Actualizare: Titlul inițial al acestui articol era ”Lovitura finală a venit. Certificatul Covid19 introdus pentru orice activitate desfăşurată pe teritoriul României” și, împreună cu textul de mai jos, susținea ideea faptului împlinit pus în practică, noaptea ca hoții, de Guvern. Iată însă că răul cel răunu s-a (mai?) produs în forma sa cea cumplit de amenințătoare și că Domnul a mai îngăduit răgaz de întremare în străduințele și luptele noastre.
Nu îndrăznesc să zic că e o victorie, dar sigur nu e puțin lucru! În primul rând e un îndemn la acțiune, așa precară și rudimentară cum apare multora. Se vede iarăși că și prin cele slabe se poate lucra binele spre bucuria celor mulți.
Apoi, ne servește de lecție, să înțelegem că puterea de stat se impune prin vechea și neschimbata tactică ”doi pași înainte, unul înapoi”. Mulți am simțit că urmează un sinistru, dar puțini au putut crede că amenințarea putea fi atât de gravă.
Un câștig nu tocmai evident este generalizarea concluziei că timpurile pe care le trăim vizează starea de libertate și ordinea de drept, iar nu starea de sănătate publică. Aceste două narațiuni s-au aflat într-o competiție măsluită (mediatic) pentru legitimitate publică și, deși nu a fost proclamată ca atare, convingerea că #eDespreLibertate s-a impus covârșitor, chiar și pentru acele persoane care, din diverse calcule, în continuare aderă discursiv la minciuna pLandemică.
Totodată, consider că acesta este momentul din care ar trebui să înțelegem că străduințele noastre nu reprezintă o luptă pentru libertate (pentru revenirea/reprimirea/reaccederea în paradisul pierdut al normalității normale), ci că suntem chemați să dăm o luptă pentru eliberare; așadar, să înțelegem ce piedici ne țin înlănțuiți în patimi și neputință și să lucrăm tenace pentru izbăvire și pentru construirea Libertății potrivit lecțiilor trăite acum, păstrând privirea ațintită spre Sfânta Cruce. Libertatea ca ordine de drept și stare de fapt ni se poate lua și/sau strâmba, însă hotărârea de a acționa decisiv pentru eliberare reprezintă principalul nostru instrument de lucru. Dăm voință, luăm Putere!
Prevederea are efecte atât de cuprinzătoare încât consfinţeşte dictatura. Este capăt de drum pentru democraţie şi începutul noii ere prevăzută şi denunţată de către cei credincioşi de la bun început.
Îmi pare rău să admit că, din nefericire, nu există termeni mai puţin excesivi pentru a descrie situaţia de fapt.
Printr-o completare a O.U.G. nr.68/2021 nu doar că se ocoleşte dezbaterea parlamentară a subiectului, dar se decuplează folosirea certificatului Covid19 de existenţa stării de alertă/urgenţă, de existenţa unui cadru pandemic şi de orice reper de timp sau împrejurare de fapt.
Cu alte cuvinte, prezentarea certificatului Covid19 va putea fi impusă pentru desfăşurarea oricărei activităţi, indiferent dacă se va mai prelungi sau nu starea de alertă, indiferent dacă va exista pandemie de Covid19 sau de gripă, indiferent de împrejurări.
O.U.G. nr.68/2021, modificată, poate fi atacată doar de Avocatul Poporului la Curtea Constituţională a României, instanţă de la care nu mai putem avea mari aşteptări, văzând jurisprudenţa constituţională din ultimii doi ani. Mai poate, pur teoretic, fi pusă în dezbaterea Parlamentului şi respinsă (chiar şi în procedură de urgenţă). La fel cum, tot teoretic, poate fi invocată o excepţie de neconstituţionalitate în procesele aflate în derulare având obiect folosirea certificatului Covid19. Personal, nu văd niciun fel de şansă ca oricare dintre aceste căi de evoluţie să se producă.
Este momentul în care vă îndemn pe cei ce citiţi aceste rânduri să conştientizăm împreună că declaraţiile politicienilor care pretindeau că implementarea certificatului Covid19 nu mai este de actualitate au fost o modalitate foarte vicleană de a adormi vigilenţa noastră.
În condiţiile date, Statul român este un agent teroristindiferent de momentul în care va alege să pună efectiv în aplicare condiţionarea „desfăşurării activităţilor” de prezentarea certificatului Covid19. Din clipa publicării ordonanţei în Monitorul Oficial mă consider în stare insurecţională, indiferent de momentul în care voi alege să pun efectiv în aplicare decizia luată.
Urâte vremuri trăim! Dar,
…se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie!
Actualizare: – După toate consultările cuvenite, Filiala Iaşi a partidului A.U.R. respinge hotărât orice fel de discuţie pe subiecte ce vizează federalizarea României, Moldova Mare sau RoExit, întrucât nu fac parte din obiectivele partidului.
Anunţam la începutul anului faptul că am devenit, începând cu luna decembrie 2021, membru al Filialei Iaşi a partidului Alianţa pentru Unirea Românilor (A.U.R.). Motivul principal al adeziunii este că doresc să ajut la promovarea politicilor publice care se revendică de la cei patru piloni: Familia, Patria, Credinţa şi Libertatea.
Lucrurile care mă îndepărtează de politica AUR ţin, pe de o parte, de constanta securistică a scenei politice post-decembriste, pe care consider acum că trebuie să o accept ca atare ca pe orice altă împrejurare de fapt, cu implicaţiile aferente în jocul politic, precum şi, pe de altă parte, de un anumit tip de stilistică în comunicarea publică, chestiune care deşi deloc una neimportantă, este subsidiară interesului meu direct ca principiile de la care se revendică partidul să fie reprezentate cu loialitate.
Nu neg nici faptul că mi-am consumat rezervele de circumspecţie în perioada în care am tot aşteptat să fiu dezamăgit de reprezentanţii partidului A.U.R.. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat într-un termen rezonabil, am considerat că nu se cuvine să insist în atitudinea mea de prudenţă distantă şi suspicioasă faţă de efortul acestui partid de a servi ţara, naţiunea şi credinţa ortodoxă.
Însă elementul central, decisiv, în luarea hotărârii a fost reprezentat de faptul că partidul AUR militează pentru unirea României cu Republica Moldova, pentru unirea românilor moldoveni, deziderat pentru care, iertaţi-mi patetismul, ard. Pentru acest motiv, am ales să propun filialei Iaşi un proiect propriu de realizare a unirii/proiect de re-unificare, anunţat în pagina de Năzuinţe, proiect pe care să-l supun competiţiei libere de idei din cadrul unui partid politic românesc care şi-a asumat deschis misiunea aceasta.
Aşadar, partea a treia a setului de articole despre Moldovenism, publicată acum în preajma zilei de 24 ianuarie, reprezintă o perspectivă personală asupra căii de realizare a unirii românilor moldoveni, perspectivă care se sprijină pe lecţii istorice pe care noi fie le-am uitat, fie nu am găsit răgazul necesar şi curajul să vrem să le cunoaştem. Am convingerea că ceea ce propun este viabil şi adecvat timpurilor de reflux occidental pe care le traversăm.
Textul ce urmează reprezintă un memoriu care, împreună cu studiul în două părţi al istoricului Mihai Chiper, cu care face parte integrantă, va fi înregistrat în zilele ce urmează la secretariatul Filialei Iaşi a partidului A.U.R..
Despre reclădirea Tronului Moldovei
În esenţă, propun ca Unirea cu Republica Moldova să pornească nu de la Bucureşti ci dinspre Iaşi către Chişnău, prin a)formularea, b)afirmarea şi c)promovarea unui moldovenism românesc ca proiect naţional al tuturor românilor, urmând ca Moldova din dreapta Prutului să devină principala destinaţie a investiţiilor publice româneşti, prin efortul şi sacrificiul întregii ţări şi a diasporei, iar Iaşul drept viitoare capitală culturală şi economică (şi politică?) a Moldovei reunite, în cadrul unei Românii federale.
Pentru ce adaug studiul „Valahii ne-au înşelat!”?
Ataşat prezentului memoriu se găseşte studiul istoricului Mihai Chiper – „Valahii ne-au înşelat!”, cu privire la Chestiunea compensaţiilor de care a beneficiat Iaşul după Unirea Principatelor (1859), studiu preluat în două părţi pe blogul https://theodosie.ro (partea I şi Partea a II-a), din revista Archiva Moldaviae 2018 şi 2019. Studiul tratează despre consecinţele renunţării la tronul Moldovei şi despre activitatea politică a reprezentanţilor moldoveni pentru a obţine pentru Iaşi beneficiul mutării Curţii de Casaţie şi Justiţie, iar ulterior, după ratarea definitivă a acestui obiectiv, pentru a obţine o sumă substanţială ce ar fi urmat să fie investită în proiecte de dezvoltare a Iaşului, cu titlu de compensaţie pentru pierderile de natură economică pe care Moldova le-a suferit urmare a văduvirii sale de instituţiile Domniei.
Studiul are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local, prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie”, despre dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern, despre consecinţele folosirii sumelor plătite (incomplet şi cu o întârziere de aproximativ patru decenii) cu titlu de compensaţie pentru pierderile economice suferite de ieşeni şi de moldoveni în urma renunţării la Domnie.
Pentru cititori, se conturează clar modelul de dezvoltare a statului centralizat care deposedează de putere periferia, prin discurs politic neloial, prin oferirea unor compensaţii materiale de natură să suplinească, să cumpere, adeziunea moldovenilor la o idee generoasă în principiul său naţional, dar falimentară în practica sa socială. După cum constată istoricul Mihai Chiper fără putinţă de tăgadă, „Dosarul aduce la lumină legăminte încălcate între moldoveni şi valahi, o nesfârşită serie de promisiuni neonorate, dezastrul economic pentru Iaşi, motive care au constituit sursele întemeiate ale nemulţumirilor (…)” Se citează în acelaşi studiu o observaţie aparţinând unui alt istoric precum că sperietoarea separatismului moldav a fost folosită necinstit, iacobin, pentru a extinde puterile regimului centralist de la Bucureşti asupra fostului principat moldav (substituind centralismul unionismului până în punctul desfiinţării totale a individualităţii politice moldoveneşti) şi pentru a înăbuşi preocupările şi interesele legitime ale regiunii şi expresia acestora.
Rolul studiului ataşat este de a evidenţia prin puterea comparaţiei factuale lecţiile istorice relevante pentru concluzia zilei, în oglindă, în anul 2022: „U.E./Europenii ne-au înşelat!”. Se va observa dureros de clar că istoria se repetă până la amănunt şi că, neînvăţând lecţiile potrivite, riscăm să condamnăm România să rămână „un oarecare târg” al Occidentului, secole de-a rândul.
De ce este acest studiu relevant? Pentru că înţelepciunea sa se aplică şi aderării la Uniunea Europenă
Pentru că observă (de la distanţă de un secol jumătate) cultura politică centralistă a Bucureştiului care s-a extins asupra ţării printr-un canon naţional construit pe etichetări sancţionatorii, problemele reale, grave, legitime ale Moldovei post-unire fiind securizate printr-un „câmp minat de stereotipuri ideologice” (M.Chiper) care înfiera orice discuţie pe această temă ca fiind disruptivă şi periculoasă pentru coeziunea naţională.
Însă, politica de acum un secol şi jumătate, care se pretindea „naţională”, „unionistă” se suprapune izbitor peste păcatele Europei şi peste reproşurile pe care naţionaliştii de astăzi, suveraniştii momentului, caută să le valorifice în contextul politicilor Uniunii Europene. Şi astăzi, eticheta de naţionalist semnifică simultan o acuzaţie implicită de separatism, anti-occidentalism, de xenofobie, izolaţionism, autarhie obtuză şi aşa mai departe.
Centralismul bucureştean este astăzi înlocuit de centralismul european, care oferă prin fondurile europene adevărate „compensaţii” care să justifice partajarea de suveranitate şi care să contribuie la îndelung aşteptata dezvoltarea economică la care ne închinăm aproape toţi. Atragerea fondurilor europene de către statul român ca principal proiect de ţară, cu sub-dezideratele sale investiţionale, se asemuieşte întru totul cu grija oarbă a ieşenilor de a obţine „cele 10 milioane lei” pentru investiţii. Aşa cum ieşenii s-au luptat pentru mutarea sediului Curţii de Justiţie la Iaşi şi românii îşi doresc astăzi să găzduiască măcar un sediu al unei instituţii europene importante. Rezultatul este acelaşi.
Şi centraliştii munteni, care au acaparat toate pârghiile de putere ale statului, considerau că nu trebuie să mai existe „munteni” şi „moldoveni” ci doar români, după cum astăzi europenii, atotputernici, ne somează să încetăm a fi bulgari, maghiari, polonezi, (nu şi în cazul francezilor sau germanilor) ci să apucăm calea progresului nivelator, care transformă identitatea naţională în „marcă protejată” bună de pus pe etichete. Ignorăm însă că prin acest proces dizolvant lichefiem pilonii identitari de susţinere comunitară, locală şi regională, structuri esenţiale de edificare a intereselorspecifice şi exclusive ale naţiunii române.
