Mitropolitul-primat Filaret al ROCOR (stânga) (Imagine: ROCOR Studies)
Prima din cele trei Scrisori îndurerate deschise ale Mitropolitului primat al ROCOR, Filaret, a fost scrisă pe 27 iulie 1969, acum 57 de ani. Tonul tăios arată tensiunea provocată în sufletele păstorilor autentic ortodocși de acțiunile ecumeniste din acea perioadă. Iar pe fondul acestui conflict deschis s-au produs o serie de evenimente mai puțin cunoscute și mai greu de elucidat astăzi, printre care chiar și decizii de rupere a comuniunii cu episcopii vădit ecumeniști. Ba chiar și o reacție punctuală din partea Pr. Alexander Schmemann.
Din Epistola către Patriarhul Atenagora, cea dintâi poziționare împotriva acțiunilor ecumeniste, ies în evidență câteva puncte importante. În primul rând, tot textul este o pledoarie pentru revenirea asupra deciziei de a ridica anatemele față de catolici (7 decembrie 1969) și a fost redactată la puține zile după aceea (pe 15 decembrie 1969), fiind o chestiune care privește întreaga Biserică, nu doar raportul dintre Constantinopol și Roma. Este menționat faptul că deja exista o reacție în Sfântul Munte și multe Mănăstiri întrerupseseră pomenirea la slujbe. Pe de altă parte, relațiile cu celelalte culte sunt privite ca normale atâta timp cât nu presupun alterarea adevărului propriu de credință, așa cum ROCOR trimisese reprezentanți la Conciliul II Vatican sau la Adunările Generale ale CMB. Un dialog adevărat ce urmărește convingerea celorlalți cu privire la dreapta credință nu este exclus, însă nu este cazul cu propunerile din partea Papei, cuprinse în Enciclica Ecclesiam Suam, care prefigurează o formulă în care doctrinele catolice, în special poziția Papei, să rămână nealterate.
În Scrisoarea deschisă către Arhiepiscopul Iacov al Americii, Mitr. Filaret critică unele aspecte care astăzi deja au devenit rutină. În primul rând, respinge participarea la „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștină”, care ar trebui să fie un semn și o pecetluire a unității realizate anterior pe tărâm dogmatic, nu invers. Apoi insistă pe combaterea ideilor proferate acolo, ce au la bază afirmațiile anterioare ale Patriarhului Atenagora care se încadrează în „teoria ramurilor”. La vremea respectivă astfel de acțiuni ecumeniste erau taxate drept derapaje unice, nicidecum definitorii pentru Ortodoxie. Nu în ultimul rând, apelul și mustrarea exprimate nu sunt reproșuri personale, nu sunt contre ce provoacă diviziuni, ci o „datorie a dragostei frățești”.
În ce privește Prima Epistolă îndurerată, ea nu mai este adresată unor persoane anume, ci este un apel general către păstorii și credincioșii ortodocși de a păstra credința și a fi conștienți față de pericolul reprezentat de erezia ecumenistă, care este cel puțin la fel de periculoasă ca cele din trecut dacă nu mai perfidă. Participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)este privită ca o trădare a Ortodoxiei. Chiar dacă unii prezintă această implicare ca fiind o prezentare a credinței în fața eterodocșilor, chiar dacă la Conferința de la Lausanne în 1937 punctul de vedere ortodox a fost că unitatea poate fi atinsă prin întoarcerea protestanților la cele șapte Sinoade Ecumenice și la Adunarea CMB de la Evanston (1954) reprezentanții ortodocși au făcut o declarație aparte față de cea comună, această poziție a fost schimbată începând cu New Delhi (1961) și Uppsala (1968). Integrarea în CMB totală presupune implicarea întregii Biserici Ortodoxe, ceea ce este un afront adus chiar și neparticipanților. În plus, evaluarea lucrărilor este greoaie pentru că nu există informații concludente și acestea sunt emise cu întârziere (un an). „Otrava ereziei nu este atât de periculoasă când este propovăduită numai din afara Bisericii. Mult mai periculoasă este acea otravă care este introdusă treptat în organism în doze tot mai mari prin cei care, în virtutea poziției lor, ar trebui să nu fie otrăvitori, ci doctori duhovnicești.”
Cea de-a doua Epistolă îndurerată urmărește să arate că „participanții la mișcarea ecumenică sunt implicați într-o erezie profundă contrară tocmai temeliei Bisericii”. Practic, avem de-a face cu o descriere a răului, nu doar cu marcarea incompatibilității lui cu Biserica.
Este interesantă definiția ecumenismului preluată ca citat de la catolicul Y. Congar: „cuvântul ecumenism, care este de proveniență protestantă, înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea tuturor celor menționate anterior (sentimente, idei, acțiuni sau instituții, întâlniri sau conferințe, ceremonii și publicații care sunt îndreptate spre pregătirea reunirii într-o nouă unitate nu doar din creștini separați, ci și din Biserici existente în fapt) pe baza unei anumite atitudini și a unei doze de convingeri foarte definite (deși nu mereu foarte clare și sigure). Nu este o dorință sau o încercare de a uni pe cei care sunt priviți ca separați într-o singură Biserică ce ar fi privită ca singura adevărată. Începe tocmai din acel punct unde se recunoaște că, în starea prezentă, nici una din Confesiunile creștine nu posedă deplinătatea creștinătății, ci, chiar dacă una din ele este autentică, totuși, ca și Confesiune, nu conține adevărul deplin. Există valori creștine în afara ei aparținând nu doar creștinilor care sunt separați de ea prin crez, ci și altor Biserici și altor Confesiuni ca atare”.
După ce prezintă ca neortodoxe planurile de unire cu catolicii conținute în diferite declarații ale Patriarhului Atenagora sau ale Papei sau ale altor ierarhi ortodocși de mentalitate ecumenistă, Mitr. Filaret denunță spiritul eretic al dialogurilor din cadrul CMB sau cu monofiziții. În final, punctează faptul că ținta ultimă este unirea cu toate religiile și formarea unei Biserici care să cuprindă toată lumea, nu doar pe creștini, fapt contrar cuvintelor evanghelice. Dimpotrivă, tendințele ecumeniste ne duc spre Antihrist, nu spre mântuire și dobândirea împărăției cerurilor.
A treia Epistolă îndurerată este un apel către toți Episcopii și îndeosebi către Întâistătătorii de Biserici Autocefale să ia atitudine împotriva învățăturii eronate ecumeniste cuprinse în cartea Mitr. Atenagora de Tiatira, numită și „Mărturisirea din Tiatira”. Aceasta constă în îndemnul de a avea comuniune de tot soiul cu ereticii contemporani, în numele „noii înțelegeri” contemporane, care depășește normele canonice învechite. Deși Ortodoxia este recunoscută ca Biserica cea una, aceasta nu înseamnă că sunt interzise relațiile bisericești și sacramentale cu eterodocșii. Apartenența lor la grupări separate nu echivalează cu statutul de eretici ca în trecut, ci trebuie să avem deschidere față de aceștia. Împotriva acestor inovații Mitr. Filaret cere o reacție din partea întregului episcopat ortodox.
Reacții contemporane la Epistolele îndurerate. Pr. Al. Schmemann
Din păcate, doar unii ierarhi din Grecia au semnalat în Sinodul lor gravitatea învățăturii ecumeniste ca erezie dăunătoare, însă fără un efect vizibil. Patriarhul Atenagora se pare că nu a dat nici un răspuns, iar urmașul său, Dimitrie, a urmat aceleași căi, binecuvântând viziunea „tiatiristă” cu aprobarea întregului Sinod din Constantinopol, spre exemplu. Nu doar Patriarhia Rusă, de la care oricum nu se aștepta vreo reacție mărturisitoare câtă vreme era sub regim sovietic, dar nici vreo altă Biserică Locală nu a manifestat vreo atitudine de împotrivire față de cele semnalate de Mitr. Filaret din încredințarea întregului Sinod ROCOR (rușii din afara granițelor).
Din ce am putut afla, există doar o poziționare oficială a Pr. Alexander Schmemann, prin care aduce critici dure întregului Sinod ROCOR. Acesta lasă problema ecumenismului nerezolvată și apelează la un tertip pentru aceasta, acela de a-l împărți în bun și rău. Însă această manieră de a aborda lucrurile trădează partizanat și susținerea sa față de mișcarea ecumenică, ce nu-i permite să fie obiectiv. Dincolo de aceasta, scoate în evidență alte atitudini ale episcopilor ruși din afara granițelor, anume primirea în comuniune a unor clerici din alte jurisdicții fără carte canonică. Din punctul său de vedere, această faptă este echivalentă cu excluderea din Biserica Ortodoxă, cu ieșirea din comuniune.
Un răspuns pertinent l-a dat un Părinte din diaspora antiohiană. Fost elev al Pr. Schmemann, Pr. Michael Azkoul face o critică amănunțită și arată că atacul la adresa Sinodului ROCOR ar putea fi interesat și chiar finanțat de Moscova comunistă sau cel puțin cointeresat de organizațiile ecumeniste care au sprijinit unele acțiuni ale Patriarhiei Ruse în America în detrimentul diasporei ruse.
Problema comuniunii în caz de erezie încă necondamnată
Atrage atenția faptul că ROCOR și-a permis să primească în comuniune diferiți clerici fără carte canonică. Din păcate, unii au fost dintre zelotiștii calendariști din Grecia. Însă motivarea este perfect canonică, chiar înaintea unei decizii sinodale, prin invocarea canonului 15, notează pr. Michael, pentru că este propovăduit ecumenismul, o erezie contrară tradiției ortodoxe.
Deși în general Sinodul ROCOR a evitat comuniunea cu clericii vădit ecumeniști și chiar a avut decizii exprese în acest sens, nu s-a pus problema niciodată de a nu mai recunoaște harul lucrător în celelalte Biserici. Chiar dacă Patriarhul sârb Gherman a fost ales președinte al CMB, nu a fost considerat lipsit de har, ci doar a evitării comuniunii cu acesta.
Din păcate, există unele atitudini discutabile, anume primirea în comuniune a unor grupări zelotiste și hirotonirea de episcopi pentru acestea. Chiar după prima Epistolă a Mitr. Filaret s-au înregistrat primele primiri în comuniune a acestora. Părintele Sfânt Serafim Rose a fost un opozant serios față de această mișcare. Au existat și dezbateri în Sinod a problemei, fiind conștienți chiar și de faptul că schimbarea calendarului nu este o problemă de dogmă.
Neavând suficiente informații și mai ales nu temeinice, nu pot face observații pertinente pe marginea acestui subiect sensibil.
Moaște întregi ale Mitr. Filaret
Dincolo de polemicile canonice și dogmatice, Mitropolitul Filaret al ROCOR a fost proslăvit de Dumnezeu cu moaște întregi, deși încă nu este canonizat oficial de Biserică. Deshumarea rămășițelor sale s-a petrecut în 1998, la 13 ani după moartea sa. Având încă mulți potrivnici, au mai fost ținute în groapă câteva zile, apoi depuse într-o criptă sub altarul catedralei din Mănăstirea Sf. Treime din Jordanville, New York.
A fost ales Mitropolit-primat al ROCOR în mod neașteptat în 1964. Alegerile s-au ținut după retragerea Mitr. Anastasie. Cei doi candidați principali au fost Sf. Ioan Maximovici și Nikon, care au strâns un număr egal de voturi. La sfatul Întâistătătorului, a fost ales un candidat neutru, acesta fiind Filaret, ultimul hirotonit arhiereu. Propunerea a venit chiar din partea Sf. Ioan și acceptată de toți, dovedindu-se providențială.
Din nefericire, combaterea ecumenismului prin luările de poziție publice ale Mitr. Filaret și ale Sinodului ROCOR nu s-au dovedit suficient de puternice până acum, majoritatea Bisericilor Locale fiind mai mult sau mai puțin tributare cursului modernist al vremii, care dorește ajustarea credinței după slăbiciunile omenești în loc de a păstra neschimbate predaniile apostolice. Totuși nu sunt de neglijat criticile teologice pertinente, ci rămân un reper ortodox în marea de amăgiri care inundă viața ortodoxă contemporană și trebuie duse mai departe ca parte a tradiției ortodoxe autentice.
Puțina credință, dar cu dreaptă sârguință (în genunchi) a tatălui a fost suficientă pentru a dobândi de la Hristos vindecarea fiului lunatic
În cartea Însetând după Dumnezeu, autorul prezintă călătoria sa de la rugăciunea de copil nevinovată prin hățișul a diferite rătăciri protestante până la regăsirea aceleiași familiarități cu Dumnezeu în rugăciune într-o biserică ortodoxă. Dar același lucru se poate întâmpla și creștinilor ortodocși care se molcomesc într-o religiozitate formală sau cerebrală sau înfierbântată din care lipsește tocmai credința nemărginită din suflet nevinovat. De multe ori, cauza este lipsa abecedarului duhovnicesc, a clădirii pe piatră, nu pe nisip.
