„Fanatismul religios” ca mit fondator al secularismului: Retorica Iluminismului și invenția unui trecut vinovat
Principalul obstacol pe care l-am întâmpinat vorbind despre Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Theodosie este internalizarea de către credincioşi a ruşinii şi vinovăţiei de a fi considerat „fanatic religios” sau „retrograd”.
Această ruşine nu se manifestă în interiorul ortopraxiei, în viaţa parohială sau în participarea la tot ceea ce ţine de activitatea Bisericii în general, ci se manifestă cu virulenţă oricând se întrevede o translaţiune a valorilor creştine către sfera civică sau politică.
Internalizarea este într-atât de adâncă încât majoritatea creştinilor refuză chiar cuvântul unor Sfinţi ai vremurilor noastre care au fost implicaţi în viaţa cetăţii sau care au îndemnat explicit la edificarea unei politici creştine. Deşi neasumată, religia ca patologie iraţională este trăită din plin.
Prin seria de articole despre RoExit şi Europa am urmărit şi să combat aceste convingeri-parazit, nu pentru că nu ar exista fanatici religioşi sau persoane cu convingeri retrograde, ci pentru că sunt tipologii politice cultivate şi confecţionate anume pentru a împiedica evoluţiile civice şi politice care se revendică în mod direct de la afirmarea publică a credinţei.
Inima intelectuală a secularismului ofensiv rezidă în acuzaţia că orice tip de mărturisire este produsul fanatismului. Că fanatismul ar fi un rău de căpătâi aflăm din istoria războaielor aşa-zis „religioase” sau din cea a inchiziţiei şi a catolicismului tiranic. În România, agresiunea este continuată pe baza comparaţiilor, a confundării sau proiectării păcatelor politice ale catolicismului asupra ortodoxiei.
Propaganda secularistă neperturbată de secole face inutilă invocarea istoriei reale a războaielor religioase şi, mai ales, a războiului informaţional ce se desfăşoară împotriva noastră pe baza dogmelor seculariste create de Iluminism. Secularismul este mediul în care operăm şi este necesar un efort concentrat şi susţinut pentru a ne putea extrage de sub vraja ambienţei sale.
Chiar dacă vorbim despre scriitori care au trăit în urmă cu trei secole, formatarea mentalităţilor revoluţionare franceze s-a revărsat în întreg continentul, fiind difuzate necritic în loji masonice ce au configurat nu doar spaţiul politic şi geopolitic, ci şi limbajul şi presupoziţiile sociologice pe baza cărora (încă) operăm în lume.
Însă secularismul este o minciună, o pseudologie socială, edificată conştient împotriva credinţei şi a credincioşilor. Articolul acesta este o dezvoltare a celui precedent despre războaiele religioase, având la bază aceeaşi carte. Îi va urma ultimul articol al seriei despre Europa – Marea înşelare, articol care va face legătura între ficţiunea fanaticului religios şi arma juridică a discursului urii (hate speech), devoalând astfel o liniaritate evidentă a şarjei secularismului european împotriva creştinismului.
Nădăjduiesc ca aceste materiale să reprezinte un prim pas în direcţia unor problematizări sănătoase.
De la fanatism la ficțiune: Cum a inventat Iluminismul violența religioasă pentru a sacraliza statul
SECȚIUNEA I – O teorie născută din frică: Cum a transformat Iluminismul trecutul religios în avertisment secular
„Statul modern nu s-a născut din rațiune, ci dintr-o frică mitologizată: frica de Dumnezeu în cetate.”
Iluminismul nu a fost doar un curent filosofic, ci o operațiune ideologică. Iar una dintre cele mai eficiente arme ale acestei operațiuni a fost construcția unui inamic absolut: fanatismul religios. Într-o epocă marcată de instabilitate, conflict confesional și reforme politice violente, gânditorii secolului XVIII au inventat o lecție de istorie universală simplificată, pedagogică și mistificatoare: religia este, prin natura ei, cauza tuturor războaielor. Soluția? Un stat secular, puternic, centralizat și atotcuprinzător, care să țină religia în lesă, ca pe un câine periculos.
Această ficțiune cu funcție de ordine socială a devenit mit fondator al Europei moderne.
1. Fanatismul religios – invenția unui inamic ideologic
Pentru Voltaire, Bayle și Gibbon, „fanaticul religios” nu era doar o figură istorică – era o categorie morală și un pericol politic actual. El simboliza opusul rațiunii: omul care acționează în numele unei transcendențe imposibil de verificat, care ucide în numele unei revelații și nu în numele unei legi umane. Această imagine nu a fost construită din date istorice, ci din nevoia unei noi ordini.
Astfel, a apărut ceea ce putem numi „teologia seculară a Iluminismului”: o doctrină a salvării politice prin evacuarea şi exilarea sacrului.
Fanatismul religios nu a fost descoperit, ci construit.
Exemplele oferite de acești gânditori erau selectate, exagerate, mitizate. Războaiele confesionale au fost prezentate ca haos pur, fără cauze sociale, fără conflicte de autoritate, fără context economic. Era suficient să spui: „au fost religioși, și s-au ucis între ei”. O simplificare atroce, eficientă ideologic, superbă propagandistic.
2. Istoria transformată în avertisment
Această rescriere a trecutului nu avea scop erudit, ci preventiv. Iluminismul a înlocuit istoria cu pedagogia: „uite ce a făcut religia, să nu mai repetăm greșeala!”. Dar pentru ca lecția să funcționeze, religia trebuia prezentată nu ca o sursă de sens, ci ca o patologie irațională.
În acest scop, Războiul de Treizeci de Ani, Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziția sau Conflictele huguenote au fost scoase din context și reîmpachetate într-o retorică emoțională. Istoria nu mai servea adevărul, ci construcția unei frici de fond.
