Patriarhul Chiril al Moscovei face apel la pace în Ucraina

Imagine: Romfea.gr

Romfea.gr: Patriarhul Moscovei: „Să lucrăm la restabilirea păcii în Ucraina”

Astăzi, 17 mai 2022, Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor, a programat o intervenție pentru restabilirea păcii în Ucraina. Vorbind de la altarul Consiliului  Federal, a cerut să se facă imediat acțiuni pentru restabilirea vieții pașnice în centura operațiunii speciale militare.

„În ciuda faptului că ostilitățile încă nu s-au încheiat, este indispensabil să lucrăm pentru restabilirea vieții pașnice în Ucraina și Donbas. Sunt încredințat că rugăciunile noastre vor fi ascultate și va domni o pace mult așteptată și durabilă”, a accentuat Patriarhul Chiril.

De asemenea, Patriarhul a adăugat: „Nu am nici cea mai mică îndoială că Rusia va depune eforturile necesare pentru crearea acestei vieți pașnice în care principiul de bază va fi păstrarea unității dintre popoare, pe baza înțelegerii reciproce”.

Chiril a mai cerut de la ambele părți să respecte dreptul internațional al omului în regiunile unde există ostilități. „Încă și în împrejurările unor confruntări armate, omul trebuie să păzească demnitatea celuilalt și să se îngrijească de demnitatea oamenilor din jurul său” – a subliniat în alt punct Patriarhul Moscovei.

În final, Întâistătătorul Bisericii Rusiei a cerut ajutorul populației necombatante, respectarea celor capturați și răniți și evitarea pe cât posibil a vărsărilor de sânge.

Situația din Ucraina – pe agenda Bisericii Ucrainene. Apel la președinte să oprească ilegalitățile, condamnarea războiului și convocarea unei întâlniri cu poporul

În urma operațiunilor de război întreprinse de ruși în Ucraina, viața bisericească este și ea afectată profund. Sinodul Bisericii Ucrainene a abordat o serie de chestiuni arzătoare. Ea este la mijloc între oficialitățile locale care încearcă să o submineze și forțele ocupante, care provoacă distrugeri de vieți omenești. Se resimte nevoia unei călăuziri unitare și cât mai clare a credincioșilor care sunt asaltați cu probleme complexe generate de conflictul de pe teritoriul țării lor.

Ședința de lucru a Sfântului Sinod al BOUkr, este condusă de Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine.
Foto: news.church.ua

UJO: Este un mare păcat: Sinodul BOUkr a condamnat oficial agresiunea Rusiei

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a declarat că invazia militară a Rusiei zilnic ia viața fiilor și fiicelor Ucrainei.

Încă de la începutul ostilităților, Biserica Ortodoxă Ucraineană a condamnat agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei și a subliniat cu insistență că războiul este un mare păcat, se spune în comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adoptat în ședința din 12 mai 2022, transmite Departamentul pentru Informare și Educație al BOUkr.

Se notează că timp de aproape trei luni poporul ucrainean se apără cu înverșunare de atacul militar al Federației Ruse, care a invadat teritoriul statului nostru suveran și independent. „În fiecare zi, acest război crunt ia viețile fiilor și fiicelor Ucrainei. Flăcările războiului au străpuns inima fiecărui cetățean, mii de familii au simțit durerea arzătoare a acestei tragedii teribile. Peste cinci milioane și jumătate de ucraineni au fost forțați să devină refugiați”, se spune în comunicatul Sinodului.

BOUkr a cerut în repetate rânduri încetarea vărsării de sânge și rezolvarea conflictului cu ajutorul cuvântului, prin demararea procesului de negocieri. „Din păcate, încercările de negocieri pașnice nu au adus rezultatul dorit. Dimpotrivă, astăzi atacurile cu rachete și bombardamentele au acoperit aproape întregul teritoriu al Patriei noastre”, a constatat Sinodul.

UJO: Sinodul: BOU a susținut și va continua să susțină pe apărătorii Ucrainei

Ucraina va suporta încercări dificile, va păstra statalitatea sa, în timp ce Biserica Ortodoxă Ucraineană sprijină și va continua să sprijine pe apărătorii Ucrainei și să ofere asistență caritabilă celor în nevoie.

Declarația Sinodului accentuează faptul că Biserica Ortodoxă Ucraineană împărtășește deplin durerea și suferința poporului ucrainean.

În plus, membrii Sfântului Sinod au remarcat că 14 din cele 53 de episcopii ale BOU sunt afectate de ostilități. Sunt mai mult de 3.000 de parohii și 62 de mănăstiri pe teritoriul acestor episcopii, unde 3.500 de clerici și aproape 2.000 de monahi și călugărițe continuă să slujească chiar și când își riscă viața.

UJO: Sfântul Sinod face apel la Președinte să oprească ilegalitățile împotriva BOU

Membrii Sinodului și-au exprimat îngrijorarea cu privire la incidența crescândă a incitării la ură și dușmănie la nivel religios în Ucraina. De exemplu, au fost depuse proiecte de lege anti-Biserică la Rada Supremă a Ucrainei; guvernanții locali din regiuni încearcă să excludă sau să restricționeze activitățile comunităților religioase din Biserica Ortodoxă Ucraineană; biserici ale BOU sunt acaparate cu încuviințarea tacită sau cu complicitatea deschisă a autorităților locale.

Membrii Sinodului au declarat că toate aceste fapte rezultă din politica eronată a președinției lui Poroșenko și din ideologia așa-numitei Biserici Ortodoxe a Ucrainei.

Sinodul a făcut apel la Președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky, să intervină asupra situației, să oprească ura religioasă în societatea ucraineană și să ia măsuri împotriva acțiunilor ilegale împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

De asemenea, BOU a făcut apel oficial la Procurorul General al Ucrainei, Irina Venediktova, să investigheze acțiunile ilegale comise de autorități împotriva Bisericii.

De amintit că în unele regiuni din Ucraina autoritățile încearcă să legifereze interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene și să acopere pe aderenții BOaU, are acaparează bisericile BOU.

UJO: Sinodul BOU convoacă o întâlnire a episcopilor, clericilor și mirenilor

S-a decis de către Sinod să convoace o adunare a episcopilor, preoților și mirenilor din Biserica Ortodoxă Ucraineană în viitorul apropiat … pentru a discuta chestiunile de viață bisericească ce au apărut în perioada războiului.

[…] În orice caz, este de o importanță fundamentală ca acest proces să aibă loc fără încălcarea ordinii stabilită de Biserică.

În același timp, membrii Sinodului au accentuat faptul că discuția nu ar trebui să conducă la depășire a sferei canonice și la noi diviziuni în Biserica lui Hristos.

Biserica Ucraineană – persecutată, dar și păsuită de stat

Biserica în mijlocul războiului (Foto: TVR Moldova)

Deși nu cu mult timp în urmă au fost depuse în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, două proiecte de lege prin care se urmărea desființarea practic a Bisericii canonice din Ucraina, am preferat să nu fie aduse în atenție acestea din mai multe motive. Pe de o parte, au mai existat astfel de propuneri și în anii precedenți, dar care nu au trecut de votul în plen, pe de altă parte, statutul Bisericii este vulnerabilizat de situația de război cu Rusia ca fiind o entitate aflată în legătură cu statul agresor, dar poziția sa viguroasă îi conferă avantajul de a nu fi desconsiderată. După cum sugerează însuși Președintele Radei Supreme, un atac la adresa Bisericii Ucrainene care ține de Patriarhia Moscovei ar destabiliza din interior rezistența țării. Nu trebuie uitat că foarte mulți soldați trimiși pe front sunt credincioși ai Bisericii canonice.