Credința tuturor oamenilor se cerne prin încercări pe măsura fiecăruia, puternice și mărunte. De aceea e necesar a priveghea și a înțelege în Cine și cum am crezut spre a nu pierde din suflet prin indiferență sau prin delăsare sămânța cuvântului lui Dumnezeu.
Luptele duse de Părinții Bisericii pentru păstrarea credinței în formule drepte nu au fost simple certuri pe cuvinte și expresii, după cum ar putea părea la prima vedere discuțiile de la Sinodul IV Ecumenic, prăznuit astăzi și în fiecare duminică de la mijlocul lui iulie (după sărbătoarea Sfintei Mucenițe Eufimia). Strădania pentru a găsi definiții care să excludă răstălmăcirile a urmărit, de fapt, un scop duhovnicesc, acela de a înlătura neghinele care să viruseze legătura cu Dumnezeu.
Precizia exprimării este o calitate a Scripturii și a cuvântului lui Dumnezeu în general. De aceea ne minunăm, ca și cei din vechime, de interpretările date de Hristos unor pasaje vechi-testamentare. Nu doar atât, răspunsurile Mântuitorului la provocările doctrinare care Îi erau adresate au fost foarte elocvente și raționale. Însă veneau, în mod vădit, dintr-o cunoaștere cu putere multă, din descoperire, nu din filozofare goală. Și acest lucru este valabil și pentru cuvintele Sfinților.
În general, cunoașterea lui Dumnezeu este una din trăire, din experiență în duh, nu simplă teorie. De aceea e și greu de dobândit și e accesibilă celor cu sufletul curat, dar de neînțeles pentru cei împătimiți la minte. Nu trupul și sângele, adică nivelul senzorial, conduc la adevăr, ci descoperirea de la Dumnezeu, cum a dat mărturie Domnul Apostolului Petru când L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu celui viu (Mt. 16: 17). Mai mult, pe această piatră, adică pe o astfel de așezare și cunoaștere și mărturisire a lui Hristos se întemeiază Biserica și, în felul acesta, iadul nu o poate birui, pentru că are de-a face cu puterea vie de sus, nu cu o simplă învățătură trecătoare.
Iar necesitatea ca această credință să fie dreaptă vine din faptul că ea poate fi strâmbată de diferite rătăciri ce rup legătura cu Dumnezeu. Așa s-a întâmplat cu fariseii și cu învățătorii de Lege, pe care Hristos îi mustra că îi duc pe următorii lor în iad și-i fac fii ai gheenei îndoit decât ei (Mt. 23: 15). Credința poate fi fățarnică, abătută de la simplitatea copilărească cerută de Evanghelie pentru a intra în împărăția cerurilor. De altfel, cerința de a avea faptele nevinovate ce vin dintr-o credință precum a copiilor (cf. Mt. 18: 3) arată tocmai faptul că este anevoioasă și greu de dobândit și ușor de ratat. Nu e vorba de o credință naivă, indiferentă, ci de una asumată și din suflet curat.
Așa se explică insistența Apostolilor pe a păstra credința curată, după cum se poate citi în Faptele Apostolilor sau în toate Epistolele apostolice păstrate în Noul Testament de la Pavel, Ioan, Petru, Iacov, Iuda. Aceștia nu s-au luat după basme, ci după slava arătată lor (2Pt. 1: 16). Apostolul Pavel nu a luat sfat de la trup și sânge, ci spune că are Evanghelia prin descoperire (Gal. cap. 1). Pentru ei păstrarea dreptei credințe însemna a nu se amesteca în ea cugetarea omenească, pământească sau, în termeni apostolici, „închipuirea trupească” (Col. 2: 18), fantezia umană.
Mai târziu, definițiile (horosurile) dogmatice nu au fost exprimări antinomice sau figuri de stil, ci formulări în cuvinte cât mai concise a adevărurilor revelate ce sunt mai presus de cuvânt. Taina credinței rămâne taină, oricât s-ar expune în scris și vorbit. De fapt, dreapta credință urmărește să păstreze acest inefabil, să-l păzească de prozaicul vieții de rând și să familiarizeze pe credincioși cu împărăția cerurilor cea inexprimabilă prin cuvinte revelate, din alt plan.
Dreapta credință pentru omul de azi
Schimbând puțin registrul, toți avem întrebări fundamentale, dar puțini avem și primim răspunsuri. Așa cum femeia samariteancă avea curiozități, la fel avem fiecare dintre noi. Însă cei mai mulți ne mulțumim cu trivialități și suntem biruiți de greutatea problematizărilor, rămânem la indiferență și la nivelul grijilor vieții.
Mai mult, apare resemnarea cu idei simpliste despre credință, Biserică, suflet, mântuire.
Remediul pentru o asemenea atitudine, care înseamnă pierzare sufletească, este dreapta credință, căutarea adevărului, curiozitatea cea bună, râvna de a dobândi cunoașterea care dă viața cea veșnică. Puțini sunt care apucă pe această cale strâmtă, care se trezesc și sunt fascinați de mântuire, care reacționează și sunt gata sau măcar se străduiesc să facă ceva pentru sufletul lor.
Precum bogatul nemilostiv, suntem acaparați de un stil de viață care ignoră moartea și viața de după ea, suntem biruiți (adesea) de presiunea lumii și deraiem în diferite rătăciri sau leneviri sau păcate. Ba chiar se înfiripă o credință care se acomodează cu acest mod de a trăi. Este ea oare suficientă sau e o nadă și o otravă care să amăgească și să ne țină în amorțirea morții?
În trecut, în primele veacuri creștine, chiar și mucenicia era virusată de amăgire. În scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei (îndeosebi în Epistole), ni se descoperă multe nereguli pe care le făceau martirii și că el a primit poruncă prin descoperire să fugă de prigoană în primă fază pentru a întări Biserica și a oferi îndrumări sănătoase împotriva abaterilor ce o asaltau. Abia în a doua perioadă de prigoană a împăratului Deciu a suferit mucenicia. Mai mult, în tratatul său Despre unitatea Bisericii, avertizează că erau mulți martiri dintre eretici și că nu aveau nici un folos din râvna lor. Ba chiar scrie, în acel context presant, un cuvânt preluat ulterior de Sf. Ioan Gură de Aur: nici sângele nu spală păcatul schismei, al rupturii de Biserică. Altfel spus, cei care tulburau Biserica se amăgeau crezând că vor primi iertare prin mucenicie. Un lucru înfricoșător atât prin gravitate, cât și prin subtilitatea prin care amăgirea cuprindea pe diferiți oameni.
Acesta este doar un episod din istoria Bisericii, dar sunt multe altele relevante pentru a înțelege că sunt multe cursele celui rău și întinse chiar și pe calea cea strâmtă.
În zilele noastre de strâmtorare, trăirea și păstrarea dreptei credințe este cu atât mai imperioasă. Atât la nivel doctrinar, cât și la nivel duhovnicesc și de mărturisire. Altfel spus, în primă fază e necesară păzirea formulărilor ortodoxe, apoi înțelegerea lor duhovnicește, cu inimă curată și fără patimă, fără gânduri omenești, din păzirea poruncilor evanghelice și nu în ultimul rând fără a ne rușina să luăm atitudine, a mărturisi după putere, fără extravaganță, fără bravadă, dar și fără delăsare.
Foarte mare presiune pune pe viața noastră convingerea că există un Singur Dumnezeu, o singură credință, o singură Biserică și multe rătăciri. Pe de altă parte, o altă presiune vine din faptul că lumea aceasta și societatea în care trăim nu merge spre bine, ci spre rău și ar trebui să avem suspiciuni serioase că perspectiva de confort și rai care ni se oferă este, de fapt, una anti-hristică. Ecumenismul contemporan sincretist și diluant în esența sa și formele ezoterice de religiozitate, precum și capcanele masonice sau de alte soiuri sunt cele mai răspândite pentru a prinde pe credincioși în năvodul celui rău. Acestea se adaugă la ereziile îndătinare (papism, protestanți, anticalcedonienii orientali) și religiile vechi (hinduși, buddhiști, musulmani, tao-iști).
În schimb, dreapta credință este convingerea din suflet curat și din căutare înfrigurată și din încredințare conștiincioasă că Dumnezeu ne așteaptă dincolo, că aici suntem doar într-o lume a încercărilor, niște trupuri ce ascund înăuntru comoara cea adevărată, sufletul. Aceasta înseamnă fuga din lume, dar tot în lume, a înfrunta cu curaj și înțelepciune, nu cu nebunie amăgirile societății, trupului și pământului pentru împărăția lui Dumnezeu.
Pentru cei care sunt în Biserică, dreapta credință este înțelegerea și atitudinea date de curățirea inimii, nu de istețimea minții la teologii „scolastici”, nici de gândirea îngustă de tip sectar la cei fanatizați.
În fine, pentru a cinsti și a urma cum trebuie pe Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, care s-au străduit să exprime dogmatic un adevăr ce evita extremele din timpul lor (dio-prosopismul și monofizitismul promovate de diferite bisericuțe), ni se cuvine să valorificăm viu experiența de veacuri a Bisericii și a ne trăi evanghelic credința în mod drept și mântuitor. Puțina credință este de înțeles, precum la tatăl copilului îndrăcit lunatic, care cerea Mântuitorului să-i ajute în necredința lui (Mc. 9: 24). Însă greu păcat este împotrivirea față de adevăr fie în cunoștință de cauză, precum fariseii, fie din ignoranță și la îndemnul altora, precum cei ce strigau: Răstignește-L!
Observații duhovnicești și bisericești
Deoarece patimile creează un univers propriu, mintea stăpânită de ele gândește prin prisma lor, adică a desfrânării, a lăcomiei și banilor, a comodității, a mândriei, a minciunii, a răutății și urii… Deși poate pricepe rațional cuvântul lui Dumnezeu, abia lepădarea păcatelor va curăța gândul de zgura și întunericul răului. De aceea există o progresie în înțelegerea adevărului revelat pe măsura înaintării în curățirea sufletească. Aceleași cuvinte au ecou mai puternic după un timp de pocăință sau abia după aceea sunt înțelese corect.
Ieșirea din logica pătimașă prin pocăință și îndreptarea vieții deschide mintea spre înțelegerea ordinii dumnezeiești a lucrurilor. Dar poticnirea în acest urcuș constă în a ne justifica diferite patimi și slăbiciuni și a face diferite compromisuri. Acestea conduc la formarea unei înțelegeri greșite despre Dumnezeu și cerințele Lui față de noi. De aceea o componentă foarte importantă a vieții duhovnicești este smerirea minții, a nu adapta la propria îngustime noimele mai înalte ale credinței, ci a recunoaște că ne depășesc și a aștepta în lucrare momentul când le vom pricepe cum se cuvine.
Așa se face că fiecare are o vârstă duhovnicească sau căutări pe potriva lui. Iar din aceasta se naște înrudirea cu cei ce au năzuințe asemănătoare și împovărări sufletești din partea celor care sunt dimpotrivă. Cu cei care nu se abat spre rău și spre concepții eretice, ci țin dreapta credință pe măsura lor fără fățărnicie trebuie să fim în unitate, după cum spune Apostolul Pavel: «de acolo unde am ajuns, să urmăm același dreptar, să gândim la fel» (Flp. 3: 16). Deși nevoia de răspunsuri mai profunde nu este satisfăcută de cei din jur, aceasta poate fi împlinită din comorile patristice în vremurile noastre mai sărace, chiar dacă nu reprezintă o variantă suficientă pentru viața de zi cu zi, dar e o mângâiere puternică.
Mai greu de purtat este rătăcirea parțială a celor din Biserică. Există multe mode care ajustează teologia la cursul vremii sau măcar la neputințele omenești curente, dar fără să trădeze cu totul hotarele Bisericii. Aceste „vase de necinste” sunt parte a vieții ortodoxe, nevolnicii mai mari sau mai mici. Simpla abatere de la adevăr nu-i scoate în afara Bisericii, însă periclitează mântuirea personală și trebuie mare atenție să nu cădem în astfel de capcane ucigătoare de suflet.
Dacă este să fim onești, majoritatea credincioșilor ortodocși sunt doar cu numele sau cel mult cu prezența la slujbe. Însă acest peisaj jalnic nu trebuie să ne tulbure, să ne împingă la judecată și osândire, ci la durere și păzire, la râvnă personală și rugăciune cu gând bun. Există și lucrători care pot câștiga plata deplină în ceasul al 11-lea.
Dar important este de știut că măsura credinței nu este dată de majoritate, nici de unele decizii vremelnice sau de mode trecătoare, ci de crezul apostolic, de moștenirea și păstrarea nealterată a Evangheliei. Acesta este dreptarul care trebuie cunoscut și ținut. Apartenența la Biserica Ortodoxă este fundamentală, dar nu doar formal, ci și activ.
