Anul acesta, 2021, din cauza faptului că Învierea a fost sărbătorită târziu, pe 2 mai, Postul Sfinților Apostoli a fost scurtat dramatic. În această situație, ar fi trebuit să existe doar o singură zi de post, lunea de după Duminica Tuturor Sfinților, care va fi urmată a doua zi de Praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Pe baza faptului că în vechime acest post era de 7 zile și începea la două săptămâni după Cincizecime, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2015 ca el să fie de cel puțin o săptămână. Cu alte cuvinte, când se ajunge în situația ca intervalul dintre lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și 29 iunie, data sărbătoririi Sfinților Petru și Pavel, să fie mai mic de 7 zile, începutul postului să fie devansat, astfel încât să nu avem mai puțin de o săptămână de post. Această hotărâre este înțeleaptă în contextul actual al folosirii unui calendar îndreptat pentru sărbătorile fixe, dar cu data Paștelui stabilită după calendarul iulian neîndreptat.
Cu toate că săptămâna de după Rusalii ar trebui să fie cu harți (dezlegare la mâncare de frupt), soluția găsită de Sinodul nostru este una salutară. Dintre două rele, e preferabil cel mai mic. E mai bine să ținem postul minimal chiar dacă asta presupune să nu respectăm dezlegarea din săptămâna aceasta.
Problema aceasta a apărut după introducerea calendarului îndreptat în 1925. Hotărârea de la Conferința de la Constantinopol 1923 a decis practic introducerea deplină a calendarului îndreptat, inclusiv pascalia. De aceea au existat conflicte deosebite atunci când în anii 1926 și 1929 s-a încercat ținerea Paștelui după stilul nou, adică la o dată diferită de celelalte Biserici care erau pe vechi. Soluția a venit din partea grecilor ca Învierea să rămână stabilită după calendarul neîndreptat, la aceeași dată cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, după cerința Sinodului I Ecumenic. În felul acesta, Biserica Română a renunțat la ambiția de a da tonul la o schimbare a pascaliei. Ulterior, Conferința de la Moscova (1948) a statornicit această situație ca Paștile să fie sărbătorit de toți după calendarul iulian neîndreptat și fiecare Biserică să folosească sau nu în rest pe cel îndreptat pentru restul sărbătorilor, după cum a decis fiecare. Dar, în felul acesta, apare dezavantajul micșorării sau chiar al suprimării Postului Sfinților Apostoli. Deși nu este o problemă foarte gravă, ea vădește dezbinarea produsă de introducerea în mod greșit a unui calendar îndreptat, adică doar de către unele Biserici Ortodoxe Locale, nu în mod solidar de toate.
Încurcături concrete apar atunci când unele calendare tipărite pe anul acesta, dar mai ales cele de pe internet nu indică post săptămâna aceasta începând de marți, ci harți (dezlegare la toate).
Așadar Postul Sfinților Apostoli a început și trebuie ținut cu toată cuviința și atenția, fără a pune pretexte complicțiile date de schimbarea calendarului. Există o problemă, care ar trebui să mobilizeze conducerea Bisericii să o rezolve, însă aceasta nu este de ordin dogmatic, nu ne desparte de Dumnezeu și este mai bună și sănătoasă ascultarea.
Κατάνυξη.gr: Scrisoare a Sinodului Permanent al Bisericii Greciei către Arhiepiscopul Ciprului: Opriți-l pe Mitropolitul de Morfu!
Sfântul Sinod Permanent, prin scrisoarea către Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, și-a exprimat revendicarea pentru interferența Mitropolitului Neofit de Morfu în problemele interne ale Bisericii Greciei. Conform Stației de Radio al Ciprului, mesajul central al scrisorii este că predicile Mitropolitului de Morfu referitoare la proorocii, coronavirus și vaccinuri, precum și critica despre abordările și deciziile Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei smintesc și deturnează turma ei.
În plus, Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei a cerut să facă recomandări Mitropolitului Neofit ca să se limiteze și să nu existe vreun amestec al său în problemele grecești, nici să intervină în «lucrarea ei duhovnicească». Arhiepiscopul Ciprului a citit scrisoarea în Ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului, care a avut loc pe 9 iunie 2021, în prezența Mitropolitului de Morfu și l-a îndemnat să oprească predicile în cauză. Ierarhul cipriot a menționat că, deoarece respectă pe Arhiepiscop și Sinodul, nu dorește să provoace probleme și nu-și propune să aibă o poziționare publică până în decembrie.
Se amintește că de Sâmbăta lui Lazăr, 24 aprilie 2021, Mitropolitul Neofit, în predica sa din timpul dumnezeieștii Liturghii, s-a pronunțat împotriva deciziei hulitoare a Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Greciei cu privire la sărbătorirea slujbei de Înviere la ora 9 în seara de Sâmbăta Mare:
«Fac orice pot în diferite țări ca să nu fie prăznuirea Paștelui în ziua sau la ora care trebuie… Din păcate, în Grecia, chiar și arhiereii și Arhiepiscopul ei au fost de acord ca Paștele să fie și Liturghia e Paști când spunem Paștile, să fie la ora nouă (în seara de sâmbătă). Dacă încep la ora 9, la ora 11 va fi gata. Prin urmare, vor sărbători Paștile a doua zi, când Hristos Se găsea încă în iad. Vor să răstoarne legea prăznuirii Bisericii noastre Ortodoxe și există un plan să avem încet-încet un Paști mai întâi cu catolicii și apoi și cu evreii. Ca să conducă astfel poporul la o singură religie înainte de dictatura mondială».
În aceeași predică, ierarhul cipriot a remarcat manipularea bolii de coronavirus și înfricoșarea poporului, în timp ce în paralel se suna alarma pericolului cu privire la primejdia vaccinurilor care se află încă în faza de experimentare:
«Folosesc și boala, pe care o trăim cu adevărat toți și este consecința păcatelor noastre tuturor popoarelor și a tuturor oamenilor, o trag de păr iar și iar, poporul nostru este înfricoșat, măști simple, duble, triple mâine ne vor spune. Vaccinări cu vaccinuri care nu au fost probate, nici acțiunile lor, nici efectele adverse, nici influențele».
Mai mult, Sinodul și-a manifestat revendicarea chiar și pentru dezacordul pe care l-a exprimat Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului cu privire la decizia Bisericii Greciei despre săvârșirea slujbei de Înviere la ora nouă seara din Sâmbăta Mare. Ne amintim că în Duminica Floriilor, 25 aprilie 2021, Întâistătătorul Bisericii Ciprului a declarat: «Nu sunt de acord cu ceea ce au făcut în Grecia, Hristos a coborât trei zile în iad, nu două».
După o serie de decizii hulitoare și desacralizante ale Sfântului Sinod Permanent și după ce a declarat supunere deplină față de Cezar și puterile antihristice, administrația Bisericii Greciei se străduiește să închidă gura oricărui glas ortodox care o mustră și-i aduce critici. «Dragostea» ei părintească se exprimă prin facerea de dosare pentru ierarhii care reacționează la deciziile sale sau cu prigoniri ale preoților evlavioși care s-au silit să țină neștirbită credința din predanie. Mai mult, a venit ceasul ca îmbrățișarea ei părintească să «strângă» din dragoste și orice Ierarh din afara Bisericii Grecești care se exprimă ortodox și se opune sistemului antihristic al «Noului Regulament». Chiar și acesta dizolvă lucrurile sfinte și cuvioase ale credinței. Totuși ignoră că pe teme de credință nu există competență episcopală locală și nici nu constituie interferență în altă episcopie mustrarea încălcării sfintelor canoane?
După cum menționează philenews.com, din cei șapte sinodali care nu au fost de acord cu Arhiepiscopul în privința acțiunii lui de a pomeni pe Epifanie (aliniindu-se cu Patriarhul Ecumenic), la conslujire a luat parte numai episcopul vicar (horepiscopul) Porfirie de Neapole, care ține de Mitropolitul Atanasie de Limassol, dar în paralel este și ajutor al Arhiepiscopului Hrisostom la Arhiepiscopie. Este de remarcat că el s-a înrolat cu votul lui împotriva acțiunii Preafericitului de a-l pomeni pe Epifanie.
Merită să fie menționat, de asemenea, că data trecută când a fost observat fenomenul de a nu sluji împreună membrii Sfântului Sinod a fost în perioada în care au fost emise acuzații împotriva Mitropolitului Atanasie de Limassol pentru săvârșirea unor greșeli morale din auzite, pentru care a fost declarat nevinovat de un Sinod mai mare, care a fost convocat atunci.
Atunci, relațiile Arhiepiscopului de acum (care era Mitropolit de Pafos) cu Patriarhul Ecumenic erau zdruncinate, dar astăzi se consideră că se află la un nivel bun și aceasta se vede din alinierea Preafericitului cu decizia Patriarhului Ecumenic de a recunoaște pe Epifanie al Kievului, provocând opoziția Bisericii Rusiei, de care depindea în vechime Biserica Ucrainei (și de care ține și astăzi, n. theodosie).
Acest fapt a avut drept rezultat că șapte membri ai Sfântului Sinod, care au relații bune cu Biserica Rusiei, și-au separat poziția lor. Îndeosebi, au acuzat pe Arhiepiscopul Hrisostom că a acționat samavolnic și în lipsa lor, deși se angajase că nu va trece la orice mișcare fără decizia Sinodului.
