La întrunirea Sinodului BOR din această primăvară, pe lângă deciziile strict administrative, două subiecte mai importante au fost atinse, anume recunoașterea autocefaliei macedonenilor și afirmarea susținerii față de românii ortodocși persecutați în Ucraina. Primul are un impact internațional, pe când al doilea mai mult local, deși ar fi trebuit să fie de anvergură mult mai mare.
Textul sinodal punctează următoarele cu referire la temele menționate:
„5. Aprobarea recunoașterii autocefaliei acordată Bisericii din Republica Macedonia de Nord cu numele de „Arhiepiscopia de Ohrida și a Macedoniei de Nord, cu sediul la Skopje”, de către Patriarhia Serbiei prin Tomosul sinodal emis în data de 5 iunie 2022. Întâistătătorul ei va fi pomenit cu titulatura „Preafericitul Părinte Ștefan, Arhiepiscopul Ohridei, Skopjei și Macedoniei de Nord”; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În legătură cu situația parohiilor ortodoxe românești din zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române își menține ferm poziția favorabilă respectării drepturilor și libertăților comunităților românești din toată Ucraina, după cum sunt respectați ucrainenii din toată România.”
Sprijinirea comunităților românești din Ucraina
După cum promisese IPS Teodosie anterior, a fost luată în discuție situația românilor din Ucraina, care sunt persecutați sub diverse forme, printre care și sub aspect religios. Hotărârea finală este mult prea rece față de situația fierbinte de peste graniță în care se găsesc conaționali de-ai noștri, dar și alți frați de credință, chiar dacă de etnii diferite, localnici care sunt majoritatea ucraineni și ruși ortodocși.
Totuși este lăudabil faptul că a fost menționată problema și a fost exprimată o poziționare în favoarea respectării drepturilor, se înțelege că religioase, minorității românești din Ucraina. Recomandarea din 21.02.2019 este reluată acum, după 4 ani, făcându-se apel la „respectarea libertății administrativ-pastorale a clerului şi credincioșilor din această țară (inclusiv dreptul la autocefalie)”.
Din păcate, această luare de poziție nu a avut ecou nici măcar în presa bisericească din străinătate, care s-a concentrat mai mult pe recunoașterea autocefaliei macedonenilor. Însă cel mai important este ca autoritățile ucrainene să înceteze persecuția și, în caz că nu se va întâmpla asta, să apară reacții de susținere mai hotărâte din partea Bisericilor Locale și ale forurilor politice competente.
Autocefalia macedoneană
Autocefalia acordată de curând (5 iunie 2022) de către sârbi macedonenilor după vindecarea unei schisme prelungite a fost recunoscută și de Sinodul român. Hotărârea vine să confirme actul Patriarhiei Sârbe după ce alte 4-5 Biserici Locale au făcut aceasta până acum, după cum face o trecere în revistă portalul Orthochristian. Deja Rusia, Polonia, Ucraina și Bulgaria au recunoscut autocefalia, iar Antiohia este foarte deschisă spre aceasta. În plus, majoritatea celorlalte Biserici autocefale au intrat în comuniune cu macedonenii, dar există și neînțelegeri legate de acordarea autocefaliei. Astfel, doar Alexandria, Cipru, Georgia și Albania nu au conslujit și nici nu și-au exprimat încă un punct de vedere.
Biserica Greciei respinge autocefalia macenoneană pe motiv că nu ar putea fi dată decât de Constantinopol. Pe lângă aceasta, ca și Fanarul, refuză existența termenului de „Macedonia” sau derivate în titulatura noii Biserici. Din acest considerent, au apărut unele comentarii incisive în preaa greacă. Ortthodox Times scrie că prin această decizie Bucureștiul părăsește poziția de neutralitate în chestiunea schismei ucrainene și chiar produce mai multă confuzie. Aceasta din cauza faptului că este pus la îndoială așa-zisul drept exclusiv al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalii și pentru că include în titulatura Arhiepiscopului macedonean Ștefan și denumirea de Macedonia de Nord. Formula de pomenire adoptată de români este altfel decât a tuturor celorlalți, care la rândul lor sunt diferite între ele.
Finalizarea procesului de acordare a autocefaliei este în desfășurare și practic fiecare Biserică Locală își face cunoscută poziția până la un consens pan-ortodox. Acesta va fi atins când se va rezolva chestiunea cu privire la cine are dreptul de a da autocefalie, Constantinopolul (cu pretenția la primat de putere) sau orice Biserică mamă (din care se desprinde cea nouă), și când va fi depășită problematica denumirii. Grecii nu acceptă termenul de Macedonia, iar bulgarii pe cel de Ohrida (sau Ahrida).
1. Sinodul condamnă războiul ca o încălcare a poruncii lui Dumnezeu: Să nu ucizi! (Ieș. 20:13) și exprimă condoleanțe tuturor celor care au suferit în război.
2. Sinodul face apel la autoritățile din Ucraina și la autoritățile din Federația Rusă să continue procesul de negociere și căutare a unui cuvânt puternic și rezonabil care ar putea opri vărsarea de sânge.
3. Ne exprimăm dezacordul față de poziția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia cu privire la războiul din Ucraina.
4. Sinodul a adoptat amendamente și adaosuri relevante la Statutul despre administrarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, care indică deplina autonomie și independență a Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
5. Sinodul aprobă hotărârile Conciliilor Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene și deciziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene care s-au reunit în perioada de la ultimul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (8 iulie 2011). Sinodul aprobă activitățile Cancelariei și instituțiilor sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
6. Sinodul a luat în considerare restaurarea sfințirii Sfântului Mir în Biserica Ortodoxă Ucraineană.
7. În perioada legii marțiale, când relațiile dintre episcopi și conducerea centrală bisericească sunt complicate sau absente, Sinodul consideră oportun să acorde episcopilor din eparhii dreptul de a lua decizii în mod independent pe anumite chestiuni de viață eparhială car cad în competența Sfântului Sinod sau a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cu informarea ulterioară a ierarhiei când apare oportunitatea.
8. De curând, Biserica noastră a întâmpinat o nouă provocare pastorală. În timpul celor trei luni de război, mai mult de 6 milioane de cetățeni ucraineni au fost forțați să emigreze. Aceștia sunt în principal ucraineni din provinciile sudice, estice și centrale ale Ucrainei. O parte semnificativă a lor sunt credincioși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Drept aceea, Mitropolia de Kiev a Bisericii Ortodoxe Ucrainene primește apeluri din diferite țări cu cereri de a deschide parohii ortodoxe ucrainene. Este evident că mulți dintre compatrioții noștri se vor întoarce în patria lor, dar mulți vor rămâne permanent peste graniță. În această privință, Sinodul își exprimă convingerea profundă că Biserica Ortodoxă Ucraineană nu-și poate lăsa credincioșii fără îngrijire spirituală, trebuie să fie aproape de ei în încercările lor și să organizeze comunități bisericești în diaspora. Este necesar să dezvolte mai departe misiunea de peste granițe în rândul ucrainenilor ortodocși pentru a-și păstra credința, cultura, limba și identitatea ortodoxă.
9. Conștientizând responsabilitatea specială în fața lui Dumnezeu, Sinodul își exprimă regretul profund în privința lipsei de unitate din Ortodoxia ucraineană. Este dezamăgitor îndeosebi faptul că acțiunile recente ale Patriarhului de Constantinopol în Ucraina, care au dus la formarea „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei” doar au adâncit neînțelegerile și au condus la confruntare fizică. Dar, chiar și în asemenea împrejurări critice, Sinodul nu-și pierde nădejdea pentru reluarea dialogului. Pentru a avea loc dialogul, reprezentanții BOaU trebuie să:
înceteze acapararea cu forța a bisericilor și transferul forțat al parohiilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
realizeze că statutul lor canonic, după cum este precizat în „Statutul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei”, nu este de fapt autocefal și este semnificativ inferior libertăților și oportunităților de implementare a activităților bisericești prevăzute în Statutul de administrare a Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
rezolve chestiunea canonicității ierarhiei BOaU deoarece, pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană, ca și pentru majoritatea Bisericilor Ortodoxe Locale, este destul de evident că, pentru a recunoaște canonicitatea ierarhiei BOaU, este necesară restabilirea succesiunii apostolice a episcopilor ei.
Sinodul își exprimă convingerea profundă că succesul dialogului depinde nu doar de dorința de a restabili unitatea Bisericii, ci și de o dorință sinceră ca viața să fie construită pe principiile conștiinței creștine și pe curăția morală.
10. Rezumând rezultatele muncii depuse, Sinodul aduce rugăciune de mulțumire Domnului pentru prilejul comuniunii frățești și își exprimă nădejdea pentru un sfârșit al războiului și împăcarea părților beligerante. Potrivit Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, fie ca noi toți, în special frații și surorile noastre în Hristos cel înviat, să avem har… milă, pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr și iubire (2In. 1:3).
În timp ce hotărârile nu specifică modul în care au fost amendate statutele BOU pentru a reflecta independența ei totală (§4), Preotul Nikolai Danilevici, Șeful adjunct al Departamentului BOU pentru Relații bisericești externe, comentează:
„BOU s-a detașat de Patriarhia Moscovei și și-a confirmat statutul independent și a făcut modificările potrivite la regulamentele sale.
Toate referințele la conexiunea BOU cu Biserica Ortodoxă Rusă au fost scoase din regulamente. De fapt, în conținutul său, regulamentele BOU sunt acum cele ale unei Biserici autocefale.”