Nu în ultimul rând, dreapta credință nu este determinată de delimitarea sau combaterea ereziilor, ci de atingerea scopului ei, adică legătura vie cu Dumnezeu. Altfel spus, ea nu este o concepție moartă la nivel teoretic în competiție cu alte viziuni religioase, ci e lumina cunoștinței care răsare în suflet din păzirea faptelor evanghelice cu conștiință curată, întru tulburarea (pocăința) inimii.
Abia devenisem episcop când unii vechi-calendariști mă acuzau că nu am oprit pomenirea Patriarhului Atenagora, care nu învață drept cuvântul adevărului, și că nu l-am dezavuat/afurisit (απεκήρυξα) ca eretic.
Pomenirea Patriarhului la Sfânta Liturghie, în rugăciunea: „Întâi pomenește, Doamne, pe…, pe care dăruiește-l Sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău”, după cum observă părintele Epifanie Teodoropoulos, nu are sensul unei confirmări că toate acestea sunt deja împlinite. Ea exprimă o rugăciune ca Domnul să-i dăruiască Episcopului sau Patriarhului pace sufletească, sănătate trupească, bună faimă și o învățătură întru totul ortodoxă.
Patriarhul Atenagora, fără îndoială, săvârșise acte care îl puneau departe de cugetarea ortodoxă. De aceea mi se cerea să-l declar eretic, să-l șterg din diptice și să încetez pomenirea lui.
Le-am răspuns că unele dintre acțiunile Patriarhului reprezentau încălcări ale sfintelor canoane, care, dacă s-ar dovedi adevărate, atrag caterisirea. Dar cine avea competența să-i aplice această pedeapsă? Organul competent pentru judecarea clericilor este Sinodul, iar pentru Patriarhul Ecumenic, Ierarhia (Sinodul) Bisericii Ortodoxe. Din nefericire însă, el nu a fost adus înaintea acesteia spre judecată și, astfel, a rămas pe tronul patriarhal.
După cum spunea vrednicul de pomenire mitropolit Hrisostom Kavuridis, fostul mitropolit al Florinei și arhiepiscop al vechi-calendariștilor, caterisirea și afurisirea se împart în „potențiale” (δυνάμει) și „efective” (ἐνεργείᾳ).
Un cleric care s-a abătut de la ortodoxie, până la judecarea lui de către un Sinod, poate fi considerat caterisit în mod potențial; însă caterisit în mod efectiv devine numai după hotărârea sinodală. Același lucru îl spune și Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion (într-o notă la canonul 3 apostolic).
Acestea sunt valabile pentru acțiunile necanonice ale Patriarhului. Adică, pentru încălcarea sfintelor canoane, el putea fi socotit caterisit în mod potențial, dar nu și în mod efectiv.
Dar existau și acțiuni ale sale care atingeau dogmele. În acest caz, deoarece propovăduia „cu capul descoperit” învățături antiortodoxe, nu mai era necesară o hotărâre prealabilă de caterisire din partea unui tribunal sinodal competent. Caterisirea intervine automat, potrivit Canonului al 15-lea al Sinodului I-II, canon pe care și eu, pe când eram predicator, îl invocasem și cerusem ierarhilor din Grecia de Nord să-l aplice și să întrerupă comuniunea cu Patriarhul Ecumenic.
De ce acum, mă întrebau ei, după ce ați devenit Episcop în Grecia de Nord, nu aplicați dumneavoastră înșivă acest canon și nu întrerupeți legătura duhovnicească cu Patriarhul?
Răspuns: Continui să cred ceea ce credeam și atunci. Totuși încă nu aplic acest canon nu pentru că mi-ar fi frică; mi-am primejduit deja în repetate rânduri tronul episcopal pentru aplicarea sfintelor canoane. Dar, deși sunt hotărât să-l aplic, tremur și mă cuprinde amețeala înaintea răspunderii pe care o port în fața lui Dumnezeu și a oamenilor pentru o faptă care ar putea provoca o zguduire în sânul Bisericii Ortodoxe.
De aceea cercetez și cântăresc această problemă tot mai adânc și aștept încredințarea conștiinței mele, care să mă convingă cu putere că a sosit ceasul.
Privesc cu atenție și cu neliniște evoluția situației. Văd că și alți ierarhi ai Bisericii Greciei sunt îngrijorați și se întreabă: Încotro mergem? Vremurile noastre poartă în ele ceva înfricoșător. Îmi pregătesc continuu sufletul, turma încredințată mie și sufletele cititorilor mei apropiați pentru ceasul critic al Ortodoxiei. Fie ca Domnul să îndepărteze de la noi acest pahar amar! Fie ca unitatea să nu fie sfâșiată prin împlinirea dorințelor ascunse ale unor conducători ecumeniști ai Bisericii!
În orice caz, când și cum voi aplica canonul amintit mai sus nu-mi vor dicta persoane iresponsabile, ci propria mea conștiință, ascultând totodată și glasul acelui popor care a luptat împreună cu mine în zile de grea încercare (Canonicitatea alegerii și hirotoniei mele, Atena, 1990, p. 144-151).
Întreruperea pomenirii patriarhului Atenagora
În cele din urmă, oprirea pomenirii s-a făcut (martie 1970).
Aplaud fapta Mitropolitului Ambrozie al Elefterupolei, care a oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza declarațiilor sale mai noi privind împărtășirea din același potir, primat, infailibilitate și Filioque. Oprirea se va extinde cumva. Și alți ierarhi se pregătesc să protesteze. Situația devine tot mai tensionată. Scandalul ia proporții. Prestigiul Patriarhiei scade. Se apropie o înfricoșătoare ruptură a unității lumii ortodoxe, iar după aceasta va urma o ruină duhovnicească.
Iată roadele dialogului început între papă și patriarh. Acest dialog este o cursă vicleană a papismului ca să destrame Ortodoxia.
Sfântul Sinod Permanent, după cum au observat și alții, nu poate face față situației. Este necesar să fie convocată întreaga Ierarhie (Sinodul plenar) a Bisericii Greciei. Sunt convins că, în această problemă de importanță capitală, ea va înfiera cu o unitate admirabilă abaterile de la principiile Ortodoxiei și va adresa un mesaj întregii lumi ortodoxe, care este profund dezamăgită de acțiunile necanonice și neortodoxe ale Patriarhiei Ecumenice. Poate că Patriarhul, confruntat cu primejdia de a fi condamnat de întreaga Ierarhie, își va veni în fire.
Sfântul Sinod Permanent ar fi trebuit, imediat după publicarea înfricoșătoarelor declarații ale Patriarhului despre primatul și infailibilitatea Papei, precum și despre Filioque, să se întrunească în ședință extraordinară, să-i adreseze Patriarhului întrebarea dacă aceste declarații sunt autentice sau nu și să liniștească poporul ortodox.
Ierarhii care au protestat sau chiar au încetat pomenirea nu numai că sunt lipsiți de orice vină, ci sunt și vrednici de laudă, deoarece au interpretat corect canonul 15 al Sinodului I-II.
S-a creat o gravă problemă de credință și de judecată a conștiinței ortodoxe, pe care numai întreaga Ierarhie o poate soluționa. Vocile necredincioșilor, ateilor, spiritiștilor, masonilor care se ridică împotriva ierarhilor protestatari, care sunt reci și nepăsători și aparțin Bisericii Ortodoxe doar în registrele de stare civilă, trebuie disprețuite ca lătratul unor căței, așa cum ne-au învățat vrednicii de pomenire apărători ai Ortodoxiei. Să-i ascultăm pe fiii credincioși ai Ortodoxiei, care, din toate colțurile Greciei, își îndreaptă cu neliniște privirea către păstorii lor, cerând o apărare hotărâtă a bunei-credințe moștenite de la Părinți (Bilanțul unei perioade de patru ani, Atena, 1971, pp. 123–125).
După întreruperea pomenirii (februarie 1973)
Suntem acuzați că nu respectăm Patriarhia, deoarece am întrerupt, în mod cu totul arbitrar, pomenirea numelui Patriarhului.
Nu. Cei care spun că am făcut-o „în mod cu totul arbitrar” nedreptățesc adevărul. Realitatea este tocmai dimpotrivă.
Dacă veți deschide Pidalionul și veți studia Canonul 15 al Sinodului I-II, veți vedea că am întrerupt pomenirea Patriarhului nu „în mod cu totul arbitrar”, ci «cu totul canonic».
Am întrerupt-o după înfricoșătoarele sale declarații despre primatul și infailibilitatea papei, despre Filioque șamd. Cu „capul descoperit” se propovăduiau, la scară mondială, învățături antiortodoxe, condamnate de o mulțime de Sinoade.
Noi, cei trei Mitropoliți din Grecia de Nord, care, cu durere sufletească, am procedat la întreruperea pomenirii Patriarhului, am declarat, printr-un memoriu adresat Sfântului Sinod, că, dacă Patriarhul ar dezminți declarațiile respective, noi am relua pomenirea.
Dar, din nefericire, acela a rămas în convingerile sale rătăcite. Faptul că Sfântul Sinod, în ciuda tuturor presiunilor la care a fost supus, nu a mers până la a aplica sancțiuni împotriva noastră dovedește că a recunoscut în adânc corectitudinea acțiunii noastre.
Prin această faptă am adus chiar un serviciu de cea mai mare importanță Patriarhiei, deoarece ea a constituit o frână pentru Patriarh, care se îndrepta cu repeziciune, ca un proiectil, spre o unire pripită cu romano-catolicii. (Răspunsuri pe teme bisericești, Atena, 1973, p. 49-50).
Merită să adăugăm aici o scrisoare a Părintelui Arhimandrit Epifanie Teodoropulos din acele zile, care a fost și el menționat mai sus de Mitropolitul Augustin. De menționat că a fost oprită comuniunea nu doar cu Atenagora, Patriarhul Ecumenic din acei ani, ci și cu alți episcopi ecumeniști din aceeași Patriarhie. În plus, tonul textului este unul sever, ceea ce arată că nu a fost indiferent, nici opozant al zelotiștilor cu care se confrunta în acel timp și cărora le răspundea că pomenirea episcopului nu reprezintă o adeziune la abaterile sale:
«A fost publicată ieri știrea că încă doi Arhierei, Policarp de Siatisti și Iacov de Mitimni, au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Ecumenic, după cum procedaseră mai înainte Mitropoliții Ambrozie de Elefteropole, Augustin de Florina și Pavel de Paramithia. E de prisos să accentuăm că această faptă a celor cinci ierarhi curajoși este absolut canonică. Canonul 31 apostolic permite clericilor să oprească pomenirea Episcopului lor înainte-stătător dacă deosebesc o greșeală cu privire la «buna-credință», adică despre credința ortodoxă. Iar canonul 15 al Sinodului numit I-II nu doar că nu pedepsește, ci îi consideră vrednici «de cinstea cuvenită» pe acei Episcopi care vor opri de voia lor și «înainte de o cercetare sinodală» pomenirea Patriarhului care propovăduiește «cu capul descoperit», adică fățiș o «erezie dezavuată de Sfintele Sinoade sau de Părinți».
Este cunoscut faptul că papismul și dogmele lui eretice au fost condamnate ca erezie nu numai de Sfinții Părinți ai Bisericii, precum Marele Fotie, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul șa, ci și de mari Sinoade care s-au întrunit în Constantinopol pe vremea lui Fotie și Mihail Cherularie, precum și de alte Sinoade ulterioare (la Moscova în 1441, la Ierusalim în 1443, la Constantinopol în 1484 șamd). Este la fel de cunoscut faptul că Patriarhul Atenagora nu pune nici un preț pe toate acestea și, prin declarațiile lui publice, odată spune că «nimic nu ne desparte» de felurite erezii ale Occidentului și altădată caracterizează drept simple «obiceiuri locale» ereziile Filioque și infailibilitatea și primatul pentru care Ortodoxia a anatematizat papismul. Deci bine și drept și conform cu sfintele canoane au oprit pomenirea lui cei cinci ierarhi. Și datoria Sfântului Sinod este nu să se ocupe cu Arhiereii păzitori ai jurămintelor lor episcopale, ci cu vrăjmașii dinăuntru ai Ortodoxiei, precum sunt Patriarhul, Iacov al Americii, Atenagora al Tiatirelor, Episcopul vicar Meliton și încă alții. Și, da, este posibil pună înainte argumentarea lipsei de competență pentru cazul punerii în judecată a celor de mai sus, totuși nu există nici o scuză pentru continuarea relațiilor cu ei din partea Bisericii noastre. Întreruperea comuniunii ei bisericești cu aceștia se impune pentru Biserica Greciei. Poate, de altfel, măsura aceasta îi va înțelepți și îi va aduce pe calea dreaptă.
Trimisă pe 4/2/1971 și publicată ca epistolă (nu întreagă) a doua zi.