Unul dintre sinodalii care au lipsit, dincolo de dezacordul față de problema ucraineană, a avut și un motiv concret să absenteze de la conslujire. Altul care a absentat, evident din motivul dezacordului său față de zisa problemă ucraineană, dar și din motivul ultimelor evenimente, a fost Mitropolitul Neofit de Morfu, poziția căruia pe tema pandemiei, dar și pe chestiuni de «proorocii» a fost criticată de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei din partea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, cerând luarea de măsuri. Ieronim a considerat că Mitropolitul Neofit de Morfu, prin predicile sale, a intervenit și în problemele interne ale Bisericii Greciei.
Teologul Teodoros Kiriaku, de la care am cerut să comenteze absența celor șapte membri ai Sfântului Sinod de la conslujire, a menționat că, dacă ar da o explicație, aceasta ar putea să se concentreze pe poziția lor de a nu sluji împreună cu Arhiepiscopul Hrisostom, recunoscând indirect în acest mod și pe Arhiepiscopul Ucrainei, lucru cu care ei nu sunt de acord. Fie este de acord cu ei cineva, fie este în dezacord, reacția lor este consecventă cu scrisoarea pe care au trimis-o, exprimându-și dezacordul lor față de recunoaștere, a spus el. […]
Nota noastră: Pretențiile Sinodului Bisericii Greciei de a nu fi comentate deciziile sale legate de serbarea cu restricții a Învierii anul acesta constituie abuzuri. Orice temă de credință sau de principii liturgice poate fi luată în discuție de orice membru al altei Biserici, cu atât mai mult de către un ierarh. Prăznuirea Paștelui sâmbăta poate fi un exemplu rău pentru întreaga Ortodoxie și e normal să existe reacții. Nu e vorba de o problemă internă administrativă, ci de credința întregii Biserici. În felul acesta se impune o linie greșită tuturor în mod samavolnic. De data aceasta, sunt luați la țintă ierarhii, nu simpli mireni sau preoți. Se pare că asistăm la o epurare tot mai accentuată a liniei tradiționaliste pentru a fi impusă o modernizare nepermisă a credinței. În locul unei explicații datorate, avem de-a face cu o punere la punct foarte „părintească”, în același spirit cu cea asupra unor ierarhi greci, despre care am mai scris.
Este mare nevoie de ierarhi precum Neofit de Morfu, care să spună lucrurilor pe nume pe subiecte fierbinți, cum sunt: ecumenismul, schisma din Ucraina, „pandemia” de coronavirus, vaccinarea. Mai mult, este necesară și bine-venită și delimitarea prin refuzarea conslujirii din cauza schismei din Ucraina, așa cum procedează o serie de ierarhi ciprioți menționați în articol. Acestea nu sunt acțiuni de rupere și dezbinare, ci de combatere a rătăcirii, apostaziei de la credință și a separării de Hristos.
După cum semnalează portalul rusesc Pravoslavie, varianta în limba engleză, subiectul vaccinurilor anti-covid a fost tratat la o masă rotundă la Academia Duhovnicească Sretensky, pe 20 mai a.c., în cadrul unui seminar intitulat „Vaccinarea: probleme etice în lumina credinței ortodoxe”. Din păcate, rezoluția finală este foarte apropiată de poziția Bisericii Greciei tot de anul acesta, admițând în definitiv folosirea culturilor de celule de embrioni avortați.
Spre deosebire de Sinodul grecilor, participanții din Rusia, printre care au fost și ierarhi de seamă (membri ai Sinodului Permanent al Patriarhiei Ruse), au menționat și unele critici la adresa folosirii celulelor de fetuși. În acest sens, a fost citată o prevedere din Fundamentele Concepției Sociale a BORu, care consideră inacceptabilă „prelevarea și folosirea de țesuturi și organe de embrioni umani, avortați la diferite stadii de dezvoltare, pentru tentativa de a trata felurite boli” (XII.7). Cu toate acestea, verdictul final este în contradicție cu principiul enunțat mai sus. Concret, „participanții la masa rotundă, după ce au stabilit această chestiune, consideră că ar trebui ca industria farmaceutică să caute o posibilitate să folosească tehnologii care exclud utilizarea culturilor celulare menționate. Luând în considerare cele de mai sus, participanții la masa rotundă cred că în prezent, în absența unei alternative viabile, având în vedere amenințarea sănătății și a vieții oamenilor de către infecția cu virusul covid-19, o persoană ortodoxă care folosește un vaccin împotriva acestei boli, creat sau testat prin folosirea unei culturi celulare de embrioni, nu este implicată în păcatul avortului, în urma căruia a fost creată această cultură celulară. Dată fiind alegerea dintre un astfel de vaccin și un vaccin dezvoltat fără folosirea unei culturi celulare umane de embrioni, participanții la masa rotundă sunt în favoarea folosirii vaccinului din urmă ca fiind mai acceptabil din punct de vedere etic”. La acestea adaugă apelul la o atitudine de respect față de alegerile oamenilor, atât în favoarea folosirii vaccinurilor în discuție, cât și împotrivă. În fine, discuția despre aspectele morale cu privire la folosirea culturilor crescute din celule de embrioni umani trebuie continuată.
În cadrul discuțiilor, a fost amintit faptul că Biserica nu este împotriva vaccinurilor, ci chiar a sprijinit vaccinarea împotriva variolei în 1804. De asemenea, a fost subliniată libertatea de alegere a fiecărui individ în parte pe baza „credințelor, înțelegerii și experienței de viață personale”. De aceea, este necesară o „discuție largă specializată și publică pe aceste chestiuni și o examinare corectă a medicamentelor folosite pentru posibile efecte adverse, inclusiv cele pe termen lung, ca și o autentificare a acestor medicamente. Este la fel de important să fie informați deplin și cuprinzător oamenii care iau propriile decizii cu privire la vaccinare în privința gradului de necesitate și a posibilelor consecințe”. Trebuie avut în vedere că nu intră în sarcina și competența Bisericii să stabilească riscul efectelor adverse ale medicamentelor.
Este de remarcat și faptul că „infecția cu virusul covid-19 a luat viața a mulți oameni și a adus o dezordine semnificativă în viețile oamenilor”. Din această cauză, merită respect efortul oamenilor de știință și al medicilor care au depus eforturi să fie depășită boala și prevenită.
Concepția că vaccinarea echivalează cu „acceptarea însemnării lui Antihrist” este una eronată, ca și teoriile conspiraționiste despre ciparea oamenilor în secret prin vaccinuri.
Nota noastră: Este superioară dezbaterea din Rusia față de cea realizată de Comisia sinodală din Grecia. Totuși nu pot fi trecute cu vederea contradicțiile evidente legate îndeosebi de etica folosirii celulelor de fetuși avortați în fabricarea vaccinurilor. Chiar dacă mai multe alte medicamente apelează la aceste proceduri, ele nu pot fi justificate de nici un fel de către Biserică. Atâta vreme cât este inacceptabilă folosirea celulelor sau organelor provenite de la fetuși, este de neînțeles cum nu este implicat cineva în păcatul avortului. Evident că nu este același lucru cu avortarea în sine, dar are nuanțe și implicații înfricoșătoare. Participarea la un păcat nu constă doar în săvârșirea lui, ci și în încurajarea și cauționarea lui. Atunci când este cultivat avortul, el este săvârșit la o scară mare, cu efecte devastatoare greu de imaginat. Desigur că nu poate fi dezvinovățit total cel care-și face vaccinul dezvoltat prin folosirea celulelor de fetuși. Dar mai ales cei care fac declarații publice, îndeosebi din partea Bisericii și pe probleme de natură etică, au o responsabilitate mult mai mare.
Ar trebui insistat asupra faptului că evaluarea morală a vaccinurilor anti-covid ar trebui făcută mai mult dintr-o perspectivă a păcătuirii, nu utilitaristă. Chiar dacă ar câștiga omul lumea toată sau numai sănătatea proprie, ce-i folosește dacă-și pierde sufletul prin păcate? Este mai de folos în fața lui Dumnezeu a fi măturat de interesele cinice ale societății decât ros de conștiință. Mai ales că virusul corona nu este atât de fatal încât să impună decizii radicale. Discuția ar trebui purtată mai ales pe raportul dintre efectele negative ale restricțiilor excesive în viața omenirii și cele generate de boală. În termeni ortodocși, este necesară o evaluare cu adevărat morală, neinfluențată de presiunea industriei farmaceutice, ci în frica lui Dumnezeu.
Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat că există și episcopi ortodocși care nu sunt de acord cu vaccinul tocmai pe motivele în discuție. Printre aceștia, se numără Mitropolitul cipriot Neofit de Morfu și Mitropolitul grec Serafim de Kithire.
Tema ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie depășește cadrele și interesele credincioșilor de rând pentru că implicațiile sunt administrative, birocratice și nu-i privesc direct. Însă refuzul scris al Sfântului Sinod al BOR și al Patriarhiei (prin semnătura vicarului ei administrativ) scoate la iveală poziționări și conflicte de interes comun.
Refuzul Patriarhiei la cererea Arhiepiscopiei a fost adus în atenția publică de un ziar local din Constanța, Dobrogea Live, și apoi preluat de presa centrală.
