iuda 4).
Mai există destule indicii din scrierile nou testamentare că apostolii se confruntau cu tăgăduirea Întrupării (2In. 7). Mai precis, cu realitatea întrupării. Foarte probabil că deja este vorba despre interferența gândirii mitologice păgâne, care nu poate concepe venirea lui Dumnezeu în trup la modul real, ci doar în logica inițiatică a ezoterismului și filozofiei.
Perioada post-apostolică
După perioada primară apostolică, credința a rămas în aceleași cadre, însă ereziile au atacat din partea mitologiei păgâne îndeosebi. Adică teologia adevărată a fost tot una revelată, inspirată de Duhul Sfânt în Părinții Bisericii, însă răspândirea creștinismului în lume s-a confruntat cu obiceiurile și gândirea idolatră.
Sf. Irineu de Lyon a fost cel care a criticat cel mai temeinic ereziile gnostice din al doilea secol. Acestea îmbinau relatările și pildele evanghelice într-un sistem de altă factură, mitologic. Perspectiva unei existențe primare a unor eoni (entități superioare) care s-au scindat și s-au răcit din starea lor și au ajuns în corpuri a inclus și pe Hristos în această poveste. Însă aceasta presupunea o distorsionare extremă a adevărului. Dar nu e de mirare, pentru că acest fenomen se dăinuie și în noile mișcări religioase de astăzi, care oferă o perspectivă ezoterică asupra mântuirii și vieții spirituale, cu explicații inițiatice și energetice dubioase.
Aici trebuie punctat faptul că omul este foarte înclinat să-și folosească religiozitatea în sfera fantasticului și a mitologiei, a închipuirii fabuloase. Realitatea materială este foarte ușor explicată și acceptată prin această grilă. Curățirea minții de patimi prin nevoință și credință curată este opțiunea mult mai grea nu doar la nivel practic, ci și la nivel intelectual. Este mai la îndemână să te lași pradă explicațiilor fanteziste decât să-ți smerești gândul că nu ești în stare să pricepi încă și să pătrunzi în cele duhovnicești prin vederea dată de harul dumnezeiesc.
Origenismul
Un loc important, aparte și controversat în dezvoltarea teologiei și în apariția ereziilor l-a ocupat Origen. Mare gânditor și teolog alexandrin, de o capacitate intelectuală rară, el a fost o piatră de poticnire încă din viață pentru Biserică, dar mai ales moștenirea sa și-a spus cuvântul ulterior în veacurile următoare, chiar până în zilele noastre.
Și-a atras mare faimă prin elocința sa și prin puterea de lucru intelectual, drept pentru care a fost cinstit pe când se afla în vizită în Cezareea Palestinei și hirotonit necanonic. Ca urmare, a fost caterisit și excomunicat de Episcopul Alexandriei, Dimitrie, care i-a mai adus și alte acuzații, printre care faptul că s-a scopit în tinerețe și și-a mutilat trupul potrivit unei înțelegeri ascetice străine de Evanghelie. A murit în anul 253 după ce a suferit închisoare în timpul prigoanei lui Deciu (250).
De remarcat că el și-a atras adversitatea încă din timpul vieții și metoda sa de teologhisire a fost contestată. Deși i se pot atribui lejer unele erezii concrete, se pare că el a deviat de la adevăr pe mai multe planuri. Pe de o parte, a fost un subordinaționist clar (Fiul e mai mic decât Tatăl, iar Duhul decât Amândoi), lucru pentru care Sf. Vasile cel Mare îl considera evident înșelat, chiar dacă lua în considerare personalitatea lui și amprenta pe care și-a pus-o în viața Bisericii. Pe de altă parte, a strecurat tot felul de idei gnostice în scrierile sale, printre care preexistența sufletului, învierea fără trupuri, însuflețirea astrelor, ba a folosit din plin și asumat speculațiile rațiunii în felurite puncte teologice. Pe scurt, și-a folosit mintea proprie în tratarea diferitelor subiecte, dorind să lărgească tradiția descoperită apostolilor în loc să o aprofundeze și să rămână în marginile ei.
Deoarece a avut destui adepți chiar și după moarte, atât printre oameni bisericești de vază, cât și printre cei simpli, s-au ridicat mereu și critici aspri și care nu au acceptat influența lui nefastă. Metodiu de Olimp este unul dintre aceștia imediat după moartea sa, apoi Sf. Epifanie de Salamina, dar și foarte mulți alții. Curentul origenist a cunoscut apogeul abia în sec. al VI-lea, când a și fost pe lista de condamnări a Sinodului V Ecumenic, care s-a întrunit și pentru acest subiect ce tulbura Biserica.
A avut aderență destul de mare în rândul monahilor deoarece promova un ascetism extrem, care deriva din perspectiva teologică gnostică, ce nu punea preț deloc pe trup. Dar a avut și opozanți puternici tot în rândul călugărilor din primele veacuri în persoana Sfinților care s-au despătimit prin nevoințe duhovnicești autentice și vedeau în origenism o deturnare a moralei și credinței autentice. Astfel, Sf. Varsanufie cel Mare și Simeon cel nebun pentru Hristos sunt doar două exemple, dar au existat și alți mari Sfinți care au primit descoperiri că Dumnezeu îi ține în viață tocmai pentru a combate acest rău al rătăcirii lui Origen.
Condamnarea oficială pronunțată portretizează origenismul ca un sistem gnostic de reîntoarcere a minților supreme (eoni) la starea lor inițială spirituală din lumea decăzută materială. Una din aceste minți este prezentată a fi Hristos Însuși. Deși Origen nu a vorbit în termeni atât de clari în operele care s-au păstrat, se pare că aceasta era viziunea care îl anima de fapt. Sau este foarte posibil ca multe dintre scrierile pierdute să conțină afirmații explicite precum cele înfierate mai sus. Oricum, a rămas în percepția ortodoxă ca unul care a amestecat în teologia ortodoxă basmele sau miturile eline (conform mărturisirii palamite de credință).
El ocupă un loc important între ereticii condamnați nu doar pentru că a fost simțită nevoia unei condamnări postum și la atâta distanță după moartea sa (trei veacuri), cât pentru faptul că mulți Părinți l-au acuzat că a fost sursa tuturor ereziilor ulterioare, cum ar fi arianismul, dioprosopismul, monofizitismul și monotelismul. Practic, a luat locul lui Simon Magul din vremea apostolică, văzut ca prototip inițial al ereticilor. Din aceasta ar trebui să înțelegem că, de fapt, aceste rătăciri de mai apoi au avut la bază gândirea mitologică, bazată pe închipuire, pe o înverșunare împotriva trupului, iar nu pe curățirea minții de patimi în mod autentic, pe descoperirea de la Dumnezeu și pe inspirația harului, ci pe înșelare.
Arianism, monofizitism, monotelism
Marile erezii condamnate ecumenic (Sinoadele I-VI), adică arianismul, nestorianismul, monofizitismul și monotelismul, au fost, practic, o manifestare de împotrivire la teologia sănătoasă, revelată.
După Sinodul I Ecumenic s-a trecut la un registru ortodox de dezbatere teologică și influențele nu mai sunt din exterior, adică din partea gnosticismului și a celorlalte curente religioase magice. Însă, în fundal, confruntarea a rămas între gândirea mitologică și perspectiva minții curățite de patimi. Este greu să fie acceptată teologia sănătoasă fără influențe fantasmagorice. Astfel se poate explica disputa teologică pe explicațiile în detaliu asupra Întrupării Mântuitorului, controversa fiind împinsă mereu mai departe și mai subtil.
Astfel, deși condamnarea arianismului și proclamarea Crezului niceean ar fi trebuit să clarifice faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce S-a întrupat cu adevărat, Nestorie a venit cu teoria că au fost doi Hristoși diferiți, Unul Dumnezeu și Altul doar om. Apoi, după condamnarea acestei erezii dio-prosopiste (două persoane), a urmat confundarea firilor Domnului. Această concepție s-a regăsit prima dată la Apolinarie, fiind condamnat la Sinodul II Ecumenic (381) în plină controversă trinitară. Cum acest Sinod nu a fost recunoscut la anvergura sa decât după al IV-lea Sinod, așa se explică prelungirea disputei prin monofizitismul lui Eutihie și Dioscor. Ulterior, cu implicații politice, dezbaterile și conflictele teologice au luat forma monotelismului, care încerca să unească cele două firi ale lui Hristos măcar prin aceeași singură lucrare.
Toate aceste nuanțe ale rătăcirii încearcă să dea sau să păstreze ceva dintr-o explicație mitologică asupra întrupării Mântuitorului, adică unirea dumnezeirii Lui cu firea umană. Pe când teologia ortodoxă a subliniat un adevăr exprimat încă de Sf. Irineu (sec. II) și dus mai departe de Sf. Atanasie cel Mare: ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit și, de aceea, Hristos S-a făcut om deplin, fără să înlocuiască ceva din natura umană cu ceva din cea divină.