UJO: Președintele Radei Supreme: Nu se prevede interzicerea BOUkr în Parlament

Președintele Radei Supreme a Ucrainei, Ruslan Stefanchuk a menționat că proiectul de lege privind interzicerea BOUkr nu va fi obiectul unei dezbateri în viitorul apropiat. El a spus acest lucru în cadrul interviului pentru „RBC-Ucraina”.

„Discutăm de multă vreme această problemă în cadrul grupărilor noastre politice. Și, în ciuda faptului că undeva în interior fiecare își are propria decizie <…>, am convenit în felul următor: în timpul războiului nu avem dreptul să adoptăm nicio lege care să scindeze societatea ucraineană”, a spus Stefanciuk.

Reamintim că în luna martie 2022, în Rada Supremă au fost înregistrate mai multe proiecte de lege care vizează interzicerea activităților Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Autorul unuia dintre ele este Oksana Savciuk, un deputat din regiunea Ivano-Frankivsk, oraș – centru regional, în care astăzi funcționează un singur lăcaș de cult al Bisericii Ortodoxe Ucrainene.


A nu se înțelege că Biserica de sub Mitropolitul Onufrie este favorizată, ci că nu poate fi tratată cu dispreț datorită trăiniciei ei. Dimpotrivă, în această perioadă de conflict s-au intensificat acțiunile de acaparare a lăcașurilor de cult ale Bisericii canonice și de trecere la structura schismatică. Un exemplu este cel din acest articol sau din altul asemănător, situații în care comandanți militari au dat ordin sau vorbesc despre transferarea bisericilor.

În ce privește situația internă a Bisericii Ucrainene, s-a generalizat în toată ierarhia întreruperea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către episcopi și preoți. Mitropolitul Onufrie este singurul care-l pomenește, în calitate de Întâistătător, arătând prin aceasta ascultarea canonică neabătută față de centrul bisericesc de la Moscova. Într-un articol detaliat, situația este analizată din punct de vedere liturgic, istoric și canonic și se încearcă unele explicații cu privire la încetarea obiceiului din Bisericile slave de a pomeni la slujbe pe toți episcopii superiori pe linie ierarhică până la Patriarh și adoptarea obiceiului din celelalte Biserici autocefale de a menționa la Liturghie doar numele ierarhului direct superior. În felul acesta, nu se produce o întrerupere a pomenirii efective, fapt condamnat de canoanele 13-15 ale Sinodului I-II, ci doar o ajustare liturgică a situației. Chiar și Mitropolitul Onufrie al Kievului a modificat formula de pomenire, folosind doar apelativul de „stăpân”, fără cel de „părinte”, din formula consacrată de „stăpân și părinte”.

Cu toată acoperirea canonică a nepomenirii numelui Patriarhului Chiril, măsura luată în cadrul Bisericii Ucrainene nu este una simplu liturgică, ci reprezintă o poziționare pastorală față de situația din țară în urma agresiunii Federației Ruse: „Refuzul de a pomeni numele Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul sfintelor slujbe este dictat de durerea pentru poporul Ucrainei, precum și de dorința de a-și menține turma în Biserica canonică. Nu de frica de autorități (timp de 30 de ani ne-am obișnuit cumva cu presiuni constante din partea lor), ci din frica de a pierde sufletele credincioșilor.”

Acuzația de etnofiletism adusă „lumii ruse” pe fondul războiului din Ucraina. Influențele politice occidentale asupra teologiei ortodoxe

Biserică rusească de țară (Foto: Orthodox Christianity)

Deși în România nu s-a făcut mare caz de o Declarație privind învățătura „lumii ruse” (Russkii mir), totuși ea a fost semnată de o seamă de concetățeni de-ai noștri și conținutul ei este emblematic pentru războiul cultural la care este supusă Biserica Ortodoxă. Publicat pe un portal al Universității catolice Fordham (SUA) chiar în Duminica Ortodoxiei (pe 13 martie 2022), textul cu pricina este un manifest care se dorește ortodox, dar care nu reflectă decât o politică activistă de diabolizare a Bisericii Ruse în special și Ortodoxe în general.

După cum se precizează la final, Declarația este co-publicată împreună cu Academia de la Volos, care este de orientare vădit ecumenistă și mondialistă.

Deși s-ar fi așteptat o mare rigoare din partea unui document elaborat de o Universitate de prestigiu și cu mare vechime, acuzele aduse mentalității programatice anti-occidentale de natură religioasă sunt nefondate, nu sunt prezentate dovezi deloc, cu atât mai puțin concludente. Îndemnurile la încetarea războiului sunt patetic fundamentate cu citate biblice scoase din context și cu o retorică ce se dorește a izvorî dintr-un cuget sensibil ortodox, dar care ignoră tradiția bimilenară a Bisericii.

Lăsând la o parte mizele politice ale războiului din Ucraina, care sunt de natură politică, învinuirea adusă Bisericii Ruse conduse de Patriarhul Chiril că se face vinovată de erezia etnofiletistă pentru că ar susține agresiunea este neclară și neortodoxă. Se face o confuzie constantă între naționalism și trăirea în Hristos, care depășește barierele etnice. Ele nu se exclud reciproc, cum sugerează autorii.

Etnofiletismul

Declarația afirmă că „Principiul organizării etnice a Bisericii a fost condamnat la Conciliul de la Constantinopol din 1872” și că în asta ar consta etnofiletismul. Într-adevăr, așa spune sentința acelui Sinod, însă aceasta este discutabilă din cauza împrejurărilor în care s-a desfășurat și a evoluției ulterioare a lucrurilor.

Convocarea acelui Sinod a fost determinată de pretenția bulgarilor de a avea episcopi și clerici de-ai lor, nu greci. Asta după ce anterior bulgarii fuseseră organizați bisericește timp de vreo două sute de ani în Patriarhia de Târnovo, care a fost desființată de Constantinopol după ce teritoriile ei (Țaratul bulgar) au fost cucerite de turci. Fanarul a considerat cererea bulgarilor drept o insultă și ca fiind în contradicție cu prescripțiile bisericești și a formulat acuza de filetism asupra lor.

Patriarhul de Ierusalim de la acea dată, Chiril, nu a semnat hotărârea și a fost depus din scaun de Sinodul său, fiind întâmpinat cu ostilitate de conaționali, deși apărat de dragomanul rus de la Locurile Sfinte.

Mai important este că, până la urmă, chestiunea bulgară s-a rezolvat invers de cum a hotărât Sinodul din 1872, mai multe popoare obținându-și dreptul de a se organiza autocefal, printre care românii și sârbii. Practic, decizia a căzut în desuetitudine, mai ales că și schisma bulgară s-a rezolvat tot prin acordarea autocefaliei după câteva decenii (în 1945). În plus, așa după cum bine a fost remarcat într-un articol, nu au fost urmărite proceduri de primire din erezie. Mai mult, Biserica Rusă nu a privit-o niciodată drept schismă, ci ca pe niște doleanțe justificate. Practic, doar Bisericile grecești de la acea vreme (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru) au luat parte la acel Sinod.

Dar cel mai important lucru este că există un canon, 34 apostolic, care dispune formarea de Biserici Locale pe principiul etnic (ἔθνος), care să aibă Sinod și Întâistătător propriu. Așadar condamnarea filetismului din 1872 este în contradicție cu rânduiala apostolică și, prin urmare, nulă cel puțin în forma în care a fost formulată. Ea doar relevă tendințele cu adevărat etno-filetiste ale grecilor, care nu acceptau existența altor neamuri în Biserica Ortodoxă și doreau să le domine total.

