Deși au existat în istoria Bisericii nouă (9) Sinoade care își merită statutul de Ecumenice, doar 7 dintre ele sunt recunoscute ca atare, ultimele două, din vremea Sf. Fotie și a Sf. Grigorie Palama, fiind privite ca având o importanță mai mică. Dacă ar fi să-l considerăm ultimul pe cel de-al șaptelea Sinod, cel din Niceea (787), care a condamnat pe iconoclaști și a dogmatizat închinarea icoanelor, în primele sale ședințe au avut loc dezbateri importante referitoare la modul primirii ereticilor, cu referințe la situații anterioare. Concluzii foarte importante pot fi trase din aceste discuții cu privire la statutul ereticilor și al slujbelor săvârșite de ei.
Procesele verbale ale Sinodului au fost traduse de Diacon Ioan I. Ică jr. în cartea Canonul Ortodoxiei: Sinodul VII Ecumenic, vol. I: Definind dogmatic icoanele, Editura Deisis, Sibiu, 2020. Referințele principale vor fi făcute la acest volum.
Îndeosebi în Sesiunea I a Sinodului, dar și în a II-a a fost luată în discuție situația unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Trei dintre ei s-au lepădat de eroarea lor, iar alți șapte se făceau vinovați și de persecuții asupra celor drept-slăvitori prin care au împiedicat întrunirea Sinodului cu un an mai înainte, adică în 786. Toți aceștia, în urma unor cercetări amănunțite a tradiției bisericești, au fost iertați de acuzațiile aduse și și-au reluat scaunele lor episcopale. Monahii studiți, în frunte cu egumenul Sava, au insistat cel mai mult ca ei să fie primiți ca simpli credincioși și scoși din rangul clerical, însă hotărârea finală a fost să fie lăsați în treapta lor. Se pare că existau pe atunci două tabere între ortodocși, unii mai rigoriști, alții mai moderați. Dintre primii au fost studiții, care și-au continuat linia prin Sf. Teodor Studitul și urmașii săi, iar ceilalți au fost reprezentați cu intermitență pe parcursul unui secol (între 784-886) de Patriarhii Tarasie, Nichifor, Metodie și Fotie.
Punctele fierbinți care ne interesează sunt acestea:
– Patriarhul Tarasie acceptă să fie ales pe scaun cu condiția să se întrunească un Sinod Ecumenic care să cerceteze erezia iconoclastă ce domnea în Patriarhia de Constantinopol; – Episcopii iconoclaști care se pocăiesc sunt reprimiți prin renunțarea la greșeala lor dogmatică; – în urma unei cercetări ample, se ajunge la concluzia că primirea nu necesită hirotonia lor din nou; – reiese limpede ideea că nu este normal ca păstorii Bisericii să fie eretici, dar s-a înstăpânit obiceiul unei iconomii în vremuri de tulburare, când sunt acceptate succesiunea prin episcopi eretici. Limita stabilită este aceea că nu sunt primite nicidecum hirotoniile și Tainele celor condamnați sinodal sau în cazul când există episcopi ortodocși, dar sunt preferați cei rătăciți.
La Sinod au fost prezenți reprezentanți ai tuturor Bisericilor Locale, adică cele cinci Patriarhii.
Există mărturia Sf. Tarasie înainte de a fi ales Patriarh despre dezbinarea din sânul Bisericii produsă de iconoclasm: „Văd și privesc Biserica zidită pe temelia, care e stânca Hristos Dumnezeul nostru, sfâșiată acum și ruptă și pe noi grăind acum una, altă dată alta, iar pe creștinii din răsărit care au aceeași credință cu noi vorbind altfel și conglăsuind cu cei din apus, iar pe noi întristați de toți aceia și anatematizați în fiecare zi de toți” (pag. 239). Așadar iconoclasmul a produs o dezbinare în interiorul Bisericii, Constantinopolul fiind despărțit în concepții de Roma și de celelalte Patriarhii. Deci nu a cuprins toată Biserica. Disensiunea era la dimensiuni importante, fiind la mijloc și anatematizări, care nu este clar dacă reprezintă excomunicări clare sau doar învinuiri fără o rupere a comuniunii. În limba greacă anatema înseamnă și blestem, ca atunci când Apostolul Petru a început să se blesteme/anatematizeze că nu-L cunoaște pe Hristos. Cert este că toți au aceeași credință la general care îi unește, dar nu în particular, fiind dezbinați și în primejdie de ruptură definitivă.
Trei episcopi sunt primiți prin mărturisirea ortodoxă și renunțarea la dogmele iconoclaste.
În privința altor șapte, apar discuții aprofundate, cerute în special de monahii conduși de egumenul Sava al Studionului. Acești monahi caută scoaterea lor din rang, dar până la urmă nu se ajunge la această decizie.
Sunt citite mai multe scrieri cu privire la primirea ereticilor și rezultă mai multe concluzii:
1. După citirea canonului 8 al Sinodului I Ecumenic, se constată că nu este relevant pentru că nu se referă la iconoclaști, ci la eresul catarilor (pag. 248-249).
2. Deși în canonul de mai sus se spune că ereticii să fie primiți prin punerea mâinilor, aceasta nu se referă la hirotonia din nou, ci este un semn de iertare și primire a pocăinței lor.
3. După citirea canonului 2 al Sf. Atanasie către Rufin, egumenul Sava a cerut ca ereticii să fie primiți, dar nu și preoția lor. Dar hotărârea sinodală a fost să fie primiți toți acei episcopi iconoclaști pentru că nici nu au prigonit, nici nu au fost prigoniți, ci pur și simplu au crescut în acea învățătură rea.
4. La cererea egumenului Sava, s-a cercetat subiectul validității hirotoniei de la eretici. Acestea au fost găsite ca fiind valabile pentru că în trecut au fost multe situații în care au fost recunoscute astfel de hirotonii, precum a Sf. Meletie de către arieni, a lui Anatolie de către Dioscor. „Aceia care vin de la eretici trebuie primiți; dar, dacă s-a dus cineva intenționat la un eretic și a primit hirotonia, să fie neprimit.”
5. Decisivă a fost citirea epistolei 240 a Sf. Vasile către nicopolitani, în care nu acceptă pe cel ce a primit hirotonia „de la mâini profane spre desființarea credinței”.