Contextualizare: Fără a intra prea mult în detalii, partea de Nord a jurisdicției Bisericii Greciei ținea și încă ține onorific de Patriarhia Ecumenică. De aceea în aceste episcopii este pomenit și Patriarhul Ecumenic alături de formula Sinodul grec (formula agreată de ei după dobândirea autocefaliei). Așa se face că Mitropoliții din vremea lui Atenagora nu erau sub jurisdicția lui, dar puteau să oprească pomenirea liturgică. În perspectivă mai largă, putem observa că s-a răcit credința de la polemicile și interesul real din partea credincioșilor și episcopilor până la reacții izolate, dar luate în seamă (Sf. Marcu Evghenicul în sec. al XV-lea), apoi la altele și mai izolate, dar ignorate, cum au fost cei trei Mitropoliți din anii ’70, ca astăzi să nu mai existe decât vocile câtorva episcopi (din Cipru, Grecia și Ucraina sau Georgia), fără reacții considerabile. Practic, locul mărturisirii a rămas la nivelul a câtorva clerici și majoritatea mânați de curajul extremist. Bineînțeles că și ereziile sunt mai rafinate și mai subtil introduse, dar la fel de vătămătoare.
Casa Tatălui este casă de rugăciune, nu peșteră de tâlhari. (Imagine: Apărătorul)
Biserica, această corabie în care se mântuiesc cei puțini, a avut mereu de luptat cu diferite obstacole, dintre care unul foarte important a fost, de-a lungul istoriei, pericolul ereziei. Încă din vremea apostolică au apărut primele rătăciri și devieri de la credința cea dreaptă „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3), pentru care a fost necesară o luptă cruntă duhovnicească.
Înainte de a face o trecere în revistă istorică, este demn de observat faptul că bătălia cu ereziile a fost una între înțelegerea ce provine din așezarea duhovnicească și răstălmăcirea care decurge din starea căzută a omenirii. Inima ce gândește în logica păcatului, a materialismului și pământescului nu poate primi cuvântul lui Dumnezeu cu toată deschiderea. Și e normal să se întâmple aceasta pentru că noimele evanghelice ale credinței țin de harul Duhul, nu de perspectiva omenească, depășesc planul rațional. De fapt, credința nu este împotriva rațiunii, ci e perfect articulată și explicabilă, însă e dincolo de granițele gândirii pământești.
Vremea apostolică
Din cuvintele Sf. Ap. Pavel, omul sufletesc (1Cor. 2: 14) și cel trupesc nu pot primi cele ale lui Dumnezeu, ci doar cel duhovnicesc. Învățătura cea sănătoasă este una vie, din descoperire, e de la Duhul Sfânt și ușor este distorsionată de gândirea viciată de păcat, de viața strict pământească. Nu doar Apostolul Pavel, ci și Ioan, Petru, Iacov și Iuda au avertizat despre pericolul ereziei, care este o potrivire deformată a revelației la nivelul înțelegerii trupești, dominate de fantezie. Iar fantezia nu poate pătrunde (Col. 2: 18) în cele ce se văd doar cu ochii curați ai sufletului și deschiși prin ungerea cea de la Dumnezeu prin care știm toate cele de folos (1In. 2: 20).
Concret, în vremea apostolică a apărut erezia iudaizanților, care doreau să păstreze ritualurile Legii Vechi și nu se puteau desprinde de umbra obiceiurilor mozaice. Această rătăcire a fost combătută la Sinodul de la Ierusalim descris în cartea Faptele Apostolilor. Însă ea a avut mare priză printre foștii evrei, chiar printre Apostoli. Este cunoscută și disputa dintre Petru și Pavel pe această temă. Atât de puternică este atracția gândirii pământești, prin puterea obiceiurilor sau anturajelor, încât nu sunt scutiți să fie luptați de ea nici cei ce s-au încredințat prin descoperiri de la Dumnezeu, cum a fost Petru.
Tot în vremea aceea a apărut și eresul nicolaiților, care schimbau harul lui Dumnezeu în destrăbălare (cf. Iuda 4).
Mai există destule indicii din scrierile nou testamentare că apostolii se confruntau cu tăgăduirea Întrupării (2In. 7). Mai precis, cu realitatea întrupării. Foarte probabil că deja este vorba despre interferența gândirii mitologice păgâne, care nu poate concepe venirea lui Dumnezeu în trup la modul real, ci doar în logica inițiatică a ezoterismului și filozofiei.
Perioada post-apostolică
După perioada primară apostolică, credința a rămas în aceleași cadre, însă ereziile au atacat din partea mitologiei păgâne îndeosebi. Adică teologia adevărată a fost tot una revelată, inspirată de Duhul Sfânt în Părinții Bisericii, însă răspândirea creștinismului în lume s-a confruntat cu obiceiurile și gândirea idolatră.
Sf. Irineu de Lyon a fost cel care a criticat cel mai temeinic ereziile gnostice din al doilea secol. Acestea îmbinau relatările și pildele evanghelice într-un sistem de altă factură, mitologic. Perspectiva unei existențe primare a unor eoni (entități superioare) care s-au scindat și s-au răcit din starea lor și au ajuns în corpuri a inclus și pe Hristos în această poveste. Însă aceasta presupunea o distorsionare extremă a adevărului. Dar nu e de mirare, pentru că acest fenomen se dăinuie și în noile mișcări religioase de astăzi, care oferă o perspectivă ezoterică asupra mântuirii și vieții spirituale, cu explicații inițiatice și energetice dubioase.
Aici trebuie punctat faptul că omul este foarte înclinat să-și folosească religiozitatea în sfera fantasticului și a mitologiei, a închipuirii fabuloase. Realitatea materială este foarte ușor explicată și acceptată prin această grilă. Curățirea minții de patimi prin nevoință și credință curată este opțiunea mult mai grea nu doar la nivel practic, ci și la nivel intelectual. Este mai la îndemână să te lași pradă explicațiilor fanteziste decât să-ți smerești gândul că nu ești în stare să pricepi încă și să pătrunzi în cele duhovnicești prin vederea dată de harul dumnezeiesc.
Origenismul
Un loc important, aparte și controversat în dezvoltarea teologiei și în apariția ereziilor l-a ocupat Origen. Mare gânditor și teolog alexandrin, de o capacitate intelectuală rară, el a fost o piatră de poticnire încă din viață pentru Biserică, dar mai ales moștenirea sa și-a spus cuvântul ulterior în veacurile următoare, chiar până în zilele noastre.
Și-a atras mare faimă prin elocința sa și prin puterea de lucru intelectual, drept pentru care a fost cinstit pe când se afla în vizită în Cezareea Palestinei și hirotonit necanonic. Ca urmare, a fost caterisit și excomunicat de Episcopul Alexandriei, Dimitrie, care i-a mai adus și alte acuzații, printre care faptul că s-a scopit în tinerețe și și-a mutilat trupul potrivit unei înțelegeri ascetice străine de Evanghelie. A murit în anul 253 după ce a suferit închisoare în timpul prigoanei lui Deciu (250).
De remarcat că el și-a atras adversitatea încă din timpul vieții și metoda sa de teologhisire a fost contestată. Deși i se pot atribui lejer unele erezii concrete, se pare că el a deviat de la adevăr pe mai multe planuri. Pe de o parte, a fost un subordinaționist clar (Fiul e mai mic decât Tatăl, iar Duhul decât Amândoi), lucru pentru care Sf. Vasile cel Mare îl considera evident înșelat, chiar dacă lua în considerare personalitatea lui și amprenta pe care și-a pus-o în viața Bisericii. Pe de altă parte, a strecurat tot felul de idei gnostice în scrierile sale, printre care preexistența sufletului, învierea fără trupuri, însuflețirea astrelor, ba a folosit din plin și asumat speculațiile rațiunii în felurite puncte teologice. Pe scurt, și-a folosit mintea proprie în tratarea diferitelor subiecte, dorind să lărgească tradiția descoperită apostolilor în loc să o aprofundeze și să rămână în marginile ei.
Deoarece a avut destui adepți chiar și după moarte, atât printre oameni bisericești de vază, cât și printre cei simpli, s-au ridicat mereu și critici aspri și care nu au acceptat influența lui nefastă. Metodiu de Olimp este unul dintre aceștia imediat după moartea sa, apoi Sf. Epifanie de Salamina, dar și foarte mulți alții. Curentul origenist a cunoscut apogeul abia în sec. al VI-lea, când a și fost pe lista de condamnări a Sinodului V Ecumenic, care s-a întrunit și pentru acest subiect ce tulbura Biserica.
A avut aderență destul de mare în rândul monahilor deoarece promova un ascetism extrem, care deriva din perspectiva teologică gnostică, ce nu punea preț deloc pe trup. Dar a avut și opozanți puternici tot în rândul călugărilor din primele veacuri în persoana Sfinților care s-au despătimit prin nevoințe duhovnicești autentice și vedeau în origenism o deturnare a moralei și credinței autentice. Astfel, Sf. Varsanufie cel Mare și Simeon cel nebun pentru Hristos sunt doar două exemple, dar au existat și alți mari Sfinți care au primit descoperiri că Dumnezeu îi ține în viață tocmai pentru a combate acest rău al rătăcirii lui Origen.
Condamnarea oficială pronunțată portretizează origenismul ca un sistem gnostic de reîntoarcere a minților supreme (eoni) la starea lor inițială spirituală din lumea decăzută materială. Una din aceste minți este prezentată a fi Hristos Însuși. Deși Origen nu a vorbit în termeni atât de clari în operele care s-au păstrat, se pare că aceasta era viziunea care îl anima de fapt. Sau este foarte posibil ca multe dintre scrierile pierdute să conțină afirmații explicite precum cele înfierate mai sus. Oricum, a rămas în percepția ortodoxă ca unul care a amestecat în teologia ortodoxă basmele sau miturile eline (conform mărturisirii palamite de credință).
El ocupă un loc important între ereticii condamnați nu doar pentru că a fost simțită nevoia unei condamnări postum și la atâta distanță după moartea sa (trei veacuri), cât pentru faptul că mulți Părinți l-au acuzat că a fost sursa tuturor ereziilor ulterioare, cum ar fi arianismul, dioprosopismul, monofizitismul și monotelismul. Practic, a luat locul lui Simon Magul din vremea apostolică, văzut ca prototip inițial al ereticilor. Din aceasta ar trebui să înțelegem că, de fapt, aceste rătăciri de mai apoi au avut la bază gândirea mitologică, bazată pe închipuire, pe o înverșunare împotriva trupului, iar nu pe curățirea minții de patimi în mod autentic, pe descoperirea de la Dumnezeu și pe inspirația harului, ci pe înșelare.
Arianism, monofizitism, monotelism
Marile erezii condamnate ecumenic (Sinoadele I-VI), adică arianismul, nestorianismul, monofizitismul și monotelismul, au fost, practic, o manifestare de împotrivire la teologia sănătoasă, revelată.
După Sinodul I Ecumenic s-a trecut la un registru ortodox de dezbatere teologică și influențele nu mai sunt din exterior, adică din partea gnosticismului și a celorlalte curente religioase magice. Însă, în fundal, confruntarea a rămas între gândirea mitologică și perspectiva minții curățite de patimi. Este greu să fie acceptată teologia sănătoasă fără influențe fantasmagorice. Astfel se poate explica disputa teologică pe explicațiile în detaliu asupra Întrupării Mântuitorului, controversa fiind împinsă mereu mai departe și mai subtil.
Astfel, deși condamnarea arianismului și proclamarea Crezului niceean ar fi trebuit să clarifice faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce S-a întrupat cu adevărat, Nestorie a venit cu teoria că au fost doi Hristoși diferiți, Unul Dumnezeu și Altul doar om. Apoi, după condamnarea acestei erezii dio-prosopiste (două persoane), a urmat confundarea firilor Domnului. Această concepție s-a regăsit prima dată la Apolinarie, fiind condamnat la Sinodul II Ecumenic (381) în plină controversă trinitară. Cum acest Sinod nu a fost recunoscut la anvergura sa decât după al IV-lea Sinod, așa se explică prelungirea disputei prin monofizitismul lui Eutihie și Dioscor. Ulterior, cu implicații politice, dezbaterile și conflictele teologice au luat forma monotelismului, care încerca să unească cele două firi ale lui Hristos măcar prin aceeași singură lucrare.
Toate aceste nuanțe ale rătăcirii încearcă să dea sau să păstreze ceva dintr-o explicație mitologică asupra întrupării Mântuitorului, adică unirea dumnezeirii Lui cu firea umană. Pe când teologia ortodoxă a subliniat un adevăr exprimat încă de Sf. Irineu (sec. II) și dus mai departe de Sf. Atanasie cel Mare: ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit și, de aceea, Hristos S-a făcut om deplin, fără să înlocuiască ceva din natura umană cu ceva din cea divină.