Biserica și conflictele armate

După cum am mai scris, Biserica nu exclude războiul și chiar consideră că uciderile din război nu sunt blamabile. Condiția este ca motivul pornirii la luptă să fie unul drept. Bineînțeles că este vorba de ciocnirile de natură politică, nu războaie religioase.

Pot fi aduse critici Patriarhului rus Chiril că a justificat războiul din Ucraina și s-a implicat destul de tare, vorbind în mai multe predici despre „operațiunea militară” dusă de Moscova. Însă nu există îndemnuri explicite la violență. Practic, nu putem vorbi de o doctrină concretă periculoasă rusească împotriva Occidentului. Nici măcar afirmațiile grave publice ale Mitropolitului Mitrofan de Murmansk, care îndeamnă clar la agresiune față de ucrainenii schismatici nu pot fi luate ca o doctrină a Patriarhiei Ruse, ci ca puncte de vedere personale absolut condamnabile.

Având în vedere că Patriarhia Rusă cuprinde și Ucraina și Belarus, este normal ca Patriarhul Chiril să aibă în vedere și pe credincioșii din aceste teritorii, fiind, în același timp, cetățean al Federației Ruse. Din această postură, dorește pacea și depășirea problemelor și disensiunilor. Ar fi fost de așteptat să dea dovadă de mai multă compasiune pentru ucraineni, mai ales pentru credincioșii din jurisdicția sa, și mai puțin pragmatism din postura sa de lider bisericesc, nu politic.

Din acestea rezultă că nu există o doctrină filetistă rusească concretă, ci dragoste de țară manifestată mai mult sau mai puțin corect.

Contextualizări greșite

Unele afirmații din Declarație par menite să configureze o imagine de propagandă, nu bazată pe realitate.

Ucrainenii sunt caracterizați drept un „popor de tradiție creștin ortodoxă”. Dar, în realitate, dușmănia a fost creată din trecut de încercarea de catolicizare a populației rusești de către polonezi. Și este vorba tocmai de cei din Vest, nu din teritoriile rusești alipite în secolul trecut, care se găsesc în Sud-Est. Pe lângă ascunderea acestui detaliu important, totuși conflictele politice nu sunt excluse între popoarele ortodoxe.

Paralela dintre invazia militară a Ucrainei și cea bisericească din Africa este imatură. Deși este un subiect delicat, despre care am mai scris anterior, este clar că intruziunea a venit inițial din partea Fanarului, apoi a Patriarhiei de Alexandria, care au format o structură bisericească nouă pe teritoriul Ucrainei, care aparține de Patriarhia Moscovei. Poate că există unele dubii la modul cum a fost creat Exarhatul Rus din Africa, dar în mod clar nu este o agresiune, ci o adeziune a preoților de acolo la ierarhia rusă și o desprindere de episcopii lor aflați în greșeală, care chiar îi persecută pentru aceasta.

Afirmația că „a face război este eșecul suprem al legii iubirii lui Hristos” prin invocarea unor învățături biblice și patristice care țin de relația dintre oameni, nu dintre state, este pur sentimentală. Țările creștine nu au cum să se lase efectiv cucerite doar pentru a întoarce obrazul drept, cu atât mai mult când le este atacată credința.

Propagandă anti-rusească și anti-ortodoxă

Textul Declarației nu este semnat de niște autori concreți, ci apare sub egida Centrului de studii creștine ortodoxe al Universității Fordham, care este una catolică-iezuită. Acesta are drept rol declarat întărirea relațiilor dintre ortodocși și romano-catolici.

Mai este de observat că și-au semnat adeziunea și diferite persoane publice din România, printre care: Pr. Roger Coresciuc, lector la Facultatea de Teologie din Iași, Teodor Baconschi, Adrian Tănăsescu-Vlas, Pr. Marcel Răduț Seliște, bizantinologul Petre Guran, dar și alte personalități din străinătate, precum: Diacon John Chryssavgis, Prof. Paul Gavrilyuk (care e de origine ucrainean), Arhim. Chiril Hovorun, Monahia Vassa Lerin, Sebastian Brock, Pr. Andrew Louth (Biserica Rusă din diaspora). Așadar se remarcă o adeziune serioasă, deși nu foarte consistentă a credincioșilor ortodocși, care sunt peste 1200. Mai bine spus, există un curent anti-rusesc, dar și neortodox chiar în Biserică.

Deși autorii anonimi declară că sunt „inspirați de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos și de Sfânta Tradiție a Trupului Său viu, Biserica Ortodoxă”, nu dau dovadă de acest lucru. Mai degrabă sunt tributari unei viziuni politice asupra religiei.

Ostilitatea care se vrea indusă este una artificială. Pe când ideile atribuite „lumii ruse” nu sunt asumate explicit de nici o instituție de la Moscova, cu atât mai puțin de Biserică, valorile libertine occidentale sunt promovate și împropriate de instituții „euro-atlantice” și de culte religioase eretice de factură creștină. Altfel spus, confruntarea este între convingerile bisericești îndătinate ale unor popoare (îndeosebi ale rușilor) și propaganda vestică, între licit și ilicit.

Ortodoxia între progresismul antihristic și naționalism

Peste toate, perspectiva rușilor că sunt ultima redută în fața Antihristului nu este chiar departe de adevăr și e normal să investească și emoțional. Potrivit Ierom. Serafim Rose, începuturile noii religii antihristice coboară la Francisc de Assisi, dar ea s-a impus prin Revoluția Franceză și apoi prin comunism în Europa de Est. O afirmație importantă este aceea că masoneria și illuminatti, două grupuri similare și paralele, au constituit „forța responsabilă pentru realizarea Revoluției prin concepția deistă”[1]. Tot el pune în lumină faptul că a existat și o opoziție considerabilă din partea conservatorilor de-a lungul timpului, reprezentați chiar de conducători de state, cum ar fi primul ministru al Austriei, Metternich, dar apoi acest rol a fost lăsat țarilor ruși. Deși conservatorismul nu reprezintă Ortodoxia și ea nu se poate identifica cu el, totuși el se împotrivește revoluției libertății.

„Lumea rusă” este un bastion în fața progresismului, dar Biserica nu se reduce la ea, cu atât mai puțin nu se poate ralia cu Occidentul. Este normal ca Patriarhia Rusă să sprijine pe soldații ruși, să se roage pentru ei și la fel de normal este să respingă valorile occidentale  contrare ei. Cel puțin până acum, nu s-au înregistrat devieri concrete de la canoanele și tradiția creștină. Cu atât mai mult acuzele aduse ei sunt departe de a fi serioase.

Ortodoxia are menirea să trăiască Evanghelia în condițiile acestei lumi fără a fi din lume, fără a fi redusă la politica și cultura vremii. Iar războiul din Ucraina ar trebui să rămână un subiect strict politic, deși cei care vor să implice și să lovească Biserica sunt americanii prin intermediul Fanarului și a schismaticilor ucraineni.


[1] Ieromonah Serafim Rose, Cursul de supraviețuire ortodoxă, p. 138.

Războiul şi Biblia (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Prezentăm în cele ce urmează concluziile capitolelor din cartea Războiul şi Biblia, scrisă de Sfântul Nicolae Velimirovi în anul 1927, cu îndemnul fierbinte de lectura întraga carte. Cu toate că este de dimensiuni reduse, cartea evidenţiază fidel înţelegerea biblică a războiului. Consider că dacă privim politica naţiunii noastre prin lentila pe care ne-o pune înainte Sfântul Nicolae Velimirovici, putem concluziona fără greş că suntem de partea greşită a istoriei. Fără îndoială, pentru credincioşi, cartea se înscrie în rândul lecturilor obligatorii.