Religia trebuia să devină vinovatul absolut – nu ca să înțelegem trecutul, ci ca să justificăm viitorul.
De aici s-a născut convingerea că numai un stat care reduce religia la tăcere poate menține pacea. Nu se mai discuta despre reformă religioasă, nici despre echilibru confesional. Singura opțiune considerată „rațională” era separarea totală, însoțită de o delegitimare simbolică a oricărei autorități religioase.
3. Fanatismul ca natură, nu ca abuz
Voltaire și Bayle au avansat o teză radicală: nu doar că religia poate deveni fanatism, ci că religia este prin natura ei fanatism. Cine crede în revelație, spun ei, crede într-o instanță mai înaltă decât statul, și deci este un pericol pentru ordinea publică.
Această gândire a fost preluată, extinsă, oficializată. Nu doar fanatismul e inacceptabil, ci religia însăși – dacă e trăită în mod viu, activ, articulat. Singura religie tolerabilă este cea dezactivată, privatizată, interiorizată, ruptă de realitatea socială și de vocația ei comunitară.
Religia adevărată, pentru Iluminism, este religia moartă – cea care nu mai vorbește.
Aceasta a fost una dintre cele mai mari victorii ale propagandei secolului XVIII: să transforme răul punctual (abuzul religios) într-o esență inevitabilă (religia = fanatism). E un salt logic și ontologic uriaș, dar extrem de seducător.
4. Fanaticul – un personaj fictiv, dar operațional
Din această construcție ideologică s-a născut și o figură tipologică: „fanaticul religios”. Acesta nu mai este un actor politic, ci o caricatură morală. Nu contează ce spune, nici ce cere. Doar faptul că invocă un adevăr absolut îl face periculos. El nu e doar un opozant – e un inamicul sistemului sau structurii.
Acest „fanatic” este invocat până astăzi în discursul public: orice preot care vorbește despre păcat, orice creștin care afirmă adevărul Evangheliei în spațiul public, orice părinți care refuză educația sexuală impusă copiilor – toți sunt etichetați ca „potențiali fanatici”.
Fanaticul e omul pe care statul secular îl definește ca obstacol – nu pentru că e violent, ci pentru că nu tace, nu acceptă, nu se supune.
5. Narațiunea care exclude complexitatea
În spatele acestor construcții, Iluminismul a operat cu o formă de manipulare sistematică a complexității. Conflictele religioase nu sunt prezentate ca evenimente cu cauze multiple (politice, economice, teritoriale, juridice), ci ca simple „crize ale dogmei”.
De exemplu, întreaga problematică constituțională a Imperiului Romano-German, motivele economice ale Războiului de Treizeci de Ani, rețelele de interese nobiliare din Franța – toate sunt șterse. Rămâne o explicație unică: oamenii erau religioși, deci s-au omorât.
Aceasta este esența mitului: a face din complex – unidimensional, și apoi din unidimensional – absolut.
6. Frica drept combustibil ideologic
De ce a avut succes această mitologie? Pentru că Iluminismul a înțeles ceva esențial: oamenii pot fi modelați nu prin adevăr, ci prin frică. Iar frica de religie a fost mai eficientă decât orice raționament. Ea a fost proiectată în imaginația colectivă prin panseuri, satire, „dialoguri filosofice”, tratate și manuale de morală civică.
Statul modern s-a născut ca gardian împotriva acestui „coșmar religios”. Nu ca administrator, ci ca exorcist. Nu ca mediator, ci ca paznic şi temnicer.
Cine deține monopolul asupra fricii, deține monopolul asupra ordinii.
7. Ruptura – nu între religie și politică, ci între religie și demnitate
În această viziune, Iluminismul nu a creat o separare echilibrată între religie și politică. A creat o ierarhie. Statul este rațional, religia – irațională. Statul apără, religia atacă. Statul ordonează, religia dezbină. Nu există simetrie, ci subordonare.
Astfel, orice intervenție religioasă în spațiul public e interpretată ca agresiune, iar orice reacție statală – ca apărare legitimă. Această asimetrie nu este întâmplătoare: este produsul programatic al unei gândiri politice care are nevoie de un dușman intern pentru a-și justifica controlul.
8. Amuţirea religiei – prețul păcii
Cea mai eficientă idee a Iluminismului a fost aceea că pacea civilă depinde de neutralizarea sacrului. Religia poate fi tolerată – dar numai dacă e dezactivată. Doar o religie care nu mai revendică nimic, care nu mai vrea nimic, care nu mai afirmă nimic – poate coexista cu statul.
Dar aceasta nu mai e religie – e superstiție administrabilă. Religia fără profunzime nu e credință, ci decor.
Pacea care se construiește pe amuţirea religiei e o tăcere vinovată.
„Fanatismul religios n-a fost o realitate istorică universală – ci o etichetă aplicată strategic de Iluminism pentru a-și impune teologia seculară.”
SECȚIUNEA II – Istorie ca armă ideologică: Rescrierea Războiului de Treizeci de Ani
„Istoria a fost scrisă nu ca să ne învețe adevărul, ci ca să ne convingă că nu mai avem nevoie de sfinți.”
Între 1618 și 1648, Europa a fost zguduită de cel mai devastator conflict al epocii moderne timpurii: Războiul de Treizeci de Ani. O conflagrație cuprinzătoare, care a distrus orașe, a dezrădăcinat milioane de oameni și a reconfigurat granițele și ierarhiile politice ale continentului. Dar în secolul XVIII, această realitate istorică a fost transformată, reinterpretată și instrumentalizată într-o legendă fondatoare: dovada supremă că religia este incompatibilă cu pacea.
Voltaire și succesorii săi nu au vrut să înțeleagă acest război – ci să-l utilizeze. Nu ca fenomen complex, ci ca simbol.