Naţiunile sănătoase sunt formate din individualităţi, din familii, din comunităţi locale, regionale, naţionale care sunt angajate în apărarea şi promovarea intereselor lor legitime.
Dar, să revenim. Mihail Kogălniceanu a rezumat într-un discurs parlamentar din 1862 (nota 39, studiu I) câteva obiective de natură economică pe care şi le propunea, în calitate de politician moldovean, a fi realizate în contul compensaţiilor. Între acestea, amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului şi „grabnica construcţiune a unei căi ferate”, obiective ce, după un veac jumătate, corespund fără rest acţiunii moldovenilor de astăzi pentru autostrada A8, A7 sau A13 şi, neschimbat, pentru amenajarea necesară pentru navigabilitatea Prutului.
Banii obţinuţi de ieşeni după aproximativ patru decenii au fost irosiţi în construirea unor obiective fără impact: un abator (obiectiv cică! strategic ce urma să fie motorul de export al regiunii), în lucrări de aducţiune apă potabilă şi de canalizare, precum şi în alte amenajări importante, dar fără efect de multiplicare, similar modului în care românii proaspăt intraţi în Europa şi-au descoperit pasiunea sălilor de sport, terenurilor de fotbal în pantă şi parcurilor la margine de sat.
S-a produs o provincializare accelerată a Moldovei, Iaşul şi regiunea fiind drenată demografic de elementele sale cele mai valoroase, care s-au îndreptat spre noua capitală Bucureşti. Viziunea centralistă a pauperizat nu doar economic, cât mai ales politic şi cultural, şi a făcut acest lucru din nesiguranţă şi din lipsa de încredere în viabilitatea propriului proiect.
Din punct de vedere discursiv, ca reacţie imediată la sacrificiul de sine arătat de moldoveni, Iaşul a primit titlul de alint „leagăn al Unirii”, pentru ca nu după mult timp să fie marginalizat şi stigmatizat ca fiind „târg depravat şi plin de viciuri”, „cuib de separatişti”, „Vendeea noastră”, centrul corupţiei jidăneşti şi altele.
Revolta ieşenilor din aprilie 1866 (prin care cereau revenirea la proiectul iniţial al Unirii, cu instituţii separate şi cu capitala comună la Focşani), a fost înăbuşită în sânge de soldaţii munteni. Anterior, prim-ministrul muntean Barbu Catargiu justifica lipsa unor demersuri de dezvoltare a Iaşului prin aceea că oraşul se află „într-o margine extremă” a ţării, vădind o perspectivă deloc onorantă pentru fosta capitală a celui mai important voievod românesc din evul mediu.
Epurările frecvente ale moldovenilor din funcţiile executive ale statului şi din cele de demnitate publică au ţinut expresia politică într-o stare continuă de sub-reprezentare şi într-o imposibilitate clară de a forma o masă critică în aparatul de stat. Comparaţia cu situaţia reprezentării noastre în aparatul birocratic al instituţiilor europene este şi ea relevantă.
Cele două părţi ale studiului furnizează multiple pasaje din cuvântările politicienilor moldoveni şi putem astfel recunoaşte o atitudine extrem de apropiată de cea a suveraniştilor zilelor noastre, de asemenea interesaţi să fie îndreptate deficienţele locale provocate de centralismul european. Studiul ataşat prezentului memoriu se face prilejul unor numeroase lecţii utile pentru noi, cei de astăzi, motiv pentru care vă îndemn să îl parcurgeţi, păstrând lentila propusă mai sus, substituind pe „valahii” din timpul Unirii de la 1859 cu „europenii” din 2022, doritori să construiască „Statele Unite ale Europei”.
Unde au greşit moldoveniştii regionalişti?
Se desprinde limpede ideea atitudinii reactive faţă de politica centralistă, lipsită de elementul politic spiritual, moldovenii neavând iniţiativa şi curajul de a se lupta cu adevărat pentru interesele regiunii, pentru a-şi enunţa cu adevărat aceste interese specifice şi exclusive (atât în plan economic, dar şi în cel politic şi cultural), altfel decât prin dezideratul unor simple înlesniri materiale. Aparent, promisiunea compensaţiilor constând într-o sumă substanţială (de „un milion de lei pe an, timp de 10 ani”) a reprezentat o nadă suficient de ispititoare pentru ca intelectualitatea moldoveană să-şi abandoneze grija şi răspunderile directe faţă de locul de baştină, devenit din fala naţiunii române un „târg depravat”. Elita Moldovei a dat totul pentru ideea Unirii şi a plătit amarnic pentru asta.
Într-un veritabil proces de făţărie virtuoasă, mulţi moldoveni s-au mulţumit cu ascendentul moral produs de victimizare (noi suntem sinceri şi principiali pentru unire, în vreme ce muntenii şi oltenii îşi calcă legământul), ascunzându-se sub umbrela principiului unionist pentru a-şi justifica abandonarea Iaşului în colbul „marginilor extreme” ale ţării. Cei care au păstrat steagul ridicat au făcut-o sub aspectul intereselor financiare de a primi compensaţiile promise sau sub aspectul funcţionării într-o logică regionalistă, revanşardă.
Deşi cele mai multe dintre temerile moldovenilor s-au adeverit şi rămân dureroase chiar şi în aceste vremuri, putem bănui că le-a lipsit cunoaşterea şi simţul de prevedere necesar să împiedice decăderea Iaşului de la statutul de capitală a celui mai important voievodat/principat românesc din istorie, a celui mai consistent rezervor de geniu şi de intelectualitate al naţiunii române.
Acest capital, pe care l-am circumscris termenului de Tron al Moldovei, cu semnificaţia de Domnie a Românilor Moldoveni, a fost abandonat în negura vremurilor ca fiind o idee anacronică, similar modului în care se încearcă astăzi a se renunţa la ideea independenţei şi suveranităţii naţionale în favoarea statului federal european.
Unde greşesc suveraniştii români de astăzi?
Asemenea moldovenilor de atunci, suveraniştii români de astăzi se blochează într-o abordare fără orizont de creştere, chiar dacă ideea părăsirii Uniunii Europene sporeşte în notorietate. Însă la fel s-a întâmplat şi în Moldova din trecut, acolo unde discursul „regionalist” şi subiectul „compensaţiilor” a consumat energia publică pentru patru decenii şi chiar şi după Unirea din 1918.
Manualul de istorie ne vorbeşte astăzi despre înfruntarea dintre liberali şi conservatori ca fiind definitorie pentru dezvoltarea statului român, deşi formal Partidul Naţional Liberal s-a constituit la 1875 iar cel Conservator la 1880. De esenţa vieţii publice din acele vremuri a fost tensiunea între centralişti şi regionaliştii moldoveni, ajungându-se chiar şi la marea vărsare de sânge de la Iaşi din 1866 sau la dizolvarea Consiliului Local Iaşi de către Guvern.
Prin urmare, notorietatea temei şi chiar ţinerea prim-planului agendei publice nu reprezintă o victorie sau o asigurare a unui progres notabil pentru România sub aspectul suveranismului. Moldovenii au căpătat aproximativ 6,5 milioane lei, într-un final, bani care s-au topit în mersul serviciilor publice într-un simplu municipiu, decuplat de importanţa sa pentru naţiunea română, sacrificat pe altarul statului unitar ale cărui promisiuni de propăşire nu s-au împlinit nici după un veac şi jumătate, chiar dimpotrivă.
Este plauzibil ca fondurile europene de tot felul să se consume în proiecte precum o autostradă sau alta, dar fără niciun impact asupra naţiunii române la scară istorică. Pe de altă parte, ceea ce sacrificăm astăzi sub aspectul suveranităţii şi al achiesării la dublul limbaj european, este cert că strâmbă sufletul românesc şi o poate face în veac.
Centralismul, în forma sa iacobină, a şters cu buretele o componentă identitară majoră a românilor moldoveni similar felului în care filo-europenii de astăzi forţează dispariţia elementelor etnoidentitare naţionale, ce se vor menţinute sub forma unor naive afinităţi folclorice.
Simpla împotrivire exercitată sub forma unei rezistenţe îndărătnice şi bombănitoare faţă de progresul ideii „federalismului european” nu va fi suficientă, astfel cum putem învăţa din istorie. Modelele de suveranism de la care ne inspirăm astăzi sunt Ungaria şi Polonia, ţări care sunt animate de un puternic proiect naţional, chestiune care fie lipseşte românilor, fie este formulat în şabloane neviabile (de pildă, unirea cu Republica Moldova în cadrul U.E.). România trebuie să iasă din Uniunea Europenă pentru motivele corecte, altfel riscă să irosească şi jertfa de până acum, adăugând durere peste vătămare, aşa cum a fost istoria Moldovei de la Petru Rareş încoace.
Un altfel de RoExit! Moldova Mare!
Penser contre c’est penser comme! A gândi împotriva Uniunii Europene îi confirmă poziţia şi ascendentul, produce înlănţuire emoţională şi ne plasează într-o zonă de minoritate politică, previzibilă şi uşor gestionabilă în cadrul procesului european de disoluţie identitară.
În acest context, ideea românească trebuie transpusă nu într-un proiect „Anti-orice” ci într-unul constructiv, pozitiv, de altă natură. RoExitul trebuie să devină un efect natural al împlinirii unui obiectiv superior aparţinând în chip firesc naţiunii române şi, după mintea mea, acest proiect, mai mult decât oricare altul, trebuie să fie recuperarea ideii de moldovenism românesc, de reclădire a Tronului Moldovei. Nu formulez un apel pentru monarhie, deşi nici nu o exclud, cât propun să cugetăm la modalitatea în care naţiunea română poate reconstrui partea românească de Moldovă astfel încât să constituie nucleul politic, economic şi cultural pentru reunificarea teritoriilor moldoveneşti într-o casă şi un cămin autentic pentru românii, ruşii şi ucrainienii ce trăiesc pe aceste meleaguri.
Capitalele istorice ale Moldovei se regăsesc pe teritoriul nostru, însă acest lucru nu este suficient pentru reunificare, de vreme ce statul român îşi conservă ideea centralismului în toate componentele sale vătămătoare, continuând politica de stigmatizare necinstită şi de eschivă neloială de la răspunderea sa faţă de identitatea regională şi patriotismul local, chiar şi când sunt exprimate sub forma regionalismului şi principiului subsidiarităţii de factură europeană.
Avem nevoie ca Moldova mare să fie reconstituită de la cele mai de bază elemente ale sale, proces în care nu putem să nu luăm seama la priceperea birocratic-administrativă a Uniunii Europene, la principiile bunei-guvernanţe, la managementul politicilor publice. Experienţa noastră europeană reprezintă în acest context un atu, precum este şi centralismul statului unitar, fiind vorba despre experienţe şi greşeli pline de învăţăminte pentru cei ce-şi doresc să construiască ceva durabil.
De care pericole ne fereşte centralismul?
Teoretic, de dezbinare, produsă sau indusă. Statele slabe nu pot fi federaţii pentru că se pot rupe la primul şoc. Se presupune că un stat unitar este mai rezistent întrucât structura sa de putere se manifestă vertical, într-un cadru lipsit de concurenţă şi paralelism instituţional, păstrându-şi o singură sursă de legitimitate. Centralismul are însă şi un preţ, care a devenit vădit odată cu pandemia şi cu lipsa cronică de încredere (pe bună dreptate!) în stat şi în instituţiile sale, criză de încredere care nu mai poate fi depăşită prin resurse proprii. Este preţul desconsiderării palierului local şi regional al vieţii sociale, locul unde trebuie să se producă diferenţele ce aduc plus valoare în cadrul aceluiaşi neam. Centralismul politic şi administrativ adoptat de România, în scopul cumulării tuturor pârghiilor de putere de către politicianul bucureştean, se asemuieşte dorinţei părinţilor ca fiii lor să arate la fel, să se comporte la fel şi să reacţioneze mereu la fel, fiind ţinuţi strânşi laolaltă doar de autoritatea părintească. Dar de îndată ce autoritatea părintească dispare, unitatea fraţilor se stinge, pentru că nu se susţine de amintiri comune, de experienţe împărtăşite, de greşeli, de iertare, de îngăduinţă.
Oricine are o minimă înţelegere politică şi de natură sociologică poate pricepe că încrederea în statul român, astfel cum se prezintă astăzi, nu se mai poate reclădi nicicum: nici pe calea îmbunătăţirii serviciilor publice, nici a creşterii ofertei politice, nici a schimbării culturii organizaţionale şi nici măcar printr-o reformă constituţională, chiar şi dacă oricare dintre aceste obiective ar fi cu adevărat la îndemână. Încrederea în statul român nu se poate reclădi nici chiar dacă ar apărea o ameninţare din exterior, nici chiar dacă ar fi una militară.
Cinismul nihilist şi abandonarea statului român de către cetăţenii săi pot/vor compromite orice iniţiativă, orice demers colectiv. „Cuminţenia Pământului” şi „România Educată” sunt doar două iniţiative care probează eşecul cauzat de abandonarea statului, chiar şi în circumstanţe care, în teorie, ar fi garantat un oarecare grad de succes. În România de azi, un procentaj crescut sau aşa-zis „confortabil” este marca absolută a izolării. Să fii votat cu 80% reprezintă moarte civică şi politică sigură, lucru care poate fi explicat doar prin climatul de abandon colectiv faţă de puterea oficială.
