Are România statut de beligerant în războiul ruso-ucrainian?

Da, are.

Sursă imagine: Moscow Times

Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.

Se implică România în conflict?

Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.

Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.

Cum o fac?

O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainiene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucrainieni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.

Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainiene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.   

Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.

Ce spun ruşii?

În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.  

Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.

Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”

Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainian în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?

Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă „nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainian? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?

Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.

Românii sunt trădaţi!

Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainian. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.

În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentării şi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.

Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainian, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.   

În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.

Ce păzeşte Parchetul General?

Codul penal circumscrie actul material cu precizie în infracţiunea de trădare: „a) provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine”. Tot acolo regăsim şi litera „c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină”, dar să le luăm pe rând.

Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainiene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.

De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.

O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”

De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO! Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!

Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?

„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.   

Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!

Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează  o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?

Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?

Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?

Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.

Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!   

Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.

În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.

Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.    

Tragerea la răspundere a responsabililor

Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.

Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.

Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainian şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Sinodul de la Moscova manifestă înțelegere față de Biserica Ucraineană, dar cere ca statutul bisericesc actual să nu fie modificat abuziv

Imagine: Ρομφαία

Romfea.gr: Patriarhia Moscovei despre deciziile Bisericii Ucrainene

Notă informativă (după ședința din 29 mai):

Pe 27 mai 2022 s-a întrunit la Kiev Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, unde au fost validate completări și modificări la Statul de administrare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

De asemenea, s-u luat o serie de alte decizii cu privire la continuarea ostilităților în Ucraina, agravarea presiunii asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene, acaparările continue ale bisericilor ei, evenimente numeroase de discriminare și încălcare a drepturilor credincioșilor ei.

S-A DECIS:

1. Să fie exprimat sprijinul deplin și înțelegerea față de arhiereii, preoții, monahii și mirenii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care suferă o presiune fără precedent din partea reprezentanților structurilor schismatice, a conducătorilor locali, a mijloacelor de informare în masă, a oganizațiilor extremiste și a segmentului cu dispoziții naționaliste din opinia publică.

2. Să adreseze un apel pliromei Bisericii Ortodoxe Ruse să înalțe rugăciuni fierbinți pentru întărirea fraților noștri din Ucraina, să li se dea curaj și ajutor de la Dumnezeu în lupta zilnică de mărturie creștină.

3. Să se dea asigurare că statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a fost stabilit de Gramata (Scrisoarea) Sanctității Sale, Patriarhul Alexie II al Moscovei și al tuturor rușilor pe 27 octombrie 1990.

4. Să fie semnalat faptul că modificările și completările, care au fost adoptate, la Statutul de Administrare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene au trebuință de studiu în modul prescris cu privire răspunsul lor la Gramata în cauză și la Carta Statutară a Bisericii Ortodoxe Ruse, conform căreia completările și modificările de o asemenea manieră trebuie să fie trimise spre validare Patriarhiei Moscovei și a tuturor rușilor.

5. Să se accentueze faptul că Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor, luând parte adânc la suferința celor loviți de dezastru, a făcut apel în mod repetat să se facă totul pentru ca să fie evitate victimele printre necombatanți, în timp ce a cerut din partea tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe Ruse să se roage fierbinte pentru restabilirea grabnică a păcii și să fie dat ajutor deplin tuturor victimelor, inclusiv refugiați, oameni care au rămas fără acoperiș și mijloace de trai.

6. Să fie exprimată mâhnirea pentru faptul că în anumite eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene a fost oprită pomenirea Patriarhului Moscovei și al tuturor rușilor, fapt care deja a condus la separări în Biserica Ortodoxă Ucraineană și vine în opoziție cu canonul 15 al Sinodului I-II.

7. Să fie depusă mărturie că toată pliroma Bisericii Ortodoxe Ruse se roagă pentru păzirea unității bisericești și a încetării grabnice a vărsării de sânge.

Nota noastră: Este lăudabil faptul că sinodalii de la Moscova arată înțelegere și îngăduință față de evenimentele bisericești din Ucraina și nu iau o poziție de confruntare dură. Aceasta arată că se dorește o unitate de profunzime, sinceră, nu o subordonare și docilizare a credincioșilor ucraineni. Totuși problemele sunt mult mai grave și mai profunde decât atât. Relațiile bisericești se circumscriu pe fundalul confruntării dintre cele două state implicate, de o parte Rusia ca mare putere și de cealaltă Ucraina. Cum poate exista pace și bună înțelegere? Pe ce baze?

Viziunea rusă, dar și a unei bune părți dintre ucraineni, mai ales din Est, este că cele două popoare sunt înfrățite și trebuie să conviețuiască, Biserica lor unitară fiind o expresie a acestui fond comun. Însă ucrainenii naționaliști și anti-ruși nu pot accepta o astfel de viziune. Cei indeciși sunt la mijloc între aceste două curente, între forța statului și simpatiile pro-ruse. Cel mai probabil, o tranșare a situației se va face în funcție de termenii viitoarei păci, care deocamdată pare îndepărtată.

Mai trebuie subliniat că există și opoziție internă la deciziile Sinodului Ucrainean, care a adoptat o completă autonomie și independență, însă nu autocefalie. Astfel, Eparhia de Donetsk a declarat că nu se va schimba nimic, referire îndeosebi la o eventuală independență a episcopilor față de conducerea de la Kiev în condițiile grele de război. Pe de altă parte, Eparhiile din Crimeea (care sunt încă parte a Bisericii Ucrainene, deși integrate în teritoriul rus) și-au exprimat dezacordul față de deciziile sinodale, că rămân sub omoforul Patriarhului Chiril și au votat împotriva hotărârilor adoptate.

