Hristos în slavă la Schimbarea la Față alături de Moise și Ilie (Imagine: ΒήμαΟρθοδοξίας)
Cuvântul lui Dumnezeu este „duh și viață” (In. 3:63) pentru că nu e o învățătură seacă, teoretică, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt. El poate fi redus la niște porunci omenești, la formalisme exterioare, dar numai prin trădarea credinței drepte, prin renunțarea la esența Bisericii. De aceea trebuie să dobândim și să păstrăm tradiția autentic ortodoxă lăsată de Sfinții Părinți și îndeosebi de Sf. Grigorie Palama, teologul energiilor necreate.
Învățătura palamită sau isihastă constă în două principii de căpătâi: (1) Dumnezeu nu poate fi cunoscut și prins în ființa Lui, ci doar prin lucrările Sale, care (2) sunt necreate, veșnice. Împotriva ereticilor Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora, care afirmau că Dumnezeu ne face cunoscută natura Lui prin idei și imagini create, prin concepte omenești, Sf. Grigorie Palama a opus învățătura patristică a lucrării necreate a lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Suntem înzestrați cu capacitatea de a intra în contact, în atingere cu veșnicia lui Dumnezeu, fapt care ne scoate din limitările create și ne ridică înapoi în rai, ne scoate din stricăciunea păcatului, ne mântuiește. Niciodată nu vom putea ajunge la ființa lui Dumnezeu, care este mai presus de orice lucru creat, dar ne putem împărtăși de bunătatea, dreptatea, dragostea, viața Lui, care sunt veșnice, ne fac asemenea Lui, ne îndumnezeiesc prin harul, adică prin darul Lui.
Aceste aspecte teoretice au fost definite concis în principal în cadrul disputelor isihaste din anii 1341-1351, dar ele reflectă experiența și trăirea ascetică a Bisericii dintotdeauna și nu doar la nivel teoretic, ci mai ales practic, făptuitor. În continuare, va fi ilustrată această comoară a viețuirii ortodoxe prin puține exemple punctuale din cuvintele și viețile unor Sfinți. Pe lângă bine-cunoscuta învățătură generală a Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt și călăuzirile Sf. Teofan Zăvorâtul, există o bogăție de alte mărturii ale Părinților despre lucrarea harului în suflet din care pot fi alese îndrumări pe măsură.
Experiențe ale venirii harului
„La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă!” (Valeriu Gafencu, Scrisori către familie)
„ La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. (…) Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli.” (Starețul Samson Sievers)
Harul dumnezeiesc este bucurie cerească mai presus de orice simțire omenească
„Avem bucurii duhovniceşti, dar cereşti nu avem. Facem o hirotesie, o priveghere, cântăm şi „Robii Domnului…”, învârtim şi policandrul şi ne bucurăm. Dar acestea nu sunt bucurii cereşti. Sunt bucurii trupeşti ale inimii, în sensul cel bun. Bucuria cerească este ceva mai înalt, care nu se poate explica. Când începe cineva să guste puţin din cele cereşti, îi tresaltă inima, înnebuneşte. Trebuie să trăim bucurii cereşti, ca să le transmitem şi generaţiilor următoare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)
„Mă îndrept către cei ce spun (în mod greșit) că au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip neştiut [inconştient] şi socotesc că L-au dobândit pe Acesta în ei înşişi de la dumnezeiescul Botez şi cred că au această comoară [2 Co 4, 7], dar se recunosc pe ei înşişi cu totul uşori de aceasta, spre cei care mărturisesc că n-au simţit nimic la Botez, dar presupun că darul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în ei înşişi şi că el există de atunci şi până acum în sufletul lor în chip neştiut şi nesimţit; dar nu numai spre aceştia, ci şi spre cei care spun că n-au primit vreodată o simțire a lui în vedere şi descoperire, ci că l-au primit pe acesta şi îl ţin în ei înşişi numai prin credinţă şi gând din auzirea cuvintelor dumnezeieşti [ale Scripturii].” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursul 5)
„Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu știam că este Duh Sfânt, cum vine și ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta. Slavă Domnului și milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învață tot binele și ne dă puterea de a birui păcatul. După mulțimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul și noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovnicește. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaște pe Duhul Sfânt, nu știe cât e de dulce și de aceea e înrobit pământului. Dar cine a cunoscut dulceața Duhului Sfânt, acela știe că ea întrece neasemănat toate și nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, își găsește odihna în Dumnezeu și se bucură și plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toți pe Domnul și îi este milă de ei. Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin și nu mai tânjește după cele cerești, pentru că împărăția cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit și s-a sălășluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjește după cele cerești și cu lacrimi îl caută pe Domnul. Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Harul se dobândește cu multă nevoință, cu sânge
„Femeia atunci cunoaște că a zămislit, când i se va opri sângele. Așadar și sufletul, atunci cunoaște că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile cele ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-însele, cum poate să se mărească în deșert că este fără patimă? Dă sânge și ia Duh!” (Pateric, Avva Longhin)
„Când omul se nevoieşte duhovniceşte cu mărinimie, simte o veselie lăuntrică, fiindcă Dumnezeu îi dă mulţumire duhovnicească. Desigur, cel mărinimos niciodată nu se nevoieşte ca să afle odihnă sau ca să primească vreo mulţumire. Şi chiar dacă Dumnezeu nu-i va da Raiul, el nu se va mâhni, căci nu se nevoieşte cu gândul: „Să mă nevoiesc ca să merg în Rai, ca să o duc bine şi să nu sufăr în iad”, ci nu păcătuieşte din mărinimie, deoarece nu vrea să meargă în iad şi astfel să-L rănească pe Hristos, Binefăcătorul Său. Iar dacă Hristos îi va spune că şi în Rai va avea parte de suferinţe muceniceşti etc., el tot acolo va voi să meargă din dragoste pentru Hristos.” (Sf. Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți)
Pericolul înșelării
„- Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?
– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă pricinuieşte simțăminte false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. „Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”. Şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Am cunoscut un monah care făcea nevoință din mândrie şi gândul îi spunea că este mare nevoitor. Ajunsese într-un hal fără de hal; nu mânca, nu se spăla deloc şi trăia într-o nespusă murdărie… Hainele i se rupseseră de murdare ce erau. I le-am luat să i le spăl, dar ce să speli? Putreziseră. Odată mi-a spus: „L-am întrecut pe Sfântul Ioan Colibaşul”. „Bre. Sfântul Ioan Colibaşul s-a sfințit pentru că nu s-a spălat?”, îi spun. După câteva zile a venit din nou şi mi-a spus: „L-am întrecut pe Cuviosul Maxim Cavsocalivitul”. „Cum adică l-ai întrecut?”, întreb. „Iată, tot Sfântul Munte l-am înconjurat ca o sfârlează” ‘Bre. Cuviosul Maxim a devenit imaterial şi zbura, nu umbla ca tine”. După aceea a început să practice pomenirea morţii anapoda și-și spunea în gând: „Acum sunt în iad”. Apoi, după puțină vreme, chipurile ca să se smerească, a început să spună: „Acum sunt diavol, satana, şi mă duc să-mi adun ucenici” și astfel a ajuns la înşelare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească)
Cunoașterea lui Dumnezeu este prin descoperire, nu doar prin citire
„ Oricât am învăța, e cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulți filozofi și savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Și noi, monahii, învățăm ziua și noaptea Legea Domnului, dar nu toți ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El. A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; și, în sfârșit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, și printer aceștia din urmă există mulți oameni învățați. La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînțeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaște decât cele pământești și pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu și toate cele cerești nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Venirea harului curăță sufletul de patimi
„În cei ce s-au învrednicit de adumbrirea harului, sufletul e răpit mereu de către rugăciunea minţii, ca de o mână nevăzută, din mijlocul gândurilor şi simţămintelor deşarte şi păcătoase, şi înălţată sus: lucrarea păcatului şi lumii rămâne neputincioasă şi neroditoare” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. 1)
Sfântul Grigorie Palama – lauda Tesalonicului și a întregii Ortodoxii – este cunoscut drept cel care a pus bazele teoretice ale isihasmului. În el Teologia mistică a Bisericii Ortodoxe și-a găsit expresia cea mai desăvârșită. Să nu se creadă încă că prin „teologie mistică” înțelegem o teologie separată, deosebită de învățătura dogmatică a Bisericii. Întreaga teologie ortodoxă este mistică, fiind numită astfel deoarece învață că omul, într-un anume chip tainic, adică mistic, trăind în spațiul Bisericii și împărtășindu-se din mijloacele sfințitoare ale ei, are putința de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei, nu după fire, ci după har. …
Istoria omenirii care se străduiește să dobândească mântuirea (salvarea) și să găsească soluții la problemele sale prin cunoștință, în chip de-sine-stătător (autonom) și în afara lui Dumnezeu este, de fapt, repetarea și continuarea păcatului strămoșesc. … Nu ne vom opri asupra temelor teologice de specialitate. Îl vom lăsa la o parte pe isihastul Palama, pe ascetul mistic, pe teologul dogmatist, pentru a ne opri asupra păstorului, asupra arhiepiscopului Palama, care, în timpul păstoririi sale în Tesalonic a avut de înfruntat și probleme practice legate de viața de zi cu zi a creștinilor, de legăturile dintre ei, de comportamentul lor moral. …
Cripto-iudaismul și revendicările sociale
În ultima vreme este susținută cu insistență părerea că în istoria creștinismului a existat un punct după care creștinismul curat, autentic s-a pierdut. După primele trei veacuri creștinismul ar fi fost denaturat și falsificat. Iar ortodocșii care tind să accepte această părere sau cei care din nefericire chiar o susțin nu se gândesc la un lucru atât de simplu: că toate Sinoadele Ecumenice, care au stabilit hotarele şi conţinutul învăţăturii creştine, au fost ţinute nu în primele trei veacuri, ci în cele următoare; că toate marile figuri ale Ortodoxiei – Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Atanasie cel Mare, cei doi Sfinţi Chirii [al Alexandriei şi al Ierusalimului], Sfântul Maxim [Mărturisitorul], Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama – au trăit şi au activat în veacurile următoare. Creştinismul pe care îl propovăduiesc ei este aşadar denaturat şi falsificat?
Cheia interpretării acestei poziţii anti-ortodoxe are legătură cu tema despre care vom vorbi. Susţinătorii acestei păreri se situează într-ascuns de partea unui creştinism ce continuă mesianismul iudaic. Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizante a creştinismului care, prin intermediul diferitelor tendințe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic -, a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx. Ei se laudă că sunt adepţii creştinismului biblic. Uită însă că Biblia nu înseamnă doar Vechiul Testament, ci şi cel Nou. Iar duhul Noului Testament nu este nici evreiesc, nici grecesc. Este duhul cel nou, învăţătura cea nouă, pe care Hristos a descoperit-o lumii.