Este neclar în ce măsură comentariile Pr. Nikolai pot fi luate literal. De amintit că, potrivit regulamentelor Bisericii Ortodoxe Ruse, doar un Sinod Local cu Biserica Rusă, care este constituit din episcopi plus reprezentanți clerici, monahi și mireni, poate oferi autocefalie unui corp bisericesc în interiorul Bisericii Ruse. Când Sfântul Sinod Ucrainean a decis mai devreme luna aceasta să țină o întâlnire a episcopilor, clericilor, monahilor și mirenilor, a specificat că „discuția despre această chestiune ar trebui să nu conducă la a merge dincolo de câmpul canonic și ar trebui să nu ducă la noi divizări în Biserica lui Hristos”.
În același timp, în tradiția rusă, o Biserică ce-și ace propriul Mir este unul din semnele importante ale autocefaliei, deși Sinodul BOU doar a discutat pe moment acea posibilitate.
[…] Vladimir Legoyda, Președintele Departamentului Sinodal pentru Relații bisericești cu Societatea și Presa al Patriarhiei Moscovei, a anunțat vineri, 27 mai:
„De vreme ce Biserica Ortodoxă Rusă nu a primit nici un apel din partea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, nu putem răspunde la informațiile pe care le primim din presă și internet. Ne rugăm pentru păstrarea unității Bisericii Ortodoxe Ruse. Ne rugăm pentru o pace rapidă și un sfârșit al vărsării de sânge”, a spus Legoyda.
Potrivit lui, BOU este acum atât sub presiunea Kievului, cât și a schismaticilor, naționaliștilor și presei ucrainene. În acest ton, Legoyda a numit un potențial comentariu pe marginea deciziilor BOU de către BORu drept iresponsabil, relatează RIA Novosti. […]
Nota noastră: Ceea ce pare că urmărește Sinodul ucrainean este să declare și să dovedească o detașare de Moscova, să arate că nu este o sucursală a agresorului în teritoriul ucrainean. Deocamdată nu și-a declarat autocefalia, nu este clar ce statut va avea începând de aceste zile, dar se conformează situației de asediu din țara lor. Cel mai probabil și de dorit în împrejurările actuale, va urma o perioadă de instabilitate, care va fi reglementată abia după terminarea conflictului militar în noile condiții în care se va ajunge.
Evenimentele imediat ulterioare indică faptul că nu s-a produs o schimbare de esență prin decizia sinodală de ieri: Deocamdată se știe că nu există o modificare majoră a statutului BOU, de vreme ce Patriarhul Chiril al Moscovei este încă pomenit la slujbele săvârșite la Kiev, după cum relatează portalul Pravoslavie(en). Practic, nu a intervenit nici o schimbare în funcționarea Bisericii Ucrainene. După cum a declarat Mitr. Ilarion, Președintele Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ruse, „Ieri, a fost un Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. A confirmat statutul pe care această Biserică l-a avut din 1990, când a primit un tomos de auto-guvernare din partea Sanctității Sale, Patriarhul Alexei II al Moscovei și a toată Rusia. […] Prin deciziile de ieri, Biserica Ortodoxă Ucraineană a dat mărturie încă o dată că este pe deplin auto-guvernată, că centrul ei bisericesc nu este la Moscova, ci la Kiev și că nu depinde de Moscova administrativ, financiar sau în alt mod. Unitatea dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană și Biserica Ortodoxă Rusă, ca și cu alte Biserici Ortodoxe Locale care nu au luat calea schismei este păstrată și vom continua să întărim această unitate, vom continua să ne rugăm pentru Biserica noastră sfântă Ortodoxă unită”.
Pe lângă alegerea a doi episcopi vicari, sesiunea de primăvară a Sinodului BOR aduce noi decizii interesante, bune, dar și cu o notă cel puțin de stângăcie. Este vorba de propunerea spre canonizare a unor sfinți sub titulatura „mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului” și de păstrarea neschimbată a afundărilor de la Botez.
În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:
Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.
În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:
1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;
2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;
3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.
1. În ce privește canonizarea sfinților din perioada comunistă, mai important este de specificat despre ce nu e vorba, adică cine sunt trecuți cu vederea. Sfinții sunt reprezentativi și ocupă un loc deosebit în iconomia bisericească. A canoniza pe sfinții închisorilor sau a-i ignora este o alegere relevantă și un subiect intens pus în discuție. Desigur, nu doar cei din temnițe s-au sfințit, ci poate și mulți din afară, care și-au trăit cu mărturisire credința. Dar hulirea mișcării legionare nu ar trebui să umbrească cinstirea cum se cuvine a unor personalități de seamă, care s-au evidențiat nu prin activitate politică, ci prin trăire martirică. Cel mai cunoscut este Valeriu Gafencu. El nu se găsește pe lista obținută pe surse de unele publicații. Totuși sunt incluși cel puțin doi părinți care au murit în închisorile politice: Arhim. Gherasim Iscu și Pr. Ilarion Felea. Poate fi un început sau o închidere a subiectului. Cred că depinde mult și de noi, de pulsul credincioșilor, de inima care bate cu putere pentru Dumnezeu sau încet și cu frică, timid, ca nu cumva să deranjeze pretențiile lumii. Oricum, până în 2025 este cale lungă și cine știe ce alte evenimente bisericești pot schimba atmosfera până atunci în direcții mai mult ecumeniste și secularizante.
2. Ritualul Botezului prin afundare întreită nu poate fi modificat în urma presiunilor făcute după întâmplarea tragică de la Suceava, când un copil născut prematur a murit după săvârșirea Tainei.
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. În termeni mai dogmatici și mai expresivi, Pr. Stăniloae a formulat ideea de mai sus astfel: „Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică” (TDO, vol. 2, Despre sobornicitatea Bisericii). Deși cu greu pot face o echivalare a celor două texte, să zicem că este vorba de a rămâne în Biserica zidită pe temelia apostolilor prin păstrarea fidelă a predaniilor.
Una peste alta, bine că nu s-a dat curs unor schimbări propuse chiar și de către sinodali precum IPS Calinic de la Argeș. Am ajuns să răsuflăm ușurați că nu se schimbă prin locuri esențiale credința, nu mai avem pretenții la fermitate și claritate. Doar că provocarea aceasta ar fi trebuit să vizeze în primul rând pe credincioși, nu pe cei care ne atacă. Nu doar că suntem legați de mâini și de picioare să ne abatem de la credință, ci facem aceasta cu toată convingerea că este spre mântuirea noastră.
Cât privește cazul de la Suceava, el nu este încă elucidat. Nu se știe precisa cauza morții copilului. Este vorba de lichid înghițit în momentul afundării sau de altceva? O situație nefericită care probabil ar fi putut să fie evitată mai ales dacă scufundarea nu se făcea cu fața în sus. Chiar dacă ar fi o neglijență a preotului, asta nu înseamnă că ritualul este în sine barbar și de abandonat. Toate măsurile de precauția se luau și până acum de preoți și părinții copiilor; este bună o mai mare atenție de acum încolo.
Implicațiile recunoașterii unui primat în Ortodoxie sunt multe. O dovadă elocventă este situația în care se află Biserica Locală a Ținuturilor Cehe și Slovaciei, care încă suferă de pe urma pretențiilor de supremație a Constantinopolului. Mentalitățile străine de duhul evanghelic aduc o destabilizare imensă în Biserică, ce o afectează de la vlădică până la opincă. Prezentarea de mai jos este un caz ce ar trebui să convingă pe toți că este imperios necesară o soluționare clară a poziției de întâietate a Patriarhiei Ecumenice față de celelalte Biserici Locale. Din nefericire, nu doar autocefalia Bisericii Cehe este afectată de această atitudine autoritară.
În prezent, suntem martorii dorinței Patriarhiei Ecumenice de a influența procesul ecleziastic ce are loc în Ucraina, a cărei Biserică este recunoscută universal drept teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta nu este prima dată când Constantinopolul a încercat să intervină în treburile altor Biserici Autocefale. Acum câțiva ani în urmă, a fost o încercare similară cu privire la Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia.
În rândurile ce urmează,
voi încerca să fac un tablou al situației din punctul de vedere al unui martor
care în toată această perioadă a fost un membru al Sinodului Eparhial al
Episcopiei Ortodoxe de Praga, lucrând în majoritatea timpului în administrația
bisericească. Aș dori să accentuez că vorbesc despre punctul meu de vedere
personal, absolut neoficial și nu vreau să jignesc, să defaim sau să acuz pe
cineva.
Înainte de toate, câteva
cuvinte despre formarea Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe:
Istoria Bisericii noastre Locale
Credința ortodoxă
ne-a fost adusă de Sfinții Chiril și Metodie în 863 de la Constantinopol. În
orice caz, nu a fost vorba să fi trimis un episcop, ci s-a întâmplat că
Biserica a fost întemeiată aici deja în 869, când Sf. Metodie a fost hirotonit
Arhiepiscop de Moravia de către Papa încă ortodox Adrian II al Romei. Astfel,
mama dintâi a Bisericii noastre Locale a fost Biserica Romei. Oricum, având în vedere
intrigile clerului latin și presiunea politică a francilor, după moartea
Arhiepiscopului în 886, ucenicii Sf. Metodie au fost scoși din Moravia. În
ciuda acestui fapt, credința ortodoxă și cultul slav a existat în ținuturile
cehe până la sfârșitul secolului al XI-lea, când, în 1096, Mănăstirea slavă Sázava a fost împrăștiată, unde erau păstrate moaștele
Sfinților Mucenici Boris și Gleb. Ortodoxia a dispărut din ținuturile cehe mai
multe secole…
Abia în 1874 a fost
posibil ca slujbele ortodoxe să reînvie în Praga, în Biserica Sf. Nicolae din piața
Staromestskaya. Preoții care au slujit în această biserică și în alte trei
biserici din orașe-stațiuni din vestul Cehiei au aparținut Bisericii Moscovei.