Cea mai interesantă poziție a avut-o Mitropolitul Luca de Zaporojie, care este și purtătorul de cuvânt al Bisericii Ucrainene. Au fost publicate remarcile sale la o întâlnire cu clericii din 23 mai. Acesta susține că pe nici un plan nu se susține autocefalia, nici politic, nici bisericesc. Chiar dacă ar ceda la presiuni, Biserica ar fi considerată tot o coloana a cincea a rușilor și nu i s-ar acorda încredere. Iar la nivel bisericesc, perspectiva nu ar fi una bună, de pace, ci de ulterioare negocieri cu schismaticii și de unire cu ei, apoi cu greco-catolicii și de catolicizare a țării și de creare a unei religii sincretiste, conduse de papii apusean și răsăritean. Iar scopul final va fi distrugerea Bisericii Ortodoxe.

Totuși se pare că majoritatea credincioșilor ucraineni înclină spre o independență tot mai mare față de Moscova. Oare să fie aceasta la presiunea naționaliștilor și organelor statale ucrainene?

Cel mai important este ca deciziile care se iau să fie în duh de rugăciune și sub insuflarea Duhului lui Dumnezeu și să reflecte atât crezul ortodox, cât și realitățile comunităților bisericești care se formează în dependență sinceră față de Moscova sau separat de ea. La aceasta putem participa fiecare cu rugăciunea noastră în aceste vremuri de criză duhovnicească severă.

Mitropolitul Onufrie al Ucrainei slujește ca Întâistătător al unei Biserici autocefale, dar în comuniune cu Moscova. O nouă problemă în Ortodoxie

Imagine: Rbc.ru

Orthochristian.com: Mitr. Onufrie schimbă modul cum pomenește – citește dipticele Întâistătătorilor Ortodocși (+VIDEO)

Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina a pomenit pe toți Întâistătătorii Bisericilor Locale cu care Biserica Ortodoxă Ucraineană este în comuniune în timpul Liturghiei de astăzi de la Lavra Peșterilor din Kiev. Astfel, Mitr. Onufrie nu a pomenit pe Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia ca ierarh superior al său, ci mai degrabă a citit dipticele potrivit practicii Întâistătătorilor Bisericilor Locale autocefale.

Anterior, fiind cap al unei Biserici autonome din Patriarhia Moscovei, Mitr. Onufrie pomenea pe Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia ca Întâistătător al Bisericii Locale Ruse, în timp ce Patr. Chiril pomenește pe capii celorlalte Biserici Locale.

În video de mai jos, la min. 1:16:25, diaconul pomenește pe „Patriarhii Ortodocși”, urmați de Mitr. Onufrie și Preasfințitul Mitropolit Pavel de Vișgorod, starețul Lavrei Peșterilor din Kiev. La min. 1:31:25, Mitr. Onufrie începe citirea dipticelor Întâistătătorilor Ortodocși la Vohodul Mare, așa cum ar face un Întâistătător de Biserică Locală. La această pomenire, se roagă pentru Patr. Chiril ca Întâistătător cu care este în comuniune.

Preafericitul nu a pomenit pe Patriarhii Bartolomeu al Constantinopolului, Teodor al Alexandriei, Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului sau Ieronim al Greciei. […]

Nota noastră:  Din păcate, mișcarea de distanțare față de Patriarhul Chiril și Biserica Rusă devine, decisă prin consultarea tuturor episcopilor, în prezența clericilor, monahilor și mirenilor ucraineni, se produce în condiții criticabile din punct de vedere canonic. Doar situația de război sub atacul armatei ruse mai justifică această reacție. Nu sunt invocate motive de erezie pentru această rupere, care totuși nu este schismă, adică întrerupere a comuniunii euharistice; nici nu au fost urmați pașii legali pentru obținerea autocefaliei, care s-ar fi putut face cu acordul Bisericii mame, adică Patriarhia Moscovei.

Sunt infirmate astfel interpretările optimiste emise de reprezentanții Patriarhiei Ruse că nu s-a întâmplat nimic deosebit, ci doar o confirmare a statutului de autonomie al ucrainenilor. Sunt de urmărit reacțiile ulterioare ale Moscovei în condițiile actuale de conflict armat, care obstrucționează o comunicare fluentă și directă.

Sfântul Munte Athos își exprimă poziția față de războiul din Ucraina, „început din 2014”

Chinotita Sfântului Munte și-a exprimat poziția sa față de războiul din Ucraina printr-un comunicat oficial, tradus mai jos. Este foarte posibil ca acesta să vină ca o preîntâmpinare a vizitei din zilele următoare a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și să aibă legătură și cu zvonurile legate de o eventuală expulzare a monahilor „filo-ruși” din Munte. Fără să ia partea vreunei tabere beligerante, cere indirect și corect pocăința de greșeli din partea tuturor celor implicați și dorește stabilirea unei păci pe principii evanghelice și prin pocăință sinceră.

Romfea.gr: Sfânta Chinotită a Sfântului Munte despre războiul din Ucraina

iera koinotita 1

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, cu prilejul războiului din Ucraina început în 2014 între frații uniți din veac de credința în Hristos și de istoria comună, a îndemnat de ceva vreme așezămintele din Sfăntul Munte să intensifice cererile și rugăciunile penteu încetarea lui.

Deoarece continuă și s-a intensificat în ultimele zile, își exprimă, cu inimă strânsă, tristețea adâncă pentru pierderea atâtor frați ai noștri și solidaritatea față de victimele confruntării.

Sfântul Munte, ca o societate monahală de mai bine de o mie de ani, urmând poruncile lăsate de Domnul nostru Iisus Hristos prin Evanghelie și Biserică despre dragostea și iubirea frățească dintre noi, oamenii, se roagă zi și noapte și neîntrerupt pentru pacea a toată lumea și îndeosebi pentru regiunile de mai sus aflate în război. Pacea care va fi dobândită de la „Dumnezeu, Care este pacea și Părintele îndurărilor” prin întoarcerea la duhul Evangheliei și prin pocăință sinceră a tuturor, ca să domnească iubirea, adevărul și dreptatea.

Fie ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Apărătoarea și Protectoarea Locului nostru sfânt, precum și a tuturor locurilor sfinte, o invocăm, să mijlocească pentru înstăpânirea păcii mult dorite!