Cartea poate fi descărcată de aici.

Sursă imagine: Basilica.ro

Înarmarea:

  1. Că Războiul Mondial, început încă din anul 1914, nu pare a se fi încheiat nici până astăzi;
  2. Că de la Războiul Mondial încoace ideea unui nou război domină cu toată autoritatea dispoziţiile psihice şi eforturile materiale ale popoarelor şi statelor;
  3. Că faptele privitoare la înarmarea lumii pun în umbră toate convorbirile şi bunele intenţii de pace;
  4. Că lumea, din punct de vedere financiar, adică din punctul de vedere al cheltuielilor în scopuri de război, este deja în stare de război.

Cum va fi viitorul război
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Lumea civilizată va pune în slujba viitorului război toată inteligenţa sa, toată energia şi tot avutul său, fără rezerve.
  2. Grozăviile distrugerilor din viitorul război vor întrece toate grozăviile războaielor din vremurile trecute.
  3. Viitorul război se va distinge prin lipsa de idealuri şi prin lipsa milostivirii şi eroismului.

Caine, unde este fratele tău?
Şi astfel, generale, acest prim început al tuturor războaielor care au urmat se înţelege în lumina Sfintei Scripturi în următorul chip:

  1. Există o lege implacabilă a păcatului.
  2. Războiul omului împotriva omului este urmarea războiului omului împotriva lui Dumnezeu.
  3. Războiul părinţilor împotriva lui Dumnezeu îl continuă apoi fiii unul împotriva altuia.
  4. Milostivirea Făcătorului temperează legea păcatului şi prin acesta face cu putinţă dăinuirea neamului omenesc pe pământ.

Domnul e stindardul meu
Din acestea reiese limpede în lumina biblică:

  1. Că cei care se războiesc în scop de jaf, ca Holodogomor şi Amalic, pot, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, să izbândească la început.
  2. Că tâlharii şi asupritorii izbândesc în război nu din pricina puterii lor, ci din pricina păcătoşeniei acelui popor pe care îl lovesc.
  3. Că drepţii lui Dumnezeu, asemenea lui Avram şi Moisi, biruie pe vrăjmaş atunci când luptă sub Dumnezeu ca sub un stindard, pentru apărarea celor cotropiţi şi neputincioşi.

Curvia aduce dezastru în război
De aici reiese limpede că:

  1. Alături de curvia trupească merge şi curvia duhovnicească, adică apostazia de la Dumnezeul Cel Adevărat, lepădarea de Dumnezeu şi căderea sub stăpânirea dumnezeilor mincinoşi.
  2. Curvia, atât de un fel cât şi de celălalt, aduce dezastru în război.

Furtul aduce înfrângere în război
Din aceasta reiese limpede că:

  1. Domnul oştirilor urăşte pe cei ce fură în război.
  2. Furtul săvârşit în război de către indivizi împiedică izbânda întregii armate.

Şeptimea celor osândiţi la moarte
Cumplita soartă a celor şapte popoare osândite la moarte ne dă următoarea învăţătură:

  1. Nici un popor nu poate să păcătuiască împotriva legii lui Dumnezeu şi totodată să trăiască în pace.
  2. Păcatul este cel ce aduce războiul, şi oricât de paşnic s-ar arăta un popor păcătos, războiul trebuie să vină asupra lui.
  3. Pentru a pedepsi un popor apostat şi luptător împotriva lui Dumnezeu, Domnul întrebuinţează câteodată popoare de la mare depărtare. Aşa au fost aduşi israilitenii din Egipt spre pedepsirea cananeenilor păgâni, precum au fost aduşi mai târziu, de departe, spre pedepsirea europenilor Attila şi Ghinghis-Han, spre pedepsirea spaniolilor – sarazinii, iar spre pedepsirea balcanicilor – turcii.

Robia meritată – Cartea judecătorilor
Din cele de până acum reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. Un popor întreg poate să apostazieze de la Dumnezeu şi să calce legea lui Dumnezeu.
  2. Păcatele unui popor pricinuiesc înrobirea acelui popor.
  3. Există o legătură vie şi raţională, sau un „legător” viu şi raţional, între cauză şi efect în destinele popoarelor: însuşi Făcătorul şi Proniatorul oamenilor.
  4. Cauzele sînt în mâinile oamenilor, iar efectele în mâinile lui Dumnezeu.

De ce depinde eliberarea din robie
Aşadar, este limpede, generale, că cei mai importanţi factori în eliberarea unui popor înrobit sînt:

  1. pocăinţa poporului.
  2. milostivirea şi puterea lui Dumnezeu.

Păcatele conducătorilor pricinuiesc războiul şi pierd războiul
Din acestea, generale, oare nu reiese limpede ca lumina zilei că:

  1. Păcatele conducătorilor poporului pricinuiesc războiul şi pierd războiul.
  2. Pentru păcatul şi fărădelegea conducătorilor de popoare potrivnici lui Dumnezeu pătimeşte şi poporul şi pier statul, neatârnarea şi libertatea poporului ?

Pentru bunătatea conducătorilor în ţară este pace, iar când este război se dobândeşte biruinţă
Din toate aceste exemple, generale, oare nu este limpede următoarea învăţătură:

  1. Pentru bunătatea conducătorilor buni, Domnul dăruieşte pace şi bunăstare unui popor.
  2. Pentru bunătatea conducătorilor buni, Domnul alungă pe năvălitori şi dăruieşte biruinţă unui popor.
  3. Când conducătorii buni se mândresc cu puterea lor, sau cu înţelepciunea lor, sau cu bogăţia lor (care le sunt dăruite de către Dumnezeu) şi apostaziază de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu pedepseşte cu asprime atât conducătorii, cât şi poporul.
  4. A fi bun conducător al poporului înseamnă a te lipi de Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, şi a te ţine în toate de poruncile Lui.

Alianţa cu cei răi aduce rău
Din exemplele biblice aduse reiese următoarea învăţătură:

  1. Aliatul fără Dumnezeu şi netrebnic aduce neizbândă în război atât asupra sa, cât şi asupra aliatului său bun.
  2. In război se întâmplă cu popoarele acelaşi lucru ca şi cu indivizii în timp de pace, adică tovărăşia cu cei răi aduce rău.
  3. Dumnezeu Cel Drept este întotdeauna aliatul cel mai de nădejde al celor ce se ţin de El şi se roagă Lui.
  4. Nici o mulţime materială, pe care contează cei fără Dumnezeu şi lacomi, nu ajută la nimic.

Armele nu ajută
Exemplele aduse ne dau învăţătura limpede că:

  1. Cel care, potrivit uitării de Dumnezeu şi trufiei inimii sale, se bizuie în război pe armele sale, acela piere şi cade ruşinos.
  2. Cel care, potrivit smereniei inimii sale, nu se bizuie în război pe armele sale, ci cu pocăinţă cheamă pe Dumnezeu în ajutor, acela biruie în chip slăvit.
  3. Dumnezeu ajută celui smerit şi credincios împotriva celui trufaş şi necredincios.
  4. Dumnezeu întrebuinţează adeseori mijloace mici şi lucruri neînsemnate ca să zdrobească pe cel trufaş şi necredincios.