În același timp, guvernul austriac a refuzat să întemeieze o parohie ortodoxă
în Praga și, din punctul de vedere al înregistrării parohiei, ortodoxia cehă a
aparținut parohiei sârbe din Viena. S-au iscat „tratative ortodoxe” în jurul
bisericii Sf. Nicolae, care au strâns sute de credincioși cehi.
În 1918, după reapariția
Republicii Cehe, o mișcare a început să creeze Biserica Ortodoxă Locală. În
fruntea grupului, care a apărut din tratativele ortodoxe, a fost Arhimandritul
Savatie (Vrabeț). În același timp, în 1920, a fost formată Biserica națională a
Cehoslovaciei, care număra câteva sute de mii de membri și a negociat cu
Biserica Sârbă în privința primirii Ortodoxiei. Într-un final, asociația a
adoptat o cale foarte diferită, liberală. Doar Episcopul Gorazd (Pavlik), hirotonit
în Belgrad, și câteva sute de credincioși au rămas fideli Ortodoxiei.
Comunitatea condusă de el era, bineînțeles, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe
Sârbe.
Acesta a fost unul
din motivele pentru care Belgradul, în ciuda cererilor repetate ale lui
Savatie, a refuzat nu doar să-l recunoască, ci și să-l hirotonească episcop.
Drept aceea, Savatie s-a îndreptat spre Constantinopol, ca singura scăpare, cu
cererea de a fi hirotonit. Pe 4 martie 1923, Patriarhul Meletie IV al
Constantinopolului nu doar că l-a hirotonit, ci l-a și desemnat Arhiepiscop al
recent înființatei Biserici Ortodoxe a Cehoslovaciei sub jurisdicția
Patriarhiei Ecumenice. După întoarcerea lui acasă, a intervenit o dispută între
Savatie și Gorazd despre cine să conducă Ortodoxia cehă (și moravă), în care,
destul de repede, mulțumită sprijinului majorității credincioșilor, vlădica Gorazd
a fost în stare să obțină victoria. El a fost cel care a creat Biserica din
Republica Cehă și Moravia sub jurisdicția sârbă în perioada interbelică.
Astfel, Biserica Sârbă a devenit a doua Biserică Mamă a Bisericii noastre
Locale. În 1942 vlădica Gorazd a fost condamnat la moarte pentru că ar fi
ajutat rezistența anti-fascistă și a primit cununa muceniciei. Este cinstit ca
Sfânt astăzi.
După înfrângerea sa,
vlădica Savatie s-a retras în singurătate și practic nu a mai participat la
viața Bisericii. A fost închis într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației
și a murit în 1959 în Praga, uitat aproape de toți. Tomosul pentru crearea
Bisericii Autonome a Cehoslovaciei, pe care l-a primit în Constantinopol, a
rămas doar literă moartă.
În timpul ocupației,
Biserica lui Gorazd a fost dizolvată oficial și (din nou) s-a împrăștiat. În
anii grei care au urmat sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica
a reînviat sub jurisdicția Patriarhiei de Moscova, care, într-un final, i-a
acordat autocefalia în 1951, ale cărei teritorii includeau nu doar ținuturile
istorice cehe, unde a activat mai înainte Biserica lui Gorazd, ci și Slovacia.
Astfel, Moscova a devenit a treia Biserică Mamă pentru noi. O problemă aparte a
acelei vremi a fost că Biserica avea atunci câteva sute de mii de membri pe hârtie,
dar marea majoritate a lor era reprezentată de populația uniată, reuniți cu
Ortodoxia în Slovacia de Est. Când activitatea Bisericii Greco-Catolice a
primit permisiunea de a se relua în 1968, atunci doar aproape 100.000 de oameni
au rămas printre membrii Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. În ciuda acestui
fapt, acordarea autocefaliei a făcut posibilă dezvoltarea pe viitor a Bisericii
noastre Ortodoxe Locale.
Emiterea Tomosului de la Constantinopol
Și acum ne mutăm
de la vremurile străvechi la istoria mult mai recentă. Constantinopolul,
bineînțeles, nu a recunoscut niciodată acordarea autocefaliei de către Moscova
Bisericii cehoslovace. După căderea regimului comunist în 1989, Biserica
Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a început să caute să dreagă relațiile
cu Patriarhia de Constantinopol și să-și câștige recunoașterea autocefaliei.
Aceste eforturi au culminat în 1998 cu publicarea unui Tomos Patriarhal și
Sinodal prin care Constantinopolul recunoștea autocefalia noastră.
Biserica cehoslovacă a
sperat că noul Tomos va aduce o atmosferă de duh frățesc sau, cel puțin,
părintesc și dragoste reciprocă și doar va ratifica situația care deja exista
efectiv de câteva decenii. Probabil că ar fi fost așa dacă Patriarhul de
Constantinopol nu și-ar fi stricat reputația. Biserica a primit un document cu
un conținut complet diferit și răsunător. Iată câteva extrase din Tomos, dar cititorul
poate să-și facă o imagine:
Din introducere
(accentuarea autorului):
Sfânta noastră Biserică a lui Hristos, care are încredințată grija tuturor Bisericilor lui Dumnezeu și care nu lasă niciodată singuri pe vreunul din copiii ei fără protecție și niciodată nu îngăduie nimănui altcuiva să facă ceva ce nu are dreptul să facă și care, ca o Biserică vie – care trăiește viața Vieții de sus, manifestată prin învierea Domnului din morți – purtându-și slujirea, a dat în 1923 cinstea autonomiei prin emiterea unui Tomos Patriarhal și Sinodal Sfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia, care trăiește într-un stat liber, suveran și liber, în ciuda faptului că această Biserică este mică. Din acea vreme până astăzi, Biserica Ortodoxă Locală din Ținuturile Cehe și Slovacia a existat în ciuda unor acțiuni ale ei necanonice, pe care le iertăm în tăcere, știind că orice este făcut necanonic, nu pe baza regulilor și tradițiilor Bisericii Ortodoxe, una, sfântă este lipsit de putere de la sine, este nevalid și nu va fi aprobat nici chiar până la sfârșitul veacurilor.
Astfel, actul
întemeietor al Bisericii Locale ar trebui considerat în viitor că este Tomosul
de la Constantinopol din 1923, care nu a fost niciodată viabil și Biserica nu
s-a bizuit niciodată pe el. toate tradițiile Bisericii lui Gorazd, inclusiv
suferința ei în perioada ocupației naziste și tradițiile ei de după 1945, ar
trebui să fie date uitării. Indiferent ce s-a întâmplat în această perioadă,
totul este necanonic și Constantinopolul poate pune sub semnul întrebării
oricând.
Tomosul continuă mai
departe:
D. Diaconii și preoții sunt sub jurisdicția tribunalelor de nivelul doi, episcopii – sub cele de primul nivel și sunt, potrivit sfintelor canoane, în toate privințele datoriilor lor, sub jurisdicția tribunalelor stabilite canonic, la lucrările cărora sunt invitați, prin înțelegere cu Patriarhul Ecumenic, ierarhi exclusiv din jurisdicția Bisericii Mamă, adică Tronul Ecumenic.
G. Ca semn al unității duhovnicești cu Biserica Mamă, Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia primește Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.
H. Prima și cea mai importantă menire a Sfântului Sinod este de a supraveghea curăția credinței ortodoxe și comuniunea în Duhul Sfânt cu Patriarhia Ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe. În același timp, este obligat să apeleze, în eventualitatea unei neglijențe, nu doar la Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, ci la Sinodul mai mare, lărgit, convocat în acest scop prin grija Patriarhiei Ecumenice și prin inițiativa celei din urmă.
I. Cât privește temele generale și chestiunile cu caracter bisericesc, dincolo de posibilitățile Bisericilor Ortodoxe Locale, Preafericitul Arhiepiscop de Praga și a toate Ținuturile Cehe și Slovacia are dreptul, de asemenea, să apeleze la Sfântul nostru Tron Patriarhal Ecumenic, care este în comuniune cu toți episcopii ortodocși, drept învățând cuvântul adevărului. Patriarhia Ecumenică va cere Bisericilor surori opiniile și pozițiile lor.[1]
În principiu, Tomosul dă
independență Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, dar, în
același timp, în cazurile de judecată cu asupra episcopilor și în chestiuni
larg-bisericești o pune în dependență completă față de Patriarhia Ecumenică.
Manifestarea exterioară a acestei situații este obligația de a primi Sfântul Mir
de la Patriarhia Ecumenică.
Astfel, Constantinopolul
a devenit deja a patra Biserică Mamă a noastră. Oricum, Biserica noastră,
independentă până astăzi, care era într-o poziție de a-și rezolva singură
treburile administrative, prin primirea Tomosului a devenit Biserică
subordonată Constantinopolului în chestiuni esențiale și, mai mult, trebuie să
apere interesele și pozițiile Patriarhiei Ecumenice la întrunirile largi
bisericești.
Nu e de mirare că
Biserica noastră nu a știut ce să facă cu Tomosul și nu l-a adoptat niciodată.
Toți, îmi pare, sperau să fie mulțumit Constantinopolul cu emiterea lui și că
în viitor totul va rămâne ca înainte.
Evenimentele din 2013
Cincisprezece ani
după confirmarea autocefaliei în 1998, într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. În
orice caz, cu primul prilej, Patriarhia de Constantinopol s-a dat pe față și a
început să-și ceară drepturile. Această ocazie a intervenit în 2013, după
demisia Mitropolitului Hristofor (Pulec). Au început discuții apoi despre
alegerea noului Arhiepiscop pentru Scaunul vacant de Praga. În ciuda faptului
că, potrivit statutului nostru, la vremea aceea nici Arhiepiscopul de Praga,
nici cel de Prešov nu puteau fi aleși ca Întâistătători ai Bisericii (și, după
o lege nescrisă la vremea aceea, ierarhul slovac [Prešov] era următorul în
ordine), din punctul de vedere al Constantinopolului, doar Arhiepiscopul de
Praga putea fi ales drept cap al întregii Biserici. În acest sens, Patriarhia
de Constantinopol a fost foarte interesată de ocuparea Scaunului de Praga.