6. În general, Biserica urmărește o mare iconomie și îngăduință, primind hirotoniile (și Tainele) ereticilor. „Dar, dacă se face o declarație sinodală și o armonie a Bisericilor pentru ortodoxie, atunci cine îndrăznește să fie hirotonit de profanii eretici va fi supus depunerii”.
Primirea înapoi a episcopilor iconoclaști este una improprie. Adică ei nu sunt primiți în Biserică din afara ei, ci în comuniune deplină din starea de acuzați și vinovați de erezie. În actele sinodale se spune: „să vină cei care anul trecut s-au opus adevărului” și să se facă anchetarea lor. Deci nu sunt tratați ca fiind în afara Bisericii, ci doar vinovați de o atitudine greșită și cercetați din postura de „episcopi învinuiți în această parte” (pag. 236) . Rătăcirea lor îi depărta de Biserică, dar încă nu i-a scos în afara ei așa cum păcatele ne rup de Hristos, iar iertarea lor la spovedanie înseamnă o unire a noastră cu Biserica de care nu ne-am despărțit definitiv.
Așadar avem în actele sinodale o cercetare minuțioasă a raportării la Tainele ereticilor, fără să se facă o deosebire, pe parcursul ei, între cei condamnați sau nu sinodal. Conștiința sinodalilor ar fi că trebuie evitați chiar și ereticii care încă nu au fost excomunicați oficial, deși se poate face o mare iconomie în această privință. Totuși linia de demarcație stabilită clar după dezbatere este condamnarea sinodală, care se referă atât la erezie/învățătură, cât mai ales nominal la persoanele eretice. În procesele verbale ale Sinodului VII se face o demarcare indubitabilă prin condamnarea nominală, adică personală a ereticilor. Dar în Sinodul din 843 de mai târziu, ereticii iconoclaști nu au mai fost primiți de Patriarhul Metodie cu tot atât de mare îngăduință pe motiv că erezia a fost deja condamnată oficial și solemn.
Îndeosebi în vremurile noastre se impune și se face o delimitare mai clară între eretici condamnați și necondamnați. În mod categoric Tainele celor dintâi sunt nevalide, dar ale celor din urmă sunt acceptabile prin iconomie și datorită presiunilor exterioare.
Desigur că se poate face o aprofundare a conceptului de eretic necondamnat. Consider personal că putem încadra în această categorie pe cei care propagă o învățătură greșită controversată și criticată serios în Biserică, deși încă necondamnată sinodal. Alte învățături minore, dar care nu au stârnit dezbateri extinse pot fi tratate cu mai multă lejeritate, deși nu sunt neglijabile.
În orice caz, delimitarea granițelor Bisericii nu se face cu rigoare în funcție de dreapta credință, ci în primul rând de continuitatea hirotoniilor. Adică trebuie păstrat un cadru ecleziastic clar, o structură văzută și abia apoi, în cadrul ei, urmărită corectitudinea credinței. Altfel există riscul unui haos de natură protestantă în care fiecare pretinde că este singurul mărturisitor, pe când ceilalți s-au abătut și au fost părăsiți de Dumnezeu și de har.
Unele oi își pot păstra blana, dar nu și năravul. Foto: LiveHack
Docilizarea și imunizarea clericilor și mirenilor față de trădările semnate în Creta s-au produs prin inocularea ideii că nu s-a schimbat nimic în Biserică; deci întrebările, îngrijorările și neliniștile sunt de prisos. Bineînțeles că această tactică a prins teren pe fondul ignoranței credincioșilor, care nu cunosc istoria bisericească și evident că nu merg pe calea trasată de Sfinții pe care ar trebui să-i cinstească.
Chiar dacă am combătut indirect această minciună, că „Nu s-a schimbat nimic”, prin articole despre greșelile Sinodului, despre atitudinea patristică față de erezii și prin multe altele pe tema ereziei ecumenismului, totuși merită abordată și frontal această diversiune. De ce? Pentru că devine un modus vivendi al Ortodoxiei de la noi, o denaturare permanentizată.
Într-o formă aparte, festivismul acesta al prosperității aparente poate fi remarcat într-un recent articol laudativ la adresa PF Daniel, Patriarhul BOR, scris de părintele Sorin Ionițe, în care face un bilanț ai celor 14 ani de patriarhat (pe 30 septembrie). Printre marile realizări este numărată prestația sa la „Sfântul și Marele Sinod din Creta (2016)”, cu toate neajunsurile lui grave. Pe lângă asta, mai este de remarcat că celelalte fapte lăudabile sunt în majoritate acțiuni manageriale, totuși două sunt în aceeași notă cu trădarea ecumenistă și stârnesc atenție deosebită, anume primirea Papei Francisc la București și gestionarea provocărilor pandemiei, când au fost încălcate drepturile religioase cu acceptul ierarhiei anul trecut. Atunci apare întrebarea: Ce mai înțelegem din Biserică și care este menirea ei? Lauda ei este Crucea sau isprăvile materiale și chiar abaterile de la tradiția ortodoxă?
În ce privește subiectul care ne interesează, deciziile luate în Creta, se afirmă în varianta în română a articolului că nu au fost dogmatice, iar în cea în engleză că au existat nu doar hotărâri dogmatice („not only dogmatical decisions”), ci și „recomandări practice cu caracter pastoral și misionar”. Ce putem înțelege din asta? Că românilor li se spune că nici nu se pune problema unor teme doctrinare, cu atât mai puțin a unor modificări, să stea cuminți, dar în fața publicului străin este recunoscut caracterul dogmatic al documentelor semnate. Este posibil să fie la mijloc doar o greșeală banală de traducere în engleză, care este preluată totuși de agențiile din străinătate, cum ar fi OrthodoxTimes.
Trebuie spus că de la început Patriarhul Daniel a mers pe această tactică a adormirii credincioșilor că nu se pune problema să se schimbe ceva din conținutul credinței. Ce-i drept, o idee foarte bună, dar puțin preluată de reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe Locale. Iar când e vorba de început, chiar așa este, adică dinainte de a începe lucrările Sinodului. Astfel de asigurări au fost date chiar înaintea plecării delegației române, ba cu mult mai înainte. Chiar din 2014, de când s-a luat hotărârea convocării Sinodului, PF Părinte Patriarh a declarat: „Viitorul Sinod Panortodox nu va dezbate probleme dogmatice” în ciuda evidenței că decizia participării ortodoxe la mișcarea ecumenică este de natură dogmatică. Ca o paranteză, atrage atenția și afirmația de atunci, că „texte care au fost redactate cu mulți ani în urmă vor fi actualizate”, ceea ce s-a și întâmplat, documentul despre Relațiile Bisericii… fiind cel mai retușat în sens eretic ecumenist.
