Separat de propaganda mediatică pentru implicarea României în război (care are drept scop capturarea atenţei noastre, imobilizarea voinţei colective autonome şi insinuarea justificărilor ofensive), suntem martorii unor paşi legislativi care nu lasă niciun loc de echivoc.
Cel mai evident moment al adevărului este reprezentat de adoptarea noii legi a apărării naţionale, care introduce mai multe noutăţi, dintre care cea mai importantă este atribuirea Preşedintelui, iar nu Parlamentului, dreptului de disloca forţe militare în scopul protejării populaţiei româneşti din afara ţării.
Împreună cu acest act normativ este propus şi un nou proiect legislativ ce prevede gestiunea integrată a situaţiilor de criză (care defineşte extrem de relaxat concepul de “criză”), instrument legislativ prin care se perpetuează gestiunea societală cu caracter excepţional, care a debutat în perioada plandemiei.
Arată doamna avocat faptul că, prin Constituţie, Armata României este subordonată poporului român şi nu poate fi pusă la dispoziţia altor puteri în scopuri care exced celor prevăzute de Constituţia României. Îndrăznesc să spun că o astfel de vigilenţă trebuia arătată şi de elitele naţionale din perioada angajării noastre în războiul de agresiune dus de SUA în Irak şi în Afganistan, dar asta e altă discuţie (care rămâne importantă).
Suplimentar, ca o notă personală, se observă şi denaturarea regimului de guvernare, către o formă executivă centrată pe Preşedinte şi C.S.A.T., specific regimurilor prezidenţiale. Decizii care angajează existenţa statului român şi securitatea fizică a poporului român sunt astfel trecute în competenţa unui grup restrâns de persoane, în contra tradiţiei noastre constituţionale şi a principiilor generale ale valorilor democratice.
Mai consemnăm şi împrejurarea că persoanele şi instituţiile învestite cu aceste puteri sunt cele care au făcut deja dovada trădării jurământului de învestire şi fidelităţii faţă de ţară şi poporul român.
Totodată, protejarea militară a populaţiei româneşti din afara graniţelor statului reprezintă un subterfugiu evident menit să mascheze momentul angajării Armatei Române în operaţiuni de luptă contra unor forţe adversare, în cazul nostru a celor ruseşti (armată care justifică, de asemenea, apărarea populaţiei ruseşti din afara ţării, din Ucraina sau Republica Moldova). O astfel de împrejurare reprezintă, dincolo de statutul de cobeligeranţă în care ne găsim acum, intrarea de facto în focul războiului, fără parcurgerea paşilor politici legitimi, între care apare necesar şi obţinerea unui vot la referendum.
Odată cu adoptarea prezentei legi, intrarea României în război se va realiza astfel prin politica faptului împlinit, prin instituirea unor dependenţe de parcurs, de reacţie-contrareacţie, despre care am scris şi în articolul precedent, pe care vă îndemn să îl citiţi şi să îl difuzaţi către cei care credeţi că rezonează cu argumentele acolo expuse:
–ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email:asociatia.jadl@gmail.com, tel. 0744369973, prin reprezentantul său legal, Președinte – AvocatMarina-Ioana Alexandru,
–ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR (AP), persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, cu caracter autonom, neguvernamental și apolitic, email: contact@aliantaparintilor.ro, tel. 0744369973, prin Secretar General – Avocat Marina-Ioana Alexandru și
-Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), prin reprezentant convențional, dl.Pompiliu Diplan, tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com
referitor la cele două proiecte de lege privind:
-Legea apărării naționale a României și
-Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, puse pe site-ul ministerului, în regim de transparență decizională, în data de 01 aprilie 2024,
în temeiul dispozițiilor dreptului la petiționare, a transparenței decizionale și a dreptului la informare, vă NOTIFICĂM și vă SOLICITĂM următoarele:
1. ORGANIZAREA unei DEZBATERI PUBLICE cu participarea directă și online a reprezentanților societății civice, motivat de faptul că cele 2 proiecte de lege cuprind dispoziții care sunt în primul rând neconstituționale, apoi necesită discuții complexe, deoarece vizează în mod direct securitatea națională și a vieții, a integrității și demnității persoanelor ce formează poporul român.
2. Înscrierea noastră la dezbaterea publică pe care o veți organiza, iar în acest sens vă solicităm să ne înștiințați de îndată, la datele de contact menționate în preambul, data, ora și locul exacte unde va avea loc dezbaterea necesară.
Menționăm ca participarea noastră va fi directă și/sau online și cu luare de cuvânt cu privire la proiectul de Lege a apărării naționale a României și la proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză.
Solicitarea este motivată de interesul, preocuparea și implicarea organizațiilor noastre în problemele ce vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, securitatea națională, siguranța socială și a vieții fiecărui membru al societății românești.
Orice chestiune din domeniul apărării naționale este de interes național, motiv pentru care implicarea și participarea la dezbateri a membrilor societății civile este imperios necesară.
*ASOCIAȚIA JURIȘTILOR pentru APĂRAREA DREPTURILOR și LIBERTĂȚILOR (JADL), va fi reprezentată de Președinte – Avocat MARINA-IOANA ALEXANDRU (tel. 0744.369.973;
*ASOCIAȚIA ALIANȚA PĂRINȚILOR, va fi reprezentată de Psiholog ADRIAN ACIU (tel. 0771.319.762 ; email: adrianaciu@gmail.com ),
*Mișcarea civică independentă STAREA DE LIBERTATE (SDL), va fi reprezentata de dl.POMPILIU DIPLAN (tel. 0753.313.939 ; email: StareaDeLibertate@gmail.com)
3. Vă solicităm să luați act că prin intermediul celor două proiecte de lege se încalcă flagrant atât Constituția României cât și ordinea de drept.
Având în vedere că „Armata este subordonată exclusiv voinței Poporului Român”(art. 118, pct. (1) din Constituția României), Adunarea Constituantă a circumscris cu exactitate scopul Armatei, ceea ce arată foarte clar că factorii de conducere politică și militară nu au dreptul să stabilească Armatei Române alte scopuri decât cele ce i s-au prescris limitativ în textul de Constituție (Tratat de Constituție comentată și adnotată).
„Subordonarea armatei voinței suverane a poporului și constituționalizarea acestei legături arată foarte clar că forțele armate ale statului român NU pot fi instrumente aflate la dispoziția autorităților publice(sau a intereselor de grup ale partidelor politice și/sau interese străine de țara noastră – n.p.), care ar avea astfel vocația și latitudinea să se folosească de armată împotriva poporului sau pentru a-și satisface interese politice, fără legătură cu cele împărtășite de popor.
Dispoziția constituțională potrivit căreia armata este subordonată exclusiv voinței poporului român reprezintă temeiul constituțional al controlului civil asupra forțelor armate.
Orice dispoziție (pretins-n.p) legală care ar scoate armata din sfera de control civil NU ARE CARACTER CONSTITUȚIONAL.” (Tratat de Constituție comentată și adnotată).
-Deciziile majore, cu implicații deosebite asupra democrației, a securității naționale, a securității vieții cetățenilor români, a drepturilor și libertăților cetățenești, etc. se pot lua numai de către poporul român, prinReferendum.
–Nu se pot institui noi abordări conceptuale folosite cu privire la Armata României, fără acordul Poporului Român. Nimeni altcineva nu poate schimba, după bunul plac și/sau după interese personale, de grup și/sau politice venite la comandă dinafara țării, ordinea corectă a lucrurilor, legală și constituțională.
-Nicio țară democratică normală nu conferă armatei atribuții abuzive, nu face transfer de autoritate către entități străine de țară, nu cedează comanda sau controlul operațional altui comandant „aliat”, etc.
-Considerăm că prin prevederile cuprinse în cele două proiecte de lege se încearcă un nou experiment asupra populației României, implementând legi, care pe de o parte sunt neconstituționale, iar pe de altă parte nu se regăsesc nicăieri în legislațiile țărilor lumii preocupate de păstrarea interesului național nealterat.
Astfel de prevederi reprezintă o încălcare fragrantă a drepturilor și libertăților fundamentale, garantate de Constituția României.
Mai mult decât atât, se umilește poporul român și armata română pe care o transformă în trupă colonială aservită puterilor străine, ceea ce reprezintă uzurpare, distrugere și înaltă trădare de neam și țară.
-Se încalcă tratate internaționale în domeniul atribuțiilor armatei în raport cu societatea civilă.
–Cele două proiecte de lege ignoră flagrant apărarea națională, în favoarea apărării colective în cadrul NATO, al UE și al ”unor coaliții”, astfel încât transpare fără echivoc faptul că deciziile ce urmează a fi luate, vor veni în plic dinafara României, de la decidenții străini de interesul nostru național.
-Practic, prin cele două proiecte de lege ce fac obiectul prezentei notificări, dumneavoastră creați o așa-zisă bază legală, cu intenția vădită de a avea un suport pentru viitor, prin care la ordine stabilite de UE, NATO sau orice alte organisme internaționale, să se poată decreta orice tip de stare cerută de puterile străine cărora urmează să le cedați autoritatea armată.
-Atât definițiile, cât și textele concepute sunt ambigue adesea și neclare, lăsând loc atât pentru interpretări multiple, cât și pentru „manevre” de moment, în funcție de situația impusă de anumite interese.
Acestea sunt doar câteva aspecte arătate, ca un preambul la dezbaterea amplă pe care o veți organiza în vederea stabilirii clare a elementelor și aspectelor ce vizează atât proiectul de Lege al apărării naționale, cât și proiectul de Lege privind Sistemul Național de Management Integrat al Situațiilor de Criză, raportat la faptul ca armata română este subordonată exclusiv poporului român.