Sinodalitatea Bisericii
Deși Sinoadele Ecumenice au fost convocate abia la ordinul împăraților după libertatea creștinismului, condamnările cu valoare ecumenică nu au început de atunci. Acest fapt este atestat de diferite canoane ecumenice ce prevăd primirea prin botez sau mirungere a diferitor eretici osândiți anterior. Acesta este un indiciu că exista deja o linie de urmat în toată Biserica pentru diferite rătăciri, căci nu se dau prescripții de primire pentru ereticii proaspăt excomunicați.
Dar există și relatări despre Sinoade cu valoare ecumenică. Spre exemplu, condamnarea lui Pavel de Samosata a fost pronunțată după două Sinoade adunate în Antiohia (264 și 269), la care au participat și episcopi din alte ținuturi. Atunci a fost înregistrată și intervenția Bisericii din Roma pe lângă împăratul Aurelian pentru a-l alunga din scaun, fapt ce indică receptarea ecumenică a condamnării.
Dar au mai fost Sinoade întrunite pentru condamnarea montaniștilor sau pe alte teme de credință chiar și până la legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin. Detalii găsim în activitatea Sf. Ciprian al Cartaginei despre Sinoade adunate pe teme felurite, dintre care condamnarea și receptarea ereticilor a fost una de căpătâi.
Condamnarea sinodală și stingerea ereziilor
Deși condamnate sinodal de Biserică, multe erezii nu s-au stins decât după ceva timp sau se păstrează până astăzi în structuri concurente. Cu toate acestea, deciziile luate în privința lor au marcat un punct important.
Organizarea Bisericii este de așa natură, că este necesară o condamnare sinodală a ereziilor și ereticilor și eradicarea lor se produce arareori de la sine. Se cunosc câteva rătăciri care s-au stins fără o excomunicare explicită, cum ar fi hiliasmul (combătut indirect la pachet ca element în cadrul altor erezii), antropomorfismul (inițial condamnat oficial, dar reînviat și stins, se pare, de la sine sau în tumultul confruntărilor teologice cu ereziile) și teoria despre împărtășirea cu Hristos mort și Care învie în cel ce primește Sfintele Taine (sec. XI, reapărută în vremea colivazilor). Foarte posibil că sunt mai multe erezii care s-au evaporat cu timpul, fără condamnare oficială.
Pe de altă parte, organizarea ierarhică a Bisericii cere intervenția episcopatului și hotărâri sinodale în privința ereziilor. Nu este posibilă, pe de o parte, anatematizarea lor numai prin intermediul credincioșilor de rând, iar pe de altă parte, se presupune că factorii de decizie abilitați și competenți sunt episcopii. Cu toate că de multe ori înșiși ierarhii și chiar Patriarhii au devenit eretici, nu se poate trece și strica ierarhia din acest motiv. Ci poporul credincios trebuie să susțină o funcționare corectă și pe verticală.
Din aceste motive, nu doar că ereziile au fost condamnate tot mai greu la nivel sinodal, dar hotărârile luate au necesitat timp și luptă pentru a fi aplicate. Așa se face că arianismul a fost condamnat din fașă, dar a fost înlăturat foarte greu. Episcopii Eusebiu de Nicomidia și Cezareea au încercat să organizeze cu puterea imperială Sinoade care să răstoarne pe cel de la Niceea. De aceea era nevoie să fie înlăturat mai întâi Sf. Atanasie cel Mare de pe scaunul Alexandriei. Toate aceste încercări ale lor și ale urmașilor arieni au fost contracarate de Sfinții Părinți din acea vreme, printre care Sf. Vasile a ocupat un loc de frunte prin eforturile sale diplomatice și teologice. Distincția între Biserică și grupările ariene a fost clară mereu, dar luptele au condus la diferite confuzii și răsturnări de situație, trădări și tulburări felurite.
Sinodul III a marcat sfârșitul nestorianismului după doar 3 ani, însă a fost urmat de polemici intense și evoluții importante. Sf. Chiril al Alexandriei a ajuns la un acord teologic cu Ioan al Antiohiei, care explica mai bine dogma întrupării decât formulările de la Efes. Așa se face că discordiile au persistat și a fost necesară întrunirea Sinodului IV Ecumenic la doar 20 de ani, după ce între timp avuseseră loc câteva Sinoade tâlhărești și confruntări urâte între Arhimandritul Eutihie (din Constantinopol), susținut de Dioscor al Alexandriei, și episcopii ortodocși.
Însă nici hotărârea de la Calcedon nu a fost receptată peste tot, ci au persistat tot felul de poziționări și negocieri teologice, influențate chiar și de factorii politici. Așa se face că a fost nevoie de Sinodul V care nu a făcut decât să confirme din nou deciziile calcedoniene.
Nu în ultimul rând, monotelismul a fost o formă mai complexă de perpetuare a monofizitismului și a avut nevoie de o perioadă mai mare (de 50 de ani) până la proclamarea condamnării oficiale la Sinodul VI Ecumenic. Această decizie a fost receptată masiv, deși a cunoscut perioade de oscilație și chiar de Sinoade tâlhărești care au dorit să o răstoarne, cum a fost cazul cu decizia la care a participat Sf. Andrei Criteanul, care s-a pocăit de fapta sa și a scris pentru aceasta Canonul cel Mare.
Anvergura ereziilor
Dincolo de condamnările sinodale, este de remarcat că acestea nu au constituit un punct magic. Mai mereu ereziile s-au reinventat chiar și după osândirea lor. Așa s-a întâmplat și cu iconoclasmul, care a cunoscut o a doua fază după Sinodul VII. Dar, mai rău, avem și astăzi în desfășurare papismul (catolicismul), deși este anatematizat solemn, precum și așa-zisele Biserici Orientale sau ante-calcedoniene.
Așa se face că scopul principal avut în vedere pentru combaterea unei erezii nu este doar condamnarea sinodală, ci înstăpânirea dreptei credințe, formularea unui dreptar sănătos și implementarea lui administrativă. Însă acest lucru este cu atât mai anevoios cu cât ereziile confruntate sunt mai persistente, mai persuasive, mai adaptate la specificul vremii.
Spre exemplu, teologia Sf. Chiril al Alexandriei și personalitatea lui au constituit combustibilul pentru monofizitism, deși el încă din viață a combătut acele devieri. Dar împotrivirea sa față de Nestorie a fost instrumentată pentru a duce lucrurile în extrema opusă. Astfel, s-a creat cadrul pentru o erezie cu rădăcini și pretenții patristice, mai greu de combătut.
Influența și presiunea musulmană a forțat pe împărații bizantini să adopte o poziție iconoclastă, de împotrivire față de cinstirea icoanelor. Cadru perfect de manevră pentru o erezie.
Un alt exemplu este civilizația francă, ce a favorizat ruperea Apusului de Bizanț și de Ortodoxie. Practic, regii din Franța și ulterior Germania au promovat o altă direcție bisericească și o altă cultură teologică. Aici trebuie remarcat faptul că Părinții Bisericii au încercat să evite o ruptură și au reușit să amâne acest lucru pentru câteva secole. De la Sinodul din 879-880 din vremea lui Fotie a fost evitată pronunțarea unei condamnări nominale asupra episcopilor franci, însă aceasta a fost de neocolit începând cu 1009 și mai hotărât după 1054 (Marea Schismă).
Nu în ultimul rând, protestantismul a produs o nouă falie pe fondul rătăcirii papiste, care nu mai oferea răspunsuri vii la frământările religioase ale societății și a lăsat loc liber la mai multă erezie. Pentru că antidotul este doar credința sănătoasă, vie, insuflată.
Așadar tiparul ereziilor este să infesteze cu diferite devieri care se mulează pe contextul fiecărei epoci și care provin din înclinația spre mitologie, ezoterism, spre explicații religioase facile și fabulația minții pe fondul lipsei de angajare în credința adevărată, sinceră, fără vicleșug.
Astăzi asistăm la răspândirea sincretismului religios, a concepției că toți avem același Dumnezeu, că toate religiile au ceva în comun, că toți suntem frați spirituali. Originea creștină a acestui curent este din reforma protestantă și mai ales neo-protestantismul divizat interior, care are nevoie de o unitate călduță, fiind sătul de împărțiri fără număr și fără sens. Acest curent este dublat de teoriile ezoterice orientale, care fac un melanj religios din orice cultură teologice pentru a câștiga mai mulți adepți.