Sinodalitatea Bisericii
Deși Sinoadele Ecumenice au fost convocate abia la ordinul împăraților după libertatea creștinismului, condamnările cu valoare ecumenică nu au început de atunci. Acest fapt este atestat de diferite canoane ecumenice ce prevăd primirea prin botez sau mirungere a diferitor eretici osândiți anterior. Acesta este un indiciu că exista deja o linie de urmat în toată Biserica pentru diferite rătăciri, căci nu se dau prescripții de primire pentru ereticii proaspăt excomunicați.
Dar există și relatări despre Sinoade cu valoare ecumenică. Spre exemplu, condamnarea lui Pavel de Samosata a fost pronunțată după două Sinoade adunate în Antiohia (264 și 269), la care au participat și episcopi din alte ținuturi. Atunci a fost înregistrată și intervenția Bisericii din Roma pe lângă împăratul Aurelian pentru a-l alunga din scaun, fapt ce indică receptarea ecumenică a condamnării.
Dar au mai fost Sinoade întrunite pentru condamnarea montaniștilor sau pe alte teme de credință chiar și până la legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin. Detalii găsim în activitatea Sf. Ciprian al Cartaginei despre Sinoade adunate pe teme felurite, dintre care condamnarea și receptarea ereticilor a fost una de căpătâi.
Condamnarea sinodală și stingerea ereziilor
Deși condamnate sinodal de Biserică, multe erezii nu s-au stins decât după ceva timp sau se păstrează până astăzi în structuri concurente. Cu toate acestea, deciziile luate în privința lor au marcat un punct important.
Organizarea Bisericii este de așa natură, că este necesară o condamnare sinodală a ereziilor și ereticilor și eradicarea lor se produce arareori de la sine. Se cunosc câteva rătăciri care s-au stins fără o excomunicare explicită, cum ar fi hiliasmul (combătut indirect la pachet ca element în cadrul altor erezii), antropomorfismul (inițial condamnat oficial, dar reînviat și stins, se pare, de la sine sau în tumultul confruntărilor teologice cu ereziile) și teoria despre împărtășirea cu Hristos mort și Care învie în cel ce primește Sfintele Taine (sec. XI, reapărută în vremea colivazilor). Foarte posibil că sunt mai multe erezii care s-au evaporat cu timpul, fără condamnare oficială.
Pe de altă parte, organizarea ierarhică a Bisericii cere intervenția episcopatului și hotărâri sinodale în privința ereziilor. Nu este posibilă, pe de o parte, anatematizarea lor numai prin intermediul credincioșilor de rând, iar pe de altă parte, se presupune că factorii de decizie abilitați și competenți sunt episcopii. Cu toate că de multe ori înșiși ierarhii și chiar Patriarhii au devenit eretici, nu se poate trece și strica ierarhia din acest motiv. Ci poporul credincios trebuie să susțină o funcționare corectă și pe verticală.
Din aceste motive, nu doar că ereziile au fost condamnate tot mai greu la nivel sinodal, dar hotărârile luate au necesitat timp și luptă pentru a fi aplicate. Așa se face că arianismul a fost condamnat din fașă, dar a fost înlăturat foarte greu. Episcopii Eusebiu de Nicomidia și Cezareea au încercat să organizeze cu puterea imperială Sinoade care să răstoarne pe cel de la Niceea. De aceea era nevoie să fie înlăturat mai întâi Sf. Atanasie cel Mare de pe scaunul Alexandriei. Toate aceste încercări ale lor și ale urmașilor arieni au fost contracarate de Sfinții Părinți din acea vreme, printre care Sf. Vasile a ocupat un loc de frunte prin eforturile sale diplomatice și teologice. Distincția între Biserică și grupările ariene a fost clară mereu, dar luptele au condus la diferite confuzii și răsturnări de situație, trădări și tulburări felurite.
Sinodul III a marcat sfârșitul nestorianismului după doar 3 ani, însă a fost urmat de polemici intense și evoluții importante. Sf. Chiril al Alexandriei a ajuns la un acord teologic cu Ioan al Antiohiei, care explica mai bine dogma întrupării decât formulările de la Efes. Așa se face că discordiile au persistat și a fost necesară întrunirea Sinodului IV Ecumenic la doar 20 de ani, după ce între timp avuseseră loc câteva Sinoade tâlhărești și confruntări urâte între Arhimandritul Eutihie (din Constantinopol), susținut de Dioscor al Alexandriei, și episcopii ortodocși.
Însă nici hotărârea de la Calcedon nu a fost receptată peste tot, ci au persistat tot felul de poziționări și negocieri teologice, influențate chiar și de factorii politici. Așa se face că a fost nevoie de Sinodul V care nu a făcut decât să confirme din nou deciziile calcedoniene.
Nu în ultimul rând, monotelismul a fost o formă mai complexă de perpetuare a monofizitismului și a avut nevoie de o perioadă mai mare (de 50 de ani) până la proclamarea condamnării oficiale la Sinodul VI Ecumenic. Această decizie a fost receptată masiv, deși a cunoscut perioade de oscilație și chiar de Sinoade tâlhărești care au dorit să o răstoarne, cum a fost cazul cu decizia la care a participat Sf. Andrei Criteanul, care s-a pocăit de fapta sa și a scris pentru aceasta Canonul cel Mare.
Anvergura ereziilor
Dincolo de condamnările sinodale, este de remarcat că acestea nu au constituit un punct magic. Mai mereu ereziile s-au reinventat chiar și după osândirea lor. Așa s-a întâmplat și cu iconoclasmul, care a cunoscut o a doua fază după Sinodul VII. Dar, mai rău, avem și astăzi în desfășurare papismul (catolicismul), deși este anatematizat solemn, precum și așa-zisele Biserici Orientale sau ante-calcedoniene.
Așa se face că scopul principal avut în vedere pentru combaterea unei erezii nu este doar condamnarea sinodală, ci înstăpânirea dreptei credințe, formularea unui dreptar sănătos și implementarea lui administrativă. Însă acest lucru este cu atât mai anevoios cu cât ereziile confruntate sunt mai persistente, mai persuasive, mai adaptate la specificul vremii.
Spre exemplu, teologia Sf. Chiril al Alexandriei și personalitatea lui au constituit combustibilul pentru monofizitism, deși el încă din viață a combătut acele devieri. Dar împotrivirea sa față de Nestorie a fost instrumentată pentru a duce lucrurile în extrema opusă. Astfel, s-a creat cadrul pentru o erezie cu rădăcini și pretenții patristice, mai greu de combătut.
Influența și presiunea musulmană a forțat pe împărații bizantini să adopte o poziție iconoclastă, de împotrivire față de cinstirea icoanelor. Cadru perfect de manevră pentru o erezie.
Un alt exemplu este civilizația francă, ce a favorizat ruperea Apusului de Bizanț și de Ortodoxie. Practic, regii din Franța și ulterior Germania au promovat o altă direcție bisericească și o altă cultură teologică. Aici trebuie remarcat faptul că Părinții Bisericii au încercat să evite o ruptură și au reușit să amâne acest lucru pentru câteva secole. De la Sinodul din 879-880 din vremea lui Fotie a fost evitată pronunțarea unei condamnări nominale asupra episcopilor franci, însă aceasta a fost de neocolit începând cu 1009 și mai hotărât după 1054 (Marea Schismă).
Nu în ultimul rând, protestantismul a produs o nouă falie pe fondul rătăcirii papiste, care nu mai oferea răspunsuri vii la frământările religioase ale societății și a lăsat loc liber la mai multă erezie. Pentru că antidotul este doar credința sănătoasă, vie, insuflată.
Așadar tiparul ereziilor este să infesteze cu diferite devieri care se mulează pe contextul fiecărei epoci și care provin din înclinația spre mitologie, ezoterism, spre explicații religioase facile și fabulația minții pe fondul lipsei de angajare în credința adevărată, sinceră, fără vicleșug.
Astăzi asistăm la răspândirea sincretismului religios, a concepției că toți avem același Dumnezeu, că toate religiile au ceva în comun, că toți suntem frați spirituali. Originea creștină a acestui curent este din reforma protestantă și mai ales neo-protestantismul divizat interior, care are nevoie de o unitate călduță, fiind sătul de împărțiri fără număr și fără sens. Acest curent este dublat de teoriile ezoterice orientale, care fac un melanj religios din orice cultură teologice pentru a câștiga mai mulți adepți.
Din nefericire, Ortodoxia este angajată în acest păienjeniș religios prin aderarea la mișcarea ecumenică. La baza acestui demers stă o abordare omenească, o teologie a rațiunii căzute, o viziune pământească asupra credinței și înlăturarea sau uzurparea miezului isihast al Ortodoxiei autentice. Teoriile lui Ziziulas, ale lui John Meyendorff, Schmemann, dar și scăpările unor teologi renumiți precum Sf. Dumitru Stăniloae și Sofronie Saharov și George Florovski. Fermitatea și consecvența Sf. Iustin Popovici, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob sau Filotei Zervakos (printre mulți alți Părinți și Sfinți contemporani) au nevoie de mai mult pământ fertil pentru a conduce la o condamnare oficială a ecumenismului (precum cea a ROCOR 1983), cu atât mai mult pentru întărirea dreptei credințe și dărâmarea idolilor eretici deja consacrați ai confuziei religioase ce domină lumea de astăzi.
Deși confruntarea cu ereziile va fi până la sfârșitul lumii deoarece mereu vor exista rătăciri, este necesară condamnarea oficială și poziționarea explicită a Ortodoxiei pe temele de credință în care este atacată. Pe de altă parte, dacă origenismul, ereziile hristologice și toate celelalte au avut un așa mare impact asupra Bisericii, nu ne putem aștepta ca ecumenismul/sincretismul să fie combătut mai rapid și mai ușor.
În final, nu trebuie omis faptul că reacțiile schismatice din ultimul veac își au și ele rolul lor dăunător. Zelotismul calendarist a creat deja un reflex rău de îndârjire și izolare fanatică ce ignoră modul de funcționare ierarhic al Bisericii, impunând linii dure prin forțarea notei și ținerea cu dinții, nu cu inima la mărturisirea formală a credinței. Precum în trecut duhul schismatic reprezenta o rigiditate din orgoliu, ca pe vremea lui Novațian (catarii), a quartodecimanilor, a studiților, în zilele noastre asistăm la neputința unora de a se opune ortodox rătăcirilor din Biserică și formează grupări zelotiste separate, de obicei de factură stilistă. În felul acesta avem polarizări la extremele ereziei (ecumeniste) și schismei (zelotiștii de orice factură), fiind greu de păstrat linia predaniei patristice autentice între cele două.
Nădejdea este că mereu Domnul are oamenii Săi credincioși, care păstrează în inimi curate adevărul mântuitor și el va birui atât la nivel bisericesc instituțional, cât și pe plan duhovnicesc în cât mai multe suflete.
Acum 10 ani, pe 19 iunie 2016, au debutat sesiunile Sinodului din Creta în lipsa a 4 Biserici Locale; rușii, bulgarii, georgienii și antiohienii au refuzat participarea. Necesitatea efectivă a întrunirii a apărut după introducerea calendarului îndreptat după Conferința din 1923 pentru reglementarea acestei chestiuni, însă adevărata intenție poate fi detectată mai dinainte. Așadar aproximativ un secol de pregătire a terenului.
Indiciile ne duc la concluzia că adevărata miză pentru adunarea laolaltă a Bisericilor Ortodoxe Locale a fost mereu înscrierea pe o direcție ecumenistă. Deși nu se poate afirma categoric acest lucru, suspiciunile absolut rezonabile sunt confirmate de înlănțuirea evenimentelor. Astfel, factorul declanșator pentru convocarea Sinodului a fost adoptarea calendarului îndreptat, după cum am menționat. Însă ideea adaptării lui la cel gregorian a fost exprimată cu ceva ani înainte de Patriarhia Ecumenică în Enciclicele emise in anii 1902 și 1920. Având în vedere că acele texte făceau corelația între deschiderea Ortodoxiei către eretici (ecumenism) și pasul de bună-voință în această direcție prin corelarea sarbatorilor cu catolicii (schimbatea calendarului), iar pe de altă parte că subiectul central de pe ordinea de zi a fost fix angajarea în mișcarea ecumenică, concluzia logică ar fi aceea că de la început obiectivul a fost oficializarea participării la organismele ecumeniste.
Fără a intra aici din nou în detalii legate de acest subiect, care a fost intens abordat, este de reținut faptul că ecumenismul a ținut capul de afiș al preocupărilor din 2016. Cu toate că discuțiile pe această temă s-au rezumat doar la ultima zi a săptămănii de sesiuni, acestea au fost cele mai intense și documentul final a fost cel mai contestat. De altfel, dezbaterile s-au axat asupra lui atât înainte, cât și după aceea. Însă tactica organizatorilor și susținătorilor este de a diminua importanța lui și a distrage atenția probabil pentru a fi acceptat mai ușor.