În calitate de cetățeni liberi și suverani ai României – titulari naturali și de drept ai puterii politice, conform art.2 pct.1 teza I din Constituția României, vă NOTIFICĂM și următoarele:
– Democrația nu se poate mima, iar instigarea la nerespectarea Constituției României la comanda NATO, UE, etc și a celor care le controlează, în așa fel încât poporul român să nu mai aibă nicio putere și să nu mai incomodeze planurile împotriva intereselor României și împotriva cetățenilor săi, înseamnă încălcarea interesului național, al legalității și al bunei credințe, principiul transparenței și principiul fidelității față de România și al respectului față de oameni.
-În aceest moment, prin avizele acordate de către acei așa-ziși decidenți pentru aceste proiecte de Legi, s-a pus în pericol siguranța și securitatea națională a României, iar abuzul de putere pe care l-au exercitat reprezintă un atac fără precedent la însăși securitatea vieții individuale și colective a cetățenilor români.
-Prin Constituția României demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate.
– Constituția României, suveranitatea și libertatea poporului român nu se negociază, nu se comercializează și nu se contestă, acestea sunt sacre și nu reprezintă favoruri care să fie acordate după bunul plac al unei instituții sau al unui funcționar public – salariat al poporului român.
–În calitate de reprezentanți ai României și funcționari publici – salariați ai poporului român (conform Constituției României), ocupanți ai unor funcții de înaltă demnitate în Statul Român, aveți obligația sacră să fiți fideli României și poporului ei, să puneți țara și poporul ei înainte și mai presus de propria persoană și propriile interese sau interese străine de țară și directive politice, să apărați drepturile, libertățile și interesele țării și ale poporului român, respectând și aplicând fără echivoc dispozițiile imperative ale Legii Fundamentale și Suverane a Statului român – Constituția României.
Pentru toate notificările mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă cerem să dați dovadă de respect și considerație față de poporul român și față de toți cetățenii României în slujba cărora ați ales să vă aflați, conform Constituției României .
În cazul în care veți ignoraaceastă notificare, vom considera atitudinea dumneavoastră un act de rea-credință, precum și dovada indubitabilă a faptului că ați avut și aveți intenția de a încălca, în mod flagrant Legea suverană și fundamentală a țării – Constituția României.
Prezenta notificare este înștiințarea dumneavoastră și punerea în întârziere cu privire la situația de drept și de fapt creată prin emiterea unor asemenea proiecte de legi ce se vor a fi adoptate, prin atacul fără precedent la Constituția României, precum și la prejudiciul iminent ce se generează asupra societății, a siguranței naționale și securității vieții cetățenilor, etc. astfel încât să nu puteți spune că nu aveți cunoștință de situația menționată.
Pe cale de consecință, pentru toate motivele mai sus învederate și pentru nealterarea eticii și moralității, raportat la o justă cauză, în condiții de legalitate, vă solicităm organizarea unei dezbateri ample și autentice, nu o simulare prin care să se bifeze că s-a „dezbătut”.
Vă solicităm să ne confirmați de îndată, prin mesaj scris în email, la datele de contact menționate mai sus, numărul de înregistrare acordat acestei notificări, precum și accesul în dezbatere și totodată să ne facilitați luarea cuvântului.
Cu respect,
Asociația JURIȘTILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR
prin Președinte – AvocatMarina-Ioana Alexandru
Asociația ALIANȚA PĂRINȚILOR
prin Secretar General – AvocatMarina-Ioana Alexandru
După cum mulți știu, chiar înainte cu 5 ani de a începe conflictul armat din Ucraina, pe teritoriul acestei țări începuse deja o confruntare religioasă. E vorba de persecutarea Bisericii Ortodoxe canonice prin formarea unei grupări schismatice autocefale. Doar că sunt implicate brutal și instituțiile statale.
O prezentare video a subiectului, pe care am făcut-o cu p. Eftimie Mitra, poate fi urmărită mai jos:
Sunt de subliniat unele aspecte importante:
– prigonirea și exterminarea Bisericii a început cu mult înainte de războiul armat. În ultimul timp doar s-a jntensificat. Deci motivul nu este războiul și pactizarea cu rușii, ci e doar un pretext;
– Biserica Ucraineană este autonomă și chiar s-a distanțat mai tare de Moscova, declarându-se independentă anul trecut. Se roagă pentru soldații ucraineni și condamnă invazia teritorială;
– nu doar Mitr. Longhin este târât în procese pentru credință de statul ucrainean, ci cel puțin încă alți doi ierarhi;
– legea inițiată în Rada Supremă a Ucrainei de interzicere a BOU se pare că nu va fi validată de Comisia de la Veneția, organism care cântărește greu, printre altele, pentru stabilirea compatibilității la nivel legislativ a unei țări ce dorește aderarea la UE cu valorile europene. Deci actele de persecuție sunt sancționabile nu doar de legea morală și creștină, ci și de cea civilă;
– Patriarhia noastră Română nu și-a declarat sprijinul pentru frații ortodocși din Ucraina, cum au făcut alte Biserici Locale (Serbia, Georgia, Polonia, Cehia și Slovacia, Antiohia). Ierarhia noastră pune mai presus orgoliile din reproșurile aduae de Mitr. Longhin pentru lepădările de ortodoxie decât credința comună și apartenența la același neam. Foarte probabil, după cum au sugerat și jurnaliști cu greutate, ascultă mai mult de ordinele NATO decât de legea Evangheliei;
– românii din regiunea Cernăuți nu sunt tratați corect de autoritățile ucrainene, dar nici de cele românești nu sunt ajutați.
Şocul produs de atacul militar al organizaţiei palestiniene Hamas (Rezistenţa) asupra armatei israeliene şi asupra colonizatorilor evrei din preajma Fâşiei Gaza, a ocazionat o covârşitoare acţiune de raliere a vocilor ortodoxe la narativul fals şi nedrept promovat fără încetare de presa mainstream şi de pionii politici ai evreimii, privitor la războiul din Palestina.
Practic, întreaga floare a vocilor ortodoxe s-a sincronizat într-o acţiune de solidarizare, după caz, cu:
victimele civile (evrei şi palestinieni) rezultate în urma acţiunii Hamas de retaliere (câteva voci singulare);
cu poporul evreu (civili şi militari) ucişi, răniţi sau răpiţi în urma atacului Hamas (trecând sub tăcere mult mai numeroasele victime palestiniene);
cu statul evreu atacat militar de o (cică!) “organizaţie teroristă”, sprijinită de actori statali anti-occidentali şi anti-democratici.
Dintre numeroasele versiuni ale solidarizării exprimată public, Patriarhia Română a ales cea din urmă variantă, a solidarizării cu statul Israel, poziţie pe care o consider extrem de discutabilă prin prisma caracterului criminal şi terorist al politicii de apartheid duse de acelaşi stat faţă de palestinieni, precum şi prin prisma acţiunilor de răzbunare promise de autorităţile isreliene împotriva palestinienilor. Statul Israel a edictat juridic starea de război iar obiectivele militare comunicate de ministrul apărării, analizate prin lentila istoricului acţiunilor militare anterioare, preconizează o amplă acţiune de ucidere în masă a populaţiei palestiniene.
Patriarhia Română își exprimă adânca îngrijorare cu privire la recrudescența războiului din Israel, ca urmare a atacului terorist declanșat în zorii zilei de azi, 7 octombrie, atac soldat cu zeci de morţi şi sute de răniţi.
Războiul reprezintă totdeauna o catastrofă socială cu urmări incalculabile în planul suferinței omenești și al pierderii vieții unor persoane total nevinovate. O catastrofă umanitară.
De aceea, prioritatea cea mai înaltă, mai ales în contextul tragic prin care trece acum o altă țară devastată de război (Ucraina), o reprezintă găsirea unor soluții diplomatice menite să oprească escaladarea violențelor și a crimelor amorsate în atacul terorist de astăzi.
Patriarhia Română își exprimă deplina solidaritate cu statul Israel și cooperează cu autorităţile de resort pentru ca cei aproape 800 de pelerini români să revină acasă.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române
Comunicatul de mai sus este completat de mai multe postări ale purtătorului de cuvânt al Patriarhiei şi ale unor autori prezenţi în publicaţiile patriarhale.
Faptul că Patriarhia Română aderă “deplin” la descrierea vădit falsă a “războiului din Israel” împinge către o poziţionare greşită moral şi nedreaptă faţă de adevărul suferinţelor umane pe care le invocă.
În esenţă, poporul palestinian este supus unui îndelungat proces de exterminare fizică şi identitară, circumscris unei politici ample de apartheid, de epurare etnică fără precedent pe care mulţi, cărora mă alătur, îl consideră genocid.
Statul Israel este principalul vinovat pentru suferinţa din Palestina, atât a evreilor cât mai ales, complet disproporţionat, a palestinienilor.
Resursele media care tratează aceste aspecte sunt accesibile oricărei conştiinţe interesate să asculte şi să se lămurească despre mizele războiului de exterminare pe care evreii îl poartă împotriva populaţiei indigene palestiniene. Din nefericire, vocile ortodoxe din România sunt interesate mai degrabă de o poziţionare moralistă vandabilă, oportunistă, mai degrabă decât a înţelege resorturile reale ale tragediei palestinienilor.
Situaţia este cu atât mai bizară cu cât, istoric vorbind, soarta palestinienilor ne-a salvat la limită pe noi românii de acelaşi proces de colonizare şi deznaţionalizare, aspect asupra căruia voi reveni într-un articol următor vizând subiectul studiului istoriei evreilor în şcolile din România.