Dorința IPS Teodosie de a transforma în mitropolie scaunul tomitan este una care necesită o discuție mai extinsă și destul de complexă, este greu de pus în aplicare în scurt timp. În contextul în care pe teritoriul țării există 6 Mitropolii, formate din cel puțin 3 Episcopii, înființarea uneia noi la Constanța ar presupune arondarea cel puțin a încă unei eparhii la teritoriul dobrogean (Constanța și Tulcea) din componența Mitropoliei Munteniei. Ar putea fi vorba de Arhiepiscopia Dunării de Jos (Galați) sau Episcopia Sloboziei și Călărașilor. Ambele sunt păstorite de ierarhi care nu ar dori să ajungă sub umbrela IPS Teodosie, după cum sugerează răspunsul oficial („nu există eparhii vecine care doresc să fie sufragane scaunului de Tomis”).
În cadrul acesta strict administrativ, ar trebui precizat că, deși în trecut pe teritoriul țării noastre episcopii au avut în grijă teritorii extinse, adică a existat un număr mic de episcopii, totuși nu acesta ar trebui să fie normalul. În Grecia, spre exemplu, care se apropie mai mult de intenția apostolilor, există 81 de eparhii pe o suprafață incomparabil mai mică față de doar 29 în România. O situație similară este ilustrată chiar de scrisoarea-răspuns patriarhală, care menționează că în Mitropolia de odinioară a Tomisului existau 14 episcopii. Altfel spus, la noi arhiereii păstoresc astăzi teritorii întinse, ce implică cerințe pastorale de amploare, care nu pot primi atenția cuvenită în atare condiții mod normal. În acest fel, este hrănită dorința de stăpânire, nu de păstorire. Un contraexemplu, deși nu foarte elocvent, este Ucraina, unde s-a ajuns ca Sinodul să fie compus din peste 100 de episcopi la ora actuală față de 17 în 1991, cu toate că și acolo sunt foarte extinse teritoriile canonice.
Așadar înființarea unui scaun mitropolitan la Constanța presupune o luptă grozavă de interese, fie în direcția concurenței dintre stăpâni (vlădici=episcopi), fie în sensul fărâmițării actualelor teritorii, ceea ce ar însemna să fie iarăși lovite ambițiile hrănite de starea de fapt actuală. Interesul credincioșilor ar trebui să meargă spre a doua variantă, dar chiar și așa este o dezbatere mult prea amplă și aproape refuzată din start, nu e un subiect ușor accesibil.
Nota discordantă a IPS Teodosie deranjează
În schimb, ceea ce a atras atenția este înjosirea Arhiepiscopului Tomisului, care este acuzat că ar avea o „ambiție personală”. Din păcate, aceasta nu este suficient dovedită, ci este mai mult o constatare care nu face cinste Patriarhiei fără argumentele de rigoare. Ar fi fost suficientă expunerea obiectivă de motive de la punctele I-III și V. Mai mult, este sugerată posibilitatea înființării unei astfel de Mitropolii, dar cu alegeri în Sinod, pe care ar încerca să le eludeze IPS Teodosie („Oare pentru a se evita alegerea statutară de mitropolit?”). Aceste remarci vădesc o dispoziție pătimașă, posibil provocată de ambiții la fel de mici de partea cealaltă.
Dar acuzația cea mai clară este adusă chiar din rândul sinodalilor, care au pus în discuție „unele dintre iniţiativele şi acţiunile asumate şi desfăşurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”, consemnate în hotărârea sinodală 1617/2021. Despre acestea se spune că „au creat discuţii aprinse în media şi au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că ele au fost însoţite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral şi de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină şi de răzvrătire”.
Fără să fie cunoscută direct argumentația Arhiepiscopiei Tomisului pentru înființarea unei mitropolii, este de presupus că ea s-a concentrat pe statutul său de odinioară, după cum reiese din declarațiile IPS Teodosie. În acest caz, pare cam lipsită de susținere solicitarea înaintată, cel puțin fără a aduce motive noi față de una mai veche similară, din 2003.
Conflictul dintre sinodali și ierarhul din Constanța este o problemă a lor personală și există prea puține informații publice pentru a alege o parte sau alta. Presupusele interese personale pot fi doar bănuite, nu sunt un fapt indubitabil.
Însă grav este că în această dispută sunt atrase și teme sensibile, cum sunt atitudinile curajoase ale IPS Teodosie legate de restricțiile impuse de pandemia covid-19. După cum se știe, IPS Sa a contestat și pus în discuție interdicțiile de a participa la slujbe anul trecut, purtarea măștii și mai ales vaccinarea contra virusului. Una dintre cele mai controversate și comentate în public acțiuni a fost cea a săvârșirii cu solemnitate anul trecut a slujbei de odovanie a Praznicului Învierii în ziua dinainte de Înălțare. A fost un gest de reparare față de închiderea credincioșilor de Paști în case, care doar în Constanța a avut loc, neacceptat de Patriarhie, deși în toată Biserica Greciei s-a ținut această slujbă cu aceeași semnificație compensatorie. Un alt moment important a fost organizarea hramului Sf. Ap. Andrei la peștera lui din localitatea Ion Corvin, înfruntând restricțiile autorităților. Bineînțeles, exprimarea rezervelor cu privire la vaccinare a stârnit multe nemulțumiri și antipatia autorităților și a presei aservite.
Până la urmă, mărturisire sau ambiții personale?
În ultima perioadă, odată cu închiderea în case din cauza pandemiei, IPS Teodosie a devenit mai activ în mediul online și mai cunoscut prin atitudinile tradiționaliste ale IPS Sale. Nu doar în ce privește oprimarea Bisericii prin restricțiile „sanitare”, ci și intervențiile sale pe teme de credință au produs reacții adverse. Un exemplu este subiectul participării ortodocșilor la slujbele ereticilor în diaspora. Atunci chiar și Patriarhia, nu doar presa, a avut o atitudine de distanțare și dezicere.
Răspunsuri în spiritul tradițional al Ortodoxiei a oferit la diverse emisiuni locale la întrebările ascultătorilor. Un fapt lăudabil, căsătoriile mixte și participarea la slujbele săvârșite de eretici au fost criticate și o sumedenie de abateri și superstiții din popor. Totuși nu și-a asumat respingerea legalizării ecumenismului la Sinodul din Creta din 2016 probabil pentru a nu intra într-un conflict frontal cu linia Sinodului BOR și cu ierarhii și Patriarhii ecumeniști din alte țări și cu interesele geo-politice și religioase mondialiste.
În mod evident se poate constata o schimbare de atitudine în prezent față de trecut, o mai mare fidelitate față de tradiția Bisericii. Este aproape singurul ierarh cu poziționări vizibile, asumate și mărturisitoare. Cel puțin, ocupă un loc în linia întâi și se expune periculos la critici și atacuri din tabăra progresită. Nicidecum nu reprezintă un deserviciu imaginii Bisericii atitudinea IPS Sale, ci poate doar o pată și o provocare la adresa lașității majorității episcopilor români și de peste hotare. Nu e vorba de lipsă de tact pastoral, ci de asumarea unei răspunderi într-un moment crucial, când la nivel oficial Biserica Ortodoxă s-a mulțumit cu cedările și compromisurile în fața presiunii progresist-ateiste a statului.
Chiar dacă vor fi fost lipsuri și slăbiciuni pătimașe în trecut, atitudinea mărturisitoare din prezent a IPS Teodosie poate fi o reabilitare lăudabilă și merită toată susținerea în rugăciune și în orice alt mod onorabil. Avem mare nevoie de verticalitate și fidelitate față de credința ortodoxă, fără dublă măsură, izvorâtă din credința în Dumnezeu sinceră, curată și curajoasă.
În sensul celor spuse, dezicerea de hotărârile Sinodului din Creta ar fi o garanție că adevărul și dragostea de Dumnezeu sunt cele care contează pentru IPS Sa, nu urmărește doar o notorietate efemeră. Nu lupta cu restul ierarhiei este miza, nici frica de ea, ci dragostea pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui și pentru mântuirea prin adevărul pe care ni l-a lăsat în Biserica Ortodoxă.
Ne-am obișnuit să nu avem ierarhi, să fie absenți, funcționari distanți și neimplicați autentic în viața Bisericii, preocupați doar de administrație și de imaginea publică. Iar când un arhiereu are atitudinea corectă și cinstită, el pare și este prezentat ca ceva ieșit din comun, extremist sau cu scopuri străine; este atacat de restul sinodalilor. Va fi până la capăt un conflict care să merite, de dragul lui Dumnezeu? Mai găsește Hristos oameni credincioși Lui pe pământ care să susțină Biserica Sa? Nu sunt întrebări retorice, ci provocări la adresa conștiinței fiecăruia, a IPS Teodosie în primul rând, a sinodalilor și a fiecăruia în parte, de la mic la mare. Nu doar în fața societății progresiste, ci și în fața Domnului, Care judecă și va judeca inimile tuturor.
Biserica Ortodoxă caută modalități de a restabili mecanismele sinodalității, care au suferit din cauza deciziei unilaterale a unuia dintre primii ierarhi. Patriarhul Ierusalimului Teofil al III-lea, prin convocarea Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la Amman, a devenit vocea sinodală a Bisericii. Acest lucru a fost declarat într-un interviu pentru RIA Novosti de către conducătorul Departamentului pentru Relații Bisericești Externe din cadrul Patriarhiei Moscovei (DRBE PM), Mitropolitul Ilarion (Alfeev) de Volokolamsk.
Mitropolitul Ilarion a spus că unii autori greci și-au exprimat nemulțumirea față de ideea unei întâlniri la Amman deoarece aceasta nu a fost convocată de Patriarhia Constantinopolului și au explicat lipsa de temei a revendicărilor. „În istoria și dreptul bisericesc canonic, astfel de întâlniri ale Primaților nu au fost limitate în niciun fel. În al doilea rând, există precedente când Sinoadele cu participarea altor Primați au fost convocate de Patriarhii Ierusalimului, și nu ai Constantinopolului”, a menționat Mitropolitul.