În această situație
agravată, unul din posibilii candidați pentru alegerea de Arhiepiscop de Praga
– Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno și Locum
Tenens al Tronului mitropolitan ca fiind ales de Sinodul Bisericii
Ținuturilor Cehe și Slovaciei – a făcut apel la Patriarhia de Constantinopol pentru
ajutor. Intruziunea Constantinopolului în viața Bisericii Ținuturilor Cehe și
Slovaciei datează de la acest moment. Baza pentru negocieri era, bineînțeles, Tomosul
din 1998.
În 19 octombrie 2013, s-a
ținut a doua întrunire eparhială a Episcopiei de Praga, la care trebuia să fie
ales, după prima întâlnire eparhială fără succes, potrivit statutului Bisericii
noastre Ortodoxe Locale, un nou Arhiepiscop de Praga (era necesară o majoritate
de două treimi din delegații prezenți – clerici și mireni aleși după parohii
individuale – pentru alegerea episcopului). Erau doi candidați pentru post: Vlădica
Gheorghe (Stransky) de Košice-Mihalovce și Arhimandritul Dorotei (Raptsun). Reprezentantul
Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolitul Emanuel de Franța, a venit la
întâlnire ca oaspete.
Chiar înainte de
alegere, Vlădica Emanuel a cerut cuvântul. Toți din biserică se așteptau la un
salut de încurajare părintească. Dar, în schimb, Mitropolitul a avut unele
cuvinte dure: Patriarhia de Constantinopol nu ar recunoaște alegerea nici unuia
dintre candidații propuși – Vlădica Gheorghe din cauză că apăruseră unele bârfe
despre el online și Păr. Dorotei din cauză că fusese tuns ca monah doar cu o
lună sau două înainte.
Trebuie subliniat că amândoi
candidații fuseseră recunoscuți anterior drept competenți canonic de Sfântul
Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Locale (condus de Mitropolitul interimar
Simeon) și aceasta, bineînțeles, era o condiție necesară pentru nominalizarea
candidaturii lor.
Ca martor al acestor
evenimente, trebuie să adaug faptul că acuzațiile la adresa Vlădicăi Gheorghe (prea
dezgustătoare pentru a scrie despre asta aici) erau publicate pe unul sau două
site-uri care au fost create special în această perioadă de criză bisericească
și autorii lor erau în stare să spună orice. Nu doar eu, ci alții, care-l
cunoșteau personal pe Vlădica Gheorghe, nu au crezut niciodată aceste zvonuri,
care nu aveau nici o urmă de dovezi. În orice caz, în perioada alegerii,
Patriarhia de Constantinopol a considerat aceste motive suficient de
concludente pentru a refuza să-l recunoască pe Vlădica Gheorghe în caz că va fi
ales, fără alte proceduri suplimentare.
Într-adevăr,
Arhimandritul Dorotei fusese tuns ca monah nu cu mult înainte, după divorțul (pe
care Vlădica Emanuel nu l-a indicat ca un punct de restricție), dar vorbim
despre un preot vrednic cu mulți ani de slujire – unul dintre cei mai buni din
eparhia noastră.
Discursul
Mitropolitului Emanuel a șocat total pe delegații prezenți, laici și mireni,
torpilând întreaga adunare. Alegerea a început într-o atmosferă atât de
inadecvată și nici unul dintre candidați nu a primit cele două treimi din
voturi necesare. Toate astea au condus la confuzia ulterioară din Biserica
noastră Locală.
Următoarea intervenție a
Constantinopolului nu a durat mult până să vină. A fost o întâlnire a Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovaciei în Praga, în
decembrie 2013. A fost condusă de Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno ca Locum Tenens al Tronului mitropolitan.
Printre membri a fost Arhiepiscopul Rostislav de Prešov, Arhiepiscopul Gheorghe
de Košice-Mihalovce și Episcopul Vicar de Moravia, Ioachim de Hodonin. Scaunul
Arhiepiscopal de Praga era încă vacant.
Vlădica Simeon, ca Locum Tenens, a invitat doi episcopi din
Patriarhia de Constantinopol la întâlnire: Mitropolitul Emanuel, menționat
înainte, și Mitropolitul Arsenie de Austria. Cu ajutorul lor, a încercat să-și
pună în practică planurile. Vlădica Ioachim a primit o notificare scrisă de concediere
și a fost exclus din Sinod, iar Vlădica Gheorghe a fost amenințat cu acțiuni în
judecată bisericească (pentru bârfele menționate anterior de pe internet). Judecata,
dacă ar fi ajuns să fie întreprinsă, s-ar fi ținut fără îndoială în duhul
Tomosului, cu participarea unor judecători din partea Patriarhiei de
Constantinopol.
Dar, în final,
întâlnirea a luat o turnură neașteptată pentru unii. A ajuns Mitropolitul Ilarion,
de la Patriarhia Moscovei, pe care-l invitaseră cei trei episcopi rămași,
conștienți de participarea delegaților de la Constantinopol și în anticiparea a
ceea ce urma să se întâmple. Vlădica Ilarion s-a pus de acord repede cu
reprezentanții Constantinopolului ca nici o parte să nu intervină în întâlnirea
Sinodului și să dea șansa Bisericii noastre autocefale să-și rezolve singură
treburile. Drept rezultat, Arhiepiscopul Simeon a fost scos de pe postul de Locum Tenens de Sinod și a fost ales în
locul său Arhiepiscopul Rostislav de Prešov. În orice caz, Vlădica Simeon nu a
recunoscut că această decizie a fost în acord cu statutul și a continuat să se
prezinte ca Locum Tenens.
S-a adus lumină în rolul
Patriarhiei de Constantinopol, care a intervenit în acest caz la cererea
Arhiepiscopului Simeon, prin scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Vlădica
Simeon din 23/12/2013 (protocol Nr. 1127), care, printre altele, spune
următoarele (sublinierea autorului):
De aceea, Modestia noastră și-a trimis Exarhul, pe Preasfințitul Emanuel de Franța, pe baza unei invitații formale potrivit articolului 9 al Tomosului de autocefalie, exprimată în scrisoarea Preasfinției Voastre din 10 octombrie, cu autoritatea de Locum Tenens, în care îndreptățiți să „se completeze numărul episcopilor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii voastre”, așa încât deciziile adoptate de Sinod să îndeplinească cerințele sfintelor canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe. O astfel de decizie, care privea înlocuirea Scaunului vacant din Praga, ce s-a dovedit ulterior a fi imposibilă, de vreme ce candidații propuși pentru această poziție nu au întrunit cerințele expuse de sfintele canoane, după cum a informat Mitropolitul Emanuel al Franței în lungul și detaliatul său raport.
Frate drag, mărturisim că Biserica mamă a fost dezamăgită de evoluția neașteptată și neadecvată a situației. Cu toate acestea, a continuat să-și arate interesul conștiincios și binevoitor și a răspuns din nou la invitația exprimată în scrisoarea Eminenței Voastre din 22 octombrie 2013 și a trimis, la propunerea și decizia Sinodului, pe frații noștri – ÎPS Mitropolit Emanuel al Franței și Arsenie de Austria – ca observatori și consilieri care au luat parte la întâlnirea Sfântului Sinod al Preasfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia care a avut loc pe 9 decembrie 2013, unde, în timpul sesiunii sinodale, au fost surprinși să afle că reprezentanții Preasfintei Biserici Ruse, care au apărut acolo fără invitație – și suntem interesați pe ce bază canonică (la urma urmei, de ce nu au fost invitați reprezentanți din alte Biserici Ortodoxe?) – despre care ne-au relatat reprezentanții noștri menționați mai sus.
IPS Voastră va fi desigur de acord că aceste evenimente, care nu pot fi descrise altfel, conțin dovada unei funcționări nesănătoase a sistemului sinodal și a unui regim discreționar al Bisericii Ortodoxe Locale autocefale. Acest fapt ridică diferite întrebări printre canoniștii, teologii și ierarhii instruiți și îi duce la concluzia că autocefalia Bisericii voastre Locale trece printr-o criză, întrucât criteriile canonice relevante nu sunt îndeplinite, unul dintre cele mai de bază, concret: abilitatea Bisericii autocefale de a se guverna prin proprii săi ierarhi, care ar trebui să fie maturi și în stare să recunoască în mod canonic pe membrii săi drept egali și, de asemenea, să recunoască pe Întâistătătorul și primul său Ierarh din mijlocul ei. Aceasta aduce Biserica mamă în situația disperată de a căuta alte mijloace de a rezolva această situație ilegală, care are deja loc și crește constant, atât în conformitate cu sfintele canoane, cât i cu tradiția confirmată istoric a Bisericii.
Concluzia logică a
acestei stări de fapt a fost că Patriarhia de Constantinopol nu doar că nu a
recunoscut îndepărtarea Vlădicăi Simeon din poziția sa, ci a continuat să-l
considere Locum Tenens și nici nu a recunoscut alegerea ulterioară a
Arhiepiscopului Rostislav drept Mitropolit, care a avut loc în Sinodul
Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia pe 11 ianuarie 2014 în
Prešov. Toate acestea au condus la o schismă de facto în Biserică ce s-a
împrăștiat în principal în eparhia Olomuc-Brno și, într-un grad mai mic, în
eparhia de Praga.