Statul unitar promite coeziune naţională. Însă o face nu prin aducerea păcii sociale, ci prin slăbănogirea simţului comunitar local, regional şi, pe cale de consecinţă, naţional.
Într-un asemenea climat, proiectul reclădirii Tronului Moldovei, asumat deschis (doar!) de acei români care ard pentru ideea reunificării, poate constitui un nou început pentru naţiunea română.
Ce tipuri de moldovenism cunoaştem astăzi?
În Republica Moldova avem de-a face cu un moldovenism prorus, care continuă în anumite formule actualizate teoria sovietică a moldovenismului ca element distinct de românism. De partea cealaltă, regăsim pe de o parte românismul unionist formulat cu ajutorul Bucureştiului şi, pe de alta, moldovenismul statalist-proeuropean, aflat acum la putere la Chişnău.
Cele trei categorii sunt blocate într-o încleştare care nu are capacitatea de a produce suflul sufletesc necesar pentru un eveniment istoric precum reunificarea, nici dacă unionismul ar obţine marja electorală necesară. Cei care urmăresc scena politică din Basarabia pot constata cu uşurinţă faptul că cele trei facţiuni ale societăţii evoluează în paralel într-un joc de contrabalansare menit să împiedice realizarea obiectivului celeilalte facţiuni.
Faţă de aceaste împrejurări, poate fi util un moldovenism românesc care să reia şi să valorifice capitalul istoric al regiunii noastre, moldovenism care să fie orientat spre slujirea celorlalte bucăţi de Moldovă, aflate în afara hotarelor. Acest lucru presupune un reviriment cultural moldav, de reconectare la lumea rusă, la limba rusă, presupune cunoaşterea civilizaţiei ucrainiene, astfel cum se prezintă aceasta astăzi. Toate acestea, cu scopul de a produce de partea dreaptă a Prutului liantul care să lege laolaltă diferitele etnii ce compun astăzi populaţia Moldovei Mari.
În lipsa unui moldovenism românesc de masă, care să cunoască îndeaproape evoluţiile lumilor rusă şi ucrainiene, este plauzibil că vom repeta greşelile din trecut, din interbelic, când am făcut unirea dar nu am avut răgazul de a realiza şi înfrăţirea.
Moldovenismul inspirat de Învăţăturile Sfântului Neagoe Basarab
Dacă uniri şi federaţii apar des în viaţa popoarelor, înfrăţirile sunt rare. România este dată ca exemplu de bună convieţuire între minorităţile etnice, dar este discutabil dacă aceeaşi situaţie se va menţine atunci când s-ar alipi Moldovei teritoriile care lipsesc. În orişice caz, între maghiari şi români relaţiile sunt mult mai dificile decât par, pacea fiind dată de „răbdarea, răbdarea şi îndelunga răbdare” a românilor. Este puţin probabil ca un model similar de comportament să fie viabil în cazul Moldovei. Moldova Mare ar avea însă avantajul ortodoxiei, care să funcţioneze nu doar ca liant cultural ci ca mijloc asumat pentru înfrăţire.
Când spun înfrăţire, mă refer la înfrăţirea dintre români, ruşi, ucrainieni şi găgăuzii ce trăiesc pe aceste meleaguri. Iar când proclam ortodoxia ca teren comun pentru această înfăptuire, am în vedere nu doar ritualul religios cât mai ales duhul care animă viaţa socială, civismul ortodox. Moldovenismul românesc asumat deschis ca proiect de ţară ar avea o funcţie de banc de încercare (sandbox), prezentându-se ca o ofertă celor ce cred în buna înţelegere între popoare, ca rod al înduhovnicirii.
Tradiţional, Moldova este reprezentată de statura istorică a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, personalitatea cea mai ilustră şi glorioasă, revendicată de toate cele trei facţiuni concurente în Republica Moldova. Dar Ştefan cel Mare şi Sfânt nu reprezintă modelul de sfinţenie util edificării Moldovei Mari, cât îndrăznesc să cred că este Sfântul Voievod Neagoe Basarab.
Ce are în plus Sfântul Voievod Neagoe Basarab?
„Învăţăturile…” nu trebuie înţelese ca document programatic, care să stea la baza unei doctrine politice, ci ca scrisoare şi îndemn personal. Din Învăţături nu derivă o ideologie, un model uman abstract de sfinţenie, de politică militară glorioasă (deşi nu lipseşte!) cât o veritabilă învăţătură de credinţă comunicată fiului şi urmaşilor. Sfântul Voievod Neagoe Basarab ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim ne este prilej de mântuire şi îndatorire de sfinţire. Discursul teologic a strâmbat oarecum semnificaţia expresiei „prilej de mântuire”, tratând-o cu o uşurinţă nepermisă înrucât e în natura prilejului să tot răsară.
Pentru Sfântul Voievod Neagoe Basarab, omul trimis de Dumnezeu în cale reprezintă o nouă treaptă de care nu se poate lipsi în urcuşul duhovnicesc, motiv pentru care Sfântul Voievod, ca nimeni altul, învaţă ca Voievodul să se coboare de fiecare dată la sufletul slujitorului său, să nu treacă mai departe până ce starea aceluia nu-l va odihni. Sfântul Voievod Neagoe Basarab nu emite prescripţii de comportament duhovnicesc, ci cere urmaşilor săi să trateze pe fiecare suflet în parte ca pe o răspundere duhovnicească particulară. În acest context, al vieţuirii duhovniceşti de zi cu zi alături de Sfântul Voievod, doi mari boieri de la curtea domnitorului „se lepădară de lume și să dœderă vieții călugărești”.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, e necesar să nu tratăm cu uşurinţă pe aproapele, ci din aproape în aproape, citit „om cu om” să se clădească Moldova Mare, indiferent de limba vorbită şi de etnie. Despre aceste lucruri, voi aduce completări într-un articol separat.
Totuşi, ce ne facem cu ruşii?
Rusia este, din câte îmi dau seama, cea mai covârşitoare prezenţă naţională în conştiinţa românilor. Nici americanii, nici europenii, nici vreo altă naţiune anume nu este atât de lesne invocată în discuţii şi polemici, indiferent de subiect. E limpede că pentru orice de vină sunt şi au fost ruşii. Tot ruşii urmează să ne facă rău, direct sau indirect. Această particularitate ar trebui să dea de gândit, dacă ne-am ocupa cu această îndeletnicire a gânditului.
Din păcate, Rusia va rămâne marea noastră piatră de poticnire în reclădirea Moldovei iar acest lucru se întâmplă pentru că ni se pare că ascendentul nostru moral este unul zdrobitor. De oricare capăt am apuca relaţiile româno-ruse, dreptatea este în aşa mare măsură de partea românilor, suferinţa provocată de ruşi atât de cuprinzătoare, continuă, nedreaptă şi de gratuită, încât ni se pare imposibil a găsi altă cale decât ura, dispreţul şi depărtarea.
Rusofobia noastră este într-atât de îndreptăţită şi de întemeiată încât, moralmente vorbind, rusofobia reprezintă principalul tezaur moral al societăţii româneşti de astăzi. Orice dosar istoric, mai vechi ori mai nou, dovedeşte faptul că răul produs de Rusia este fără egal. Iar dacă rusofobia este un tezaur, este lesne de priceput că nimeni nu poate renunţa la o asemenea comoară de îndreptăţire morală.
Refluxul occidental s-ar putea să producă o debalansare, în sensul că pentru unii dintre români valoarea tezaurului s-ar putea să conteze mai puţin în raport de oportunităţile ce se vor deschide odată cu reafirmarea puterii ruseşti pe aceste plaiuri. Aşa cum regimul afgan a sucombat de îndată ce americanii au părăsit ţara, mulţi rusofobi de astăzi par că-şi pregătesc terenul pentru un „reviriment cultural” de polaritate inversă.
Însă acest tip de pendulare, pe care societatea românească l-a mai cunoscut după al doilea război mondial, nu este nici sănătos şi nici de folos.
Moldovenismul românesc poate produce un tip de relaţii româno-ruse care să reprezinte o sămânţă şi o promisiune pentru altă substanţă istorică, una care să ajute la reclădirea Moldovei Mari. Pentru aceasta trebuie să începem a ne ruga pentru duşmani, pentru toţi ruşii, şi popor şi conducători, trebuie să avem curajul să renunţăm la tezaurul rusofobiei. Eu unul, îndrăznesc să dau mărturie că acest cufăr, frumos la arătare, mare şi împodobit cu nestemate, e plin de balauri. Lentila magică prin care am văzut înăuntrul cufărului este Alexandr Soljeniţîn, un titan şi director moral pe care l-aş propune ca figură centrală pentru moldovenismul nostru conciliant.
Care este riscul nostru imediat?
Riscul este ca Moldova Mare să se facă fără români, prin extensiunea moldovenismului sovietic actualizat, altoit cu românismul celor care redescoperă confortul laxismului moral, cu ruşii vecini la Nistru, Prut sau Dunăre. Prea mulţi dintre vecinii noştri au interesul geopolitic şi geoeconomic al apariţiei Moldovei Mari, iar acest interes poate fi ponderat printr-o investiţie substanţială a poporului român în această idee, care trebuie să îi aparţină mai întâi lui, cum este şi firesc.
Un proiect federativ presupune o înţelepciune pe care politicienii români nu au ştiut să o dovedească până în prezent, presupune un obiectiv de putere regională şi o afirmare specifică în plan internaţional. Obiectivul României de a investi substanţial, material şi moral, în edificarea Moldovei Mari ne-ar ridica la un cu totul alt nivel al năzuinţelor colective, fără să repetăm greşelile regionaliştilor moldoveni de acum un veac, căutând ideea RoExit doar ca să fim şi noi în rând cu lumea eurosceptică.
RoExitul se va produce în mod firesc dacă vom reclădi Moldova Mare, fără să fie nevoie să constatăm că: „Europa ne-a înşelat!”
Riscul nostru imediat este să considerăm Moldova Mare un proiect al moldovenilor, al unora care nu se simt români, care trădează cauza statului unitar şi colaborează cu duşmanii vădiţi ai ţării noastre şi ai aliaţilor noştri. Din păcate, dacă românii nu vor dori să reclădească Moldova Mare, i-o vor construi-o alţii, dar pe spezele sale.
De unde să începem proiectul Moldovei Mari?
România se străduie să încheie cu Republica Moldova un nou Acord de asistenţă tehnică şi financiară, demers care nu este bine primit de fraţii basarabeni din cauza atitudinii de grof pe care Bucureştiul doreşte să o manifeste în continuare, similar modului în care granturile norvegiene/germane au orientat activitatea ONG-urilor din România. Acordul va fi probabil încheiat, în cele din urmă, situaţia Republicii Moldova fiind una cu adevărat dificilă.
Însă, fondurile nerambursabile puse la dispoziţie Republicii Moldova, ori altele anume constituite, ar putea finanţa proiecte derulate şi în dreapta Prutului, pentru exact aceleaşi argumente de oportunitate. Este limpede că Partea românească a Moldovei are nevoie de o infrastructură materială şi socială rezonabil de bine constituită pentru a putea reprezenta contraponderea românească într-un eventual proiect rusesc de construire a Moldovei Mari.
Chiar dacă aparent vorbim despre o investiţie care, în cel mai negru scenariu, ar ieşi (parţial) de sub controlul statului român, s-ar produce un capital cultural care dăinuie mult după ce se vor risipi construcţiile edilitare menite să sprijine acest proiect.
Proiectul Moldovei Mari începe cu punerea sistematică în discuţie a sugestiei, mai întâi într-un cadru specializat, cel din interiorul unui partid politic.
Nu verbul „cere” este cel potrivit aici, cât mai degrabă: „ordonă” . Acesta ar fi trebuit să fie subiectul principal al dezbaterilor din presă şi din societatea civilă, imediat după vizita generalului-prim-ministru Nicolae Ciucă la Bruxelles. Faptul că acest eveniment nu a fost tratat deloc în presă este un subiect autonom, la fel de grav(fără exagerare!) cum este şi ultimatumul dat de ruşi. Tensiunea militară nu vizează Ucraina ci prezenţa SUA şi NATO în estul Europei, iar operaţiunile militare, indiferent că vor avea sau nu loc pe teritoriu ucrainean, vizează acest scop politic.
Societatea noastră face obiectul unui activităţi agresive de propagandă şi de agresiune psihologică din partea massmedia românească, activitate girată de la cel mai înalt nivel de stat, activitate ce ne-a adus pe toţi într-un punct mort. Societatea nu are resurse să se mobilizeze intelectual pentru a înfrunta realităţile zilei, se hrăneşte în continuare cu prefabricate „Rusia are P.I.B.-ul Italiei„, „Benzinărie înarmată nuclear” şi altele asemenea. Nu suntem capabili să discutăm pe fondul problematicilor de putere care ne vizează în mod direct, fie că e vorba de chestiunea militară, politică, economică sau culturală.