Părintele Mitropolit a reamintit de Sinoadele de la Ierusalim din anii 764 și 1443, precum și despre modul în care în anul 1522 la Ierusalim a fost destituit Mitropolitul Ioanichie de Sozopol, care a pus mâna pe Tronul de la Constantinopolul, iar în 1672 a fost condamnată mărturisirea protestantă a credinței sub numele Patriarhului Constantinopolului Chiril Lucaris.
Nu cu mult timp în urmă, și Biserica Serbiei și-a declarat, prin vocea Mitr. Irineu, dorința de a fi rezolvat conflictul ucrainean prin intermediul unor noi întâlniri în formatul de la Amman.
Mitropolitul Irineu de Baska a acordat un interviu ziarului „Politika” din Belgrad, în care s-a referit, printre altele, și la subiectul Ucraina, la primat și la rolul Patriarhului Ecumenic.
Fragmentul cu privire la tema ucraineană:
Se aud anunțuri din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, dar și din partea Patriarhiei Ierusalimului că au loc reflecții despre o nouă întâlnire a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe Locale cum a fost cea care a avut loc la Amman, la care a participat și Biserica Sârbă, și se face referire totodată și la aprecierea Moscovei că nu mai este indispensabilă convocarea de către Patriarhia Ecumenică a unor astfel de Sinaxe pentru că ea a pierdut poziția de prima între egali din cauza susținerii schismaticilor din Ucraina. Cum priviți aceste invitații, dar mai ales observația cu privire la Patriarhia Ecumenică?
Convorbirile despre depășirea problemei în cauză sunt necesare. Trebuie să se desfășoare la diferite nivele, adică discuții bilaterale și plurilaterale, iar cel mai profitabil și roditor nivel ar fi cel sobornicesc/catolic, adică panortodox.
Totuși consfătuirea panortodoxă asupra temei este refuzată în prezent de Patriarhul Constantinopolului deoarece, conform explicației lui, ca primul episcop din listă al Bisericii Ortodoxe, are dreptul într-un fel sau altul să lucreze independent și de sine stătător raportat la tema jurisdicției și autocefaliei Bisericilor Locale, fără să ia în calcul opinia lor, chiar și când ea constituie opinia majorității zdrobitoare sau absolute.
Oare nu sună cunoscut acest lucru? Din păcate, o astfel de retorică de pe coastele Bosforului seamănă covârșitor cu retorica malurile râului Tibru din Italia. „Noua Romă”, Constantinopolul, Capitala (de unde se până astăzi Țarigrad la slavi), astăzi Istanbul, se plasează cumva că este copia „Vechii Rome” în context bisericesc și copie a ediției papiste din al doilea mileniu al epocii creștine, pe care Biserica Ortodoxă, condusă mai ales de Patriarhia de Constantinopol, care este numită pe drept „Marea Biserică a lui Hristos”, nu a acceptat-o niciodată până acum, dar sunt încredințat că nici în viitor nu o va accepta.
Unii teologii ai Constantinopolului pledează mai mult pentru poziția că Sinoadele și Sinaxele panortodoxe sau chiar și inter-ortodoxe nu are dreptul nimeni să le convoace în afară de Patriarhul Ecumenic. Evident, această poziție nu este întemeiată nici pe teologia, nici pe istoria Bisericii.
Este cunoscut faptul că majoritatea Sinoadelor Ecumenice din trecut nu au fost convocate de fiecare Patriarh de Constantinopol, că la Sinoadele Ecumenice anumiți Papi ai Romei și anumiți Patriarhi de Constantinopol au fost condamnați pentru erezie sau credință rea.
Dacă Biserica de Constantinopol ar avea real jurisdicție ecumenică, care îi cuprinde pe toți, și monopol al convocării Sinoadelor mai mari și Ecumenice, niciodată nu ar fi fost convocat un astfel de Sinod, la care un Papă sau un Patriarh Ecumenic să stea pe banca acuzaților și mai ales nu pentru un delict disciplinar sau moral, ci pentru delictul dogmatic cel mai greu, pentru apostazia de la credința dreaptă.
De aceea Patriarhul Ierusalimului, pe baza prestigiului să de episcop al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și al prestigiului Bisericii sale ca Biserica cea mai veche apostolică, ce păzește sfințeniile cele mai mari din Țara Sfântă, are puterea și dreptul să convoace pe ceilalți Patriarhi și pe restul Întâistătătorilor Bisericilor pentru depășirea problemelor care s-au ivit și pentru păzirea unității Bisericii, de vreme ce primul Patriarh din listă nu vrea să-i convoace.
La acest punct ne confruntăm cu întrebarea: care este firea primatului primului episcop din listă? Adică este vorba despre primatul de putere sau despre al cinstei de întâietate? Este Patriarhul Ecumenic primul ex se (de la sine), de jure divino (conform unui drept divin) sau prin voința Bisericii, bazată mai ales pe factori istorici, nu strict teologici? Este el mai presus de Sinodul episcopilor sau este președintele Sinodului, prin urmare membru al lui?
La toate aceste întrebări Biserica Ortodoxă are un singur răspuns, categoric și cu un singur înțeles: în Biserică nu există primat de putere; primul episcop prin cinste este ceea ce este prin voința Bisericii, care are ca punct de plecare motive istorice; în sfârșit, el nu domină Sinodul. Într-un sens, el este primus inter pares (primul între egali), în nici un caz primus sine paribus (primul fără egali), așa cum susține noua teorie neopapistă a anumitor teologi. Pe lângă toate cele spuse înainte, Arhiepiscopul Constantinopolului, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic, după cum este titlul său deplin oficial, nu și-a pierdut poziția (status-ul) său de prim între egali, adică primatul de onoare.
Mai mult, nici nu poate să-l piardă decât la un nou Sinod Ecumenic câtă vreme, se înțelege, acest Sinod ia cumva o astfel de decizie. Acest primat l-a dobândit el prin decizia Sinodului II Ecumenic din Constantinopol în anul 381, al cărui al treilea canon stabilește: „Episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea cinstei după episcopul Romei pentru că aceasta este Noua Romă”. Acest canon a fost validat și întărit prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic din Calcedon (451) după cum urmează: „…Stabilim și alegem despre întâietatea Preasfintei Biserici a Constantinopolului, Noua Romă. Căci Părinții au acordat întâietatea tronului Vechii Rome pentru cetatea aceea împărătească; și, fiind mișcați în această direcție, cei o sută cincizeci de episcopi iubitori de Dumnezeu au atribuit aceleași întâietăți tronului preasfânt al Noii Rome, judecând că cetatea cinstită cu împărat și senat este binecuvântat să se bucure de aceeași întâietate cu Vechea Romă împărătească și ca să fie mărită în faptă ca aceea în cele bisericești, fiind a doua după aceea”.
Astfel – pe baza datelor statale și politice (Noua Romă, cetatea împăratului și a senatului), și nu pe bază dogmatică, de ordin ecleziologic, după cum susțin opozanții noștri următori ai concepției romano-catolice oficiale despre primat – a fost recunoscută pentru o episcopie mică, ce avea sediul în orășelul Bizanț și este subordonată Mitropoliei de Heracleea, la cel mai înalt nivel, poziția de primă Biserică a Răsăritului, în timp ce primatul Romei a fost întins și asupra Noii Rome. În opinia și ideologia legislative statale a împărăției romane ambele cetăți erau considerate în esență două jumătăți ale aceleiași capitale.
Explicând sensul primatului în Biserică, pururea-pomenitul episcop Atanasie (Ieftici) scrie că primatul există în Biserică neîndoielnic și este trebuincios, pentru că există, numai că niciodată nu este îngăduit să vatăme plenitudinea generală a fiecărei Biserici Ortodoxe. Prin urmare primatul nu înseamnă putere asupra Bisericilor, ci un element esențial ale firii lor sobornicești/catolice.
Deci m-am străduit – nu știu cu cât succes – să prezint cititorilor Politika cât se poate mai simplu și într-un mod mai pe înțeles unele dimensiuni teologice cel puțin mai importante ale credinței noastre „în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, acea credință în care noi înșine cumva nu credem, pentru că nu putem sau nu vrem, fiind împresurați de ceața slavei deșarte, a intereselor, a prejudecăților, a aspirațiilor geopolitice, prea puțin bisericești, și a altor idoli, să privim la lumina neînserată a adevărului dumnezeiesc, care singur poate să ne elibereze de tragicele noastre amăgiri și patimi.
Să rezum răspunsul meu la a doua parte a întrebări dumneavoastră! Regimul inferior nu poate să pună la îndoială, cu atât mai mult să anuleze deciziile celui mai înalt nivel. Acest cel mai înalt regim în Biserică este Sinodul Ecumenic sau, mai potrivit, Biserica însăși prin Sinodul Ecumenic sau general.
De aceea a eșuat Patriarhul Ecumenic prin intervenția lui necanonică în teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei, prin care a fost extinsă, adâncită și răspândită aproape în toată Ortodoxia, dar nu a pierdut primatul real și recunoscut de toate Bisericile Ortodoxe al cinstei și atribuțiile care decurg canonic din el. Totuși, din păcate, și-a pus în joc, mai mult sau mai puțin, în fața a multor ortodocși, valoarea și credibilitatea de care se bucura până atunci și din poziția lui și ca persoană.
