Au fost ruşii întotdeauna duşmanii românilor?

Preluăm cu încântare un nou articol publicat pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” sub semnătura domnului dr. Nicolae Dolghin, articol ce contextualizează istoric extrem de necesar, printr-o lentilă a gândirii româneşti, conflictul ce se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei şi modul în care România este împinsă spre participare.

Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.

Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.


Sursă imagine: Aesgs.ro

Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.

Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.

În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.

A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.

Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.

Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.

Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.

Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.

Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.

Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.

La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.

Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.

Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.

Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.

În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.

Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.

Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.

Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.

Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.

Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.

Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.

A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.

Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?

Biserica Ucraineană se delimitează de ajutorul Moscovei și preferă să se apere de persecuția statului în mod independent, fără implicații politice

Președintele Ucrainei față în față cu Mitr. Onufrie, pe care a ajuns să-l persecute (Imagine: UJO)

Orthochristian.com: Rusia face apel la o întrunire a NU (Națiunilor Unite) cu privire la Biserica Ucraineană, dar Biserica Ucraineană respinge apelul

Rusia a cerut prin reprezentantul ei permanent la NU, Vasili Nebenzia, o întâlnire specială a Consiliului de Securitate a NU pentru a discuta persecuția Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.

„În această țară, prin concursul Occidentului colectiv, regimul Zelensky s-a transformat într-o dictatură autoritară, care este un obstacol important în sine pentru pace. Recent, persecuția dizidenților și a liderilor din opoziție a fost suplimentată cu dorința de distrugere a singurei Biserici canonice din Ucraina – Biserica Ortodoxă Ucraineană” relatează RIA-Novosti că a spus Nebeznia.

„Credem că această situație merită atenția deosebită a membrilor Consiliului de Securitate”, a spus reprexentantul Rusiei, avertizând asupra consecințelor serioase pentru pacea și securitatea regionale.

Nebenzia a mai spus despre Consiliul de Securitate că plănuiește să vorbească despre cum au supraviețuit civilii din Donbas sub bombardament din 2014 și care sunt speranțele și țelurile lor.

În orice caz, Biserica Ortodoxă Ucraineană, care s-a separat de Patriarhia Moscovei în mai, este nemulțumită de un asemenea apel care vine din partea Rusiei.

Departmentul pentru Relații Externe Bisericești al BOU a declarat ieri:

„A ajuns cunoscut din mass-media că reprezentantul permanent al Federației Ruse la NU, V. A. Nebenzia, a făcut un apel la o întâlnire separată a Consiliului de Securitate al NU pentru 17 ianuarie 2023 pentru aituația din jurul Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

În această privință, vă informăm că Biserica Ortodoxă Ucraineană nu a trimis nici unui stat vreo cerere de asistență pentru protejarea drepturilor ei și, mai mult, unui stat care a comis un atac armat perfid asupra țării noastre. De asemenea, nu am autorizat pe nimeni din BORu-PM să vorbească din partea noastră la NU. Suntem îngrijorați că subiectul Bisericii Ortodoxe Ucrainene este ridicat de structuri care nu au nimic de-a face cu noi. Facem apel la autoritățile rusești să nu vorbească pe seama Bisericii noastre pe platforme internaționale și să nu folosească factorul religios pentru scopurile lor politice.

În același timp, cerem autoritătilor noastre ucrainene să ducă o politică religioasă echilibrată, să asigure drepturi egale penteu toate organizațiile religioase, așa încât să nu dea statului agresor vreun motiv să folosească politica religioasă a statului nostru în propriile lor interese.

Instituțiile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în limita competenței și capacităților lor disponibile, desfășoară activități în mod sistematic care urmăresc protejarea drepturilor și libertăților credincioșilor și organizațiilor religioase ale BOU, atât la nivel național, cât și internațional.”

Nota noastră: Biserica Ortodoxă Ucraineană are nevoie de atenția și protecția forurilor internaționale pentru că, la nivel intern, este discriminată și persecutată de autoritățile naționale. Dar ajutorul trebuie să fie în termenii respectării libertății religioase, fără conotații politice. Cu atât mai mult conotațiile pro-rusești, ale țării agresoare față de Ucraina, sunt străine de intențiile sale. Litigiul este de natura religioasă, nu politică, și așa trebuie asumat.

Credincioșii sunt ucraineni, chiar dacă fac parte din Patriarhia Rusă prin istoria comună bisericească. Pacea urmărită nu este una de factură politică, ci de bună rânduială duhovnicească. În acest sens, se pare că, cel puțin la momentul acesta, BOU se desprinde tot mai tare de Biserica Rusă și se afirmă tot mai mult ca fiind autocefală sau cu o autonomie lărgită, mai mare decât cea acordată de principiile actuale bisericești. Un exemplu de depășire a acestor delimitări este faptul că Mitropolitul Onufrie nu-l mai pomenește doar pe Patriarhul rus, ci pe toți ceilalți Întâistătători de Biserici. S-ar putea adăuga și alte aspecte, cum ar fi acela că Mitr. Onufrie cel mai probabil nu va mai participa la Sinodul patriarhal.

Foarte probabil atitudinea Patriarhului Rusiei a contribuit mult la această distanțare a Bisericii Ucrainene de o Moscovă care își vede doar interesele sale politice și pe front, nu și suferințele fraților lor din Ucraina. Greșeala implicării Întâistătătorului rus în politică nu trebuie repetată și de ucraineni.

Mare lucru este să fie dusă și păstrată mărturisirea de credință la nivel bisericesc, ferită de influența lumească a politicului de orice fel.

Războiul din Ucraina, cale deschisă spre escaladare

Publicăm un articol de final de an preluat de pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” privitor la perspectiva iminentă de escaladare a conflictului din Ucraina, articol care este surprinzător nu doar prin analiza realizată cât, element cu adevărat inedit, prin justa sa contextualizare, în care ne regăsim integral ca poziţie şi la care aderăm fără rest.

Articolul nu se sfieşte să abordeze fără ocolişuri tabu-urile mediatice mainstream, referindu-se în termenii adecvaţi şi la perfidia politicii europene care a căutat exclusiv avantajele accesului privilegiat la resurse naturale (inclusiv cele româneşti), şi la interesul belicos al americanilor de a iniţia şi desfăşura un război total la marginea Rusiei. Mai mult, sugerează că acest conflict va include obligatoriu şi România (flancul estic al N.A.T.O.) şi că acest lucru răspunde unui interes strategic al SUA şi ţărilor din Occident, iar nu Rusiei. Intreresul Rusiei este să angajeze adversarul său direct, S.U.A., nu să se risipească într-un efort militar diluat pe teritoriul ţărilor de la frontiera NATO.

Nu în ultimul rând, articolul face menţiune despre acţiunile puterii politice de la Kiev care este direct implicată într-un conflict în care Ucraina aduce doar sacrificiul uman, deservind obiectivele strategice ale S.U.A., fără a căuta să protejeze interesele strategice ale naţiunii ucrainene.

Apare previzibil faptul că şi românii urmează să se regăsească în papucii ucrainienilor în scurt timp, articolul fiind un avertisment public la conştientizarea pericolului în care ne regăsim.

Totodată, sesizăm că în presa mainstream, pe platforma Contributors.ro, a fost publicat un articol extins al autorului Alexandru Dodan, funcţionar M.A.E. care s-a făcut cunoscut în trecut prin articole de promovare a ideii de stat european unificat politic, aşadar de la extrema filo-europenismului, articol bine argumentat şi bine structurat din punct de vedere argumentativ, dar care pledează pentru conştientizarea nevoii de a ne implica în mod direct în războiul de la graniţa ţării noastre.

Contributors.ro: Alexandru Dodan – Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

În acest context de propagandă insidioasă pentru implicarea noastră directă în război, articolul publicat de aesgs.ro este cu atât mai valoros.

Mai adăugăm doar că Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu” este o organizaţie non-guvernamentală, independentă şi non-profit care a fost înfiinţată în 2009 de un grup de experţi, având ca principal obiectiv realizarea de analize asupra relaţiilor politico-economice şi realităţilor geopolitice regionale şi globale destinate îndeosebi mediului academic. Articolul aparţine domnului Dr. Nicolae DOLGHIN, membru al echipei aesgs.ro.

Dr.Nicolae Dolghin: În loc de… La mulţi ani!

Visa Europa cu trei decenii în urmă la un alt război nimicitor? Oare atât de repede au uitat liderii politici că valorile drepturilor omului și democrației nu pot fi introduse într-un regulament al operațiilor pentru destabilizări cu participare colectivă, că lumea este complexă și acesta este secretul dezvoltării ei prin evoluție? Vă invit încă o dată să citiți documentul Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. Va fi o lectură cu efecte zguduitoare când veți reafla ce așteptări avea lumea acum trei decenii și unde s-a ajuns. Atunci marea politică se făcea încă în costume și cu strângeri de mâini care exprimau încredere, astăzi în uniforme de campanie. Dar și mai zguduitor va fi când veți constata că ne aflăm aici în urma deciziilor politice ale unor indivizi care știau bine ce fac cu adevărat. Mulți dintre ei semnaseră documentul. Oameni mărunți, cărora fascinația puterii le-a ascuns măreția momentului și le-a anihilat simțurile politice exact când se întrezărea altceva.

Marii actori au fost conștienți însă spre ce se îndreaptă, pentru că în geopolitică nu e nimic întâmplător. Ei mai știau bine că prosperitatea este asigurată de resurse, că acestea nu există pentru toți, deci asaltul asupra ei se va intensifica, iar pentru a o apăra era nevoie de ofensivă spre locurile din față. Figuranții de acum ai scenei politice consideră că e normal ceea ce se întâmplă și se amăgesc cu roluri principale. În anii ’70 statele arabe tocmai demonstraseră că petrolul poate fi folosit cu succes în ecuațiile geopoliticii, chiar și în lipsa altor factori credibili de putere. Dar, după ce au generat criza, ele au fost supuse proceselor care se repetă în Europa de vreo două decenii, au fost neutralizate cu instrumentele lor. Acum încearcă să revină în marea geopolitică.

Dispariția bipolarității a deschis oportunități noi în cursa Occidentului pentru resursele atât de necesare în orice mare proiect. Resursele României au fost parte a acestor oportunități, degeaba ne amăgim cu cuvinte mari despre idealuri, libertăți și dezvoltare. S-a inaugurat marea cursă pentru bogățiile emisferei nordice, la care fiecare participă cum poate. Părea că acestea deveniseră accesibile, concurență mai mică, economia de piață ar fi rezolvat restul prin regulile sale sacre, iar propaganda ar fi ascuns practicile dintotdeauna în ambalaje mobilizatoare. Zona Arcticii este un poligon incipient pentru viitoarele desfășurări, acolo se experimentează tacticile pentru întreaga emisferă.

Statele situate la Oceanul Înghețat de Nord au poziții avantajate din start, sunt scutite de foamea internă a resurselor și au perspectiva de a domina piața. Zona oferă cele mai scurte căi de transport spre marii consumatori. O demonstrează și perseverența cu care Rusia își operaționalizează propriul drum al mătăsii prin ghețuri, strategiile NATO pentru zonă, atenția cu care China, Japonia și chiar India se înscriu în desfășurări, dar și modul brutal prin care lumea dezvoltată impune Rusiei prețul la hidrocarburi, generând astfel un precedent periculos pentru economia de piață și când va fi pace. Totul este abia la început. Doar accesul la resurse, în special la cele energetice imediate, motivează intoleranța cu care lumea se îndreaptă spre război. Resursele energetice clasice sunt încă necesare multe decenii. Viitoarele surse de energie alternativă sunt încă nesigure, generează riscuri noi pentru mediu, dar au mare nevoie și de sursele de energie clasică de azi.

Din cauza accesibilității sale, bazinul consacrat al hidrocarburilor – Orientul Mijlociu – devine tot mai dependent de condiționări exprimând interese geopolitice, într-o lume ce se dezechilibrează. Dar marfa de acolo este căutată peste tot. Zona este ușor de destabilizat, pentru că actorii ei încearcă să-și administreze suveran resursele, sunt tot mai activi și modifică, astfel, ecuații consacrate. Destabilizarea ar fi dezastruoasă pentru multe dintre economiile lumii, dar nu pentru toate, altele vor fi avantajate. Oricum, Orientul Mijlociu rămâne locul unde se petrece cel mai îndelungat proces coroziv public pentru raporturile dintre libertăți și geopolitică, proces acceptat și chiar stimulat de democrații, din motive de hidrocarburi. Ceea ce prin alte părți atrage sancțiuni, acolo se trece cu vederea. Aceeași filozofie se practică acum în Ucraina. Confruntarea clasică între ideologii a dispărut, dar politicul a preluat rapid ceea ce bipolaritatea reușise să dezvolte perfect – mecanismele motivării publicului pentru război. Propaganda s-a pus pe treabă.