Totuși s-a schimbat ceva?
În esență, lozincile „Nu s-a schimbat nimic” și „Nu au existat decizii dogmatice” sunt echivalente. Ambele sugerează că hotărârile sunt neimportante, de curtoazie, nu aduc atingere Crezului. Dar oare așa să fie?
Nu insist aici pe ideea că există erori dogmatice în documentele finale, ci pe felul cum sunt receptate ele în contradicție flagrantă cu practica bisericească de veacuri.
Există câteva similitudini între ereziile mai vechi și ecumenismul semnat în Creta:
1. Niciodată ereticii nu au spus că ei formulează dogme noi, că aduc inovații, ci că se înscriu în tradiția autentică bisericească, că ei exprimă corect învățătura de credință. La fel se întâmplă și după Creta;
2. Niciodată ereticii nu au cuprins toată Biserica, ci părți ale ei însemnate. La fel și acum, ecumenismul nu a fost parafat de toți ierarhii, ci doar de majoritatea celor participanți în Creta;
3. Întotdeauna ereticii au căutat să obțină recunoaștere cu forța sau formal, cum a fost cazul arienilor și iconoclaștilor (cu sila) și al monoteliților (prin interzicerea discuțiilor pe temă). La fel și astăzi, este înăbușită orice contestare a Sinodului fie prin forță, fie prin mijloace mai îndulcite.
Dar există și diferențe importante între reacția de odinioară a Bisericii față de erezii și cea de astăzi:
1. Ierarhii sfinți din trecut, dar și părinții simpli și credincioșii, au reacționat și față de abaterile dogmatice ale ereticilor (cum ar fi Arie, Nestorie, Eutihie, Varlaam…) și le-au condamnat, pe când astăzi este promovată așa-zisa unitate a Bisericii, adică o pace lumească, un compromis cu răul;
2. Sfinții Părinți nu „s-au semețit, ci s-au întristat” (Gal. 5: 2) în fața ereziilor și au depus toate eforturile să le stârpească, nu să fie resorbite așa-zicând de partea sănătoasă a Bisericii, știind că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Gal. 5: 9). Pe când astăzi ni se spune să nu judecăm și, practic, să nu avem atitudine în fața avansării răului.
3. Întotdeauna Biserica a fost privită ca „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3: 15), iar unitatea ei formată pe credința statornică în Dumnezeu, pe când astăzi ea este concepută mai mult ca o organizație și instituție autonomă, la cheremul ierarhilor, episcopocentrică, nu hristocentrică.
Dacă spune cineva că nu vede modificări după Creta, oare nu același lucru l-ar fi spus și pe vremea arienilor, a monofiziților, monoteliților, varlaamiților sau a altor erezii care păreau să nu afecteze desfășurarea cultului? Da, iconoclaștii au scos icoanele din biserici, dar o sumedenie de alți eretici nu au adus schimbări vizibile și totuși au fost combătuți ferm. De ce oare?
Schimbarea care se produce nu este la nivel material, văzut, ci la nivel duhovnicesc, al credinței. Chiar dacă slujbele rămân la fel, dar crezul pe care se întemeiază ele nu mai este același. Ce deosebire mai mare poate exista? Iar cine nu sesizează acest lucru cu greu se poate numi credincios. Este în stare să vadă o sminteală în reacțiile poate exagerate ale unora, dar nu și în deciziile inacceptabile semnate de ierarhi. Aceasta dovedește o dată în plus că avem de-a face astăzi cu o erezie în desfășurare care subminează doctrina despre Biserică; nu se mai înțelege corect ce înseamnă mântuirea în cadrul ei.
Chiar și Sfântul Munte Athos funcționează greșit
Așteptările multora de a denunța greșelile din Creta s-au îndreptat spre Muntele Athos, care are faima de a fi o republică a monahilor, care nu caută altceva decât pe Dumnezeu, nu au interese pământești. Însă cât de falsă și iluzorie a fost această dispoziție!!
Fără a specula pe marginea onestității monahilor de acolo, este elocvent să vedem cum a decis Sfânta Chinotită că Sinodul din Creta nu a greșit cu nimic.
Pe 17/30 iunie 2017 Sinaxa Dublă a Sfântului Munte a discutat și aprobat un document oficial cu privire la Sinodul din Creta. Dar este cunoscut faptul că „textul nu a fost compus în timpul sesiunii înseși, ci dinainte de Arhimandritul Vasilios (Gondikakis), fostul stareț al Mănăstirilor Stavronikita și Iviru, care este cunoscut a fi un apropiat al Patriarhiei din Constantinopol. Deși textul a fost emis din partea întregii Sfinte Chinotite, se știe și faptul că o serie de Mănăstiri athonite au contestat documentul”. Deși „politica de mult timp a Sfintei Chinotite este de a emite toate declarațiile care nu sunt de natură dogmatică de ca și cum ar fi luate în unanimitate, chiar dacă 7 sau 8 mănăstiri ar fi în dezacord”, tocmai aici apare amăgirea. Problemele ridicate de hotărârile din Creta sunt de natură dogmatică și, prin urmare, însăși procedura de a fi discutate a fost una greșită. Chiar Mănăstirile Xiropotamu, Karakalu, Filotheu, Constamonitu și Grigoriu nu s-au opus cum trebuie, ca față de niște erezii, ci doar și-au manifestat dezacordul. Bineînțeles că mai există și alte figuri importante care nu au fost, de fapt, de acord, dar iarăși nu mai contează.
Ceea ce este important de remarcat din toate acestea este că însăși structura Bisericii se schimbă, sufletele și conștiințele credincioșilor nu se mai formează prin raportare la adevărul neîndulcit revelat de Hristos, ci la compromisuri felurite. Și bineînțeles că aceste concesii nu se opresc aici, pentru că așa este natura oricărei erezii, să macine și să înăbușe credința mântuitoare.
În vremuri de strâmtorare, mântuirea se dobândește prin silire de sine în ciuda conjuncturii vitrege.
Acest articol a fost scris acum aproximativ 2 ani, dar îl repostez aici pentru că nu mai poate fi accesat pe site-ul psaltirea.ro (care nu mai funcționează).
Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești? Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)
Unii
dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era
prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a celor de azi, este că nu vedem pe
Același Hristos lucrând prin slujitorii Lui de acum, dincolo de scăderile lor.