Revenind. Circumscrise fraudulos unor organizaţii teroriste prin instrumentalizare politică şi denaturare a mizelor politice palestiniene, rezistenţa palestiniană operează într-un registru al disperării pe care noi, narcotizaţi de minciuna narativului evreiesc, nu îl putem pricepe altfel decât ca fiind fanatic şi sinucigaş. Acţiunile palestinienilor ar apărea aşadar cauzate de ura neîmpăcată şi nejustificată faţă de evrei, prin urmare eticheta de terorism apare suficient de justificată încât să nu considerăm necesare verificări mai aprofundate.
Însă adevărul primar al suferinţei din Palestina este că descrierea corectă este mai apropiată de situaţia exterminării amerindienilor de către coloniştii occidentali la fondarea S.U.A. (şi izolarea acestora în “rezervaţii”) decât de un conflict interetnic sau decât de ideea unui “război” convenţional. Aşa cum populaţia indigenă din SUA a fost exterminată în scopul constituirii Statelor Unite ale Americii, identic, palestinienii au fost deposedaţi prin dol şi prin violenţă de dreptul de a locui şi stăpâni pâmântul părinţilor lor.
Pentru palestinieni, mizele sunt şi rămân existenţiale, în vreme ce pentru evrei, miza este exclusivitatea puterii politice. Formulele diplomatice la care face trimitere Patriarhia Română au falimentat în mod repetat prin acţiunile sabotoare ale statului cu care acum se solidarizează orbeşte, stat care nu este deloc interesat să facă concesii la care nu se simte obligat prin forţă. Iar în această privinţă, impresia este că tandemul S.U.A.-Israel poate acţiona, în veac, cu impunitate.
Pe această temelie şubredă a minciunilor narativului evreiesc şi sub presiunea publică a dominaţiei evreieşti asupra societăţii româneşti, putem observa o înspăimântătoare auto-înşelare în rândul vocilor ortodoxe, acolo unde nu vorbim de pur calcul oportunist. Ceea ce este dureros de constatat este împrejurarea că cele mai dizgraţioase poziţionări pro-Israel sunt formulate în tabăra ortodox-conservatoare, mai degrabă decât în tabăra secularistă, acolo unde analiza evenimentelor încă păstrează trimiteri timide la argumentele palestiniene şi la politica occidentală de condamnare a colonizărilor evreieşti în teritoriile palestiniene.
Închei acest articol cu semnalarea faptului că în comunicatul Patriarhiei nu se menţionează deloc împrejurarea că atacul Hamas este unul de retaliere faţă de acţiunile evreieşti împotriva moscheiei Al-Aqsa. Atacul Hamas nu este unul ivit din senin în logica recrudescenţei unui “război” ci reprezintă un act disperat de retaliere în faţa deposedării de facto a palestinienilor (prin violenţe şi ucideri) şi de permanenta profanare a celui mai important simbol religios al acestora.
Subiectul moscheii Al-Aqsa are o deosebită semnificaţie pentru ortodocşi pentru că demolarea ei precede în profeţiile părinţilor noştri construirea templului lui Antihrist. Or, tocmai acest aspect de natură primordial religioasă este trecut sub tăcere de comunicatul Patriarhiei Române.
Rămâne deci deschis răspunsul la întrebarea:
Cu cine exact se solidarizează pe deplin Patriarhia Română şi cât de oportună este această poziţionare politică, în cel mai tare sens al termenului?
Parcă pentru a avea o dovadă în plus cât de ușor pot fi distorsionate legile bisericești, Patriarhia Română invocă abuziv canonul 15 I-II pentru a justifica atragerea credincioșilor din Mitropolia Chișinăului în cea a Basarabiei, din jurisdicția Rusiei în cea a României. Din nefericire, nu doar că a fost negat dreptul opririi pomenirii în anii trecuți celor care s-au opus ereziei ecumenismului semnată în Creta (2016), ci acum se trece la instrumentarea lui în scopuri pur politice și lumești.
Divergențele de jurisdicție bisericească sunt complexe. Nici Mitropolia Chișinăului nu este convingătoare prin argumentul că au trecut mai mult de 30 de ani de când este păstorit de ruși teritoriul canonic al Rep. Moldova pentru că la bază a fost o intruziune și au existat plângeri la adresa lui. Opinia mea personală este că avem și noi partea noastră de dreptate, însă întregul tablou trebuie judecat nepărtinitor și luând în calcul toate datele problemei printr-o cercetare la nivel inter-ortodox. În nici un caz nu pot da dreptate Patriarhiei Române, care nu acționează bisericește, ci mânată de factori și scopuri pământești, politice și chiar străine nu doar de duhul evanghelic, ci și de etosul identitar românesc.
Problema principală este că Biserica trebuie să fie mai presus și în afara mizelor etnice. Poate și este bine să contribuie la formarea, pacea și civilizarea oricărui popor, dar fără să se angajeze în proiecte pământești și mai ales conflictuale. În orice caz, ea nu trebuie să-și piardă propria identitate și să nu se abată de la scopul ei ceresc prin nici o acțiune.
Instrumentarea canonului 15 I-II
Din păcate, justificarea părăsirii Mitropoliei Chișinăului se face în Comunicat aducând Moscovei acuzația că ar propaga „erezia războiului și omuciderii”. Însă aceasta este doar o găselniță pentru a folosi a doua parte a canonului 15 I-II în vederea întreruperii pomenirii unui episcop. Dar există o serie de nepotriviri serioase:
1. Canonul permite oprirea pomenirii și comuniunii cu un episcop, dar nu și trecerea în altă jurisdicție. Ci ar trebui așteptată și cerută o cercetare sinodală a greșelii ierarhului fără a schimba eparhia, cu atât mai mult Patriarhia.
2. Erezia de care se face vinovat arhiereul trebuie să fie specificată de Sinoade sau de Părinții Bisericii. Nu doar că nu există vreo erezie a războiului, dar se găsesc canoane care justifică participarea la război. Bineînțeles că derapajele Patriarhului rus Chiril cu privire la războiul din Ucraina sunt evidente, dar nu sunt erezii. Nici măcar Biserica Ucraineană nu a invocat vreo erezie pentru întreruperea pomenirii Întâistătătorului moscovit, ci s-au distanțat pur și simplu și caută independența bisericească. Ei ar fi fost mult mai îndreptățiți să facă acest lucru, dar nu l-au făcut, dând dovadă de cuget autentic bisericesc.
3. Mitropolia Moldovei este autonomă în cadrul Patriarhiei Ruse și nu este responsabilă de discursurile Patriarhului Chiril. Este ilogic să te desparți de niște episcopi pentru greșeala altui episcop superior lui. Cel mult s-ar putea recurge la întreruperea Patriarhului la slujbe (în Bisericile slave este pomenit acesta primul înaintea ierarhilor locali), deși este interzis acest lucru de prima parte a canonului 15.
Cuget bisericesc vs. securism
Dacă punem în oglindă felul cum au reacționat conducătorii noștri ierarhici față de cei care au întrerupt pomenirea lor după Sinodul din Creta cu îndemnurile de acum, se poate observa ușor că sunt ghidați de un duh lumesc și despotic, de ghetou. Important pentru ei este să nu le fie atacată autoritatea sau să aibă de profitat în urma denigrării altor ierarhi cu care intră în rivalități. Nici o clipă nu este pus în balanță interesul duhovnicesc, iar credința și adevărul revelat nu sunt norme sfinte, ci cantități negociabile și profitabile.
În ciuda acestor evidențe crude și dureroase, noi rămânem fideli Bisericii și îi recunoaștem drept arhierei canonici. În același timp, nu urmăm aluatului (sfaturilor și îndrumărilor) de tipul cărturarilor și fariseilor de odinioară, ci urmărim după putere îndreptarea situației. Criticarea acestor derapaje, oricât de incomodă ar fi ea, trebuie făcută de noi, oile cuvântătoare, pentru că ne supunem prin credință, nu dobitocește, ca să aflăm plata de la Hristos, nu mustrarea că am urmat învățători mincinoși.
Există interese naționale care pot justifica diferite acțiuni mai dure pe plan politic și social, dar acestea trebuie întreprinse de autoritățile laice, nu de Biserică. În plus, ar fi de dorit ca oricum să fie în duh evanghelic și în scopuri nobile, nu dictate de imperative străine. Basarabia este pământ românesc, sunt frați de-ai noștri, dar ar trebui să-i cucerim cu dezideratele strămoșilor noștri comuni. Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab, ca să dau doar două exemple, nu cred că ar fi mândri cu valorile bisericești europenizate și progresiste de care se umple România și Biserica noastră și pe care dorim să le exportăm și altora „frățește”.
Doar mintea securistă scurtă a unor confrați chiar din Biserică pot să înghită problemele acestea în forma oficială. Însă acest comportament este departe de a fi numit dragoste de țară. Naționalismul autentic ar trebui să aibă la bază un set de valori serioase; în cazul nostru, acestea trebuie să fie profund creștine și jertfelnice, nu ieftine, profane și mișelești.
Escaladare conflictuală și eretică
Având în vedere precedentul schismei ucrainene, care a premers și a pregătit războiul de acolo, consider că trebuie multă chibzuință în abordarea problematicilor bisericești din Moldova de peste Prut. Viața bisericească nu se reduce la o conduită instituționată înregimentată. Ea consolidează o nație și o civilizație doar în măsura în care este fidelă Domnului Hristos prin jertfelnicie și dreptate sfântă; unește în măsura în care se păstrează în adevărul de credință; aduce pace în măsura în care urmează dragostea curată de aproapele, nu egoismul.
Eu personal nu-mi doresc un război pentru o cauză străină și cred că majoritatea sufletelor simple din România au aceeași simțire. Abaterea de la Dumnezeu prin erezie (ecumenism) într-acolo ne duce. Pacea formală de dragul minciunii nu poate avea alt sfârșit decât conflictul și destabilizarea. De aceea este nevoie de multă atenție și trezire din dormitarea indiferenței. Războiul cu credința, parafat și solidificat în Creta, se manifestă violent pentru că vine de la cel rău.