Poziționarea oficială a Patriarhiei Române
Articolul dedicat Sinodului din Creta din Ziarul Lumina, semnat de pr. Viorel Ioniță, participant chiar la lucrările lui, menține aceeași linie de abatere a atenției de la punctul real de interes. Pentru aceasta reia ideea că documentele din 2016 nu au caracter dogmatic, deși relațiile ecumeniste cu ereticii țin de ecleziologie, adică de definirea Bisericii. Și bineînțeles că acesta este un punct dogmatic.
Interesant este faptul că pr. Ioniță aduce în discuție pentru prima dată oficial faptul că „deciziile (luate) sunt contextuale și pot fi corectate de un sinod următor”, deși în alt loc revine de la posibilitatea îndreptării la linia oficială a explicitării: „unele formulări ar putea fi mai bine exprimate”.
Ciudată este teoria că acceptarea oricărui Sinod și statutul său normativ intervin numai după receptarea panortodoxă. Cumva Sinodul cretan este plasat sub semnul întrebării pentru a liniști spiritele pentru moment față de abaterile sale. Pe de altă parte, criteriul validării este mutat de la conștiința dogmatică a membrilor Bisericii la un plan oficial și formal. În acest sens, este de amintit că, deși Sinodul I Ecumenic, spre exemplu, a fost respins mulți ani de arienii din acea vreme, Sfinții Părinți de atunci, cum ar fi Sf. Atanasie și Vasile cel Mare și toți drept-credincioșii, îl considerau indiscutabil. Pe de altă parte, Sinoadele tâlhărești au fost înfruntate și combătute din primele clipe de către mărturisitorii ortodocși.
Așadar ideea că deciziile unui Sinod sunt normative abia după receptarea oficială și stingerea disputelor din jurul lui este manipulatoare. Atenția este mutată de la importanța hotărârilor și învățăturilor ortodoxe pentru mântuire la nivelul administrativ bisericesc. Altfel spus, valoarea nu ar fi dată de adevărul intrinsec și impactul duhovnicesc asupra sufletului, ci de implementarea formală și exterior-instituțională.
Această distragere are drept rezultat raportarea diferită la hotărârile sinodale. Locul responsabilității este luat de indiferență și așteptarea resemnată de a vedea cum va fi așa-zis receptat Sinodul, cum este decisă soarta lui. Reacția de primire sau combatere se dorește a fi redusă la pasivitate. Motivul simplu? Sunt ascunse trădările grave dogmatice și canonice și se dorește o docilizare a credincioșilor.
Pentru a nu reduce tonul articolului menționat doar la o îndulcire a tonului sau la o prezentare a Sinodului pentru cresincioșii de rând, nu trecem cu vederea și alte idei structurale importante. Recunoașterea lipsei unei unități pan-ortodoxe este dublată de mutarea ei la Sinaxa Întăistătătorilor din inauarie 2016, la care au participat toate Bisericile. Chiar și în acest punct inervine o dezinformare, anume că georgienii ar fi semnat toate documentele pregătitoare. Însă este știut că nu au validat pe cel despre Taina Cununiei, fapt ce ar fi trebuit să conducă la anularea întrunirii și a influențat doar absentarea acestei Biserici Locale.
Deocamdată acesta este cel mai reprezentativ punct de vedere exprimat de Patriarhia Română pe subiect la acest moment. Prin urmare, după 10 ani, avem aceeași pendulare la nivel oficial între docilizarea credincioșilor și supunerea față de direcția oficială primită de la Constantinopol sau din alte centre de comandă anti-ortodoxe.
Vocile ne-oficiale, dar ortodoxe
O discutare a Sinodului și implicațiilor lui după 10 ani am realizat-o împreună cu pr. Mihail Deliorga și pr. Claudiu Buză:
Ce aș avea eu de adăugat este că împotrivirea față de deciziile Sinodului din Creta prin întreruperea pomenirii este una modestă, insă se încadrează într-o tradiție deja formată. Atitudinea Sf. Dionisie de la Colciu, care nu a pomenit pe Patriarh la slujbe până la moartea sa, nu a fost una singulară. În Sfântul Munte au fost destui bătrâni care au trăit astfel pentru conștiința lor. Deși fără ecoul dorit pentru a determina o condamnare sinodală și decisivă, măcar există o mărturisire care să păstreze vie Orrodoxia în cadrul Bisericii.
Conform relatării de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice, la slujba de luni după Rusalii, Patriarhul Bartolomeu a făcut un apel către cele patru Biserici absente să studieze și să recunoască Sinodul din Creta. Acest fapt a fost preluat și de site-ul Jurnaliștilor Ortodocși (din Ucraina) într-un articol, cu trimitere la sursa primară.
„Această unitate a evidențiat-o Sinodul din Creta, în pofida absenței, efectiv în al doisprezecelea ceas, a patru Biserici Ortodoxe Autocefale. Acestor Biserici și fraților Întâistătători ai lor le adresăm chemarea de a studia din nou cele șase texte-hotărâri ale Sinodului, precum și Enciclica și Mesajul acestuia și de a trece la adoptarea lor sinodală. Acest act constituie singurul răspuns potrivit și expresia cuvenită a respectului față de eforturile reprezentanților și ale înaintașilor lor, precum și față de jertfele de-a lungul deceniilor la care ne-am supus toate Bisericile Ortodoxe, având în frunte Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos, care își înțelege prerogativele nu ca privilegii, ci ca responsabilități de slujire jertfelnică pentru unitatea și statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Slujirea, sfințirea și mântuirea tuturor celor care, în felurite chipuri, sunt „osteniți și împovărați” reprezintă rațiunea existenței Bisericii-Mamă a Constantinopolului.
Sfântul și Marele Sinod, prin harul și bunăvoința lui Dumnezeu, s-a realizat și constituie deja un fapt istoric, pentru care ne lăudăm și Îl slăvim pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților. …”.
Portalul grecesc al Mănăstirii Vatopedi, OrthodoxiaNewsAgency, a dedicat un articol amplu ce relatează de la fața locului slujba din Fanar cu toate momentele importante, cu filmare și numeroase fotografii. Curios lucru este că în șirul imaginilor de la fața locului este prezentată și o icoană dubioasă cu Sfânta Treime ce încoronează pe Maica Domnului, care nu respectă cerințele autentic ortodoxe.
Nota noastră: Se poate afirma că majoritatea Patriarhilor predecesori din Fanar din ultimul veac s-au jertfit pentru scopul întrupat în Sinodul din Creta (2016), anume reconfigurarea Ortodoxiei după un model ecumenist și sub stăpânirea fanariotă de tip papist. Dar a pune pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale Ortodoxe sub aceeași caracterizare ar fi o nedreptate. Spre exemplu, este știut că Biserica Georgiei a refuzat în mod explicit participarea încă de la început, de când s-a stabilit data convocării. Și evident că decizia de a absenta a fost motivată de fiecare din cele patru Biserici. Dar discursul acesta mincinos nu poate convinge în mod onest, cînd măsluiește lucrurile și vorbește nonșalant despre unitate acolo unde dezbinarea este evidentă și e promovată chiar de cei care fac apel la înțelegere.
Mai trebuie observat că în discursul Patriarhului s-a strecurat și un adevăr. El vorbește despre jertfa depusă de-a lungul deceniilor de înaintași, dar aceasta înseamnă că jertfa Sfinților de sute și chiar de două mii de ani este uitată prin noua istorie care se vrea scrisă prin reprezentanții fanarioți. Asistăm la un efort disperat și înfricoșător de a împinge Ortodoxia pe o pantă diferită, dictată de interese străine. Acesta este o lucrare de decenii, chiar de o sută de ani, dar străină de Evanghelie.
Este adevărat că Biserica Rusă, spre exemplu, a hotărât că se va pronunța asupra documentelor cretane în viitor, după ce le va studia. Și se pare că nu se grăbește nici după 10 ani. Însă cel puțin Bisericile Georgiei și Bulgariei s-au pronunțat oficial că textele sunt eretice. Oare acest lucru nu ar trebui să conducă la o dezbatere și discuție mai amplă, cu deschidere din ambele părți, nu doar dinspre cei absenți? Cu siguranță ar fi necesară o reevaluare a documentelor și din partea celor ce le-au semnat având în vedere că au stârnit numeroase controverse și cei mai de seamă teologi s-au poziționat împotriva lor, fiind în contradicție cu tradiția dogmatică ortodoxă.
Deja ar trebui să ne obișnuim cu faptul că Patriarhia Ecumenică va împinge constant lucrurile în direcția agendei pe care o urmărește, după cum a procedat și în trecut, din 1902 și 1920 (primele Enciclice oficiale de promovare a ecumenismului), 1923 (Conferința ce a adoptat schimbarea calendarului iulian), 1948 (intrarea în CMB ca membru fondator) și după cum merge consecvent pe calea ecumenismului pentru a fi impus tuturor ortodocșilor. Și, evident, această direcție este impusă din exterior, de foruri străine Bisericii, din partea protestanților, masonilor și factorilor politici, după cum s-a văzut chiar și la înfăptuirea schismei din Ucraina cel mai recent.
În fața acestor presiuni politice și încăpățânate, singurul răspuns adecvat cu adevărat este rămânerea statornică în credință și ferirea de a trata dogmele și învățăturile ortodoxe în mod politicianist, lumesc și denaturat, ci cu frică de Dumnezeu, cu fidelitate față de tradiția sfântă patristică și cu mare cutremur pentru mântuirea sufletelor noastre. Cu aceasta suntem datori noi, toți credincioșii, dar îndeosebi ierarhii și responsabilii de rang înalt, care dau mai greu răspuns în fața dreptului Judecător.
Până la vremuri mai bune, să înțelegem că trăim momente de apostazie dispuse de sus, dar la care nu trebuie să ne aliniem noi, chiar dacă cei din jurul nostru se supun din frică, din neputință, din necredință, din interese sau din alte slăbiciuni. Trebuie să existe și erezii, ca să se vădească credința noastră dacă le primim sau le înfruntăm cu bună-credință.
Într-adevăr, articolul din Crez care delimitează Biserica în opoziție cu ereziile este definirea sa ca sobornicească/catolică. Dintre cele patru atribute trecute în Simbol, nu faptul că e una, adică unică, deranjează, ci faptul că e integră și deplină, adică sobornicească și catolică. Altfel spus, în interiorul său nu există diviziuni, structuri ecleziastice aflate în disensiune și lipsă de comuniune.
Postarea cu îndemnul și sugestia lui Adrian Papahagi de a traduce prin „universală” termenul „καθολική” a fost remarcat de mai multe publicații și, într-un final de Patriarhie. Probabil pentru că este portavocea unor interese importante, el fiind și cel care a susținut nu demult trecerea la calendarul gregorian pentru a ne uni mai ușor cu papistașii. Chiar cred că reprezintă o masă destul de mare de oameni care-și doresc acest lucru fie din interese politice și religioase, fie din ignoranță și mimetic, pentru că așa ar fi frumos.
Bineînțeles că traducerea sugerată este pusă tot în legătură cu scopuri teologice și bisericești majore, cum ar fi unirea Ortodoxiei cu catolicismul și confesiunile occidentale în general. De altfel, „unificarea Bisericii” este scopul declarat al mișcării ecumenice. Deși o teorie destul de complicată, iată că poate fi prezentată pe înțelesul tuturor de alde Papahagi: să rupem barierele dintre noi, care fac ca unitatea internă (catolicitatea/sobornicitatea/integralitatea/universalitatea) a Bisericii să fie ruptă.
Sensul autentic al catholicității Bisericii
Această perspectivă este diferită de viziunea ortodoxă exprimată în Crez, conform căreia, de fapt, ereziile și schismele sunt în afara Bisericii universale/catolice/sobornicești. Cel mai limpede exprimă acest adevăr Sf. Chiril al Ierusalimului în a 18-a sa Cateheză pentru cei ce se botează. Redau mai jos paragrafele care interesează cel mai mult, preluate din ediția românească a Catehezelor sale, cu o traducere revizuită pe alocuri după textul original grecesc:
„Biserica se numește sobornicească pentru că se întinde peste toată lumea, de la un capăt al pământului până la celălalt și pentru că învaţă sobornicește și fără de lipsă toate dogmele care trebuie să vină la cunoașterea oamenilor, despre lucrurile văzute și nevăzute, cereşti şi pământeşti; și pentru că supune bunei-credinţe tot neamul oamenilor, conducători şi conduși, învăţaţi şi neînvăţaţi; și pentru că vindecă și tămăduiește în general orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi trup şi pentru că a agonisit în sine tot felul de virtuţi în fapte şi în cuvinte şi în tot felul de harisme duhovnicești.”
Câteva rânduri mai jos Sf. Chiril dezvoltă ideea diferenței dintre Biserica adevărată, definită drept sobornicească, și celelalte grupări eretice, sectare:
„Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi structurile celor răi, a ereticilor, adică a marcioniţilor, maniheilor şi a celorlalţi, sunt biserică; de aceea ți s-a predat acum fără greșeală credința în: „întru una, sfântă, sobornicească Biserică”, ca să fugi de structurile lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică, în care ai şi fost renăscut. Când te duci în vreun oraş, nu întreba numai: „Unde este casa Domnului?” – căci şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească peșterile lor case ale Domnului -, nici nu întreba numai: „Unde este biserica?”, ci: „Unde este biserica sobornicească?”. Acesta este numele specific al mamei noastre a tuturor.”