Toți delegații și înainte-statătorii din Sfânta Sinaxă a celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos.

Patriarhul Chiril al Moscovei face apel la pace în Ucraina

Imagine: Romfea.gr

Romfea.gr: Patriarhul Moscovei: „Să lucrăm la restabilirea păcii în Ucraina”

Astăzi, 17 mai 2022, Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor, a programat o intervenție pentru restabilirea păcii în Ucraina. Vorbind de la altarul Consiliului  Federal, a cerut să se facă imediat acțiuni pentru restabilirea vieții pașnice în centura operațiunii speciale militare.

„În ciuda faptului că ostilitățile încă nu s-au încheiat, este indispensabil să lucrăm pentru restabilirea vieții pașnice în Ucraina și Donbas. Sunt încredințat că rugăciunile noastre vor fi ascultate și va domni o pace mult așteptată și durabilă”, a accentuat Patriarhul Chiril.

De asemenea, Patriarhul a adăugat: „Nu am nici cea mai mică îndoială că Rusia va depune eforturile necesare pentru crearea acestei vieți pașnice în care principiul de bază va fi păstrarea unității dintre popoare, pe baza înțelegerii reciproce”.

Chiril a mai cerut de la ambele părți să respecte dreptul internațional al omului în regiunile unde există ostilități. „Încă și în împrejurările unor confruntări armate, omul trebuie să păzească demnitatea celuilalt și să se îngrijească de demnitatea oamenilor din jurul său” – a subliniat în alt punct Patriarhul Moscovei.

În final, Întâistătătorul Bisericii Rusiei a cerut ajutorul populației necombatante, respectarea celor capturați și răniți și evitarea pe cât posibil a vărsărilor de sânge.

Situația din Ucraina – pe agenda Bisericii Ucrainene. Apel la președinte să oprească ilegalitățile, condamnarea războiului și convocarea unei întâlniri cu poporul

În urma operațiunilor de război întreprinse de ruși în Ucraina, viața bisericească este și ea afectată profund. Sinodul Bisericii Ucrainene a abordat o serie de chestiuni arzătoare. Ea este la mijloc între oficialitățile locale care încearcă să o submineze și forțele ocupante, care provoacă distrugeri de vieți omenești. Se resimte nevoia unei călăuziri unitare și cât mai clare a credincioșilor care sunt asaltați cu probleme complexe generate de conflictul de pe teritoriul țării lor.

Ședința de lucru a Sfântului Sinod al BOUkr, este condusă de Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine.
Foto: news.church.ua

UJO: Este un mare păcat: Sinodul BOUkr a condamnat oficial agresiunea Rusiei

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a declarat că invazia militară a Rusiei zilnic ia viața fiilor și fiicelor Ucrainei.

Încă de la începutul ostilităților, Biserica Ortodoxă Ucraineană a condamnat agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei și a subliniat cu insistență că războiul este un mare păcat, se spune în comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adoptat în ședința din 12 mai 2022, transmite Departamentul pentru Informare și Educație al BOUkr.

Se notează că timp de aproape trei luni poporul ucrainean se apără cu înverșunare de atacul militar al Federației Ruse, care a invadat teritoriul statului nostru suveran și independent. „În fiecare zi, acest război crunt ia viețile fiilor și fiicelor Ucrainei. Flăcările războiului au străpuns inima fiecărui cetățean, mii de familii au simțit durerea arzătoare a acestei tragedii teribile. Peste cinci milioane și jumătate de ucraineni au fost forțați să devină refugiați”, se spune în comunicatul Sinodului.

BOUkr a cerut în repetate rânduri încetarea vărsării de sânge și rezolvarea conflictului cu ajutorul cuvântului, prin demararea procesului de negocieri. „Din păcate, încercările de negocieri pașnice nu au adus rezultatul dorit. Dimpotrivă, astăzi atacurile cu rachete și bombardamentele au acoperit aproape întregul teritoriu al Patriei noastre”, a constatat Sinodul.

UJO: Sinodul: BOU a susținut și va continua să susțină pe apărătorii Ucrainei

Ucraina va suporta încercări dificile, va păstra statalitatea sa, în timp ce Biserica Ortodoxă Ucraineană sprijină și va continua să sprijine pe apărătorii Ucrainei și să ofere asistență caritabilă celor în nevoie.

Declarația Sinodului accentuează faptul că Biserica Ortodoxă Ucraineană împărtășește deplin durerea și suferința poporului ucrainean.

În plus, membrii Sfântului Sinod au remarcat că 14 din cele 53 de episcopii ale BOU sunt afectate de ostilități. Sunt mai mult de 3.000 de parohii și 62 de mănăstiri pe teritoriul acestor episcopii, unde 3.500 de clerici și aproape 2.000 de monahi și călugărițe continuă să slujească chiar și când își riscă viața.

UJO: Sfântul Sinod face apel la Președinte să oprească ilegalitățile împotriva BOU

Membrii Sinodului și-au exprimat îngrijorarea cu privire la incidența crescândă a incitării la ură și dușmănie la nivel religios în Ucraina. De exemplu, au fost depuse proiecte de lege anti-Biserică la Rada Supremă a Ucrainei; guvernanții locali din regiuni încearcă să excludă sau să restricționeze activitățile comunităților religioase din Biserica Ortodoxă Ucraineană; biserici ale BOU sunt acaparate cu încuviințarea tacită sau cu complicitatea deschisă a autorităților locale.

Membrii Sinodului au declarat că toate aceste fapte rezultă din politica eronată a președinției lui Poroșenko și din ideologia așa-numitei Biserici Ortodoxe a Ucrainei.

Sinodul a făcut apel la Președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky, să intervină asupra situației, să oprească ura religioasă în societatea ucraineană și să ia măsuri împotriva acțiunilor ilegale împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

De asemenea, BOU a făcut apel oficial la Procurorul General al Ucrainei, Irina Venediktova, să investigheze acțiunile ilegale comise de autorități împotriva Bisericii.