Publicul român este în situaţia pacientului întubat, complet inert, hrănit cu ceea ce decide curatorul mediatic. Nu există nicio disponibilitate a massmedia de a-şi reconfigura agenda în funcţie de reacţia societăţii ci se insistă în „marşul distrugătorului„, zdrobind orice încercare autonomă, oricât de firavă, de a contextualiza ori contrazice naraţiunea oficială. Nu există niciun proces de împreună-învăţare care să producă înţelepciune colectivă şi să valideze relaţii de încredere. Abordarea mediatică exclusiv prescriptivă a condus la tribalism intelectual care nu se raportează la adevăr ci la poziţii relative de putere şi dominare a agendei publice.
Vina determinantă pentru această situaţie de fapt aparţine jurnaliştilor români, editorialiştilor şi şefilor de redacţie mai precis. Există o răspundere directă care nu poate fi disociată de fişa postului şi de rolul respectivei activităţi pentru societate, indiferent de veniturile sau de situaţia materială precară a jurnalistului român. Pentru situaţia în care se regăseşte România astăzi, fie că vorbim de politica pandemică, politica economică, politica culturală, că vorbim de politică în sensul cel mai general cu putinţă, vinovaţii principali sunt jurnaliştii români, mai mult decât sunt politicienii, economiştii, oamenii de cultură. Este o realitate pe care o ignorăm şi care ne cimentează neputinţa, indiferent de subiectul/tema asupra căreia se fixează reflectorul mediatic. Chiar dacă un subiect trecut anterior sub tăcere este tratat apoi ca subiect de prim-plan, mecanismul de informare şi educare a publicului rămâne complet disfuncţional iar efectul este unul dezastruos.
Sprijinirea proiectelor mediatice alternative (de pildă r3media) este crucială dar şi, cel mai probabil, amar de tardivă şi insuficientă.
Faptul că un subiect precum „ultimatumul” rusesc a fost ignorat de presa mainstream rămâne monument de trădare a misiunii proprii şi se adaugă la panoplia falimentului nostru. Eu unul nu văd niciun semn de revenire în sine.
În perspectiva zilei de 24 ianuarie când sărbătorim „Unirea Principatelor” consider potrivită publicarea unui set de trei articole pe tema moldovenismului. Primele două articole reprezintă părţile unui studiu istoric despre împrejurările politice, economice, culturale şi sociale din Moldova în deceniile ce au urmat acestui eveniment.
Studiul publicat în volumul Archiva Moldaviae are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie” sau despre dizolvarea Consiliului local Iaşi de către Guvern, dar rămâne o lectură specializată şi inaccesibilă celor străini de aceste chestiuni.
Am scris în mod repetat pe acest blog faptul că suntem datori să configurăm un moldovenism românesc consistent, întemeiat pe baze istorice, care să deschidă perspectivele reunificării teritoriilor moldoveneşti şi integrarea acestora în forme de organizare statală românească, proiectate să funcţioneze federativ. Consider că atât moldovenismul sovietic cât şi cel european sunt dăunătoare intereselor naţiunii române şi că suntem prizonierii unor formule explicative ficţionale, complet nerealiste, despre modalitatea în care am putea obţine reunificarea naţiunii şi teritoriilor istorice.
„Valahii ne-au înşelat”. Chestiunea compensaţiilor laşului în acţiunea politică moldovenească după unire (1862-1874) (II)
În intervalul 1866-1874, promisiunea compensaţiilor acordate Iaşului de Constituantă traversase etape succesive de amânări. A fost perioada configurării unui discurs regionalist printre politicienii moldoveni şi evidenţierea problemelor de funcţionare a unirii şi a carenţelor induse de centralism. Odată cu constituirea unui discurs despre „Moldova sacrificată” pe altarul unirii şi apoi uitată, în rândul foştilor unionişti şi separatişti se produceau o serie de mutaţii şi regrupări politice elocvente. Mulţi dintre ei se regăseau aproape natural într-o formă de contestare a centrului, vizibilă în acţiunile şi voturile parlamentare în aspectele ce ţineau de interesele moldoveneşti.
Legea promulgată la 31 decembrie 18741, asupra întrebuinţării celor 10 milioane de lei votate de Constituantă pentru oraşul Iaşi în şedinţa din 29 iunie 1866, prevedea în mod expres alocarea sumei de bani. Era un fond inalienabil, pentru lucrări de salubritate publică (canalizarea apelor Bahluiului şi Calcainei) şi alte îmbunătăţiri edilitare, precum un institut comercial şi un muzeu industrial, cât şi pentru construirea unei cazărmi în Copou. Nu fondul în sine putea fi folosit, ci dobânda, ceea ce reducea foarte mult suma efectivă aflată la dispoziţia Primăriei Iaşi. Oricum, legea rămânea inaplicabilă, întrucât guvernul Lascăr Catargiu nu a mai fixat procedurile financiare de constituire a fondului, ceea ce nu a împiedicat autorităţile ieşene să considere statul dator oraşului potrivit legii din 1866. Astfel, într-o dare de seamă pe anul 1877, mai exact ,,Răfuirea datoriilor statului către comună”, primarul Scarlat Pastia includea suma de 3 milioane de lei – „cuveniţi comunei pe anii 1870, 1871, 1872 [corect ar fi 1875, 1876, 1877 – n.n., M.C.] după votul Constituantei din 1866, reînnoit prin mai multe voturi posterioare ale camerelor legiuitoare de a se înscrie în bugetul statului”2.
Era o formă de a menţine în atenţie compensaţiile şi de a pune presiune pe guvernul de la Bucureşti. În acest scop, la scurt timp după votul legii în Senat (26 ianuarie 1874), în 19 februarie 1874 Consiliul comunal dezbătea noua formulă a compensaţiilor, autorizându-l pe primarul Nicolae Gane să obţină o învoială cu Guvernul. Dorinţa autorităţilor ieşene era ca statul să plătească cele 10 milioane de lei în termen de cinci-şase ani, perioadă în care să i se achite oraşului Iaşi şi o dobândă anuală de 7%, medie a pieţei financiare[1].
Demersurile lui Gane se blocau la Guvern. Problema rămăsese resursa financiară pentru constituirea fondului de despăgubire. În lipsa finanţelor, în cadrul Consiliului comunal era tot mai discutată o soluţie de rezervă avansată de M. Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor la sfârşitul anului 1873[2]: în contul achitării celor 10 milioane, Iaşul ar fi putut să primească o parte în moşii din jurul oraşului, iar suma rămasă neacoperită să se plătească de Guvern, în termen[3]. Şi această soluţie a rămas însă, la rândul ei, blocată câţiva ani.
O lege considerată „tragere pe sfoară”
După obţinerea Independenţei, Guvernul Ion C. Brătianu a forţat o lege care completa formula compensaţiilor din 1874, schimbându-i însă cu totul sensul şi conţinutul. Prilejul l-a constituit adresa Consiliului comunal către aleşii ieşeni, în preajma votării bugetului din 1880, pentru a face „demersuri personale şi insistente”, prin depunerea de amendamente în Cameră, în scopul acordării celor 10 milioane[4]. Alte promisiuni corelate cu aplicarea legii compensaţiilor au fost auzite în Cameră odată cu incendiul devastator al Palatului Administrativ – acolo funcţionau sediile Prefecturii, Comitetului Permanent, Prefecturii Poliţiei, Tribunalului, Curţii de Apel, Arhivelor Statului, casieriei, poştei, telegrafului – din noaptea dintre 13/14 ianuarie 1880[5].
Contextul derulării discuţiilor dintre reprezentanţii autorităţii locale şi Guvern a fost încurcat şi, mai ales, plănuit de la Bucureşti într-o logică a faptului împlinit. Fostul primar Nicolae Gane, în postura de consilier local şi de deputat de această dată, a fost abordat de ministrul de Finanţe, Ioan Câmpineanu, comunicându-i-se intenţiile Guvernului de a se achita compensaţiile votate de Constituantă[6]. Cu acel prilej informal, Nicolae Gane era îndemnat să obţină din partea Consiliului un mandat ca să trateze cu ministrul de Finanţe. Gane, nedorind să ia asupra sa o răspundere delicată, îl coopta şi pe Vasile Conta, deputat de colegiul al III-lea de Iaşi, pentru că îl considera amic personal al prim-ministrului I. C. Brătianu şi spera să obţină „concesii”. Cei doi, pe baza unei delegaţii trimise telegrafic de Consiliul comunal, intrau în discuţii informale cu reprezentanţii guvernului. Într-o primă discuţie, desfăşurată la Domeniile Statului, Iaşului i s-au oferit şapte moşii (Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancu, Şapte Oameni, Cârlig, înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia şi Tomeşti), cu o suprafaţă în scripte de 6.553 fălci (dar neverificată) şi un venit anual de 59.910 lei, plus toate acareturile şi locurile virane din Iaşi, estimate la un venit anual de 41.259 lei[7]. Propunerile au fost refuzate de Consiliul comunal din considerentul că nu acopereau suma celor 10 milioane. Consiliul mai pretindea suplimentar moşia Rediu lui Tătar, pe care administraţia Domeniilor Statului o credea vândută, şi Hlincea, amplasată în mijlocul celorlalte moşii, plus embaticurile de pe la diferite persoane din Iaşi. Cu noile cereri, la o a doua şedinţă, cu aproape întreg guvernul de faţă (participau I. C. Brătianu, ministrul de Justiţie – Anastase Stolojan, cel de Interne – Mihail Kogălniceanu, ministrul de Finanţe – Ioan Câmpineanu, Ştefan Nei – reprezentant al Administraţiei Domeniilor Statului), Gane şi Conta obţineau ceea ce ceruseră. Cu tot cu noile moşii (în suprafaţă de 1.200 de falci) şi embaticuri (85 la număr) se spera la un venit anual de 113.589 lei. Din câte se observă, natura consultărilor dintre guvern şi autorităţile locale ieşene avea caracterul unei negocieri între două părţi. Cu cedări de o parte şi revendicări suplimentare de cealaltă parte, în vederea obţinerii unui acord. Guvernul părea interesat în obţinerea unei încuviinţări, care să figureze în rândul succeselor politice prin îndeplinirea votului Constituantei de la 1866.
Totuşi, circumspecţi, la finalul întrevederii cu Guvernul, Gane şi Conta n-au subscris vreun act, în absenţa unui mandat şi vot de la Consiliu de a încheia ceva definitiv. Ei şi-au definit rolul ca unul intermediar, doar de a cere achitarea „conştiincioasă a datoriei consfiinţită prin votul Constituantei”, nicidecum de a angaja răspunderea autorităţii administrative ieşene. Vexaţi, miniştrii le-au transmis imperativ că acela era „ultimul lor cuvânt, ultima limită a concesiei către oraşul Iaşi şi că vor prezenta proiectul în Cameră”[8]. Avertismentul avea să fie pus în practică. Când a venit momentul prezentării proiectului în Adunare, cei doi reprezentanţi ieşeni au constatat cu stupoare că era modificat, prin introducerea unui nou articol, nr. 6 – referitor la dublarea impozitului agricol de la 3% la 6% (Legea din 1862 scădea impozitul funciar plătit la jumătate; în 1871, când s-a urcat impozitul funciar la 6%, pentru Iaşi a rămas la 3%) – prezentat ca şi cum Iaşul aderase la forma iniţiată de Guvern.
Paşii legislativi prin care se ajunsese la o formulă considerată neconvenabilă de reprezentanţii ieşeni erau însă mai complicaţi. Pe 7 aprilie 1880, ministrul de Război, Dimitrie Leca, înaintase Adunării noul proiect de lege. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei, susţinea că nu se impunea „urgenţa” votului întrucât Adunarea era deja „convinsă”[9]. Proiectul era trimis în secţiuni şi, foarte rapid, Nicolae Ionescu, în şedinţa din 9 aprilie 1880, în calitate de raportor, anunţa că secţiunile adoptaseră proiectul guvernului, cu excepţia art. 6: „Disposiţiunile legei din 31 martie 1862, ale legei din 13 martie 1871 şi ale legei din 24 ianuarie 1875 sunt şi rămân abrogate întrucât privesce oraşul Iaşi”. O asemenea prevedere, semnala Nicolae Ionescu, dubla impozitul funciar ce-l aveau de plătit ieşenii în momentul lichidării datoriei statului de 10 milioane vechi către comuna Iaşi. Respingând abrogarea legilor din 1862 şi 1871, deputaţii din secţiuni erau unanimi în aprecierea că o asemenea măsură era nepotrivită, fiindcă impunea o sarcină care era „de un interes general pentru toată ţara” şi care se răsfrângea „mai târziu asupra generaţiunilor viitoare”. Deputaţii insistau că „sentimentele, care au inspirat Guvernul Măriei Sale aducerea prezentului proiect de lege, excludeau orice conexitate legislativă cu dispoziţiunile edictate atât înainte, cât şi după votul constituantei”. Însuşi ministrul de Finanţe afirma în termeni expreşi: „[.,.] credem că astăzi este bine şi suntem datori sub toate punctele de vedere să ne achităm datoria ce avem către oraşul Iaşi”. Apoi, analizând dispoziţiile proiectului de lege şi estimând la 3.703.703 lei şi 74 de bani (lei noi) valoarea imobilelor ce se cedau oraşului Iaşi, ministrul încheia cu următoarea explicaţie:
Această cifră este datoria oraşului Iaşi, după votul Constituantei şi legea din 1875, cu modul acesta Statul se liberează de o datorie ce are către comuna Iaşi, fără a împovăra prea mult tezaurul public, şi comuna are avantagiul de a putea imediat să purceadă la îmbunătăţirile care să cere de la dânsa şi care se prevăd anume în anexatul proiect de lege[10].