1. O rescriere selectivă și ideologică
Pentru a servi cauzei secularismului, Iluminismul a înfățișat Războiul de Treizeci de Ani ca o explozie de barbarie religioasă. Faptul că luptele erau întreţesute cu rivalități dinastice (Habsburgii contra Bourbonilor), ambiții teritoriale, crize juridice imperiale sau alianțe comerciale – toate acestea au fost omise intenţionat. Prevalau un singur fir narativ: oamenii, fiind religioși, s-au urât și s-au măcelărit.
Această simplificare a fost cheia eficienței propagandistice: un public larg putea fi convins, printr-o poveste clară, că religia aduce haos.
Războiul nu mai era un fapt istoric – ci o parabolă morală scrisă pentru viitor.
2. Voltaire: naratorul unui trecut înspăimântător
În Essai sur les moeurs et l’esprit des nations, Voltaire schițează Războiul de Treizeci de Ani ca o decădere totală: o perioadă de cruzime, ignoranță și intoleranță provocată de credințele religioase. El ignoră subtilitățile constituționale ale Imperiului Romano-German, complexitatea tratatelor de alianță, logica echilibrelor de putere – totul este redus la o axiomă: religiile se urăsc și distrug lumea.
Dar Voltaire nu căuta adevărul istoric. El căuta un efect civic. Războiul devine un exemplu de „așa nu”, o poveste de groază prin care să învețe generațiile următoare ce se întâmplă dacă religia e lăsată liberă.
Istoria devine mit pedagogic. Istoricul devine moralist. Adevărul devine efect retoric.
3. Eradicarea cauzelor reale
Zwierlein insistă asupra dimensiunii erudite a acestui proces: relectura Războiului de Treizeci de Ani ignoră intenționat cauzele socio-politice. De exemplu:
- Criza constituțională a Sfântului Imperiu Roman: conflictul între autoritatea împăratului și libertățile principatelor protestante.
- Intervenția Suediei și Franței: ambele state catolice și protestante și-au folosit religia ca pretext pentru interese geopolitice.
- Impactul reformei fiscale, al noilor tehnologii de armament și al comerțului transnațional: complet ignorate.
În interpretarea iluministă, totul este explicat prin „fanatism” – un cuvânt magic care anulează orice analiză.
4. De la conflict la coșmar simbolic
Imaginea unui continent prăbușit în haos religios a fost amplificată de pictură, gravură, cronică, roman. Masacrele, persecuțiile, incendiile de biserici – toate au fost selectate, stilizate și reîncadrate într-un tablou apocaliptic care avea să joace rolul de fundal simbolic pentru noul proiect politic: statul secular.
Zwierlein observă că această strategie culturală nu viza doar condamnarea religiei, ci legitimarea emoțională a unei noi forme de autoritate: statul centralizat, laic, birocratic, capabil să prevină o astfel de catastrofă. Aceasta nu era o alegere rațională – era o reacție afectivă programată.
Cine controlează emoțiile colective, controlează consensul politic.
5. Rescrierea istoriei ca operație de hegemonie
La mijlocul secolului XVIII, încep să apară primele sinteze istorice cu scop educativ. Ele nu mai sunt preocupate de pluralitatea interpretărilor sau de dezbaterile academice. Sunt instrumente de formare a cetățeanului „rațional”, „moderat”, „neutru”.
Războiul de Treizeci de Ani este transformat într-un basm de groază. Creștinismul este decorat cu sânge și ruină. Statul secular, în schimb, este zugrăvit ca salvatorul tăcut care vine după furtună.
Această pedagogie devine hegemonică. Se imprimă în curricula școlară, în cultura juridică, în conștiința europeană.
Trecutul este manipulat pentru a produce obediență în prezent.
6. Religia – cauza absolută și vinovatul perpetuu
Odată stabilit acest mit, el începe să funcționeze ca o grilă automată de interpretare. Orice conflict în care apare religia este etichetat ca „război religios”. Orice revendicare spirituală e considerată „pericol latent”. Orice discurs teologic în spațiul public e interpretat ca premisă a violenței.
Aceasta nu este o analiză, ci o condiționare. Se construiește astfel o memorie oficială, care izolează religia în muzeu și o transformă în relicvă vinovată.
Religia nu mai are voie să explice nimic – doar să se justifice.
7. Războiul ca ficțiune morală necesară
Pentru Iluminism, Războiul de Treizeci de Ani nu a fost doar o tragedie – a fost o ficțiune morală necesară. Doar prin demonizarea completă a trecutului religios putea fi justificată o epurare ideologică a prezentului. Doar dacă oamenii credeau că religia a dus la haos, puteau accepta cu ușurință impunerea unui regim laic ca formă de „progres”.
Această strategie a funcționat. Încă funcționează. Cultura europeană contemporană se bazează pe această moștenire psihologică.
Pacea modernă a fost clădită nu pe iertare – ci pe uitare.
8. Efectul pedagogic al groazei
Toate aceste construcții au un scop precis: formarea unui cetățean obedient, care se teme de religie și se închină ordinii politice. Nu se dorește o înțelegere profundă a istoriei, ci o reacție emoțională predictibilă. Războiul de Treizeci de Ani devine „lecția supremă”: nu te mai juca cu Dumnezeu, altfel lumea arde.
Această „pedagogie a groazei” produce o cultură a conformismului, nu a adevărului. O cultură în care religia e permisă doar în forme controlate, sterpe, inofensive.
9. Absenteismul teologic și confiscarea simbolurilor
Odată impusă această rescriere, Biserica însăși a fost împinsă într-o defensivă profundă. Teologii s-au trezit obligați să justifice fiecare faptă trecută în logica prezentului laic. Amuţirea teologică nu a fost o opțiune – a fost o condiție de acceptare socială.