Din nefericire, o exagerare nepotrivită a abaterilor clericilor, chiar și
dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de harul Sfintelor
Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea
dreptei credințe.
După
Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce
turma după ei, nu după adevărul de credință revelat a generat un simțământ de
neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat și s-au
delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din
păcate, aici au intervenit o serie întreagă de tendințe și teorii, unele cu
caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme importante:
acrivie-iconomie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință
prin pomenirea ierarhului sau prin conslujire, căderea automată sub anatemă
ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice
erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu
promotorii ei. Un mare rău este că această cumplită părere nu are o bază
scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de
citate scoase din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin
încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală și coerentă a
Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o
prezentare a viziunii echilibrate, care consider că a fost sesizată și de Pr.
Teodor Zisis.
Cuvintele
din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că,
prin pomenirea unui episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași
la eventualele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului din Apostolul Pavel evidențiază
și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu
episcopii, urmașii de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă sunt una și
fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu
Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor.
3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este a lui
Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor,
ci de la numele lui Dumnezeu, căci nici arătura nu este a cultivatorului, ci a
stăpânului ţarinei”[1].
Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim drept creștini,
ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale
păstorilor noștri.
Ce credință mărturisim prin pomenirea
unui episcop sau prin conslujire
Nu este
firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți
clerici și mireni fără a fi înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se
întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma această
ordine.
În
Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și
episcopi noi ne ținem de Hristos, de credința Evangheliei, nu de a lor
personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în
Creta sunt elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit,
adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că succesiunea
și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii.
Câteva rânduri mai jos arată mai limpede acest adevăr, când se referă la
episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom
al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca
să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se
desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a
lui proprie, ci a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit.
Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator ierarhul să o
păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice
părere a lui particulară, ci cea pe care este pus să o propovăduiască. Evident
că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie
depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt
fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.
Înainte
de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii
episcopului la slujbe, este binevenită enumerarea altor citate scripturistice
care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu
dreapta credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe
apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce
vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar faptul că episcopii și
preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu
vă numiți Rabi, că Unul este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest
adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al lui
Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi
fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și
acestea, fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt
pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți peste ce e scris, ca
să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a
avea pretenția că am epuizat toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte
de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația pomenirii
episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau
alt cleric și a fi părtaș la învățătura lui eventual eretică.
Subiectul
comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie
prin slujirea împreună cu un cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în
ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături
particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta
Scriptură, comuniunea bisericească presupune o credință comună, a Bisericii, nu
pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin întărește acest adevăr:
„Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci
negreşit ne unim cu toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc
împreună cu noi”. De aceea, concluzionează: „Aşadar, cu toată puterea să ne
păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem
părtaşi relei lor credinţe şi osândirii lor”[2].
Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt
ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi de o legătură pe considerente personale,
ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema
fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută
ca fiecare conslujitor să o mărturisească public. Așadar, este evident că
trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe
drept), nu cu eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii
Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.
În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se
găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu prin puterile
noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi
dintr-un Potir, să ne uneşti unii cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh
Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată
sau spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”[3].
Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne unește pe fiecare
întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza
credinței personale în parte. Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui
proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.
În ce privește pomenirea episcopului la toate
slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a uneia
mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau
doar la rugăciunea pentru episcopul imediat superior, ci cuprindeau multe alte
categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau rostite de diacon în general și reprezentau
o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și
denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în
care slujea și episcopul locului. Prima era mai scurtă, iar a doua mai extinsă,
în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi[4].
Ba nici nu a existat un tipic unic, ci mai multe tradiții din diferite zone.
Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei
episcopii/cetăți. Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de
astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat superior sau a celorlalți
Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile
pentru vii și adormiți, cler, conducători și restul mirenilor le rostește
preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a
intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul
că astăzi pomenirea arhiereului vizează două aspecte: rugăciunea pentru el și declararea
apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.
Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele:
„pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos, în pace
și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul
să fie cum s-a spus, nu o adeverire că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este
o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și
cerem de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele
Epifanie Teodoropulos[5].
Pe de
altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și
continuator al succesiunii apostolice. Prin aceasta declarăm că și noi
respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că
episcopul, pe care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și
transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin validitatea
hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și
noi prin el, iar nu de vreo erezie sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o
grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar
și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur,
care a murit exilat și caterisit de un Sinod tâlhăresc „de la Stejar” (404).
Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus
de atunci a făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în
Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor episcopi care nu voiau
să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf.
Chiril al Alexandriei nu a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a
insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit
și nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor
Calist[6]. Nu acuzația de erezie sau
părtășia cu un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de
episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod din Mopsuestia, din anul
550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai
era trecut în diptice[7] după condamnarea lui ca
eretic prin Judicatum-ul proclamat la
presiunea aceluiași împărat[8]. Deci fusese șters din
lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși
învățătura sa eretică fusese trecută cu vederea până atunci.
Din
toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor
concluzia că prin pomenirea unui episcop, prin slujirea împreună cu un cleric
sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința
Bisericii respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu
părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar insultător să credem că
Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să
se transforme extrem de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în
sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.
Obligativitatea întreruperii pomenirii
Având în
vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a
Bisericii, rezultă foarte clar că obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric
intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru
preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din
hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau Locale.
Din
cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în
vigoare retroactiv, ci doar din momentul convocării și emiterii unor decizii
concrete:
– Arienii
abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu
a fost stabilită vreo normă de primire a lor prin botez sau prin lepădarea de
erezie;
– Sinodul
II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi
cei antitrinitari, și nu a formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile
anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme. De altfel,
el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp,
prin recunoașterea lui de către toate Patriarhiile;
– Sinodul
III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei
lui din acel moment. Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat
caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de părtășia cu
el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva
nestorianismului, a trecut cu vederea, după acest Sinod, persoana lui Teodor de
Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf.
Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât,
neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să primească aplecare către ceea
ce era eretic”[9].
Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;
–
Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții
lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu avea cum să dea vreo hotărâre cum să
fie primiți la Ortodoxie;
– în 691
s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el
stabilește modul de primire al monoteliților condamnați anterior;
– în
fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a
condamnat erezia și a impus caterisirea celor ce nu se vor închina la icoane.
„În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți
episcopii care și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”[10], adică nu au fost
caterisiți.