Totodată, valoarea și credibilitatea poate să le redobândească, după convingerea mea adâncă, imediat – și nu numai să le dobândească, ci să le și crească neasemănat – dacă va comunica faptul că a fost o victimă atât a dezinformărilor schismaticilor ucraineni, cât și uneltirilor conducătorilor ucraineni și dacă va retrage în continuare recunoașterea așa-zisei Biserici Ortodoxe din Ucraina, va restabili unitatea Ortodoxiei și va încuraja dialogul tuturor cu toți. Un asemenea gest al său ar arăta tuturor în lume care este conținutul primatului conform concepției ortodoxe: este slujirea fără compromis pentru unitatea Bisericii, în timp ce Biserica primă are rolul însuflețirii, al mijlocirii și coordonării, și nu al emiterii izolate de ordine.
Domnul Hristos ne învață prin El Însuși și prin cuvintele Sale că cei care din alegerea lor și din dragoste sunt ultimii sunt așezați primii înaintea lui Dumnezeu, iar cei care se pun să fie cu orice preț primii ajung jalnic ultimii fără scăpare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.
Ca unul din colaboratorii smeriți de mulți ani ai Sanctității Sale, Patriarhul Bartolomeu, la nivelul temelor inter-ortodoxe și pan-ortodoxe (împreună cu ceilalți și la nivelul depășirii schismei din Biserica Ortodoxă a Bulgariei la Marele Sinod pe care l-a prezidat la Sofia și a îndeplinit lucrarea mare și istorică a tămăduirii rănilor duhovnicești și a împăcării fraților) îmi iau curajul – poate cumva necuvenit, totuși în orice caz sincer, cu dragoste și evlavie față de persoana și slujirea sa – să închei printr-un strigăt către Dumnezeu și către însuși Patriarhul Ecumenic, o chemare să se ridice și acum, ca altădată, la înălțimea misiunii și răspunderii sale, să îndepărteze orice piatră de sminteală și orice piatră de poticnire și să șteargă orice lacrimă de durere din cauza schismei și orice pătimire cumplită din cauza violenței schismaticilor în Ucraina și nu numai în Ucraina. Dacă vrea, poate să facă aceasta.
Acest lucru să fie, să fie cu ajutorul lui Dumnezeu!
Cu toate că prezentarea și poziția exprimată de Mitropolitul Irineu este imbatabilă și profund ortodoxă, totuși mai există unele semne de întrebare. Sârbii apără oare ordinea canonică sau propriile interese? Atitudinea lor este una de conștiință sau dictată de dorința de a nu pierde și ei teritoriile canonice din Muntenegru și Macedonia de Nord? Desigur că aceste îngrijorări sunt justificate și firești, dar la fel de normală ar fi fost o reacție de apărare a credinței și în privința trădării ecumeniste în general și la Sinodul din Creta în particular. Documentele sinodale nu au fost semnate de majoritatea delegației sârbe, însă au fost recunoscute în Sinodul lor local național. O conștiință ortodoxă ar trebui să se manifeste în toate punctele sensibile care afectează Biserica, nu doar unde sunt lezate propriile interese. Altfel, care este credibilitatea acțiunilor întreprinse?
În sensul celor spuse, ar trebui să avem îngrijorări serioase cu privire la ortodoxia actualului Patriarh Porfirie al Serbiei, ucenic al Mitropolitului Irineu de Baska, dar care este și un ecumenist dovedit. Oare ordinea canonică ar trebui să depindă de interese politice sau național-bisericești? Oare Dumnezeu sprijină astfel de acțiuni și cât de eficiente sunt ele fără ajutorul Lui deplin? Din nefericire, poporul credincios este la mâna chiar și a conducătorilor săi bisericești, care de multe ori nu se ridică la înălțimea și credincioșia cerute.
De dorit ar fi fost să primim poziția Patriarhului Porfirie referitoare la autocefalia ucraineană ca născută din adâncul credinței. Totuși există un mare „dar”…
Pe aceeași linie cu predecesorul său, Irineu, se plasează și Patriarhul de acum Porfirie al Serbiei în legătură cu autocefalia ucraineană. Deja de anul trecut, ca Mitropolit de Zagreb, declarase într-un interviu că «schismaticii ucraineni nepocăiți nu sunt recunoscuți ca membri ai Bisericii și acest lucru urmează să fie valabil cât timp rămân în schismă». (…) În plus, și-a exprimat adânca durere pentru distrugerea unității Sfintei Biserici Ortodoxe Catolice/Sobornicești.
A rămas statornic față de această poziție și după alegerea sa pe tronul patriarhal, pentru că a declarat cu puține zile mai devreme la un canal central de televiziune RTS că se plasează de partea poziției Bisericii Ortodoxe Ruse cu referire la autocefalia din Ucraina și a accentuat că «acțiunile Patriarhiei Ecumenice nu sunt în acord cu tradiția Bisericii». A arătat în acest mod că rămâne neinfluențat, chiar dacă în ziua hirotoniei sale schismaticul Epifanie l-a felicitat, prin rețelele de socializare, pentru întronizarea sa.
Ar fi fost de dorit să primim această poziție a Patriarhului Porfirie cu privire la autocefalia ucraineană ca un rezultat și produs al credinței lui profunde și al ascultării de canoanele și dogmele credinței noastre. Totuși se întâmplă asta în practică sau ne aflăm în fața unei alte mișcări de strategie geopolitică în care sunt strecurate interese dispersate? (…)
Cine poate uita scena de coșmar și rușinoasă a sărutării mâinii Papei Francisc de către IPS Porfirie la Assisi în 2016? Înjosirea absolută și batjocorirea credinței noastre a fost împlinită în acea clipă, când Mitropolitul ortodox s-a închinat la conducătorul eretic al papismului și a primit binecuvântarea lui. Totuși Patriarhul de acum al Serbiei s-a străduit foarte obraznic să îndreptățească acest fapt, spunând că oarecum a făcut-o din motive personale. Mai ales a adăugat că a acționat în duhul Evangheliei! (…)
Cu toate acestea, relațiile admirabile cu papistașii s-au arătat și la slujba sa de întronizare, unde s-au aflat și reprezentanți ai bisericii papistașe. După cum era de așteptat, nu a lipsit în cuvântul său de întronizare să semnalizeze parcursul pe care-l va urma ca drum al păcii și unității cu toți oamenii și cu natura. A fost evident un discurs de întronizare adăpat din duhul ecumenismului, care lucrează înfocat pentru înscăunarea pan-religiei demonice pe pământ.
(…) Patriarhul Porfirie a spus că «misiunea Bisericii este să clădim pacea»! (…) Cât de tare se depărtează cuvintele lor (ale episcopilor contemporani) amăgitoare de cuvântul evanghelic: «Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa și pe noră de soacră; și dușmanii omului vor fi casnicii lui». (Mat. 10, 34-36). Acestea înseamnă, conform tâlcuitorilor bisericești, că nu este posibil să fie împreună binele și rău, adevărul lui Hristos și minciuna diavolului.
Deci, după ce am prezentat mișcările și poziția PF Porfirie în legătură cu papistașii și Papa, se naște nesilit nedumerirea cum de este posibil să se opună cu vigoare autocefaliei ucrainene, invocând principii dogmatice și canoanele sfintei noastre credințe? Oare este credința unealta pe care o folosesc după bunul plac? Să nu fie! Evident ceea ce se întâmplă este o reacție a Bisericii Sârbe de frica recunoașterii probabile și de creare a Arhiepiscopiei Autocefale a Ohridei cu reședința la Skopje, precum și acordarea autocefaliei Muntenegrului.
În concluzie, PF Porfirie se străduiește să-și păzească propria casă, ca și predecesorul său, Irineu, mișcându-se desigur nu pe baza credinței și pentru credință, ci pe baza intereselor lumești, politice și de altă natură josnică.
Nu doar unii Mitropoliți din Grecia aplică sancțiuni preoților din jurisdicția lor, ci astăzi a fost deschisă o acțiune de cercetare a doi Mitropoliți, Serafim de Kithire și Cosma de Etolia, pentru contestarea dispozițiilor extraordinare cu privire la modul săvârșirii slujbelor din Săptămâna Mare și mai ales de Înviere de anul acesta în Grecia. Se pare că noua linie a Bisericii, acomodată la cerințele pământești în dauna menirii sale cerești, este impusă tot mai puternic. Până acum, nu au existat episcopi sancționați pentru poziția lor tradiționalistă; au fost găsite soluții de aplanare și încadrare a lor în discursul oficial. Oare să fie acesta momentul unei schimbări? Se va ajunge până la sancționare? Vor rămâne pe poziție arhiereii în discuție?
Amintim că tema cea mai importantă a fost mutarea slujbei pascale de la miezul nopții la ora 9 în seara de Sâmbătă, fapt ce contrazice tradiția Bisericii de a serba Paștile duminica, nicidecum sâmbăta. Subiectul este unul delicat pentru că mulți argumentează că ziua liturgică începe din seara zilei precedente, de la Vecernie, deci tot în cadrul duminicii a fost slujită Învierea. Există o dezbatere încă deschisă pe acest subiect, la care participă două părți: tradiționaliști și novaționiști. Cei mai cunoscuți teologi actuali susțin că decizia sinodală a fost una greșită și Învierea nu poate fi prăznuită înainte de miezul nopții.