Traducerea cuvântului καθολική
Mai adaug aici că termenul grecesc καθολική a fost utilizat în diferite contexte care denotă înțelegerea de universală, întreagă, plenară, cuprinzătoare. Spre exemplu, adesea se vorbește de Biserica καθολική a alexandrinilor sau a unei cetăți anume. Din aceste formulări se vede că s-a ajuns la o înțelegere tehnică a cuvântului, desemnând o anumită Biserică, cea deplină, chiar dacă ne-am referi doar la comunitatea dintr-un anumit spațiu geografic. De asemenea, același atribut este asociat Judecății de Apoi (universale), epistolelor generale din Noul Testament (ale Sf. Petru, Iacov, Ioan, Iuda), dar și credinței ortodoxe. Ba chiar Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre virtutea deplină/generală. De aceea consider că sensul de bază este amplu, anume calitatea de a fi deplin, cuprinzător și fără lipsă. Ba chiar putem vorbi de un termen tehnic ce nu poate fi tradus printr-un singur cuvânt în limba română.
Din nefericire, opțiunea pentru „sobornicească” duce cu gândul mai mult la faptul că Biserica Ortodoxă este organizată și funcționează sinodal. Însă această alegerea a fost făcută în limbile salvă și română în cunoștință de cauză tocmai pentru a evita confuziile care s-ar putea produce în popor în legătură cu natura catolică a Bisericii. Până la urmă, nu este o soluție chiar rea.
Așadar pr. Adrian Agachi a exprimat fidel credința ortodoxă în postarea sa. În plus, sunt de acord cu faptul că termenul „sobornicească” este deja intrat în .patrimoniul Ortodoxiei românești și nu poate fi schimbat după bunul plac al oricui. În contextul actual, când papistașii își arogă denumirea de catolici, este greu de utilizat acest termen fără a genera diverse confuzii. La fel, cuvântul „universală” nu exprimă fidel sensul original al cuvântului, după cum s-a văzut la Sf. Chiril spre exemplu.
Crez ortodox în literă, dar nu și în faptă?
Totuși se ridică întrebarea: Cum de nu sunt taxați măcar în același fel cei care atacă din interior Ortodoxia? Spre exemplu, Mitropolitul Nifon, ca reprezentant al BOR pe relații externe, a exprimat idei cu totul neortodoxe în mesajul său adresat la Adunarea Generală de la Busan (2013) a CMB și a reafirmat aceleași lucruri acum câteva zile, când a primit o delegație a aceluiași Consiliu. Oare el are dreptul să implice BOR în acțiuni străine de credința cea dreaptă? Nu ar trebui să fie tras la răspundere, să i se ceară socoteală pentru declarațiile făcute fără acoperire în teologia ortodoxă?
Amintesc că declarațiile Mitr. Nifon au fost criticate de teologi greci precum Dimitrios Tselenghidis, dar și de cinci episcopi tot din Grecia. Însă nu a existat nici o reacție de sancționare sau măcar retractare din partea sinodalilor români.
Oare ar trebui să ne mulțumim cu păstrarea traducerii nealterate a Crezului, fără aplicarea lui adecvată? „Înfățișarea adevăratei credințe” (2Tim. 3: 5) este suficientă pentru mântuire și pentru buna funcționare a Bisericii? Sau poate ascunde cumva o trădare de același soi, dar mai puțin vizibilă pentru a înșela pe cei neștiutori și neatenți.
Nu e de mirare că s-a ajuns chiar și la nivel oficial această concepție greșită despre Biserică să fie adoptată la Sinodul din Creta. Cum am putea să avem pretenția ca Mitr. Nifon să fie sancționat acum, dacă nu a fost făcut acest lucru în 2013, când încă nu se făcuse pasul spre parafarea ecumenismului în cadru sinodal în 2016?
Totuși mărturisirea și trăirea credinței ar trebui să fie la un alt nivel, nu doar de fațadă. Pentru a birui moartea, diavolul și păcatul e nevoie să ne ținem de dreapta credință cu convingere, ca de ceva dătător de viață, cu frică și cutremur, nu ca de o piesă de muzeu.
Copilul meu, să ştii că, în zilele de pe urmă, așa cum spune Apostolul, vor veni vremuri grele (2 Timotei 3, 12-13). Şi, pentru că evlavia oamenilor va scădea, vor izbucni in Biserică erezii şi schisme, iar pe tronurile episcopale şi în mănăstiri, după cum au prezis Sfinţii Părinţi, nu vor mai fi oameni experimentați şi pricepuţi în lupta duhovnicească. Din pricina aceasta, ereziile se vor răspândi pretutindeni şi îi vor înşela pe mulţi. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu vicleşug pentru a-i pleca şi pe cei aleşi spre erezie.
El nu va respinge în chip vădit dogmele referitoare la Sfânta Treime, la dumnezeirea lui Iisus Hristos, la Maica Domnului, ci va începe să răstălmăcească pe neobservate învățătura Bisericii transmisă oarecând de către Sfinţii Părinți şi primită de la Sfântul Duh, schimbând astfel însuşi duhul şi rânduielile ei. Iar aceste şiretlicuri ale vrăjmaşului vor fi remarcate doar de câţiva, de cei mai iscusiţi în viaţa duhovnicească.
Ereticii vor pune stăpânire pe Biserică, vor aşeza peste tot slugile lor, iar cucernicia va fi trecută cu vederea. Dar Domnul nu va îngădui ca slujitorii Lui să rămână lipsiți de apărare și în necunoştinţă. El a spus: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Aşadar trebuie şi tu să te străduiești a-i deosebi după faptele lor pe eretici de păstori. Căci ei sunt niște tâlhari de suflete care jefuiesc turma duhovniceasca şi unii ca aceştia vor intra în staulul oilor – Biserica – „sărind gardul”, după cum a zis Domnul, adică vor pătrunde într-un mod nelegiuit, folosind violenţa şi călcând legile lui Dumnezeu. Domnul Însuși îi numeşte tâlhari (Ioan 10, 3).
Într-adevăr, primul lucru pe care îl vor face va fi să-i persecute pe adevăraţii păstori, să-i bage în închisori şi să-i trimită în deportări, căci, fără a înfăptui aceste grozăvii, nu vor putea să le fure oile. De aceea, fiule, când vei vedea că este nimicită dumnezeiasca orânduire a Bisericii, tradiţia Sfinţilor Părinţi şi rânduiala aşezată de către Dumnezeu, să ştii că ereticii deja au apărut, chiar dacă uneori îşi vor ascunde nelegiuirea şi ne vor denatura credinţa pe nesimţite pentru a izbuti mai lesne să-i înşele şi să-i ademenească în plasele lor pe cei lipsiţi de experienţă.
Prigoana aceea se va face nu doar împotriva preoților, ci şi împotriva tuturor robilor lui Dumnezeu, căci demonul, care este conducătorul ereziei, nu îngăduie cucernicia. Recunoaşte aceşti lupi în haine de oaie după năravul lor plin de trufie, după iubirea de slavă deşartă şi de stăpânire, ei vor fi clevetitori şi trădători, semănând duşmănie și răutate. Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt smeriți, iubitori de fraţi şi ascultători faţă de Biserică.
Va veni o mare asuprire din partea ereticilor și asupra călugărilor. Iar viaţa noastră monahală va fi atunci ponegrită: mănăstirile vor sărăci, călugării se vor împuțina, iar care vor rămâne vor avea de suferit chinuri. Cu toate acestea, cei ce vor urî viaţa monahală şi vor fi cucernici doar la arătare se vor strădui să îi atragă pe călugări de partea lor, promiţându-le ocrotirea şi bunurile lumești, iar pe cei nesupuşi ameninţându-i cu surghiunul. Din pricina acestor ameninţări, cei slabi de înger vor fi atunci într-o mare deznădejde, dar tu, fiule, dacă vei trăi până în acele vremuri, bucură-te, căci atunci cei drept-credincioși, chiar de nu vor da dovadă de alte virtuți, vor dobândi cunună pentru singur faptulcă au rămas statornici în credință, după cuvântul Domnului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).
Teme-te de Domnul Dumnezeu, fiul meu, teme-te să nu pierzi cununa pregătită ție, teme-te ca nu cumva să fii desprins de Hristos spre a fi aruncat în întunericul cel de mai dinafară și în chinurile cele veșnice. Să stai neclintit și cu bărbăție în credința Ortodoxiei și, dacă va fi de trebuință, să înduri bucuros surghiunul şi alte necazuri, căci Domnul și Sfinţii Săi Mucenici şi Mărturisitori vor fi cu tine: ei vor privi cu bucurie la faptele tale.
Dar vai de călugării din acele zile, care şi-au agonisi avuţii şi bogăţii şi, de dragul unui trai liniştit, vor fi gata să se supună ereticilor. Ei îşi vor adormi conştiinţa, zicându-și: „Dacă vom apăra şi vom salva mănăstirea, Domnul ne va ierta”. Nefericiţii şi orbiţii! Ei nu se vor gândi că, odată cu erezia, va intra şi demonul în mănăstirea lor, şi atunci aceasta nu va mai fi un lăcaş sfânt, ci va deveni o simplă zidărie din care se va îndepărta harul. Însă Dumnezeu este mai puternic decât vrăjmaşul şi nu-i va lepăda niciodată pe slujitorii Săi. Iar mănăstirile adevărate vor dăinui până la sfârşitul veacurilor, doar că îşi vor alege pentru sălăşluire locuri pustii şi depărtate de ochii lumii.
Dar să nu te înfricoşezi de necazuri, ci să te temi de erezia păgubitoare de suflete, pentru că aceasta dezbracă pe om de har şi îl va despărţi de Hristos, întrucât Domnul a poruncit ca orice eretic să fie socotit ca un păgân și vameş (Matei 18, 17). De aceea, fiule, întăreşte-te în har prin Iisus Hristos, sârguieşte-te cu bucurie a săvârşi faptele mărturisirii și îndură suferinţele ca un bun ostaş al lui Hristos (2 Timotei 2, 1-2), Care a zis: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10). A Lui să fie cinstea, slava şi stăpânirea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.
(Fragment de la Starețul Anatolie cel Bătrân de la Optina (+1894) preluat din cartea Am văzut sfârșitul lumii. Mărturisirile unui stareț care a trăit o sută de ani, vol. 1)
Deși primirea Papei și cinstirea Sinodului I Ecumenic (325) s-au dorit a se ține în luna mai, evenimentele s-au derulat cu întârziere, zilele trecute, spre indignarea ortodocșilor drept-slăvitori și treji. A fost o reînnoire a trădării de credință ca acum 60 de ani, când Patriarhul de atunci Atenagora a primit pe Papa Paul al VI-lea pentru a ridica reciproc anatemele. Sperăm că ecoul este mai slab, dar nu de ignorat.
Participanți
Ca joc important de culise, este de notat că la venirea Papei o absență importantă a fost cea a Patriarhului Ierusalimului. Patriarhul Teofil nu a onorat cu prezența invitația făcută acum o lună în termeni imperativi: „Este de neimaginat ca urmașul lui Iacov, fratele Domnului, să fie absent” de la „responsabilitatea istorică” a „unirii tuturor”. Scopul de a aduce laolaltă pe conducătorii celor 5 Patriarhii străvechi (Pentarhia de odihioară), Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, nu a fost atins. Din fericire, a venit doar Patriarhul Teodor al Alexandriei și din nefericire celelalte două Biserici importante au trimis totuși delegați.
În fapt, vechea Pentarhie este compusă astăzi din Biserici ce și-au pierdut fie chiar credința dreaptă (Roma), fie impozanța dată de numărul credincioșilor și de locul în societate. În plus, lumea greacă (Fanarul și Alexandria) se află într-un conflict deschis și nefast cu Moscova pe problema schismei ucrainene. Din fericire, Ierusalimul, deși compus tot din greci, nu se aliniază poziției Patriarhiei Ecumenice.
În felul acesta, este evitată o implicare masivă a Ortodoxiei prin Biserici Locale numeroase în acțiuni unioniste cu catolicii. Din nefericire, nu avem parte nici de o reacție de împotrivire din partea lor, ci de o neputință complice.
Declarația comună Papa-Patriarh
În ajunul praznicului Sf. Apostol Andrei, într-un cadru festiv, Patriarhul Bartolomeu și Papa Leon au semnat o declarație comună, în care au fost atinse anumite puncte: Paștele comun, dorința de unire bisericească și dialog ecumenic, comemorarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic, Crezul „comun” moștenit de ortodocși și catolici, mergerea pe urmele înaintașilor (Atenagora și Paul al VI-lea) și nelipsita menționare a citatului biblic „ca toți să fie una”.