Odată
condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici
excluși din Biserică. Părtășia cu unii ca aceștia prin slujirea în comun îi
face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd
canoanele 45 și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un
eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună cu el conduce la
caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți,
scoși în afara comuniunii cu Biserica, după cum menționează canonul 10
apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede pe
eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri
în primele veacuri de Biserică; abia în vremurile noastre a apărut mișcarea
aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.
Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comuniune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va socoti neguțători de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhiereului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”[11]. Referința este de la Teodor sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet[12]. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”[13]. Suntem îndreptățiți să credem că se face referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală. Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el. Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul, ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[14]. Toată scrisoarea lor se referă la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică (papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu cei ce acceptă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care va fi abordat mai jos.
La fel
au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la
Ferrara-Florența trei veacuri mai târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a
afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc
lucru neînsemnat, de vreme ce părtășia
duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei
adevărați se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți,
statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror cugetare ne
scârbim»”[15].
În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu
catolicii și să-l pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de
credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu unioniștii,
pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este
obligatorie oprirea comuniunii cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față
de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.
Ca o
dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă
faptul că Sf. Chiril al Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la
întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate acestea,
el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei
de erezia nestoriană.
Dreptul întreruperii pomenirii
episcopului
În ciuda
faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței
prin slujbele ei, pericolul răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil.
Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism, ca
erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua
liniștiți viața liturgică alături de cei ce promovează această eroare
dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și
convingătoare este absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin
deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa de
ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă
mare de clerici și mireni prinși în plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea
ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest
pericol nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au
avut loc până acum. De aceea este indispensabil să se ia o poziție prin toate
mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și
aderenți la Sinodul din Colimbari.
Documentul
intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune
concis cum ar trebui să ripostăm față de sincretismul creștin și religios de
care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar
asupra modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.
Modul
autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci
prin ațintirea atenției la Hristos și la Evanghelie, lucru care constituie și o
dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate
atunci când atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi
libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia neghinele eretice poate conduce
la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul
dragostei pentru Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini
recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.
Părinții
Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu
discernământ, spre folosul lor duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel
Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama,
Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul,
și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut linia Ortodoxiei prin acest
gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre
pentru faptul că avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea
aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că s-au împotrivit
aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu
restul clericilor și mirenilor care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci,
Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile celor
trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care
trebuie să le urmăm și noi, cei care am întrerupt pomenirea acum.
Pentru a
stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15
al Sinodului I-II Constantinopol, pe care se întemeiază întreruperea comuniunii
cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte mărturii
patristice referitoare la această temă.
Limitele canonului 15
Temeiul
cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai
sus. Pentru a vedea ce prevede acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui
pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul[16]:
Cele hotărâte
în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult
mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter,
episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul său Patriarh
şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca
slujbă tainică, ci, înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui
definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul
străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire.
Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror
vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea
Bisericii. Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu
întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de
Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu
capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt
pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul
episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea
cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi
şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit
să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.
Deși nu
este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de
necontestat. Intenția lui este de a limita acțiunile samavolnice de oprire a
pomenirii episcopului prin impunerea unor bariere:
a) Fiind încununarea
canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri
comuniunea cu episcopul pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură
excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie. Aceasta
nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea
cuvenită celor ortodocși, care sancționează ereziile introduse de ierarhia
superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru
de râvnit, dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei
care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați de trădare sau
părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea
neabătută a credinței nu le dă dreptul de a cataloga drept trădători și eretici
pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să
vină din mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus,
noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să izvorască și să ducă la
o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.
b) Dreptul de sancționare
a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în
mod pripit, ci cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest
lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este necesară demonstrarea
atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică.
În al doilea rând, prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului
care urmează să caterisească un preot pentru schismă, anume abia după trei îndemnuri,
ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de
comuniunea cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie,
aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după încercările de
avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.
c) Scopul urmărit
prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări.
Lucrul acesta nu se realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă
că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul și toți care susțin
erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor
pe alte motive decât promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea
devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii pentru a o
izbăvi de derapaje.
d) Întreruperea
pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare
(κατάγνωσις) a lor, după cum se observă din folosirea unui termen diferit
pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în cuprinsul aceluiași
canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și
în Noul Testament în două locuri, relevante pentru atitudinea de nepomenire.
Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că era
„vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan
Evanghelistul ne avertizează că nu avem îndrăznire la Dumnezeu dacă inima
noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul
vizat de întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de
aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce nu-și îndeplinește cum se cuvine
atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se
face vinovat episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate
de Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul
nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată de Sfinții Părinți și de Sinoade,
dar necondamnată încă solemn.
e) Un lucru mai
puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că
proferează o erezie nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului
subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor
(PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru
patriarhi. Deci cele
rânduite pentru Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt
valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură eronată cu capul
descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept
schismatică ruperea comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși
canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era
necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere
faptul că numele lor nu trebuie să fie pomenit la Liturghie și oprirea
comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept
schismă.
Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit
doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele acestui
canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o
delimitare, dar fără a-l considera ieșit din Biserică. Această atitudine este
valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie
neconformă cu învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.
Linia
severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul
Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția
că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie neapărat
întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor
Studitul. De aceea merită acordată o atenție deosebită poziției sale.
În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis
35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze doar pe
canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive
întemeiate pentru despărțirea de episcop. El a făcut lucrul acesta față de
Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a
împăratului săvârșită de preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în
istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia lui s-a
lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar
ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în anul 809 un Sinod care a condamnat
pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).
Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de
„ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire, marcată
prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele
noastre pe problemă de dogmă, aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două
aspecte ies în evidență:
– Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea
Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor
„adulterini” și a celor aflați în comuniune cu ei. El afirmă explicit: „Cât
timp [episcopul] este în erezie prin faptul că pomenește pe un eretic [pe mitropolit]
la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a
hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”[17].
Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea,
și nu trup al lui Hristos)”[18].
– În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea
iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea liturgică
cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul
Teodor de Mopsuestia. Trebuie menționat aspectul important că acestea se
petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru agravant.
Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut
acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei
căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași
inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea hirotoniilor ereticilor
necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu
vorbim de o acrivie în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o
scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat. Mai mult,
chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii
liturgice, el însuși o aplică mult mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar
pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare[19],
a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se
observă insistența pe aplicarea strictă a canoanelor, indiferent de consecințele
asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu
acesta singular.
Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite
au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în mod normal,
este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a
salva duhul legii și fără a strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți
pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face
derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.
Jertfa
Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe
Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a
fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ fiind și
Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma
distorsionată în care este prezentat de către unii. De aceea este bine să fie
prezentat corect.
Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape
importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii a intervenit
abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început
lupta alături de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat
monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika, trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 633[20].
După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să condamne
monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru
acolo. El moare în 639, după ce în anul precedent fusese emis un decret imperial
(Ekthesis) care impunea dogma despre
o singură voință, interzicând orice alte dezbateri teologice. În continuare,
Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei
Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în
anul 646[21]. Pe lângă operele
personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată ereziei a fost cea de la
Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un alt decret imperial (647).
Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați
și trimiși în exil, unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la
condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune cu Patriarhiile
eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian
(657-672), care nu a mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din
Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului, îl înfruntase pe
împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin,
apărătorii Ortodoxiei sunt sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.
La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a
fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența împotriva
monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă
în mărturisirea credinței la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut
ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.
Recapitulând, putem observa că el nu a rupt
comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de alți Patriarhi
monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie
rămasă ortodoxă, ci a stat o perioadă în Africa pentru a orchestra lupta
împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească abia
după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era
un mare teolog și beneficia de un renume considerabil, a urmărit să-și
oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.
Observații
finale legate de situația nepomenirii
Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să
depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care să facă
ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul
pedagogic al excomunicării a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18: 17).
Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea
problemelor grave, anume prin hotărâri date de către forurile bisericești
competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele
de-a lungul timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură
disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte de o asemenea
hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura
strict liturgică cu ei nu reprezintă o greșeală.
Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și
indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a episcopilor
care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie,
totuși o părtășie la vânzarea făcută de ei. Însă aceasta depinde de cugetul
fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din
necunoaștere și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La
momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este încă schimbată.
Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de
credință. Aceasta se datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale
au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar și Biserica
Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă[22]
în textele sale oficiale pe care le-a emis pe această temă și păstrează
comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului
în textele cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu
doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce au semnat ei nu
este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea
lor ca membre ale Bisericii, deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu
este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate.
Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai
mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar trebui să ieșim din anonimat printr-o
atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.
Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin
presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit, ci
și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o
atitudine echilibrată și credibilă, mărturisitoare, nu schismatică. Nu mulți
credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea subtilă și definitivă a ereziei
în sânul Ortodoxiei printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele
răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura provocărilor, nu
disproporționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă
a ecumenismului și „toleranței”. O atitudine viscerală și nefondată corect
canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din partea tuturor
și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea
relativismului dogmatic și moral!
Catalogarea
disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te
transformă automat în vrăjmaș al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără
vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este a
primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta
este a face unele erori de credință pe un teren nebătătorit complet de Sfinții
Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă
împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință
duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit pe farisei și cărturari și a venit la
ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe
Nicodim, dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm
ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil este a ne feri de apropierea
de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept
eretici și a fugi de cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins
cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte motive
binecuvântate.
Rezumând,
scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce
un soi de puritanism în interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi
proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci adevărul
ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu
este un scop în sine, ci un mijloc de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.
În
încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar
trebui să ne încălzească cum se cuvine inimile cu cel mai profund adevăr:
trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se
poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână
pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește în răutate nu cu
ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a
cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește
de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”[23]
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de
Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908,
p. 107.
[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
cartea a IV-a, cap. XIII.
[4] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de
Cezar Login, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.
[5] Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele
două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim.
Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006,
p. 49.
[6] PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O
istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.
[7] Robert Taft, O istorie a
Liturghiei… Dipticele, p. 40.
[8] Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from
the Original Documents, vol. IV, translated from the German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007,
p. 266.
[9] Sf. Theodor Studitul, Epistola
49 în Dreapta credință în scrierile
Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel
Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.
[10] Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii
Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de
monahia Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.
[19] Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie
dintre arieni prin a nu le cere o mărturisire exactă, ci moderată. Prin
aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia,
urmând ca ei să învețe treptat și restul detaliilor de credință prin viețuirea
împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).
[20]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.
[21]Sfântul Maxim Mărturisitorul și
tovarășii săi…, p. 41, 56-57.
[22] Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic
laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut în rândurile ei faptul că
eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor
doctrinare condamnate. Evident, nu înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică
este bună și poate constitui o dezvinovățire.
[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile
sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103
Niciodată blândețea și dragostea creștină nu sunt contrare și nu pot fi
despărțite de râvna pentru dreapta credință. S-ar ajunge la un pietism găunos. Legătura
strânsă dintre ele este exprimată foarte înțelept în Pateric de Avva Pimen (118) astfel: „Orice nedreptate ți-ar face
fratele tău și tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii. […] Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te
mânii tare”. Căci fără această atitudine fermă ne depărtăm de sursa binelui.
Acesta este și motivul pentru care exemplele Sfinților ar trebui să ne
inspire și pe noi să urmăm o linie sănătoasă a credinței, o mărturisire
neabătută și cu duh de bunătate. Un astfel model este Sf. Grigorie Palama. Acesta,
ca văzător al luminii necreate, nu putea să nu combată pe cei ce huleau și puneau
sub obroc tocmai această lumină, izvorul tuturor virtuților. Nu e vorba de o
mânie nebună, ci de neîmpăcarea cu minciuna stricătoare de suflet, de iubirea
fără rest față de adevăr.
Când vorbim de iubire de adevăr în Ortodoxie nu se înțelege o ceartă pe
cuvinte sau o rigoare strictă față de niște dogme, față de un adevăr abstract,
ci prețuirea adevăratei spiritualități și vieți duhovnicești, care ne
eliberează de păcat. Adevărul apărat nu este cel teoretic, ci unul practic,
viața care curge în noi efectiv prin harul lui Hristos. De aceea nu e de mirare
că cei lipsiți de credință lucrătoare rămân indiferenți, pentru că nu se simt
afectați, pe când Sfinții Părinți au resimțit ereziile ca pe niște otrăvuri
stricătoare de suflet. Iar activitatea Sf. Grigorie este exemplară în acest
sens prin modul în care s-a poziționat și prin învățătura (isihastă) pe care a
elaborat-o și a apărat-o.