Din nefericire, Ortodoxia este angajată în acest păienjeniș religios prin aderarea la mișcarea ecumenică. La baza acestui demers stă o abordare omenească, o teologie a rațiunii căzute, o viziune pământească asupra credinței și înlăturarea sau uzurparea miezului isihast al Ortodoxiei autentice. Teoriile lui Ziziulas, ale lui John Meyendorff, Schmemann, dar și scăpările unor teologi renumiți precum Sf. Dumitru Stăniloae și Sofronie Saharov și George Florovski. Fermitatea și consecvența Sf. Iustin Popovici, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob sau Filotei Zervakos (printre mulți alți Părinți și Sfinți contemporani) au nevoie de mai mult pământ fertil pentru a conduce la o condamnare oficială a ecumenismului (precum cea a ROCOR 1983), cu atât mai mult pentru întărirea dreptei credințe și dărâmarea idolilor eretici deja consacrați ai confuziei religioase ce domină lumea de astăzi.
Deși confruntarea cu ereziile va fi până la sfârșitul lumii deoarece mereu vor exista rătăciri, este necesară condamnarea oficială și poziționarea explicită a Ortodoxiei pe temele de credință în care este atacată. Pe de altă parte, dacă origenismul, ereziile hristologice și toate celelalte au avut un așa mare impact asupra Bisericii, nu ne putem aștepta ca ecumenismul/sincretismul să fie combătut mai rapid și mai ușor.
În final, nu trebuie omis faptul că reacțiile schismatice din ultimul veac își au și ele rolul lor dăunător. Zelotismul calendarist a creat deja un reflex rău de îndârjire și izolare fanatică ce ignoră modul de funcționare ierarhic al Bisericii, impunând linii dure prin forțarea notei și ținerea cu dinții, nu cu inima la mărturisirea formală a credinței. Precum în trecut duhul schismatic reprezenta o rigiditate din orgoliu, ca pe vremea lui Novațian (catarii), a quartodecimanilor, a studiților, în zilele noastre asistăm la neputința unora de a se opune ortodox rătăcirilor din Biserică și formează grupări zelotiste separate, de obicei de factură stilistă. În felul acesta avem polarizări la extremele ereziei (ecumeniste) și schismei (zelotiștii de orice factură), fiind greu de păstrat linia predaniei patristice autentice între cele două.
Nădejdea este că mereu Domnul are oamenii Săi credincioși, care păstrează în inimi curate adevărul mântuitor și el va birui atât la nivel bisericesc instituțional, cât și pe plan duhovnicesc în cât mai multe suflete.
Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Conform relatării de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice, la slujba de luni după Rusalii, Patriarhul Bartolomeu a făcut un apel către cele patru Biserici absente să studieze și să recunoască Sinodul din Creta. Acest fapt a fost preluat și de site-ul Jurnaliștilor Ortodocși (din Ucraina) într-un articol, cu trimitere la sursa primară.
„Această unitate a evidențiat-o Sinodul din Creta, în pofida absenței, efectiv în al doisprezecelea ceas, a patru Biserici Ortodoxe Autocefale. Acestor Biserici și fraților Întâistătători ai lor le adresăm chemarea de a studia din nou cele șase texte-hotărâri ale Sinodului, precum și Enciclica și Mesajul acestuia și de a trece la adoptarea lor sinodală. Acest act constituie singurul răspuns potrivit și expresia cuvenită a respectului față de eforturile reprezentanților și ale înaintașilor lor, precum și față de jertfele de-a lungul deceniilor la care ne-am supus toate Bisericile Ortodoxe, având în frunte Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos, care își înțelege prerogativele nu ca privilegii, ci ca responsabilități de slujire jertfelnică pentru unitatea și statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Slujirea, sfințirea și mântuirea tuturor celor care, în felurite chipuri, sunt „osteniți și împovărați” reprezintă rațiunea existenței Bisericii-Mamă a Constantinopolului.
Sfântul și Marele Sinod, prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu, s-a realizat și constituie deja un fapt istoric, pentru care ne lăudăm și Îl slăvim pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților. …”.
Portalul grecesc al Mănăstirii Vatopedi, OrthodoxiaNewsAgency, a dedicat un articol amplu ce relatează de la fața locului slujba din Fanar cu toate momentele importante, cu filmare și numeroase fotografii. Curios lucru este că în șirul imaginilor de la fața locului este prezentată și o icoană dubioasă cu Sfânta Treime ce încoronează pe Maica Domnului, care nu respectă cerințele autentic ortodoxe.
Nota noastră: Se poate afirma că majoritatea Patriarhilor predecesori din Fanar din ultimul veac s-au jertfit pentru scopul întrupat în Sinodul din Creta (2016), anume reconfigurarea Ortodoxiei după un model ecumenist și sub stăpânirea fanariotă de tip papist. Dar a pune pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale Ortodoxe sub aceeași caracterizare ar fi o nedreptate. Spre exemplu, este știut că Biserica Georgiei a refuzat în mod explicit participarea încă de la început, de când s-a stabilit data convocării. Și evident că decizia de a absenta a fost motivată de fiecare din cele patru Biserici. Dar discursul acesta mincinos nu poate convinge în mod onest, cînd măsluiește lucrurile și vorbește nonșalant despre unitate acolo unde dezbinarea este evidentă și e promovată chiar de cei care fac apel la înțelegere.
Mai trebuie observat că în discursul Patriarhului s-a strecurat și un adevăr. El vorbește despre jertfa depusă de-a lungul deceniilor de înaintași, dar aceasta înseamnă că jertfa Sfinților de sute și chiar de două mii de ani este uitată prin noua istorie care se vrea scrisă prin reprezentanții fanarioți. Asistăm la un efort disperat și înfricoșător de a împinge Ortodoxia pe o pantă diferită, dictată de interese străine. Acesta este o lucrare de decenii, chiar de o sută de ani, dar străină de Evanghelie.
Este adevărat că Biserica Rusă, spre exemplu, a hotărât că se va pronunța asupra documentelor cretane în viitor, după ce le va studia. Și se pare că nu se grăbește nici după 10 ani. Însă cel puțin Bisericile Georgiei și Bulgariei s-au pronunțat oficial că textele sunt eretice. Oare acest lucru nu ar trebui să conducă la o dezbatere și discuție mai amplă, cu deschidere din ambele părți, nu doar dinspre cei absenți? Cu siguranță ar fi necesară o reevaluare a documentelor și din partea celor ce le-au semnat având în vedere că au stârnit numeroase controverse și cei mai de seamă teologi s-au poziționat împotriva lor, fiind în contradicție cu tradiția dogmatică ortodoxă.
Deja ar trebui să ne obișnuim cu faptul că Patriarhia Ecumenică va împinge constant lucrurile în direcția agendei pe care o urmărește, după cum a procedat și în trecut, din 1902 și 1920 (primele Enciclice oficiale de promovare a ecumenismului), 1923 (Conferința ce a adoptat schimbarea calendarului iulian), 1948 (intrarea în CMB ca membru fondator) și după cum merge consecvent pe calea ecumenismului pentru a fi impus tuturor ortodocșilor. Și, evident, această direcție este impusă din exterior, de foruri străine Bisericii, din partea protestanților, masonilor și factorilor politici, după cum s-a văzut chiar și la înfăptuirea schismei din Ucraina cel mai recent.
În fața acestor presiuni politice și încăpățânate, singurul răspuns adecvat cu adevărat este rămânerea statornică în credință și ferirea de a trata dogmele și învățăturile ortodoxe în mod politicianist, lumesc și denaturat, ci cu frică de Dumnezeu, cu fidelitate față de tradiția sfântă patristică și cu mare cutremur pentru mântuirea sufletelor noastre. Cu aceasta suntem datori noi, toți credincioșii, dar îndeosebi ierarhii și responsabilii de rang înalt, care dau mai greu răspuns în fața dreptului Judecător.
Până la vremuri mai bune, să înțelegem că trăim momente de apostazie dispuse de sus, dar la care nu trebuie să ne aliniem noi, chiar dacă cei din jurul nostru se supun din frică, din neputință, din necredință, din interese sau din alte slăbiciuni. Trebuie să existe și erezii, ca să se vădească credința noastră dacă le primim sau le înfruntăm cu bună-credință.
Într-adevăr, articolul din Crez care delimitează Biserica în opoziție cu ereziile este definirea sa ca sobornicească/catolică. Dintre cele patru atribute trecute în Simbol, nu faptul că e una, adică unică, deranjează, ci faptul că e integră și deplină, adică sobornicească și catolică. Altfel spus, în interiorul său nu există diviziuni, structuri ecleziastice aflate în disensiune și lipsă de comuniune.
Postarea cu îndemnul și sugestia lui Adrian Papahagi de a traduce prin „universală” termenul „καθολική” a fost remarcat de mai multe publicații și, într-un final de Patriarhie. Probabil pentru că este portavocea unor interese importante, el fiind și cel care a susținut nu demult trecerea la calendarul gregorian pentru a ne uni mai ușor cu papistașii. Chiar cred că reprezintă o masă destul de mare de oameni care-și doresc acest lucru fie din interese politice și religioase, fie din ignoranță și mimetic, pentru că așa ar fi frumos.