De amintit că în unele regiuni din Ucraina autoritățile încearcă să legifereze interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene și să acopere pe aderenții BOaU, are acaparează bisericile BOU.

UJO: Sinodul BOU convoacă o întâlnire a episcopilor, clericilor și mirenilor

S-a decis de către Sinod să convoace o adunare a episcopilor, preoților și mirenilor din Biserica Ortodoxă Ucraineană în viitorul apropiat … pentru a discuta chestiunile de viață bisericească ce au apărut în perioada războiului.

[…] În orice caz, este de o importanță fundamentală ca acest proces să aibă loc fără încălcarea ordinii stabilită de Biserică.

În același timp, membrii Sinodului au accentuat faptul că discuția nu ar trebui să conducă la depășire a sferei canonice și la noi diviziuni în Biserica lui Hristos.

Biserica Ucraineană – persecutată, dar și păsuită de stat

Biserica în mijlocul războiului (Foto: TVR Moldova)

Deși nu cu mult timp în urmă au fost depuse în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, două proiecte de lege prin care se urmărea desființarea practic a Bisericii canonice din Ucraina, am preferat să nu fie aduse în atenție acestea din mai multe motive. Pe de o parte, au mai existat astfel de propuneri și în anii precedenți, dar care nu au trecut de votul în plen, pe de altă parte, statutul Bisericii este vulnerabilizat de situația de război cu Rusia ca fiind o entitate aflată în legătură cu statul agresor, dar poziția sa viguroasă îi conferă avantajul de a nu fi desconsiderată. După cum sugerează însuși Președintele Radei Supreme, un atac la adresa Bisericii Ucrainene care ține de Patriarhia Moscovei ar destabiliza din interior rezistența țării. Nu trebuie uitat că foarte mulți soldați trimiși pe front sunt credincioși ai Bisericii canonice.

UJO: Președintele Radei Supreme: Nu se prevede interzicerea BOUkr în Parlament

Președintele Radei Supreme a Ucrainei, Ruslan Stefanchuk a menționat că proiectul de lege privind interzicerea BOUkr nu va fi obiectul unei dezbateri în viitorul apropiat. El a spus acest lucru în cadrul interviului pentru „RBC-Ucraina”.

„Discutăm de multă vreme această problemă în cadrul grupărilor noastre politice. Și, în ciuda faptului că undeva în interior fiecare își are propria decizie <…>, am convenit în felul următor: în timpul războiului nu avem dreptul să adoptăm nicio lege care să scindeze societatea ucraineană”, a spus Stefanciuk.

Reamintim că în luna martie 2022, în Rada Supremă au fost înregistrate mai multe proiecte de lege care vizează interzicerea activităților Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Autorul unuia dintre ele este Oksana Savciuk, un deputat din regiunea Ivano-Frankivsk, oraș – centru regional, în care astăzi funcționează un singur lăcaș de cult al Bisericii Ortodoxe Ucrainene.


A nu se înțelege că Biserica de sub Mitropolitul Onufrie este favorizată, ci că nu poate fi tratată cu dispreț datorită trăiniciei ei. Dimpotrivă, în această perioadă de conflict s-au intensificat acțiunile de acaparare a lăcașurilor de cult ale Bisericii canonice și de trecere la structura schismatică. Un exemplu este cel din acest articol sau din altul asemănător, situații în care comandanți militari au dat ordin sau vorbesc despre transferarea bisericilor.

În ce privește situația internă a Bisericii Ucrainene, s-a generalizat în toată ierarhia întreruperea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către episcopi și preoți. Mitropolitul Onufrie este singurul care-l pomenește, în calitate de Întâistătător, arătând prin aceasta ascultarea canonică neabătută față de centrul bisericesc de la Moscova. Într-un articol detaliat, situația este analizată din punct de vedere liturgic, istoric și canonic și se încearcă unele explicații cu privire la încetarea obiceiului din Bisericile slave de a pomeni la slujbe pe toți episcopii superiori pe linie ierarhică până la Patriarh și adoptarea obiceiului din celelalte Biserici autocefale de a menționa la Liturghie doar numele ierarhului direct superior. În felul acesta, nu se produce o întrerupere a pomenirii efective, fapt condamnat de canoanele 13-15 ale Sinodului I-II, ci doar o ajustare liturgică a situației. Chiar și Mitropolitul Onufrie al Kievului a modificat formula de pomenire, folosind doar apelativul de „stăpân”, fără cel de „părinte”, din formula consacrată de „stăpân și părinte”.

Cu toată acoperirea canonică a nepomenirii numelui Patriarhului Chiril, măsura luată în cadrul Bisericii Ucrainene nu este una simplu liturgică, ci reprezintă o poziționare pastorală față de situația din țară în urma agresiunii Federației Ruse: „Refuzul de a pomeni numele Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul sfintelor slujbe este dictat de durerea pentru poporul Ucrainei, precum și de dorința de a-și menține turma în Biserica canonică. Nu de frica de autorități (timp de 30 de ani ne-am obișnuit cumva cu presiuni constante din partea lor), ci din frica de a pierde sufletele credincioșilor.”

Acuzația de etnofiletism adusă „lumii ruse” pe fondul războiului din Ucraina. Influențele politice occidentale asupra teologiei ortodoxe

Biserică rusească de țară (Foto: Orthodox Christianity)

Deși în România nu s-a făcut mare caz de o Declarație privind învățătura „lumii ruse” (Russkii mir), totuși ea a fost semnată de o seamă de concetățeni de-ai noștri și conținutul ei este emblematic pentru războiul cultural la care este supusă Biserica Ortodoxă. Publicat pe un portal al Universității catolice Fordham (SUA) chiar în Duminica Ortodoxiei (pe 13 martie 2022), textul cu pricina este un manifest care se dorește ortodox, dar care nu reflectă decât o politică activistă de diabolizare a Bisericii Ruse în special și Ortodoxe în general.

După cum se precizează la final, Declarația este co-publicată împreună cu Academia de la Volos, care este de orientare vădit ecumenistă și mondialistă.