Începutul disputelor isihaste cu Varlaam este elocvent. Deși Sf. Grigorie a
încercat să evite o confruntare și să aplaneze lucrurile, nu a găsit decât
vicleșug. Ereticul acesta nu dorea o polemică și îi cere să nu intervină, dar
nici nu contenea să aducă hule la adresa rugăciunii isihaste. Atunci „Sf.
Grigorie îi răspunde că, odată ce atacă dreapta credință, se simte și el
atacat” (D. Stăniloae, Viața și
învățătura Sf. Grigorie Palama, p. 22). După cum se afirmă și în citatul de
la început, orice erezie ar trebui să provoace ripostă, chiar dacă nu
reprezintă un afront personal. Dar, după învățătura Părinților, nu e corect să
ne căutăm propriul interes material, dar este datoria oricui să ia apărarea altora
nedreptățiți și mai ales să reacționeze atunci când Însuși Dumnezeu este hulit.
La scurt timp a urmat întrunirea unui Sinod în Constantinopol (iunie 1341)
în care Sf. Grigorie a fost declarat apărător al Ortodoxiei, iar Varlaam și-a
manifestat formal părerea de rău pentru cele susținute, numai să scape de o
condamnare. Așa s-a și întâmplat, Sinodul schimbând hotărârea și nepronunțând o
decizie împotriva lui, ci a hotărât că el va fi excomunicat doar în cazul în
care va persista în cele afirmate și la fel oricine va relua acuzele la adresa
isihaștilor (Viața și învățăturile…,
p. 96-97). De fapt, nici nu a mai fost redactată o decizie scrisă pentru că s-a
considerat că subiectul este închis prin capitularea lui Varlaam, care a și
fugit în Italia a doua zi. Însă, pentru că s-a ridicat alt eretic, Achindin,
care susținea cam aceleași lucruri, a fost nevoie să fie formulate aceleași
hotărâri la doar câteva luni (în august), tot în cadru sinodal.
La puțin timp după aceste evenimente, conjunctura politică s-a schimbat. Între
cele două Sinoade din 1341 (iunie și august) a murit împăratul Andronic al
III-lea și a urmat o co-regență între împărăteasă cu fiul său minor Ioan și
Ioan Cantacuzino, ultimul fiind un apărător al isihaștilor. La intrigile în
special ale Patriarhului Ioan Caleca, a apărut un conflict între Cantacuzino și
împărăteasă și acesta a fost izgonit din Constantinopol, revenind abia în 1347,
când a preluat din nou puterea. În această perioadă Sf. Grigorie este prigonit,
întemnițat și arestat la domiciliu, caterisit și exilat de către Patriarhul
Caleca, devenit partizan al lui Achindin. La acestea Sf. Grigorie a răspuns cu
demnitate, nerecunoscând sentințele de condamnare și continuând să slujească
fără să-l pomenească pe Patriarh (Contribuție
pe tema…, p. 8). Este consemnat
faptul că el nu a fost singur, ci, la un moment dat, au mai existat cel puțin
șase episcopi prigoniți care au rupt comuniunea cu Ioan Caleca înainte de
condamnarea acestuia (Viața și
învățăturile…, p. 124). În general poziția isihaștilor a fost dominantă și
recunoscută de Biserică prin Sinoadele din anii 1341, 1347 și 1351, precum și
cele ulterioare, de pe vremea Patriarhului Filotei Kokkinos. Singura perioadă
de răsturnare a balanței a fost între 1341 și 1347, când împărăteasa a fost
manipulată de Patriarh să susțină prigoana față de Sf. Grigorie. Totuși chiar
și ea a întrunit un Sinod în final, unde a fost condamnat Caleca și Achindin și
reabilitat Sf. Grigorie, la finele căruia a preluat puterea Ioan Cantacuzino, iar
documentele finale au fost redactate după ce i s-a mai dat o șansă Patriarhului
să se apere, dar acesta a refuzat (Viața
și învățăturile…, p. 127).
Însă ne interesează îndeosebi care a fost atitudinea Sf. Grigorie în decursul acestor ani defavorabili (1341-1347) față de ereticul și prigonitorul Patriarh Ioan Caleca și Achindin, promotor al ereziei energiilor create, dar și față de Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost și el implicat în acțiunile celorlalți doi. Se păstrează destule informații pe acest subiect, rezumate în cartea Părintelui Stăniloae despre viața Sf. Grigorie și în alte trei scrieri palamite (netraduse în românește) împotriva lui Caleca și Ignatie.
Situația era favorabilă bisericește anti-isihaștilor conduși de Achindin și
sprijiniți de Patriarhul Caleca, care chiar l-a hirotonit diacon pe cel dintâi,
urmărind să-l instaleze episcop. Doar la intervențiile împărătesei nu a reușit
acest lucru și în urma tulburării produse în cetate, astfel încât s-a ajuns în
final la condamnarea sinodală și depunerea din treaptă a Patriarhului. Însă,
până atunci, după cum am mai menționat, Sf. Grigorie a fost caterisit pe
nedrept, arestat la domiciliu și întemnițat.
Inițial Sf. Grigorie nu a vrut să reacționeze la ereziile lui Achindin și
Caleca, dar, când a văzut că manevrele acestora se întețesc, a început să le
contracareze prin scrieri polemice. Într-un text ce combate o scrisoare
patriarhală potrivnică lui, el scrie astfel: „Cel ce ne-a catalogat drept
rău-credincioși simte neplăcere pentru că nu e socotit și nu e numit de noi
bine-credincios…”. În paragraful următor îl descrie ca ocupând demnitatea de
arhipăstor, dar lucrând împotriva adevărului: „Acum conducătorul sfințit al
tuturor celor bine-credincioși și stăpânul (πρυτανις=președintele) și învățătorul adevărului și al înțelepciunii conforme cu
buna-credință și propovăduitorul și dăruitorul păcii lui Hristos s-a arătat
instructor al ofenselor și al minciunii și al celor ce dăunează adevărului
bunei-credințe și scrie spre vătămarea comună a sufletelor de sub el și se
străduiește să umple pe toți ascultătorii lui de o stare profană”. Se vede limpede
din aceste rânduri că îi recunoaște rangul bisericesc: „Aceasta este o minciună
(că a primit grija de suflete și că este dator să obțină mântuirea lor) greu de
detectat și amestecată cu amăgirea, deși există în ea o parte de adevăr pusă ca
nadă și pregătită cu vicleșug pentru a dăuna prin minciună. Căci este o
minciună că a fost gravată această scrisoare pentru obținerea mântuirii, dar
este adevărat că a primit această grijă și are datoria obținerii [mântuirii]”[1].