Nu doar că trebuie denunțată și respinsă această atitudine samavolnică a ierarhilor noștri în Rep. Moldova, ci ar trebui îndreptată și cauza primă, erezia ecumenistă. Nu merită canonul 15 să fie atât de tare răstălmăcit, încât să destabilizeze de două ori viața bisericească, împotriva menirii lui reale.
În încheiere și ca o concluzie, țin să subliniez încă o dată că duhul canoanelor bisericești provine din pacea lui Hristos mai presus de minte și de gând, ele sunt înțelese prin rugăciune cu trezvie și reprezintă un tezaur sfânt ce trebuie trăit și ferit de câinii și de porcii din noi și din afară.
Credincioși bucovineni care-și apără biserica să nu fie acaparată de schismatici (Imagine: Gândeste.org)
„Nu-L cunosc pe omul Acesta” pare a zice încă din prima propoziție Comunicatul Patriarhiei noastre despre românii din Ucraina enunțat prin gura d-lui Bănescu: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română”. Întregul text, preluat fragmentar de mai toate portalurile, este acesta:
„Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă. Există și o structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. Sperăm ca acesta să devină posibil cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății, întrucât pacea presupune dreptatea.
BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale). Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta.
Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă.
Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”.
Mesajul transmis, dacă ar fi să fie descifrat din formulările contorsionate și corecte politic, ar fi că Patriarhia Română se delimitează de credincioșii etnici români din Ucraina pentru că ei „rămân” în comuniune cu rușii năvălitori. De fapt, ar trebui să se adecveze la „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată” și să nu fie de partea celor care justifică războiul inclusiv prin argumente religioase, adică de partea rușilor.
În realitate, d-l Bănescu comite o serie de confuzii:
1. Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este singura rămasă în comuniune cu BO Rusă, ci chiar și schismaticii din „structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală” îl pomenesc în diptice, adică sunt în comuniune cu Patriarhul Chiril al Moscovei.
2. Nu doar structura condusă de Epifanie s-a delimitat de Biserica Rusă, ci și Mitropolia autonomă de sub PF Onufrie. Primii au făcut-o în mod schismatic, iar ceilalți și-au declarat independența în mod legitim în vara anului trecut, așteptând limpezirea tensiunilor pentru a fi puse toate aspectele în ordine.
3. Evanghelia nu se opune războiului din principiu și nu-l condamnă la modul absolut. Intrarea și motivațiile războiului țin de factorii politici și Biserica nu binecuvintează crimele, dar nici nu interzice înrolarea în armată. Amintim că există o pleiadă de Sfinți Mucenici care au făcut parte chiar din armata romană păgână, cum ar fi Sf. Gheorghe, Sfinții 40 de Mucenici, Sf. Teodor Stratilat și Teodor Tiron și mulți, mulți alții. Este adevărat că Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut o serie de îndemnuri „jihadiste” incompatibile cu duhul ortodox, dar acestea nu pot fi puse pe seama întregii Biserici Ruse (pentru că nu sunt hotărâri sinodale, ci predici personale), cu atât mai puțin în cârca românilor noștri bucovineni.
Așadar îndemnul adresat românilor de acolo de a se „adecva” la realitatea războiului din Ucraina prin dezicerea de ruși este, de fapt, un reproș umilitor și nedrept. Aluzia ar fi că ei sunt în greșeală, fiind parte dintr-o structură care pactizează (este în comuniune) cu rușii, și ar trebui să îndrepte acest partizanat. Însă realitatea este că Biserica Ucraineană canonică nu-i susține pe ruși în nici un fel, ci cultivă simțul național de apărare a țării lor. Cu adevărat, putem spune că d-l Bănescu nu-i cunoaște la propriu pe românii noștri ortodocși din Ucraina, dar e grabnic să dea lecții și să se distanțeze de durerile și greutățile lor. Bineînțeles, condamnând sentențios războiul, dar nefiind alături de cei care suferă de pe urma lui.
Rămân și alte aluzii bulversante strecurate în comunicatul d-lui Bănescu. În primul paragraf, acesta își afirmă speranța că ambiguitatea jurisdicțională bisericească din Ucraina se va limpezi „cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății”, adică prin recunoașterea celor care s-au desprins de ruși. În fapt, el justifică prin aceasta schisma pe care Patriarhia noastră încă nu a recunoscut-o. E de notat că nici portalul Basilica nu a păstrat în textul comunicatului această propoziție.
În aceste condiții, afirmarea seacă a faptului că „BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina” trece neobservată și nu produce nici un efect. De altfel, în condițiile presiunilor la care sunt supuși românii din Bucovina, este de neînțeles cum poate susține Patriarhia „firesc”, iar nu vehement și cu durere și compătimire creștine pe frații de dincolo de granița noastră politică. Este adevărat că Patriarhia precizează separat, la finalul articolul dedicat pe temă, că „este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român”, însă aceste deziderate sunt neclare în contextul bisericesc confuz din Ucraina, nepractice.
Unii, cum ar fi partidul AUR, vin cu un îndemn pompos: „Veniți, fraților, acasă! România este și casă voastră! Patriarhia Română trebuie să vă fie pavăză și voi trebuie să va înscrieți și să țineți de Patriarhia Română, dacă slujiți în ritul creștin ortodox!”. Oricât de frumos sună această chemare, ea este goală de conținut și vădește ignorarea normelor bisericești. Această „venire” nu poate interveni de la sine din inițiativa minorității române în momentul de față. Este adevărat că Patriarhia noastră are tot dreptul să revendice teritoriile bisericești din Basarabia și Cernăuți, dar pretențiile acestea trebuie susținute și promovate în mod înțelept, demn și calculat, nu provocator și samavolnic. Deocamdată, după cum se vede și din Comunicatul discutat, nici statul român, nici Biserica noastră nu-și manifestă atenția și interesul real față de aceste comunități.
De fapt, Patriarhia se spală pe mâini și se dezice de românii din Bucovina din cauza criticilor pe care le-a primit de la vlădica Longhin, Mitropolitul din Bănceni și stareț al Mănăstirii de acolo, care este vocea comunității noastre de pe acele meleaguri. Orgoliul rănit de mustrările față de trădările făcute la Sinodul din Creta îndeosebi nu sună bine în urechile fine ale BOR-ului care se aliniază altei politici decât a Stăpânului real al Bisericii, Care este Hristos. În logica lor, echilibristica politică este preferabilă mărturisirii drepte și curajoase a Evangheliei. Chiar dacă ar fi să fie strâmbat cuvântul Domnului, nu se va da înapoi nici de la aceasta purtătorul de cuvânt al Patriarhiei noastre. Ba chiar va lansa în culise și acuze false la adresa Mitr. Longhin că ar fi rus și omul rușilor, deși este român și apărătorul cel mai de seamă al comunității românești din zonă.
Dar, cu toate că tonul Patriarhiei este unul politic, discordant cu Evanghelia pentru a nu se pune rău cu puternicii pământului, consider că adevărații credincioși, pătrunși de adevărul sfânt de credință, vor susține în rugăciune și cu orice le stă lor în putere și din suflete curate pe frații noștri români din Bucovina ucraineană. Situația lor este surprinsă bine de cuvintele înțelepte alte Mitropolitului Longhin din interviul de mai jos, deși foarte probabil durerile lor sunt mai multe decât poate cineva să le exprime în câteva minute:
Rusia a cerut prin reprezentantul ei permanent la NU, Vasili Nebenzia, o întâlnire specială a Consiliului de Securitate a NU pentru a discuta persecuția Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.
„În această țară, prin concursul Occidentului colectiv, regimul Zelensky s-a transformat într-o dictatură autoritară, care este un obstacol important în sine pentru pace. Recent, persecuția dizidenților și a liderilor din opoziție a fost suplimentată cu dorința de distrugere a singurei Biserici canonice din Ucraina – Biserica Ortodoxă Ucraineană” relatează RIA-Novosti că a spus Nebeznia.
„Credem că această situație merită atenția deosebită a membrilor Consiliului de Securitate”, a spus reprexentantul Rusiei, avertizând asupra consecințelor serioase pentru pacea și securitatea regionale.
Nebenzia a mai spus despre Consiliul de Securitate că plănuiește să vorbească despre cum au supraviețuit civilii din Donbas sub bombardament din 2014 și care sunt speranțele și țelurile lor.
În orice caz, Biserica Ortodoxă Ucraineană, care s-a separat de Patriarhia Moscovei în mai, este nemulțumită de un asemenea apel care vine din partea Rusiei.
Departmentul pentru Relații Externe Bisericești al BOU a declarat ieri:
„A ajuns cunoscut din mass-media că reprezentantul permanent al Federației Ruse la NU, V. A. Nebenzia, a făcut un apel la o întâlnire separată a Consiliului de Securitate al NU pentru 17 ianuarie 2023 pentru aituația din jurul Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
În această privință, vă informăm că Biserica Ortodoxă Ucraineană nu a trimis nici unui stat vreo cerere de asistență pentru protejarea drepturilor ei și, mai mult, unui stat care a comis un atac armat perfid asupra țării noastre. De asemenea, nu am autorizat pe nimeni din BORu-PM să vorbească din partea noastră la NU. Suntem îngrijorați că subiectul Bisericii Ortodoxe Ucrainene este ridicat de structuri care nu au nimic de-a face cu noi. Facem apel la autoritățile rusești să nu vorbească pe seama Bisericii noastre pe platforme internaționale și să nu folosească factorul religios pentru scopurile lor politice.
În același timp, cerem autoritătilor noastre ucrainene să ducă o politică religioasă echilibrată, să asigure drepturi egale penteu toate organizațiile religioase, așa încât să nu dea statului agresor vreun motiv să folosească politica religioasă a statului nostru în propriile lor interese.