Cum reuşeşte o armată mică să biruie una mare
Din aceste exemple biblice, reiese cu limpezime următoarea învăţătură:

  1. De partea nedreaptă este frica, iar de cea dreaptă – vitejia.
  2. Războiul nu este hotărât de număr, ci de Dumnezeu.
  3. S-au adeverit spusele proroceşti: Unul dintre voi va goni o mie, că Domnul Dumnezeul vostru, El va bate război pentru voi.

Războaiele moderne în lumina biblică
Din toate acestea reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. Şi în vremurile moderne, ca şi în cele din vechime, Domnul oştirilor — în calitate de al Treilea şi Nevăzut Luptător – hotărăşte orice război.
  2. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, păcătoşenia poporului sau a conducătorilor săi faţă de legea lui Dumnezeu aduce negreşit înfrângere.
  3. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, dreptatea poporului sau a conducătorilor poporului pricinuieşte biruinţa.
  4. Într-un cuvânt, războaiele moderne, ca şi cele din vechime, nu se pot înţelege şi explica decât în lumina biblică.

Războiul mondial în lumina biblică
Din această analiză sumară a trecutului Răz¬boi mondial este limpede următoarea învăţătură:

  1. Războiul mondial a fost pricinuit de apostazia, trufia şi fărădelegile popoarelor creştine din Europa.
  2. Acest război a fost stârnit de păcatele luptătoare împotriva lui Hristos ale unor popoare întregi sau ale conducătorilor de popoare.
  3. În Războiul mondial s-au adunat în mod evident toate motivele biblice privitoare la război.
  4. Factorul Cel de-al treilea, Nevăzut, Atot-hotărâtor, a vădit mincinoase toate planurile şi previziunile omeneşti, a ruşinat nădejdea în număr, arme şi cultură şi a împărţit biruinţele şi înfrângerile după dreptatea cea mai desăvârşită, adică după mărimea credinţei şi pocăinţei şi a strigării către Dânsul a fiecărei părţi aflate în război.

Care sunt, deci, cauzele viitorului război?
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Cauzele viitorului război constă în lepădarea de Dumnezeu şi închinarea la idoli a popoarelor creştine sau a conducătorilor acestora.
  2. Aceste cauze sînt identice cu cauzele războaielor în urma cărora Israil — cândva sarea şi lumina lumii — a suferit şi din pricina cărora a şi pierit în cele din urmă.
  3. Dacă aceste cauze nu vor fi îndepărtate degrabă prin pocăinţă şi întoarcere la Hristos, grabnicul şir de războaie care vor veni va însemna nu doar război, dar şi pieirea popoarelor creştine — dacă nu şi a creştinismului.

Cine va învinge în viitorul război?
Din cele spuse până acum reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. În viitorul război vor suferi cel mai mult popoarele care se vor fi îngâmfat cel mai mult înaintea lui Dumnezeu.
  2. Victoria în viitorul război este condiţionată de pocăinţă şi de întoarcerea la Hristos.
  3. Dacă nici unul dintre popoarele creştine nu se va pocăi şi nu se va întoarce la Hristos ca centru al sufletului său şi al vieţii sale, victoria va fi dăruită de Dumnezeu popoarelor asiatice, necreştine.

Evanghelia şi războiul
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Domnul Hristos ne-a descoperit scopul vieţii şi calea.
  2. Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus şi prescris, în scopul înlăturării celorlalte războaie, războiul omului cu el însuşi.
  3. Cei ce nu duc război cu ei înşişi, cu patimile, viciile şi păcatele lor, îl duc negreşit împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui.
  4. Războiul nu are cum să nu vină asupra creştinilor care calcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu-l vor — la fel cum copilul care a greşit nu vrea bătaia, dar o pricinuieşte.

Concluzie

Cauza războiului constă în lepădarea oamenilor de Dumnezeu şi de legea Lui. Lepădarea de Dumnezeu şi netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoacă războiul. Atunci când oamenii merită războiul, atunci când acumulează cauze de război, războiul vine fie că o vor ei, fie că nu o vor. Precum cei ce beau apă cu bacili de tifos se molipsesc de tifos şi tifosul este inevitabil, aşa şi cei ce lepădându-se de Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte şi fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima războiului, şi războiul devine inevitabil. Atâta vreme cât oamenii se războiesc cu Dumnezeu prin gândurile, poftele şi faptele lor, degeaba visează la pace. Fie că vor sau nu, războiul n-are cum să nu vină acolo unde este semănată sămânţa războiului. Războiul împotriva lui Dumnezeu, pe faţă sau într-ascuns, duce inevitabil la război între oameni. Că nu este pace necredincioşilor, zice Domnul (Isaia 48. 22). În zilele noastre, se vorbeşte în gura mare despre pace mai mult decât oricând. În vreme ce popoarele se pregătesc de război mai mult decât oricând. Este greu ca această făţărnicie să nu fie pedepsită prin război.

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)

„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27)
„Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).

Războiul și creștinismul

Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?

Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?

Normele bisericești canonice despre război

Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.

Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război

Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.

Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.

Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.

Poziționarea morală față de conflictele armate

Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?

În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.

Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.

Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina  de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.

Ce a spus concret Patriarhul Chiril

Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele.  Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.

Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.

Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.

Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.

Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.

Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.

Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române

Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.

Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?

Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.

Demnitate creștină și națională

Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.

Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.

Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.

Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.

Patriarhia Moscovei: oprirea pomenirii Patriarhului fără motive doctrinare sau canonice este schismă

Logo-ul Patriarhului Chiril (Foto Orthodoxie.com)

Orthodoxie.com: Rezoluția Patriarhului Chiril cu privire la nota Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka

Biroul de presă al Patriarhului Moscovei și a toată Rusia publică rezoluția întâistătătorului Bisericii Ruse cu referire la nota Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka din 1 martie 2022 cu decizia de a întrerupe pomenirea Sanctității Sale în timpul slujbelor în episcopia de Sumy.

(Conținutul dispoziției Mitropolitului: „Condamn agresiunea sângeroasă a Rusiei contra statului și poporului ucrainean! În urma cererii clericilor și mirenilor din 28 februarie 2022: Binecuvintez încetarea pomenirii Patriarhului Chiril în bisericile și mănăstirile Eparhiei Sumy a Bisericii Ortodoxe Ruse”.)

Preasfinției Sale, Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka

Preasfinția Voastră, iubite vlădica!

Vă transmit prin prezenta rezoluția Sanctității Sale Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia, emisă în urma notei voastre n° 03/03 din 01.03.2022 cu decizia de a înceta pomenirea Patriarhului Moscovei și a toată Rusia în timpul slujbelor divine în eparhia de Sumy.

„2 martie 2022, Preasfinției Sale, Mitropolitului Evloghie:

Regret decizia voastră de a nu mai pomeni pe Patriarhul Moscovei și a toată Rusia în timpul slujbelor divine. Aș dori să vă dau exemplul protoprezbiterului Grigorie Prozorov, care nu a oprit pomenirea numelui Mitropolitului Serghie când slujea în singura biserică din jurisdicția Patriarhiei Moscovei din Berlin în timpul războiului până în 1942, adică până la arestarea și moartea sa.

Oprirea pomenirii Întâistătătorului Bisericii nu din motiv de erori doctrinare sau canonice sau a unor idei false, ci pentru că nu corespunde unor opinii și preferințe politice, este o schismă pentru care cel ce o comite va răspunde înaintea lui Dumnezeu nu doar în veacul ce va veni, ci și în prezent».