La votul propriu-zis, primele cinci articole treceau cu mici modificări, însă art. 6 genera discuţii tensionate. Cel mai îndârjit susţinător era ministrul Finanţelor, Ioan Câmpineanu, pe considerentul că Iaşul, după plata compensaţiilor, trebuia să nu „mai beneficieze de o lege de favoare”. Ministrul susţinea că înjumătăţirea impozitului a fost dată pentru a compensa deprecierea valorii proprietăţilor din anul 1862, momentul centralizării.
Cine ar putea garanta că proprietăţile mai toate nu şi-au schimbat valoarea şi astfel cine le-a luat atunci depreciate, azi, când ar plăti impositul funciar n-ar plăti pe valoarea actuală a proprietăţii? Pricepeam concesiunea făcută proprietăţii care a pierdut, dar astăzi ar fi un privilegiu în favoarea acelora care au cumpărat proprietatea depreciată, căci ceea ce dădeam proprietăţii de origine care a păgubit, azi se traduce în câştig pentru proprietarii care au cumpărat acele proprietăţi.
Mai precis, la ce anume se referea I. Câmpineanu? Spiritul legii şi „ideea naţională” care a inspirat guvernul, afirma el, erau ca proprietăţile „să se vândă românilor”. Ministrul susţinea răspicat că „proprietatea mare” era în mâna străinilor” (deci guvernul se temea de o „speculaţie” a evreilor), şi că, prin introducerea impozitului, Guvernul Brătianu de fapt se ferea să „acorde un privilegiu” evreilor, nu românilor. Exista opinia în cercurile guvernamentale că motivul stabilirii evreilor în număr mare în Iaşi era tocmai impozitul mic pe proprietate.
Poziţia ministrului de Finanţe îi scandaliza pe deputaţii moldoveni, unii dintre ei vechi militanţi în chestiunea compensaţiilor. Andrei Vizanti, deputat liberal de Roman, îl combătea pe Câmpineanu, fiind primul care-şi exprima consternarea pentru combinaţia făcută de Guvern între impozitul funciar şi votul Constituantei de la 1866, în condiţiile în care ar fi putut propune o lege separată referitoare la impozit. Apoi, constata logica ciudată a ministrului de Finanţe: Iaşul nu intrase în posesia celor 10 milioane şi nu se bucurase de îmbunătăţirile vizate, în schimb impozitul era imediat crescut[11]. Totodată, contrazicea opinia Guvernului că proprietatea mare în Iaşi ar fi fost în mâinile evreilor. Mai important, Vizanti era primul deputat care observa că venitul estimat a fi obţinut din administrarea proprietăţilor cedate Iaşuluise întorcea înapoi în visteria naţională, dacă impozitul funciar se dubla[12], fapt care compromitea scopul urmărit de Constituantă şi producea nemulţumire legitimă atât în Iaşi, cât şi în ţară.
Breşa în rândul foştilor militanţi pentru compensaţii era marcată surprinzător tocmai de fostul separatist Th. Boldur Lăţescu. Trecut în tabăra guvernamentală, acesta vorbea de binefacerile PNL către Moldova şi susţinea formula guvernului, fiindcă era „bine ca Iaşii să reintre în legea comună, să contribuie şi el la greutăţi, să întâmpine şi el la cheltuielile ţării”, prin plata impozitului funciar. Boldur Lăţescu insista că nu doar Iaşul a făcut sacrificii, ci întreaga Moldovă, dar oraşul a mai beneficiat de unele compensaţii: „Cât pentru Iaşi, este destul aceasta: să se termine odată cu aceste tânguiri care periodic se ridică, şi care sunt mai nejustificabile, să se termine odată cu acest spirit”[13].
Au fost doar primele şarje oratorice. În următoarea şedinţă de la 10 aprilie, ordinea zilei era deschisă cu dezbaterea controversatului articol 6, în prezenţa celui mai puternic om politic al momentului. Prim-ministrul I. C. Brătianu, în forma maximă a autorităţii lui politice, ţinea să amendeze afirmaţiile lui Boldur-Lăţescu, potrivit căruia „guvernanţii ar fi făcut o favoare Iaşilor” şi Partidul Liberal ar fi „fost cavaler”. Prim-ministrul susţinea că a aplicat legea şi nu a făcut un „favor”, nici nu a mânuit averea statului „ca un cavaler”. Considerând compensaţiile acordate Iaşului o consecinţă a efectelor negative ale unirii, Brătianu dezvolta o viziune istorică despre asperităţile inerente survenite în „pacificarea Moldovei”, procesul unirii, arhitectura puterii în noul stat, despre perdanţii şi câştigătorii unificării.
Toate statele mari s-au format prin anexări şi prin contopiri. Francia chiar era împărţită în o mulţime de State suverane şi toate acele State s-au alipit la un tot, sau prin cuceriri, sau prin fusiune de bună voe. Astfel s-a format Statul Franciei şi n-am văzut nicăieri în istorie zicându-se că Burgonia sau Lorena s-au plâns că au fost jicnite prin unirea lor cu Francia.
La observaţia lui Boldur-Lăţescu că acestea ar fi fost „cucerite cu sabia”, Brătianu a replicat:
Cu atât mai mult când au fost cucerite cu sabia ar fi putut să plângă. Au putut să se plângă ducii care le guvernau; dar provinciile acelea nu s-au plâns că dacă s-au unit cu Francia ele au făcut sacrificii. […] Să ne uităm la Piemonte, care s-a anexat la Italia, şi care împreună cu alte provincii compun statul Italia de astăzi. Oare se plânge Piemontele de anexiunea lui la Italia[14]?
Au fost fraze pe care, ulterior, regionaliştii le-au reţinut ca exemple ale viziunii „colonialiste” dezvoltate de elita politică valahă în raport cu Moldova. Asemănând situaţia Piemontului cu a Moldovei şi a Valahiei cu Italia, regionaliştii moldoveni au acuzat paradigma „anexiunilor” şi „cuceririi” în care era tratată regiunea de dincoace de Milcov[15].
În acelaşi discurs, Brătianu aborda situaţia specială a capitalei de stat care se alipeşte altui stat. Intervenţia semnala, destul de clar, o nouă conotaţie pe care liderul liberalilor începea să o acorde compensaţiilor şi să o dezvolte ulterior prin mutarea accentului de la un litigiu moldo-valah spre terenul luptei comune împotriva evreilor care dominau economic fosta capitală. Brătianu susţinea menţinerea art. 6 şi arăta că „nu dă [compensaţii – n.n., M.C.] pentru a satisface interesele unor locuitori particulari din Iaşi”, ci pentru un Iaşi care, cât a fost capitală, era în condiţii mai bune de a lupta împotriva elementului străin, dar în urma unirii se găsea în „condiţiuni inferioare” şi, prin urmare, trebuie să i se ofere acele condiţii pentru ca să fie „centru de apărare şi desvoltare a naţionalităţii”.
De aceea am pus şi condiţiuni, ce să se facă cu acele mijloace care se dau Iaşilor, fiindcă voesc ca Iaşii să ajungă a absorbi şi a contopi elementele străine, iar nu să fie absorbit şi contopit de acele elemente. Voi da dar, pentru asemenea scop, iar nu ca să câştig partisani ca guvern, căci n-aş fi la înălţimea datoriei mele când aş voi să dau pentru ca să câştig favoarea populaţiunii ieşene, făcând pe cavalerul cu averea Statului[16].
La rândul său, Nicolae Ionescu mai sesiza intenţia greu de justificat a Guvernului de a amesteca „o idee politică”, compensaţiile, cu una de fiscalitate -dublarea impozitelor, procedeu rezumat în sintagma: se „dă cu o mână şi se ia cu alta”. Dar, de fapt, antisemitul Ionescu susţinea proiectul de românizare şi aprecia obiectivele acestuia:
[…] oraşului Iaşi nu i se dă nimic ca oraş care a sacrificat pentru strămutarea capitalei, ci i se dă mijloace proprii prin care să devină un oraş românesc în care să ia avânt mişcarea industrială, i se dă mijloace ca oraşul acest să facă experienţă, pe o scară mai mare, că şi descendenţii vechilor Romani sunt în stare de a romanisa oraşele lor, precum au făcut străbunii lor[17].
T. Ciupercescu, deputat de Iaşi, se alătura lui N. Ionescu şi cerea suprimarea art. 6, atrăgând atenţia asupra sarcinilor suplimentare pentru comună:
[…] pe de o parte, cu venitul de 66.000 franci al acestor imobile, va trebuie să se aducă apă, şi să se înfiinţeze acea şcoală politehnică care are a profita ţărei întregi; / pe de altă parte, art. 6 din project nu are nimic de comun cu îndeplinirea votului Constituantei de la 1866, căci dacă prin acea lege s-ar fi zis că până se vor da 10 milioane comunei Iaşi, să-i scadă impositul, aşi fi înţeles ca astăzi să se abroge această scutire de imposit, dar legea reducerei impositului fonciar în comuna Iaşi era o lege făcută în 1862, care nu avea în vedere decât strămutarea capitalei, şi prin urmare deprecierea imobilelor[18].
De pe poziţii executive, Mihail Kogălniceanu, ministru de Interne, îl contra pe Ciupercescu, explicându-i punctul de vedere guvernamental în privinţa impozitului funciar la jumătate. La 1862, după mutarea autorităţilor la Bucureşti, s-a produs o panică generală şi a scăzut valoarea tuturor proprietăţilor. Venitul acareturilor, odată redus cu 50%, s-a socotit un act de dreptate ca şi impozitul să scadă la jumătate. Însă, între timp, valoarea imobilelor îşi revenise; în plus, considera Kogălniceanu, Iaşul trebuia să se alinieze cu celelalte oraşe ale ţării în privinţa obligaţiilor la buget.
Nicolae Gane intervenea la sfârşitul discuţiei, când vocile din sală cereau încheierea dezbaterilor, insistând asupra capcanei financiare în care era împinsă municipalitatea ieşeană. După propriile calcule, Iaşul primea un venit anual de 100.000 de lei, în schimb ceea ce lua statul sub formă de impozit era mai mult, de unde şi concluzia: „ceea ce se dă cu o mână se ia cu alta”. Gane contrazicea declaraţiile ministrului de Finanţe referitoare la existenţa unor „tratative” între Guvern cu reprezentanţii comunei Iaşi spre a lichida în mod tranzacţional plata celor 10.000.000 lei. Vasile Conta şi Nicolae Gane nu avuseseră decât mandatul să sprijine drepturile, dar nu şi „calitatea să stipuleze vreo învoială pe comptul comunei, să facă vreun act de renunţare sau să tranşeze asupra unei materii, care prin natura ei era nesusceptibilă de transacţiune, precum era chestiunea impozitului asupra cetăţenilor Iaşeni”. Gane arăta că art. 6 era cu totul străin de cunoştinţa lor, fiind introdus de guvern fără ca reprezentanţii ieşenilor să fi fost consultaţi. În ciuda insistenţelor, discuţia era închisă, iar votul din Adunare pentru suprimarea art. 6 era următorul: 40 „împotrivă”, numai 21 voturi „pentru”, dintr-un necesar de 36. Şi aici majoritatea deputaţilor din Moldova -spune T. Ciupercescu – au acţionat ca un bloc, votând „pentru” împotriva majorităţii guvernamentale[19].
La votul final pe lege se înregistrau 47 de voturi „pentru” şi 12 voturi „împotrivă”, proiectul fiind adoptat[20]. De asemenea, legea era aprobată în Senat cu o unanimitate de 27 de voturi. înaintea decretului domnesc de promulgare, Consiliul comunal din Iaşi încerca in extremis să o blocheze. Primarul Vasile Pogor era trimis la Bucureşti pentru a stărui să nu se sancţioneze legea, unde avea o întrevedere cu ministrul de Interne. M. Kogălniceanu, evitând să-i dea un răspuns, 1-a poftit să meargă la Guvern. Pogor telegrafia optimist la Iaşi, încrezător că putea opri trimiterea legii la domn pentru promulgare[21]. Însă, în aceeaşi zi, Kogălniceanu s-a dus la Carol I, care a sancţionat imediat legea. Peste noapte, legea s-a dat la tipar, iar a doua zi, când Pogor s-a reîntâlnit cu Kogălniceanu, acesta l-a întâmpinat cu „Monitorul Oficial” în mână. Legea era promulgată[22]. Kogălniceanu, de la care pornise ideea compensaţiilor în natură, avea să afirme ulterior că ceea ce oferise statul nu „fusese destul”, dar în contextul dat a fost solidar cu guvernul.