(Sfântul Sinod Permanent) a făcut o revizuire extinsă a comportamentelor din perioada pascală trecută și a disciplinei clericilor de orice rang față de deciziile din ședința din 20 aprilie 2021 cu privire la slujirea din sfintele biserici și și-a exprimat amărăciunea și dezaprobarea față de acele cazuri în care au fost observate diferențe cu intenție față de deciziile sinodale unanime.
De aceea a și decis cu mult necaz să ceară de la Comisia Sinodală pentru chestiuni dogmatice și canonico-legislative configurarea dosarelor și depunerea referatelor despre următoarele sale acțiuni cu privire la scrisorile și celelalte acțiuni ale Preasfințiților Mitropoliți Serafim de Kithire și Cosma de Etolia și Akarnania, prin care Arhiereii în cauză au manifestat nesupunere și lipsă de respect față de decizia unanimă a organului administrativ colectiv al Bisericii Greciei în ce privește procedura extraordinară de săvârșire a sfintelor slujbe din cauza restricțiilor sanitare.
Cu durere, Preafericitul Președinte al Sfântului Sinod Permanent a constatat, iar Preasfințiții Arhierei sinodali au consimțit că îndeosebi Preasfințitul Mitropolit Serafim de Kithire, prin intermediul noului text al său către Sfântul Sinod Permanent, se pune împotriva deciziilor acestuia, insistă să nu sesizeze situația critică a deciziilor dificile și extraordinare ale Sfântului Sinod Permanent pentru sănătatea publică și pentru apărarea vieții omenești, se izolează și se pune departe de efortul colectiv al Bisericii Greciei, care se străduie și lucrează atât pentru săvârșirea neîmpiedicată a cultului divin, cât și pentru respectarea măsurilor sanitare.
„Mitropolitul Macarie de Siderocastro a hotărât pedepsirea cu oprirea de la slujbă și scoaterea din funcție pentru patru preoți pentru încălcarea deciziilor Sfântului Sinod.
Vorbind pentru canalul ΕΡΤ din Serron, a semnalat că a trecut la această decizie pentru că preoții au făcut slujba Învierii la 12 (miezul-nopții), încălcând și legile statului, și deciziile Sfântului Sinod, clarificând faptul că nu pot să slujească fără verificare și să facă de capul lor.”
În reportajul video mai adaugă faptul că Biserica ar deveni o harababură dacă fiecare va proceda în afara deciziilor Sinodului și în „neascultare” față de Episcop. „Mai mult de un an de zile nu am intervenit asupra nimănui. Nici asupra salariilor, asupra nimic. Îi lăsăm liberi, dar să nu treacă dincolo de noi. Nu este nimeni mai credincios decât Vlădica (Episcopul). Nu este nimeni mai postitor decât Vlădica. Nu este nimeni mai energic decât Vlădica. Merge înainte Vlădica și toți ceilalți îl urmează. Înainte este păstorul și în urmă turma.”
După ce Mitr. Pavel de Drama a menționat că va apela la procuror împotriva a trei preoți care nu au respectat măsurile de prevenție în perioada Paștelui, a revenit cu noi declarații. Îi îndeamnă pe enoriașii celor trei biserici să fie atenți pentru că în ele se concentrează negaționiști ai pandemiei, care nu respectă nici o măsură de prevenție.
După ce a primit injurii că face apel la procuratură, se întreabă „de ce să intre în Biserică o organizație de tipul organizației bisericești Zorii Aurii (grup de nuanță fascistă și ultra-naționalist de extremă dreapta”.
Totuși el însuși a săvârșit slujba Învierii la Mănăstirea Sipsas, cu porțile închise, la miezul nopții, în semn de deranj față de măsura care a fost luată. A mai descoperit faptul că, la sinaxa cu preoții din Săptămâna Mare, le-a cerut să-și asume responsabilitatea și să semneze un memoriu comun prin care să-și manifeste protestul lor.
Dintre toate măsurile cu privire la slujbele pascale de anul acesta din Grecia, cea mai controversată a fost devansarea Învierii la ora 9 în seara de Sâmbătă în loc de Duminică la miezul nopții. Din nefericire, pe lângă unii episcopi care s-au opus acestei decizii, există unii care dovedesc zel până într-acolo, încât să-i pedepsească pe preoții care au „îndrăznit” să slujească normal, la miezul nopții. Cel puțin Mitropolitul de Siderocastro face aceasta din convingerea că arhiereii trebuie să fie urmați de credincioși ca o turmă, fără discernământ și indiferent dacă ei sunt credincioși sau nu Păstorului Hristos. Altfel spus, aceștia se substituie Capului Bisericii, care este Însuși Domnul, și devin iconomi necredincioși ai Tainelor, care asupresc turma cuvântătoare în loc să o păstorească și să o îngrijească și să o apere de lupii răpitori duhovnicești. Mitropolitul Pavel de Drama pare mai reținut, totuși cântă aceeași partitură oficială de acomodare a Bisericii la restricțiile „pandemice”.
Din fericire, la noi, în România, Biserica a refuzat implicarea anul acesta în promovarea măsurilor de distanțare și prevenție contra coronavirus, care țin de domeniul medical, nu de propagandă. Deși există presiuni de a se face reclamă vaccinării, până acum nu li s-a dat curs, așa cum s-a întâmplat în Grecia.
Preocuparea pentru evenimentele apocaliptice pe care le trăim tinde să domine, să eclipseze și chiar să distorsioneze grija pentru faptele creștinești de zi cu zi. Există riscul ca Antihristul și mergătorii lui înainte să primească în inima credincioșilor ortodocși o poziție mai importantă decât Hristos. Poziția Părintelui Porfirie, departe de a fi diferită de cea a Cuviosului Paisie Aghioritul, pune mai mult în lumină legătura pe care trebuie să o avem cu Hristos. Frica de Antihrist nu ne poate aduce schimbarea cea bună a duhului, nu ne alipește de Domnul așa cum o face dragostea și teama de Dumnezeu.
Este necesară conștientizarea vremurilor în care trăim, să le citim, dar cel mai important este să reușim să-L găsim pe Hristos, să ne ținem de El. Așa cum puțin s-au găsit să-I fie ucenici când S-a întrupat, tot la fel, pentru acești puțini se desfășoară istoria mântuirii, a descoperirii împărăției cerești. În schimb, pentru cei mulți sunt valabile vai-urile și plăgile din Apocalipsă. Efortul cel mare este să ne găsim între cei puțini și credincioși.
Este foarte important modul în care Părintele Gheorghe Kavsokaliviotul scoate în evidență acționarea în duh de dragoste față de Dumnezeu în articolul de mai jos prin intermediul învățăturii Sfântului Porfirie.
Într-o epocă în care tot mai multă lume simte nevoia, din cauza crizei foarte adânci care lovește omenirea, să se ocupe cu întâmplările eshatologice ca cele descrise în Apocalipsa Sf. Ioan Teologul, dar și după cum au fost descoperite prin harul lui Dumnezeu proorocilor, Părinților Bisericii, dar și sfinților bătrâni contemporani, precum Bătrânul Paisie, trebuie să ne așezăm îndeosebi pe poziția Bătrânului Porfirie și să descifrăm de ce un Sfânt așa de mare al epocii noastre, deși cunoștea cu exactitate și amănunțime toate cele pe care le trăim și care vin, cu toate acestea, evita să vorbească despre ele.
Trebuie să ne problematizeze îndeosebi de ce bătrânul nu a vorbit deloc despre cele viitoare, ci a descoperit numai cele neapărat necesare și anumitor oameni. Nucleul de bază al gândirii Bătrânului Porfirie a fost că este nevoie ca lumea să consolideze și să cultive dragostea față de Creatorul ei nu prin frica de cele viitoare, ci printr-o legătură dezinteresată, după cum o are tatăl iubitor față de copilul său. Pentru că unitatea, care era cea mai mare comoară încredințată de Hristos apostolilor, poate să fie întărită când copilul se unește cu tatăl mai întâi prin dragoste, și nu prin frică.
Bătrânul Porfirie asemăna în mod nimerit epoca pe care o trăim cu anii puțin înainte de a veni Hristos. Ce stăpânea atunci? O „pace” romanică în privința autorității, idolatria, un cler deviat de patima stăpânirii, fățarnic fără să fie nevoit, din contra, să îndepărteze lumea de Dumnezeu și, în sfârșit, exista o mică parte de oameni curați și buni. Toate acestea descriu ziua de astăzi în detaliu și reluarea aceleiași epoci trebuie să ne problematizeze intens.
Înainte de Hristos au existat proorocii despre venirea Lui, dar și avertismente spre pocăință pentru poporul lui Dumnezeu, ca în cazul lui Iona și Ninive. Cu toate acestea, aceste proorocii au fost trimise de la Dumnezeu pentru acei puțini oameni curați și buni din fiecare epocă, după cum am arătat înainte, pentru că aveau o dispoziție bună să primească mesajele și să cunoască ce să facă.
Cu acest gând lucra și Bătrânul Porfirie, chemându-i pe oameni să se apropie cu dragoste de Hristos și nu de frica unor întâmplări înfricoșătoare. Cunoștea, dar nu spunea. Vorbea laconic și codat și cunoștea că exista în epoca lui o mare prăpastie între duhovnicia oamenilor din Sfântul Munte și lumea din afară. Din acest motiv, a trimis un om să-l avertizeze pe Bătrânul Paisie să înceteze să mai vorbească despre Antihrist, însemnare, războaie iminente șamd. Nu pentru că erau greșite cele pe care le înștiința prin luminare de la Dumnezeu Bătrânul Paisie, ci pentru că măsurile duhovnicești ale lumii sunt la un asemenea nivel că frica nu avea nici un rezultat esențial și era necesară apropierea numai prin dragostea lui Hristos. Pentru că, dacă omul iubește pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu, când oamenii se schimbă, schimbă și Acela istoria. Același lucru s-a întâmplat cu distrugerea iminentă a Ninivei.