Această învăţătură leagă ca un lanţ – fără nici măcar o singură verigă lipsă – doctrina Bisericii din toate veacurile. Biserica s-a luptat pe mai multe direcţii pentru a păstra neştirbită această învăţătură, împotriva celor ce vroiau să înfăţişeze creştinismul ca fiind confortabil şi de acord cu poftele şi dorinţele oamenilor.
Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice. Şi pentru că acesta este cursul vremii, acestea sunt poftele „lumii”, mulţi modelează creştinismul după chipul „lumii”, merg în pas cu „lumea” şi adună aclamaţiile şi aplauzele „lumii”.
Într-un mediu asemănător s-a găsit şi Sf. Grigorie Palama atunci când a preluat păstorirea Tesalonicului. Oraşul era dominat de mişcarea zeloţilor, care în acea vreme amestecase şi confundase ţelurile religioase cu cele politice. În oraş aveau loc multe răscoale şi violenţe împotriva bogaţilor şi a nobililor. Acest mediu nu ajuta deloc venirea în oraş a Sfântului Grigorie.
Când în cele din urmăs-a reuşit înscăunarea lui ca arhiepiscop, Sfântul ar fi putut foarte bine, dacă ar fi fost un oportunist să se alăture mişcării Zeloţilor, care stăpânea oraşul. În mijlocul tulburării şi al neînţelegerilor, el ar fi stârnit patimile, ar fi sprijinit lupta împotriva clasei nobililor şi a bogaţilor, împotriva establishment-ului. Ar fi primit, cu siguranţă, aplauze și aclamaţii, însă şi-ar fi trădat totodată misiunea de păstor creştin, de propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, care este o propovăduire a dragostei şi a păcii, nu a urii şi a dezbinării civile.
Dar adevăratul ucenic al lui Hristos a urmat tocmai acest drum al dragostei şi al păcii, al înfrăţirii şi al înlăturării vrăjmăşiei. În prima rugăciune pe care a înălţat-o lui Dumnezeu la poarta oraşului, el s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii de dezbinare[1]. Iar în prima sa omilie către tesaloniceni s-a arătat ca un făcător de pace. A vorbit despre pacea şi unitatea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care sunt legaţi întreolaltă prin multe legături: ei sunt copii ai aceluiaşi Părinte – Dumnezeu – sunt urmaşi şi strănepoţi ai lui Adam şi mai ales sunt fii ai Bisericii, care i-a născut din nou prin botez. Sfântul nu socoteşte nici o orânduire [establishment] anume ca fiind pricina tulburărilor. Există o singură „orânduire” comună tuturor – bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi supuşilor – „orânduirea” păcatului: „Păcatul obştesc [comun], alungând dragostea, a statornicit să ne fim duşmani unii altora. Din care altă pricină veţi fi nimicit oare legătura unuia faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, adică dragostea, dacă nu datorită cugetului vostru cel iubitor de păcat? Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (Mt. 24, 12), spune Domnul în Evanghelii”.
Răul se găseşte în lăuntrul omului, nu în afara lui
În omiliile sale, Sfântul revine adesea la problemele care dominau atmosfera duhovnicească de atunci a Tesalonicului. Iar aceste probleme erau: în primul rând, ce trebuie să facă creştinul? Să se îngrijească mai întâi să schimbe condiţiile vieţii sociale, pentru a trăi în confort material, sau să-şi îmbunătăţească mai întâi starea duhovnicească? Să ia aminte la omul lăuntric sau la omul exterior? Iar în al doilea rând, ce valoare dă creştinismul bunurilor materiale? Cum se raportează el la proprietate și la bogăție? Ce învață în privinţa folosirii lor? Este demn de remarcat că în tratarea acestor teme, Sf. Grigorie se întemeiază cu prisosinţă pe textele Sfintei Scripturi: multe pagini din omiliile sale sunt atât de încărcate de citate şi pasaje scripturistice, cu care îşi argumentează fiecare afirmaţie a sa, încât aproape ajung obositoare la citire. Nici unul dintre adepţii teologiei „biblice” sau „politice” nu are texte atât de biblice ca Sfântul nostru, ale cărui păreri referitoare la temele de bază ale comportamentului etic şi social uman vom încerca să le prezentăm pe scurt.
Răul nu se găseşte în afara omului. În viaţa primilor oameni, condiţiile exterioare, cadrul exterior, erau desăvârşite. Înţeleptul Creator şi Legiuitor le-a făcut pe toate „bune foarte”, fără îndoială cu mult mai bune decât condiţiile idealiste ale utopicei societăţi a viitorului, pe care o preconizează nerealiştii conducători ai multor sisteme sociale. În ciuda condiţiilor exterioare ideale, în ciuda faptului că, din punct de vedere al înlesnirilor materiale, omul trăia cu adevărat în Rai, el nu a izbutit totuşi să înainteze pe calea desăvârşirii sale duhovniceşti, ci a căzut. Oare factorii ce au dus la cădere au fost materiali şi trupeşti? Oare răul a fost social sau a fost duhovnicesc? Răspunsul creştinismului – şi al Sfântului Grigorie Palama – este limpede şi curat ca şi cristalul. Răul nu stă în nimic altceva decât în păcat. Păcatul este singurul rău, cel care îl destramă pe om şi societatea. Acesta este izvorul şi rădăcina tuturor relelor. Prin urmare, toate încercările de înlăturare a relelor nu trebuie să aibă drept scop îmbunătăţirea lucrurilor ce țin de exteriorul omului, ci a celor ce țin de lăuntrul lui.