† Toma, șeful secretariatului administrativ al Patriarhiei Moscovei, Episcop de Odintsovo și de Krasnogorsk”

Nota noastră: Conform canonului 31 apostolic și canoanelor 13-15 I-II, este interzisă întreruperea pomenirii episcopului superior fără a avea motive ce țin de credință sau de dreptate. În acest sens, este corect avertismentul adresat Mitropolitului de către Patriarhul Chiril. Probabil este primul din cel puțin trei îndemnuri spre îndreptare recomandate de canonul 31 ap.

Este curios exemplul dat cu preotul din Germania nazistă care l-a pomenit până la sfârșit pe Mitropolitul Serghie. Se știe că acesta din urmă a fost un uzurpator al tronului patriarhal și a colaborat cu sovieticii, producând o schismă puternică în Rusia, în urma căreia s-a format îndeosebi Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Mult mai indicată ar fi fost probabil exprimarea întristării pentru conflictul actual și o dezicere de războiul din Ucraina, cu toate că Mitropolitul în cauză nu a invocat atitudinea Patriarhului de a fi binecuvântat pe soldații ruși pentru război.

Menționarea faptului că există condiții care permit întreruperea pomenirii, însă nu cele politice probabil că se datorează gestului Mitropolitului Longhin din Biserica Ucrainei de a nu-l pomeni pe Patriarhul Chiril la slujbe. Însă motivația sa a fost una validă, anume trădarea credinței la întâlnirea cu Papa Francisc la Havana. O serie de clerici din zonă au invocat faptul că nu s-au luat măsuri împotriva Mitropolitului de Bănceni pentru a face același gest, uitând că nu este aceeași situație.

Mai trebuie remarcat că nu este singura Mitropolie în care s-a ajuns la această situație, ci aproape toate cele din Estul Ucrainei au procedat la fel, cu excepția Mitropoliei de Ternopol, unde este Mitropolitul Serghie și în jurisdicția căreia se află Lavra Poceaiv, cea mai mare și mai bine organizată la ora actuală din toată Patriarhia Rusă.

Răsfrângerea războiului din Ucraina asupra Bisericii

Mitropolitul Onufrie al Bisericii Ucrainei (Foto: Praoslavie)

Εξαψαλμος: Bravo Mitropolitului Onufrie pentru caracterul său: „Nu avem dreptul să îndreptățim războiul cu lozinci religioase”

De ce îi cinstim pe acești Sfinți? Cum s-a manifestat atât de clar și de neîndoielnic dragostea lor pentru Dumnezeu și pentru aproapele, după cum și pentru patrie? Răspunsul este simplu – în dorința lor de a păstra pacea și dragostea frățească în patria lor, chiar și cu prețul vieții lor. După moartea Marelui Duce Vladimir cel întocmai cu Apostolii, Rusia kieveană putea să se afunde în conflicte îndelungate și sângeroase. De aceasta, Sfinții Principi Boris și Gleb trebuia doar să-și revendice drepturile față la tronul princiar, să adune oaste și să înceapă o luptă armată pentru putere cu frații lor. Totuși au ales alt drum – drumul binecuvântat al făcătorilor de pace, care și-au dat viața pentru a scăpa viețile celorlalți și să păstreze patria lor.

Astăzi problema a venit din nou în casele noastre. Opoziția politică continuă în regiunile Donetsk și Lugansk. Războiul fără precedent al informațiilor continuă. Propaganda distruge relațiile frățești dintre nații și rupe chiar și legăturile de sânge. Unde să căutați mântuirea? Cum putem să depășim dificultățile și conflictele când semințele vrăjmășiei sunt semănate abundent între frații de credință și lupta între frații de credință aduce roade însângerate?

Sângele care a curs în ultimul timp pe pământul nostru strigă la cer.

Numai Domnul cel atotbun este în poziția să-i elibereze pe credincioșii Săi de toate poverile. Numai „Dumnezeu este scăparea și puterea noastră, ajutorul nostru în necazurile care ne nenorocesc” (Psalm 45:2). „Întoarceți-vă la Mine, zice Domnul, și vă veți mântui” (Is. 45:22).

În acest moment dificil, îi chem pe toți frații credincioși să-și amintească mereu de răspunderea lor pentru viitorul Sfintei noastre Biserici și al patriei noastre Ucraina. Trebuie să facem ceea ce este posibil ca să se termine războiul și să fie întemeiată pacea foarte așteptată în țara noastră. Pentru cler, orice apeluri la atacuri armate și dușmănie sunt inacceptabile. În nici un caz nu avem dreptul să îndreptățim războiul cu sloganuri religioase. Fac apel la ortodocșii care se găsesc acum în ambele părți ale ciocnirii armate să se vadă unul pe altul ca frați și să impună un armistițiu.

Tremurăm cu cutremur și durere când vedem chinul poporului lui Dumnezeu. Moartea subită șterge toate diferențele dintre cei vii. Nu mai există dreapta sau stânga în morminte. În morminte astăzi stau copiii Bisericii noastre în Ucraina de Est, centrală și de Vest.

Dacă nu oprim războiul în inimile noastre, se va înteți din nou. În aceste zile, Domnul ne dă prilejul să ne încercăm credința și devotamentul nostru față de învățăturile lui Hristos.

Vom cere de la Dumnezeu să ne facă înțelepți și să umple inimile noastre de dragoste.

(…)Un alt text al capului Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina:

«Din postura de cap al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adresez chemarea către toți cetățenii Ucrainei. S-a produs o catastrofă. Din păcate, Rusia a dezlănțuit o ostilități asupra Ucrainei și în acest moment critic vă îndemn să nu vă panicați, să fiți bărbătoși și să arătați dragoste pentru țara voastră și unul față de altul. Peste toate, vă chem la rugăciune intensă de pocăință pentru Ucraina, pentru armata noastră și pentru poporul nostru, vă cer să uitați conflictele reciproce și răstălmăcirile noastre și să fim uniți de dragostea pentru Dumnezeu și patria noastră.

În această perioadă tragică, exprimăm dragostea și sprijinul nostru față de soldații noștri, care se află la datorie, care apără și ocrotesc pământul și poporul nostru. Dumnezeu să-i țină bine și să-i păzească!

Susținând suveranitatea și integritatea Ucrainei, ne adresăm Președintelui Rusiei și cerem terminarea imediată a războiului ucigător de frați. Poporul ucrainean și cel rus au ieșit din cristelnița Dniprului și războiul dintre aceste popoare este o reluare a păcatului lui Cain, care a ucis din invidie pe fratele său. Un astfel de război nu are nici o îndreptățire, nici la Dumnezeu, nici la oameni.

Îi chem pe toți la bun simț, care ne învață să soluționăm problemele prin dialog reciproc și înțelegere reciprocă și sper sincer că Dumnezeu ne va ierta păcatele și că pacea lui Dumnezeu va împărăți pe pământul nostru și în toată lumea.”

Orthochristian.com: O seamă de episcopii ucrainene fac apel să fie adusă în discuție chestiunea autocefaliei

De la începutul invaziei Rusiei în Ucraina de pe 24 februarie, Preafericitul Onufrie, Mitropolitul Kievului și al toată Ucraina și alți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene au făcut apel guvernelor atât din Ucraina, cât și din Rusia, să înceteze războiul fratricid. Însuși Sfântul Sinod a emis de curând o declarație în care face din nou apel la Președintele Putin, ca și la Președintele ucrainean Vladimir Zelenski și la Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia să facă tot posibilul să pună capăt războiului.