Deși s-ar fi așteptat o mare rigoare din partea unui document elaborat de o Universitate de prestigiu și cu mare vechime, acuzele aduse mentalității programatice anti-occidentale de natură religioasă sunt nefondate, nu sunt prezentate dovezi deloc, cu atât mai puțin concludente. Îndemnurile la încetarea războiului sunt patetic fundamentate cu citate biblice scoase din context și cu o retorică ce se dorește a izvorî dintr-un cuget sensibil ortodox, dar care ignoră tradiția bimilenară a Bisericii.

Lăsând la o parte mizele politice ale războiului din Ucraina, care sunt de natură politică, învinuirea adusă Bisericii Ruse conduse de Patriarhul Chiril că se face vinovată de erezia etnofiletistă pentru că ar susține agresiunea este neclară și neortodoxă. Se face o confuzie constantă între naționalism și trăirea în Hristos, care depășește barierele etnice. Ele nu se exclud reciproc, cum sugerează autorii.

Etnofiletismul

Declarația afirmă că „Principiul organizării etnice a Bisericii a fost condamnat la Conciliul de la Constantinopol din 1872” și că în asta ar consta etnofiletismul. Într-adevăr, așa spune sentința acelui Sinod, însă aceasta este discutabilă din cauza împrejurărilor în care s-a desfășurat și a evoluției ulterioare a lucrurilor.

Convocarea acelui Sinod a fost determinată de pretenția bulgarilor de a avea episcopi și clerici de-ai lor, nu greci. Asta după ce anterior bulgarii fuseseră organizați bisericește timp de vreo două sute de ani în Patriarhia de Târnovo, care a fost desființată de Constantinopol după ce teritoriile ei (Țaratul bulgar) au fost cucerite de turci. Fanarul a considerat cererea bulgarilor drept o insultă și ca fiind în contradicție cu prescripțiile bisericești și a formulat acuza de filetism asupra lor.

Patriarhul de Ierusalim de la acea dată, Chiril, nu a semnat hotărârea și a fost depus din scaun de Sinodul său, fiind întâmpinat cu ostilitate de conaționali, deși apărat de dragomanul rus de la Locurile Sfinte.

Mai important este că, până la urmă, chestiunea bulgară s-a rezolvat invers de cum a hotărât Sinodul din 1872, mai multe popoare obținându-și dreptul de a se organiza autocefal, printre care românii și sârbii. Practic, decizia a căzut în desuetitudine, mai ales că și schisma bulgară s-a rezolvat tot prin acordarea autocefaliei după câteva decenii (în 1945). În plus, așa după cum bine a fost remarcat într-un articol, nu au fost urmărite proceduri de primire din erezie. Mai mult, Biserica Rusă nu a privit-o niciodată drept schismă, ci ca pe niște doleanțe justificate. Practic, doar Bisericile grecești de la acea vreme (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru) au luat parte la acel Sinod.

Dar cel mai important lucru este că există un canon, 34 apostolic, care dispune formarea de Biserici Locale pe principiul etnic (ἔθνος), care să aibă Sinod și Întâistătător propriu. Așadar condamnarea filetismului din 1872 este în contradicție cu rânduiala apostolică și, prin urmare, nulă cel puțin în forma în care a fost formulată. Ea doar relevă tendințele cu adevărat etno-filetiste ale grecilor, care nu acceptau existența altor neamuri în Biserica Ortodoxă și doreau să le domine total.

Biserica și conflictele armate

După cum am mai scris, Biserica nu exclude războiul și chiar consideră că uciderile din război nu sunt blamabile. Condiția este ca motivul pornirii la luptă să fie unul drept. Bineînțeles că este vorba de ciocnirile de natură politică, nu războaie religioase.

Pot fi aduse critici Patriarhului rus Chiril că a justificat războiul din Ucraina și s-a implicat destul de tare, vorbind în mai multe predici despre „operațiunea militară” dusă de Moscova. Însă nu există îndemnuri explicite la violență. Practic, nu putem vorbi de o doctrină concretă periculoasă rusească împotriva Occidentului. Nici măcar afirmațiile grave publice ale Mitropolitului Mitrofan de Murmansk, care îndeamnă clar la agresiune față de ucrainenii schismatici nu pot fi luate ca o doctrină a Patriarhiei Ruse, ci ca puncte de vedere personale absolut condamnabile.

Având în vedere că Patriarhia Rusă cuprinde și Ucraina și Belarus, este normal ca Patriarhul Chiril să aibă în vedere și pe credincioșii din aceste teritorii, fiind, în același timp, cetățean al Federației Ruse. Din această postură, dorește pacea și depășirea problemelor și disensiunilor. Ar fi fost de așteptat să dea dovadă de mai multă compasiune pentru ucraineni, mai ales pentru credincioșii din jurisdicția sa, și mai puțin pragmatism din postura sa de lider bisericesc, nu politic.

Din acestea rezultă că nu există o doctrină filetistă rusească concretă, ci dragoste de țară manifestată mai mult sau mai puțin corect.

Contextualizări greșite

Unele afirmații din Declarație par menite să configureze o imagine de propagandă, nu bazată pe realitate.

Ucrainenii sunt caracterizați drept un „popor de tradiție creștin ortodoxă”. Dar, în realitate, dușmănia a fost creată din trecut de încercarea de catolicizare a populației rusești de către polonezi. Și este vorba tocmai de cei din Vest, nu din teritoriile rusești alipite în secolul trecut, care se găsesc în Sud-Est. Pe lângă ascunderea acestui detaliu important, totuși conflictele politice nu sunt excluse între popoarele ortodoxe.

Paralela dintre invazia militară a Ucrainei și cea bisericească din Africa este imatură. Deși este un subiect delicat, despre care am mai scris anterior, este clar că intruziunea a venit inițial din partea Fanarului, apoi a Patriarhiei de Alexandria, care au format o structură bisericească nouă pe teritoriul Ucrainei, care aparține de Patriarhia Moscovei. Poate că există unele dubii la modul cum a fost creat Exarhatul Rus din Africa, dar în mod clar nu este o agresiune, ci o adeziune a preoților de acolo la ierarhia rusă și o desprindere de episcopii lor aflați în greșeală, care chiar îi persecută pentru aceasta.