Bineînțeles că traducerea sugerată este pusă tot în legătură cu scopuri teologice și bisericești majore, cum ar fi unirea Ortodoxiei cu catolicismul și confesiunile occidentale în general. De altfel, „unificarea Bisericii” este scopul declarat al mișcării ecumenice. Deși o teorie destul de complicată, iată că poate fi prezentată pe înțelesul tuturor de alde Papahagi: să rupem barierele dintre noi, care fac ca unitatea internă (catolicitatea/sobornicitatea/integralitatea/universalitatea) a Bisericii să fie ruptă.
Sensul autentic al catholicității Bisericii
Această perspectivă este diferită de viziunea ortodoxă exprimată în Crez, conform căreia, de fapt, ereziile și schismele sunt în afara Bisericii universale/catolice/sobornicești. Cel mai limpede exprimă acest adevăr Sf. Chiril al Ierusalimului în a 18-a sa Cateheză pentru cei ce se botează. Redau mai jos paragrafele care interesează cel mai mult, preluate din ediția românească a Catehezelor sale, cu o traducere revizuită pe alocuri după textul original grecesc:
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt și pentru că învaţă sobornicește și fără de lipsă toate dogmele care trebuie să vină la cunoașterea oamenilor, despre lucrurile văzute și nevăzute, cereşti şi pământeşti; și pentru că supune bunei-credinţe tot neamul oamenilor, conducători şi conduși, învăţaţi şi neînvăţaţi; și pentru că vindecă și tămăduiește în general orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi trup şi pentru că a agonisit în sine tot felul de virtuţi în fapte şi în cuvinte şi în tot felul de harisme duhovnicești.”
Câteva rânduri mai jos Sf. Chiril dezvoltă ideea diferenței dintre Biserica adevărată, definită drept sobornicească, și celelalte grupări eretice, sectare:
„Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi structurile celor răi, a ereticilor, adică a marcioniţilor, maniheilor şi a celorlalţi, sunt biserică; de aceea ți s-a predat acum fără greșeală credința în: „întru una, sfântă, sobornicească Biserică”, ca să fugi de structurile lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică, în care ai şi fost renăscut. Când te duci în vreun oraş, nu întreba numai: „Unde este casa Domnului?” – căci şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească peșterile lor case ale Domnului -, nici nu întreba numai: „Unde este biserica?”, ci: „Unde este biserica sobornicească?”. Acesta este numele specific al mamei noastre a tuturor.”
Traducerea cuvântului καθολική
Mai adaug aici că termenul grecesc καθολική a fost utilizat în diferite contexte care denotă înțelegerea de universală, întreagă, plenară, cuprinzătoare. Spre exemplu, adesea se vorbește de Biserica καθολική a alexandrinilor sau a unei cetăți anume. Din aceste formulări se vede că s-a ajuns la o înțelegere tehnică a cuvântului, desemnând o anumită Biserică, cea deplină, chiar dacă ne-am referi doar la comunitatea dintr-un anumit spațiu geografic. De asemenea, același atribut este asociat Judecății de Apoi (universale), epistolelor generale din Noul Testament (ale Sf. Petru, Iacov, Ioan, Iuda), dar și credinței ortodoxe. Ba chiar Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre virtutea deplină/generală. De aceea consider că sensul de bază este amplu, anume calitatea de a fi deplin, cuprinzător și fără lipsă. Ba chiar putem vorbi de un termen tehnic ce nu poate fi tradus printr-un singur cuvânt în limba română.
Din nefericire, opțiunea pentru „sobornicească” duce cu gândul mai mult la faptul că Biserica Ortodoxă este organizată și funcționează sinodal. Însă această alegerea a fost făcută în limbile salvă și română în cunoștință de cauză tocmai pentru a evita confuziile care s-ar putea produce în popor în legătură cu natura catolică a Bisericii. Până la urmă, nu este o soluție chiar rea.
Așadar pr. Adrian Agachi a exprimat fidel credința ortodoxă în postarea sa. În plus, sunt de acord cu faptul că termenul „sobornicească” este deja intrat în .patrimoniul Ortodoxiei românești și nu poate fi schimbat după bunul plac al oricui. În contextul actual, când papistașii își arogă denumirea de catolici, este greu de utilizat acest termen fără a genera diverse confuzii. La fel, cuvântul „universală” nu exprimă fidel sensul original al cuvântului, după cum s-a văzut la Sf. Chiril spre exemplu.
Crez ortodox în literă, dar nu și în faptă?
Totuși se ridică întrebarea: Cum de nu sunt taxați măcar în același fel cei care atacă din interior Ortodoxia? Spre exemplu, Mitropolitul Nifon, ca reprezentant al BOR pe relații externe, a exprimat idei cu totul neortodoxe în mesajul său adresat la Adunarea Generală de la Busan (2013) a CMB și a reafirmat aceleași lucruri acum câteva zile, când a primit o delegație a aceluiași Consiliu. Oare el are dreptul să implice BOR în acțiuni străine de credința cea dreaptă? Nu ar trebui să fie tras la răspundere, să i se ceară socoteală pentru declarațiile făcute fără acoperire în teologia ortodoxă?
Amintesc că declarațiile Mitr. Nifon au fost criticate de teologi greci precum Dimitrios Tselenghidis, dar și de cinci episcopi tot din Grecia. Însă nu a existat nici o reacție de sancționare sau măcar retractare din partea sinodalilor români.
Oare ar trebui să ne mulțumim cu păstrarea traducerii nealterate a Crezului, fără aplicarea lui adecvată? „Înfățișarea adevăratei credințe” (2Tim. 3: 5) este suficientă pentru mântuire și pentru buna funcționare a Bisericii? Sau poate ascunde cumva o trădare de același soi, dar mai puțin vizibilă pentru a înșela pe cei neștiutori și neatenți.
Nu e de mirare că s-a ajuns chiar și la nivel oficial această concepție greșită despre Biserică să fie adoptată la Sinodul din Creta. Cum am putea să avem pretenția ca Mitr. Nifon să fie sancționat acum, dacă nu a fost făcut acest lucru în 2013, când încă nu se făcuse pasul spre parafarea ecumenismului în cadru sinodal în 2016?
Totuși mărturisirea și trăirea credinței ar trebui să fie la un alt nivel, nu doar de fațadă. Pentru a birui moartea, diavolul și păcatul e nevoie să ne ținem de dreapta credință cu convingere, ca de ceva dătător de viață, cu frică și cutremur, nu ca de o piesă de muzeu.
Copilul meu, să ştii că, în zilele de pe urmă, așa cum spune Apostolul, vor veni vremuri grele (2 Timotei 3, 12-13). Şi, pentru că evlavia oamenilor va scădea, vor izbucni in Biserică erezii şi schisme, iar pe tronurile episcopale şi în mănăstiri, după cum au prezis Sfinţii Părinţi, nu vor mai fi oameni experimentați şi pricepuţi în lupta duhovnicească. Din pricina aceasta, ereziile se vor răspândi pretutindeni şi îi vor înşela pe mulţi. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu vicleşug pentru a-i pleca şi pe cei aleşi spre erezie.
El nu va respinge în chip vădit dogmele referitoare la Sfânta Treime, la dumnezeirea lui Iisus Hristos, la Maica Domnului, ci va începe să răstălmăcească pe neobservate învățătura Bisericii transmisă oarecând de către Sfinţii Părinți şi primită de la Sfântul Duh, schimbând astfel însuşi duhul şi rânduielile ei. Iar aceste şiretlicuri ale vrăjmaşului vor fi remarcate doar de câţiva, de cei mai iscusiţi în viaţa duhovnicească.
Ereticii vor pune stăpânire pe Biserică, vor aşeza peste tot slugile lor, iar cucernicia va fi trecută cu vederea. Dar Domnul nu va îngădui ca slujitorii Lui să rămână lipsiți de apărare și în necunoştinţă. El a spus: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Aşadar trebuie şi tu să te străduiești a-i deosebi după faptele lor pe eretici de păstori. Căci ei sunt niște tâlhari de suflete care jefuiesc turma duhovniceasca şi unii ca aceştia vor intra în staulul oilor – Biserica – „sărind gardul”, după cum a zis Domnul, adică vor pătrunde într-un mod nelegiuit, folosind violenţa şi călcând legile lui Dumnezeu. Domnul Însuși îi numeşte tâlhari (Ioan 10, 3).