În Nordul înghețat se practică modele confruntaționale clasice. Puțini sunt actorii care dispun de mijloacele potrivite pentru a susține cursa într-o regiune atât de specifică. Problema este că în calea resurselor de acolo se află Rusia, superputerea nucleară, realitate pe care Europa o uitase, dar și-a reamintit-o acum, când confruntarea se intensifică. Statele Unite – cealaltă superputere nucleară – au fost mereu conștiente de potențialul nuclear al inamicului lor de astăzi, cunosc cel mai bine consecințele unui război nuclear, chiar și limitat, dar mai știu și că arma nucleară este, până la urmă, armă, pe care și ele au folosit-o cândva. Necunoscuta de astăzi pentru securitatea globală este cât sunt de dispuse cele două superputeri să șteargă deceniile de negocieri și să se angajeze într-un conflict distrugător pentru ele, în primul rând. Toate problemele lumii pălesc în fața perspectivei confruntării directe dintre cele două. Ea se apropie. De când a început războiul din Ucraina, oficialii NATO au declarat că Alianța Nord-Atlantică nu se va angaja într-un conflict militar cu Rusia tocmai pentru a evita ciocnirea între superputerile nucleare. Zilele trecute secretarul ei general a afirmat că nu este exclusă și această opțiune. Evident, nu este părerea lui, a avut împuterniciri pentru un asemenea avertisment.

Lumea întreagă se polarizează în jurul zonelor bogate în resurse, concurența pentru ele se adâncește. Marile concentrări de populație ale globului sunt și cele mai mari consumatoare de resurse din afara teritoriilor lor. China, India, Indonezia, Brazilia, reprezentând aproape jumătate din populația lumii, au adoptat ambițioase programe de dezvoltare, au obținut succese importante, au oferit popoarelor perspective concrete, dar liderii lor au devenit ostateci ai acestor perspective. Ei nu mai pot da înapoi și se pare că nici nu au de gând. Acolo problema resurselor devine un vector concret al politicii externe, un argument convingător pentru opinia internă. Occidentul, la rându-i, își simte amenințată prosperitatea realizată în decenii. Între voința de a menține poziții câștigate și dinamismul schimbărilor din ordinea mondială, concurența pentru resurse se va accentua, alimentând opțiunea pentru război, ca întotdeauna.

Perspectiva prosperității generalizate ar putea fi o motivație globală pentru estomparea rivalităților geopolitice și temperarea percepției victoriei. Într-o lume a haosului, doar ea ar putea aduce liniște, dar este o utopie. După Al Doilea Război Mondial, a existat o asemenea șansă. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a propus la înființare, în 1951, nu numai prosperitate, într-o lume în care nenorocirile războiului erau încă proaspete, ci și eliminarea violenței armate, cel puțin într-o parte a continentului. Însă, tentațiile geopoliticii au fost mai puternice, Comunitatea a devenit imperiul Uniunea Europeană de azi, intrat rapid în sistemul global al relațiilor de putere cu tot ceea ce a urmat. Dimensionarea puterii și exercițiul ei sunt esențiale, ca în toate imperiile. Nu se știe cum se va sfârși totul, pentru că nu toți actorii sunt avantajați în cursa ce va domina acest secol, UE se află în pragul unor crize multiple, prosperitatea se subțiază, iar la orizont se profilează competiția pentru alte resurse decisive: apa, hrana, aerul curat etc. Provocările vor fi nesfârșite.

Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor. De o parte, democrația și drepturile omului, de cealaltă, nu se știe ce, dar ceva amenințător – Rusia, li se spune occidentalilor pe toate vocile, dar pe acolo sunt sursele prosperității. Totul într-o parte a lumii unde întotdeauna s-au generat dezechilibre strategice, dar în care viața a înflorit după reglementarea haosului, indiferent de ceea ce au susținut ideologiile și propaganda. Se pare că astăzi geopolitica ne oferă o nouă lecție, cea în care nu doar spațiile sunt obiectivul real al confruntării, ci și oamenii. Paradoxul este că întregul spațiu euroasiatic postsovietic, devenit scenă a unor crize prelungite, se îndrepta spre democrație și libertăți pentru om, dar în felul său, cu particulatitățile, tradițiile și experiențele politice de acolo, cu succese mari ori mici, dar succese. Numai că, prin evoluția lor normală, Occidentul nu și-ar fi asigurat pozițiile dorite în cursa pentru resurse. Ceea ce ne ascunde războiul informațional în plină desfășurare este realitatea că democrația și libertatea sunt folosite doar pentru a justifica generarea haosului controlat și a războiului. Toate discursurile maschează capacitatea infinită a puterii de a manipula democrația, folosind tocmai mecanismele pe care exercițiul ei i le pune la dispoziție. Ni se mai ascunde că adevăratele amenințări pentru om sunt inegalitățile.

Își mai amintește cineva de mișcarea Occupy Wall Street, pornită în chiar inima democrației, în Manhattan? Ea transmitea lumii că inechitatea este adevăratul pericol pentru libertăți, iar diferența dintre democrație și autocrație este doar o problemă de încadrare în articole de cod penal. Mișcarea demasca exercițiul politic modelat de puterea banului, ceea ce face ca, în sărăcie, libertatea să fie doar un drog, să se manifeste ca într-o grădină zoologică. Occupy… părea inofensivă, un protest non-violent, o demonstrație a democrației – afirma propaganda, dar când ideile ei au început să atragă atenția lumii a fost reprimată într-o singură noapte, pentru mai multă siguranță. Guvernanța nu a uitat că Mahatma Gandhi a răsturnat lumea pornind tot cu un protest non-violent.

Europa este depășită de rapiditatea desfășurărilor. Participă la un război hibrid pentru care nu a fost pregătită. În doar câteva luni discursul ei politic s-a transformat total, susține escaladarea riscurilor și amenințărilor pentru securitate. Toți europenii sunt mânați spre război. Eliminarea hidrocarburilor Rusiei de pe piața europeană și aplicarea diverselor măsuri pentru controlul lor în lume sunt obiectivul strategic urmărit de SUA, dar Europei nu îi este clar ce va urma. Rusia a declanșat procesul de transformare a resurselor sale în potențial pentru război cu întregul Occident. Ucraina este doar începutul.

Operația militară specială a Rusiei a stins viziunile occidentale despre fizionomia luptei, consacrate în ultimele decenii. Lupta armată nu este o paradă a forțelor cosmice, aeriene și speciale împotriva unor adversari paralizați de sancțiuni internaționale și rezoluții părtinitoare, interpretabile în funcție de numărul rachetelor. Se demonstrează că nu se deosebește prea mult de cea proiectată în războaiele mondiale și toate armatele vor fi nevoite să coboare cu picioarele pe pământ. Deosebirile sunt aduse doar de evoluția armelor și de tacticile devenite, astfel, posibile. În Donbass se redescoperă că războiul este al distrugerilor și terorizării populației civile, al tranșeelor și pozițiilor fortificate, al puterii distructive a artileriei de toate calibrele și a celei reactive, a apărării antiaeriene eșalonate a trupelor terestre – în lipsa ei nu se prea poate face nimic în câmpul tactic –, a dronelor de cercetare și lovire, a armelor de înaltă precizie, avioanelor de atac și elicopterelor, a tancurilor, blindatelor și autotunurilor, a procedeelor tactice în schimbare de la o zi la alta, a loviturilor pe adâncimea întregului teritoriu al adversarului. De asemenea, rămâne și războiul cosmosului și confruntării electronice. În această fizionomie a acționat armata ucraineană, pentru ea și-a rulat Rusia unitățile forțelor sale armate, de la Pacific la Arctica.

Până nu demult Europa a avut acces nelimitat la resursele emisferei nordice prin mecanisme economice, comerciale, financiare. Totul părea normal. Marele câștigător a fost Germania. Liderii ei au susținut dezvoltarea sistemului de conducte și au obținut toate derogările necesare pentru circulația petrolului și gazelor naturale. Mai mult, Germania, care, evident, ne spunea că propagă în jurul ei doar valorile europene ale libertății, își permitea să practice ceea ce pe meleaguri balcanice se cheamă bișniță. Cumpăra pe conducte gaze naturale ieftine din Rusia și le revindea partenerilor europeni la prețurile bursei. Afacerea a adus prosperitate, dar astăzi, liderii germani spun că nu a fost bine, că s-a contribuit la declanșarea războiului din Ucraina. Să înțelegem că, după ce se vor liniști lucrurile, ceea ce se va întâmpla, probabil, într-un viitor îndepărtat, Germania își va asuma vreo responsabilitate? De altfel, Angela Merkel, cancelarul care a modelat ani buni politica Germaniei și a UE, a declarat că a susținut negocierea și semnarea documentelor de la Minsk nu pentru a aduce pacea, cum s-a crezut, ci pentru a oferi Ucrainei timp necesar pregătirii războiului. Tot ceea ce a urmat după semnarea Planului Steinmeier a fost inducere în eroare bine regizată. Nu ne rămâne decât să ne întrebam ce a apucat-o pe doamna Merkel să fie sinceră tocmai acum. Propaganda le repetă monoton europenilor că ei luptă pentru libertate și trebuie să fie pregătiți pentru orice sacrificiu.

Nu sunt prea clare motivele pentru care Germania și-a modificat brusc poziția după atâția ani de Ostpolitik ce i-a adus avantaje. Schimbările politice interne nu pot explica totul. Actualul cancelar a fost vice-cancelar disciplinat în guvernul precedent, deci artizan al bișniței. Acum declară că va construi cea mai puternică armată europeană pentru a apăra valorile europene, cumpără arme din SUA, sfidează industria europeană de armament și gripează motorul franco-german. Să se profileze, oare, viitorul rol al Germaniei pe continent? Lideri ai Europei declară că nu mai sunt dependenți de gazul rusesc, dar prețul facturilor le-a scos populația în stradă. Libertatea nu are preț, mai afirmă ei, pregătindu-se de vacanță.

România a trăit episodul pierderii controlului asupra resurselor sale europenește, fără violență și cu contribuția liderilor ei politici. A început cu pierderea celei mai importante bogății – tinerii și forța de muncă activă. De atunci, orice mare proiect este golit de conținut. Fenomenul nu s-a terminat. A continuat cu resursele subsolului, apoi ale solului. Treptat a renunțat la multe dintre atributele suveranității, cele rămase sunt mai mult simbolice. Momentul în care timonierul statului le adresa românilor îndemnul de a-și afla viitorul pe alte meleaguri, pentru că țara lor, al cărei conducător era, nu le oferea vreo perspectivă, este culmea neputinței clasei noastre politice. Marinarul și-a demonstrat micimea vizionară, ceea ce nu-l va împiedica să-și caute fotoliul în miturile neamului.

Propagandiștii ne recită cu perseverență lecția libertății, pregătesc psihologic populația pentru război, dar uită să ne spună că au existat și mecanisme care generau pace pe continent și că au fost nenumărate momentele în care puteau fi activate. În organizațiile din care face parte, România avea posibilitatea de a cere operaționalizarea lor, dar nu a făcut-o, deși avea motive mai multe decât alții. Spre deosebire de celelalte state din Frontul de Est, situația ei este alta. În Est, există Republica Moldova, cel de-al doilea stat locuit de români, față de care politicul românesc nu poate rămâne indiferent. Republica Moldova nu este Basarabia de altădată, aparținând altui stat, ci o țară suverană și independentă, vulnerabilă la ceea ce se petrece în proximitatea sa.

Conflictul de la granița noastră a fost pregătit cu minuțiozitate. Statelor Unite li s-a oferit, în sfârșit, ocazia să rezolve chestiunea cu rivalul de decenii printr-un proxi-război desfășurat la periferiile spațiului euroatlantic, departe de teritoriul lor protejat oricum de oceane, dar la granițele Rusiei. Au găsit și subiectul care să se sacrifice, Ucraina. Pentru acest conflict au inițiat și susțin în continuare lărgirea NATO, în căutarea altor subiecți. De zece luni, ele duc împotriva Rusiei un război unic în felul lui, pentru că nu au pierdut niciun soldat. Eficiență maximă, proxi-războiul ideal ce s-ar dori cât mai îndelungat, eficient împotriva rușilor, dar cinic pentru ucraineni și demolator pentru europeni. Este războiul prin intermediar, care ar putea asigura atingerea multor scopuri strategice. Planificatorii militari ruși sunt în căutarea amenințării credibile directe ca răspuns. Statele de pe Frontul de Est sunt potențiale viitoare victime. Aici, nu în SUA, va exista cea mai mare densitate a loviturilor, de aici va începe escaladarea selectivă a violenței armate. Pentru partenerul nostru strategic va fi important ca războiul să rămână localizat doar în acest spațiu și să nu escaladeze către faza nucleară intercontinentală. Populația Ucrainei este sacrificată, țara va fi distrusă, statele din Frontul de Est urmează la rând, liderii lor își fac socluri pentru statui, alte conflicte sunt în așteptare, dar spațiul dintre mări va menține Rusia ocupată strategic multă vreme.