Lege pentru lichidarea şi întrebuinţarea acelor 10.000.000 lei vechi, votate de Constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa din 29 iunie 1866
Art.1. Pentru lichidarea sumei de 10.000.000 lei vechi se cedează de veci oraşului Iaşi moşiile, ecaretele, locurile virane şi viile coprinse în alăturatele tabele, sub literile A, B şi C. Comuna Iaşi va avea dreptul asemenea în toate embaticurile din oraş şi acelea de pe moşiile trecute în proprietatea sa câte nu sunt încă răscumpărate.
Art. 2. Comuna este obligată a vinde în loturi la cultivatorii şi industriaşii români terenuri, de pe moşiele sale. Venitul imobilelor cedate precum şi sumele provenite din vânzarea loturilor nu vor putea fi întrebuinţate decât în modul următor:
Pentru înfiinţarea în Iaşi a unui Institut politecnic în condiţiuni pe câte se va putea mai desvoltate şi a altor instituturi necesare culturei poporului;
Prisosul se va întrebuinţa pentru lucrări de salubritate publică, dându-se preferinţă aprovisionărei cu apă a oraşului şi a tuturor stabilimentelor Statului.
Art. 3. Comuna va respecta toate contractele de arenzi şi chirii aflate în vigoare. Câştigurile datorate în urma promulgărei acestei legi şi nerăspunse încă la tesaur se vor vărsa direct la casa comunală de către arendaşi şi chiriaşi.
Art. 4. Moşiele cedate prin legea de faţă vor fi înlocuite, la diferitele împrumuturi la care sunt afectate, prin alte moşii de aceeaşi valoare.
Art. 5. Toate pretenţiunile comunei Iaşi în contra statului sunt şi rămân stinse cu desăvârşire.
Art. 6. Dispoziţiunile legei din 31 martie 1862[23], ale legei din 13 martie 1871[24] şi ale legei din 24 ianuarie 1875[25] sunt şi rămân abrogate întrucât priveşte oraşului Iaşi.
Ce conţineau tabelele? Tabloul A enumera moşiile, nouă la număr: Aroneanu, Copou sau Rediu, Moara Dancului, Şapte Oameni, Cârlig, Înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia, Tomeşti cu Cătunele, Parte din Tomeşti şi Hlincea, cu o suprafaţă (neverificată) de 9.106 fălci (10.144 hectare) şi un venit total anual provenit din arende de 64.190 lei[26]. La Tabloul B figurau şi un număr de 13 culturi de viţă-de-vie de pe care se obţineau 355 de lei anual[27], iar în Tabloul C figurau un număr de 85 de acareturi din închirierea cărora se obţinea un venit anual de 44.259 de lei[28].
„Rebeliune”, „revoluţie” şi „lez-naţiune”
Prevederile votate în 10 aprilie 1880 au scandalizat Consiliul comunal din Iaşi. Din cauza art. 6, Consiliul trimitea la 11 aprilie o telegramă de protest lui Carol I, preşedintelui Senatului Dimitrie Ghica, prim-ministrului I. C. Brătianu şi lui Petre Mavrogheni, senator al laşului[29]. Mai semnificativ, forul administraţiei locale devenea scena unor dezbateri tensionate, desfăşurate pe durata a trei zile (25, 26, 29 aprilie), la capătul cărora era respinsă legea compensaţiilor. Două curente de opinie s-au configurat în cadrul discuţiilor:
1) aşa-numitul „vot revoluţionar”, de respingere a legii Parlamentului, opţiune bazată pe interpretarea la limită a legii comunale, caz unic în istoria modernă a României;
2) calea legalistă, de acceptare „fatalistă” a legii, fie pe considerentul că nu exista o bază juridică solidă a respingerii, fie pe ideea că, oricât s-ar insista, la Bucureşti nu va exista un Parlament favorabil Iaşului într-un viitor apropiat, mai ales că de la prima promisiune trecuseră 14 ani.
În timpul dezbaterilor, Consiliul lăsa impresia că era un ecou al vocilor moldovenilor din şedinţa Constituantei din 1866. În forul local se apăra nu doar respectarea drepturilor acordate laşului, dar era evident că se încerca închiderea unei pagini pline de frustrări a istoriei Moldovei. Relevant era că unii dintre moldovenii care-şi dăduseră demisia în bloc din Constituanta de la 1866 – după ce iniţiaseră boicotul parlamentar în semn de protest că valahii nu-şi respectaseră înţelegerea privind mutarea Curţii de Casaţie – se aflau în Consiliul comunal: Gh. Mârzescu, autorul amendamentului din 1866, Vasile Pogor, în postură de primar, sau C. Cristodulo Cerchez. Cu excepţia unui singur consilier, C. Rojniţă, ce a exprimat un punct de vedere centralist, de fapt toţi cei din consiliu erau regionalişti – unii în stil „revoluţionar”, alţii rămaşi în tradiţia legalismului.
Încă de la deschiderea discuţiilor, la 25 aprilie 1880, adresa ministrului de Interne, M. Kogălniceanu, de înştiinţare a Consiliului comunal asupra prevederilor legii era etichetată drept o încercare de „tragere pe şfară”[30]. Consilierii constatau că n-au fost îndeplinite condiţiile legii comunale: oficial şi formal consiliul ieşean nu autorizase pe nimeni să trateze şi să facă o tranzacţie cu Guvernul. Consultările dintre autoritatea locală şi cea centrală se făcuseră informal şi într-o lipsă cinică de transparenţă, fără ca toate prevederile legii să fie prezentate de Executiv.
Un punct de vedere cu greutate juridică era enunţat de Gh. Mârzescu, potrivit căruia legea celor 10 milioane era ceea se numea în drept datio in solutum -datoria nu era plătită în bani, ci cu altă materie[31]. Conform lui, votul compensaţiilor în bani de la 1866 nu era decât „un vot platonic”[32] (amendamentul lui C. Boerescu, contraoferta propusă moldovenilor în schimbul renunţării la mutarea Curţii de Casaţie la Iaşi), deci nu avea putere de lege şi abia prin legile ulterioare, din 1874 şi 1880, se stabilise conţinutul compensaţiilor. Convingerea şi experienţa de jurist îi spuneau că nu exista altă variantă decât aceea a acceptării legii, altfel ar fi fost vorba de un „vot revoluţionar”[33], în sensul răzvrătirii unei autorităţi publice împotriva unei legi. Pe parcursul discuţiilor tot mai înfierbântate, Mârzescu reitera apelul de a nu se intra pe o cale „revoluţionară”, cu referire mai ales la atitudinea vehementă exprimată de unii consilieri (Scarlat Pastia, M. Mircea, T. Ciupercescu), curent care, totuşi, în final avea să aibă câştig de cauză. Alături de Mârzescu, conservatorul I. Ianov aprecia că autoritatea locală nu avea căderea să respingă legea; dintr-un conflict cu Guvernul, Consiliul comunal nu putea decât să iasă înfrânt şi putea duce numai la un „trist rezultat”[34]. La rândul său, N. Gane, implicat în negocierile informale cu Guvernul, se ferea de „o politică militantă”, în ciuda propriilor obiecţii faţă de lege, şi susţinea că „lipsea competenţa de a o refuza”, înţelept fiind „să nu căutăm a cuprinde prea mult căci nu vom prinde nimica”, şi a nesocoti interesele alegătorilor şi casei comunale[35].
Problema esenţială a neînţelegerii rămânea de natură financiară. N. Rosetti-Roznovanu făcea un calcul prin care exemplifica cum Guvernul „trăgea pe sfoară Iaşul”. Dacă ar fi primit 10 milioane lei vechi, aşa cum votase Constituanta – adică 3,7 milioane în lei noi -, la dobândă medie a pieţei de 7%, municipalitatea putea să obţină un venit anual de 244.600 lei, pe când moşiile oferite de Guvern asigurau doar 131.000 lei. Apoi, Guvernul dubla impozitul funciar estimat de Roznovanu la 228.000 lei în Iaşi (viceprimarul I. Ornescu susţinea alte date: totalul impozitului funciar plătit era de numai 85.025 lei![36]). Adăugând suma de 113.000 lei (diferenţa între dobândă şi uzufructul moşiilor) la cei 228.000 lei din impozit rezulta că, în loc să primească banii, laşul trebuia să dea Guvernului peste 300.000 de lei[37]! În mare, deşi calculul poate se baza pe informaţii nu tocmai exacte, care exagerau cât se putea pierderile, fostul candidat la domnie de la 1866 surprindea destul de precis esenţa aranjamentului financiar avansat de Guvern. Prin urmare, Rosetti-Roznovanu protesta în consiliu în termeni apreciaţi ca „revoluţionari”, considerând că Guvernul făcea o „momiţărie” şi anunţa că respinge „legea cu indignaţiune”. Suplimentar, declara că-şi retrăgea semnătura de pe petiţia înmânată de primar lui Carol I, în care se cerea să nu sancţioneze legea, şi afirma că „nu mai aşteaptă nici un bine de la Măria Sa”. Aşadar, „reconcilierea” dintre familia Rosetti-Roznovanu şi Carol I după evenimentele de la 3/15 aprilie 1866, la prima vizită a domnului la Iaşi, era problematică, în unele medii ieşene, Carol I era perceput ca parte a jocului politic duplicitar de la Bucureşti.
Unul dintre cei mai coerenţi opozanţi ai legii, M. Mircea, într-o opinie juridică contrară lui Mârzescu, interpreta situaţia în felul următor: 10 milioane reprezentau „un drept câştigat”, de neatins de Adunare printr-o altă „lege contrară” care să frustreze laşul de despăgubire. Iar Guvernul şi puterea legiuitoare luaseră înapoi cele 10 milioane, fără consimţământul şi votul Consiliului. Întrebarea era dacă legea avea un caracter de tranzacţie (aşa cum a părut la Guvern) sau una de ordine publică, cum a părut prin introducerea dublării impozitului agricol. De fapt, arăta Mircea, legea dădea ceva comunei din punga locuitorilor ieşeni -puşi la dublarea impozitului agricol, nu din fondurile statului. Paradoxul era că „despăgubirea” Iaşului se realiza tot de către ieşeni[38], de unde şi îndemnul să nu fie tocmai ieşenii cei care „strângeau ştreangul împrejurul gâtului”.
Unul dintre cei mai aprigi adversari ai legii compensaţiilor era Scarlat Pastia. Experimentat administrator, el aprecia că Iaşului i se ceda un patrimoniu încurcat, fără siguranţa şi predictibilitatea veniturilor, pe fundamentul unor informaţii fără temei de la Domeniile Statului. Acareturile cedate, considerate „cea mai mare colecţie de ruine” ale Iaşului, pe care statul nu reuşise să le vândă ani de zile, -estima Pastia -, urmau să greveze bugetul de cheltuieli pentru „transportul molozului” în afara oraşului. În plus, potrivit calculelor sale, după plata impozitelor (impozitul pe proprietate de 20%, impozitul de mână-moartă, 6% cel funciar, plus zecimile judeţene!), ceea ce revenea efectiv Iaşuluiar fi fost suma de 55.000 lei. Pe când, un venit dintr-un fond inalienabil de cele 10 milioane, cu o dobândă de 6-7% din capital, ar fi produs anual de patru ori mai mult. „Nici Banca Angliei, nici cea a Francei, şi nimeni din lume nu ofertează un capital pentru procent de 1,5%; cel puţin ei oferă 3-4%”, calcula Pastia[39]. El compara tratamentul Guvernului faţă de sacrificiul moldovenilor şi contribuţia la proiectul naţional cu mărinimia arătată lui C. A. Rosetti, proaspăt gratulat de Parlament cu o „recompensă naţională”[40]: „Aş întreba dacă tot aşa se plăteşte şi recompensa de 160.000 lei ce s-a dat d-lui Rosetti, adică cu barace şi sfori de moşii, sau în numerar?!”[41] Concluzia lui Pastia? Să se respingă legea în ideea aşteptării unei Adunări naţionale în care opiniile în favoarea despăgubirilor pentru Iaşi să aibă majoritate[42].
Pe lângă reparaţia pecuniară, rămânea, fireşte, şi semnificaţia simbolică a compensaţiilor. Optimist asupra beneficiilor compensaţiilor, C. Rojniţă reitera vechiul discurs al unioniştilor moldoveni pentru a estompa imaginea de târguiala: „Când Iaşul şi Moldova s-au hotărât ca să se sacrifice pentru unire, scopul n-a fost a se îmbogăţi”; „n-am făcut unirea ca să fim plătiţi cu aur, ci am făcut acest sacrificiu în interesul naţiunii întregi”; „este just ca Iaşul să contribuie precum celalalte judeţe şi să nu beneficieze de privilegii”[43], să nu aştepte „eleimosină”. Însă conceptul de „eleimosină” (pomană din milă, milostenie), utilizat nefericit în context de Rojniţă, cum se ştie, era jignitor pentru regionalişti. Cel care protesta împotriva interpretării lui Rojniţă era Pastia:
Turinul a fost capitala Piemontului şi apoi a Italiei, capitala s-a transferat mai pe urmă la Florenţa şi apoi la Roma. Italia ţinând seama de perderile Turinului fără nicio sfadă, fără nicio insultă sau cuvinte umilitoare i s-au dat îndată 10 milioane, şi nimeni n-a avut cutezarea a zice că de eleimozină; căci statul nu face pomene, el ţine samă de suferinţele fiecăruia şi vine în ajutor […]; Dar oare este această eleimozină? laşul a pierdut % din ceia ce avea, şi ţara i-a promis a-i da o mică compensaţiune. Se poate oare zice că aceasta este o eleimozină? Aceasta este un cuvânt foarte înjositor şi pentru cel ce dă şi pentru cel ce ie, şi nu este locul aice a zice asemine cuvinte[44].