Într-adevăr, primul lucru pe care îl vor face va fi să-i persecute pe adevăraţii păstori, să-i bage în închisori şi să-i trimită în deportări, căci, fără a înfăptui aceste grozăvii, nu vor putea să le fure oile. De aceea, fiule, când vei vedea că este nimicită dumnezeiasca orânduire a Bisericii, tradiţia Sfinţilor Părinţi şi rânduiala aşezată de către Dumnezeu, să ştii că ereticii deja au apărut, chiar dacă uneori îşi vor ascunde nelegiuirea şi ne vor denatura credinţa pe nesimţite pentru a izbuti mai lesne să-i înşele şi să-i ademenească în plasele lor pe cei lipsiţi de experienţă.
Prigoana aceea se va face nu doar împotriva preoților, ci şi împotriva tuturor robilor lui Dumnezeu, căci demonul, care este conducătorul ereziei, nu îngăduie cucernicia. Recunoaşte aceşti lupi în haine de oaie după năravul lor plin de trufie, după iubirea de slavă deşartă şi de stăpânire, ei vor fi clevetitori şi trădători, semănând duşmănie și răutate. Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt smeriți, iubitori de fraţi şi ascultători faţă de Biserică.
Va veni o mare asuprire din partea ereticilor și asupra călugărilor. Iar viaţa noastră monahală va fi atunci ponegrită: mănăstirile vor sărăci, călugării se vor împuțina, iar care vor rămâne vor avea de suferit chinuri. Cu toate acestea, cei ce vor urî viaţa monahală şi vor fi cucernici doar la arătare se vor strădui să îi atragă pe călugări de partea lor, promiţându-le ocrotirea şi bunurile lumești, iar pe cei nesupuşi ameninţându-i cu surghiunul. Din pricina acestor ameninţări, cei slabi de înger vor fi atunci într-o mare deznădejde, dar tu, fiule, dacă vei trăi până în acele vremuri, bucură-te, căci atunci cei drept-credincioși, chiar de nu vor da dovadă de alte virtuți, vor dobândi cunună pentru singur faptulcă au rămas statornici în credință, după cuvântul Domnului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).
Teme-te de Domnul Dumnezeu, fiul meu, teme-te să nu pierzi cununa pregătită ție, teme-te ca nu cumva să fii desprins de Hristos spre a fi aruncat în întunericul cel de mai dinafară și în chinurile cele veșnice. Să stai neclintit și cu bărbăție în credința Ortodoxiei și, dacă va fi de trebuință, să înduri bucuros surghiunul şi alte necazuri, căci Domnul și Sfinţii Săi Mucenici şi Mărturisitori vor fi cu tine: ei vor privi cu bucurie la faptele tale.
Dar vai de călugării din acele zile, care şi-au agonisi avuţii şi bogăţii şi, de dragul unui trai liniştit, vor fi gata să se supună ereticilor. Ei îşi vor adormi conştiinţa, zicându-și: „Dacă vom apăra şi vom salva mănăstirea, Domnul ne va ierta”. Nefericiţii şi orbiţii! Ei nu se vor gândi că, odată cu erezia, va intra şi demonul în mănăstirea lor, şi atunci aceasta nu va mai fi un lăcaş sfânt, ci va deveni o simplă zidărie din care se va îndepărta harul. Însă Dumnezeu este mai puternic decât vrăjmaşul şi nu-i va lepăda niciodată pe slujitorii Săi. Iar mănăstirile adevărate vor dăinui până la sfârşitul veacurilor, doar că îşi vor alege pentru sălăşluire locuri pustii şi depărtate de ochii lumii.
Dar să nu te înfricoşezi de necazuri, ci să te temi de erezia păgubitoare de suflete, pentru că aceasta dezbracă pe om de har şi îl va despărţi de Hristos, întrucât Domnul a poruncit ca orice eretic să fie socotit ca un păgân și vameş (Matei 18, 17). De aceea, fiule, întăreşte-te în har prin Iisus Hristos, sârguieşte-te cu bucurie a săvârşi faptele mărturisirii și îndură suferinţele ca un bun ostaş al lui Hristos (2 Timotei 2, 1-2), Care a zis: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10). A Lui să fie cinstea, slava şi stăpânirea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.
(Fragment de la Starețul Anatolie cel Bătrân de la Optina (+1894) preluat din cartea Am văzut sfârșitul lumii. Mărturisirile unui stareț care a trăit o sută de ani, vol. 1)
Deși primirea Papei și cinstirea Sinodului I Ecumenic (325) s-au dorit a se ține în luna mai, evenimentele s-au derulat cu întârziere, zilele trecute, spre indignarea ortodocșilor drept-slăvitori și treji. A fost o reînnoire a trădării de credință ca acum 60 de ani, când Patriarhul de atunci Atenagora a primit pe Papa Paul al VI-lea pentru a ridica reciproc anatemele. Sperăm că ecoul este mai slab, dar nu de ignorat.
Participanți
Ca joc important de culise, este de notat că la venirea Papei o absență importantă a fost cea a Patriarhului Ierusalimului. Patriarhul Teofil nu a onorat cu prezența invitația făcută acum o lună în termeni imperativi: „Este de neimaginat ca urmașul lui Iacov, fratele Domnului, să fie absent” de la „responsabilitatea istorică” a „unirii tuturor”. Scopul de a aduce laolaltă pe conducătorii celor 5 Patriarhii străvechi (Pentarhia de odihioară), Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, nu a fost atins. Din fericire, a venit doar Patriarhul Teodor al Alexandriei și din nefericire celelalte două Biserici importante au trimis totuși delegați.
În fapt, vechea Pentarhie este compusă astăzi din Biserici ce și-au pierdut fie chiar credința dreaptă (Roma), fie impozanța dată de numărul credincioșilor și de locul în societate. În plus, lumea greacă (Fanarul și Alexandria) se află într-un conflict deschis și nefast cu Moscova pe problema schismei ucrainene. Din fericire, Ierusalimul, deși compus tot din greci, nu se aliniază poziției Patriarhiei Ecumenice.
În felul acesta, este evitată o implicare masivă a Ortodoxiei prin Biserici Locale numeroase în acțiuni unioniste cu catolicii. Din nefericire, nu avem parte nici de o reacție de împotrivire din partea lor, ci de o neputință complice.
Declarația comună Papa-Patriarh
În ajunul praznicului Sf. Apostol Andrei, într-un cadru festiv, Patriarhul Bartolomeu și Papa Leon au semnat o declarație comună, în care au fost atinse anumite puncte: Paștele comun, dorința de unire bisericească și dialog ecumenic, comemorarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, Crezul „comun” moștenit de ortodocși și catolici, mergerea pe urmele înaintașilor (Atenagora și Paul al VI-lea) și nelipsita menționare a citatului biblic „ca toți să fie una”.
Deși Papa de dinainte, Francis, deja hotărâse că Paștile va fi sărbătorit de catolici după calendarul iulian neîndreptat odată cu ortodocșii, explorarea încă în curs a unor soluții de a sărbători împreună reprezintă un pas înapoi, de fapt, din partea Papei Leon.
Dialogul în termenii propuși este unul fals pentru că urmărește să îngroape diferențele pentru a ajunge la o împăcare forțată, exterioară. Un semn al acestei siluiri este și numirea reciprocă drept „Biserici surori” în acest document a ortodocșilor și catolicilor. În esență, dialogul nu trebuie să fie degradat la nivelul unei negocieri a credinței pentru că nu este de târguit.
Poate cel mai important lucru, Crezul stabilit la Niceea și la restul Sinoadelor Ecumenice nu este un exemplu de unire și armonie cu ereticii, ci tocmai opusul. Unitatea adevărată a Bisericii este obținută prin mărturisire ortodoxă și expulzarea celor ce dezbină împotriva dreptei credințe.
Slujba la care a fost pomenit și Papa la ectenie
În cadrul unei slujbe de primire a Papei în biserica reședinței patriarhale, s-a ținut o slujbă și mulți au remarcat faptul că a fost pomenit la ectenie de către diacon și Papa alături de Patriarh. După cât am putut înțelege din fragmentul video, este vorba despre o rugăciune pentru ambii ca să fie îndreptați pașii lor spre tot lucrul bun, nu de pomenire ca Întâistătători. Deși nepermis acest gest de normele canonice și liturgice, ca întreaga vizită a Papei, acest fapt nu pare a fi cu mult mai grav față de restul evenimentelor.
Vizita Papei – o nouă sminteală
Cu toate că eu personal trag nădejde că vizita de la Constantinopol a Papei nu va avea ecouri foarte grave, cum se contura odată cu aniversarea ecumenistă a Sinodului de la Niceea, evenimentul este unul nefast și îndătinează și ne obișnuiește cu răul încălcării canoanelor ce interzic relațiile amicale și liturgice cu ereticii. Participarea la Liturghie și sărutarea păcii deja nu mai miră pe nimeni.