Facem o greşeală grozavă, spune Sf. Grigorie, atunci când începem să luptăm în afara noastră, iar lumea noastră lăuntrică o lăsăm complet nepăzită. Bineînţeles că este posibil ca omul să aibă şi în afară atacuri şi ispite. Acest război este însă o distragere a atenţiei, este un război indirect, nu loveşte centrul apărării şi omul poate să i se împotrivească. Însă războiul lăuntric, războiul gândurilor, războiul nevăzut, acesta este cu adevărat hotărâtor. Cel ce este învins în acest război cade definitiv în mâinile puterilor răutăţii: „Iar de biruieşte cineva în războiul simţurilor, aceasta nu înseamnă că este neînvins şi în războiul minţii. Pe când cel ce biruieşte în războiul lăuntric pe cel din afară îl câştigă cu desăvârşire”. Poate izbuti cineva să biruiască răul în afară, spune Sfântul, însă aceasta nu înseamnă că el este neînfrânt şi din punct de vedere lăuntric: înăuntrul său se ascunde încă posibilitatea de a fi atacat. Însă celui ce a biruit în lupta lăuntrică îi este foarte la îndemână să pună pe fugă şi duşmanii din afară.
Din lăuntrul nostru purced gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomia şi celelalte patimi. Dacă omul îşi va curăţa lăuntrul său, atunci curăţia lui se va răsfrânge şi la cele din afară. Dacă însă va curăţa doar cele din afară, lăuntrul său va rămâne necurat. Acesta este înţelesul îndemnului lui Hristos de a curăţa nu partea din afară a paharului, ci partea dinăuntru, pentru că „nu cel ce curăţă partea din afară a paharului, acela o are şi pe cea dinăuntru curată, ci curăţaţi mai întâi lăuntrul paharului, şi astfel va fi curat tot” (Mt. 23, 25, Lc. 11, 39). Creştinismul nu pune accentul pe cele exterioare. El urmăreşte să taie răul de la rădăcină. Legea veche, iudaismul, se îngrijea să curme răul din punct de vedere exterior, după cum fac şi azi socialiştii moderni, urmaşii spirituali ai iudaismului. Însă legea harului, învăţătura Evangheliei, ne ajută să biruim răul înăuntrul nostru. Nu pedepseşte şi osândeşte doar uciderea, ci şi pricina uciderii – mânia; nu interzice doar preacurvia, ci şi pofta vicleană, privirile păcătoase către femei străine. Soarta bătăliei nu se hotărăşte pe câmpul de luptă material, ci pe cel duhovnicesc. Aşadar, conchide Sfântul Grigorie, dacă lăuntric te îngrijeşti să stai drept în faţa lui Dumnezeu, vei birui şi patimile din afară. „Căci, dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt; şi dacă aluatul este sfânt, la fel şi frământătura” (Rom. 11, 6). Acelaşi lucru îl adevereşte şi Sfântul Apostol Pavel, spunând: „În duhul să umblaţi şi nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5, 16).
Să nu se creadă însă că răul este cuibărit înlăuntrul nostru ca ceva aparte, ca o entitate separată. În lumea creată de Dumnezeu cu înţelepciune şi bunătate, nu există rău. „Pentru că în afară de păcat, nimic din ceea ce există în viaţa aceasta nu este cu adevărat rău, chiar şi dacă e aducător de răutate, nici măcar moartea”. Firea noastră a fost zidită bună de către Dumnezeu. Dacă omul a căzut într-o prăpastie atât de mare a relelor, nimeni nu este răspunzător pentru aceasta decât el însuşi, deoarece şi-a folosit greşit libertatea. Păcatul nu este nimic altceva decât îndepărtare voită de Dumnezeu, iar consecinţa lui e faptul că sufletul încetează de a mai fi ocrotit, întărit şi hrănit [de Dumnezeu], pentru a izbândi în cârmuirea celor dinăuntrul şi a celor din afara omului. Sfântul Grigorie spune că, aşa cum, atunci când sufletul părăseşte trupul, acesta se destramă şi moare, la fel şi atunci când Dumnezeu părăseşte sufletul, acesta moare duhovniceşte. Şi atunci nu doar că nu mai este în stare să lucreze corect în ceea ce priveşte binele, ci şi începe coborâşul, „întorcându-se şi mergând din rău spre mai rău”.
Sfântul Grigorie îndreaptă atenţia tesalonicenilor, indiferent de treapta lor socială, spre renaşterea lăuntrică: „De aceea noi toţi avem nevoie de râvnă şi de atenţie, şi cei slăviţi şi cei lipsiţi de slavă, şi stăpânitorii şi stăpâniţii, şi bogaţii şi săracii, ca să înlăturăm din sufletul nostru aceste patimi rele şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor”. Căutând să facă o analiză a felului de a gândi al ascultătorilor săi, Sfântul spune că i se pare că ei nu luptă cu arme duhovnicești, ci trupeşti; că nu caută izbăvire de ispitele lăuntrice, ci caută izbăvire de relele exterioare şi confort material. Această cale este însă greşită, deoarece izbăvirea duhovnicească aduce nu numai mântuirea sufletului, ci şi izbăvirea de relele vremelnice, care îşi au izvorul în păcat: „Cum de ni s-a făcut oare această viaţă dureroasă şi plină de suspine, iubitoare de război şi plină de nenorociri? Oare nu pentru că ne-am aruncat pe noi înşine, prin călcarea poruncii, în ispita interzisă, adică în păcat? Aşadar, dacă prin pocăinţă ne vom curăţi de tot păcatul, iar pentru aceasta avem nevoie de ispite cu măsură, atunci la vremea potrivită ne vom întoarce la o viaţă fără de durere şi fără ispite”.