Într-un final,
Patriarhia de Constantinopol a pus sub semnul întrebării poziția canonică a
Bisericii noastre Locale, nerecunoscând în aprilie alegerea Mitropolitului
Rostislav.
Mesajul oficial al Patriarhiei
de Constantinopol:
Cu privire la Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, Patriarhia Ecumenică a ajuns la o înțelegere astăzi și declară următoarele:
I. Alegerea noului Întâistătător al Bisericii, ca urmare a vacantării Scaunului de Arhiepiscopul Hristofor, a avut loc fără recunoașterea Patriarhiei Ecumenice și a altor Biserici Ortodoxe din cauza recunoașterii unor acțiuni necanonice în ținerea acestei alegeri.
II. Din acest motiv, orice acțiune succesivă susținută de această Biserică, pornind de la ultima alegere a ierarhiei acestei Biserici, este necanonică și nerecunoscută de Patriarhia Ecumenică.
III. Patriarhia Ecumenică, fiind Biserica Mamă a acestei Biserici, este gata să contribuie la rezolvarea situației triste care a apărut acolo și invită toate părțile prezente să continue aceste negocieri cu Biserica Mamă pentru a găsi o rezolvare potrivită și pentru a preveni orice acțiuni care ar putea complica mai departe situația prezentă mai degrabă regretabilă din această Biserică.
Patriarhia Ecumenică, 1 aprilie 2014
Înregistrată de șeful Secretariatului Sfântului Sinod
Patriarhul Bartolomeu
chiar a trimis personal o scrisoare Ministrului Culturii din Republica Cehă
pentru a împiedica statul să-l recunoască pe Arhiepiscopul Ioachim de Praga,
desemnat de Sfântul Sinod. În final, Ministerul nu l-a recunoscut pe Vlădica
Ioachim, provocând prin aceasta probleme imense în Biserică.
Consulatul General al
Republicii Cehe din Istanbul, nr. de înregistrare 336/2014
Ministerul Culturii
CR, nr. de înregistrare 24399/2014
Excelenței Sale
Daniel German, Ministrul Culturii din Republica Cehă
Excelența Voastră,
Cu un sentiment de adâncă tristețe și de mare îngrijorare, Vă adresăm acest mesaj patriarhal și am dori să vă informăm confidențial despre situația tristă în care Biserica noastră fiică, Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, se găsește, prin care este amenințată canonicitatea Ortodoxiei din ținutul Vostru și frica teribilă de schismă a devenit o realitate palpabilă.
…
Drept aceea, noi, ca membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, am emis comunicatul atașat din 1 aprilie 2014, care spune că Primul Tron al Bisericii Ortodoxe, care este și Biserica Bisericii Locale de aici, împreună cu zece alte Biserici Ortodoxe autocefale canonice, în afară de Patriarhiile Moscovei și Antiohiei și Biserica Ortodoxă a Poloniei, nu recunoaște pe „Întâistătătorul” nou ales din cauza acțiunilor necanonice din timpul alegerii sale. Drept aceea, nu recunoaștem acțiunile pe care Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia le numește „canonice”. Am dori să remarcăm faptul că „Întâistătătorul” zisei Biserici nu a fost invitat la Sinaxa capilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lui martie. Excluderea sa din Sinaxă ilustrează evident seriozitatea întregii afaceri, de vreme ce „Întâistătătorul” este prin aceasta izolat de restul lumii ortodoxe.
…
Aceste acțiuni necanonice și imorale din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, care-i guvernează astăzi treburile, au întristat profund Patriarhia Ecumenică și pe noi personal. Iresponsabilitatea, lipsa de cugetare și lipsa de prudență și moralitate bisericească în administrarea unei Biserici Locale strică unitatea întregii Biserici Ortodoxe. În ciuda faptului că provoacă durere, Patriarhia Ecumenică va considera necanonice viitoarele acțiuni ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia până la găsirea unei rezolvări canonice. Credem că organismele civile ale țării Voastre vor luat în considerare această situație când va luat decizii cu privire la recunoașterea organismelor bisericești de către stat.
Schisma din Biserica Ceho-Slovacă
(care a fost cauzată în mare parte de acțiunile Patriarhiei de Constantinopol)
au dat acelei Patriarhii prilejul de a acționa ca un judecător între cele două
părți. A avut loc un număr de negocieri de-a lungul timpului, la care
Patriarhul Bartolomeu și ierarhii săi au acționat, în principiu, ca judecători.
Este o evidență faptul că partida reprezentată de Mitropolitul Rostislav, inclusiv
majoritatea Bisericii noastre Locale, nu a fost niciodată de acord cu această
ambiție a Constantinopolului; în orice caz, a luat parte la negocieri, depunând
toate eforturile pentru a atinge un armistițiu și unificare și pentru a apăra
autocefalia noastră printr-o poziție clară.
Primele negocieri s-au
ținut la 1 martie 2014 în Constantinopol, fără rezultat. Unele modificări au
apărut în perioada următoare printre care cea mai importantă a fost excluderea
Vlădicăi Ioachim din Scaunul de Praga, cu alegerea ulterioară a Starețului
Mihail (Dandar) în acest scaun. A fost recunoscut de stat. Oricum, aceasta nu a
rezolvat problema schismei bisericești din Biserica noastră Locală.
Relația cu
Constantinopolul s-a deteriorat chiar mai tare după ce au intrat în posesia
unor înregistrări în secret ale unor declarații neprotocolare ale
Mitropolitului Rostislav, aruncate în înfierbântarea indignării la o întâlnire
neoficială, pe seama Patriarhiei de Constantinopol. Pe 25 august 2015
Patriarhul Bartolomeu a trimis o scrisoare „către Secretariatul Central al
Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia” (nr. de protocol
836), în care, printre altele, scrie:
De aceea vă aduc în atenție astăzi evenimentele menționate mai sus, despre care au fost informate și Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, că Patriarhia Ecumenică nu mai poate arăta milostivire (iconomie) bisericească în rezolvarea chestiunilor care s-au adunat în Biserica Ținuturilor Cehe și Slovaciei, cu privire la alegerea Întâistătătorului ei. Drept aceea, cerem urgent ca Sfântul Sinod să convoace o întrunire a clericilor și laicilor Bisericii Ortodoxe autocefale unite din Ținuturile Cehe și Slovacia, conștientă de distrugerea spre care o îndreaptă cârmaciul Bisericii lor Locale, astfel încât să reconsidere în general problema în lumina anulării (terminării validității) alegerii – fără succes, necanonice și nerecunoscute de întreaga lume ortodoxă – a Mitropolitului Rostislav menționat mai sus în postul de Întâistătător al acestei Biserici și să treacă la alegerea unui nou Întâistătător în conformitate cu decretele Tomosului Patriarhal din 1998 și cu statutul existent al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia. (Nota autorului: Deși documentul vorbește despre „Mitropolitul” Rostislav, potrivit terminologiei grecești, are în minte titlul de Episcop de Prešov, în orice caz, nu de cap al întregii Biserici Locale).
Se părea că orice cale
spre un armistițiu era blocată, după cum scria Patriarhul Bartolomeu în
scrisoarea sa. În orice caz, în această perioadă au atins apogeul discuțiile
inter-bisericești din ajunul Marelui Sinod Pan-Ortodox din Creta.
Neparticiparea uneia din Bisericile Locale la discuții ar fi putut complica
pregătirea lui. Biserica Ortodoxă Rusă a adoptat o poziție clară în vremea
aceea, că Sinodul nu putea să fie ținut fără participarea vreuneia din
Bisericile Ortodoxe Locale. În final, Constantinopolul a decis să dea un pas
înapoi cumva de la declarațiile sale radicale și a promis să aplaneze pașnic
chestiunea.
În această privință,
următoarea întâlnire a ambelor părți a fost ținută în Constantinopol pe 12
ianuarie 2016, unde au ajuns în sfârșit la o înțelegere, care este compromisul
actual, dar în perspectiva viitorului ar putea fi o victorie a Patriarhiei de
Constantinopol. Protocolul negocierilor este dat mai jos (accentuarea
autorului):
Practikon (Protocolul
întâlnirii)
Pe 12 ianuarie 2016, la Patriarhie, sub președinția IPS Mitropolit Ioan de Pergam și cu participarea IPS Mitropolit Maxim de Silivria și a Arhimandritului Bartolomeu (Samaras), Secretarul General al Sfântului Sinod, s-a ținut o întâlnire a comisiei speciale, care s-a întâlnit separat cu fiecare parte separat la instrucțiunile Sinodului și apoi cu cele două delegații autorizate ale părților aflate în conflict ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, conduse de IPS Arhiepiscop Mihail de Praga[2], reprezentantul IPS Arhiepiscop Simeon de Olomuc-Brno, și IPS Arhiepiscop Gheorghe de Košice-Mihalovce, reprezentantul IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov. Scopul întâlnirii a fost de a găsi o soluție la problemele care necăjesc această Biserică în recunoașterea alegerii anterioare a IPS Rostislav ca Mitropolit al ei, care, pentru motive canonice bine cunoscute, nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe, precum și de prima din părțile conflictuale menționate mai sus, care a informat Patriarhia Ecumenică despre ea.
După un schimb de opinii între membrii Comisiei Patriarhale și delegațiile menționate mai sus, s-a decis că, pe baza iconomiei, recunoașterea alegerii IPS Rostislav de Prešov ca Întâistătător al acestei Biserici este posibilă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
1. IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov va cere public iertare pentru remarcile indecente și insultătoare făcute la adresa Patriarhiei Ecumenice – Biserica mamă a Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, de la care a primit credința creștină și față de persoana onorabilă a Patriarhului Ecumenic și față de Bisericile Ortodoxe vorbitoare de limba greacă.