Deși vizite ale Papei au fost făcute și în alte Biserici Locale, parcă la Constantinopol cutezanța spre gesturi de trădare a credinței este mai mare ca oriunde. Este trist să observăm că poporul este cel care mai pune frână vânzărilor de credință făcute de ierahie, dintre care fanarioții sunt cei mai lipsiți de credincioși și mai fără bariere.
Pomenirea dipticelor la Vohodul Mare de către Patr. Daniel alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Basilica)
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
Tema condamnării sinodale a papismului este una importantă. Pe de o parte, nu sunt cunoscute și familiarizate informațiile pe acest subiect, pe de altă parte este ocultat adevărul că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă și, pe de altă parte, că nu există erezie sau Sinoade tâlhărești care să nu fi fost condamnate oficial în Ortodoxie.
În Facultățile de Teologie nu este promovat suficient faptul că ruptura de catolici a fost decisă și prin hotărâri sinodale. Mai mult, există mulți care promovează ideea că la mijloc nu este o scindare produsă de erezie, ci o rupere declanșată de conjuncturi istorice, deși evenimentele dinaintea Sinodului tâlhăresc de la Lyon (1274) dovedesc că se vorbea de erezie la modul serios încă de pe atunci. În fine, orice Sinod primit de Biserică trebuie să se înscrie în șirul celorlalte prin formulările sale corecte de credință și prin procedurile sale, altfel trebuie condamnat și respins oficial.
Textul de mai jos aparține Mitropolitului Embrozie de Elefteropole (1917-1984), unul din cei trei episcopi care a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii ’70. Sunt importante nu doar detaliile istorice prezentate în acest fragment, ci și observațiile de la final, care definesc cugetul ortodox și atitudinea corectă de a înfrunta rătăcirile ecumeniste de astăzi.
Marele Sinod din 879 din Constantinopol, care este considerat de mulți al Optulea Ecumenic, care a primit Simbolul fără adăugirea Filioque, a dogmatizat:
„Toți așa cugetăm, așa credem. Pe cei care cugetă altfel sau cutează să pună înainte altă definiție în afară de aceasta, îi supunem anatemei. Dacă cineva ar cuteza să publice altul sau să adauge sau să scoată ceva și ar îndrăzni să-l numească definiție (oros), să fie condamnat și lepădat de la toată mărturisirea creștină. Așadar, dacă cineva ar cuteza să expună alt Simbol, condus de lipsa de minte spre aceasta, și să-l numească definiție sau să facă vreun adaos sau omitere în cel predat nouă de Sfântul și primul Mare Sinod Ecumenic din Niceea, să fie anatema!
Deci iată condamnare foarte grea, foarte oficială, solemnă și aproape cu caracter ecumenic a ereziei și hulei Filioque!
Când Papa Serghie al Romei al IV-lea a folosit Simoblul cu adaosul Filioque (1009), Patriarhul Serghie al Constantinopolului, prin decizie sinodală, a șters numele pomenitului Serghie al Romei din dipticele Bisericii de Răsărit, iar de atunci până astăzi nici un nume papistaș nu a fost pus în ele” (Vas. Stefanidou, Istoria bisericească, ed. I-a, p. 344).
Numele Întâistătătorilor Bisericilor nu sunt șterse evident pentru vreun „obicei local”, ci pentru erezii!
Cacodoxiile latine le-a condamnat și Sinodul din Constantinopol din 1054, când s-a produs și schisma concretă, care a denumit special „Filioque” nu „obicei local”, ci „dogmă hulitoare (ibidem, p.344).
Cacodoxiile latine au fost condamnate și de Sinoadele din 1341, 1347 și 1351, care s-au ocupat cu Isihasmul.
Sinodul din Constantinopol din 1440, Sinodul din Rusia din 1441, Sinodul din Ierusalim din 1443, Sinodul din Constantinopol din 1450, Sinodul din Constantinopol din 1484 au condamnat și renegat Pseudo-Sinodul din Florența, care primise „unirea” pe bază mincinoasă și fără temei, adică nu considera erezii inovațiile Apusului.
Sinodul din Constantinopol din 1722 a condamnat „dogmele cacodoxiei cugetării rele latin” și dovedește că latinii prin ele „înșeală pe cei mai simpli, momindu-i de la dogmele bine-credincioase ale Bisericii lui Hristos și trăgându-și în mod ticălos spre adâncul pierzării” (ibidem, partea a 2-a, p. 823-824).
Sinodul din Constantinopol din 1727 dezaprobă învățăturile diferite ale latinilor vechi și noi și le caracterizează drept „delir lung și scorniri vătămătoare de suflet ale comodității și semințe ale gândirii înșelate» (ibidem, p.867).
Sinodul din Constantinopol din 1838 condamnă foarte sever învățăturile străine ale papismului drept „hule împotriva adevărului evanghelic”, drept amăgire luciferică”, drept „îndepărtare de Dumnezeu și de credința neîntinată și fără vicleșug a lui Iisus Hristos” șamd (ibidem, p. 896, 902).
Sinodul din Constantinopol din 1848 condamnă papismul ca erezie! „Dintre erezii care s-au împânzit în mare parte în lume, prin judecățile pe care le știe Domnul, era cândva arianismul, iar astăzi este papismul”, pe are îl caracterizează drept răstălmăcire a tuturor Sinoadelor Ecumenice prin amăgirile lui! (ibidem, p. 906).
Sinodul din Constantinopol din 1895 condamnă învățăturile străine ale papismului drept „cugetări ale aroganței trufașe”, drept „inovații fără temei și antievanghelice”, drept diferențe esențiale ale credinței atribuite dogmelor de credință predate de Părinți”, drept „antievanghelice și cu totul neîntemeiate”, drept „diferențe importante și esențiale de credință” de falsificare a scrierilor Părinților bisericești și de răstălmăcire a Sfintei Scripturi și a definițiilor Sfintelor Sinoade” și adaugă: „De aceea a și fost pe drept dezavuat și este dezavuat, câtă vreme rămâne în amăgirea lui» (ibidem, p. 933, 935, 936, 938, 942).
Mă întreb: Trebuia ca Patriarhul să mă întrebe în prealabil dacă validam pașii săi? Evident că nu! Cine sunt eu ca să mă întrebe Patriarhul? Ar fi fost tragică pentru mine o asemenea vrednicie!
Totuși am avut o pretenție.
Să întrebe Sinoadele din 867, 879, 1009, 1054, 1341, 1347, 1351, 1440, 1441, 1443, 1450, 1484, 1722, 1727, 1838, 1848, 1895, să-i întrebe pe Sfinții Părinți și pe înțelepții Dascăli ai Bisericii, să întrebe pe Fotie, pe Sfântul Teofilact, pe Sfântul Grigorie Palama, pe Simeon al Tesalonicului, pe Sfântul Marcu Evghenicul, pe Evghenie Vulgaris, pe Nichifor Theotokis, pe Sffântul Nicodim, pe Sfântul Nectarie, și pe alții, și pe alții, și pe alții, să întrebe cu mult mai mult cinstitele Sinoade Ecumenice mișcate de Dumnezeu, care interzic prin sfintele lor canoane, sub pedeapsa caterisirii, orice rugăciune împreună cu ereticii, schismaticii sau și excomunicații și, dacă toți aceștia ar fi validat pașii săi, declarațiile sale, rugăciunile lui împreună, comportamentele lui în general, atunci foarte bine!
Nimeni nu ar fi avut dreptul să fie în dezacod, nimeni să protesteze, nimeni să împiedice. Totuși, când Sanctiatea Sa lucrează contrar Sinoadelor, Părinților, canoanelor, de parcă toți aceștia nu ar fi avut dragoste adevărată și i-ar fi interesat arzător de împlinirea cererii Domnului „ca toți să fie una”, ci ar fi fost plini de ură și indiferență, atunci și noi suntem îndreptățiți (îndreptățiți sau obligați, de voie fără de voie?) să lucrăm contrar cu Sanctitatea Sa!
Pentru noi peste orice Patriarh stau Sfinții Părinți, cinstitele Sinoade, sfintele canoane. Și, aflându-ne eventual în fața unor dileme triste de ascultare…
Părintele Claudiu Buză publică o lămurire mai mult decât necesară, acum după epuizarea zbuciumului electoral, despre semnificaţia sănătoasă şi folositoare a conceptului atât de vehiculat de Trezire în conştiinţă.
Pentru credincioşii trezvii, este limpede că rămânerea la nivelul sensurilor superficiale face din ideea de Trezire în conştiinţă un mare pericol sufletesc.
Textul părintelui Claudiu Buză problematizează în direcţia cea bună, astfel încât acest pericol să fie conştientizat şi chiar evitat.