Până la lovitura de stat din 2014, Ucraina făcuse pași importanți spre valorile europene, însă nu cu viteza dorită de geopolitică. Liderul de atunci, destituit atunci, nu refuzase semnarea unor documente importante pentru viitorul european al țării sale, ci amânarea momentului pentru a le studia. Primise chiar și garanții politice. Președintele de astăzi al Germaniei a fost unul dintre garanți. Perseverența cu care se îndreaptă Europa către război acum ne demonstrează că nu democrația era amenințată, ci avantajul geopolitic sigur. Tot așa, Occidentul a democratizat colectiv Afganistanul, dar după două decenii s-a retras brusc și nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă acolo cu democrația și drepturile omului. Procesele democratizării societății ucrainene erau în desfășurare, dar exista riscul să dureze prea mult, profitul să fie împărțit, iar dividendele prea subțiate. Doar așa se poate explica motivul pentru care întregul Occident și-a transformat Rusia în inamic. Aceeași Rusie cu care întotdeauna găsise formule pentru a coexista, a colabora și a obține avantaje. Lovitura de stat de la Kiev a fost un act de violență politică pe care Occidentul democratic l-a stimulat și salutat, la Moscova a fost considerat un act ostil, la care nu mai avea cum să nu răspundă. A urmat ceea ce știm și am ajuns unde suntem. Astăzi în democrația de război a Ucrainei se petrec episoade care cu câțiva ani în urmă ar fi cutremurat conștiințele libere ale europenilor, dar nu e timpul pentru ele. Ca întotdeauna, ideologia a transformat ciclica confruntare geopolitică pentru controlul spațiilor într-una a valorilor.

La granița noastră este un război purtat de europeni împotriva lor înșiși. Spațiul euroatlantic s-a transformat în spațiu de generare a forței pentru Ucraina, adică într-un teatru de război expus deocamdată doar parțial loviturilor. Câștigătoare vor fi SUA. Într-o perioadă de reconfigurare a rolului lor în lume își neutralizează un important concurent economic și financiar în perspectiva viitoarei ordini mondiale. Europa va fi sub control total. Mare câștigător va fi și China, care nu depune niciun efort și așteaptă reconfigurările globale. În vecinătatea noastră războiul este al superputerilor nucleare în care Alianței Nord-Atlantice i se pregătește rolul de principal combatant. Vom asista probabil, cel puțin pentru faza inițială convențională, la un interesant proces de activare graduală a Articolului V pe seama statelor din Frontul de Est. Ele vor fi primele unde se vor aplica lovituri asupra infrastructurii civile critice, obiectivelor militare și economice – tablou multiplicat al distrugerilor din Ucraina.

Președintele Vladimir V. Putin a declarat că nu va folosi arma nucleară tactică în Ucraina, nu e nevoie, și cam atât. În Europa, de arme nucleare tactice dispun doar armatele rusă și americană. Deocamdată, armele sunt în depozite. A mai declarat că nu exclude posibilitatea folosirii întregului potențial nuclear dacă securitatea rușilor va fi amenințată, că Rusia nu va recurge prima la armele nucleare strategice, dar că analizează posibilitatea introducerii în doctrina sa nucleară a principiului loviturilor preventive, după modelul american. Triada nucleară de descurajare este la capacitate maximă, a mai anunțat, transmițând un mesaj direct spre SUA, devenite acum inamic strategic. Pe fondul absenței negocierilor dintre cei doi privind reducerea armelor nucleare strategice și al inexistenței dialogului bilateral pe tema stabilității în lume, armata rusă introduce în serviciu operativ noi vectori purtători, unici prin performanțe. În Europa, acești vectori pot fi folosiți ca arme de descurajare chiar și cu încărcături convenționale. Principala preocupare a planificatorilor americani este cum să modeleze evoluția conflictului ruso-american fără să se ajungă la folosirea armelor nucleare strategice. Dacă vor reuși vom afla curând, dacă nu, ar putea începe lungul drum spre pace.

Ucraina, așa cum a existat, nu va mai fi. În războiul pe care-l poartă și-a epuizat demult potențialul, industria de apărare i-a fost distrusă în bună măsură, are o armată compusă aproape exclusiv din trupe terestre și luptă acum cu banii și materialele primite din lume. Ea pune la dispoziție doar carnea de tun. Teritoriul i s-a transformat într-o scenă pentru epuizarea cu orice preț a Rusiei. Occidentul poartă împotriva acesteia un război total – politic, economic, financiar, comercial și informațional. Pentru dimensiunea militară a fost desemnată, deocamdată, Ucraina. Liderii ei politici își interpretează rolul cu inconștiență. Occidentul participă la efortul de război al acesteia cu tot ceea ce este necesar, dar declară că actor este doar eroica armată ucraineană. Rusia își pune în mișcare mașinăria de război pregătindu-se pentru confruntarea îndelungată cu Occidentul.

Probabil că vom afla cândva motivul pentru care actualul regim politic de la Kiev a participat conștient la generarea războiului cu superputerea nucleară vecină, sfidându-i interesele de securitate, dar distrugându-și țara, poporul, epuizând Europa, anihilând multe dintre mecanismele securității europene și aducând NATO în pragul confruntării directe cu Rusia. Liderii ucraineni nu puteau fi surprinși de reacțiile Rusiei, pentru că țara lor însăși a contribuit decenii la construcția modelului de securitate al superputerii sovietice căreia i-a fost co-fondator. Acel model, pe care și ea l-a moștenit, pornea de la axioma că Rusia a fost întotdeauna atacată din Vest, iar ceea ce se întâmplă acum îl confirmă. Era prezent și în ideile de securitate de la Kiev. Pe la începuturile independenței sale, acolo România era percepută ca o amenințare. Modelul este același, s-a schimbat doar punctul cardinal.

Liderii Ucrainei independente au știut bine că Rusia nu va rămâne indiferentă la transformarea într-o platformă de ostilitate a unui spațiu cu profunde conexiuni în istoria comună. Propaganda rusă acuză SUA că urmăresc să transforme Ucraina într-o anti-Rusie, ștergând toate realitățile civilizaționale comune celor două și stimulând toate excesele în eliminarea acelor realități. SUA au știut că Rusia va interveni, tot așa cum au intervenit și ele în Cuba, iar în istoria recentă, în Libia, Siria, Irak, Afganistan, adică departe. Acolo nu au existat conexiunile civilizaționale de tipul celor ucraineano-ruse, ci doar geopolitică și resurse, aici ucrainenii și rușii vor rămâne tot vecini.

România este treptat atrasă în evenimente ce se apropie de punctul din care nu mai există cale de întoarcere. Când și-a propus integrarea în spațiul euroatlantic, discursul general era că intrăm într-un spațiu al securității și stabilității. Așa a fost la început. S-a dovedit curând că Alianța Nord-Atlantică generează confruntare pentru a justifica extinderea, direct proporțional cu noile spații asumate. Când s-a considerat suficient de puternică, a abordat și adversarul pentru care a fost constituită. Liderii noștri politici ne asigură că NATO ne apără, dar nu explică și rolul Alianței în reapariția războiului pe continent prin cultivarea percepției amenințării. Declarații recente indică faptul că și China devine obiectiv al preocupărilor Alianței Nord-Atlantice. Așa se pornește la drum.

România s-a înscris în procesul avansării spre Est a infrastructurii militare a Alianței Nord-Atlantice din momentul în care și-a pus la dispoziție teritoriul pentru scutul de la Deveselu. Nu este scut, este armă capabilă să acopere multe. Sporirea infrastructurii militare a NATO în țara noastră s-a înscris în logica operațională a Alianței Nord-Atlantice și în practicile escaladărilor pre-război. Teritoriul Statelor Unite este în afara loviturilor convenționale, tradiționalele puteri europene sunt departe. Rusia nu își dorește să le transforme pe toate deodată în inamici ireductibili, nu este nici în tradiția sa, nici în avantajul ei. Niciodată în istorie, Rusia nu a fost inamic al întregii Europe și nici toată Europa inamic al Rusiei.

Referendum local la Iaşi vizând chestiunea sprijinirii militare a Ucrainei!

Reprezentanţii Grupului civic – Liber şi Suveran Iaşi

Astăzi, 21 octombrie a.c., ora 10.00, la Palatul Culturii, în Sala Voievozilor, domnul Mircea Geoană, secretarul general adjunct al Alianței Nord Atlantice, va deschide Conferința internațională “NATO și războiul din Ucraina” unde vor conferenția următorii:

  • prof.univ.dr. Teodor Meleșcanu,
  • prof.univ.dr. Ioan Mircea Pașcu,
  • prof.univ.dr. Liviu Mureșan,
  • prof.univ.dr. Anatoliy Kruglashov,
  • Simona Spinaru, Ministru plenipotențiar MAE,
  • Mykailo Pavliuk, Vicepreședintele Consiliului Regional Cernăuți.

Acest eveniment anunţat publicului în ultima clipă ne obligă să devansăm anunţarea intenţiei a două grupuri civice din Iaşi de constituire a unui Grup de iniţiativă comun care să promoveze obiectivul organizării unui Referendum local, în care ieşenii să-şi exprime punctul de vedere cu privire la sprijinul militar pe care România îl acordă clandestin Ucrainei.

Conferinţa de astăzi de la Palatul Culturii reprezintă doar una dintre metodele prin care oficialităţile noastre ocupă simbolic spaţii neutre şi ne opun incorect o politică “a faptului împlinit” în privinţa sprijinirii militare a statului ucrainean. Deşi inclusiv preşedintele României a dat asigurări publice că ţara noastră nu va fi implicată în războiul ruso-ucrainean, este de notrietate faptul că România este participantă (şi) militar la efortul de război al ţării vecine.

Cu toate că în spaţiul public au circulat mai multe petiţii cu zeci de mii de semnături în sprijinul neutralităţii şi neimplicării militare a României în acest conflict, politica adoptată de autorităţile noastre este una contrară, publicul românesc fiind menţinut într-o stare de confuzie sau neştiinţă cu privire la natura implicării militare a ţării noastre în război şi cu privire la posibilele consecinţe ce decurg din această decizie politică.

Or, potrivit Articolului 1 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea referendumurilor:

În România suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.

Deşi subiectul este unul de interes naţional, considerăm că este menirea Iaşului, ca fostă capitală a Moldovei Mari şi capitală culturală a României, să devină o platformă de dezbatere reală care să facă lumină cu privire la opţiunea suverană a ieşenilor privitor la subiectul războiului de peste graniţă, vital pentru viitorul ţării nostre. La fel de esenţial este ca dezbaterea să fie epuizată printr-un vot liber şi suveran al cetăţenilor, cu valoare de principiu de acţiune.

Condamnăm modalitatea necinstită de a implica ţara noastră în acţiuni militare ce ne pot atrage un statut de cobeligerant, astfel cum oficialităţile statului rus au avertizat în mod repetat. Totodată, condamnăm ambiguitatea mediatică şi comunicaţională în care este menţinută societatea românească, ambiguitate pe care o considerăm îndreptată nu împotriva statului rus ci împotriva intereselor noastre colective.

Referendumul este instrumentul predilect al exercitării suveranităţii poporului român iar rezultatul său va fi lipsit de echivoc.

În perioada imediat următoare vom publica foaia de parcurs pentru demersurile locale precum şi petiţia prin care vom solicita românilor din toată ţara sprijinirea obiectivului de a organiza un:

Referendum local la Iaşi privitor la chestiunea neutralităţii militare a României faţă de războiul ruso-ucrainean.


Articole complementare:

https://theodosie.ro/2022/08/10/are-romania-statut-de-beligerant-in-razboiul-ruso-ucrainian/

Are România statut de beligerant în războiul ruso-ucrainean?

Da, are.

Sursă imagine: Moscow Times

Dincolo de evoluţiile militare ale frontului din Ucraina, acolo unde trupele ruse se încăpăţânează să contrazică zilnic cadrajul presei româneşti, se cuvine să consemnăm evoluţii deloc îmbucurătoare în privinţa modalităţii în care autorităţile statului român înţeleg să se implice în războiul de peste graniţă.