Instituțiile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în limita competenței și capacităților lor disponibile, desfășoară activități în mod sistematic care urmăresc protejarea drepturilor și libertăților credincioșilor și organizațiilor religioase ale BOU, atât la nivel național, cât și internațional.”
Nota noastră: Biserica Ortodoxă Ucraineană are nevoie de atenția și protecția forurilor internaționale pentru că, la nivel intern, este discriminată și persecutată de autoritățile naționale. Dar ajutorul trebuie să fie în termenii respectării libertății religioase, fără conotații politice. Cu atât mai mult conotațiile pro-rusești, ale țării agresoare față de Ucraina, sunt străine de intențiile sale. Litigiul este de natura religioasă, nu politică, și așa trebuie asumat.
Credincioșii sunt ucraineni, chiar dacă fac parte din Patriarhia Rusă prin istoria comună bisericească. Pacea urmărită nu este una de factură politică, ci de bună rânduială duhovnicească. În acest sens, se pare că, cel puțin la momentul acesta, BOU se desprinde tot mai tare de Biserica Rusă și se afirmă tot mai mult ca fiind autocefală sau cu o autonomie lărgită, mai mare decât cea acordată de principiile actuale bisericești. Un exemplu de depășire a acestor delimitări este faptul că Mitropolitul Onufrie nu-l mai pomenește doar pe Patriarhul rus, ci pe toți ceilalți Întâistătători de Biserici. S-ar putea adăuga și alte aspecte, cum ar fi acela că Mitr. Onufrie cel mai probabil nu va mai participa la Sinodul patriarhal.
Foarte probabil atitudinea Patriarhului Rusiei a contribuit mult la această distanțare a Bisericii Ucrainene de o Moscovă care își vede doar interesele sale politice și pe front, nu și suferințele fraților lor din Ucraina. Greșeala implicării Întâistătătorului rus în politică nu trebuie repetată și de ucraineni.
Mare lucru este să fie dusă și păstrată mărturisirea de credință la nivel bisericesc, ferită de influența lumească a politicului de orice fel.
Publicăm un articol de final de an preluat de pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” privitor la perspectiva iminentă de escaladare a conflictului din Ucraina, articol care este surprinzător nu doar prin analiza realizată cât, element cu adevărat inedit, prin justa sa contextualizare, în care ne regăsim integral ca poziţie şi la care aderăm fără rest.
Articolul nu se sfieşte să abordeze fără ocolişuri tabu-urile mediatice mainstream, referindu-se în termenii adecvaţi şi la perfidia politicii europene care a căutat exclusiv avantajele accesului privilegiat la resurse naturale (inclusiv cele româneşti), şi la interesul belicos al americanilor de a iniţia şi desfăşura un război total la marginea Rusiei. Mai mult, sugerează că acest conflict va include obligatoriu şi România (flancul estic al N.A.T.O.) şi că acest lucru răspunde unui interes strategic al SUA şi ţărilor din Occident, iar nu Rusiei. Intreresul Rusiei este să angajeze adversarul său direct, S.U.A., nu să se risipească într-un efort militar diluat pe teritoriul ţărilor de la frontiera NATO.
Nu în ultimul rând, articolul face menţiune despre acţiunile puterii politice de la Kiev care este direct implicată într-un conflict în care Ucraina aduce doar sacrificiul uman, deservind obiectivele strategice ale S.U.A., fără a căuta să protejeze interesele strategice ale naţiunii ucrainene.
Apare previzibil faptul că şi românii urmează să se regăsească în papucii ucrainienilor în scurt timp, articolul fiind un avertisment public la conştientizarea pericolului în care ne regăsim.
Totodată, sesizăm că în presa mainstream, pe platforma Contributors.ro, a fost publicat un articol extins al autorului Alexandru Dodan, funcţionar M.A.E. care s-a făcut cunoscut în trecut prin articole de promovare a ideii de stat european unificat politic, aşadar de la extrema filo-europenismului, articol bine argumentat şi bine structurat din punct de vedere argumentativ, dar care pledează pentru conştientizarea nevoii de a ne implica în mod direct în războiul de la graniţa ţării noastre.
În acest context de propagandă insidioasă pentru implicarea noastră directă în război, articolul publicat de aesgs.ro este cu atât mai valoros.
Mai adăugăm doar că Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” este o organizaţie non-guvernamentală, independentă şi non-profit care a fost înfiinţată în 2009 de un grup de experţi, având ca principal obiectiv realizarea de analize asupra relaţiilor politico-economice şi realităţilor geopolitice regionale şi globale destinate îndeosebi mediului academic. Articolul aparţine domnului Dr. Nicolae DOLGHIN, membru al echipei aesgs.ro.
Visa Europa cu trei decenii în urmă la un alt război nimicitor? Oare atât de repede au uitat liderii politici că valorile drepturilor omului și democrației nu pot fi introduse într-un regulament al operațiilor pentru destabilizări cu participare colectivă, că lumea este complexă și acesta este secretul dezvoltării ei prin evoluție? Vă invit încă o dată să citiți documentul Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. Va fi o lectură cu efecte zguduitoare când veți reafla ce așteptări avea lumea acum trei decenii și unde s-a ajuns. Atunci marea politică se făcea încă în costume și cu strângeri de mâini care exprimau încredere, astăzi în uniforme de campanie. Dar și mai zguduitor va fi când veți constata că ne aflăm aici în urma deciziilor politice ale unor indivizi care știau bine ce fac cu adevărat. Mulți dintre ei semnaseră documentul. Oameni mărunți, cărora fascinația puterii le-a ascuns măreția momentului și le-a anihilat simțurile politice exact când se întrezărea altceva.
Marii actori au fost conștienți însă spre ce se îndreaptă, pentru că în geopolitică nu e nimic întâmplător. Ei mai știau bine că prosperitatea este asigurată de resurse, că acestea nu există pentru toți, deci asaltul asupra ei se va intensifica, iar pentru a o apăra era nevoie de ofensivă spre locurile din față. Figuranții de acum ai scenei politice consideră că e normal ceea ce se întâmplă și se amăgesc cu roluri principale. În anii ’70 statele arabe tocmai demonstraseră că petrolul poate fi folosit cu succes în ecuațiile geopoliticii, chiar și în lipsa altor factori credibili de putere. Dar, după ce au generat criza, ele au fost supuse proceselor care se repetă în Europa de vreo două decenii, au fost neutralizate cu instrumentele lor. Acum încearcă să revină în marea geopolitică.
Dispariția bipolarității a deschis oportunități noi în cursa Occidentului pentru resursele atât de necesare în orice mare proiect. Resursele României au fost parte a acestor oportunități, degeaba ne amăgim cu cuvinte mari despre idealuri, libertăți și dezvoltare. S-a inaugurat marea cursă pentru bogățiile emisferei nordice, la care fiecare participă cum poate. Părea că acestea deveniseră accesibile, concurență mai mică, economia de piață ar fi rezolvat restul prin regulile sale sacre, iar propaganda ar fi ascuns practicile dintotdeauna în ambalaje mobilizatoare. Zona Arcticii este un poligon incipient pentru viitoarele desfășurări, acolo se experimentează tacticile pentru întreaga emisferă.
Statele situate la Oceanul Înghețat de Nord au poziții avantajate din start, sunt scutite de foamea internă a resurselor și au perspectiva de a domina piața. Zona oferă cele mai scurte căi de transport spre marii consumatori. O demonstrează și perseverența cu care Rusia își operaționalizează propriul drum al mătăsii prin ghețuri, strategiile NATO pentru zonă, atenția cu care China, Japonia și chiar India se înscriu în desfășurări, dar și modul brutal prin care lumea dezvoltată impune Rusiei prețul la hidrocarburi, generând astfel un precedent periculos pentru economia de piață și când va fi pace. Totul este abia la început. Doar accesul la resurse, în special la cele energetice imediate, motivează intoleranța cu care lumea se îndreaptă spre război. Resursele energetice clasice sunt încă necesare multe decenii. Viitoarele surse de energie alternativă sunt încă nesigure, generează riscuri noi pentru mediu, dar au mare nevoie și de sursele de energie clasică de azi.
Din cauza accesibilității sale, bazinul consacrat al hidrocarburilor – Orientul Mijlociu – devine tot mai dependent de condiționări exprimând interese geopolitice, într-o lume ce se dezechilibrează. Dar marfa de acolo este căutată peste tot. Zona este ușor de destabilizat, pentru că actorii ei încearcă să-și administreze suveran resursele, sunt tot mai activi și modifică, astfel, ecuații consacrate. Destabilizarea ar fi dezastruoasă pentru multe dintre economiile lumii, dar nu pentru toate, altele vor fi avantajate. Oricum, Orientul Mijlociu rămâne locul unde se petrece cel mai îndelungat proces coroziv public pentru raporturile dintre libertăți și geopolitică, proces acceptat și chiar stimulat de democrații, din motive de hidrocarburi. Ceea ce prin alte părți atrage sancțiuni, acolo se trece cu vederea. Aceeași filozofie se practică acum în Ucraina. Confruntarea clasică între ideologii a dispărut, dar politicul a preluat rapid ceea ce bipolaritatea reușise să dezvolte perfect – mecanismele motivării publicului pentru război. Propaganda s-a pus pe treabă.