În paralel, simbolurile religioase au fost confiscate. Nu mai erau semne de har – ci semnale ale pericolului. Crucea devenea stigmat, altarul devenea rușine, credința – suspiciune.
Această confiscare a memoriei a funcționat perfect. Nici măcar Biserica nu mai știa cum să vorbească despre trecutul ei.
Când nu-ți mai poți apăra sfinții, ajungi să-ți ceri iertare că exiști.
10. Mitul funcționează ca profeție autoîmplinită
Prin această deformare istorică, secularismul a construit nu doar o genealogie ideologică, ci o profeție autoîmplinită. Dacă religia este mereu vinovată, atunci trebuie mereu supravegheată. Dacă nu o supraveghem, vom repeta istoria. Dacă se repetă istoria, religia este de vină. Un cerc vicios, folosit ca legitimație pentru control politic.
Aceasta nu e istorie – este magie ideologică de înaltă performanță.
SECȚIUNEA III – De la toleranță la disciplinare: Secularismul ca aparat de cenzură religioasă
În imaginarul politic modern, „toleranța” este adesea invocată ca o realizare supremă a epocii iluministe. Este repetată ca o mantră în tratate, în constituții, în manuale de educație civică și în discursuri europene despre „valori comune”. Dar ce se ascunde, cu adevărat, în spatele acestui cuvânt? Ce a însemnat, în secolul XVIII, și ce înseamnă acum „toleranță religioasă”?
Această secțiune demască metamorfoza tăcută a toleranței: de la o promisiune de libertate la un mecanism de neutralizare; de la o punte între credințe la o închisoare administrativă pentru orice formă de religie articulată. Ceea ce s-a dorit a fi o eliberare s-a transformat într-un regim de domesticire morală a credinței.
1. Toleranța ca act de grație, nu ca drept
Pentru gânditorii iluminiști, „tolerarea” unei religii nu a însemnat recunoașterea demnității convingerii – ci acceptarea, condiționată, a unei prezențe altfel nedorite. Toleranța nu era un drept natural, ci o concesie pragmatică.
Bayle, în celebrul său Dicționar Istoric și Critic, face un pas curajos în favoarea pluralismului, dar introduce o limitare decisivă: toleranța e acceptabilă numai atâta timp cât religia nu pretinde superioritate. Când ea devine normativă, misionară sau publică, devine inacceptabilă. Nu din cauza violenței, ci din cauza pretenției la adevăr.
Toleranța e acceptabilă doar când e umilă – altfel e fanatică.
2. Locke: libertate doar în afara Bisericii
John Locke, alt campion invocat al toleranței, în faimoasa Scrisoare despre toleranță, pledează pentru libertatea credinței, dar exclude cu grijă catolicii și ateii – primii pentru loialitatea lor față de Roma, ceilalți pentru absența oricărei loialități.
Ceea ce pare un manifest al libertății este, în realitate, o gramatică a excluderii. Religia este tolerată doar în măsura în care se supune ordinii politice stabilite. Aceasta este esența noului regim: statul stabilește granițele în care religia poate respira.
Toleranța devine o zonă închisă: ești liber atâta timp cât nu deranjezi.
3. Religia permisă e religia dezactivată
În acest nou model politic, religia este acceptată numai dacă este lipsită de dinți. Nu trebuie să judece morala publică, nu trebuie să influențeze legile, nu trebuie să conteste prioritățile sociale. I se permite să existe – dar fără să însemne nimic.
Adevărata religie devine religia simbolică, decorativă, cu ritualuri stinse, fără dogmă, fără vocație de convertire, fără suflu profetic. Tot ce depășește acest cadru e etichetat ca extremism sau delir teocratic.
Religia vie devine pericol. Religia moartă – acceptabilă.
4. Secularismul devine editorul adevărului
Statul modern, pretins neutru, devine în realitate cel care stabilește ce formă de credință e tolerabilă. Asta înseamnă că secularismul nu e un teren de joc echitabil – ci un regim de cenzură sofisticată. Îmbrăcat în haina raționalității, el decide ce adevăr are voie să fie rostit.
Teologia este acceptabilă doar în seminarii închise. Dogma – doar ca metaforă culturală. Ritualul – doar ca tradiție folclorică. Orice tentativă de a aduce credința în spațiul public este suspectă și, cel mai adesea, incriminabilă.
Neutralitatea e o mască: sub ea, statul scrie Biblia care trebuie citită.
5. Funcționarul ia locul preotului
Odată cu marginalizarea clerului, apare o nouă elită morală: profesorul laic, judecătorul secular, activistul progresist. Aceștia preiau funcțiile tradiționale ale Bisericii: educarea tineretului, definirea binelui public, condamnarea rătăcirilor.
Dar acești noi preoți ai ordinii seculare nu au smerenie, nici recurs la transcendență. Au certitudinea ideologică a progresului și disprețul față de orice vocație teologică. Biserica devine un obstacol. Iar adevărul ei – un artefact care trebuie expus, nu urmat.
Secularismul nu a abolit moralismul – l-a redistribuit.
6. Toleranța ca mecanism de tăcere
În această paradigmă, toleranța devine instrument de control, nu de emancipare. Dacă vorbești prea tare, ești intolerant. Dacă ai o opinie religioasă fermă, ești suspect. Dacă te opui „valorilor comune”, ești extremist.
Așa se închide cercul: religia nu mai poate fi mărturisită fără a fi penalizată. Toleranța înseamnă auto-anulare. Este, de fapt, o pedagogie a amuţirii.
Nu mai e nevoie să interzici religia – ajunge s-o reduci la șoaptă.
7. Ateismul mascat sub politețe
În numele toleranței, secularismul introduce o formă de ateism implicit. Nu neagă existența lui Dumnezeu, dar interzice orice formă de autoritate care derivă din El. Credința este tolerată doar ca opțiune subiectivă, nu ca adevăr public.