Însuși Bătrânul Porfirie a accentuat în ultimele lui zile decăderea și nenorocirea morală pe care o traversăm ca popor și a accentuat fiilor săi duhovnicești să găsească versetul din Vechiul Testament care spune: „Ai haină, fii stăpânul nostru”. Acolo ne spunea că este descrisă situația de astăzi ilustrată. Aceleași situații ale „vechiului Israel” cu „noul Israel” și aceleași simptome. „Vechiul Israel” a pierdut unitatea lui cu Dumnezeu și „noul Israel” a pierdut acest drum precis al unității cu Hristos. Acesta era marele dor al Bătrânului și l-a lucrat la propriu până la ultima suflare.
Rugăciunea arhierească a lui Hristos „ca toți să fie una” era ceea ce a lucrat Bătrânul cât a trăit și cu aceasta a adormit pe buze. Pentru că știa că omenirea, dacă asigură unitatea cu Hristos, nu va avea niciodată de ce să se teamă nici de războaie, nici de Antihrist. Dimpotrivă, astăzi ne apropiem de rău și examinăm cele ce vin ca pe un rău inevitabil. Acolo pierdem toată esența. Războaiele, dezastrele și întâmplările iminente sunt ultimul leac pentru apostazia omului și de aceea Bătrânul Porfirie spunea: „Apocalipsa a fost scrisă ca să nu se întâmple”. Pentru că Apocalipsa are drept scop avertizarea și modul de a o evita este numai dacă lucrăm unitatea care ne-a lăsat-o Hristos ca comoară. Aceasta este educația tămăduitoare pentru boală, pentru că, dacă boala progresează, întâmplările din Apocalipsă vor fi amputarea pe care o provoacă medicul când lovește cangrena.
Spunea Bătrânul: „Epoca noastră este ca epoca lui Hristos. Și atunci lume ajunsese într-o stare nenorocită. Totuși pe Dumnezeu L-a durut de noi. Și acum nu trebuie să deznădăjduim. Văd din dezastru că se arată un om foarte important al lui Dumnezeu, care va ridica și va uni lumea la bine”. A fost una din foarte puținele ori când Bătrânul a vorbit despre cele pe care le trăim și care vin. A accentuat că dreptatea lui Dumnezeu se schimbă și starea noastră este nenorocită. Totuși vedea că mila lui Dumnezeu va vizita omenirea încă o dată. Același lucru îl spunea și Bătrânul Paisie când îl abordau vizitatorii cu o îngrijorare vădită cu privire la cele ce vor veni și când îl întrebau când va veni mânia lui Dumnezeu. Acela spunea: „Va trebui să căutăm să vină mila Lui, nu mânia Lui”. Omenirea are nevoie de ea și astfel trebuie să se apropie de cele pe care ni le-au spus Sfinții noștri. Cele pe care le-au proorocit despre zilele noastre se referă la acei puțini care, ca înainte de Hristos, au voință să lucreze unitatea în Hristos.
Broșurile, presa străină, canalele și presa electronică se preocupă sistematic cu ce a zis Bătrânul Paisie și alți bătrâni contemporani. Nu cunosc dacă fac asta din motive reportericești, comerciale șa. Totuși trebuie să ne problematizăm. Să ne problematizăm ca să căutăm esența în toate acestea.
În 2009, pe când vizitam Rusia în cadrul eforturilor de editare a scrisorilor primului șef de guvern al Greciei, Ioannis Kapodistrias, m-am întâlnit cu un înalt oficial al guvernului Federației Ruse. Am auzit cu uimire o întrebare care se referă la toate cele de mai sus. M-a întrebat: – Părinte Gheorghe, părinții din Sfântul Munte spune că va fi război între Rusia și Turcia pentru Constantinopol. Ce spuneți despre aceasta? I-am răspuns fără să mă gândesc cum cred că ar fi răspuns și Bătrânul Porfirie:
– Sfântul Cosma Etolul, care este un mare Sfânt al Ortodoxiei, a zis: «Vor căuta să o rezolve cu pixul, dar nu vor putea. De 99 de ori cu război și o dată cu pixul». „Totuși noi suntem cu pixul”, am adăugat. Grecii cred că au binecuvântarea să le trimită Dumnezeu o personalitate revelatoare ca Bătrânul Porfirie ca să ne arate modul și drumul să evităm dezastrele și dificultățile. Este la latitudinea noastră cum să manevrăm comoara pe care ne-a lăsat-o și să nu așteptăm corabia să se lovească de ghețar.
Dacă lucrăm fiecare individual și separați de Hristos, atunci este sigur că vom spune ceea ce a zis sfântul bătrân: „Totuși se poate, în planul lui Dumnezeu, să vină, să vină așa ca oamenii să să dobândească o conștientizare, să vadă haosul viu lângă ei, să spună: Ei! Cădem în haos, suntem pierduți! Toți înapoi, toți înapoi, întoarceți-vă înapoi, suntem pierduți. Și să venim iarăși la drumul lui Dumnezeu și să strălucească credința ortodoxă”.
Ultimele zile ale Bătrânului Porfirie au fost și cele mai revelatoare pentru fiii săi duhovnicești, dar și pentru toată omenirea. Bătrânul ne-a adunat la chilia sa din Kavsokalivia și ne-a zis: „Nu-mi place să proorocesc, dar vă voi spune o proorocie”. Bătrânul ne-a vorbit despre ce se va întâmpla în Grecia și care este viitorul ei. Era revelator (apocaliptic) despre viitorul Greciei. Toate acestea deja au început să se întâmple. Astăzi trăim toate pe care ni le-a zis și care au început să se întâmple cu precizie. Cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu a fost în ultima seară a vieții sale, când aproape jumătate de oră s-a rugat cu rugăciunea arhierească a lui Iisus „Ca toți să fie una”. Însuși Duhul Sfânt S-a rugat prin Bătrânul Porfirie pentru unitatea în Hristos a tuturor creștinilor, dar și a tuturor oamenilor de pe pământ, ca să nu vină cele cumplite din Apocalipsă.
Această rugăciune este cea mai mare moștenire a lui Hristos pentru neamul omenesc. Să devină faptă unitatea omenirii cu Dumnezeu. Această moștenire astăzi, la 21 de ani după adormirea Bătrânului Porfirie, rămâne vie și imprimată într-o icoană. Maica Domnului Patriotissa «Ca toți să fie una», o icoană profetică și eshatologică, pe care o cunoaște deja toată creștinătatea.
Această moștenire o lucrăm până astăzi fiii săi și nădăjduim în ea.
Ierom. Gheorghe Kavsokaliviotul, Chilia Izvorului Tămăduirii, Schitul Sfintei Treimi, Kavsokalivia, Sfântul Munte
Ajuns cândva în Creta, m-a primit Carp (cf. II Tim. 4,13), bărbat sfânt ca nici un altul, învrednicit pentru curăţia minţii de vederea lui Dumnezeu. De fapt, nu voia nici să se apropie de Sfintele Taine dacă nu i se arăta în vremea sfintelor rugăciuni preadesăvârşitoare o vedere binevoitoare. El zicea că a fost întristat odată cineva dintre necredincioși. Iar întristarea a fost că acela a amăgit pe cineva din Biserică la necredinţa în Dumnezeu (ateism, păgânism) pe când se săvârșeau unele zile vesele pentru el. Trebuind să se roage pentru amândoi cu bunătate ca, primind ajutorul Mântuitorului, Dumnezeu pe unul să-l întoarcă, iar pe celălalt să-l învingă cu bunătatea. Şi n-a încetat să-i sfătuiască viaţa întreagă până astăzi şi să-i aducă la cunoştinţa dumnezeiască, încât şi cei ce aveau o judecată îndoielnică, asemenea lor, şi o îndrăzneală fără minte au fost siliţi să se cuminţească printr-o dreaptă judecată. Dar, înainte de a i se întâmpla aceasta, simţind în sine, nu ştiu cum, multă duşmănie şi amărăciune, a adormit. Iar întunecându-se, (că era seară), în vreme ce era în această indispoziţie, pe la miezul nopţii (fiindcă obişnuia în acea vreme să se trezească pentru cântările dumnezeieşti), încă dinainte de-a se trezi bine din somn, căci era obosit, întrerupând mereu somnul, nu s-a simţit în afara tulburării. Iar stând la dumnezeiasca rugăciune, nu avea toată liniştea, ci se simţea încă apăsat, zicând că nu e drept să trăiască oamenii care sunt fără credinţa în Dumnezeu şi care se abat de la căile drepte ale Domnului. Şi, zicând acestea, se ruga lui Dumnezeu să le pună fără milă capăt vieţii amândurora ca printr-un fulger.