În Nordul înghețat se practică modele confruntaționale clasice. Puțini sunt actorii care dispun de mijloacele potrivite pentru a susține cursa într-o regiune atât de specifică. Problema este că în calea resurselor de acolo se află Rusia, superputerea nucleară, realitate pe care Europa o uitase, dar și-a reamintit-o acum, când confruntarea se intensifică. Statele Unite – cealaltă superputere nucleară – au fost mereu conștiente de potențialul nuclear al inamicului lor de astăzi, cunosc cel mai bine consecințele unui război nuclear, chiar și limitat, dar mai știu și că arma nucleară este, până la urmă, armă, pe care și ele au folosit-o cândva. Necunoscuta de astăzi pentru securitatea globală este cât sunt de dispuse cele două superputeri să șteargă deceniile de negocieri și să se angajeze într-un conflict distrugător pentru ele, în primul rând. Toate problemele lumii pălesc în fața perspectivei confruntării directe dintre cele două. Ea se apropie. De când a început războiul din Ucraina, oficialii NATO au declarat că Alianța Nord-Atlantică nu se va angaja într-un conflict militar cu Rusia tocmai pentru a evita ciocnirea între superputerile nucleare. Zilele trecute secretarul ei general a afirmat că nu este exclusă și această opțiune. Evident, nu este părerea lui, a avut împuterniciri pentru un asemenea avertisment.
Lumea întreagă se polarizează în jurul zonelor bogate în resurse, concurența pentru ele se adâncește. Marile concentrări de populație ale globului sunt și cele mai mari consumatoare de resurse din afara teritoriilor lor. China, India, Indonezia, Brazilia, reprezentând aproape jumătate din populația lumii, au adoptat ambițioase programe de dezvoltare, au obținut succese importante, au oferit popoarelor perspective concrete, dar liderii lor au devenit ostateci ai acestor perspective. Ei nu mai pot da înapoi și se pare că nici nu au de gând. Acolo problema resurselor devine un vector concret al politicii externe, un argument convingător pentru opinia internă. Occidentul, la rându-i, își simte amenințată prosperitatea realizată în decenii. Între voința de a menține poziții câștigate și dinamismul schimbărilor din ordinea mondială, concurența pentru resurse se va accentua, alimentând opțiunea pentru război, ca întotdeauna.
Perspectiva prosperității generalizate ar putea fi o motivație globală pentru estomparea rivalităților geopolitice și temperarea percepției victoriei. Într-o lume a haosului, doar ea ar putea aduce liniște, dar este o utopie. După Al Doilea Război Mondial, a existat o asemenea șansă. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a propus la înființare, în 1951, nu numai prosperitate, într-o lume în care nenorocirile războiului erau încă proaspete, ci și eliminarea violenței armate, cel puțin într-o parte a continentului. Însă, tentațiile geopoliticii au fost mai puternice, Comunitatea a devenit imperiul Uniunea Europeană de azi, intrat rapid în sistemul global al relațiilor de putere cu tot ceea ce a urmat. Dimensionarea puterii și exercițiul ei sunt esențiale, ca în toate imperiile. Nu se știe cum se va sfârși totul, pentru că nu toți actorii sunt avantajați în cursa ce va domina acest secol, UE se află în pragul unor crize multiple, prosperitatea se subțiază, iar la orizont se profilează competiția pentru alte resurse decisive: apa, hrana, aerul curat etc. Provocările vor fi nesfârșite.
Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor. De o parte, democrația și drepturile omului, de cealaltă, nu se știe ce, dar ceva amenințător – Rusia, li se spune occidentalilor pe toate vocile, dar pe acolo sunt sursele prosperității. Totul într-o parte a lumii unde întotdeauna s-au generat dezechilibre strategice, dar în care viața a înflorit după reglementarea haosului, indiferent de ceea ce au susținut ideologiile și propaganda. Se pare că astăzi geopolitica ne oferă o nouă lecție, cea în care nu doar spațiile sunt obiectivul real al confruntării, ci și oamenii. Paradoxul este că întregul spațiu euroasiatic postsovietic, devenit scenă a unor crize prelungite, se îndrepta spre democrație și libertăți pentru om, dar în felul său, cu particulatitățile, tradițiile și experiențele politice de acolo, cu succese mari ori mici, dar succese. Numai că, prin evoluția lor normală, Occidentul nu și-ar fi asigurat pozițiile dorite în cursa pentru resurse. Ceea ce ne ascunde războiul informațional în plină desfășurare este realitatea că democrația și libertatea sunt folosite doar pentru a justifica generarea haosului controlat și a războiului. Toate discursurile maschează capacitatea infinită a puterii de a manipula democrația, folosind tocmai mecanismele pe care exercițiul ei i le pune la dispoziție. Ni se mai ascunde că adevăratele amenințări pentru om sunt inegalitățile.
Își mai amintește cineva de mișcarea Occupy Wall Street, pornită în chiar inima democrației, în Manhattan? Ea transmitea lumii că inechitatea este adevăratul pericol pentru libertăți, iar diferența dintre democrație și autocrație este doar o problemă de încadrare în articole de cod penal. Mișcarea demasca exercițiul politic modelat de puterea banului, ceea ce face ca, în sărăcie, libertatea să fie doar un drog, să se manifeste ca într-o grădină zoologică. Occupy… părea inofensivă, un protest non-violent, o demonstrație a democrației – afirma propaganda, dar când ideile ei au început să atragă atenția lumii a fost reprimată într-o singură noapte, pentru mai multă siguranță. Guvernanța nu a uitat că Mahatma Gandhi a răsturnat lumea pornind tot cu un protest non-violent.
Europa este depășită de rapiditatea desfășurărilor. Participă la un război hibrid pentru care nu a fost pregătită. În doar câteva luni discursul ei politic s-a transformat total, susține escaladarea riscurilor și amenințărilor pentru securitate. Toți europenii sunt mânați spre război. Eliminarea hidrocarburilor Rusiei de pe piața europeană și aplicarea diverselor măsuri pentru controlul lor în lume sunt obiectivul strategic urmărit de SUA, dar Europei nu îi este clar ce va urma. Rusia a declanșat procesul de transformare a resurselor sale în potențial pentru război cu întregul Occident. Ucraina este doar începutul.
Operația militară specială a Rusiei a stins viziunile occidentale despre fizionomia luptei, consacrate în ultimele decenii. Lupta armată nu este o paradă a forțelor cosmice, aeriene și speciale împotriva unor adversari paralizați de sancțiuni internaționale și rezoluții părtinitoare, interpretabile în funcție de numărul rachetelor. Se demonstrează că nu se deosebește prea mult de cea proiectată în războaiele mondiale și toate armatele vor fi nevoite să coboare cu picioarele pe pământ. Deosebirile sunt aduse doar de evoluția armelor și de tacticile devenite, astfel, posibile. În Donbass se redescoperă că războiul este al distrugerilor și terorizării populației civile, al tranșeelor și pozițiilor fortificate, al puterii distructive a artileriei de toate calibrele și a celei reactive, a apărării antiaeriene eșalonate a trupelor terestre – în lipsa ei nu se prea poate face nimic în câmpul tactic –, a dronelor de cercetare și lovire, a armelor de înaltă precizie, avioanelor de atac și elicopterelor, a tancurilor, blindatelor și autotunurilor, a procedeelor tactice în schimbare de la o zi la alta, a loviturilor pe adâncimea întregului teritoriu al adversarului. De asemenea, rămâne și războiul cosmosului și confruntării electronice. În această fizionomie a acționat armata ucraineană, pentru ea și-a rulat Rusia unitățile forțelor sale armate, de la Pacific la Arctica.
Până nu demult Europa a avut acces nelimitat la resursele emisferei nordice prin mecanisme economice, comerciale, financiare. Totul părea normal. Marele câștigător a fost Germania. Liderii ei au susținut dezvoltarea sistemului de conducte și au obținut toate derogările necesare pentru circulația petrolului și gazelor naturale. Mai mult, Germania, care, evident, ne spunea că propagă în jurul ei doar valorile europene ale libertății, își permitea să practice ceea ce pe meleaguri balcanice se cheamă bișniță. Cumpăra pe conducte gaze naturale ieftine din Rusia și le revindea partenerilor europeni la prețurile bursei. Afacerea a adus prosperitate, dar astăzi, liderii germani spun că nu a fost bine, că s-a contribuit la declanșarea războiului din Ucraina. Să înțelegem că, după ce se vor liniști lucrurile, ceea ce se va întâmpla, probabil, într-un viitor îndepărtat, Germania își va asuma vreo responsabilitate? De altfel, Angela Merkel, cancelarul care a modelat ani buni politica Germaniei și a UE, a declarat că a susținut negocierea și semnarea documentelor de la Minsk nu pentru a aduce pacea, cum s-a crezut, ci pentru a oferi Ucrainei timp necesar pregătirii războiului. Tot ceea ce a urmat după semnarea Planului Steinmeier a fost inducere în eroare bine regizată. Nu ne rămâne decât să ne întrebam ce a apucat-o pe doamna Merkel să fie sinceră tocmai acum. Propaganda le repetă monoton europenilor că ei luptă pentru libertate și trebuie să fie pregătiți pentru orice sacrificiu.
Nu sunt prea clare motivele pentru care Germania și-a modificat brusc poziția după atâția ani de Ostpolitik ce i-a adus avantaje. Schimbările politice interne nu pot explica totul. Actualul cancelar a fost vice-cancelar disciplinat în guvernul precedent, deci artizan al bișniței. Acum declară că va construi cea mai puternică armată europeană pentru a apăra valorile europene, cumpără arme din SUA, sfidează industria europeană de armament și gripează motorul franco-german. Să se profileze, oare, viitorul rol al Germaniei pe continent? Lideri ai Europei declară că nu mai sunt dependenți de gazul rusesc, dar prețul facturilor le-a scos populația în stradă. Libertatea nu are preț, mai afirmă ei, pregătindu-se de vacanță.