Se implică România în conflict?

Mai demult Iohannis ne asigura oficial de faptul că „România nu va fi implicată în conflictul dintre Rusia şi Ucraina”, preşedintele României luând act de poziţionarea unanimă a societăţii civile în sensul că „Românii vor neutralitate” deplină faţă de cele două tabere. Cu privire la neutralitatea noastră, în acel moment, au fost lansate mai multe petiţii online cu poziţionări complementare, necontestate, unanime, care au adunat împreună câteva zeci de mii de semnături. Nu a existat niciuna pentru Ucraina sau pentru Rusia. Cu toţii solicitau ţinerea departe de un conflict iscat fără ca România să fi avut vreo culpă sau răspundere în acest sens.

Nici atunci şi nici până în acest moment, în România nu a fost afirmată vreo altă poziţie a societăţii civile (securistă sau nu) sau a partidelor politice, prin care să se înţeleagă că poporul român ar avea o altă opinie decât cea explicit exprimată din prima clipă şi că poporul român ar fi de acord să participe la conflictul militar din Ucraina în modalitatea în care autorităţile române o fac acum.

Cum o fac?

O fac prin sprijin militar direct acordat trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Din păcate, printr-o ambiguitate mediatică vizând, pe de o parte, condamnarea morală a agresiunii militare ruseşti, iar pe de altă parte, vizând natura sprijinului umanitar concret prestat de România faţă de refugiaţii ucraineni, ne-am trezit într-o realitate cu totul şi cu totul străină de interesele României ca stat şi de cele ale românilor ca popor. În ultimele luni au apărut nenumărate relatări de presă despre alinierea poziţiei României la cea a Statelor Unite ale Americii, statul român transformându-se, după cum relatează Kiev Post, în „una dintre principalele țări de tranzit pentru livrarea de armament și echipament militar venit sub formă de ajutor din Statele Unite”.

Însă, ca şi cum nu ar fi fost suficient, zilele trecute presa din Ucraina a făcut publice imagini de pe front cu muniţii de artilerie fabricate de statul român în acest an, muniţii care au fost puse la dispoziţia forţelor armate ucrainene. Simultan, presa a fost nevoită să relateze despre faptul că un convoi rutier care transporta tancuri către Ucraina a blocat circulaţia undeva în Sălaj, părăsind ulterior România pe la vama Halmeu, judeţul Satu Mare. Asta fără să amintim despre speculaţii precum prezenţa mercenarilor români în Ucraina sau despre asistenţa trupelor române la identificarea, lovirea şi scufundarea navelor ruseşti din Marea Neagră.   

Prin urmare, autorităţile statului român sprijină Ucraina militar, în mod deschis, public, asumat, mizând pe incapacitatea societăţii de a-şi susţine consecvent interesele. Se folosesc în acest scop de o presă complet coruptă, care face cu trufie caz de subordonarea sa politică. Toţi aceştia o fac în dauna poporului român, fără mandat, fără să fi existat măcar sâmburele unei dezbateri publice cu privire la limitele implicării noastre, aşezându-ne în avangarda unor interse ne-româneşti care nu riscă absolut nimic atunci când aţâţă focul în pragul uşii noastre.

Ce spun ruşii?

În lumina asistenţei militare de care beneficiază Ucraina din partea Statelor Unite ale Americii, de la arme şi muniţii, instructori şi mercenari, până la furnizarea de informaţii tactice la nivel de coordonare şi de validare a ţintelor de bombardament, Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război. Reiau: Rusia consideră că SUA sunt direct implicate în război! Având în vedere că implicarea SUA în război se face de pe teritoriul României, cu participarea directă a României, concluziile se impun de la sine şi este probabil că vor deveni evidente în funcţie de evoluţia războiului şi de apropierea trupelor ruse de teritoriul României.  

Pentru noi, această evoluţie este de departe cea mai gravă şi este una care ar fi trebuit să provoace o minimă tresărire în conştiinţa noastră colectivă, cu atât mai mult cu cât conflictul militar din Ucraina a pornit în urma ignorării de către SUA a ultimatumului rusesc care viza infrastructura militară NATO din România. Faţă de modalitatea în care statul român se doreşte să fie platformă militară pentru SUA, ruşii consideră, pe bună dreptate, că şi România este direct implicată în război, măcar şi pentru faptul că nu are o politică proprie, că este complet aservită SUA şi că este mulţumită să se abandoneze sorţii.

Bogdan Aurescu: „Nu cred că este bine să vorbim prea mult public despre aceste lucruri”

Acesta este răspunsul pe care ministrul român de externe l-a dat în cadrul vizitei omologului său ucrainean în România, atunci când a fost interpelat cu privire la întinderea ajutorului militar pe care România îl oferă Ucrainei. Din păcate, presa a ratat momentul să întrebe: De ce? De ce nu este bine să vorbim public despre aceste lucruri?

Credem oare că nu cunosc ruşii cu oarecare certitudine utilă care sunt echipamentele care sunt furnizate Ucrainei de către România? Oare ambiguitatea ministrului Aurescu îi menţine pe ruşi într-o asemenea stare de confuzie încât nu se pot decide ce să creadă, cum să trateze România pe mai departe? Cui foloseşte muţenia pe care autorităţile române o impun publicului şi presei? Cum să înţelegem replica unui ministru precum că o să facă “nişte verificări” privitor la muniţiile româneşti de pe frontul ucrainean? O fi această viclenie făţarnică îndreptată împotriva Rusiei sau oare nu cumva, mai degrabă, este îndreptată împotriva societăţii româneşti?

Opinia noastră este că ambiguitatea, minciuna autorităţilor române are un scop precis care îi priveşte exclusiv pe români: Să împiedice dezbaterea publică, să împiedice acţiunile civice în favoarea neutralităţii României faţă de conflicul iscat între două ţări care nu ne sunt prietene, să împiedice concluzii periculoase, de pildă dintre cele care iau în considerare şi argumentele Rusiei.

Românii sunt trădaţi!

Românii sunt trădaţi prin aceea că autorităţile menţin societatea românească în minciună, în întuneric, într-o stare evidentă de confuzie, de ambiguitate politică pe care tot autorităţile române o împachetează mediatic ca fiind o poziţie de sprijin tacit a poporului pentru implicarea directă a României în războiul ruso-ucrainean. Această poziţie este mincinoasă, este falsă, este un abuz de interpretare şi o răstălmăcire a neputinţelor noastre colective, principalele fiind laşitatea şi uşurătatea.

În fapt, în România nu s-a desfăşurat niciunul dintre demersurile obişnuite prin care politicienii obţin legitimitatea reprezentării şi a aducerii la îndeplinire a dezideratelor lor politice. Niciun politician în poziţii de autoritate nu a pus în discuţie implicarea directă a României în conflict, scopul urmărit, avantajele de obţinut, riscurile de evitat. Nu a căutat să se consulte, să obţină adeziuni publice la poziţia proprie, nu a căutat să se delimiteze de propaganda de război desfăşurată de instituţiile de presă la ale căror emisiuni participă, cu care interacţionează.

Nici nu îndrăznim a zice că o asemenea chestiune, mai mult decât oricare alta, se preta unui referendum de consultare a populaţiei având în vedere că, aşa cum am arătat, societatea civilă s-a exprimat fără echivoc în sensul neutralităţii. De altfel, Pompiliu Diplan şi Constantin Ilie s-au deplasat împreună la sediul Guvernului Român pentru a depune petiţia menţionată împreună cu cele aproximativ 40 de mii de semnături de adeziune adunate în doar câteva zile. Nu există nicio altă iniţiativă civică de sens contrar din România, care să vizeze conflictul ucrainean, şi care să fi adunat măcar o fracţiune din acest număr de adeziuni. Cu toate acestea, cadrajul mediatic al presei din România ilustrează o plăsmuire total străină de realităţile sociale de la firul ierbii.   

În dispreţul opiniei publice, a intereselor poporului român, cu încălcarea legii şi fără să fi fost provocate de conduita Federaţiei Ruse, autorităţile statului român, în numele ţării şi al poporului român, au aşezat ţara în curs făţiş de coliziune militară o putere nucleară care ne este vecină.

Ce păzeşte Parchetul General?

Codul penal circumscrie actul material cu precizie în infracţiunea de trădare: „a) provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine”. Tot acolo regăsim şi litera „c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină”, dar să le luăm pe rând.

Autorităţile statului român au trecut pe nesimţite de la ajutorarea refugiaţilor de război din Ucraina la ajutorarea militară directă a trupelor ucrainene împotriva trupelor ruse. Autorităţile statului român au instrumentat în mod fraudulos entuziasmul de a ajuta şi buna-credinţă a poporului român dispus la sacrificii notabile în sprijinul celor bejeniţi de război, răstălmăcind împotriva Rusiei şi a ruşilor în general, prin presa cumpărată, simpatia pe care românii au arătat-o refugiaţilor. Printr-o campanie susţinută de presă, fapta bună a ajutorării a fost răstălmăcită fraudulos în proba sprijinului politic acordat împotriva Rusiei.

De altfel, Rusia a afirmat cu subiect şi predicat faptul că înarmarea Ucrainei conduce la prelungirea ostilităţilor, la creşterea numărului de victime civile şi militare, de ambele părţi. Este neîndoielnic că în-armarea Ucrainei de către România, în condiţiile în care Rusia a iniţiat conflictul militar pentru dez-armarea Ucrainei, reprezintă chiar în oglindă o opţiune militară explicită a României împotriva opţiunii militare a Rusiei, una care poate conduce, în termenii cei mai rezonabili ai probabilităţilor, la „provocarea de război contra ţării”. Niciunul dintre politicienii români nu a binevoit să prezinte publicului nici cea mai firavă urmă de justificare pentru conduita statului român şi pentru pasivitatea cu care acceptă riscul războiului asupra ţării.

O amăgire perfidă: aservirea faţă de „flancul estic al NATO”

De câţiva ani, nu mulţi, formulările de presă abundă în uzitarea centrală a unui concept fraudulos: „flancul estic al NATO”. De îndată ce a apărut această formulare în peisajul nostru mediatic întreaga suflare a intelectualităţii româneşti a uitat că NATO este pentru România, iar *nu* România pentru NATO! Cu alte cuvinte, NATO trebuie să fie alianţa instituţionalizată care să deservească interesele de securitate ale României în zona geografică unde aceasta se găseşte. Or, discursul public din România subordonează interesului apărării „flancului estic” nu doar interesele legitime ale ţării ci chiar rostul funcţionării României ca stat! Rostul României este acela de „a păzi” sanchi flancul estic!

Vă îndemn să deveniţi atenţi ori de câte ori veţi întâlni această formulare şi să urmăriţi care este raportul de ordonare a ierarhiilor de interese. Cine şi pentru ce există şi fiinţează?

„Flancul estic” reprezintă o simplă convenţie geografică, un atribut de comunicare ce se suprapune însă peste un conţinut de interese care trebuie să fie foarte real şi concret, care trebuie să aparţină unei Românii suverane deservită de o alianţă defensivă. Or, ne regăsim în situaţia în care alianţa defensivă la care ne-am alăturat ne-a diluat cel mai important interes de securitate (asigurarea păcii) până într-acolo încât să devenim, neprovocat, beligeranţi împotriva unei puteri nucleare.   

Dar domnule, NATO suntem noi, România este NATO!

Auzim des această replică: Noi suntem NATO! Întreb atunci şi eu: Cum suntem noi NATO? Cum este NATO configurat de interesele reale şi concrete ale României? În care instituţie românească se elaborează  o doctrină, un program-policy, din care desprindem un interes punctual, concret, care mai apoi este preluat cu loialitate de un român şi pus în discuţia conducerii politice a NATO, cu consecinţa firească a modificării conceptului strategic al alianţei cică defensive? Cum arată concret acţiunea statului român şi implicaţiile subsecvente în activitatea NATO?

Oare nu e mai aproape de realitate calculul supra-statal al taberelor geopolitice în care o Românie fără voce cade victimă, sacrificându-şi interesele sale fundamentale în beneficiul unor alte state? Oare nu este mai aproape de realitatea imediată pierderea autonomiei noastre strategice, a suveranităţii, a păcii şi bunăstării? Oare nu recunoaştem realitatea prezenţei militare străine covârşitoare faţă de forţa militară românească pe teritoriul ţării noastre? Sunt aceste împrejurări lipsite de orice însemnătate?

Înţeleg că rostul NATO este să ne apere de ruşi. Cum se împlineşte acest deziderat dacă politica de expansiune NATO provoacă un război în care acelaşi NATO ne transformă forţat în beligeranţi?