Aceasta nu este neutralitate, ci hegemonie mascată. Este o teologie negativă, în care statul nu se declară dumnezeu, dar se comportă ca atare. El decide ce este sacrul admisibil și ce este de proscris.
Toleranța se transformă în politețea cu care se încuie ușa sanctuarului.
8. Cine nu tace devine fanatic
În logica nouă, orice religie exprimată cu voce tare devine fanatică. Nu pentru că este violentă, ci pentru că e vie. Dacă un preot predică împotriva păcatului, este suspect. Dacă o comunitate cere respectarea unui ritual, este retrogradă. Dacă o Biserică refuză ideologia de gen – este periculoasă.
Această etichetare sistematică produce o discreditare structurală. Religia nu mai este o prezență vie în cetate – ci un pericol latent care trebuie ținut sub observație.
Fanatismul nu mai este comportament – ci existență religioasă articulată.
9. Administrația înlocuiește transcenderea
În vechiul regim, păcatul era o problemă de mântuire. În noul regim, este o infracțiune a discursului. Morala devine reglementare, credința devine conformism, îndoiala devine infracțiune.
Statul nu mai conduce cu sabia, ci cu procedura. Dar această procedură are aceeași funcție: să taie limba profeților. Să anuleze orice posibilitate ca Dumnezeu să mai vorbească în cetate.
Statul nu vrea să distrugă religia – vrea să o arhiveze.
10. O nouă inchiziție – dar cu zâmbetul pe buze
Ironia ultimă: secularismul a denunțat Inchiziția pentru teroarea ei dogmatică. Dar a inventat, la rândul său, o inchiziție: invizibilă, eficientă, insidioasă. Nu mai arde trupuri, dar arde reputații. Nu mai condamnă eresuri, dar interzice opinii. Nu mai are autode-da-fé – dar are conferințe de presă.
Aceasta este toleranța în forma ei desăvârșită: un zâmbet de acceptare care ascunde botnița.
SECȚIUNEA IV – Mitul fondator al Europei moderne: violență religioasă – ordine seculară
„Europa modernă nu a fost construită împotriva violenței – ci prin ea. Statul secular nu a înlocuit războaiele religioase, ci le-a reinventat în limbaj juridic și administrativ.”
Dacă există un mit central în povestea Europei moderne, acela este următorul: religiile, lăsate libere, provoacă haos; statul secular, impus de rațiune, asigură pacea. Este o narațiune atât de profund înrădăcinată în imaginarul european, încât nici nu mai este pusă la îndoială. E acceptată reflex, transmisă prin manuale, invocată în discursuri și protejată prin rușinea de a o contesta.
Această secțiune demontează acest mit – arătând că Europa seculară nu s-a născut dintr-o renunțare la violență, ci dintr-o reorganizare a ei. Că pacea modernă nu este absența războiului religios – ci înlocuirea sa cu o hegemonie rece, administrativă, care își disimulează constrângerile sub masca raționalității.
1. Genealogia mitului: teza Iluminismului
Iluminismul, prin gura lui Voltaire, Gibbon, Bayle și Locke, a formulat această propoziție dogmatică: „religia produce fanatism, statul produce ordine.” Este o axiomă politică mascată ca enunț istoric. Ea nu descrie trecutul, ci îl rescrie în așa fel încât să valideze un singur tip de regim: cel laic, raționalist, anti-transcendent.
Această teză a fost transformată în fundament ideologic al modernității. Ea justifică legislația, educația, neutralitatea instituțiilor. Dar este o teză fără temei factual: istoria reală arată că războaiele religioase nu au fost motivate exclusiv religios, iar statul secular a produs, la rândul său, războaie devastatoare – doar cu alte justificări.
Secularismul nu a eliminat violența – i-a schimbat discursul.
2. Conflictele religioase ca simptom, nu cauză
După cum arată Zwierlein și alți contribuitori din volum, a atribui războaiele moderne timpurii exclusiv religiei înseamnă a comite o fraudă istorică. Aceste conflicte reflectau crize de autoritate politică, tranziții constituționale, ciocniri între monarhii și principate, colapsuri fiscale și rivalități teritoriale.
Religia era limbajul în care se articulau conflictele – nu sursa lor unică. A o transforma în țap ispășitor înseamnă a-i atribui o vină care nu-i aparține, dar care convine statului modern.
Religia nu a fost combustibilul războaielor – ci combustibilul a fost mascat în haine religioase.
3. Secularismul: o nouă formă de monopol simbolic
Odată înfăptuită „ieșirea din religie”, statul modern nu a devenit neutru. A devenit unic interpret al binelui public. Nu mai permitea prezența sacrului în afara formelor culturalizate (muzee, sărbători oficiale, patrimoniu), dar impunea, în schimb, propriul sacru: Constituția, Cetățeanul, Drepturile Omului – ridicate la rang de dogmă.
Această schimbare nu a însemnat ieșirea din religie, ci înlocuirea religiei publice cu o altă formă de credință: credința în statul autoritar binevoitor. Simbolurile creștine au fost retrase, dar în locul lor au apărut tribunalele constituționale, ceremoniile republicane și martirologia seculară (eroii Revoluției, victimele intoleranței, minoritățile emancipate).
Statul modern nu a distrus altarul – doar și-a mutat zeii.
4. Pacea seculară: o formă de supunere organizată
Noua Europă post-iluministă s-a pretins pașnică. Dar această pace nu a fost consensuală – ci impusă. Nu a fost un rezultat al iubirii de aproapele – ci al fricii de autoritate. Pacea era definită ca absență a oricărei expresii religioase care ar putea tulbura ordinea publică. Era tăcere, nu reconciliere. Era conformism, nu comuniune.