O a treia propunere, pe lângă acceptarea sau respingerea legii, a fost înaintată de Constantin Langa. Ea viza amânarea votului din consiliu, până la organizarea unui plebiscit local sau a unei consultări individuale cu alegătorii, fiindcă interesele colegiilor erau diferite. Spre exemplu, colegiul V ar fi acceptat bucuros moşiile oferite, pentru că alegătorii nu aveau pământ şi ar fi dorit să intre în posesia lui pe calea stipulată de lege, în timp ce interesul alegătorilor din colegiul I, mari proprietari de pământ, era respingerea legii, fiindcă impozitul agricol s-ar fi dublat[45]! Propunerea de amânare a lui Langa, supusă la vot, era respinsă[46].
La un moment dat, primarul Pogor ameninţa că, dacă se punea în discuţie „legea întreagă” (aşa cum insista Ciupercescu), va ridica şedinţa[47]. Mârzescu, din contră, într-o schimbare completă de atitudine, spunea că acceptarea legii putea fi totuşi discutată, întrucât comuna era o „creditoare a statului”, iar statul un „datornic” ce propunea o tranzacţiune şi o formă de plată. Creditorul avea dreptul să spună „nu-i place”. Această lege nu era una propriu-zisă, ci ca şi când statul ar da „o poliţă” sau „un bon de tezaur”, care pot fi respinse ca modalitate de plată[48].
În a doua zi a dezbaterilor, 26 aprilie, s-au avansat diferite variante de „acceptare” şi „respingere” a legii. Prima propunere supusă la vot, de respingere în bloc a legii, aparţinea consilierului T. Ciupercescu, şi obţinea doar paritate de voturi[49]. Gh. Mârzescu propunea o acceptare condiţionată, în sensul unei suplimentări a suprafeţelor primite, dacă situaţia o impunea[50]. Dar şi această variantă era respinsă la vot. Ulterior, cădea la vot şi propunerea lui N. Gane, în esenţă urmând viziunea lui Mârzescu de acceptare condiţionată şi măsurarea atentă a suprafeţei moşiilor şi valorii acareturilor[51]. În ultima şedinţă, din 29 aprilie, Ciupercescu revenea cu propunerea deja respinsă în 26 aprilie, care şi de această dată întrunea paritate de voturi[52].
În final, întrucât niciuna dintre propuneri nu întrunise votul de admitere, se convenea asupra unui vot final pe întreaga lege: „Se pune la vot dacă partea din lege care se consideră ca o transacţiune între stat şi comună (prin urmare nu şi art. 6!) pentru îndestularea comunei cu suma de 10 milioane, se admite şi se respinge”. Votul final consemna şase voturi „pentru” (V. Pogor, N. Gane, I. Ianov, C. Langa, I. Ornescu şi A. Belcic) şi opt „împotrivă” (S. Pastia, N. Sculy Logotetides, N. Rosetti-Roznovanu, C. Rojniţă, V. Mihăilescu, D. Gheorghiu, T. Ciupercescu şi M. Mircea)[53]. După cum se observă, dintre votanţi lipsea tocmai Gh. Mârzescu. Acesta părăsise strategic şedinţa înainte de votul final şi fusese înlocuit de M. Mircea, un opozant al legii, ceea ce basculase majoritatea împotriva compensaţiilor[54].
Rezultatul votului de la Iaşi şi semnificaţia lui politică au produs stupoare. Presa a speculat că votul avusese o puternică încărcătură anti-guvernamentală şi anti-liberală, consiliul fiind controlat de conservatori. Argumentul nu se susţinea, întrucât toţi conservatorii prezenţi – Pogor, Gane şi Ianov – votaseră „pentru”. Dintre membrii Partidului Liberal Moderat, Mârzescu a pledat în favoarea tranzacţiei, în timp ce Sculy Logotetides şi Ciupercescu au votat „contra”. Din Fracţiunea Liberă şi Independentă, Langa şi Ornescu au votat „pentru”, în timp ce Pastia, Rojniţă, Gheorghiu şi Mihăilescu au votat „contra”. Rosetti-Roznovanu, de la Partidul Democrat Naţional, a votat „contra”. Dintre ceilalţi consilieri locali fără culoare politică, Belcic a votat „pentru”, iar Mircea „contra”. Prin urmare, explicaţia unei vendete politice nu se susţinea. „La noi, la Iaşi, membrii grupurilor politice nu se votează cu sus băeţi, jos băeţi; ei îşi păstrează libertatea lor de apreciere”[55], arăta M. Mircea presei bucureştene.
Interpretarea presei guvernamentale centrale era covârşitor ofensatoare pentru prestaţia consilierilor ieşeni. Oficiosul „Românul” afirma că voturile au aparţinut unor oameni „orbiţi şi rătăciţi de pasiuni politice”, gata să sacrifice interesele oraşului[56], considerând respingerea legii o depăşire a competenţelor forului local, un vot subversiv statului şi un gest de ofensă adusă bunăvoinţei ţării, ceea ce era un motiv de dizolvare a Consiliului comunal. Potrivit ziarului, consilierii pierduseră:
[…] cu totul din vedere efectele morale dezastruoase pentru unitatea statului, ce ar putea avea presupusul drept al unui consiliu comunal de a se constitui în autoritate egală, dacă nu supremă, autorităţii legislative, adică Camerii, Senatului şi Domnitorului, şi de a se împotrivi, de a refuza să se supuie legilor făcute de aceste autorităţi. Un asemenea refuz ar fi o răscoală în contra majorităţii ţării, în al cărei nume şi ale cărei puteri şi delegaţiunea lucrează autoritatea legislativă. Summa summarum, o asemenea teorie dezastruoasă constituie un atentat la indivizibilitatea statului. Unde am putea ajunge dacă toate consiliele comunale din ţară ar imita ilegala atitudinea a celui din Iaşi[57]?
Alte argumente guvernamentale, transmise publicului prin intermediul „Românului”, se refereau la faptul că, prin despăgubirea în natură, Guvernul respectase întru totul sensul şi litera votului Constituantei de la 1866[58]. Se afirma, în mod fals, că, prin cele 10 milioane, Constituanta înţelesese să acorde puteri Iaşului spre a „lupta contra elementului străin”, prin crearea de şcoli (şcoala politehnică), „popularea oraşului şi împrejurimilor cu săteni şi industriaşi români”; în ceea ce privea mult disputatul art. 6, iniţiatorii legii din 1862 se gândiseră la un „caracter cu totul provizoriu”, până ce valoarea imobilelor îşi va reveni. În realităţile economice din 1880 însă, impozitul redus devenise un „privilegiu anti-constituţional”. Se credea că impozitele reduse nu mai erau în folosul românilor, „ale căror proprietăţi se împuţinează, ci în folosul poporaţiunii străine”, care, folosindu-se de acest privilegiu, inundă fosta capitală a Moldovei, „se stabileşte acolo, şi-i dă din ce în ce mai mult înfăţişarea unui oraş evreiesc”[59].
La fel de vehement precum Românul”, „Telegraful” utiliza termenul „dar” când vorbea despre cele 10 milioane. În concepţia consilierului M. Mircea – „dar, adică într-un limbaj mai ordinar, pomană”.
Noi, ieşenii, d-le Redactor – ţine să răspundă M. Mircea într-o lungă replică adresată presei – nu considerăm cele zece milioane de lei vechi ca o pomană, nici chiar ca o recompensă naţională; noi le considerăm ca o datorie, o obligaţie a statului faţă de perderile ce am suferit; o obligaţiune întemeetă pe principiul că „Cel ce cauzează altuia un prejudiciu – fie acela individ sau persoană morală -trebue să-1 despăgubească”[60].
În contrapartidă, oficiosul fracţiunii, „Mişcarea Naţională”, relansa teza mai veche a anti-moldovenismului manifestat de liberalii-radicali munteni: „Roşii n-au la inimă pe ieşeni, pentru că din sânul lor au ieşit, de la 1866 şi până acuma, şi cu toate presiunile şi ingerinţele, censorii cei mai necorigibili ai tuturor actelor nenorocite făcute de ei, şi chiar a tuturor relelor lor aplicări”. Roşii -exponenţii celui mai crunt centralism – căutau „îngenuncherea Iaşilor”, aducerea sub o oarbă ascultare, un fel de „fabrică electorală”, cum ajunseseră unele judeţe din Moldova[61]. În concepţia editorilor de la „Mişcarea Naţională” legea din 11 aprilie 1880 se îndepărtase de intenţiile şi angajamentele solemne din 1862 şi 1866 (înjumătăţirea impozitului funciar, intenţia de a termina cazarma din Copou), deci de a furniza un venit care să suplinească golul lăsat prin centralizare, şi impunea noi sarcini suplimentare Iaşului, cum ar fi fundarea unei şcoli politehnice, a cărei funcţionare se recunoştea că era o povară şi pentru stat. Demonstraţia finală sintetiza că legea compensaţiilor votată în 10 aprilie 1880 era un act de forţă împotriva voinţei administraţiei locale, care-şi revendica autonomia şi libertatea de decizie, degrevată de impunerile şi obligaţiile trasate de la centru. Iaşul a fost surprins de „prezentarea, votarea şi sancţiunea acestei legi în 48 de ore”[62].
La fel de relevante erau excursurile de drept administrativ, neaşteptat de numeroase în paginile presei centrale. O dispută cu mult miez dintre „România liberă” şi „Presa” o regăsim comentată şi explicată în paginile „Mişcării Naţionale”. Cele două ziare bucureştene reflectau, de fapt, „şcolile juridice” mobilizate ad-hoc de curentele centraliste şi cele regionaliste. „Presa” susţinea că refuzul „donaţiei” de către Consiliul comunal era un act nul ca efect, întrucât „donaţia, făcută prin lege, avea un caracter excepţional şi nu poate fi privită ca o simplă politicitaţiune pe care comuna ar refuza-o”. Răspunsul din partea României libere”: De la art. 800 cod civil până la art. 942, care reglementa natura şi formele donaţiei, nu era specificată existenţa mai multor „feluri de donaţii între vii”, inclusiv una de natură „excepţională”. Donaţia era un „contract solemn” şi avea nevoie acordul a două voinţe, „trebuia să existe voinţa Donatorului de a da şi aceea a Donatarului de a primi”. Camera a transformat o donaţiune, pe care a numit-o „excepţională”, dintr-un contract solemn într-un act „arbitrar”, „depinzând numai de voinţa despotică a Donatorului”. Pe de altă parte, „Presa” arăta că refuzul Consiliului era un act nul, fiindcă „o comună, persoană morală nu putea încheia contractul de donaţiune, în termenii art. 817 cod civil, decât cu autorizaţia guvernului”[63]. Răspunsul „României libere” vorbea de o inexactitate îndrăzneaţă, o „tălmăcire vicleană”: „Art. 817 (copiat după Codul Napoleonian din 1817, art. 937) ne spune că «donaţiunile făcute persoanelor morale nu pot fi acceptate fară autorizarea guvernului»”[64]. Prevederile „nu pot fi acceptate” nu înseamnă, în nici un caz, exact opusul: că nu pot fi „nici refuzate” fară autorizarea guvernului[65].
Într-un plan politic mai amplu, presa conservatoare nu rata prilejul de a ataca politica lui I. C. Brătianu faţă de regiunea de la nord de Milcov:
Moldova e obicinuită a crede că d. Brătianu o tratează ca p-o provincie anexată; Moldova şi-a văzut multe din plângerile sale nesocotite. Indignaţiunea e mare acolo. Băgaţi de seamă să nu turnaţi unt-de-lemn peste jăratec. Când ziare din Moldova strigă: „Să purtăm revolvere în contra prefecţilor d-lui Brătianu!”, avem dreptul să ne îngrijim, şi să cerem de la stăpânitorii de azi ai ţării: mai multă prudenţă şi mai multă iubire[66]!
„România liberă” se poziţiona de partea Iaşului şi credea că această sumă trebuia acordată pentru „întărirea elementului românesc, prin institute necesare, fară să i se ridice privilegiul de la 1862. Când Iaşii vor fi destul de tari contra străinismului, care le ucide caracterul românesc, vom putea să-i ridicăm acel privilegiu”[67].