Sintagma „trezirea în conștiință”, atât de folosită astăzi de către suveraniști, face referire la un moment de clarificare interioară profundă, în care o persoană devine conștientă de starea sa morală, existențială sau spirituală. Este o redescoperire a adevărului despre sine și despre lume, în lumina unei realități mai înalte – fie ea morală, rațională sau divină.
Astfel, din punct de vedere moral, „trezirea în conștiință” poate semnifica momentul în care cineva își dă seama că a greșit, că trăiește în contradicție cu valorile profunde ale binelui și adevărului. Este o „trezire” din indiferență, superficialitate sau păcat.
Din punct de vedere existențial, „trezirea în conștiință” poate însemna o conștientizare a unui adevăr esențial despre propria viață, o ieșire din autoamăgire sau pasivitate sau chiar o descoperire a importanței locului și responsabilităților pe care le avem în societatea în care ființăm.
Duhovnicește, „trezirea în conștiință” înseamnă trezirea sufletului din somnul păcatului, recunoașterea propriei depărtări de Dumnezeu și începutul unei pocăințe autentice. Este lucrarea harului în om, care îl determină să-și întoarcă privirea spre Hristos. Sfântul Isaac Sirul spunea că începutul mântuirii este „simțirea păcatului”, iar aceasta este o formă de trezire în conștiință. În termeni patristici, este adesea asociată cu ideea de „nepsis” (trezvie), starea de veghe duhovnicească, în care mintea este atentă la sine și la Dumnezeu.
Rămânând la înțelegerea duhovnicească, spunem că această „simțire” nu este doar o remușcare, ci o trezire a inimii, o luminare a conștiinței care îl face pe om să înțeleagă adâncimea rănilor sale duhovnicești și nevoia de întoarcere la Dumnezeu. Este o rupere a iluziei propriei dreptăți.
Sfântul Grigorie Palama spune că „trezvia este o stare a minții neatinsă de amăgire. Este ochiul sufletului care privește neîncetat către Dumnezeu.”
În acestă lumină a sensului duhovnicesc autentic, „trezirea în conștiință” este începutul lucrării trezviei – o stare de atenție interioară permanentă, de pază a gândurilor și de rugăciune. Astfel, omul se deșteaptă din somnul provocat de amagirile lumii și începe să vadă realitatea duhovnicească, descoperind sensul cel mai înalt al existenței sale.
Ori, ceea ce lumea înțelege astăzi prin „trezirea în conștiință” este cu totul altfel experiat și prezentat în mediul suveranist, departe de sensul autentic și de destinul hristic al omului. Cum ar putea cineva să fie „trezit în conștiință” dacă nu urmează Evangheliei lui Hristos, sau nu împlinește poruncile lui Dumnezeu și nu trăiește viața Bisericii? Oare este suficient să spui, constrâns de degradarea politică, economică și socială, că-ți iubești țara și pe Dumnezeu (la modul declarativ) pentru a ajunge la înțelegerea modului de existență autentic și a merita un lider care să întrupează valorile autentice a unui popor? Am făcut noi dovada practică, prin viața noastră, în cei 35 de ani de presupusă libertate, că prețuim mai mult Cerul decât pământul căruia îi facem umbră cu nevrednicie, și că dăm valoare vieții noastre prin raportarea corectă, întru Adevăr, la Dumnezeu?
Nicidecum! Atunci de ce avem pretenția să dobândim ceva mai bun decât merităm?! Iată că Dumnezeu ne-a dat o șansă unică să ne vedem așa cum suntem prin cei care ne conduc, iar nu așa cum ne închipuim noi că suntem, fără a ne schimba cu adevărat în conștiința noastră, prin pocăință și prin urmarea lui Hristos în toate aspectele vieții noastre! Cei „aleși” reflectă starea unei națiuni, chiar dacă s-au fraudat alegeri. Prin ei ne vedem cum suntem, înțelegem ce ne lipsește și suntem încredințați că și noi Îl „fraudăm” adeseori pe Dumnezeu prin păcatele noastre și urmăm „vițelului de aur” care promite să ne ducă în țara făgăduită, departe de tărâmul veșniciei!
,,Un om, ca și un popor, atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus” (Simion Mehedinți).
Totodată, pentru adâncirea semnificaţiilor ortodoxe sănătoase ale acestor idei vă îndemn pe toţi cei credincioşi să ascultaţi şi predica părintelui Mihail Deliorga din Duminica Sfântului Grigorie Palama:
Cu toate că oprirea pomenirii nu este o acțiune de grup, ci o decizie individuală și fiecare procedează cum socotește mai bine sau mai ales din acest motiv, încerc o expunere de puncte care m-au determinat pe mine personal să iau această măsură și îndeosebi în ce limite să o fac. Scriu acestea ca o continuare a articolului de problematizare despre punctul de la care încep excesele pe acest subiect, pentru a contextualiza lucrurile.
Se impune întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta?
Nu încape discuție că Sinodul din Creta a fost criticat din multe direcții și de la diferite nivele. Însă nu s-a pus în discuție precum se cuvenea cel mai important aspect, anume că a hotărât angajarea Bisericii pe o linie ecumenistă, care este eretică. În plus, diferitele manevre de cauționare a greșelilor parafate acolo de ierarhi au potolit cumva neliniștile credincioșilor prin confuziile iscate. Chiar ei încearcă să mascheze faptul că a fost adoptată o rătăcire, un exemplu fiind afirmația de pe pagina de Facebook oficială că episcopii care au refuzat să semneze actele nu au făcut-o pentru că ar fi la mijloc vreo erezie, mințind sfruntat prin aceasta.
Bineînțeles că există ierarhi care promovează vădit ecumenismul și apropierea de eterodocși prin diferite rugăciuni împreună și alte manifestări neîngăduite de canoane, dar și puțini care nu sunt de acord. Există contre în interiorul Sinoadelor Bisericilor Locale între episcopii care se împotrivesc liniei ecumeniste și cei care o promovează. Per ansamblu, reiese o scăldare a problemei, după cum a dovedit-o chiar și Sinodul BOR. El nu-și însușește total și explicit erezia din textele adoptate, nu o impune până la capăt și fără rezerve, ci mai pe ocolite, asumând-o tacit, fără a da înapoi.
Dacă mai adăugăm și faptul că cei mai mulți ierarhi nu au pregătirea și nici curajul să combată ecumenismul, tabloul deplin ne arată o concesie pe linie în rândul ierarhiei superioare în fața asaltului acestui curent eretic. În tot acest context este oportună și chiar necesară reacția de jos de mărturisire și întărire a Ortodoxiei. De vreme ce și aceasta este firavă între credincioșii de rând și clerici, întreruperea pomenirii rămâne reduta care să apere și să respingă această apostazie copleșitoare.
Dacă se vede la conducătorii bisericești o dedicare pentru a apăra instituția, aceasta ține mai mult de forme și de propriul scaun și confort. Ei nu se dezic de dreapta credință, dar nici nu o păstrează curată, ci ca pe un obiect de muzeu, ca pe un vestigiu. Pe lângă aceasta sau chiar în contra acestei atitudini, este de trebuință să ținem și să înnoim sarea Duhului, nu doar ritualismul și zidurile. Să apărăm credința cu dăruire, fără de care structura Bisericii se dărâmă ca un corp fără suflet, decade într-o manifestare de fațadă sau de interes doar lumesc, nu duhovnicesc.
Datoria opririi pomenirii este la nivel de conștiință
Deși în mare parte anesteziată, Biserica este încă vie și nu o putem părăsi, nu e decăzută din statutul ei. Ierarhii sunt episcopi deplini și Tainele sunt lucrătoare. Strâmtorarea constă nu în faptul că trăim situații diferite de ce a mai fost, ci în aceea că nu reușim să biruim erezia precum cei din trecut. Au mai existat momente de declin asemănătoare, cum ar fi cazul perioadelor de monotelism (50 de ani) și iconoclasm (un secol). Trebuie să reușim să aplicăm aceleași măsuri bisericești, doar să vină dintr-o râvnă pe măsura provocării de acum. Ar fi o eroare să fie urmărite principii mai presus de hotărârile patristice și să se ajungă, astfel, la schisme și rupturi duhovnicești și deraieri regretabile.
Respingerea ecumenismului trebuie să se încadreze între două principii fundamentale obligatorii: reacția imunitară de scoatere a răului din sânul Bisericii și, pe de altă parte, crezul că ea este sfântă și nu e un mediu prin care se transmite între membrii ei păcatul. Practic, există o obligație de a contracara erezia și ea revine ierarhiei, dar, în cazul în care ea este robită, greutatea cade pe ansamblul credincioșilor în funcție de sporirea lor. Însă nu există o necesitate de a reacționa în particulară, ci comunitar. Pericolul nu stă asupra fiecăruia în parte, cât asupra întregii Biserici și ea trebuie izbăvită, nu fiecare pe sine.