România a trăit episodul pierderii controlului asupra resurselor sale europenește, fără violență și cu contribuția liderilor ei politici. A început cu pierderea celei mai importante bogății – tinerii și forța de muncă activă. De atunci, orice mare proiect este golit de conținut. Fenomenul nu s-a terminat. A continuat cu resursele subsolului, apoi ale solului. Treptat a renunțat la multe dintre atributele suveranității, cele rămase sunt mai mult simbolice. Momentul în care timonierul statului le adresa românilor îndemnul de a-și afla viitorul pe alte meleaguri, pentru că țara lor, al cărei conducător era, nu le oferea vreo perspectivă, este culmea neputinței clasei noastre politice. Marinarul și-a demonstrat micimea vizionară, ceea ce nu-l va împiedica să-și caute fotoliul în miturile neamului.
Propagandiștii ne recită cu perseverență lecția libertății, pregătesc psihologic populația pentru război, dar uită să ne spună că au existat și mecanisme care generau pace pe continent și că au fost nenumărate momentele în care puteau fi activate. În organizațiile din care face parte, România avea posibilitatea de a cere operaționalizarea lor, dar nu a făcut-o, deși avea motive mai multe decât alții. Spre deosebire de celelalte state din Frontul de Est, situația ei este alta. În Est, există Republica Moldova, cel de-al doilea stat locuit de români, față de care politicul românesc nu poate rămâne indiferent. Republica Moldova nu este Basarabia de altădată, aparținând altui stat, ci o țară suverană și independentă, vulnerabilă la ceea ce se petrece în proximitatea sa.
Conflictul de la granița noastră a fost pregătit cu minuțiozitate. Statelor Unite li s-a oferit, în sfârșit, ocazia să rezolve chestiunea cu rivalul de decenii printr-un proxi-război desfășurat la periferiile spațiului euroatlantic, departe de teritoriul lor protejat oricum de oceane, dar la granițele Rusiei. Au găsit și subiectul care să se sacrifice, Ucraina. Pentru acest conflict au inițiat și susțin în continuare lărgirea NATO, în căutarea altor subiecți. De zece luni, ele duc împotriva Rusiei un război unic în felul lui, pentru că nu au pierdut niciun soldat. Eficiență maximă, proxi-războiul ideal ce s-ar dori cât mai îndelungat, eficient împotriva rușilor, dar cinic pentru ucraineni și demolator pentru europeni. Este războiul prin intermediar, care ar putea asigura atingerea multor scopuri strategice. Planificatorii militari ruși sunt în căutarea amenințării credibile directe ca răspuns. Statele de pe Frontul de Est sunt potențiale viitoare victime. Aici, nu în SUA, va exista cea mai mare densitate a loviturilor, de aici va începe escaladarea selectivă a violenței armate. Pentru partenerul nostru strategic va fi important ca războiul să rămână localizat doar în acest spațiu și să nu escaladeze către faza nucleară intercontinentală. Populația Ucrainei este sacrificată, țara va fi distrusă, statele din Frontul de Est urmează la rând, liderii lor își fac socluri pentru statui, alte conflicte sunt în așteptare, dar spațiul dintre mări va menține Rusia ocupată strategic multă vreme.
Până la lovitura de stat din 2014, Ucraina făcuse pași importanți spre valorile europene, însă nu cu viteza dorită de geopolitică. Liderul de atunci, destituit atunci, nu refuzase semnarea unor documente importante pentru viitorul european al țării sale, ci amânarea momentului pentru a le studia. Primise chiar și garanții politice. Președintele de astăzi al Germaniei a fost unul dintre garanți. Perseverența cu care se îndreaptă Europa către război acum ne demonstrează că nu democrația era amenințată, ci avantajul geopolitic sigur. Tot așa, Occidentul a democratizat colectiv Afganistanul, dar după două decenii s-a retras brusc și nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă acolo cu democrația și drepturile omului. Procesele democratizării societății ucrainene erau în desfășurare, dar exista riscul să dureze prea mult, profitul să fie împărțit, iar dividendele prea subțiate. Doar așa se poate explica motivul pentru care întregul Occident și-a transformat Rusia în inamic. Aceeași Rusie cu care întotdeauna găsise formule pentru a coexista, a colabora și a obține avantaje. Lovitura de stat de la Kiev a fost un act de violență politică pe care Occidentul democratic l-a stimulat și salutat, la Moscova a fost considerat un act ostil, la care nu mai avea cum să nu răspundă. A urmat ceea ce știm și am ajuns unde suntem. Astăzi în democrația de război a Ucrainei se petrec episoade care cu câțiva ani în urmă ar fi cutremurat conștiințele libere ale europenilor, dar nu e timpul pentru ele. Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor.
La granița noastră este un război purtat de europeni împotriva lor înșiși. Spațiul euroatlantic s-a transformat în spațiu de generare a forței pentru Ucraina, adică într-un teatru de război expus deocamdată doar parțial loviturilor. Câștigătoare vor fi SUA. Într-o perioadă de reconfigurare a rolului lor în lume își neutralizează un important concurent economic și financiar în perspectiva viitoarei ordini mondiale. Europa va fi sub control total. Mare câștigător va fi și China, care nu depune niciun efort și așteaptă reconfigurările globale. În vecinătatea noastră războiul este al superputerilor nucleare în care Alianței Nord-Atlantice i se pregătește rolul de principal combatant. Vom asista probabil, cel puțin pentru faza inițială convențională, la un interesant proces de activare graduală a Articolului V pe seama statelor din Frontul de Est. Ele vor fi primele unde se vor aplica lovituri asupra infrastructurii civile critice, obiectivelor militare și economice – tablou multiplicat al distrugerilor din Ucraina.
Președintele Vladimir V. Putin a declarat că nu va folosi arma nucleară tactică în Ucraina, nu e nevoie, și cam atât. În Europa, de arme nucleare tactice dispun doar armatele rusă și americană. Deocamdată, armele sunt în depozite. A mai declarat că nu exclude posibilitatea folosirii întregului potențial nuclear dacă securitatea rușilor va fi amenințată, că Rusia nu va recurge prima la armele nucleare strategice, dar că analizează posibilitatea introducerii în doctrina sa nucleară a principiului loviturilor preventive, după modelul american. Triada nucleară de descurajare este la capacitate maximă, a mai anunțat, transmițând un mesaj direct spre SUA, devenite acum inamic strategic. Pe fondul absenței negocierilor dintre cei doi privind reducerea armelor nucleare strategice și al inexistenței dialogului bilateral pe tema stabilității în lume, armata rusă introduce în serviciu operativ noi vectori purtători, unici prin performanțe. În Europa, acești vectori pot fi folosiți ca arme de descurajare chiar și cu încărcături convenționale. Principala preocupare a planificatorilor americani este cum să modeleze evoluția conflictului ruso-american fără să se ajungă la folosirea armelor nucleare strategice. Dacă vor reuși vom afla curând, dacă nu, ar putea începe lungul drum spre pace.
Ucraina, așa cum a existat, nu va mai fi. În războiul pe care-l poartă și-a epuizat demult potențialul, industria de apărare i-a fost distrusă în bună măsură, are o armată compusă aproape exclusiv din trupe terestre și luptă acum cu banii și materialele primite din lume. Ea pune la dispoziție doar carnea de tun. Teritoriul i s-a transformat într-o scenă pentru epuizarea cu orice preț a Rusiei. Occidentul poartă împotriva acesteia un război total – politic, economic, financiar, comercial și informațional. Pentru dimensiunea militară a fost desemnată, deocamdată, Ucraina. Liderii ei politici își interpretează rolul cu inconștiență. Occidentul participă la efortul de război al acesteia cu tot ceea ce este necesar, dar declară că actor este doar eroica armată ucraineană. Rusia își pune în mișcare mașinăria de război pregătindu-se pentru confruntarea îndelungată cu Occidentul.
Probabil că vom afla cândva motivul pentru care actualul regim politic de la Kiev a participat conștient la generarea războiului cu superputerea nucleară vecină, sfidându-i interesele de securitate, dar distrugându-și țara, poporul, epuizând Europa, anihilând multe dintre mecanismele securității europene și aducând NATO în pragul confruntării directe cu Rusia. Liderii ucraineni nu puteau fi surprinși de reacțiile Rusiei, pentru că țara lor însăși a contribuit decenii la construcția modelului de securitate al superputerii sovietice căreia i-a fost co-fondator. Acel model, pe care și ea l-a moștenit, pornea de la axioma că Rusia a fost întotdeauna atacată din Vest, iar ceea ce se întâmplă acum îl confirmă. Era prezent și în ideile de securitate de la Kiev. Pe la începuturile independenței sale, acolo România era percepută ca o amenințare. Modelul este același, s-a schimbat doar punctul cardinal.
Liderii Ucrainei independente au știut bine că Rusia nu va rămâne indiferentă la transformarea într-o platformă de ostilitate a unui spațiu cu profunde conexiuni în istoria comună. Propaganda rusă acuză SUA că urmăresc să transforme Ucraina într-o anti-Rusie, ștergând toate realitățile civilizaționale comune celor două și stimulând toate excesele în eliminarea acelor realități. SUA au știut că Rusia va interveni, tot așa cum au intervenit și ele în Cuba, iar în istoria recentă, în Libia, Siria, Irak, Afganistan, adică departe. Acolo nu au existat conexiunile civilizaționale de tipul celor ucraineano-ruse, ci doar geopolitică și resurse, aici ucrainenii și rușii vor rămâne tot vecini.
România este treptat atrasă în evenimente ce se apropie de punctul din care nu mai există cale de întoarcere. Când și-a propus integrarea în spațiul euroatlantic, discursul general era că intrăm într-un spațiu al securității și stabilității. Așa a fost la început. S-a dovedit curând că Alianța Nord-Atlantică generează confruntare pentru a justifica extinderea, direct proporțional cu noile spații asumate. Când s-a considerat suficient de puternică, a abordat și adversarul pentru care a fost constituită. Liderii noștri politici ne asigură că NATO ne apără, dar nu explică și rolul Alianței în reapariția războiului pe continent prin cultivarea percepției amenințării. Declarații recente indică faptul că și China devine obiectiv al preocupărilor Alianței Nord-Atlantice. Așa se pornește la drum.