Afirmația că „a face război este eșecul suprem al legii iubirii lui Hristos” prin invocarea unor învățături biblice și patristice care țin de relația dintre oameni, nu dintre state, este pur sentimentală. Țările creștine nu au cum să se lase efectiv cucerite doar pentru a întoarce obrazul drept, cu atât mai mult când le este atacată credința.

Propagandă anti-rusească și anti-ortodoxă

Textul Declarației nu este semnat de niște autori concreți, ci apare sub egida Centrului de studii creștine ortodoxe al Universității Fordham, care este una catolică-iezuită. Acesta are drept rol declarat întărirea relațiilor dintre ortodocși și romano-catolici.

Mai este de observat că și-au semnat adeziunea și diferite persoane publice din România, printre care: Pr. Roger Coresciuc, lector la Facultatea de Teologie din Iași, Teodor Baconschi, Adrian Tănăsescu-Vlas, Pr. Marcel Răduț Seliște, bizantinologul Petre Guran, dar și alte personalități din străinătate, precum: Diacon John Chryssavgis, Prof. Paul Gavrilyuk (care e de origine ucrainean), Arhim. Chiril Hovorun, Monahia Vassa Lerin, Sebastian Brock, Pr. Andrew Louth (Biserica Rusă din diaspora). Așadar se remarcă o adeziune serioasă, deși nu foarte consistentă a credincioșilor ortodocși, care sunt peste 1200. Mai bine spus, există un curent anti-rusesc, dar și neortodox chiar în Biserică.

Deși autorii anonimi declară că sunt „inspirați de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos și de Sfânta Tradiție a Trupului Său viu, Biserica Ortodoxă”, nu dau dovadă de acest lucru. Mai degrabă sunt tributari unei viziuni politice asupra religiei.

Ostilitatea care se vrea indusă este una artificială. Pe când ideile atribuite „lumii ruse” nu sunt asumate explicit de nici o instituție de la Moscova, cu atât mai puțin de Biserică, valorile libertine occidentale sunt promovate și împropriate de instituții „euro-atlantice” și de culte religioase eretice de factură creștină. Altfel spus, confruntarea este între convingerile bisericești îndătinate ale unor popoare (îndeosebi ale rușilor) și propaganda vestică, între licit și ilicit.

Ortodoxia între progresismul antihristic și naționalism

Peste toate, perspectiva rușilor că sunt ultima redută în fața Antihristului nu este chiar departe de adevăr și e normal să investească și emoțional. Potrivit Ierom. Serafim Rose, începuturile noii religii antihristice coboară la Francisc de Assisi, dar ea s-a impus prin Revoluția Franceză și apoi prin comunism în Europa de Est. O afirmație importantă este aceea că masoneria și illuminatti, două grupuri similare și paralele, au constituit „forța responsabilă pentru realizarea Revoluției prin concepția deistă”[1]. Tot el pune în lumină faptul că a existat și o opoziție considerabilă din partea conservatorilor de-a lungul timpului, reprezentați chiar de conducători de state, cum ar fi primul ministru al Austriei, Metternich, dar apoi acest rol a fost lăsat țarilor ruși. Deși conservatorismul nu reprezintă Ortodoxia și ea nu se poate identifica cu el, totuși el se împotrivește revoluției libertății.

„Lumea rusă” este un bastion în fața progresismului, dar Biserica nu se reduce la ea, cu atât mai puțin nu se poate ralia cu Occidentul. Este normal ca Patriarhia Rusă să sprijine pe soldații ruși, să se roage pentru ei și la fel de normal este să respingă valorile occidentale  contrare ei. Cel puțin până acum, nu s-au înregistrat devieri concrete de la canoanele și tradiția creștină. Cu atât mai mult acuzele aduse ei sunt departe de a fi serioase.

Ortodoxia are menirea să trăiască Evanghelia în condițiile acestei lumi fără a fi din lume, fără a fi redusă la politica și cultura vremii. Iar războiul din Ucraina ar trebui să rămână un subiect strict politic, deși cei care vor să implice și să lovească Biserica sunt americanii prin intermediul Fanarului și a schismaticilor ucraineni.


[1] Ieromonah Serafim Rose, Cursul de supraviețuire ortodoxă, p. 138.

Războiul şi Biblia (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Prezentăm în cele ce urmează concluziile capitolelor din cartea Războiul şi Biblia, scrisă de Sfântul Nicolae Velimirovi în anul 1927, cu îndemnul fierbinte de lectura întraga carte. Cu toate că este de dimensiuni reduse, cartea evidenţiază fidel înţelegerea biblică a războiului. Consider că dacă privim politica naţiunii noastre prin lentila pe care ne-o pune înainte Sfântul Nicolae Velimirovici, putem concluziona fără greş că suntem de partea greşită a istoriei. Fără îndoială, pentru credincioşi, cartea se înscrie în rândul lecturilor obligatorii.

Cartea poate fi descărcată de aici.

Sursă imagine: Basilica.ro

Înarmarea:

  1. Că Războiul Mondial, început încă din anul 1914, nu pare a se fi încheiat nici până astăzi;
  2. Că de la Războiul Mondial încoace ideea unui nou război domină cu toată autoritatea dispoziţiile psihice şi eforturile materiale ale popoarelor şi statelor;
  3. Că faptele privitoare la înarmarea lumii pun în umbră toate convorbirile şi bunele intenţii de pace;
  4. Că lumea, din punct de vedere financiar, adică din punctul de vedere al cheltuielilor în scopuri de război, este deja în stare de război.

Cum va fi viitorul război
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Lumea civilizată va pune în slujba viitorului război toată inteligenţa sa, toată energia şi tot avutul său, fără rezerve.
  2. Grozăviile distrugerilor din viitorul război vor întrece toate grozăviile războaielor din vremurile trecute.
  3. Viitorul război se va distinge prin lipsa de idealuri şi prin lipsa milostivirii şi eroismului.