Deocamdată, în cadrul ei, nu există molipsire cu erezia decât prin sminteli și ademeniri, nu prin slujbe și relații strict bisericești. Aceste principii derivă din canonul 15 I-II, care nu obligă la întreruperea pomenirii ierarhului ce predică o erezie, ci doar laudă pe cel ce face aceasta pentru că el se străduiește să izbăvească Biserica, nu pe sine de pacostea ereziei. Dar mai ales practica Sinoadelor arată că nu a fost vinovată comuniunea cu ereticii până la anatematizarea lor solemnă și mai ales Sfinții care au păstrat euharistic părtășia cu ereziarhii până în ultima clipă nu au fost responsabili prin aceasta de erorile dogmatice ale acelora.
Teoria de astăzi a Tainelor valide, dar a părtășiei la gândirea eretică prin pomenirea episcopului este o găselniță. În plus, apare o dublă măsură atunci când pomenirea între Patriarhi nu e considerată împropriere a ereziei celuilalt, ci doar când e pomenit episcopul de către preot.
Altceva urmărește oprirea pomenirii. Ea nu este o obligație canonică, ci una de natură morală, de atitudine. Trebuie să apară o ripostă solidă la erezie pentru a se ajunge la dezbaterea ei serioasă și rezolvarea tranșantă a problemei, să nu poată fi îngropată sau înghițită mai departe sau ținută la sân. Cei ce iau atitudine o fac nu atât pentru ei înșiși, cât mai ales pentru ansamblul Bisericii. Iar cei care rămân impasibili cumva cauționează, fac loc ereziei prin aceasta.
Acrivie și iconomie
În perioadele de criză s-a aplicat mai mult iconomia decât acrivia. În situația de astăzi se fac unele confuzii în această privință. Acestea este de natură canonică, dar și duhovnicească și nu trebuie confundate între ele. Una este a avea rigoare sau pogorământ față de lege și alta față de conștiință. În contextul de astăzi, cerințele se învârt în jurul dezicerii de erezia ecumenistă, care este implantată.
Astfel, exigențele ce stau asupra noastră sunt să ne ținem de dreapta credință, să o cunoaștem și să nu ne abatem de la ea. Astfel, strictul necesar este a cunoaște dogmele ortodoxe și a nu primi nici o inovație de credință, iar de aici derivă atitudinea maximală, riguroasă, adică apărarea învățăturii sănătoase și respingerea rătăcirilor.
În privința acriviei, canoanele nu ne cer să oprim pomenirea, dar conștiința ne impune aceasta. Firește că nu oricui, ci pe măsura duhovnicească a fiecăruia. De aceea cel riguros în conștiință, dacă impune și altora atitudinea sa și-i judecă dacă nu fac asta, dovedește că este stăpânit de un imbold pătimaș, cerând ceva ce nu ține de exigențele canonice. Deci strictețea se mișcă între baremul minim de a cunoaște și a nu accepta ecumenismul și deciziile oficiale care-l justifică și baremul maxim de a reacționa prin oprirea pomenirii, dar fără a crea altă „Biserică”.
Iarăși, iconomia este duhovnicească și canonică și se referă la cei mai slabi. În situația noastră, facem pogorământ canonic acceptând neștiința și dezinteresul unora, deși legea cere cunoașterea credinței. Și duhovnicește putem accepta lipsa lor de reacție față de atacul ecumenismului. Așadar iconomia se mișcă și ea între primirea celor care cunosc Ortodoxia, dar nu iau atitudine în fața ereziei și a face concesii chiar și celor care nici măcar nu cunosc bine dreapta credință, dar nici nu susțin pe ecumeniști.
În rezumat, este firesc ca orice membru al Bisericii să reacționeze față de atacurile ereziarhilor, dar fără să aibă ostilitate față de cei neutri și să-i declare și pe ei eretici sau să rupă comuniunea cu ei, ci să aibă dragoste și să-i tragă în sus spre conștientizarea și trăirea dreptei credințe. Iar pe promotorii ecumenismului, în general ierarhi, este normal să-i demaște și să-i combată teologic pe măsura pregătirii sale duhovnicești, până la înfruntarea prin oprirea pomenirii.
Deși unii susțin că ecumenismul semnat în Creta se stinge de la sine, nu este dăunător și ar fi mai potrivită o atitudine de ignorare decât una care ne pune în primejdia de a cădea în shismă prin reacții exagerate, consideră că nu stau așa lucrurile. Hotărârile cretane nu pot fi trecute cu vederea din simplul motiv că nu există nici un alt Sinod tâlhăresc în istoria Bisericii care să fi rămas necondamnat. Au existat învățături greșite, rătăcite, dar care s-au stins de la sine prin combaterea lor teologică, însă hotărârile sinodale nu au fost niciodată lăsate nesancționate, fiind oficiale și asumate. Așa și astăzi, deciziile din Creta pot fi scoase de la naftalină în viitor și aplicate cu pretenție de adevăr, de vreme ce nu a existat opoziție față de ele hotărâtă. De aceea indiferența nu este justificată, nu poate fi socotită o iconomie.
Puterea întreruperii pomenirii
Gestul de a opri pomenirea episcopului nu are valoare în sine, ci este corelat cu combaterea teologică a ereziei aflate în dispută. Respingerea bine documentată a ecumenismului capătă mai multă forță prin ruperea comuniunii cu episcopul, arată fermitate și punctează gravitatea problemei. Nu mai este o discuție cu mize minore, ci una de cel mai înalt grad. Însă trebuie să existe corelația aceasta, între argumentația teologică solidă și luarea de atitudine bisericească. Lipsa primeia duce la o ruptură nejustificată, neconcludentă, iar lipsa celei de-a doua lasă controversa la un nivel de ignorat.
Așadar este necesară în primă instanță o combatere teologică bine articulată, care eu zic că lipsește astăzi sau cel puțin nu e bine scoasă în față. Astfel, discuțiile pe tema folosirii termenului de „biserică” pentru eretici sunt mărunte și neconvingătoare fără a se puncta că eterodocșii au fost considerați literalmente membri ai Bisericii prin teoria ramurilor sau a „Bisericilor nedepline” . Iarăși, organizarea defectuoasă nu e un motiv de rupere și de scos în prim-plan, cât îndeosebi deciziile neortodoxe, care au fost favorizate de ea. De exemplu, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a marșat mult pe termenul tehnic de „biserică” atribuit ereticilor în articolele sale publice, dar abia în referatul depus la Sinodul grecesc (pct. 3.iii) a punctat precis în ce constă caracterul eretic al documentelor cretane, fapt care nu a mai fost pus pe tapet la fel de intens. Toate acestea și multe altele fac ca dezbaterea dogmatică să fie încă neclară și defectuos articulată și, în consecință, greșelile din Creta nu sunt conștientizate, punct din care ar fi trebuit să-și tragă puterea întreruperea pomenirii, dar care acum o slăbește.
Pe lângă claritatea dogmatică, un alt aspect care dă credibilitate întreruperii pomenirii este unitatea celor care recurg la ea. Sau, dimpotrivă, dezbinarea lor stârnește neîncredere. Deși ea nu este de grup, coeziunea celor ce o aplică ar arăta că sunt mânați de un duh bun și unitar, care dă limpezime și o soluție la dezbinarea adusă de rătăcirea ecumenismului. Iar dezbinările și dezacordurile nu arată decât absența lui Dumnezeu și prezența unui duh schismatic.
Aici trebuie menționat faptul că duhul de schismă a fost răspândit în lume în ultimul secol și reprezintă un pericol real și o tentație ispititoare pentru nepomenitori. Căderea în concepțiile extremiste duce la fărâmițare, slăbire și discreditare. Aceasta este o cale pătimașă, nu o reacție de imunitate duhovnicească și de însănătoșire adevărată. Schisme au mai existat ca împotrivire la minusurile din Biserică, dar nu au reprezentat decât un nou pericol. Așa au fost novațienii, donatișii, encratiții ș.a.
Faptul că apar erori de poziționare nu este de mirare. Chiar eu pot recunoaște că am făcut câteva, deși am fost cât se poate de atent la aceasta. Spre exemplu, în scrisoarea de întrerupere a pomenirii am afirmat că mă îngrădesc de erezie, deși acum îmi dau seama că îngrădirea este doar de comuniunea cu episcopul. Capacitatea de a revizui diferite aspecte ar arăta seriozitate și smerenie, lipsa orgoliilor.
În concluzie, consider că mărturisirea prin oprirea pomenirii este oportună și o necesitate în momentul de față, când asaltul asupra Ortodoxiei este tot mai întețit. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” (Pr. Teodor Zisis, Îngrădirea nu este schismă, p. 17), și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. O atitudine atât de timorată nu ar face decât să permită înaintarea ecumenismului. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută pe potrivă, în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