Această tăcere a fost obținută prin școală, prin tribunal, prin presiune simbolică. Nu prin dialog real. Iar cei care refuzau această nouă „tihnă seculară” erau izolați, stigmatizați, expulzați din spațiul demnității publice.
Ordinea seculară a fost construită cu aceeași energie cu care au fost duse cruciadele: sub semnul unei idei absolute și al unui inamic de distrus.
5. Reeducarea maselor – o „evanghelie” inversată
Statul modern a lansat o amplă operațiune de „reeducare simbolică”. Populațiile trebuiau să învețe nu doar să accepte secularismul, ci să-l interiorizeze ca formă de moralitate superioară. Școala devine catedrală laică, profesorul devine preot al raționalismului. Reforma se face nu cu sabia, ci cu programul de învățământ.
Aceasta este versiunea modernă a convertirii forțate: nu ți se impune o credință – dar ți se interzice să trăiești alta.
Secularismul este religia fără Dumnezeu, dar cu ritualuri, sancțiuni și erezii.
6. Europeizarea mitului
Mitul fondator al secularismului nu rămâne o invenție franceză. El este adoptat treptat de întregul proiect european. Constituțiile postbelice, în special după 1945, impun o formă de neutralitate religioasă în care statul garantează libertatea de credință, dar în același timp interzice orice manifestare religioasă care ar putea părea „ofensatoare” sau „neincluzivă”.
Această „neutralitate activă” este, de fapt, un regim de suprimare controlată. Se interzice crucifixul în școli, dar se impune simbolistica multiculturalistă. Se elimină rugăciunea publică, dar se predă „diversitatea valorilor”.
Secularismul nu e lipsă de religie – ci monopol ideologic travestit în toleranță.
7. Pacea seculară, la testul istoriei
Ironia majoră a istoriei: statul secular, care pretinde că a pus capăt războaielor religioase, este autorul celor mai sângeroase războaie din istoria omenirii. Războaiele mondiale, gulagul, lagărele de exterminare, bomba atomică – toate sunt produse ale unei epoci laice, raționale, „eliberate de dogme”.
Dar aceste fapte sunt șterse din memorie. În narațiunea oficială, doar Inchiziția este crimă, doar Cruciadele sunt violență, doar Evul Mediu este barbarie.
Când religia ucide – e crimă absolută. Când statul ucide – e „tragicul preț al progresului”.
8. Efectul psihologic al mitului
Acest mit produce o formă de rușine civilizațională: europenii sunt învățați să se rușineze de creștinism, să se teamă de sacrul lor, să-și perceapă rădăcinile ca pe o boală. În același timp, li se oferă o alternativă: un umanism steril, rupt de transcendent, dar încărcat cu imperative morale pe care nimeni nu le mai poate justifica.
Această schizofrenie identitară este rezultatul direct al mitului secularizării prin violență.
Europa modernă nu are pace – are amnezie controlată.
9. Mitul ca instrument geopolitic
În prezent, această narațiune este exportată. Orice stat care își afirmă vocația religioasă este imediat suspectat de fundamentalism. Orice politică națională care se inspiră din tradiție spirituală este denunțată ca „derapaj autoritar”. Mitul secularizării europene devine standard universal, armă diplomatică, condiție de integrare.
Religia este tolerată doar dacă este convertită în muzeu. Statul care refuză această convertire devine „problemă de securitate”.
Europa modernă folosește pacea seculară ca armă împotriva celor care refuză să uite Cine i-a făcut.
10. O ieșire periculoasă din transcendență
În concluzie, secularismul european nu este o absență a religiei – ci o reconfigurare a sacrului. Nu este o soluție la violență – ci o violență simbolică cu haine de ordine. Nu este o reconciliere – ci o dictatură a uitării selective.
Religia nu trebuie apărată doar de extremismul fanatic – ci și de lașitatea seculară care o preface în decorațiune.
SECȚIUNEA V – Fanaticul etern: mitul funcțional al războaielor religioase în cultura seculară actuală
„Secularismul nu mai are nevoie de războaie religioase reale – are mitul lor, conservat ca armă simbolică împotriva celor care cred cu adevărat.”
În Europa contemporană, nimeni nu mai arde eretici. Nimeni nu mai organizează cruciade. Nimeni nu mai cere supunerea civilă în numele lui Dumnezeu. Și totuși, creștinul practicant este tratat în spațiul public cu o suspiciune aproape identică celei aplicate odinioară vrăjitorilor, sectarilor sau revoluționarilor: este privit ca potențial periculos. De ce?
Răspunsul este simplu și tulburător: pentru că mitul războaielor religioase nu a fost abandonat. A fost conservat. Reactivat. Încapsulat în cultura seculară ca o ficțiune funcțională, menită să blocheze reîntoarcerea sacrului în cetate. Nu mai e nevoie de istorie. Ajunge reflexul. Și reflexul spune: „orice religie afirmativă e fanatism, orice creștinism viu e amenințare.”
1. Fanaticul – construct ideologic, nu realitate
Imaginea fanaticului religios – cu ochi aprinși, voce agresivă, idei radicale – este omniprezentă în mass-media, în cinema, în manuale. Dar acest portret nu are bază factuală. Nu descrie o persoană concretă, ci un stereotip politic. Este un construct ideologic, folosit pentru a delimita clar ce este permis și ce este suspect.
Creștinul care predică în public? Fanatic. Episcopul care critică ideologia de gen? Reacționar. Mama care își educă fetele în curăție? Fundamentalistă. Preotul care denunță avortul? Extremist.
„Fanaticul” este oglinda în care secularismul își proiectează teama de Adevăr.