Care este rodul apartenenţei noastre la NATO? Oare nu e vorba despre o veritabilă „aservire”? Să nu ne grăbim să răspundem acum, presimt că ne va fi din ce în ce mai uşor să o facem în viitorul apropiat.

Dar domnule, Ucraina este victima imperialismului rus!   

Ucraina este o ţară condusă de elite care au greşit grav calculul politic pe baza căruia au promis cetăţenilor pace şi prosperitate. România este pe calea de a repeta greşeala Ucrainei, alegând şi ea, asemenea Ucrainei, să trăiască în lumea lui „cum ar trebui să fie” în loc de lumea „care este”.

În cartea Războiul şi Biblia, Sfântul Nicolae Velimirovici concluzionează că răspunderea cea mai importantă a unui popor este să îşi aleagă conducători vrednici şi înţelepţi. Nu este scop colectiv mai important decât acesta, nu există proiect de ţară mai presus de a ne găsi, a lucra împreună şi a ne ridica spre conducere pe cei mai buni dintre noi. Fără a insista prea mult în formulări prea categorice, consemnează Sfântul că pedeapsa pentru netrebnicia conducătorilor este războiul.

Opinez că războiul a pornit dintr-un calcul greşit al Rusiei care a vrut să pedepsească un calcul greşit al Ucrainei. Spre deosebire de situaţia celor două ţări, România este împinsă în război cu bună-ştiinţă şi cu cinism. Iar asta cu atât mai limpede cu cât Ungaria, cu care ne aflăm în competiţie pe paliere multiple, ne arată că se poate altfel. România este împinsă în război de un grup de personaje care au uzurpat funcţia de stat şi scopul demnităţii de conducători.    

Tragerea la răspundere a responsabililor

Intrarea României orbeşte într-un conflict militar deosebit de fierbinte, din simplă inerţie a atitudinii slugarnice faţă de SUA, conflict în care ţara nu are nicio pârghie de control, niciun instrument de intervenţie sau de negociere, cu trupe străine pe teritoriul naţional, sub comandă străină şi care sunt net superioare armatei naţionale, pe fondul unui cataclism economic şi a îndatorării insurmontabile (pecetea aservirii depline a statului român), reprezintă o fundătură istorică demnă de tradiţia amară a poporului român.

Am scris repetat că, în ochii mei, plandemia este o lovitură de stat prin care am fost deposedaţi de drepturi şi de libertăţi, inclusiv de recunoaşterea dreptului la suveranitate individuală ca izvor al suveranităţii statului. Conduita celor care au capturat statul român şi îi folosesc pârghiile pentru a regla poliţe geostrategice la nivel superior, între marile puteri, pentru a ne alinia unei noi ere pe care noi o recunoaştem ca fiind antihristică, reprezintă un atentat faţă de care credinciosului ortodox nu îi este permis să mai stăruie în confuzie. Fără a insista prea mult pe neobişnuitul ideilor radicale, consider că a venit vremea punerii sub semnul întrebării a multora dintre reperele conştiinţelor noastre cetăţeneşti, inclusiv aspectelor care vizează falsa noastră statalitate şi legitimitatea inexistentă a conducerii politice uzurpatoare.

Voi petiţiona Parchetul General în sensul ideilor expuse mai sus; nu pentru că-mi fac iluzii că cei care ignora imperativul neutralităţii ţării noastre vor fi pedepsiţi pe această cale, ci pentru că e necesar păstrăm năzuinţa jocului după reguli, ca fundament pentru orice tip de reconstrucţie, dacă se mai cade să avem aşa nădejde. Estimp, să luăm act de noua noastră calitate de beligeranţă ce decurge din implicarea, literalmente cu „arme şi bagaje”, în războiul ruso-ucrainean şi să înţelegem corect semnificaţia războiului armat:

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Se preconizează expulzări ale monahilor „filo-ruși” din Sfântul Munte. Se adâncește ruptura între Fanar și Moscova

Βήμα Ορθοδοξίας: Se adâncește ruptura! Evoluții în Sfântul Munte – Se preconizează expulzări ale monahilor ruși

Se adâncește ruptura dintre Grecia și Rusia din pricina problemei ucrainene. După „schisma” diplomatică, acum este așteptată și cea bisericească, cu guvernul grec să treacă la expulzări în grup, la „propunerea” Patriarhului Bartolomeu, ale rușilor din Sfântul Munte, dar și ale monahilor „filoruși”, independent de naționalitate.

Temelia „a fost pregătită” de câteva săptămâni prin… bombardamentul scurgerilor în presa greacă, unde, nici mai mult nici mai puțin, Sfântul Munte este prezentat drept „viesparul spionilor lui Putin”.

Această impresie scenică este provocată de reproducerea acuzațiile pe seama Rusiei din partea mănăstirii care a fost caracterizată drept refugiul vechilor-calendariști „creștini-talibani”. Chiar și mai interesant a devenit scenariul din clipa în care hora „revelațiilor” a urmat-o și ziarul german Bild, care s-a mișcar pe aceeași lungime de undă de mai sus.

La toate acestea trebui să se adauge recunoașterea „Arhiepiscopiei de Ohrida”. Decizia lui Bartolomeu a provocat deja reacții mari într-o parte mare din Biserica Serbiei. Iar în Sfântul Munte, pe care este vorba să-l viziteze Patriarhul Ecumenic de pe 27 pe 29 mai, are destui monahi sârbi în diferite mănăstiri.

Expulzările

Deci, la nivelul „operațiunii-mătura” din Sfântul Munte, căreia, conform unor cercuri bisericești, i-a dat „undă verde” guvernul grec, în urma „cererii” lui Bartolomeu, este plănuiește să fie expulzați din Athos majoritatea monahilor ruși. Se apreciază că în mănăstirile rusești există în jur de două sute de călugări. Cei de origine rusă sunt socotiți la șaptezeci. Restul sunt ucraineni și de alte naționalități. Totuși expulzările din Sfântul Munte nu privesc numai persoanele de origine rusească, ci și toți care sunt caracterizați drept „filoruși”, indiferent de naționalitate.

„Cererea” lui Bartolomeu de începere a „operațiunii-mătura” în Athos, conform informațiilor, se pare că a fost depusă prim-ministrului grec pe parcursul vizitei sale în Turcia (13-14 martie 2022) cu scopul de a se întâlni cu Tagyip Erdogan.

Înlănțuirea faptelor

Atunci, cu prilejul războiului din Ucraina, Bartolomeu, adresându-se primului-ministru, i-a spus: „Întreaga noastră existență, gândurile și rugăciunile noastre sunt alături de frații noștri ucraineni”. A mulțumit primului-ministru pentru armamentul pe care l-a trimis Ucrainei.

De remarcat că Patriarhul Ecumenic a acordat autocefalie Bisericii Ucrainei, pe care Patriarhia Moscovei a caracterizat-o „schismatică”, în timp ce au fost provocate reacții serioase în sânul Ortodoxiei internaționale, dar și în interiorul Bisericii Grecești. Moscova a lăsat vădit să se înțeleagă că această mișcare a lui Bartolomeu s-a produs în urma înțelegerii cu factorul american.

Interesant este că puțin după întâlnirea Mitsotakis-Bartolomeu, o parte din presa rusească a menționat că se pune la cale un plan de îndepărtare a călugărilor ruși din Sfântul Munte. Au urmat scurgeri conform cărora este consolidat „postul de poliție” în Sf. Munte și de este avansată dintr-o secție într-o Direcție. Aceasta înseamnă practic o mare consolidare în personal. La fel, că însăși conducerea Ministerului Apărării din guvern va fi cea care va „fi polițistul” în Sf. Munte. În sfârșit, „puzzle-ul” se completează în ultimele săptămâni cu barajul publicațiilor din presa greacă și străină despre „infiltrarea” Rusiei în Sf. Munte.

Ruptură totală?

Mișcarea eventuală de îndepărtare a monahilor ruși din Sfântul Munte va însemna o fisură mai adâncă în relațiile Atena-Moscova. După cum se știe, guvernul grec a decis să „demonteze” în esență toată conducerea ambasadei rusești de la Atena, dar și „capetele” (diplomații nr. 1 și nr. 2) ai consulatului rusesc de la Tesalonic. Conform informațiilor, în competențele consulatului este și Sfântul Munte. Aceasta înseamnă că „decapitarea” consulatului, pe lângă altele, a avut scopul direct evident și prezența rusească în Sfântul Munte.

După expulzarea a 12 ruși cu identitate diplomatică, Ministerul de Externe al Rusiei a menționat că această decizie echivalează în esență cu ruperea relațiilor diplomatice greco-rusești.

Totuși este important că, deși expulzările au fost comunicate în prima săptămână din aprilie, Moscova, în afară că a trecut mai mult de o lună, nu a comunicat încă „contramăsuri”, adică expulzările ale diplomaților greci. Cu toate acestea, se așteaptă așa ceva, după cum estimează cercurile diplomatice.

Desigur, în mod normal, deciziile trebuie să le ia Ministerul de Externe, dat fiind că Sfântul Munte se găsește în competența sa. Pe de altă parte, bisericește, Sf. Munte se găsește în competența Patriarhului Bartolomeu.

antinews.gr

Nota noastră: Implicarea Bisericii, a monahismului și mai ales a Sfântului Munte în scandaluri politice chiar de către reprezentanții bisericești nu este un lucru bun și acceptabil. Articolul din Bild, la care se face referire în text, conține o serie de acuzații prost documentate, care cu greu pot sta în picioare. Sunt doar o însăilare de fapte și ipoteze și acuzații care ar constitui un dosar secret. Foarte greu de crezut, spre exemplu, insinuările egumenului „oficial” Bartolomeu al Mănăstirii Esfigmenu, pus de Patriarh, dar care locuiește în capitala Kareia, la adresa viețuitorilor efectivi ai M-rii Esfigmenu că ar fi ruși și pro-ruși pentru că ar fi afișate acolo steaguri ale Imperiului Rus. Monahii de acolo sunt zelotiști vechi-calendariști și țin de structurile schismatice grecești; nici măcar cu Biserica Rusă din Exil nu au avut legături trainice.

În tot cazul, ținând cont de acțiunile schismatice ale Constantinopolului și de linia sa ecumenist-eretică, se pare că se conturează o sciziune tragică și profundă bisericească între Fanar și Moscova, între greci și ruși pe motive etnice. Din păcate, la nivelul credinței acestea par să se traducă printr-o trădare a tradiției ortodoxe de către greci și o îmbarcare la bordul unei corăbii străine de Biserică, pe vasul progresului lumesc și în ascultare de interesele geo-politice americane și mondialiste.

Situația din Ucraina – pe agenda Bisericii Ucrainene. Apel la președinte să oprească ilegalitățile, condamnarea războiului și convocarea unei întâlniri cu poporul

În urma operațiunilor de război întreprinse de ruși în Ucraina, viața bisericească este și ea afectată profund. Sinodul Bisericii Ucrainene a abordat o serie de chestiuni arzătoare. Ea este la mijloc între oficialitățile locale care încearcă să o submineze și forțele ocupante, care provoacă distrugeri de vieți omenești. Se resimte nevoia unei călăuziri unitare și cât mai clare a credincioșilor care sunt asaltați cu probleme complexe generate de conflictul de pe teritoriul țării lor.

Ședința de lucru a Sfântului Sinod al BOUkr, este condusă de Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine.
Foto: news.church.ua

UJO: Este un mare păcat: Sinodul BOUkr a condamnat oficial agresiunea Rusiei

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a declarat că invazia militară a Rusiei zilnic ia viața fiilor și fiicelor Ucrainei.

Încă de la începutul ostilităților, Biserica Ortodoxă Ucraineană a condamnat agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei și a subliniat cu insistență că războiul este un mare păcat, se spune în comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adoptat în ședința din 12 mai 2022, transmite Departamentul pentru Informare și Educație al BOUkr.

Se notează că timp de aproape trei luni poporul ucrainean se apără cu înverșunare de atacul militar al Federației Ruse, care a invadat teritoriul statului nostru suveran și independent. “În fiecare zi, acest război crunt ia viețile fiilor și fiicelor Ucrainei. Flăcările războiului au străpuns inima fiecărui cetățean, mii de familii au simțit durerea arzătoare a acestei tragedii teribile. Peste cinci milioane și jumătate de ucraineni au fost forțați să devină refugiați”, se spune în comunicatul Sinodului.

BOUkr a cerut în repetate rânduri încetarea vărsării de sânge și rezolvarea conflictului cu ajutorul cuvântului, prin demararea procesului de negocieri. “Din păcate, încercările de negocieri pașnice nu au adus rezultatul dorit. Dimpotrivă, astăzi atacurile cu rachete și bombardamentele au acoperit aproape întregul teritoriu al Patriei noastre”, a constatat Sinodul.