Caine, unde este fratele tău?
Şi astfel, generale, acest prim început al tuturor războaielor care au urmat se înţelege în lumina Sfintei Scripturi în următorul chip:

  1. Există o lege implacabilă a păcatului.
  2. Războiul omului împotriva omului este urmarea războiului omului împotriva lui Dumnezeu.
  3. Războiul părinţilor împotriva lui Dumnezeu îl continuă apoi fiii unul împotriva altuia.
  4. Milostivirea Făcătorului temperează legea păcatului şi prin acesta face cu putinţă dăinuirea neamului omenesc pe pământ.

Domnul e stindardul meu
Din acestea reiese limpede în lumina biblică:

  1. Că cei care se războiesc în scop de jaf, ca Holodogomor şi Amalic, pot, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, să izbândească la început.
  2. Că tâlharii şi asupritorii izbândesc în război nu din pricina puterii lor, ci din pricina păcătoşeniei acelui popor pe care îl lovesc.
  3. Că drepţii lui Dumnezeu, asemenea lui Avram şi Moisi, biruie pe vrăjmaş atunci când luptă sub Dumnezeu ca sub un stindard, pentru apărarea celor cotropiţi şi neputincioşi.

Curvia aduce dezastru în război
De aici reiese limpede că:

  1. Alături de curvia trupească merge şi curvia duhovnicească, adică apostazia de la Dumnezeul Cel Adevărat, lepădarea de Dumnezeu şi căderea sub stăpânirea dumnezeilor mincinoşi.
  2. Curvia, atât de un fel cât şi de celălalt, aduce dezastru în război.

Furtul aduce înfrângere în război
Din aceasta reiese limpede că:

  1. Domnul oştirilor urăşte pe cei ce fură în război.
  2. Furtul săvârşit în război de către indivizi împiedică izbânda întregii armate.

Şeptimea celor osândiţi la moarte
Cumplita soartă a celor şapte popoare osândite la moarte ne dă următoarea învăţătură:

  1. Nici un popor nu poate să păcătuiască împotriva legii lui Dumnezeu şi totodată să trăiască în pace.
  2. Păcatul este cel ce aduce războiul, şi oricât de paşnic s-ar arăta un popor păcătos, războiul trebuie să vină asupra lui.
  3. Pentru a pedepsi un popor apostat şi luptător împotriva lui Dumnezeu, Domnul întrebuinţează câteodată popoare de la mare depărtare. Aşa au fost aduşi israilitenii din Egipt spre pedepsirea cananeenilor păgâni, precum au fost aduşi mai târziu, de departe, spre pedepsirea europenilor Attila şi Ghinghis-Han, spre pedepsirea spaniolilor – sarazinii, iar spre pedepsirea balcanicilor – turcii.

Robia meritată – Cartea judecătorilor
Din cele de până acum reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. Un popor întreg poate să apostazieze de la Dumnezeu şi să calce legea lui Dumnezeu.
  2. Păcatele unui popor pricinuiesc înrobirea acelui popor.
  3. Există o legătură vie şi raţională, sau un „legător” viu şi raţional, între cauză şi efect în destinele popoarelor: însuşi Făcătorul şi Proniatorul oamenilor.
  4. Cauzele sînt în mâinile oamenilor, iar efectele în mâinile lui Dumnezeu.

De ce depinde eliberarea din robie
Aşadar, este limpede, generale, că cei mai importanţi factori în eliberarea unui popor înrobit sînt:

  1. pocăinţa poporului.
  2. milostivirea şi puterea lui Dumnezeu.

Păcatele conducătorilor pricinuiesc războiul şi pierd războiul
Din acestea, generale, oare nu reiese limpede ca lumina zilei că:

  1. Păcatele conducătorilor poporului pricinuiesc războiul şi pierd războiul.
  2. Pentru păcatul şi fărădelegea conducătorilor de popoare potrivnici lui Dumnezeu pătimeşte şi poporul şi pier statul, neatârnarea şi libertatea poporului ?

Pentru bunătatea conducătorilor în ţară este pace, iar când este război se dobândeşte biruinţă
Din toate aceste exemple, generale, oare nu este limpede următoarea învăţătură:

  1. Pentru bunătatea conducătorilor buni, Domnul dăruieşte pace şi bunăstare unui popor.
  2. Pentru bunătatea conducătorilor buni, Domnul alungă pe năvălitori şi dăruieşte biruinţă unui popor.
  3. Când conducătorii buni se mândresc cu puterea lor, sau cu înţelepciunea lor, sau cu bogăţia lor (care le sunt dăruite de către Dumnezeu) şi apostaziază de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu pedepseşte cu asprime atât conducătorii, cât şi poporul.
  4. A fi bun conducător al poporului înseamnă a te lipi de Dumnezeu, Cel Unul şi Viu, şi a te ţine în toate de poruncile Lui.

Alianţa cu cei răi aduce rău
Din exemplele biblice aduse reiese următoarea învăţătură:

  1. Aliatul fără Dumnezeu şi netrebnic aduce neizbândă în război atât asupra sa, cât şi asupra aliatului său bun.
  2. In război se întâmplă cu popoarele acelaşi lucru ca şi cu indivizii în timp de pace, adică tovărăşia cu cei răi aduce rău.
  3. Dumnezeu Cel Drept este întotdeauna aliatul cel mai de nădejde al celor ce se ţin de El şi se roagă Lui.
  4. Nici o mulţime materială, pe care contează cei fără Dumnezeu şi lacomi, nu ajută la nimic.