Însă, pe lângă faptul că recunoaște slujirea și locul lui ca arhiereu în
Biserică, deși lucrează în paguba dreptei credințe, mai există alte afirmații
foarte dure la adresa Patriarhului Caleca și a lui Ignatie al Antiohiei. Astfel,
în aceeași operă, îl caracterizează astfel pe Ioan Caleca: Dacă „cineva îi
aduce în comuniune și îi face co-slujitori pe cei care au fost dezavuați (de un
Sinod), iar pe cei îndreptățiți acolo îi condamnă și-i îndepărtează, oare nu
este moștenitor învederat al acelei condamnări a celor osândiți și cu adevărat decăzut
și înstrăinat (ἔκπτωτος
καί ἀλλότριος)
de Biserică?”[2].
Argumentele pentru aceste catalogări sunt aduse în altă scriere, îndreptată
împotriva lui Ignatie al Antiohiei, în care afirmă: „Ce moștenire, ce parte, ce
autenticitate față de Biserica lui Hristos are avocatul minciunii, Biserica fiind
«stâlpul și temelia adevărului» (1Tim. 3:15) potrivit lui Pavel, care rămâne
neclintită și nezdruncinată pentru totdeauna, înfiptă zdravăn în cele pe care
le-a întărit adevărul? Căci cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai
adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos
și aceasta mai ales cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și
arhipăstori sfinți (ἱερούς=sacri) pe ei înșiși și unii de către
alții. Pentru că creștinismul am fost învățați că nu este caracterizat de
persoane, ci de adevăr și de precizia credinței”[3].
Deși s-ar putea deduce în mod pripit din aceste cuvinte că nu-l recunoaște ca
arhiereu al Bisericii pe acesta, totuși în aceeași operă îl numește și-l
recunoaște ca arhipăstor.
Aceste calificative nu pot fi înțelese altfel decât în sensul canonului 15, anume că arhiereii care propovăduiesc deschis o erezie sunt pseudo-episcopi și provoacă dezbinare în Biserică. În cuvintele Sf. Grigorie, aceștia sunt decăzuți și înstrăinați de Biserică, deși nu încă scoși din treaptă și din comuniune. Altfel spus, ei provoacă o stare de dezbinare care reclamă împotrivirea celor drept credincioși pentru a nu lăsa Biserica să rămână condusă de lupi în loc de păstori autentici.
Într-o lucrare îndreptată împotriva Tomosului scris de Patriarhul Caleca, Sf. Grigorie scrie despre acesta că este un alt Varlaam și pasibil de aceleași condamnări și anateme ca și acela. Iar situația grea per ansamblu este descrisă sumar în ultimul paragraf: „Acesta fiind tăiat astfel și de atâtea ori de la toată pliroma ortodocșilor, rămâne imposibil să fie găsit între cei bine-credincioși cineva care să nu fi fost excomunicat de el, dar oricine ar fi dintre aceștia excomunicat din aceste motive este cu adevărat în catalogul creștinilor și unit cu Dumnezeu prin credința bine-cinstitoare”[4].
Sf. Grigorie a participat și la Sinoadele din 1347 și 1351, unde a semnat
hotărârile luate acolo. Deși a refuzat scaunul de episcop în 1341, a primit să
fie arhiereu pentru Tesalonic în 1347, lăsând locul lui Ignatie, un ucenic
de-al său, să fie ales Patriarh după depunerea lui Caleca.
Sunt importante și condamnările sinodale menționate pentru că acestea au fost date doar împotriva celor ce au propovăduit erezia, pe când toți ceilalți au fost lăsați în cler și în comuniune. Sinodul din 1347 dezbracă pe doi episcopi vechi achindiniți de toată demnitatea clericală, iar pe alți trei îi suspendă din funcție o perioadă limitată în care să dea dovadă că se întorc, altfel îi socotește depuși din cler și excomunicați din Biserică. Această hotărâre arată tact și răbdare pastorală, vizând doar pe cei rătăciți în mod evident. La următorul Sinod, în 1351, doi dintre episcopii cruțați anterior sunt caterisiți necondiționat și acceptați în comuniune dacă primesc dreapta credință (Viața și învățăturile…, p. 130 și 148). Din toate acestea se vede că ereticii au fost socotiți episcopi deplini până la caterisire, iar cei aflați în comuniune cu ei anterior nu sunt acuzați de vreo greșeală. Doar cei care au sprijinit activ erezia au căzut sub anateme și caterisiri.
Desigur că trebuie avut în vedere faptul că toate acestea s-au petrecut
după pronunțarea unei condamnări sinodale solemne asupra ereziei varlaamite încă
din 1341, prin care se cerea ca cei care susțin aceleași idei să fie osândiți. Însă
meritul Sf. Grigorie Palama de apărător al credinței nu este diminuat cu nimic
pentru că practic a luptat împotriva unor eretici necondamnați nominal și a
depus osteneli stăruitoare pentru a fi restabilită buna-așezare a Bisericii.
Eforturile sale au fost intense, scriind opere antiretice extinse prin care
a combătut toate ideile greșite pe care le susțineau adversarii săi, dar a dat
în vileag și toate manipulările pe care aceia le întreprindeau. Învățătura sa a
fost una elaborată și a marcat teologia ortodoxă pentru totdeauna,
diferențiind-o de cea catolică scolastică. Practic, a statornicit și a explicat
adevărul de credință prin formule clare și întemeiate patristic, lămurind și
rezolvând frământările teologice din vremea sa.
Activitatea sa rămâne o pildă vie peste veacuri și pentru noi, cei de
astăzi, care ne confruntăm cu situații similare. Ca majoritatea Sfinților
Părinți, a fost un stâlp al adevărului care trebuie urmat în măsura puterilor
de fiecare dintre noi, fără a ne asemăna cu potrivnicii săi, care s-au silit
voit sau din slăbiciune să fie partizani ai ereziei, nu ai ortodoxiei, cum au
procedat cei doi Patriarhi, Ioan Caleca al Constantinopolului și Ignatie al
Antiohiei.
[1] Γρηγοριου του Παλαμα, Απαντα τα εργα, 3, ΕΠΕ 61, π. 530-532.