Folosirea bunurilor lumii. Bogaţi şi săraci
Să trecem însă acum la cea de-a doua temă, să vedem ce valoare acordă Sfântul Grigorie vieţii acesteia şi ce poziţie are el în privinţa bogăţiei şi a sărăciei. Mai întâi, el arată că mântuirea nu depinde de condiţiile exterioare. Bunăstarea, traiul bun sau confortul nu sunt mijloace care să ajute la mântuire. Aceasta se vede în viaţa primilor oameni, unde condiţiile ideale nu au împiedicat păcatul şi căderea. Însă şi experienţa [omenească] dovedeşte aceasta: bogăţia, puterea şi slava îl înăspresc pe om şi îl fac insensibil şi neîndurător. Sfântul aducedrept pildă clasa conducătoare a iudeilor, care nu numai că nu a primit cuvântul lui Hristos, ci L-a şi prigonit şi L-a răstignit. Dimpotrivă, poporul îl urma [pe Domnul] oriunde mergea, iar cuvântul Său era bine-primit.
Înăuntrul omului se poartă neîncetat o luptă, o bătălie, dusă între două puteri: una prietenă cu Dumnezeu şi una prietenă cu lumea. Sfântul atrage atenţia asupra a ceea ce va spune în continuare în această privinţă: învăţătura este foarte înaltă şi de aceea trebuie să o asculte atât oamenii de rând, cât şi înţelepţii. Va arăta care este rădăcina virtuţilor şi care este rădăcina patimilor, astfel încât pe una să o îngrijim, iar pe cealaltă să o smulgem. Iubirea faţă de Dumnezeu este rădăcina şi izvorul a toată virtutea; iubirea faţă de lume şi faţă de bunurile ei este pricina a toată răutatea. Aceste două iubiri sunt vrăjmaşe una alteia. Pentru a întări cele spuse, Sfântul citează pasaje din Scriptură, de la Sfântul Iacov, fratele Domnului, şi de la Sfântul Evanghelist Ioan: „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaș lui Dumnezeu”. Şi: „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (Iac. 4, 4 și 1In. 2, 15).
Iar pricina iubirii faţă de lume este plăcerea trupului şi iubirea faţă de trup. Sf. Grigorie lămureşte că toate acestea nu înseamnă că trebuie să dispreţuim trupul sau să-l chinuim. Pentru creştinism, trupul este unit în chip inseparabil cu sufletul, iar starea bună sau rea a trupului influenţează sufletul. Trupul este făptură a lui Dumnezeu, este instrumentul desăvârşit prin care sufletul se exprimă şi se desăvârşeşte şi face şi el parte din „chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat omul. Fără desăvârşirea alcătuirii sale trupeşti, omul nu ar putea să stăpânească asupra lumii, să supună forţele naturii. Însă, pentru că trupul este stricăcios şi schimbător, omul trebuie să suplinească prin mâncare şi băutură ceea ce se pierde prin mişcare. Şi tocmai pentru a sprijini această suplinire, Dumnezeu a legat hrana de o oarecare mângâiere, de o oarecare plăcere. Astfel, omul are datoria să-şi hrănească şi să-şi îngrijească trupul şi nu este un păcat să se bucure de plăcerea mâncării, de vreme ce Însuşi Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile.
Însă această grijă îndreptăţită faţă de trup îşi depăşeşte limitele. Din mijloc, plăcerea devine scop. Cel ce îşi iubeşte trupul mai mult decât pe Dumnezeu şi pe semeni nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface poftele materiale şi trupeşti; în dorinţa de a avea ceea ce îi mulţumeşte trupul, el devine iubitor de bogăţie, iubitor de averi şi iubitor de argint. Din acest moment începe tot lanţul de rele care alcătuiesc nenorocirea omenească şi care chinuiesc sărmanul neam omenesc. Hoţiile, nedreptăţile, lăcomiile, defăimările, ura, dezbinările, războaiele şi vărsările de sânge umplu lumea întreagă şi o transformă în haos. Astfel, lumea întreagă „întru cel rău zace” (1In. 5, 19), după cum ne adevereşte Domnul. Însă nu Dumnezeu este răspunzător pentru aceasta, ci reaua cârmuire a lumii de către om, care nu se mărgineşte la a se folosi de lume, ci ajunge să abuzeze de ea. „Această lume zace sub puterea celui rău datorită abuzului nostru şi proastei noastre cârmuiri; şi aceasta este lumea a cărui stăpânitor este Satana, adică mulţimea patimilor”.