Armele nu ajută
Exemplele aduse ne dau învăţătura limpede că:

  1. Cel care, potrivit uitării de Dumnezeu şi trufiei inimii sale, se bizuie în război pe armele sale, acela piere şi cade ruşinos.
  2. Cel care, potrivit smereniei inimii sale, nu se bizuie în război pe armele sale, ci cu pocăinţă cheamă pe Dumnezeu în ajutor, acela biruie în chip slăvit.
  3. Dumnezeu ajută celui smerit şi credincios împotriva celui trufaş şi necredincios.
  4. Dumnezeu întrebuinţează adeseori mijloace mici şi lucruri neînsemnate ca să zdrobească pe cel trufaş şi necredincios.

Cum reuşeşte o armată mică să biruie una mare
Din aceste exemple biblice, reiese cu limpezime următoarea învăţătură:

  1. De partea nedreaptă este frica, iar de cea dreaptă – vitejia.
  2. Războiul nu este hotărât de număr, ci de Dumnezeu.
  3. S-au adeverit spusele proroceşti: Unul dintre voi va goni o mie, că Domnul Dumnezeul vostru, El va bate război pentru voi.

Războaiele moderne în lumina biblică
Din toate acestea reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. Şi în vremurile moderne, ca şi în cele din vechime, Domnul oştirilor — în calitate de al Treilea şi Nevăzut Luptător – hotărăşte orice război.
  2. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, păcătoşenia poporului sau a conducătorilor săi faţă de legea lui Dumnezeu aduce negreşit înfrângere.
  3. Şi în războaiele moderne, ca şi în cele din vechime, dreptatea poporului sau a conducătorilor poporului pricinuieşte biruinţa.
  4. Într-un cuvânt, războaiele moderne, ca şi cele din vechime, nu se pot înţelege şi explica decât în lumina biblică.

Războiul mondial în lumina biblică
Din această analiză sumară a trecutului Răz¬boi mondial este limpede următoarea învăţătură:

  1. Războiul mondial a fost pricinuit de apostazia, trufia şi fărădelegile popoarelor creştine din Europa.
  2. Acest război a fost stârnit de păcatele luptătoare împotriva lui Hristos ale unor popoare întregi sau ale conducătorilor de popoare.
  3. În Războiul mondial s-au adunat în mod evident toate motivele biblice privitoare la război.
  4. Factorul Cel de-al treilea, Nevăzut, Atot-hotărâtor, a vădit mincinoase toate planurile şi previziunile omeneşti, a ruşinat nădejdea în număr, arme şi cultură şi a împărţit biruinţele şi înfrângerile după dreptatea cea mai desăvârşită, adică după mărimea credinţei şi pocăinţei şi a strigării către Dânsul a fiecărei părţi aflate în război.

Care sunt, deci, cauzele viitorului război?
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Cauzele viitorului război constă în lepădarea de Dumnezeu şi închinarea la idoli a popoarelor creştine sau a conducătorilor acestora.
  2. Aceste cauze sînt identice cu cauzele războaielor în urma cărora Israil — cândva sarea şi lumina lumii — a suferit şi din pricina cărora a şi pierit în cele din urmă.
  3. Dacă aceste cauze nu vor fi îndepărtate degrabă prin pocăinţă şi întoarcere la Hristos, grabnicul şir de războaie care vor veni va însemna nu doar război, dar şi pieirea popoarelor creştine — dacă nu şi a creştinismului.

Cine va învinge în viitorul război?
Din cele spuse până acum reiese limpede următoarea învăţătură:

  1. În viitorul război vor suferi cel mai mult popoarele care se vor fi îngâmfat cel mai mult înaintea lui Dumnezeu.
  2. Victoria în viitorul război este condiţionată de pocăinţă şi de întoarcerea la Hristos.
  3. Dacă nici unul dintre popoarele creştine nu se va pocăi şi nu se va întoarce la Hristos ca centru al sufletului său şi al vieţii sale, victoria va fi dăruită de Dumnezeu popoarelor asiatice, necreştine.

Evanghelia şi războiul
Din toate acestea reiese limpede învăţătura:

  1. Domnul Hristos ne-a descoperit scopul vieţii şi calea.
  2. Prin Evanghelia Sa, Hristos a propus şi prescris, în scopul înlăturării celorlalte războaie, războiul omului cu el însuşi.
  3. Cei ce nu duc război cu ei înşişi, cu patimile, viciile şi păcatele lor, îl duc negreşit împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui.
  4. Războiul nu are cum să nu vină asupra creştinilor care calcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu-l vor — la fel cum copilul care a greşit nu vrea bătaia, dar o pricinuieşte.

Concluzie

Cauza războiului constă în lepădarea oamenilor de Dumnezeu şi de legea Lui. Lepădarea de Dumnezeu şi netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoacă războiul. Atunci când oamenii merită războiul, atunci când acumulează cauze de război, războiul vine fie că o vor ei, fie că nu o vor. Precum cei ce beau apă cu bacili de tifos se molipsesc de tifos şi tifosul este inevitabil, aşa şi cei ce lepădându-se de Dumnezeu, se adapă cu gânduri, pofte şi fapte potrivnice lui Dumnezeu, atrag asupra lor molima războiului, şi războiul devine inevitabil. Atâta vreme cât oamenii se războiesc cu Dumnezeu prin gândurile, poftele şi faptele lor, degeaba visează la pace. Fie că vor sau nu, războiul n-are cum să nu vină acolo unde este semănată sămânţa războiului. Războiul împotriva lui Dumnezeu, pe faţă sau într-ascuns, duce inevitabil la război între oameni. Că nu este pace necredincioşilor, zice Domnul (Isaia 48. 22). În zilele noastre, se vorbeşte în gura mare despre pace mai mult decât oricând. În vreme ce popoarele se pregătesc de război mai mult decât oricând. Este greu ca această făţărnicie să nu fie pedepsită prin război.

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)

„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27)
„Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).

Războiul și creștinismul

Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?

Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?

Normele bisericești canonice despre război

Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.

Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război

Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.

Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.

Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.

Poziționarea morală față de conflictele armate

Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?

În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.

Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.

Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina  de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.

Ce a spus concret Patriarhul Chiril

Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele.  Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.

Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.

Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.

Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.

Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.

Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.

Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române

Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.

Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?

Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.

Demnitate creștină și națională

Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.

Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.

Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.

Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.

Translate page >>