2.Ambele părți aflate în conflict ale Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia consideră că doar Tomosul Patriarhal și Sinodal emis în 1998 de Patriarhia Ecumenică este valid cu privire la declararea și binecuvântarea autocefaliei acestei Biserici (nr. de protocol 1058, 27 august 1998).
3.Va fi creată comisie comună a delegațiilor Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia (cu participarea reprezentanților ambelor părți separate de până acum), a cărei sarcină va fi să adapteze articolele Statutului în conformitate cu prevederile Tomosului Patriarhal și Sinodal menționat mai sus, emis în 1998, și să impementeze în Statut Tomosul, documentul fondator al Bisericii autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia, și să revizuiască în general Statutul pe baza sfintelor canoane, cu scopul de a asigura unitatea și o viață normală ecleziastică în această Biserică.
4. IPS Mitropolit Simeon de Olomuc-Brno va fi recunoscut legal drept Mitropolitul canonic al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, exercitându-și liber toate drepturile în eparhia sa și în Sfântul Sinod al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, care decurg din sfintele canoane și din Statutul acestei Biserici.
5. Pe baza iconomiei, prin crearea unui precedent canonic, Ieromonahul Mihail (Dandar) și Arhimandritul Isaia (Slaninka) vor fi recunoscuți drept ierarhi canonici, primul ca Arhiepiscop de Praga și ultimul ca Episcop Vicar pentru Mitropolitul de Olomuc-Brno, cu titlul de Episcop de Šumperk.
6. Ambele grupări își asumă datoria în fața lui Dumnezeu și a Bisericii mamă să respecte și să urmeze cele declarate mai sus fără abatere, să respecte poziția și slujirea în Biserică a tuturor clericilor și monahilor ce aparțin ambelor părți menționate anterior, fără să facă pași care ar putea încălca mai departe unitatea Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia și să restabilească clerul și monahii concediați în perioada conflictului de pe pozițiile anterioare.
Mulțumită acestui
compromis, Constantinopolul a recunoscut pe Mitropolitul Rostislav ca
Întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia și a fost în
stare să ia parte imediat la întâlnirea din ajunul Sinaxei care, la invitația
Patriarhului Bartolomeu, a avut loc în Elveția, la Chambésy, pe 21-28 ianuarie
2016. O delegație din partea Bisericii noastre Locale a luat parte ulterior la
Sinodul Pan-Ortodox din Creta.
Datorită acesteia, a
fost posibilă calmarea schismei în Biserica noastră, deși o neînțelegere
continuă încă și în eparhia de Olomuc-Brno există preoți care au fost alungați
din slujirea lor pentru loialitatea față de Sfântul Sinod, care, contrar
înțelegerilor, nu au fost primiți înapoi în slujirea lor. Același lucru este
valabil pentru obștea de surori a Mănăstirii din Vilémov.
Principalul lucru pe
care a reușit să-l câștige Constantinopolul a fost înțelegerea asupra
armonizării prevederilor din Tomosul din 1998 cu Statutul Bisericii Ortodoxe
din Ținuturile Cehe și Slovacia. Proiectul de a încorpora Tomosul a fost
aprobat la întâlnirea comună din Constantinopol din 14 aprilie 2016. Acum, în
spiritul Tomosului, Biserica noastră autocefală este obligată să ceară punctul
de vedere al Constantinopolului pe o serie de chestiuni, procesele asupra
episcopilor trebuie să se deruleze cu participarea ierarhilor
Constantinopolului și episcopii pot face apel la Constantinopol. Unele
prevederi asigură posibilitatea, în situația unei probleme în Biserica Locală,
ca Patriarhia Ecumenică să intervină activ în viața Bisericii Locale.
Autocefalia Bisericii noastre a devenit în mare parte doar o iluzie. Doar
Consiliul întregii Biserici Ceho-Slovace, condus de Sfântul Sinod poate aproba
amendamentele la Statut, dar Consiliul nici măcar nu s-a întrunit de atunci și
nici nu sunt planuri să fie convocat. Din 2016, foarte puțin s-a făcut cu
privire la armonizarea dintre Tomos și Statut.
În concluzie, cu
permisiunea dumneavoastră, îmi permit să recapitulez rezultatele, care nu
pretind să fie obiective.
În primul rând, în 1998,
Patriarhia de Constantinopol a profitat de situația când Biserica Ortodoxă din
Ținuturile Cehe și Slovacia a venit la ea cu smerenie și dragoste, sperând să
rezolve dezacordul ei canonic și a cerut recunoașterea
autocefaliei ei. Patriarhia i-a dat un Tomos care, oricum, sub acoperirea
independenței, a urma să conducă la subjugarea Bisericii noastre Locale față de
Constantinopol. Cred și sper că Patriarhia de Constantinopol a fost condusă
atunci doar de grija și protecția tinerei și relativ micii Biserici din fosta
Cehoslovacie. Biserica noastră nu a aprobat acest Tomos și nu l-a pus în acord
cu Statutul deoarece știa foarte bine că ar însemna pierderea independenței și
negarea tradiției ei existente, creată de Sfântul Nou Mucenic Gorazd.
Într-un moment de
confuzie după demiterea Mitropolitului Hristofor în 2013, Constantinopolul a
avut prilejul să introducă prevederile Tomosului său în Statutul Bisericii
noastre Locale prin care dobândea controlul asupra ei. Și, chiar dacă în acest
caz era condusă de intenții bune, apoi totul s-a întâmplat într-un sens cu
totul opus. Dezbinarea Bisericii noastre Locale a intervenit când într-adevăr dușmanii omului vor fi casnicii lui (Mt.
10:36). Biserica noastră va purta consecințele acestei schisme multe decenii.
Dacă Patriarhiei de Constantinopol i-a păsat cu adevărat de Biserica noastră
Locală cu intenții bune, atunci în acest timp eforturile ei au dat greș. Dacă a
căutat altceva, ceea ce este foarte posibil, atunci a reușit cu prețul prăbușirii
uneia dintre Bisericile Locale. Fie să întregească fiecare tabloul pentru sine însuși
cu ajutorul lui Dumnezeu cum a fost în realitate.
Dacă au rănit pe cineva cuvintele
mele, îmi cer iertare dinainte. Îmi păstrez respectul pentru orice persoană și creștin
ortodox și, mai presus de toate, față de cinstiții episcopi care poartă sarcina
slujirii pastorale încredințată lor de Domnul Iisus Hristos.
Doctor în Teologie, Jakub Jiří Jukl Membru al Sinodului Eparhial din Praga Tradus în engleză de Jesse Dominick, apoi în românește de Ierom. Lavrentie Carp
„Biserica Ortodoxă Rusă, în persoana Patriarhului
Alexei al Moscovei și a toată Rusia și întregul Sfânt Sinod al Episcopilor, pe
considerentul petiției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia,
acordă acestei Biserici, care a fost până acum Exarhat al Patriarhiei Moscovei,
autocefalie.
Cu o singură inimă, Biserica Ortodoxă Rusă se
roagă Păstorului ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, să acorde binecuvântarea
Sa dumnezeiască surorii mai tinere în familia Bisericilor Ortodoxe autocefale,
Biserica Cehoslovaciei, și să o încununeze cu slavă veșnică.
ALEXEI, PATRIARH AL MOSCOVEI ȘI A TOATĂ RUSIA
11.23.1951” – Trad.
[2] Aici și mai departe traducem titlurile
potrivit obiceiului cehoslovac, care diferă de originalul grec deoarece în
Grecia capul unei Biserici Locale este „Arhiepiscopul” și episcopul conducător
al fiecărei localități este un „Mitropolit”.
Petiția „Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română” a fost prezentată în lectură publică la 1 mai 2019, în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, fiind una dintre cele mai serioase luări de poziție din partea pliromei ortodoxe în fața evenimentului ecumenist desfășurat sub sloganul prozelitist „Să mergem împreună!”. Petiția, semnată de aproximativ 300 de participanți la acea întâlnire, a fost depusă, alături de celelalte documente ale sinaxei, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și la cabinetele tuturor episcopilor membri ai sinodului BOR. Ne așteptăm ca episcopii Bisericii noastre să adopte cel puțin comportamentul pe care l-au avut omologii din sudul Dunării, din Biserica Ortodoxă Bulgară.
Am luat notă cu deosebită îngrijorare de comunicatul Patriarhiei Române prilejuit de anunțul venirii papei Francisc în țara noastră, prin care purtătorul de cuvânt își exprima bucuria prilejuită de această vizită și făcea afirmații care plasează Biserica noastră într-o poziție de ecumenism militant: Iată textul comunicatului:
Ne bucurăm că vizita a fost confirmată şi în virtutea vechilor şi bunelor relaţii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, relaţii întărite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1999 şi reînnoite acum prin apropiata vizită a Papei Francisc. Acesta va fi primit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul unei întâlniri al cărei program urmează să fie anunţat. Bunele relaţii dintre cele două Biserici au fost şi sunt manifestate inclusiv prin ospitalitatea de care se bucură comunităţile de români din multe ţări, mai ales din Italia, unde multe dintre parohiile româneşti îşi oficiază slujbele religioase în biserici puse la dispoziţie de comunitatea catolică locală…[1]
Comunicatul Patriarhiei Române vorbește despre „Biserica Romano-Catolică” și despre „bunele relații dintre cele două Biserici”, de parcă „Biserica Romano-Catolică” ar fi o Biserică locală a lumii ortodoxe, cu care Biserica Ortodoxă Română întreține relații frățești, când, în realitate, ceea ce comunicatul numește „Biserica Romano-Catolică” și „Biserică” este o erezie care s-a separat de Biserica Ortodoxă în urmă cu o mie de ani, din pricina unor grave greșeli dogmatice: Filioque, pretențiile de primat asupra întregii Biserici ale papei de la Roma, folosirea azimelor la liturghie etc.