2. De la istorie la mit continuu
Zwierlein și alți autori subliniază că războaiele religioase au fost transformate în mit continuu – nu doar eveniment istoric, ci fundal constant al imaginației politice moderne. Acest mit nu e repetat pentru a fi înțeles, ci pentru a funcționa. Ca o avertizare perpetuă. Ca o teologie inversată: „dacă religia se întoarce, lumea va arde din nou.”
Prin urmare, fiecare afirmație religioasă devine periculoasă nu prin conținut – ci prin simpla ei existență.
Prezența religiei e deja semn de urgență – chiar dacă nu face nimic.
3. Tensiunea latentă ca strategie de guvernare
Mitul războaielor religioase nu e doar propagandă culturală. Este și mecanism de guvernare. Permite statului să exercite o formă de control preventiv, nedeliberativ. Orice măsură împotriva exprimării religioase poate fi justificată prin invocarea „rădăcinilor conflictuale” ale Europei. Nu e cenzură – e prevenție. Nu e discriminare – e prudență istorică.
Așa se legitimează eliminarea religiei din școli, marginalizarea sărbătorilor creștine, cenzura discursului clerical. Sub o formă subtilă: nu vrem să reluăm greșelile trecutului.
Istoria devine permis de excludere. Mitul devine lege nescrisă.
4. Instrument de rușinare sistematică
Creștinul public este invitat constant să-și ceară scuze. Pentru Inchiziție. Pentru Cruciade. Pentru supunerea femeii. Pentru antisemitism. Pentru ignoranță. Pentru opoziția față de știință. Aceste acuzații, reale sau fictive, sunt activate ca mecanism de rușinare, menit să slăbească încrederea în propria credință și să descurajeze orice tentativă de mărturisire publică.
Mitul războaielor religioase este permanent în fundal: „ce vrei, să ne întoarcem la Evul Mediu?” Este fraza-șablon, universală, gata să blocheze orice gând religios serios.
Cine crede, trebuie mai întâi să se căiască – apoi poate spera să fie toleratcivic şi politic.
5. Împingerea religiei în colțul radicalismului
Prin această manipulare, credința este împinsă artificial spre colțul ideologic al extremismului. Nu pentru că s-ar radicaliza, ci pentru că i se închide spațiul moderației. Când orice critică a ordinii seculare este interzisă, când orice afirmare a normei divine este suspectă, credinciosul rămâne fără loc.
Devine „extremist” doar pentru că refuză să devină neutru. Devine „periculos” pentru că îndrăznește să creadă în Adevăr obiectiv.
Mitul războaielor religioase nu luptă cu fanatismul – ci îl inventează pentru a discredita credința.
6. Confuzia între transcendent și ideologie
O altă confuzie intenţionată întreținută este aceea între vocația religioasă și ideologia politică. Orice enunț teologic e tratat ca doctrină de partid. Orice predică devine „discurs public cu impact politic.” Orice ritual devine „marcaj identitar.” Această confuzie permite statului secular să confişte toate codurile spaţiului public şi să trateze religia ca deviere ideologică, nu ca sursă de ordine morală.
Religia nu mai e mărturisire – e un suspect de agitațiune publică.
7. Mitul ca disciplinator al teologiei
Chiar și în interiorul Bisericii, mitul își face lucrarea. Teologii devin autocenzurați, episcopii evită predici cu conținut dogmatic clar, seminariile, conferinţele se refugiază în teme inofensive. Orice asumare publică a unui adevăr revelat este evitată de teamă că „societatea nu e pregătită.” Că „nu trebuie să fim ca în secolul XVI.”
Se produce astfel o auto-liniștire ideologică, un proces prin care Biserica se conformează unei versiuni oficiale a propriei istorii – dictate din afară.
Cine se teme de trecutul său, nu mai poate avea viitor.
8. Atacul simbolic prin cultura populară
Mitul funcționează și prin cultură populară. Filmele, serialele, jocurile video – toate alimentează un imaginar în care religia e cel mult misticism decorativ, iar în cel mai des caz, fanatism pur. Călugării sunt nebuni. Preoții – corupți. Misionarii – violenți. În rarele cazuri în care apar pozitivi, sunt marginali, ironici, „în pas cu vremurile.”
Acesta este noul canon cultural: religia poate fi acceptabilă doar dacă se rușinează de sine.
9. Blocarea oricărei reaprinderi a memoriei
Unul dintre cele mai insidioase efecte ale mitului este blocarea posibilității de reevaluare istorică. Orice tentativă de a revizui povestea războaielor religioase este tratată ca revizionism, ca tentativă de a reabilita violența, ca pericol pentru ordinea constituțională. Astfel, nu doar religia este blocată – ci și istoriografia onestă.
Cine spune că războaiele religioase au fost și politice, și economice, și teritoriale – e suspectat că vrea să le reabiliteze. Adevărul istoric devine o infracțiune ideologică.
Până și trecutul a fost secularizat, sub pază strictă.
10. Fanaticul ca paznic al ordinii seculare
Într-o ironie finală, figura fanaticului religios este astăzi folosită nu pentru a înfrunta extremismul, ci pentru a apăra hegemonia seculară. Este un paznic imaginar, dar cu rol real: păzește porțile discursului public. E motivul invocat pentru a închide gura preotului, pentru a exclude creștinul din dezbatere, pentru a delegitima vocația religioasă ca factor de coerență morală.
Fanaticul nu există – dar toți trebuie să se comporte ca și cum ar exista. Asta e funcția sa.
Secularismul și-a creat o sperietoare. Și o folosește să țină tăcută turma.
SECȚIUNEA VI – Împotriva tăcerii programate: recuperarea adevărului, a memoriei și a vocației religioase în cetate
„Amuţirea religiei nu este progres – este uitare strategică. Iar uitarea este prima condiție a înrobirii.”