Cum vede însă Sfântul Grigorie folosirea bunurilor lumii şi dreapta lor administrare? Mai întâi, el învaţă că bunurile pământului aparţin tuturor. Nimeni nu are dreptul absolut de proprietate şi de stăpânire, pentru că proprietar şi stăpân absolut este Dumnezeu. Chiar şi bunurile pe care omul le dobândeşte prin efort personal, prin muncă proprie, nu sunt doar ale lui, deoarece materia primă necesară producerii lor – lumina, soarele, aerul, pământul etc. – este a lui Dumnezeu. „Căci comorile făpturilor lui Dumnezeu sunt obşteşti (comune), din vistieria cea de obşte [a lui Dumnezeu]”. Cu toate acestea, răspunderea pentru administrarea proprietăţii şi a averilor aparţine proprietarilor.
Însă nici creştinismul în general, şi nici Sfântul Grigorie Palama în special, nu sunt preocupaţi în mod aparte de stăpânirea şi administrarea în comun a bogăţiei şi a bunurilor lumii. Mai degrabă, se preocupă de mântuirea omului, de dobândirea bunurilor viitoare, veşnice, iar nu a celor trecătoare. Şi din perspectiva acestei griji, ei înfierează cruzimea şi neomenia bogaţilor care, deşi ar trebui să fie iconomi şi administratori ai bunurilor comune, se fac uzurpatori care abuzează de ele. Ei scot în evidenţă datoria pe care o au [bogaţii] faţă de cei lipsiţi şi recomandă preschimbarea bogăţiei – prin facerea de bine – în sărăcie de bunăvoie. Nu îndeamnă însă la răpirea silnică a bogăţiei şi împărţirea ei la săraci. Cât despre săracii care suferă şi pătimesc din pricina neîndurării bogaţilor? Aceştia nu îşi vatămă cu nimic mântuirea dacă sărăcia de nevoie o preschimbă în sărăcie de bunăvoie, dacă nu sunt şi ei biruiţi de iubirea banilor şi dacă nu caută să răsplătească răul cu rău şi cu silnicie. Sfântul Grigorie înfruntă această problemă în contextul tulburărilor sociale din vremea sa. Nu numai bogaţii sunt datori cu dragostea, ci şi cei săraci. Dragostea creştină îi îmbrăţişează până şi pe duşmani, până şi pe cei ce ne vatămă prin faptele lor. „Biruieşte răul cu binele şi lasă loc mâniei [lui Dumnezeu] (cf. Rom. 12, 19-21), sfătuieşte Sfântul Grigorie.
Atitudinea aceasta se datorează valorii reduse pe care creştinismul o dă lucrurilor acestei lumi. Viaţa creştinului trebuie să fie imitare a lui Hristos, Care a fost cu desăvârşire lipsit de avere. El trebuie să se dezlege de toate legăturile pământeşti, să nu adune comori pe pământ, unde se pierd, se strică şi putrezesc, ci să adune comori în cer. El trebuie să-L urmeze pe Hristos, ceea ce înseamnă să ridice o cruce grea şi să îndure şi să rabde multe necazuri. Este o utopie să urmăreşti să realizezi o viaţă fără de durere în condiţiile acestei lumi; viaţa fără de durere se va înfăptui doar în viitor, în împărăţia cea mai presus de lume a lui Dumnezeu. Pentru că nu am izbutit să dobândim îndumnezeirea şi mântuirea în îndestularea Raiului, Dumnezeu ne pune acum într-un alt cadru, cel al durerii şi al necazurilor, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Oricâtă durere ne-ar provoca desprinderea noastră de lume şi de bunurile ei, trebuie totuşi să ne încumetăm să o facem, deoarece, împreună cu iubirea, ea ne dezleagă atât problemele vremelnice, cât şi pe cele veşnice. Ca pildă de atitudine dreaptă faţă de bunurile materiale, Sfântul Grigorie o aduce pe Maria, sora lui Lazăr, care, pentru a asculta învăţătura lui Hristos, a lăsat roboteala gospodăriei, grija de a-i sluji pe oaspeţi, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus, luând aminte la cuvintele marelui învăţător. O aduce de asemenea pildă şi pe femeia samarineancă, care, atunci când a simţit că Hristos este Mântuitorul, a lăsat la fântână şi găleţile şi toate, pentru a-i înştiinţa şi pe cei din satul său. Îi mai aduce şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, care, prin dragoste și nevoință, prin multe lacrimi și suferințe, au izbutit să atingă sfințenia.
Pentru creștinism, ca și pentru Sfântul Grigorie, omul ideal nu este nici omul nesătul al sistemelor economiei libere (de piață), care nu caută nimic altceva decât să-și mărească câștigul, și nici proletarul revoluționar, nimicitor, care îi doboară pe vechii bogați pentru a deveni el însuși bogat. Omul ideal este sfântul, nevoitorul, cel care debordează de dragoste, cel care năzuiește la mântuire și la îndumnezeire, lucruri care nu depind de condițiile exterioare.
(Extrase din cartea Protoprezbiter Teodor Zisis, Urmând dumnezeieștilor Părinți. Eseuri asupra tradiției patristice, trad. de Ierom. Grigorie Benea, Ed. Renașterea, 2016)
[1] P.K. Hristou, op. cit. [V. ***, Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Egumeniţa, Galaţi, pp. 169-170: „Rânduiala tradiţională a înscăunării cuprindea şi o rugăciune a noului Arhiepiscop Grigorie înaintea porţilor cetăţii. Însă sfântul a ales o rugăciune de pocăinţă şi a zis: Am încetat să ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am întors la starea de dinainte de a ne fi adus Tu pe toți împreună la Dumnezeul cel Unul, la credinţa cea una, la botezul cel unul şi la o singură împărtăşire. Apoi s-a rugat pentru pace și bună înţelegere în cetate”. – n.tr.]