De la momentul separării de Ortodoxie, papismul și-a continuat căderea, dezvoltând alte învățături eretice precum: purgatoriul, indulgențele, pretenția papei de a fi vicarius Filii Dei, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, „Imaculata Concepțiune” și altele, culminând cu căderea cea mai gravă, pe care Sfântul Iustin Popovici o numește „a treia cădere a omului”, după cea a lui Adam și Iuda, „reînvierea păgânismului și idolatriei” și „răzvrătire contra lui Dumnezeu”[2] – principiul infailibilității papale, prin care, același sfânt sârb spune că Dumnezeu a fost înlocuit în „Biserica Romano-Catolică” cu un om, căruia i s-au atribuit calitățile divinității.
Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate considera „Biserica Romano-Catolică” egala sa, cu atât mai puțin superioara sa, și nu o poate trata ca o parte a Bisericii lui Hristos.
Afirmațiile purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române vin în contextul în care, în urmă cu trei ani, Patriarhia a făcut eforturi uriașe pentru a convinge populația ortodoxă de faptul că sinodul din Creta, la care tocmai participase, nu a acceptat în niciun fel caracterul eclesiologic al ereziilor și schismelor de inspirație creștină.
Pentru că zeci de preoți din toată Patriarhia s-au opus documentelor semnate în Creta, aceștia au fost caterisiți, prigoniți cumplit, batjocoriți, considerați „schismatici”, pentru ca acum să aflăm de la cea mai înaltă autoritate a Patriarhiei că papismul este „Biserică” și că Biserica Ortodoxă Română are „vechi și bune relații” cu această erezie antropolatră, pe care toată apologetica patristică a mileniului al II-lea creștin o respinge.
Unul dintre motivele invocate ale acestei prietenii cu papismul este cel al „ospitalității” de care au dat dovadă catolicii în Occident, unde i-au primit pe ortodocși să slujească în lăcașele lor de cult.
Argumentul este folosit de foarte mulți apărători ai minciunosinodului din Creta, care spun că acceptarea „denumirii istorice de biserici” este o formă de recunoștință față de „ospitalitatea” dovedită de către papiști în Occident.
O simplă analiză ne demonstrează că această „ospitalitate” invocată insistent a fost extrem de scump plătită de către ortodocși. Catolicii au oferit zidurile unor lăcașe pe care ei nu mai sunt în stare să le umple cu propriii credincioși, deoarece aceștia au priceput că acolo nu mai lucrează de mult Harul dumnezeiesc și le-au părăsit, preferând sectele, ateismul, consumerismul, masoneria, „meditația” extrem-orientală sau orice altă rătăcire teologică apărută în ultimele secole în acel spațiu odinioară creștin.
În schimb, ortodocșii le fac „ospitalierilor” „frați” din „Biserica-soră” concesii dogmatice grave: acceptarea denumirii de „biserică”, acceptarea primatului papal (documentele de la Ravenna și Chieti), primirea papei de la Roma ca și când ar fi un episcop ortodox, acceptarea ca el să conducă pelerinaje prin vetre ale Ortodoxiei etc.
În fața unui asemenea aranjament extrem de păgubos pentru sufletele ortodocșilor români, ne reamintim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care spune: „să stai departe de comuniunea cu ereticii, căci, să știi, în aceste privințe nepăsarea nimicește libertatea de vorbire pe care trebuie să o avem în Hristos”[3].
Sfântul Vasile, al cărui tron de Cezareea Capadociei este ocupat în calitate de locțiitor de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, avertiza că nepăsarea față de comuniunea cu ereticii predispune tocmai către „ospitalitatea” pe care o propun catolicii, care, la un moment dat, se cere recompensată, iar cei ce au primit-o își pierd libertatea de vorbire pe care le-o dă rostirea adevărului în Hristos și încep să dea din colț în colț și să creeze scuze inacceptabile pentru comportamentul lor neortodox.
Din același motiv sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe interzic slujirea în lăcașurile eretice: can. 45, 64 ap., 6, 9, 33, 37 Laod., 9 Tim. Alex. Astfel, „ospitalitatea” catolică s-a manifestat în primul rând ca o invitație la încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe de către preoții și credincioșii care au acceptat-o.
Odată călcată porunca Sfinților Părinți, „ospitalitatea” a continuat cu ștergerea conștiinței dogmatice a credincioșilor ortodocși, aceștia fiind învățați să aprecieze „valorile” papismului și dezvoltând, în locul acriviei cu care au plecat de acasă, din satele lor ortodoxe, o (in)conștii(e)nță a „unității în diversitate”.
„Ospitalitatea” papistașă și-a atins scopul la Creta, unde erezia a fost recunoscută „biserică”, și, în teren, în atitudini ale unor ierarhi români, precum ÎPS Serafim Joantă, care a ajuns să sărute mâna[4] celui care se pregătește să viziteze teritoriul canonic al Bisericii noastre, pe care, prin gestul său, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania îl recunoaște nu doar ca pe un episcop ortodox, ci ca pe un superior ierarhic.
Iată-ne astfel, printr-o politică bine calculată a pașilor mărunți, având „ospitalitatea” și „ecumenismul lucid” drept nave-amiral, în plină uniație, de data aceasta fără edictele împăraților habsburgi, fără tunurile generalului Bukov, fără temnița Kunfstein, unde martirii ardeleni au apărat cu viața Ortodoxia transilvană.
Sufletele ortodocșilor români alungați din țara lor de un regim politic antinațional au fost cumpărate pe nimic, iar acum „cumpărătorul” vine în țara de proveniență a lor să vadă dacă nu cumva ar putea încheia o tranzacție prin care să poată achiziționa, în regim de vrac, toate sufletele ortodoxe care s-au încăpățânat să nu își caute „fericirea” în „pământul făgăduinței” Occidentului apostat și au rămas să continue acest popor prin istorie, și, dacă se poată, să ia în stăpânire canonică și pământul sfânt al Ortodoxiei românești, în care își au rădăcina aceste suflete, la un preț la fel de modic: o vizită la catedrala mântuirii neamului, o vizită la Președinția României, o plimbare cu papamobilul prin inima Ortodoxiei Românești, capitala noastră culturală, Iașul nostru, al tuturor românilor, nu doar al primarului de acolo, însoțit de vreo 200.000 de pelerini catolici care „să arate lumii întregi că papa este la Iași”, o „beatificare” la Blaj…
Cu riscul de a fi acuzați din nou de contrazicere a poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe Române suntem datori să respingem astfel de „ospitalitate”, întemeiată pe doctrina eretică a Conciliului II Vatican a „Bisericilor nedepline”, care spune că locul în care se află Biserica lui Hristos este „Biserica Romei”, dar că în afara ei se află alți creștini, care au taine valide, lucrare a Harului mântuitoare, dar nu sunt deplini creștini, pentru că nu sunt în uniune deplină cu papa, acesta din urmă fiind „motivul” și chiar „locul” însuși în care cred catolicii că se află Biserica deplină. Deplângem faptul că acestei erezii cumplite i-au căzut victime chiar și teologi de geniu din spațiul ortodox.
Conștiința dogmatică ne obligă să refuzăm „ospitalitatea” „Bisericilor nedepline”, prin care frații noștri ortodocși din Occident sunt „împliniți” printr-o anumită formă de comuniune cu papa Romei, „gazda” care oferă „ospitalitatea”, iar acum suntem așteptați „să ne împlinim” și noi, ceilalți, din patrie, măcar și prin nepăsarea față de această vizită a papei în România, despre care am văzut că Sfântul Vasile ne spune că, odată manifestată, ne ia libertatea de a vorbi în Adevărul care este Hristos.
Aceeași „ospitalitate” se pare că animă și alte acțiuni ale Patriarhiei, despre care aflăm de data aceasta din presa laică, neconfirmate încă oficial de aceasta. Se spune (în presă) că „cei doi conducători ai Bisericilor Ortodoxă Română și Catolică vor rosti o rugăciune comună în Catedrala Neamului, momentul fiind deschis publicului”[5], că „clopotele catedralei mântuirii neamului vor fi trase pentru prima dată cu ocazia venirii papei Francisc”[6], că aceste clopote vor duce vestea intrării papei eretic în catedrala care se presupune că este a „mântuirii neamului” pe o distanță de 15 km.
Dacă se confirmă acest program, vom asista la o rugăciune în comun cu ereticii, interzisă sub pedeapsa caterisirii clericilor și afurisirii mirenilor de către canoanele 45 și 46 apostolice și alte canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și la o primire a papei ca un episcop ortodox într-o catedrală simbol național al Ortodoxiei. Să nu fie!
Programul acestei vizite include un pelerinaj catolic în inima Ortodoxiei moldave, la Iași, unde 200.000 de catolici se vor revărsa pe străzile orașului, într-o manifestare despre care organizatorii catolici ne spun că „…să vedem… câţi vor dori să participe la întâlnirea cu Sfântul Părinte, …care să nu presupună doar prezenţa catolicilor, ci şi a ortodocşilor şi a persoanelor de alte confesiuni care doresc să asiste”[7].
Am adresat o scrisoare Înaltpreasfințitului Teofan al Moldovei și Bucovinei, în care îl rugam să ne spună ce are de gând să facă mitropolia în fața acestui act prozelitist de o amploare nemaivăzută în România modernă. Până în acest moment, Mitropolia Moldovei nu ne-a dat nici un răspuns și nici nu pare a avea vreun plan misionar pentru credincioșii săi cu privire la poziția corectă față de această manifestare.