După ce secularismul a confiscat istoria, a rescris războaiele religioase și a construit mitul „fanaticului etern”, pare că nu mai rămâne nimic de spus. Religia a fost trimisă la margine, redusă la practici private, îngrădită simbolic și acuzată de toate relele trecutului. Însă această tăcere nu este naturală. Este programată. Cultivată. Impusă prin coduri, instituții, rușinare și frică.
Această ultimă secțiune este o smerită chemare la recuperare. Nu doar istorică, ci teologică, identitară, culturală și morală. Religia nu trebuie apărată doar de secularismul agresiv, ci mai ales de resemnarea în care a fost împinsă de propriile instituții ecleziale şi de turma credincioşilor. Este timpul să vorbim din nou – clar, articulat, fără teamă.
1. Înapoi la istoria reală: deconstruirea mitului
Primul pas în recuperare este refacerea memoriei. Nu putem înfrunta hegemonia seculară dacă acceptăm narațiunea ei despre trecut. Trebuie să refacem analiza conflictelor religioase: să le înțelegem ca fenomene complexe, nu ca episoade de fanatism pur. Să arătăm rolul jucat de rivalități teritoriale, dinastice, fiscale, comerciale.
Această reevaluare nu este relativizare – este adevăr. Și adevărul este eliberator.
Nu poți fi liber dacă trăiești într-un trecut care nu-ți aparține.
2. Resacralizarea memoriei colective
Europa contemporană trăiește într-o amnistie simbolică: tot ce e religios e tratat ca rușinos, tot ce e secular e tratat ca firesc. Pentru a schimba această paradigmă, trebuie să reintroducem sacrul în conștiința colectivă. Nu ca nostalgie, ci ca dimensiune de sens. Nu ca ornament, ci ca fundament.
Conflictele religioase nu au fost patologii ale credinței – ci răni ale unei civilizații în căutare de ordine. A le recunoaște complexitatea înseamnă a recunoaște rolul fundamental al religiei în constituirea Europei.
Memoria sacrului este prima condiție a demnității.
3. Religia nu e opinie – e vocație ontologică
Secularismul a reeducat populațiile să creadă că religia este o „opțiune privată”, un „stil de viață”, o „atitudine personală”. Dar credința nu este un accesoriu. Este o vocație ontologică – o chemare la Adevăr, o participare la ordinea cosmică, o trăire verticală a istoriei.
A reduce religia la o preferință este ca și cum ai reduce viața întreagă la o simplă alegere de vestimentație. Credința e structură de existență – nu gust.
Adevărul nu este opțional. Nici în cer, nici pe pământ.
4. Ieșirea din defensivă: cuvânt profetic, nu mimetism social
Biserica nu trebuie să caute acceptare. Trebuie să rostească Adevărul. Nu e rolul ei să fie „în pas cu societatea”, ci să fie liman și cutremur al conștiinței. În fața unei culturi care cere compromis, religia trebuie să răspundă cu verticalitate.
Vocile religioase nu trebuie să se scuze, nici să se explice excesiv. Trebuie să mărturisească. Clar, cu dragoste, dar fără teamă.
5. Dezactivarea rușinii simbolice
Trebuie şi e timpul să refuzăm rușinarea sistematică. Nu, creștinismul nu este sursa tuturor relelor. Nu, Inchiziția nu este standardul absolut al cruzimii. Nu, Cruciadele nu sunt mai oribile decât bombardamentele seculare din Irak sau Gaza. Nici pe de parte.
Rușinea e eficientă doar cât timp este acceptată. Iar cel rușinat nu mai are voce sau i se refuză dreptul să o aibă.
Demnitatea religiei începe acolo unde se încheie complexul de vinovăție.
6. Refacerea spațiului public: credința ca rațiune superioară
Credința trebuie să reintre în spațiul public nu ca opinie privată, ci ca rațiune superioară. Acolo unde discursul secular se blochează în relativism, religia oferă direcție. Acolo unde ideologiile se contrazic, teologia oferă coerență.
Aceasta nu înseamnă teocrație, ci mărturie vie. Nu înseamnă dictat dogmatic, ci prezență activă, fermă, articulată.
Cine nu mărturisește în cetate, riscă să nu mai aibă cetate.
7. Apărarea adevărului ca datorie civică
Adevărul nu este periculos. Este condiția libertății reale. Amuţirea religioasă în numele toleranței nu salvează cetatea – o face vulnerabilă la minciună. În fața haosului ideologic, credința are datoria nu doar să se exprime, ci să lumineze.
Nu este o chestiune de drepturi. Este o obligație față de istorie, față de viitor și față de Dumnezeu.
Amuţirea adevărului nu este pace – e trădare.
8. Refacerea limbajului: între sacru și politică
E nevoie de un nou limbaj. Un limbaj al rezistenței teologice. Trebuie să renunțăm la jargonul secularizat care reduce credința la „valori”, „spiritualitate”, „diversitate.” Să recâștigăm forța cuvântului vertical: păcat, mântuire, adevăr, îndumnezeire, judecată, har.
Fără acest vocabular, nu mai putem gândi şi reprezenta mintal transcendentul. Și fără transcendent, nu mai putem formula nici justiție, nici ordine, nici speranță.
Limbajul creștin nu e un vestigiu baroc – e viu. Și viu înseamnă periculos pentru ordinea minciunii.
9. Ospitalitatea transcendentului: cetatea verticală
Europa nu va fi salvată prin tratate, conferințe sau corectitudine politică. Va fi salvată dacă își regăsește transcendența. Nu ca recuzită, ci ca temelie. Nu ca amintire, ci ca prezență.
Sacrul nu distruge ordinea – o înnobilează.
10. Ultima chemare: mărturia fără compromis
Suntem chemați nu doar să demascăm mitul secular, ci să mărturisim Adevărul – integral, activ, senin, dar mai ales, ferm.