Învățătura
patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar
Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe
alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă
a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai
multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială
a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza
unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite
variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la
posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.
O credință fără
astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa,
credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest
aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost
înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie
patristică. Pentru că o râvnă martirică
fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare,
fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).
Referințele la Sfinții
Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează
adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile
patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai
amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și
învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai
departe.
Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și
mărturisitoare
Întâi de toate,
este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii,
gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple
din istoria bisericească:
– Sf. Vasile
cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a
semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a
Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față
de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a
aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au
mărturisit public ortodoxia.
– Ereziarhul
Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din
Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în
treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al
acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în
cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102)
și în cartea Callinici, De vita S.
Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini
din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa:
„popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini
fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și
arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică
să nu fie nedreptățiți în credință”.
– Chiar în
secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au
întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au
sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.
Toate aceste
exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui
episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important,
pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin
două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar
nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii
eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de
episcopul lor sau de către un Sinod.
Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a
pomenirii
Întâi de toate,
este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au
pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul
acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR,
intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod
din Creta. Din păcate, interpretările
oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu
merită atenție deosebită.
Însă există mai
mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i
sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt
urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari
în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din
har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea
la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că
reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o
operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a
Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre
osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea
pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar
asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în
Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect
și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai
acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează
Biserica.
Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).
Părtășia la erezie
Întâi de toate,
trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.
Este de
domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest
sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum
ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se
referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști
etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este
vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă
părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10
apostolic[1],
comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese
condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.
Pomenirea
episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu
care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face
el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele
unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta
textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am
expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul
întreruperii pomenirii.
Baza canonică
În afară de
canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care
permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul
31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în
caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o
impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.
Este forțată interpretarea
canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie
și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor
ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că,
deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul
lui, deci nu este o necesitate.
Dimpotrivă, conform
canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat
în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în
cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost
considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie
menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi.
Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești
arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au
păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în
cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din
ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire,
sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare,
nu atât cu cine a fost în comuniune.
Texte patristice
În afară de
reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care
s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau
credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă
la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.
De la început
este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis
patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere
destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și
destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o
practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele
monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim
citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele
mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și
contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a
înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta
sau interpreta după propriile noastre concepții.
Dintre toți
Sfinții Părinți, o situație
aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată
de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera
normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți
Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el.
Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un
Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult,
nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera
normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la
Fericitul Augustin.
Anatema Sinodului ROCOR din 1983
Deși Sinodul
Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta
nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o
rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor
ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor
Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin
proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită
apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața
conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să
o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie
precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii
condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu
ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua
lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști.
„Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și
catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care
susțin teoria ramurilor.
Sf. Atanasie cel Mare (†373)
Într-o Epistolă către
monahi, Sfântul i-a
îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe
cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în
caz că refuză să facă cele cuvenite.
Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.
(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.
Revenind la
textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele
ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai
ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne
întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și
recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe
toți și a-i trage la credința sănătoasă.
Sf. Vasile cel Mare (†379)
Pe lângă faptul
menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte
Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap
dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în
afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.
De asemenea, el
a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și
clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia
ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față
de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau
în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea
totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea
pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară
(Epistola 240).
Sf. Chiril al Alexandriei (†444)
În Scrisoarea a
11-a a sa, printre
altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol,
clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să
fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a
păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare.
În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul
Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III
Ecumenic din 431).
Nu doar că a
păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie,
de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea
49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor
din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui
Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V
Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu
sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această
agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat
comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi
pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care
presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)
Acest Sfânt a
fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care
încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic
(681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui
Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși
această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin
Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim
Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf.
Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe
tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c,
3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea
situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a
justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].
Un fragment
dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că
nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de
eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei
eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem
întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai
veche (Constituțiile apostolilor),
iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe
de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus
din treaptă.
Mai e de
menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a
fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.
Sf. Sofronie a
fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu
monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care
ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).
Sf. Maxim este
arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu
poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o
credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era
pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca
Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia
sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.
„Ai anatemizat Typos-ul?
Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu
l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a
fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica
Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa
Maria Maggiore).”
„Să se
primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase
de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul
nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”
„Eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta
Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la
Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”
„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.
Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(†847)
Acest Sfânt a
urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase
găsim în cartea Sfântul Metodie al
Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos,
în care se fac trimiteri la surse istorice primare.
Deja erezia
iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă
el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați
prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința
ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au
pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște
fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul
împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la
palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul
eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a
proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui,
împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el
și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului
Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.
Ceea ce ne
interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii
iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai
drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost
primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII
iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data
aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe
măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar
în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori
câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era
format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două
feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de
post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la
Împărtășanie.
Față de această
atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor
Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice
scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat
un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe
cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să
urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să
abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie
menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor,
cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict,
care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.
Așadar poziția
Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte
motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să
fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie
de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a
dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a
întins între anii ~787-861, din
vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).
Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)
În timpul
păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din
861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii
pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici,
care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că
intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza
rigorismului pătimaș.
A luptat
împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la
Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea
Ecumenic. Totuși atunci nu au fost
condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii
franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită,
iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi
putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi
evitată și s-a produs în 1054.
Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)
În Apologia pe care o face către împăratul
unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif
al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat
în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat
comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al
Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după
caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4].
Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu
ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.
Părinții aghioriți din 1273
În aceeași
perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire
față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat,
după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am
despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].
Sf. Grigorie Palama (†1359)
Disputele
teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau
controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama.
Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie
Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor
sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin
și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a
energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a
avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor
vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe
antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în
1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l
oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu
se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație
scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut
și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot
deține oficiul”[6].
La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții
Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi
dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și
hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat
și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este
atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia
sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se
leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și,
în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au
fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în
comuniune cu ei.
În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa
opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau
de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul
Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a
sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste
împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de
partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile
acestor doi Patriarhi, există
apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică,
deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în
termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care
propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul
Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii
năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din
comuniune.
Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)
Singurele
scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că
„pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru
neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea
desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține
rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a
ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește.
Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este
evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru
că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai
menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost
condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți
unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].
Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)
Cu toate că
observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu
sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o
catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt.
Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe
preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă
canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori
afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici
caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi
însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo
spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic
cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au
hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor
fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este
nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine.
Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon
al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare
Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind,
adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci
să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8].
Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte
reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.
Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale
Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de
canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea
hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul
rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci
există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la
chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să
fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă
stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.
Sf. Paisie Aghioritul (†1994)
Atunci când
multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în
secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au
sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al
Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții
vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea
pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea
athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).
După cum dau mărturie unii
Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au
întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră
atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui
de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi
aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în
mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”
Sf. Iustin Popovici
A luptat
deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A
criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că
întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le
introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt
pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de
erezie ecumenistă, totuși mărturii
credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește
acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era
condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis
învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat
de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de
moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.
Gheron Iosif Isihastul (†1959)
Deși Gheron
Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă,
avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și
frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh,
orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din
același Potir?”[9].
Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la
o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de
Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci
condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu
privire la tema pusă aici în discuție.
Schisma
serghianistă
Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.
Concluzii
finale
Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este
ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde
mai multe caracteristici:
– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este
permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească
(Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de
Nestorie), validate de Sfinții Părinți;
– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii
necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca
aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);
– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face
părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;
– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care
să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți.
Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile
greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte,
suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au
mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie
cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).
– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o
structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci
ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra
catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între
intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească
excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport
de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu,
iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin
plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri
anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele
schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la
Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe
episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu,
iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.
Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților
Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe
profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh
trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context
diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou
general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele
bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme
administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii,
pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.
Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea
comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul)
trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea
duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie
făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).
[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel
afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte
spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca
şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.
[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante
capitolele I-XXI.
[3]Sfântul
Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, p. 38.
[4]Dossier
grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.
[5] Arhim.
Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.
1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării
liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a
razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti
şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu,
izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască,
desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile,
ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt
mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să
petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă
râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului
tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin
rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne
îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând
mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai
postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un
folos.
2. Există,
fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din
mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din
mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a
greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi
Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă
pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia
zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi
acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi
către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi
plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se
cheamă post, zi plăcută Domnului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile
voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a
îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor
ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor
noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute
limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim
astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege
toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug”
[Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea,
spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă
izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor”
[Psalmi 139:1-3].
4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugăciunii,
să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că
în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii
oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei
şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi înşine şi
cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim
noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre
către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe
El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu
îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”.
5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite
de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce
unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită
având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că
este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea
bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm
înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai
înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele
viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne
învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să
stăm în biserica lui Dumnezeu.
6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care
face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava
deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie,
spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie” [Matei 6:6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a
fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu
ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi
lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie
între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor
ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări
binecuvântaţi pe Dumnezeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să
cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe
noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este
timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea
cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre,
care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum
rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu
buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se
roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc
de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat
nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.
8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata
este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în
dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate
oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,
când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].
9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de
oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care
vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai
bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei
ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor
de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către
acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în
viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se
ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va
da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire
şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi
să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea
neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu
decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.
10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât
asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi
va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce
dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai
Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui,
dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să
caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă
altminteri, chiar îndurând noi osteneala postului şi a rugăciunii, rămânem
lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm
faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul
murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina
postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din
partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oameni,
şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui
Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.
11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare
[analogie]
, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea
[imaginaţia]
chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al
puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când
postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru
milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele
ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de
post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea
şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor
astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc
la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca
aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.
12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei
tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în
mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi
purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi
scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea
de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi
prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la
o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a
purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor
[Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim
în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună
lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă
de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi
părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin
credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm
în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.
13. Iar postul
care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte
şi se însoţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea
însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu,
pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva
acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt,
împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru
paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei
mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a
Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie
spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi
credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom
dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în
toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos,
Domnul nostru.
14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel
Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