UJO: Sinodul: BOU a susținut și va continua să susțină pe apărătorii Ucrainei

Ucraina va suporta încercări dificile, va păstra statalitatea sa, în timp ce Biserica Ortodoxă Ucraineană sprijină și va continua să sprijine pe apărătorii Ucrainei și să ofere asistență caritabilă celor în nevoie.

Declarația Sinodului accentuează faptul că Biserica Ortodoxă Ucraineană împărtășește deplin durerea și suferința poporului ucrainean.

În plus, membrii Sfântului Sinod au remarcat că 14 din cele 53 de episcopii ale BOU sunt afectate de ostilități. Sunt mai mult de 3.000 de parohii și 62 de mănăstiri pe teritoriul acestor episcopii, unde 3.500 de clerici și aproape 2.000 de monahi și călugărițe continuă să slujească chiar și când își riscă viața.

UJO: Sfântul Sinod face apel la Președinte să oprească ilegalitățile împotriva BOU

Membrii Sinodului și-au exprimat îngrijorarea cu privire la incidența crescândă a incitării la ură și dușmănie la nivel religios în Ucraina. De exemplu, au fost depuse proiecte de lege anti-Biserică la Rada Supremă a Ucrainei; guvernanții locali din regiuni încearcă să excludă sau să restricționeze activitățile comunităților religioase din Biserica Ortodoxă Ucraineană; biserici ale BOU sunt acaparate cu încuviințarea tacită sau cu complicitatea deschisă a autorităților locale.

Membrii Sinodului au declarat că toate aceste fapte rezultă din politica eronată a președinției lui Poroșenko și din ideologia așa-numitei Biserici Ortodoxe a Ucrainei.

Sinodul a făcut apel la Președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky, să intervină asupra situației, să oprească ura religioasă în societatea ucraineană și să ia măsuri împotriva acțiunilor ilegale împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

De asemenea, BOU a făcut apel oficial la Procurorul General al Ucrainei, Irina Venediktova, să investigheze acțiunile ilegale comise de autorități împotriva Bisericii.

De amintit că în unele regiuni din Ucraina autoritățile încearcă să legifereze interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene și să acopere pe aderenții BOaU, are acaparează bisericile BOU.

UJO: Sinodul BOU convoacă o întâlnire a episcopilor, clericilor și mirenilor

S-a decis de către Sinod să convoace o adunare a episcopilor, preoților și mirenilor din Biserica Ortodoxă Ucraineană în viitorul apropiat … pentru a discuta chestiunile de viață bisericească ce au apărut în perioada războiului.

[…] În orice caz, este de o importanță fundamentală ca acest proces să aibă loc fără încălcarea ordinii stabilită de Biserică.

În același timp, membrii Sinodului au accentuat faptul că discuția nu ar trebui să conducă la depășire a sferei canonice și la noi diviziuni în Biserica lui Hristos.

Biserica Ucraineană – persecutată, dar și păsuită de stat

Biserica în mijlocul războiului (Foto: TVR Moldova)

Deși nu cu mult timp în urmă au fost depuse în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, două proiecte de lege prin care se urmărea desființarea practic a Bisericii canonice din Ucraina, am preferat să nu fie aduse în atenție acestea din mai multe motive. Pe de o parte, au mai existat astfel de propuneri și în anii precedenți, dar care nu au trecut de votul în plen, pe de altă parte, statutul Bisericii este vulnerabilizat de situația de război cu Rusia ca fiind o entitate aflată în legătură cu statul agresor, dar poziția sa viguroasă îi conferă avantajul de a nu fi desconsiderată. După cum sugerează însuși Președintele Radei Supreme, un atac la adresa Bisericii Ucrainene care ține de Patriarhia Moscovei ar destabiliza din interior rezistența țării. Nu trebuie uitat că foarte mulți soldați trimiși pe front sunt credincioși ai Bisericii canonice.

UJO: Președintele Radei Supreme: Nu se prevede interzicerea BOUkr în Parlament

Președintele Radei Supreme a Ucrainei, Ruslan Stefanchuk a menționat că proiectul de lege privind interzicerea BOUkr nu va fi obiectul unei dezbateri în viitorul apropiat. El a spus acest lucru în cadrul interviului pentru “RBC-Ucraina”.

“Discutăm de multă vreme această problemă în cadrul grupărilor noastre politice. Și, în ciuda faptului că undeva în interior fiecare își are propria decizie <…>, am convenit în felul următor: în timpul războiului nu avem dreptul să adoptăm nicio lege care să scindeze societatea ucraineană”, a spus Stefanciuk.

Reamintim că în luna martie 2022, în Rada Supremă au fost înregistrate mai multe proiecte de lege care vizează interzicerea activităților Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Autorul unuia dintre ele este Oksana Savciuk, un deputat din regiunea Ivano-Frankivsk, oraș – centru regional, în care astăzi funcționează un singur lăcaș de cult al Bisericii Ortodoxe Ucrainene.


A nu se înțelege că Biserica de sub Mitropolitul Onufrie este favorizată, ci că nu poate fi tratată cu dispreț datorită trăiniciei ei. Dimpotrivă, în această perioadă de conflict s-au intensificat acțiunile de acaparare a lăcașurilor de cult ale Bisericii canonice și de trecere la structura schismatică. Un exemplu este cel din acest articol sau din altul asemănător, situații în care comandanți militari au dat ordin sau vorbesc despre transferarea bisericilor.

În ce privește situația internă a Bisericii Ucrainene, s-a generalizat în toată ierarhia întreruperea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către episcopi și preoți. Mitropolitul Onufrie este singurul care-l pomenește, în calitate de Întâistătător, arătând prin aceasta ascultarea canonică neabătută față de centrul bisericesc de la Moscova. Într-un articol detaliat, situația este analizată din punct de vedere liturgic, istoric și canonic și se încearcă unele explicații cu privire la încetarea obiceiului din Bisericile slave de a pomeni la slujbe pe toți episcopii superiori pe linie ierarhică până la Patriarh și adoptarea obiceiului din celelalte Biserici autocefale de a menționa la Liturghie doar numele ierarhului direct superior. În felul acesta, nu se produce o întrerupere a pomenirii efective, fapt condamnat de canoanele 13-15 ale Sinodului I-II, ci doar o ajustare liturgică a situației. Chiar și Mitropolitul Onufrie al Kievului a modificat formula de pomenire, folosind doar apelativul de „stăpân”, fără cel de „părinte”, din formula consacrată de „stăpân și părinte”.

Cu toată acoperirea canonică a nepomenirii numelui Patriarhului Chiril, măsura luată în cadrul Bisericii Ucrainene nu este una simplu liturgică, ci reprezintă o poziționare pastorală față de situația din țară în urma agresiunii Federației Ruse: „Refuzul de a pomeni numele Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul sfintelor slujbe este dictat de durerea pentru poporul Ucrainei, precum și de dorința de a-și menține turma în Biserica canonică. Nu de frica de autorități (timp de 30 de ani ne-am obișnuit cumva cu presiuni constante din partea lor), ci din frica de a pierde sufletele credincioșilor.”

Cum să înțeleagă un credincios războiul armat?

Biserica nu neglijează realitatea cruntă a războiului și a militarilor (Foto: RadioRomâniaActualități)

„Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (In. 14: 27)
„Să nu socotiți că am venit să aducă pace pe pământ, ci sabie” (Mt. 10: 34).

Războiul și creștinismul

Contactul cu războiul și ororile lui bulversează pe oricine și cu atât mai mult pare într-o opoziție cruntă cu pacea lui Hristos. Chiar credința și apartenența la Biserică ni se pune la încercare. Ușor se poate ajunge să devenim pacifiști și să negăm din punct de vedere creștin orice fel de război sau să dăm vina pe Patriarhul Chiril al Moscovei că nu-l admonestează pe Putin ca să oprească „operațiunile militare” din Ucraina. Chiar și eu, într-un alt articol, am cedat acestui impuls. Dar oare această groază ne duce la pacea de sus sau la una molatecă și chiar trădătoare și pierzătoare?

Este mai mult decât evident că războiul nu ține de logica creștină, ci mai degrabă mucenicia. Martiriul creștin înseamnă a-ți da viața, nu a o lua pe a altora. Dar implicațiile sociale pot pune societatea și pe oameni în parte la decizii grele, să apere chiar în confruntări sângeroase integritatea corporală sau statală sau valorile și principiile pe baza cărora își duc viața. În cazul în care nu pot fi evitate aceste situații, cum trebuie procedat?

Normele bisericești canonice despre război

Întâi de toate, trebuie spus că Biserica are o viziune mult mai contextualizată despre conflictele armate. Sf. Atanasie cel Mare, în canonul 1, care nu tratează tema războiului, spune marginal pe acest subiect: „a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a nimici pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase”. Deși s-ar putea bănui că această referință nu este din unghi bisericesc, un alt mare Sfânt al Bisericii, Vasile cel Mare, tratează concret această tema în canonul 13: „Părinţii noştri nu au socotit uciderile din războaie între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”. Așadar este iertată și acceptată participarea la războaie, doar să nu fie în scopuri greșite. Nu contează dacă sunt de agresiune sau de apărare, important este să fie pentru protejarea ordinii sociale și creștine. Nu e vorba de războaie religioase, de jihad, sub steagul Bisericii, ci de unele inițiate și purtate de puterile profane, de state. Chiar și așa, crimele de război sunt considerate necurății sufletești și există sfatul, nu impunerea unei perioade de îndepărtare de la Împărtășanie.

Întâmplări, fapte și atitudini bisericești față de război

Pe lângă normele canonice, este știut că războaiele au fost binecuvântate de Biserică în diferite situații. Chiar și românii au fost încurajați și au primit rugăciunile ei când au luptat în Războiul de independență sau în cele două Războaie Mondiale, spre exemplu, ca să nu mai vorbim de vremea voievozilor. Considerate ca fiind purtate în apărarea integrității țării, soldații au primit binecuvântarea ierarhilor. Poate că am putea judeca acum cât de corect a fost să luptăm de o parte sau de alta a taberelor beligerante, dar este post factum și nu ținea de alegerea ierarhiei, ci de decizia autorităților statale.

Să ne amintim că împăratul Constantin a dus lupte sub semnul crucii prin descoperire de la Dumnezeu. Chiar împotriva celor din aceeași împărăție romană. Adică nu e doar o apreciere a unor oameni, ci o intervenție directă a Domnului. La fel, o pleiadă de mari mucenici au fost soldați, precum Sf. Gheorghe, Dimitrie, Mina, Teodor și foarte mulți alții. Poate mai puțin relevant pentru unii, în Vechiul Testament evreii au primit ajutor divin în diferite confruntări militare chiar și de cucerire a țării Canaanului.

Mai mult, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul a participat la războiul civil împotriva grecilor comuniști. A fost transmisionist, nu a omorât efectiv pe nimeni, dar a fost înrolat într-o tabără beligerantă sub steagul țării. Și vorbește elogios despre curajul de care au dat dovadă el sau alții în război, precum și de lașitatea și comportamentul inuman al altora. Vitejia din război o aseamănă foarte viu cu bărbăția necesară în a duce nevoințele creștine pentru curățirea de patimi. Nu vorbește niciodată depreciativ despre conflictul care era fratern, ci chiar laudă acea intervenție care a scăpat Grecia de un regim comunist.

Poziționarea morală față de conflictele armate

Deci în primul rând trebuie depuse toate eforturile pentru a se evita orice conflict armat. Abia când nu există altă soluție, se poate recurge la forța armată. Altfel spus, confruntarea militară în care ne angajăm personal sau ca țară trebuie evaluată din punct de vedere moral: este justificată, apără valori sociale sau creștine sau este expresia unei tiranii și violențe inacceptabile?

În cazul conflictului din Ucraina, mizele sunt greu de înțeles de noi, românii. Poate că nici ucrainenii și nici rușii nu le înțeleg bine. În orice caz, nu putem cere de la Patriarhul Chiril să-l oprească pe Putin, să ia poziție împotriva lui, să-l afurisească. Cel puțin din ce se știe până acum.

Au existat Sfinți care au criticat acțiunile unor împărați, cum este Sf. Ambrozie al Milanului, care l-a oprit pe împăratul Teodosie să intre în biserică din cauza unor represalii asupra populației. Cu siguranță au fost unii care au dat sfaturi sau au înfruntat pe împărați și conducători de oaste în diferite situații clare. Cu cât integritatea morală și înțelepciunea unui arhiereu sau patriarh sunt mai mari, cu atât va simți necesitatea să intervină într-un fel sau altul asupra decidenților în diferite conflicte.