În tot acest timp, în care impresia este că Biserica Ortodoxă Română nu are niciun fel de prezență în orașul moldav, poporul, lăsat de izbeliște și orbit de propaganda sufocantă a mass-media, care prezintă venirea papei ca pe un eveniment epocal, a uitat că orașul lor și Moldova noastră se află sub patronajul sfintei noastre Cuvioase Maicii Parascheva, cea care l-a salvat și ne-a salvat de nenumărate ori, și se organizează să îl primească pe papa, nefăcând, ca urmare a decenii de „relații vechi și bune cu Biserica Romano-Catolică” nicio distincție de ordin teologic între sfințenie și erezie.
Aflăm de asemenea din presă că după ce va fi primit ca episcop ortodox la București, după ce va conduce un pelerinaj catolic la Iași, la Blaj papa va „beatifica” șapte „episcopi” greco-catolici, ajunși „sfinți” pentru că „refuzul episcopilor greco-catolici de a trece la Biserica Ortodoxă s-a soldat cu persecuţii şi, în cazul unora dintre ei, moartea în temniţele comuniste”[8].
În fața acestei informații, nu putem să nu ne crucim și să ne întrebăm:Poate exista umilință mai mare pentru Biserica noastră Ortodoxă, aflată pe aceste meleaguri de pe vremea apostolilor, decât să asistăm la premierea unor „episcopi” pentru că au refuzat să devină membri ai Bisericii Ortodoxe?
În ce cheie ar trebui să înțelegem noi, ortodocșii, această „beatificare” a celor care au părăsit Biserica Ortodoxă în secolul al XVIII-lea, primind „ospitalitatea” papisto-cezaro-crăiască a habsburgilor, pentru care au plătit cu locurile lor în Împărăția Cerurilor?
Cum să înțelegem sloganul ecumenist al vizitei „Să mergem împreună!”, adresat de papa Francisc catolicilor și „oamenilor de bunăvoință”[9] (adică ortodocșilor cu conștiința dogmatică ștearsă de propaganda ecumenistă), când la Blaj vor fi premiați cei care au preferat să moară decât să revină la Biserica Ortodoxă, de unde au fost scoși prin viclenie, amenințare și exterminare cu câteva generații înainte?
Și, nu în ultimul rând, cum credeți că vor reacționa ortodocșii români când vor vedea „beatificarea” de la Blaj și își vor aminti că adevărații sfinți pe care i-au dat închisorile comuniste, cei crescuți în Biserica Ortodoxă a neamului, pe jertfa cărora este clădită continuitatea în istorie a Bisericii noastre, sunt batjocoriți de ierarhie, care i-a folosit în 2017 pentru a-și ascunde greșeala cumplită din Creta, refuzând ulterior să facă vreun demers pentru canonizarea lor, de frica organizațiilor neomarxiste ale „corectitudinii politice”?
Este, desigur, dreptul credincioșilor cultului catolic să facă orice gest liturgic conform credinței lor, însă Sinodul Bisericii noastre are datoria de a informa poporul ortodox, pentru risipirea confuziei teologice în care acesta trăiește și gândește viața sa bisericească și raportarea față de cei din afara Bisericii, că, potrivit tradiției și teologiei Bisericii Ortodoxe din veacuri, la Blaj nu se va produce o canonizare reală a unor sfinți reali, pentru că Sfintele Canoane (9, 34 Laodiceea) ne spun că „martirii” ereticilor nu sunt sfinți, chiar dacă au trăit în cucernicie și au murit pentru credința lor.
„Episcopii” greco-catolici au murit pentru credința în statutul papei de „locțiitor al lui Hristos pe pâmânt” și „infailibil”. Pentru acest motiv i-a persecutat regimul comunist, pentru „credința lor catolică”, în mijlocul căreia se află papa, care, pentru catolici, „ține locul lui Hristos pe pământ”.
De ce ar fi trecuți în rândul sfinților pentru acest lucru? În mod ironic, singura șansă a acestor prelați de a vedea sfințenia ar fi fost revenirea la Biserica Ortodoxă și, eventual, suferința în închisori pentru Hristos, alături de ortodocșii care au fost persecutați pentru că nu s-au lepădat de Acesta.
Sinodul BOR are datoria să spună acest adevăr inconturnabil în primul rând poporului ortodox, apoi lumii întregi, chiar și celor ce aparțin de cultul catolic și cărora, din dragoste reală creștină, motivată și ancorată în Adevărul Hristos, trebuie să li se spună care este realitatea, prin această luare de poziție nedorindu-se jignirea compatrioților care aparțin cultului catolic, ci informarea lor corectă teologic, pentru ca la Judecata de Apoi să nu ne fie amarnici acuzatori pentru că am știut și nu le-am spus.
Sinodul BOR, din păcate, nu a luat nicio atitudine față de această manifestare de la Blaj, care dorește un fel de consfințire a triumfului simbolic al greco-catolicismului în fața Ortodoxiei și cimentează mesajul „mai bine murim în erezie decât să revenim în comuniune cu Biserica adevărată”.
Cel mai plauzibil motiv pentru această nepăsare este că, urmare a nefastului ecumenism, conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au pierdut cu totul dimensiunea adevăratei sfințenii și granița pe care sinodul de la Laodiceea o trasează între aceasta și aspirația deșartă spre ea, golită de semnificație datorită poziționării celor care suferă „martirajul” în afara Bisericii, unde, contrar celor afirmate de corifeii Conciliului II Vatican și ai Declarației de la Toronto nu există mântuire, așa cum știm de la Sfântul Ciprian de Cartagina de mai bine de 1800 de ani.
Într-un articol de prezentare a „calendarului ecumenic ortodox-romano-catolic pe anul 2006”, publicat pe siteul patriarhal Basilica[10], se scrie: „În ce constă noutatea atât de firească a acestui calendar? În fiecare zi calendaristică sunt trecuți atât sfinții romano-catolici, cât și cei ortodocși, la fel sărbătorile, cu denumirile și semnificația lor, care nu coincid totdeauna”.
Cum să fie informat poporul ortodox că „sfinții” romano-catolici nu sunt cu adevărat sfinți, când ei sunt recunoscuți ca egali ai sfinților reali, ortodocși, și sunt numiți astfel chiar de către siteul Patriarhiei, care elogiază această manifestare ecumenistă desfășurată în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, despre care putem spune că este una cu desăvârșire catolică, din pricina angajamentului ecumenist al întâistătătorului său?
Cum să facă distincție credinciosul ortodox între adevăr și aparența acestuia, când i se spune de la același nivel patriarhal că sărbătorile papistașe și cele ortodoxe „dincolo de sonoritatea fonetică diferită, au aceeași semnificație teologică”? În „calendarul ortodox-catolic” pe 2019, editat în același loc, vedem puse alături „sărbătoarea” papistașă „Neprihănita zămislire” și sărbătoarea ortodoxă „Zămislirea Sfintei Fecioare Maria”, adică erezia alături de adevărul de credință. Cum să înțeleagă credinciosul ortodox distincțiile, când acest „calendar” este promovat de către conducerea centrală a Bisericii?
Cum să înțeleagă credinciosul distincțiile necesare între adevărul de credință și erezie, când cugetarea „părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX” este alternată cu „citate tulburătoare din Maica Tereza”?
Cum să priceapă arta bisericească ortodoxă, când, în acel „calendar” promovat de siteul patriarhal, „În cel mai frumos spirit ecumenic, fiecare lună este însoțită de o imagine semnificativă, într-o succesiune care alternează icoane bizantine cu reprezentări picturale romano-catolice și lăcașe de cult ortodoxe”, iar autorul articolului numește această amestecare nepermisă de către sfintele canoane a sacrului cu profanul în arta bisericească „sugestie puternică a unității credinței în același Dumnezeu”?
Dacă acest calendar ecumenist reprezintă, așa cum spune siteul Basilica, „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică, o invitație practică la unitatea creștinilor de pretutindeni”, oare credincioșii ortodocși nu ar putea fi tentați să creadă, în cazul în care Patriarhia nu le explică cum trebuie, că și vizita papei în general și momentele de îngenunchere a Bisericii noastre în special reprezintă tot „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică”?
La începutul lunii aprilie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a decis că, cu ocazia viitoarei vizite a papei în Bulgaria, nu poate fi vorba despre vreo formă de rugăciune sau slujire în comun cu papa Francisc, deoarece aceasta este strict interzisă de către sfintele canoane. Sinodul a interzis și corului patriarhal să cânte papei, chiar și diaconilor care fac traduceri să se pună la dispoziția acestuia[11].
Într-o declarație remisă nunțiului papal din Bulgaria, Sinodul BOB spune: „Nu se dă binecuvântare clericilor Bisericii Ortodoxe Bulgare-Patriarhia Bulgariei, să participe la nici un eveniment inclus în programul vizitei Papei Francisc în Bulgaria”.
Din toate motivele menționate, respectuos Vă solicităm să vă poziționați față de vizita papei Francisc conform sfintelor canoane și să refuzați orice formă de colaborare liturgică cu acesta; să protestați măcar formal față de evenimentul de la Blaj; să informați poporul ortodox cu privire la adevărul despre romano-catolicism și Ortodoxie și să nu acordați binecuvântarea credincioșilor ortodocși de a participa la evenimentele organizate, în disprețul legii cultelor, care interzice favorizarea unuia dintre cultele oficial recunoscute, de către autoritățile centrale și locale ale României în cele patru centre, unde papa va fi primit.
În felul acesta, poporul ortodox și papa însuși vor înțelege că pe aceste pământuri continuă să existe Biserica adevărată a lui Hristos, care face, astfel, un pas important pe calea vindecării de erezia cumplită a ecumenismului.
Cu deosebit respect,
1 mai 2019
Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