Deși Papa de dinainte, Francis, deja hotărâse că Paștile va fi sărbătorit de catolici după calendarul iulian neîndreptat odată cu ortodocșii, explorarea încă în curs a unor soluții de a sărbători împreună reprezintă un pas înapoi, de fapt, din partea Papei Leon.
Dialogul în termenii propuși este unul fals pentru că urmărește să îngroape diferențele pentru a ajunge la o împăcare forțată, exterioară. Un semn al acestei siluiri este și numirea reciprocă drept „Biserici surori” în acest document a ortodocșilor și catolicilor. În esență, dialogul nu trebuie să fie degradat la nivelul unei negocieri a credinței pentru că nu este de târguit.
Poate cel mai important lucru, Crezul stabilit la Niceea și la restul Sinoadelor Ecumenice nu este un exemplu de unire și armonie cu ereticii, ci tocmai opusul. Unitatea adevărată a Bisericii este obținută prin mărturisire ortodoxă și expulzarea celor ce dezbină împotriva dreptei credințe.
Slujba la care a fost pomenit și Papa la ectenie
În cadrul unei slujbe de primire a Papei în biserica reședinței patriarhale, s-a ținut o slujbă și mulți au remarcat faptul că a fost pomenit la ectenie de către diacon și Papa alături de Patriarh. După cât am putut înțelege din fragmentul video, este vorba despre o rugăciune pentru ambii ca să fie îndreptați pașii lor spre tot lucrul bun, nu de pomenire ca Întâistătători. Deși nepermis acest gest de normele canonice și liturgice, ca întreaga vizită a Papei, acest fapt nu pare a fi cu mult mai grav față de restul evenimentelor.
Vizita Papei – o nouă sminteală
Cu toate că eu personal trag nădejde că vizita de la Constantinopol a Papei nu va avea ecouri foarte grave, cum se contura odată cu aniversarea ecumenistă a Sinodului de la Niceea, evenimentul este unul nefast și îndătinează și ne obișnuiește cu răul încălcării canoanelor ce interzic relațiile amicale și liturgice cu ereticii. Participarea la Liturghie și sărutarea păcii deja nu mai miră pe nimeni.
Deși vizite ale Papei au fost făcute și în alte Biserici Locale, parcă la Constantinopol cutezanța spre gesturi de trădare a credinței este mai mare ca oriunde. Este trist să observăm că poporul este cel care mai pune frână vânzărilor de credință făcute de ierahie, dintre care fanarioții sunt cei mai lipsiți de credincioși și mai fără bariere.
Pomenirea dipticelor la Vohodul Mare de către Patr. Daniel alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Basilica)
Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost un eveniment important, un proiect lansat cu aproape un secol jumătate în urmă, întârziat, dar de însemnătate. Construirea și sfințirea unei catedrale simbol pentru români este de bun augur. Totuși este știut că nu zidurile goale ne pun în fața lui Dumnezeu, ci credința și faptele plăcute Lui. La fel cum templul zidit de iudei în vechime a fost plăcut Domnului, însă El nu locuiește în clădiri de piatră, ci în inimile care vin la El cu credință, așa și astăzi. De aceea mai mare atenție trebuie avut pentru a face ca zidurile Catedralei să exprime credința curată și smerită.
Au existat diferite critici legate de modul organizării, că nu s-a permis credincioșilor să participe la slujbă în masă, că a fost mult fast și puțină deschidere spre omul de rând, poporul pentru care s-a construit. Și acestea sunt unele indicii ale falei neplăcute lui Dumnezeu, dar mai important este faptul că invitatul special al sfințirii a fost Patriarhul Bartolomeu, cunoscut ca promotor al ereziei ecumeniste și inițiator al schismei cumplite din Ucraina, toate aflate în plină desfășurare.
Pe tema pomenirii schismaticului Epifanie de la Kiev am avut o discuție amplă în mediul online. Deși nu au fost trase concluzii categorice, au fost atinse puncte importante din cel puțin două perspective, una susținută de mine, că nu există bază canonică pentru a merge până la întreruperea pomenirii ierarhilor români în urma acestui eveniment, și una opusă, a pr. Claudiu Buză, care se întemeiază în special pe canonul 2 Antiohia.
Cei mai mulți, grosul credincioșilor români, nu sunt preocupați de subiectul acesta al pomenirii lui Epifanie la sfințire de către Patriarhul Bartolomeu, ci de formalisme, de emoții, de cârteli și chiar de superstiții banale. Din nefericire, există și practica superstițioasă păguboasă a trecerii tuturor prin altar după sfințire, o greșeală ce nu se găsește în celelalte tradiții ortodoxe, fiind practic o profanare a jertfelnicului interzisă prin canoane. Totuși subiectul bisericesc al pomenirii ar trebui să primeze față de cele enumerate mai sus.
Ce este greșit că a fost pomenit Epifanie
Situații similare, în care un ierarh a slujit cu unul din Întâistătătorii care au recunoscut pe schismaticii ucraineni, s-au mai întâmplat recent. Amintim nu doar de împrejurarea de anul trecut, când la București a slujit Arhiepiscopul Ciprului, dar există și ierarhi ciprioți care au conslujit cu Arhiepiscopul lor sau, mai ciudat, IPS Atanasie de Limassol cu Patriarhul Alexandriei. Atunci Mitropolitul cipriot s-a delimitat ulterior de gestul înșelator al oaspetelui său, susținând că pomenirea în diptice a lui Epifanie nu-l reprezintă.
Strict canonic vorbind, este greu de înțeles cum poate cineva să participe la slujba unde este pomenit Epifanie și totuși să nu-l recunoască drept episcop valid. Explicația există și a venit din partea Mitr. Serafim de Pireu când a fost și el pus în aceeași situție prin venirea Arhiepiscopului Atenei în eparhia sa. Atunci acea mișcare a fost cumva menită să-l forțeze să se dea de partea deciziei ilegale a Sinodului grec, însă acesta a ales să conslujească, dar să-și mențină linia. Justificarea sa a fost una puțin alambicată juridic pentru mințile neiscusite, însă validă. Într-un Comunicat oficial emis de Mitropolia de Pireu a fost explicat în esență faptul că decizia de recunoaștere a schismaticilor nu este validă și corectă, însă nici inexistentă. Ea nu poate fi corectată decât de un for superior, adică de un Sinod Panortodox. Până atunci, nu există contaminare prin conslujirea cu cei aflați în greșeală, deși aceștia sunt vinovați în fața lui Dumnezeu. Un singur punct ar fi discutabil în cele scrise în acel comunicat, anume că pretenția Fanarului de primat nu este doar o „chestiune de alcătuire administrativă”, ci „eclesiologia greșită” atinge dogma despre ființa Bisericii.
Ca o explicitare, actele liturgice necanonice nu aduc atingere Tainei Euharistiei și nici nu se încadrează în ea, ci sunt privite ca niște abateri omenești ce nu fac parte din esența slujbei.
În contextul nostru, știm că Patriarhia Română a refuzat să-i recunoască structura schismatică din Ucraina și aceasta este poziția ei oficială. Din păcate, nu este una mărturisitoare, fermă, pură, cum se întâmplă în alte Biserici Ortodoxe Locale, precum la bulgari, polonezi, sârbi, albanezi, totuși e în limite ortodoxe. Așadar aceasta nu poate fi răsturnată de conslujirea cu Patriarhul Bartolomeu, însă este un semnal prost transmis de acceptare și promovare a unui personaj nefast pentru Ortodoxie.
Așadar, ca o concluzie, era de așteptat ca Patriarhia noastră să fi evitat situația de a fi pomenit schismaticul Epifanie la slujba de hramul ei prin Patriarhul Bartolomeu pentru a nu da un mesaj de indiferență față de o chestiune atât de arzătoare pentru Ortodoxie la ora actuală sau chiar de partizanat și complicitate cu ingerințele fanariote din Ucraina. Mai mult, în felul acesta sunt alimentate temerile că și Sinodul nostru va ajunge la recunoașterea ingrată a schismei. Deși nu există o raliere administrativă și liturgică, totuși nu este de neglijat validarea aceasta prin jocul de imagine pentru că nu subțirimile și nuanțele juridice contează, ci mesajul care ajunge la sufletele credincioșilor.
În punctul de acum ar fi de dorit să apară o poziționare oficială de delimitare față de schisma ucraineană pentru a nu lăsa loc de interpretări. Aceasta pentru că, așa cum am scris în primele rânduri, bucuria sfințirii Catedralei ar trebui să fie ancorată prima dată în mărturisirea curată a dreptei credințe, nu în fast, fală și jocuri de putere.
Criticile nu trebuie să treacă limitele canonice
Buna rânduială bisericească trebuie respectată nu doar în direcția atenției la schisme și la participarea la ele de către ierarhie, ci și prin menținerea în limitele trasate de canoanele Bisericii atunci când protestăm justificat și necesar față de abaterile acestea cumplite de la nivel înalt.
Deși ar fi trebuit ca toată atenția noastră să se concentreze pe abaterea ierarhiei, nu putem neglija nici eventualele exagerări ale criticilor ei. Materialul video se concentrează pe această latură mai mult, a necesității sau nu a delimitării liturgice de arhiereii români.
Ce doresc să subliniez aici încă o dată sunt două lucruri:
1. Noi, clericii și credincioșii de rând, nu suntem în măsură să aplicăm pedepsele dispuse de canoane. Acest lucru îl clarifică Sf. Nicodim Aghioritul printr-o notă la canonul 3 apostolic, pe care o redau aici într-o traducere ajustată, pentru a fi mai coerentă pentru limbajul actual:
„Trebuie să ştim că epitimiile/certările pe care le stabilesc canoanele, adică: să caterisească, să se afurisească/excomunice şi: să fie anatema, acestea, după arta gramaticii, sunt la imperativ pentru persoana a treia, care nu este de faţă. La aceasta, ca să se transmită porunca aceasta, este necesar să fie de față a doua persoană. Explic mai bine. Canoanele poruncesc ca Sinodul Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi ori să afurisească ori să anatematisească pe mireni când încalcă aceștia canoanele. Însă, dacă Sinodul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea sau anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nu sunt nici caterisiţi efectiv, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Totuși sunt pasibili aici spre caterisire ori afurisire ori anatematisire, iar acolo spre dumezeiasca osândă. Precum atunci când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care a greşit, dacă sluga cea căreia i s-a poruncit nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, însă pasibil/condamnabil la bătaie. Drept aceea tare greşesc aceia fără minte care zic că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care au fost hirotoniți necanonic sunt caterisiţi în fapt. Limba ce fără minte bârfește astfel de cuvinte este împotrivitoare celor sfinte, neînţelegând că porunca din canoane, fără lucrarea efectivă a persoanei a doua, adică a Sinodului, este neîmplinită, ea nelucrând de la sine imediat şi înainte de judecată. Înșişi dumnezeieştii Apostoli se explică pe sine vădit prin canonul 46 al lor, fiindcă nu zic că îndată deja în faptă se află caterisit orice Episcop sau preot care a primit botezul ereticilor, ci poruncim a se caterisi, adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”
Râvna unora de a vedea pedepsiți sau chiar a aplica ei această sentință celor ce greșesc mi se pare nesocotită, după cuvântul de mai sus, și produce mai mare vălmășie decât abaterile pe care le critică. Pentru că în Biserică trebuie să respectăm ordinea stabilită, nu să o susținem în mod arbitrar.
Drept aceea este foarte bine să milităm pentru aplicarea canoanelor, dar nu samavolnic și anarhic, ci prin îndreptarea și revenirea la normal a ierarhiei și celor în drept.
2. În al doilea rând, trebuie înțelese corect noțiunile de acrivie/rigoare și iconomie/pogorământ. Nu e sănătos a confunda râvna, mai ales cea aprinsă și fără cunoștință, cu acrivia și nici iconomia cu delăsarea. Este foarte necesar zelul pentru credință, dar conform cu limitele canonice și cu discernământ, nu fără noimă și fără bariere, cerând sancțiuni și acțiuni dincolo de cadrul permis de Biserică.
Ca un ultim gând, mântuirea se lucrează în Biserică. Nu e suficient a fi în ea, ci a și intra în noima credinței. Foarte adesea, instituția se păstrează la un nivel foarte formal. Unii se mulțumesc cu atât, iar alții critică acest lucru ca fiind o piedică. Însă, dacă avem în vedere că Hristos a spus că mântuirea este din iudei, deși îi certa și-i acuza pe cărturari că-i fac pe ucenicii lor fii ai gheenei îndoit decât ei, înțelegem că pe pământ ne mulțumim cu cadrul general, dar avem nevoie de râvnă sfântă și pocăință pentru a ne mântui sufletele. Aceasta înseamnă îngăduință față de înțelegerile slabe ale altora, dar rigoare față de noi; ferire de sminteli și abateri, dar nu anarhie și ieșire din rânduială.