Însă nu se conturează motive suficiente să fie criticat și condamnat Patriarhul Chiril că nu ar cere lui Putin să se oprească. Din punctul de vedere al rușilor, ei se simt atacați, iar liderii politici au tot dreptul să acționeze. E adevărat că nu este o agresiuni invadatoare, ci e în termeni geo-politici, de hegemonie sau pot fi invocate și motive de bună vecinătate, de apărare a populației din Ucraina  de naziști etc. Dar e suficientă această narațiune pentru Rusia pe moment. Este absurd să le impunem lor criteriile noastre.

Ce a spus concret Patriarhul Chiril

Întâistătătorul Bisericii Ruse a declarat pe 24 februarie, în ziua când a început conflictul armat, că „empatizează cu oricine este afectat de această tragedie” „cu durere profundă și resimțită din inimă”. Cere tuturor părților din conflict să evite pagubele civile, iar clericilor și credincioșilor să ajute victimele.  Definește războiul din Ucraina drept un conflict care a apărut în urma unor disensiuni și neînțelegeri între cele două popoare care au un trecut istoric comun. În final, face o rugăciune ca Dumnezeu să apere Rusia și Ucraina prin mijlocirile Sfinților.

Pe 27 februarie, într-o predică de la finalul slujbei de duminică a vorbit despre necesitatea unității cu frații și surorile din Ucraina. Descriind miza conflictului, dorește ca „Dumnezeu să ne apere ca situația politică prezentă din Ucraina fraternă atât de aproape noi să ducă la a face să prevaleze forțele răului, care mereu au depus eforturi împotriva unității rușilor (slavilor) și a Bisericii Ruse. Dumnezeu să ne apere ca o asemenea linie pătată cu sângele fraților noștri să fie trasă între Rusia și Ucraina. (…) O garanție a acestei prietenii este Biserica noastră Ortodoxă unită, reprezentată în Ucraina de BOU condusă de Preafericitul Onufrie. (…) Fie ca Domnul să păstreze Biserica noastră în unitate”. De asemenea face un îndemn să fie „păstrată pacea dintre popoarele noastre în timp ce ne protejăm patria noastră comună împotriva tuturor acțiunilor din exterior care pot distruge această unitate”. Când vorbește de Rusia, se referă la pământul care acum include Rusia, Ucraina și Belarus, iar conflictul de acum îl privește ca o „dezordine internă”. Scopul țintit este ca „poporul nostru fidel din Ucraina să se bucure de pace și liniște”.

Chiar dacă nouă ni s-ar părea neadevărate aceste cuvinte și simțăminte, totuși istoria rușilor slavi nu este departe de acest tablou. Îndemnul Patriarhului nu este la agresiune și cotropire sau la anexarea unor țări vecine. Nu binecuvintează războiul ca un mijloc potrivit, nu face propagandă în acest sens, dar îl agreează. Nu dorește victime și nu se bucură de ele. Trebuie să recunoaștem că există o frățietate între cele două popoare, subliniată de unele Biserici Locale, și că nu-i putem cere să aibă o viziune diferită. Putem să nu fim de acord, dar ar fi absurd să pretindem să renunțe pur și simplu la niște convingeri și simțăminte care țin de nația lui.

Criticile aduse de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române

Un val de acuze și critici la adresa Patriarhului moscovit se aude la noi și nu numai, cu pretenții să procedeze într-un fel sau altul. Chiar și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a făcut o serie de aprecieri de valoare. Poziția adoptată este una generală, partizană și plină de „imaginație morală”, pe care ar trebui să o adopte orice creștin „real, nu închipuit”. Culmea este că nu invocă valorile evanghelice și cele naționale drept criterii pentru comportamentul unui credincios, ci „civilizația Decalogului și a culturii europene”, „democrația sacrosantă din punct de vedere politic”, „valorile morale universale”, „libertatea și demnitatea persoanei umane”. Sigur că trebuie să despărțim „dreptatea de nedreptate, adevărul de minciună, complicitatea de onestitate, cruzimea de omenie”, dar nu este o sarcină ușoară și la îndemână, mai ales făcând abstracție de diplomație, după cum ni se cere.

Atunci când vorbește de „terenul știrilor false emise de perfida propagandă anti-europeană”, chiar nu știi ce să mai înțelegi. Suntem în România bombardați de știrile false rusești sau de cele europene? Perfide sunt chiar dezinformările din media românească anti-rusească. Cel mai probabil și rușii au regimul lor de cenzură și propagandă, dar care se aplică în teritoriul lor, nu al nostru. În plus, în această situație de confuzie și minciuni, cine vrea să înțeleagă ceva ar trebui să aibă libertatea să confrunte ambele poziții, nu să se ajungă la o cenzură și mai ales la justificarea ei, care arată cât de stabile sunt principiile democratice.

Ajutorarea umanitară a refugiaților din Ucraina din toate puterile este un imperativ care nu poate fi pus în discuție. Suferința de pe urma războiului trebuie alinată cu toată implicarea noastră. Nu facem diferență între oropsiții de soartă ucraineni, ruși sau români. Bunătatea trebuie să se reverse asupra tuturor, atât material, cât și sufletește.

Ideologia euro-atlantică a Patriarhiei Române

Dar nu este corect a folosi aceste cazuri umanitare pentru a justifica o ideologie, mai ales una care nu are legătură cu identitatea noastră creștină și națională. Nu putem să ne înrolăm în tabăra „democrației sacrosante indiferent de confesiune”. Nu e corect să extindem acest război de la unul local la dimensiuni mondial(ist)e. Sau este? Abia aici intervine lipsa de justificare în a ne implica noi într-un conflict armat de partea care sigur nu merită.

Să ne amintim că Patriarhul nostru a plasat partizan BOR între instituțiile importante nu doar din România, ci și din Uniunea Europeană. Iar pacea o așteaptă de la forțele politice euroatlantice pe calea dialogului pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe. Dar se pune întrebarea: sunt compatibile valorile occidentale cu cele ortodoxe, reprezintă ele „buna cuviință și dreapta cinstire de Dumnezeu” menționate de Sf. Vasile? Mai precis, „drepturile omului” europene, LGBTQ-ismul și cinismul economic se încadrează în morala creștină reală, nu închipuită? Nu cumva ajungem la disoluția Bisericii și a statului nostru prin promovarea unor interese străine?

Gândirea lucidă ar trebui să ne arate că noi ne încadrăm într-o politică și regim care numai pașnice nu sunt. Ba chiar noi înșine suntem supuși unei grozave agresiuni economice, culturale și morale și nu considerăm asta o pacoste comparabilă cu războiul. Nu luăm în calcul că pierderea sufletului este mai rea decât înfrângerile materiale pentru că nu mai avem demnitate. Ne înrolăm într-o pace prefăcută, care duce multe războaie prin brațul NATO sau al țărilor puternice, ceva similar cu regimul comunist de odinioară, care făcea cântarea României în timp ce călca în picioare oameni și conștiințe.

Demnitate creștină și națională

Țin să precizez că nu sunt un partizan al rușilor, am auzit și știu de ororile comise de ei în război și de deportările făcute prin politica lor în Bucovina și Basarabia. Nu am nici un interes să fie ocupată Ucraina, nici să fie independentă; pur și simplu nu ține de aprecierea mea. Nu știu dacă Putin chiar are dreptate să invadeze țara vecină și dacă într-adevăr pune ordine sau își instaurează dominația lui pur și simplu. Nu-l consider un reprezentant post-bizantin al Ortodoxiei, ci un lider de stat și atât.

Îmi doresc să fiu cinstit și să mă feresc să acuz peste măsură și nefondat intențiile altora. Politica pământească și interesele imediate nu ar trebui să prevaleze asupra principiilor și caracterului umane și creștine. Dacă unii sunt de acord cu valorile occidentale și sunt impuse, adoptate în România, pot trăi în această țară așa cum au trăit și primii creștini sub conducători și state idolatre. Bineînțeles, fără să-și trădeze credința.

Dar nu pot înțelege și nu pot accepta ca linia Bisericii să fie ajustată și strâmbată după calapod pământesc chiar de către reprezentanții ei. Ce folos mai e de ea? O putem arunca la coș sau perverti doar de dragul supraviețuirii în confortul modern? Negăm și renunțăm la istoria și contribuția ei la formarea și identitatea poporului român? Cred că această lipsă de verticalitate ne va duce la groapa de gunoi a celor lipsiți de valori și la judecata lui Dumnezeu. Nu strică puțin curaj să menținem linia tuturor duhovnicilor ortodocși care au criticat și s-au dezis de UE și de valorile mondialiste deoarece nu doar că ne omoară sufletele, ci nici măcar bună-stare pământească nu ne aduc.

Pacea lui Hristos este diferită de libertinaj și nu se obține fără luptă și sacrificiu real, chiar și în condiții limită, de război. Bineînțeles că nu-l provocăm noi, dar nu-l putem evita și vine asupra noastră din cauza forțelor întunecate. Și atunci dăinuirea și verticalitatea presupun asumarea unui crez, nu numai dare din coate.

Răsfrângerea războiului din Ucraina asupra Bisericii

Mitropolitul Onufrie al Bisericii Ucrainei (Foto: Praoslavie)

Εξαψαλμος: Bravo Mitropolitului Onufrie pentru caracterul său: „Nu avem dreptul să îndreptățim războiul cu lozinci religioase”

De ce îi cinstim pe acești Sfinți? Cum s-a manifestat atât de clar și de neîndoielnic dragostea lor pentru Dumnezeu și pentru aproapele, după cum și pentru patrie? Răspunsul este simplu – în dorința lor de a păstra pacea și dragostea frățească în patria lor, chiar și cu prețul vieții lor. După moartea Marelui Duce Vladimir cel întocmai cu Apostolii, Rusia kieveană putea să se afunde în conflicte îndelungate și sângeroase. De aceasta, Sfinții Principi Boris și Gleb trebuia doar să-și revendice drepturile față la tronul princiar, să adune oaste și să înceapă o luptă armată pentru putere cu frații lor. Totuși au ales alt drum – drumul binecuvântat al făcătorilor de pace, care și-au dat viața pentru a scăpa viețile celorlalți și să păstreze patria lor.

Astăzi problema a venit din nou în casele noastre. Opoziția politică continuă în regiunile Donetsk și Lugansk. Războiul fără precedent al informațiilor continuă. Propaganda distruge relațiile frățești dintre nații și rupe chiar și legăturile de sânge. Unde să căutați mântuirea? Cum putem să depășim dificultățile și conflictele când semințele vrăjmășiei sunt semănate abundent între frații de credință și lupta între frații de credință aduce roade însângerate?

Sângele care a curs în ultimul timp pe pământul nostru strigă la cer.

Numai Domnul cel atotbun este în poziția să-i elibereze pe credincioșii Săi de toate poverile. Numai „Dumnezeu este scăparea și puterea noastră, ajutorul nostru în necazurile care ne nenorocesc” (Psalm 45:2). „Întoarceți-vă la Mine, zice Domnul, și vă veți mântui” (Is. 45:22).

În acest moment dificil, îi chem pe toți frații credincioși să-și amintească mereu de răspunderea lor pentru viitorul Sfintei noastre Biserici și al patriei noastre Ucraina. Trebuie să facem ceea ce este posibil ca să se termine războiul și să fie întemeiată pacea foarte așteptată în țara noastră. Pentru cler, orice apeluri la atacuri armate și dușmănie sunt inacceptabile. În nici un caz nu avem dreptul să îndreptățim războiul cu sloganuri religioase. Fac apel la ortodocșii care se găsesc acum în ambele părți ale ciocnirii armate să se vadă unul pe altul ca frați și să impună un armistițiu.

Tremurăm cu cutremur și durere când vedem chinul poporului lui Dumnezeu. Moartea subită șterge toate diferențele dintre cei vii. Nu mai există dreapta sau stânga în morminte. În morminte astăzi stau copiii Bisericii noastre în Ucraina de Est, centrală și de Vest.

Dacă nu oprim războiul în inimile noastre, se va înteți din nou. În aceste zile, Domnul ne dă prilejul să ne încercăm credința și devotamentul nostru față de învățăturile lui Hristos.

Vom cere de la Dumnezeu să ne facă înțelepți și să umple inimile noastre de dragoste.