De menționat că în special în eparhiile ucrainene vestice, unde BOaU și bisericile uniate sunt mai numeroase decât BOU și naționalismul este mai puternic și mai violent, clerul este sub mare presiune să se separă de Patriarhia Moscovei. Există și cereri din câteva eparhii către Mitr. Onufrie să înceapă procesul de cerere a autocefaliei și o seamă de eparhii au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Chiril. Potrivit statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, nici Sfântul Sinod, nici chiar Sinodul lărgit al Episcopilor nu au autoritatea de a acorda autocefalie, ci doar un Sinod Local, compus din episcopi plus reprezentanți clerici, monahi și mireni.

În același timp, există voci din Biserica Ucraineană care cheamă pe clerici să se roage întâi decât să cedeze emoției și să se implice în asemenea discuții pe social media, inclusiv Mitropolitul Luca de Zaporojie.

Poate prima care a anunțat decizia de a întrerupe pomenirea Patriarhului Chiril a fost Eparhia Sumi. O seamă de clerici din eparhie au informat pe Mitropolitul Evloghie despre decizia lor și, în schimb, au publicat o declarație luni dimineață. Ea sună:

Deja în prima zi de război, Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina a publicat un apel către turmă și a înregistrat și un mesaj video în care condamnă fără echivoc acțiunile agresive ale Federației Ruse, a susținut deplin forțele armate ale Ucrainei și a făcut apel la conducerea rusă să oprească această nebunie sângeroasă. Suntem în deplină solidaritate cu Preafericirea Sa și îi mulțumim sincer pentru aceste importante adresări pline de înțelepciune și responsabilitate pastorale.

În același timp, suntem forțați să admitem cu întristare deosebită că, în timpul acestor zile teribile, Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia nu a condamnat deloc acțiunile agresive ale autorităților ruse. În adresarea sa din 24 februarie 2022, Patriarhul Chiril doar a chemat „toate părțile din conflict să facă tot posibilul să evite pagubele civile”. Astfel, războiul în sine nu este condamnat aici. Invazia neloială a armatei ruse în Ucraina nu doar că nu este condamnată, dar nici nu este numită. Duminică, 27 februarie, în timpul slujbei dumnezeiești în Catedrala Hristos Mântuitorul, Patriarhul a citit o rugăciune pentru Ucraina, în care a numit ce se întâmplă în țara noastră drept „conflict și dezordine” interne. Și, în cuvântul de după Liturghie, Patriarhul Chiril spune ad literam: „Dumnezeu să nu permită ca situația curentă politică din Ucraina fraternă, care este aproape de noi, să ducă la asigurarea că forțele răului, care s-au luptat împotriva unității Rusiei și Bisericii Ruse, vor birui”. Din nou, aceste cuvinte nu condamnă actul de agresiune comis împotriva patriei noastre. Mai mult, aceste cuvinte dau motiv să gândim că Patriarhul aprobă deplin forțarea Ucrainei să renunțe la suveranitatea statală și să fie încorporată forțat în Rusia.

„În această situație dificilă, trasată de imperativele conștiinței pastorale, am decis să oprim pomenirea Patriarhului Moscovei la slujbele dumnezeiești. Această decizie este dictată și de cererile turmei noastre, care, vai, nu mai vrea să audă numele Patriarhului Chiril în bisericile noastre”, spune declarația.

Mai departe explică faptul că acesta nu este un act de schismă sau delict canonic, de vreme ce canoanele doar obligă pe clerici să pomenească pe episcopul lor local. „Rămânem parte a Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, scriu clericii, remarcând și faptul că unii preoți deja au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Chiril de câțiva ani, deși ei rămân statornic în interiorul Bisericii Ucrainene.

Când a fost publicată, declarația a fost semnată de 28 de preoți și diaconi.

În plus, Mitropolitul Teodor de Mukacevo a scris pe scurt: „Eparhia de Mukacevo a BOU încetează pomenirea Patriarhului Chiril la toate slujbele divine”.

Același lucru a fost anunțat de Eparhiile de Jitomyr, Rivne, Vladimir-Volyn, Khmelnițki, Liov și Volyn — toate situate în Ucraina vestică. Eparhia de Vinnitsa, de asemenea în Vestul Ucrainei, a publicat informații că au cerut clericii să oprească pomenirea Patr. Chiril, deși răspunsul Mitr. Varsanufie nu este indicat explicit.

Potrivit comentariilor Mitr. Evloghie de Sumi, clerul din Eparhia de Tulcin este și el binecuvântat să nu pomenească pe Patr. Chiril.

Mai mult, clericii din câteva eparhii fac apel să fie ridicată chestiunea autocefaliei Bisericii Ucrainei.

Declarația din partea protopopiatelor, clerului și monahilor din Eparhia Rivne către episcopul lor, publicată pe site-ul eparhial, face apel la Mitr. Onufrie să convoace Sinodul ucrainean să ceară Patriarhului Chiril să acorde autocefalie Bisericii Ucrainene. Clerul din Episcopia Volyn face și el apel la ierarhul lor să ridice problema autocefaliei.

În Episcopia Vladimir-Volyn, Sinodul episcopal a făcut apel la Mitropolitul Vladimir să ceară, la rândul său, o sesiune a Sinodului Ucrainean pentru a cere autocefalia și cererea lor a fost postată pe pagina episcopală cu sprijinul ierarhului pentru cererea lor.

Într-o adresare video, clerul din Episcopia de Kiev anunță, de asemenea, că au oprit pomenirea Patr. Chiril și fac apel la Mitr. Onufrie să convoace un sinod și să ridice chestiunea autocefaliei.

În orice caz, nu toți din Biserica Ucraineană este de partea unor asemenea apeluri. Într-o postare pe Telegram de ieri, Mitropolitul Luca de Zaporojie amintește clerului că datoria lor este să se roage și că acum nu este vremea de a avea asemenea discuții pe social media. El scrie:

Turmă din Zaporojie, dragă inimii mele! Astăzi trecem printr-un timp dificil și trist pentru toți. Mai mult ca oricând, acum trebuie să fim una cu Dumnezeu și unii cu alții. Dușmanul rasei umane caută să facă tot posibilul să ne împartă și să ne dezbine. A făcut asta cu ajutorul așa-numitului „tomos”, când a semănat dușmănie în timpul pandemiei între suporterii și oponenții vaccinării. Acum ne împarte cu mâinile acelor păstori care aduc confuzie în turma lui Hristos.

Există tradiții diferite în Biserică. În unele Biserici Locale, clerul pomenește doar pe episcopul în funcție, în altă parte pomenesc pe întâistătătorii Bisericilor împreună cu el. Nu acesta este subiectul, ci că acum, când trebuie să ne rugăm cu toții împreună pentru stabilirea rapidă a păcii în patria noastră mult-suferindă, unii clerici, cedând emoțiilor și patimii mândriei, seamănă dezbinare. Este astăzi timpul potrivit pentru a avea discuții pe rețelele sociale despre una sau alta? Este asta prima noastră preocupare într-un moment așa de grozav? Orice război este lucrarea diavolului. Pentru mine, nu doar ca episcop, ci și ca persoană ortodoxă, cel mai teribil lucru este că oamenii care au ieșit din aceeași cristelniță, ale căror mame se roagă în aceeași Biserică, la piepturile cărora atârnă aceleași cruci se omoară unii pe alții. Ambii citesc aceleași rugăciuni înainte de luptă și se întorc la același Dumnezeu. Inima Maicii Domnului este sfâșiată când vede toată această nebunie a copiilor ei! Fac apel și cer clerului din episcopia Zaporojie: Încetați să semănați confuzie în turma noastră; nu mergeți pe urma diavolului! Amintiți-vă, va trebui să răspundeți pentru orice cuvânt înaintea lui Dumnezeu. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să vă ridicați la chemarea voastră – să arătați chipul lui Hristos în această lume: să fiți alături de toți, să arătați milă tuturor, să arătați dragoste jertfelnică și să nu fiți târâți în jocuri politice.