Dar, zicând acestea, spune că i se părea că vede deodată casa în care se afla crăpându-se mai întâi şi apoi despărţită prin mijloc în două începând de la vârf şi o oarecare flacără foarte luminoasă în faţa lui, coborând din cer până la el (căci locul i se părea luminat ca ziua). Iar cerul îl vedea deschis şi în spatele cerului pe Iisus, având în jurul Lui îngeri nenumăraţi cu chip omenesc. Şi acestea se arătau de sus şi îl umpleau de uimire. Iar Carp, aplecându-se în jos, spunea că vedea pământul despicându-se ca o adâncă prăpastie întunecoasă şi pe bărbaţii aceia, care îl supăraseră, stând înaintea lui la gura prăpastiei, tremurând, înfricaţi, ca cei ce vor cădea în prăpastia de sub picioarele lor, iar mai de jos, din adânc, se ridicau şerpi ce se mişcau în jurul picioarelor lor, uneori târându-sc împrejur, dar şi apăsându-i şi atrăgându-i, alteori muşcându-i cu dinţii sau cu ghimpii sau storcându-i şi căutând prin toate să-i arunce în adânc. Dar erau şi unii oameni în mijlocul şerpilor, repezindu-se la ei şi împingându-i şi lovindu-i şi trăgându-i. Iar ei păreau că sunt gata să cadă, pe de o parte vrând, pe de alta nevrând, siliţi treptat de răul din ei, deci şi din convingere.
Iar Carp zicea că avea plăcere să privească în jos şi să uite de cele de sus. Şi era supărat şi nemulţumit că aceia n-au căzut încă şi ajuta spre aceasta de multe ori. Dar, neputând, se supăra şi se tulbura. Şi, silindu-se cu greu să vadă iarăşi cerul, cum văzuse şi înainte, văzu pe Iisus privind cu milă la ceea ce se întâmpla şi ieşind din tronul Lui şi pogorând până la aceia şi dându-le mâna Sa cea bună, având pe îngeri în jurul Său. Apucând pe fiecare din cei doi bărbaţi din altă parte, Iisus a zis lui Carp: Ai întins mâna să mă loveşti. Dar sunt gata să pătimesc iarăşi pentru oameni ca să-i mântuiesc şi Îmi este plăcut aceasta, să nu păcătuiască alţi oameni. Deci ia seama că e bine pentru tine să vezi schimbându-se vieţuirea cu şerpii în prăpastie în vieţuirea cu Dumnezeu şi cu îngerii cei buni şi de oameni iubitori.
Aceasta este ceea ce auzind eu cred că e adevărat.
(Epistola VIII, 6, după vol. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, 1996)
În Prologul cărții se spune, cu referire la pocăința și întoarcerea lui Toma: „Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă…”. Totuși o altă mare taină este păstrarea nestinsă a pocăinței în același duh de la început; mai ales în fața amenințărilor de tot felul și a morții.
La nașterea fiului țarului (29 aprilie 1818), mărinimosul țar Nicolae I, care dăduse iertare obștească tuturor, îi dăduse și lui Toma libertatea. Toma nu o căutase, drept urmare, aceasta nu făcuse nici o impresie asupra lui. (…)
7. Epidemia
În zilele acelea, din pricina îngrijirii medicale precare, molimele izbucneau adesea. Odată, în timpul unei veri de-a dreptul dogoritoare, s-a răspândit o epidemie de holeră. Populația era decimată atât de iute de acea nimicitoare boală, încât cei vii nu aveau timp să-i îngroape pe cei ce mureau. Nu era casă în orașul Tobolsk, cel odinioară vesel și plin de viață, care să nu fi pierdut unul sau doi membri ai familiei și care să nu aibă mulți alții grav bolnavi la pat, zvârcolindu-se de durere din pricina vărsăturilor și a suferinței. Nimeni nu voia să-i ajute, căci această boală era foarte molipsitoare. Chiar dacă se mai afla cineva care putea sta pe propriile picioare fiindcă fusese mai puțin atins, acela nu îndrăznea să se apropie de cineva grav bolnav. Teama de recădere în boală și de o nouă molipsire, precum și nevoia de apărare a propriei ființe îl făceau să fie nepăsător și să se îndepărteze cât mai mult de oricine era bolnav, cu febră mare. Atunci starea suferindului devenea o priveliște ce-ți rupea inima. Oamenii erau părăsiți pe patul lor de suferință. Ei făceau o ultimă sforțare ca să strige:
– Ajutor! Trecătorilor, frații mei, pentru numele lui Dumnezeu, veniți și-mi dați puțină apă, fiindcă sunt pe moarte!
Puținii trecători însă fugeau cât puteau de repede ca să scape, de parcă holera i-ar fi urmărit.
În toiul acestui iad al deznădejdii și al groazei, o singură persoană rămăsese stăpână pe sine și dornică să alerge pretutindeni cu o dragoste ca de mamă pentru a da o mână de ajutor; era Toma Rizkov! Nu lăsa nici o casă fără să arate cât poate o inimă ce are în ea pe Hristos, care are „dragostea desăvârșită” (Ioan 4, 18), după cum întărea ucenicul iubit, Sf. Ioan Teologul. Acesta este adevărul: oricine iubește cu adevărat creștinește nu se teme de nimic în viață. (…)
În orașul Tobolsk, Toma Omul Bun va rămâne pururi o pildă de dragoste vie, amintind de jertfa Mântuitorului! Povestea sa va fi întotdeauna cel mai frumos și mișcător imn al celor mai de preț sentimente creștinești pentru aproapele, pe care el l-a cercetat și pe care l-a alinat în vreme de durere și singurătate. Căci în clipe ca acestea se vădește dragostea noastră pentru Hristos, Dumnezeu-Omul, precum a grăit însăși gura negreșalnică a Celui mai dulce Învățător al iubirii: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). (…)
Printre gemetele oamenilor bolnavi, suferind de holeră și aflați în pragul morții, răzbătea vocea caldă, mângâietoare și plină de dragoste a lui Toma Omul Bun:
– Hristos a înviat! Vin acum! Vin, frățiorul meu. Sunt eu, Toma! O să-ți dau tot ce ai nevoie.
Apoi își sufleca mânecile și pornea să le dea tot ce putea. Unuia îi aducea prosoape înmuiate în oțet și apă rece. Altuia îi schimba așternuturile și păturile. Undeva îi turna cuiva un leac și îl freca cu el pe spate, iar altundeva răcorea tâmplele fierbinți. Le schimba hainele bolnavilor și le spăla el însuși. Purta de grijă caselor lor părăsite și se îngrijea de copiii lor orfani. Ba chiar alerga să le hrănească animalele flămânde, bolnave, care și ele răgeau cu putere, dând o notă lugubră întregii atmosfere deznădăjduite a orașului, de parcă și ele ar fi înțeles nenorocirea ce căzuse asupra lui.
Cuvântul „minuni” nu este îndeajuns pentru a înfățișa ce a înfăptuit Toma cu atâta râvnă și bărbăție creștină. Toți rămâneau fără cuvinte înaintea mărturiei lucrării lui salvatoare. Mai uimitor dintre toate era că se apropia de toți fără teamă și îi îngrijea chiar și pe cei grav bolnavi! În ciuda acestui lucru, devenea din ce în ce mai sănătos, mai neînfricat și mai puternic. Este adevărat că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28). Cunoaștem aceasta, iar experiența de viață reală o verifică neîndoios. Oricine săvârșește fapte bune, insuflate de pilda luminoasă a lui Hristos cel Înviat, nu piere niciodată. Harul lui Hristos nu-l părăsește niciodată! Din această pricină, Toma a rămas nevătămat de înfricoșătoarea boală ce pustia gubernia. El avea armura, binecuvântarea și ocrotirea atotputernicului Domn și Mântuitor înviat.
Într-atât de mare era binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui Toma, încât s-a petrecut ceva neobișnuit și aproape de necrezut. În timp ce stătea, târziu în noapte, la căpătâiul feluritelor persoane aflate în fierbințeala bolii, obișnuia să le povestească, în felul său, câte ceva despre mila și dragostea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește. Când acești bolnavi se trezeau a doua zi de dimineață, constatau că febra le trecuse, de parcă i-ar fi tămăduit o mână nevăzută! Cu lacrimi în ochi, ei sărutau mâinile mărinimoase și neobosite ale lui Toma.
În sfârșit, au venit și primele zile reci de toamnă, iar molima s-a stins. Autoritățile locale au vrut să-l răsplătească după vrednicie pe Toma – acel viteaz al iubirii, acel înger al mângâierii, care a stat la căpătâiul tuturor bolnavilor din oraș cu atâta altruism și sacrificiu de sine! Însă toți cei ce lucrează cu sinceritate pentru sufletul lor cred că sfârșitul faptelor bine ale lor nu este recele și tristul mormânt, ci măreția fericirii cerești. Ei știu că sunt „fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul […] căci faptele lor vin cu ei” ( Apocalipsa 14, 13). Ei nu așteaptă din partea lumii slavă și cinste omenească pentru tot ce au făcut aici în lume. De aceea, Toma, cu smerenie sinceră, refuză orice medalie și distincție de onoare pe car ei voiau să i le dea. Singurul lucru pe care l-a cerut de la ei a fost să i se îngăduie să petreacă niște zile în străvechea Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să se bucure de frumusețea și liniștea de acolo. Dorința lui Toma a fost primită îndată cu bucurie de toată lumea și i-au dat doi cai puternici, pe care orășenii i-au încărcat cu danii și prinoase pentru mănăstire, însoțindu-l până la ieșirea din oraș. Toți locuitorii, cu mic cu mare, și-au luat rămas bun cu lacrimi calde și cu multă tulburare sufletească de la marele lor binefăcător. Iar Toma, cu mâna dreaptă pe inimă, făcea plecăciuni în dreapta și în stânga către toți, spunându-le zâmbind:
– Hristos a înviat! Hristos a înviat!
(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)