(…)Un alt text al capului Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina:

«Din postura de cap al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adresez chemarea către toți cetățenii Ucrainei. S-a produs o catastrofă. Din păcate, Rusia a dezlănțuit o ostilități asupra Ucrainei și în acest moment critic vă îndemn să nu vă panicați, să fiți bărbătoși și să arătați dragoste pentru țara voastră și unul față de altul. Peste toate, vă chem la rugăciune intensă de pocăință pentru Ucraina, pentru armata noastră și pentru poporul nostru, vă cer să uitați conflictele reciproce și răstălmăcirile noastre și să fim uniți de dragostea pentru Dumnezeu și patria noastră.

În această perioadă tragică, exprimăm dragostea și sprijinul nostru față de soldații noștri, care se află la datorie, care apără și ocrotesc pământul și poporul nostru. Dumnezeu să-i țină bine și să-i păzească!

Susținând suveranitatea și integritatea Ucrainei, ne adresăm Președintelui Rusiei și cerem terminarea imediată a războiului ucigător de frați. Poporul ucrainean și cel rus au ieșit din cristelnița Dniprului și războiul dintre aceste popoare este o reluare a păcatului lui Cain, care a ucis din invidie pe fratele său. Un astfel de război nu are nici o îndreptățire, nici la Dumnezeu, nici la oameni.

Îi chem pe toți la bun simț, care ne învață să soluționăm problemele prin dialog reciproc și înțelegere reciprocă și sper sincer că Dumnezeu ne va ierta păcatele și că pacea lui Dumnezeu va împărăți pe pământul nostru și în toată lumea.”

Orthochristian.com: O seamă de episcopii ucrainene fac apel să fie adusă în discuție chestiunea autocefaliei

De la începutul invaziei Rusiei în Ucraina de pe 24 februarie, Preafericitul Onufrie, Mitropolitul Kievului și al toată Ucraina și alți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene au făcut apel guvernelor atât din Ucraina, cât și din Rusia, să înceteze războiul fratricid. Însuși Sfântul Sinod a emis de curând o declarație în care face din nou apel la Președintele Putin, ca și la Președintele ucrainean Vladimir Zelenski și la Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia să facă tot posibilul să pună capăt războiului.

De menționat că în special în eparhiile ucrainene vestice, unde BOaU și bisericile uniate sunt mai numeroase decât BOU și naționalismul este mai puternic și mai violent, clerul este sub mare presiune să se separă de Patriarhia Moscovei. Există și cereri din câteva eparhii către Mitr. Onufrie să înceapă procesul de cerere a autocefaliei și o seamă de eparhii au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Chiril. Potrivit statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, nici Sfântul Sinod, nici chiar Sinodul lărgit al Episcopilor nu au autoritatea de a acorda autocefalie, ci doar un Sinod Local, compus din episcopi plus reprezentanți clerici, monahi și mireni.

În același timp, există voci din Biserica Ucraineană care cheamă pe clerici să se roage întâi decât să cedeze emoției și să se implice în asemenea discuții pe social media, inclusiv Mitropolitul Luca de Zaporojie.

Poate prima care a anunțat decizia de a întrerupe pomenirea Patriarhului Chiril a fost Eparhia Sumi. O seamă de clerici din eparhie au informat pe Mitropolitul Evloghie despre decizia lor și, în schimb, au publicat o declarație luni dimineață. Ea sună:

Deja în prima zi de război, Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina a publicat un apel către turmă și a înregistrat și un mesaj video în care condamnă fără echivoc acțiunile agresive ale Federației Ruse, a susținut deplin forțele armate ale Ucrainei și a făcut apel la conducerea rusă să oprească această nebunie sângeroasă. Suntem în deplină solidaritate cu Preafericirea Sa și îi mulțumim sincer pentru aceste importante adresări pline de înțelepciune și responsabilitate pastorale.

În același timp, suntem forțați să admitem cu întristare deosebită că, în timpul acestor zile teribile, Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia nu a condamnat deloc acțiunile agresive ale autorităților ruse. În adresarea sa din 24 februarie 2022, Patriarhul Chiril doar a chemat „toate părțile din conflict să facă tot posibilul să evite pagubele civile”. Astfel, războiul în sine nu este condamnat aici. Invazia neloială a armatei ruse în Ucraina nu doar că nu este condamnată, dar nici nu este numită. Duminică, 27 februarie, în timpul slujbei dumnezeiești în Catedrala Hristos Mântuitorul, Patriarhul a citit o rugăciune pentru Ucraina, în care a numit ce se întâmplă în țara noastră drept „conflict și dezordine” interne. Și, în cuvântul de după Liturghie, Patriarhul Chiril spune ad literam: „Dumnezeu să nu permită ca situația curentă politică din Ucraina fraternă, care este aproape de noi, să ducă la asigurarea că forțele răului, care s-au luptat împotriva unității Rusiei și Bisericii Ruse, vor birui”. Din nou, aceste cuvinte nu condamnă actul de agresiune comis împotriva patriei noastre. Mai mult, aceste cuvinte dau motiv să gândim că Patriarhul aprobă deplin forțarea Ucrainei să renunțe la suveranitatea statală și să fie încorporată forțat în Rusia.

„În această situație dificilă, trasată de imperativele conștiinței pastorale, am decis să oprim pomenirea Patriarhului Moscovei la slujbele dumnezeiești. Această decizie este dictată și de cererile turmei noastre, care, vai, nu mai vrea să audă numele Patriarhului Chiril în bisericile noastre”, spune declarația.

Mai departe explică faptul că acesta nu este un act de schismă sau delict canonic, de vreme ce canoanele doar obligă pe clerici să pomenească pe episcopul lor local. „Rămânem parte a Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, scriu clericii, remarcând și faptul că unii preoți deja au încetat să-l pomenească pe Patriarhul Chiril de câțiva ani, deși ei rămân statornic în interiorul Bisericii Ucrainene.

Când a fost publicată, declarația a fost semnată de 28 de preoți și diaconi.

În plus, Mitropolitul Teodor de Mukacevo a scris pe scurt: „Eparhia de Mukacevo a BOU încetează pomenirea Patriarhului Chiril la toate slujbele divine”.

Același lucru a fost anunțat de Eparhiile de Jitomyr, Rivne, Vladimir-Volyn, Khmelnițki, Liov și Volyn — toate situate în Ucraina vestică. Eparhia de Vinnitsa, de asemenea în Vestul Ucrainei, a publicat informații că au cerut clericii să oprească pomenirea Patr. Chiril, deși răspunsul Mitr. Varsanufie nu este indicat explicit.

Potrivit comentariilor Mitr. Evloghie de Sumi, clerul din Eparhia de Tulcin este și el binecuvântat să nu pomenească pe Patr. Chiril.

Mai mult, clericii din câteva eparhii fac apel să fie ridicată chestiunea autocefaliei Bisericii Ucrainei.

Declarația din partea protopopiatelor, clerului și monahilor din Eparhia Rivne către episcopul lor, publicată pe site-ul eparhial, face apel la Mitr. Onufrie să convoace Sinodul ucrainean să ceară Patriarhului Chiril să acorde autocefalie Bisericii Ucrainene. Clerul din Episcopia Volyn face și el apel la ierarhul lor să ridice problema autocefaliei.

În Episcopia Vladimir-Volyn, Sinodul episcopal a făcut apel la Mitropolitul Vladimir să ceară, la rândul său, o sesiune a Sinodului Ucrainean pentru a cere autocefalia și cererea lor a fost postată pe pagina episcopală cu sprijinul ierarhului pentru cererea lor.

Într-o adresare video, clerul din Episcopia de Kiev anunță, de asemenea, că au oprit pomenirea Patr. Chiril și fac apel la Mitr. Onufrie să convoace un sinod și să ridice chestiunea autocefaliei.

În orice caz, nu toți din Biserica Ucraineană este de partea unor asemenea apeluri. Într-o postare pe Telegram de ieri, Mitropolitul Luca de Zaporojie amintește clerului că datoria lor este să se roage și că acum nu este vremea de a avea asemenea discuții pe social media. El scrie:

Turmă din Zaporojie, dragă inimii mele! Astăzi trecem printr-un timp dificil și trist pentru toți. Mai mult ca oricând, acum trebuie să fim una cu Dumnezeu și unii cu alții. Dușmanul rasei umane caută să facă tot posibilul să ne împartă și să ne dezbine. A făcut asta cu ajutorul așa-numitului „tomos”, când a semănat dușmănie în timpul pandemiei între suporterii și oponenții vaccinării. Acum ne împarte cu mâinile acelor păstori care aduc confuzie în turma lui Hristos.

Există tradiții diferite în Biserică. În unele Biserici Locale, clerul pomenește doar pe episcopul în funcție, în altă parte pomenesc pe întâistătătorii Bisericilor împreună cu el. Nu acesta este subiectul, ci că acum, când trebuie să ne rugăm cu toții împreună pentru stabilirea rapidă a păcii în patria noastră mult-suferindă, unii clerici, cedând emoțiilor și patimii mândriei, seamănă dezbinare. Este astăzi timpul potrivit pentru a avea discuții pe rețelele sociale despre una sau alta? Este asta prima noastră preocupare într-un moment așa de grozav? Orice război este lucrarea diavolului. Pentru mine, nu doar ca episcop, ci și ca persoană ortodoxă, cel mai teribil lucru este că oamenii care au ieșit din aceeași cristelniță, ale căror mame se roagă în aceeași Biserică, la piepturile cărora atârnă aceleași cruci se omoară unii pe alții. Ambii citesc aceleași rugăciuni înainte de luptă și se întorc la același Dumnezeu. Inima Maicii Domnului este sfâșiată când vede toată această nebunie a copiilor ei! Fac apel și cer clerului din episcopia Zaporojie: Încetați să semănați confuzie în turma noastră; nu mergeți pe urma diavolului! Amintiți-vă, va trebui să răspundeți pentru orice cuvânt înaintea lui Dumnezeu. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să vă ridicați la chemarea voastră – să arătați chipul lui Hristos în această lume: să fiți alături de toți, să arătați milă tuturor, să arătați dragoste jertfelnică și să nu fiți târâți în jocuri politice.

Nota noastră: În mod evident, războiul din Ucraina este unul purtat între popoare frățești și este o dramă. Ucrainenii, împărțiți după regiuni, mai apropiați de Rusia cei din Est și mai europeni cei din Vest, sunt într-un conflict cu Moscova, care este un stat imperialist, o super-putere. Din această luptă, are de suferit și Biserica Ucrainei, care se vede divizată, o bună parte cerând desprinderea de Patriarhia Rusă, mai exact regiunile estice.

Soluția pe care o propune public Biserica Ucraineană prin vocea Mitropolitului Onufrie este încetarea ostilităților. În plus, credința ar trebui să ducă la oprirea disensiunilor interne, să ducă la înțelegere între frați, între ucraineni și ruși. Asistăm la o concentrare în mic, pe teritoriul ucrainean, a confruntării dintre două civilizații, occidentală și rusească. Ambele folosesc des forța brută, dar și războiul cultural. Din păcate, Biserica se găsește la mijloc, mai bine reprezentată de valorile Federației Ruse, dar totuși departe de a fi ale ei proprii. Am putea defini succint această ciocnire drept LGBT vs. normalitatea rusească sau demonizare vs. imperialism. Nici una din variante nu ține strict de valorile Bisericii și, cel mai important, nu justifică din punct de vedere creștin războiul. E adevărat, câștigă teren civilizația antihristică a destrămării ordinii morale și a mondializării; totuși soluția nu este împotrivirea cu forța armată.

Pentru fiecare creștin, înțelepciunea care cred că ar trebui să o desprindă din această situație este că alipirea de bunurile pământești întruchipate în atracțiile occidentale reprezintă sămânța războiului din Ucraina. Fiecare a contribuit cu ceva în acest sens la modul concret; a întărit răspândirea „drepturilor omului”, care adesea calcă în picioare religia, normalitatea și bunul simț. Fie că acceptăm sau nu, noi, România, suntem înrolați în tabăra care produce dezastru în lume atât prin forțele NATO, cât și economic, dar îndeosebi spiritual.

În ce privește autocefalia Bisericii Ucrainene, vor veni zile critice, determinate și de soarta războiului.

Dar cel mai important lucru este că războiul armat nu este justificat pentru un creștin, ci jertfa de sine. Creștinismul a biruit mereu prin mucenicie, nu prin arme. Încurajarea conflictului de către Patriarhul Chiril nu se justifică; nu este normal să pășească pe urmele papilor nu de demult, care au încurajat în anii din urmă războaiele de destrămare a Iugoslaviei.

Bineînțeles, o componentă tot mai aprigă a războiului de astăzi este propaganda, manipularea mediatică și cenzura. Minciuna cu care suntem hrăniți sistematic ar trebui să ne oripileze și să ne scârbească la fel de mult, ca și creștini, ca vărsarea de sânge din război.

Translate page >>