România s-a înscris în procesul avansării spre Est a infrastructurii militare a Alianței Nord-Atlantice din momentul în care și-a pus la dispoziție teritoriul pentru scutul de la Deveselu. Nu este scut, este armă capabilă să acopere multe. Sporirea infrastructurii militare a NATO în țara noastră s-a înscris în logica operațională a Alianței Nord-Atlantice și în practicile escaladărilor pre-război. Teritoriul Statelor Unite este în afara loviturilor convenționale, tradiționalele puteri europene sunt departe. Rusia nu își dorește să le transforme pe toate deodată în inamici ireductibili, nu este nici în tradiția sa, nici în avantajul ei. Niciodată în istorie, Rusia nu a fost inamic al întregii Europe și nici toată Europa inamic al Rusiei.
Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.
Se implică România în conflict?
Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.
Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.
Cum o fac?
O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucraineni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.
Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.
Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.
Ce spun ruşii?
În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.
Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.
Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”
Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainean în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?
Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă “nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainean? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?
Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.
Românii sunt trădaţi!
Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainean. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.
În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentăriişi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.
Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainean, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.
În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.
Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.
De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.
O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”
De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO!Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!
Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?
„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.
Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!
Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?
Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?
Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?
Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.
Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!
Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.
În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.
Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.
Tragerea la răspundere a responsabililor
Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.
Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.
Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainean şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:
Pe 27 mai 2022 s-a întrunit la Kiev Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, unde au fost validate completări și modificări la Statul de administrare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
De asemenea, s-u luat o serie de alte decizii cu privire la continuarea ostilităților în Ucraina, agravarea presiunii asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene, acaparările continue ale bisericilor ei, evenimente numeroase de discriminare și încălcare a drepturilor credincioșilor ei.
S-A DECIS:
1. Să fie exprimat sprijinul deplin și înțelegerea față de arhiereii, preoții, monahii și mirenii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care suferă o presiune fără precedent din partea reprezentanților structurilor schismatice, a conducătorilor locali, a mijloacelor de informare în masă, a oganizațiilor extremiste și a segmentului cu dispoziții naționaliste din opinia publică.
2. Să adreseze un apel pliromei Bisericii Ortodoxe Ruse să înalțe rugăciuni fierbinți pentru întărirea fraților noștri din Ucraina, să li se dea curaj și ajutor de la Dumnezeu în lupta zilnică de mărturie creștină.
3. Să se dea asigurare că statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a fost stabilit de Gramata (Scrisoarea) Sanctității Sale, Patriarhul Alexie II al Moscovei și al tuturor rușilor pe 27 octombrie 1990.
4. Să fie semnalat faptul că modificările și completările, care au fost adoptate, la Statutul de Administrare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene au trebuință de studiu în modul prescris cu privire răspunsul lor la Gramata în cauză și la Carta Statutară a Bisericii Ortodoxe Ruse, conform căreia completările și modificările de o asemenea manieră trebuie să fie trimise spre validare Patriarhiei Moscovei și a tuturor rușilor.
5. Să se accentueze faptul că Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor, luând parte adânc la suferința celor loviți de dezastru, a făcut apel în mod repetat să se facă totul pentru ca să fie evitate victimele printre necombatanți, în timp ce a cerut din partea tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe Ruse să se roage fierbinte pentru restabilirea grabnică a păcii și să fie dat ajutor deplin tuturor victimelor, inclusiv refugiați, oameni care au rămas fără acoperiș și mijloace de trai.
6. Să fie exprimată mâhnirea pentru faptul că în anumite eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene a fost oprită pomenirea Patriarhului Moscovei și al tuturor rușilor, fapt care deja a condus la separări în Biserica Ortodoxă Ucraineană și vine în opoziție cu canonul 15 al Sinodului I-II.
7. Să fie depusă mărturie că toată pliroma Bisericii Ortodoxe Ruse se roagă pentru păzirea unității bisericești și a încetării grabnice a vărsării de sânge.
Nota noastră: Este lăudabil faptul că sinodalii de la Moscova arată înțelegere și îngăduință față de evenimentele bisericești din Ucraina și nu iau o poziție de confruntare dură. Aceasta arată că se dorește o unitate de profunzime, sinceră, nu o subordonare și docilizare a credincioșilor ucraineni. Totuși problemele sunt mult mai grave și mai profunde decât atât. Relațiile bisericești se circumscriu pe fundalul confruntării dintre cele două state implicate, de o parte Rusia ca mare putere și de cealaltă Ucraina. Cum poate exista pace și bună înțelegere? Pe ce baze?
Viziunea rusă, dar și a unei bune părți dintre ucraineni, mai ales din Est, este că cele două popoare sunt înfrățite și trebuie să conviețuiască, Biserica lor unitară fiind o expresie a acestui fond comun. Însă ucrainenii naționaliști și anti-ruși nu pot accepta o astfel de viziune. Cei indeciși sunt la mijloc între aceste două curente, între forța statului și simpatiile pro-ruse. Cel mai probabil, o tranșare a situației se va face în funcție de termenii viitoarei păci, care deocamdată pare îndepărtată.
Mai trebuie subliniat că există și opoziție internă la deciziile Sinodului Ucrainean, care a adoptat o completă autonomie și independență, însă nu autocefalie. Astfel, Eparhia de Donetsk a declarat că nu se va schimba nimic, referire îndeosebi la o eventuală independență a episcopilor față de conducerea de la Kiev în condițiile grele de război. Pe de altă parte, Eparhiile din Crimeea (care sunt încă parte a Bisericii Ucrainene, deși integrate în teritoriul rus) și-au exprimat dezacordul față de deciziile sinodale, că rămân sub omoforul Patriarhului Chiril și au votat împotriva hotărârilor adoptate.
Cea mai interesantă poziție a avut-o Mitropolitul Luca de Zaporojie, care este și purtătorul de cuvânt al Bisericii Ucrainene. Au fost publicate remarcile sale la o întâlnire cu clericii din 23 mai. Acesta susține că pe nici un plan nu se susține autocefalia, nici politic, nici bisericesc. Chiar dacă ar ceda la presiuni, Biserica ar fi considerată tot o coloana a cincea a rușilor și nu i s-ar acorda încredere. Iar la nivel bisericesc, perspectiva nu ar fi una bună, de pace, ci de ulterioare negocieri cu schismaticii și de unire cu ei, apoi cu greco-catolicii și de catolicizare a țării și de creare a unei religii sincretiste, conduse de papii apusean și răsăritean. Iar scopul final va fi distrugerea Bisericii Ortodoxe.
Totuși se pare că majoritatea credincioșilor ucraineni înclină spre o independență tot mai mare față de Moscova. Oare să fie aceasta la presiunea naționaliștilor și organelor statale ucrainene?
Cel mai important este ca deciziile care se iau să fie în duh de rugăciune și sub insuflarea Duhului lui Dumnezeu și să reflecte atât crezul ortodox, cât și realitățile comunităților bisericești care se formează în dependență sinceră față de Moscova sau separat de ea. La aceasta putem participa fiecare cu rugăciunea noastră în aceste vremuri de criză duhovnicească severă.
Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina a pomenit pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale cu care Biserica Ortodoxă Ucraineană este în comuniune în timpul Liturghiei de astăzi de la Lavra Peșterilor din Kiev. Astfel, Mitr. Onufrie nu a pomenit pe Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia ca ierarh superior al său, ci mai degrabă a citit dipticele potrivit practicii Întâistătătorilor Bisericilor Locale autocefale.
Anterior, fiind cap al unei Biserici autonome din Patriarhia Moscovei, Mitr. Onufrie pomenea pe Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia ca Întâistătător al Bisericii Locale Ruse, în timp ce Patr. Chiril pomenește pe capii celorlalte Biserici Locale.
În video de mai jos, la min. 1:16:25, diaconul pomenește pe „Patriarhii Ortodocși”, urmați de Mitr. Onufrie și Preasfințitul Mitropolit Pavel de Vișgorod, starețul Lavrei Peșterilor din Kiev. La min. 1:31:25, Mitr. Onufrie începe citirea dipticelor Întâistătătorilor Ortodocși la Vohodul Mare, așa cum ar face un Întâistătător de Biserică Locală. La această pomenire, se roagă pentru Patr. Chiril ca Întâistătător cu care este în comuniune.
Preafericitul nu a pomenit pe Patriarhii Bartolomeu al Constantinopolului, Teodor al Alexandriei, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului sau Ieronim al Greciei. […]
Nota noastră: Din păcate, mișcarea de distanțare față de Patriarhul Chiril și Biserica Rusă devine, decisă prin consultarea tuturor episcopilor, în prezența clericilor, monahilor și mirenilor ucraineni, se produce în condiții criticabile din punct de vedere canonic. Doar situația de război sub atacul armatei ruse mai justifică această reacție. Nu sunt invocate motive de erezie pentru această rupere, care totuși nu este schismă, adică întrerupere a comuniunii euharistice; nici nu au fost urmați pașii legali pentru obținerea autocefaliei, care s-ar fi putut face cu acordul Bisericii mame, adică Patriarhia Moscovei.
Sunt infirmate astfel interpretările optimiste emise de reprezentanții Patriarhiei Ruse că nu s-a întâmplat nimic deosebit, ci doar o confirmare a statutului de autonomie al ucrainenilor. Sunt de urmărit reacțiile ulterioare ale Moscovei în condițiile actuale de conflict armat, care obstrucționează o comunicare fluentă și directă.