Nota noastră: În mod evident, războiul din Ucraina este unul purtat între popoare frățești și este o dramă. Ucrainenii, împărțiți după regiuni, mai apropiați de Rusia cei din Est și mai europeni cei din Vest, sunt într-un conflict cu Moscova, care este un stat imperialist, o super-putere. Din această luptă, are de suferit și Biserica Ucrainei, care se vede divizată, o bună parte cerând desprinderea de Patriarhia Rusă, mai exact regiunile estice.

Soluția pe care o propune public Biserica Ucraineană prin vocea Mitropolitului Onufrie este încetarea ostilităților. În plus, credința ar trebui să ducă la oprirea disensiunilor interne, să ducă la înțelegere între frați, între ucraineni și ruși. Asistăm la o concentrare în mic, pe teritoriul ucrainean, a confruntării dintre două civilizații, occidentală și rusească. Ambele folosesc des forța brută, dar și războiul cultural. Din păcate, Biserica se găsește la mijloc, mai bine reprezentată de valorile Federației Ruse, dar totuși departe de a fi ale ei proprii. Am putea defini succint această ciocnire drept LGBT vs. normalitatea rusească sau demonizare vs. imperialism. Nici una din variante nu ține strict de valorile Bisericii și, cel mai important, nu justifică din punct de vedere creștin războiul. E adevărat, câștigă teren civilizația antihristică a destrămării ordinii morale și a mondializării; totuși soluția nu este împotrivirea cu forța armată.

Pentru fiecare creștin, înțelepciunea care cred că ar trebui să o desprindă din această situație este că alipirea de bunurile pământești întruchipate în atracțiile occidentale reprezintă sămânța războiului din Ucraina. Fiecare a contribuit cu ceva în acest sens la modul concret; a întărit răspândirea „drepturilor omului”, care adesea calcă în picioare religia, normalitatea și bunul simț. Fie că acceptăm sau nu, noi, România, suntem înrolați în tabăra care produce dezastru în lume atât prin forțele NATO, cât și economic, dar îndeosebi spiritual.

În ce privește autocefalia Bisericii Ucrainene, vor veni zile critice, determinate și de soarta războiului.

Dar cel mai important lucru este că războiul armat nu este justificat pentru un creștin, ci jertfa de sine. Creștinismul a biruit mereu prin mucenicie, nu prin arme. Încurajarea conflictului de către Patriarhul Chiril nu se justifică; nu este normal să pășească pe urmele papilor nu de demult, care au încurajat în anii din urmă războaiele de destrămare a Iugoslaviei.

Bineînțeles, o componentă tot mai aprigă a războiului de astăzi este propaganda, manipularea mediatică și cenzura. Minciuna cu care suntem hrăniți sistematic ar trebui să ne oripileze și să ne scârbească la fel de mult, ca și creștini, ca vărsarea de sânge din război.

Conflict militar fierbinte în Ucraina

Sursă imagine: Liveuamap.com

Atacul Rusiei împotriva Ucrainei reprezintă intrarea într-o nouă fază a conflictului ucrainean, una în care Rusia îşi propune efectiv să pedepsească elita de la Kiev pentru politica sa internă. Consideră Rusia că este îndreptăţită să intervină în Ucraina în baza aceloraşi argumente care au permis intervenţia Statelor Unite ale Americii în Yugoslavia/Serbia, respectiv faptul că regimul ucrainian este unul vinovat de crime împotriva umanităţii. Aceste chestiuni sunt mai mult decât discutabile, însă acest lucru nu mai contează din clipa în care armata rusă a iniţiat seria de operaţiuni militare cu caracter special cu care a fost învestită de conducerea Federaţiei Ruse.

Această discuţie (despre genocid şi despre crime împotriva umanităţii) se va purta abia în clipa în care una dintre părţi va fi declarată învinsă, după cu totul alte repere morale decât cele pe care ni le putem noi imagina astăzi.

Impactul asupra României se produce deocamdată exclusiv la nivel mediatic, prin aceea că sunt cimentate judecăţile morale de factură rusofobă şi prin faptul suprapunerii discursului filorus peste curentul antisistem din România. Din punctul meu de vedere, se închide o fereastră de şapte ani, răgaz în care România ar fi putut să-şi reevalueze şi reconstruiască relaţia cu Federaţia Rusă pe baze ceva mai solide şi mai fidele intereselor naţiunii române. Din acest moment este previzibil că va apărea şi se va dezvolta un curent filorus românesc, însă de substrat radical antisistem, fără consistenţă şi fără viabilitate pentru viitorul neamului românesc.

Învecinarea noastră directă cu zone controlate oficial de armata rusă va produce o schimbare atât de substanţială asupra înţelegerii noastre (geo)politice încât acest subiect va trebui să fie elaborat în materiale distincte.

Rusia are experienţa pacificării Caucazului, în urma războaielor din Cecenia, acolo unde intervenţia militară a fost deosebit de dură. Este previzibil ca eventualele calcule ruseşti să aibă în vedere şi caracterul extrem de flexibil al psihologiei colective aparţinând naţiunilor învinse, aşa cum este previzibil că va fi cazul naţiunii ucrainiene.

Solidarizarea internaţională prin aplicarea de sancţiuni economice împotriva Federaţiei Ruse, indiferent de impactul prognozat al acestora, nu pare suficientă la acest moment pentru a asigura depăşirea termenului critic de 5-6 luni de rezistenţă, necesar pentru a transforma conflictul militar în unul de durată. Începutul operaţiunilor militare dovedeşte faptul că Rusia se foloseşte de experienţa militară din Siria, acolo unde a reuşit să nu se lase încâlcită într-un conflict militar poziţional, consumator de resurse şi de energie.

În ciuda modului prăpăstios în care intervenţia militară este ilustrată de media română, nu-mi pare că Rusia a iniţiat o invazie masivă a teritoriului ucrainian, dimpotrivă. Aparent, forţele puse în mişcare de Rusia, până în acest moment, sunt mult sub capacitatea disponibilă şi sub necesarul obţinerii unui impact devastator asupra rezistenţei statului ucrainian.

Efectul asupra Europei este probabil să se producă la nivelul proceselor electorale, tabăra globalistă fiind favorizată de cadrajul mediatic iniţial în care interesele Federaţiei Ruse sunt desfiinţate cu totul iar Putin este redus (fraudulos!) la comparaţia cu Adolf Hitler.

Interesele Federaţiei Ruse nu sunt discutate, nu sunt înţelese, motiv pentru care eu cred că soluţia diplomatică este cu totul exclusă din acest curs al evenimentelor. Cred că vom ajunge să urmărim pe Facebook generalizarea conflictului armat până la nivelul folosirii armelor nucleare, fără să existe o schimbare esenţială a discursului public. Chiar şi aşa, consider că acest conflict militar (chiar nuclear) este complet subsidiar asaltului dat asupra libertăţii indivizilor şi popoarelor din partea elitei mondiale.

Achiesez la opinia potrivit căreia conflictul armat, chiar între marile puteri, se înscrie în cursul a ceea ce credincioşii ortodocşi cunosc a fi „vremurile de pe urmă”, astfel cum au fost descrise de profeţiile Sfinţilor Părinţi.  

Translate page >>