În căutarea unei „păci adânci”
Votul de respingere a produs perplexitate la Bucureşti şi a reactualizat vechile dispute între liberalii radicali munteni şi liberal-moderaţii moldoveni/ fracţioniştii ieşeni, relansând dezbaterea despre laşul „turbulent” şi Moldova „nepacificată”. Poziţiile erau ireconciliabile. În percepţia liberalilor radicali, Iaşul se arătase nerecunoscător şi jignise bunăvoinţa ţării, în timp ce ieşenii seconsiderau umiliţi şi ofensaţi de ceea ce li se oferise. Guvernul era pus într-o situaţie incomodă. Dacă ar fi decis să continue, forţând compensaţiile în varianta cerută de Ion C. Brătianu, nu făcea decât să confirme scenariul de lucru al regionaliştilor – Bucureştiul, „roşii”, Guvernul tratau Moldova ca pe o provincie anexată, dispreţuindu-i interesele şi sensibilităţile. În noile circumstanţe, Guvernul şi majoritatea liberală au ales să îngroape subiectul mai bine de jumătate de an şi să închidă ochii, temporar, la conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Dar conflictul „îngheţat” era readus în discuţie la sfârşitul anului 1880, prin două intervenţii succesive din 13 decembrie ale deputaţilor C. Christodulo Cerchez şi Dimitrie Mărgăritescu, care l-au interpelat pe ministrul de Interne, Alexandru Teriachiu, în privinţa chestiunii celor 10 milioane. Mărgăritescu, de partea aripii liberale centraliste dure, era interesat în măsurile de pedepsire a Consiliului comunal din Iaşi, autoritate învinovăţită că nu se conformase votului Camerei[68].
La 14 ianuarie 1881, C. Christodulo Cerchez relua interpelarea dintr-o perspectivă opusă. Cerea Guvernului o soluţie, iar poziţia lui era că aleşii ieşeni fuseseră „în drept” să refuze primirea proprietăţilor stabilite de Bucureşti[69]. În replică, preşedintele Adunării, D. Lecca, avansa ca soluţie de tranşare a conflictului dizolvarea Consiliului, pe motiv că se pusese „mai presus de ţară, adică mai presus de voturile Adunării şi Senatului, mai presus de guvern”. De pe poziţii centraliste, Lecca se referea la compensaţii ca la „un dar” oferit de Cameră, fronda consiliului de la Iaşi interpretând-o ca manifestarea unui „stat republican în mijlocul statului constituţional român”. Similar, Dimitrie Mărgăritescu considera atitudinea Consiliului o „punere în rebeliune contra legilor ţării”, depăşindu-se mandatul alegătorilor, conform art. 76, lit. h din legea comunală. Articolul 76 prevedea speţele ce aveau nevoie de aprobarea ministrului de Interne sau a consiliului. Mai exact, conform prevederii de la litera h, consiliul putea aproba „primirea darurilor şi legăturilor făcute comunei, sau aşezămintelor comunale, când valoarea lor nu trecea de 10.000 lei”[70]. În opinia lui Mărgăritescu, consiliul nu era competent să se pronunţe în chestiunea compensaţiilor, întrucât limita de 10 milioane trecea peste atribuţiile mandatului consiliului, care trebuia doar „să plece capul”. Cerea direct dizolvarea acestuia pentru a-i „trimite la răspundere pe cei care au păgubit oraşul Iaşi”[71].
Prin luările de poziţii, majoritatea guvernamentală liberală din Cameră ajunsese într-un punct de răscruce. La 14 ani de la votarea compensaţiilor, disputa dintre Consiliul din Iaşi şi Guvern/majoritatea parlamentară reactualiza interesele financiare ireconciliabile ale moldovenilor şi centrului/valahilor. Iaşului i se cerea să „plece capul”, în timp ce ieşenii solicitau îndeplinirea completă a unor promisiuni mereu amânate.
Cel care schimba complet interpretarea conflictuală între moldoveni şi munteni era şeful PNL şi al Guvernului. Foarte abil, I. C. Brătianu setează, mai clar decât o făcuse în aprilie 1880, un alt narativ al menirii compensaţiilor, proiectând o miză comună a moldovenilor şi muntenilor: combaterea „pericolului” evreiesc. Potrivit liderului liberal, compensaţiile nu trebuiau oferite pentru sacrificiile făcute de Iaşi în scopul ,,măririi ţării”, deci nu pentru pierderile suferite în trecut în numele patriotismului. Ele erau acordate pentru viitor în scopul întăririi oraşului, care trebuia recâştigat ca bastion al romanităţii. Aşadar, de la o soluţie de închidere a litigiilor unirii între „fraţii” moldoveni şi munteni, Brătianu muta cu totul scopul legii spre proiectarea unui rol de fortificaţie a fostei capitale „împotriva elementului străin”. Se escamota astfel originea disputei dintre moldoveni şi munteni şi, printr-o abilă manipulare a spaimelor naţionaliste, legea era transformată într-o piesă a unei reconquiste antisemite. Elocvent, în intervenţia sa din Adunare, Brătianu explica de ce legea nu fusese promulgată în forma votată în 1866 ori 1875. Susţinea ideea de a se întări elementul românesc în faţa celui străin, prin vânzarea pământurilor către români, pentru ca „Iaşul să fie o cetate încongiurată de români”, în timp ce şcoala politehnică, despre care legea făcea vorbire, fusese gândită în sensul unei „şcoli de meserii”: „[…] trebuie să ne silim a da elementului român putere, astfel încât aceşti străini să nu-i absoarbă pe români, ci în elementul român să se contopească străinii”[72].
A doua manevră a lui I. C. Brătianu a fost să adopte o atitudine conciliantă faţă de conotaţia „revoluţionară” a votului de la Iaşi. Pretindea că s-a gândit „că a avut dreptul consiliului comunal să refuze; n-am putut să privesc acest refuz ca o revoltă contra unei legi”. Dădea asigurări că rămânea mai „răbdător în privinţa Iaşilor, decât ar fi fost răbdător în privinţa oricărui alt oraş”[73]. Declarativ, şeful Guvernului se arăta dispus să facă completări sumei propuse, dacă valoarea imobilelor nu se ridica la suma estimată, ba chiar să instituie un comitet de administrare a acestei donaţii, în caz de nevoie[74].
În intervenţiile din Cameră se remarca Gh. Mârzescu, interesat să construiască un suport juridic al legii. În primul rând, el amintea deputaţilor că făcuse caz în Consiliul comunal de utilizarea unui „limbaj revoluţionar” şi că autoritatea comunală însăşi adoptase o conduită revoluţionară[75]. Pe mai departe, propunea ca variantă de lucru reluarea unui vot în consiliu pentru redeschiderea unor negocieri oficiale de această dată între oraş şi Guvern în acord cu legea comunală. Deputatul considera Iaşul un „creditor al statului”, iar statul un debitor, care trebuia să negocieze forma – bani sau bunuri – de stingere a datoriei, pe principiul „statul datorează, statul trebuie să plătească”[76]. A fost însă o propunere întâmpinată sarcastic de liberalul George Vernescu, scandalizat că discuţia se purta în termeni de „debitori şi creditori” şi de „tablou de partaj”. Apreciind că „darul” de la 1866 era „excepţional”, deci nu se încadra în prevederile legii comunale pe baza căreia moldovenii îşi construiseră refuzul[77], Vernescu insista pentru o „înţelegere discutată”, pe ideea că era nevoie de o „pace adâncă, bine cugetată, şi întemeiată pe îndestularea şi interesele Iaşilor”, a cetăţenilor care se sacrificaseră pentru unire[78].
În concluzie, Guvernul şi majoritatea parlamentară au evitat să adopte o decizie care să devină cutumă în conflictul cu o autoritate locală. I. C. Brătianu s-a ferit de precedentul ca orice lege votată în Parlament, găsită nesatisfacătoare de un consiliu comunal sau judeţean, să poată fî retrimisă în legislativ pentru a intra în negocieri cu „acea majoritate care a respins-o”[79]. Discuţia din Cameră se încheia cu ideea de a lăsa neschimbată legea şi eventual de a adăuga, pe măsura calculelor, eventuale noi suplimentări ale compensaţiilor.
În urma interpelărilor din Cameră, Consiliul din Iaşi urma calea sugerată de Mârzescu, de a pune demersurile pe linia formală a legii comunale. La 5 februarie 1881, într-o şedinţă a Consiliului comunal, era votată propunerea unei comisii care să ducă negocieri cu Guvernul, formată din Vasile Pogor, Dimitrie Rosetti şi Constantin Langa. Totodată, era adoptată o rezoluţie, compusă din mai multe articole, ce reprezenta un fel de program de la care persoanele învestite cu mandatul consiliului nu se puteau îndepărta[80].
Negocierile nu au decurs deloc favorabil. În şedinţa din 24 februarie/ 8 martie 1881 a Consiliului comunal, după o lungă discuţie, mai ales asupra raportului adresat de comisia trimisă la Bucureşti de la Iaşi, s-a luat hotărârea cu cinci voturi „pentru” şi patru „contra” să se intenteze un proces statului pentru cele 10 milioane[81]. Intenţiile procesuale nu s-au concretizat. O lună mai târziu, Vasile Pogor şi viceprimarul I. Ianov au demisionat, iar informaţiile neoficiale sugerau că Guvernul I. C. Brătianu era hotărât să răspundă brutal prin dizolvarea consiliului comunal[82]. Dizolvarea avea să mai aştepte. În urma venirii guvernului Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881), negocierile se relansau şi, pe hârtie, chiar se ajungea la un compromis. Într-o scrisoare apărută în „Independenţa română”, la 22 iunie 1881, Nicolae Gane detalia discuţiile purtate cu miniştrii de Interne şi de Finanţe din guvernul Dumitru C. Brătianu -Eugeniu Stătescu, respectiv D. A. Sturdza -, la care participaseră consilierii Ioan Ornescu şi Dimitrie Rosetti, negocieri soldate cu o înţelegere privind noua formă a compensaţiilor, sub rezerva adeziunii Consiliului comunal:
Pe lângă moşiele cedate comunei Iaşi, prin legea din 11 april 1880, se mai cedează şi moşiile Băicenii, Poienii, Rusenii şi Ulmii, care compun un total de 2.422 fălci cu o arendă de 36.097 lei. Intrarea comunei în stăpânirea veniturilor tuturor imobilelor fără excepţiune, urmează a fi din ziua de 23 aprilie 1881. Obligaţiunea creărei unei şcoli politehnice, ce era impusă comunei prin sus zisa lege, se înlocuieşte acum prin aceia de a se da o dezvoltare mai întinsă şcoalei de meserii actuale ce se întreţine de Comună[83].
Noul proiect de lege, formulat în trei articole, a fost redactat şi păstrat de N. Gane după notele autografe încredinţate de ministrul de Finanţe. Gata să fie trimis Adunării, în 2 iunie (deci în zilele în care în culise liberalii pregăteau revenirea lui I. C. Brătianu la şefia Executivului), în Guvern apărea o obiecţie, considerându-se mai nimerit de a se obţine mai înainte acordul Consiliului comunal. Existând pericolul încheierii sesiunii parlamentare, Gane redacta rapid o telegramă în prezenţa ministrului de Finanţe (act plătit din banii Guvernului, deci cu relevanţa unei corespondenţe oficiale a statului), prin care solicita acordul Consiliului din Iaşi, accept obţinut prin vot foarte rapid, cu „oarecare mici rezerve” comunicate ministrului de Interne. Stătescu – afirmă N. Gane -, care participase până atunci la negocieri, îşi schimba brusc atitudinea şi răspundea telegrafic autorităţii din Iaşi că „nu-i aprobă votul, considerându-1 nul şi neavenit”, adăugând apoi că nici N. Gane nu ar fi avut autorizaţia să participe la discuţii. Situaţia l-a lăsat perplex pe Gane, mai ales că ministrul Stătescu îl anunţase anterior pe prefectul judeţului Iaşi că „proiectul s-a depus în Cameră”, cerându-i să aducă acest lucru la cunoştinţa publicului ieşean[84].
Într-o interpelare, la 5 iunie 1881, adresată miniştrilor de Interne şi Finanţe, Nicolae Gane făcea publică existenţa noului proiect de lege privind compensaţiile, subscris de miniştri, prin care să se curme diferendul cu Consiliul din Iaşi, proiect subscris de Carol I într-un mesaj de înaintare către Adunare. Cu toate acestea, ministrul de Interne, Eugeniu Stătescu, încă nu depusese iniţiativa legislativă la biroul Camerei[85]. Gane nu mai apuca să primească un răspuns de la ministru, întrucât avea loc schimbarea de guvern la 9 iunie, prin revenirea lui Ion C. Brătianu la conducere şi a lui C. A. Rosetti la şefia ministerului de Interne. Rosetti primea mandatul să adopte o atitudine foarte dură, fără niciun fel de deschidere la negocieri în chestiunea compensaţiilor.
Ieşirea la scenă deschisă a lui Nicolae Gane în presă şi Adunare, altfel destul de atent să nu creeze noi tensiuni între autorităţile locale şi centrale, se explica prin informaţiile apărute. În 17-18 iunie, presa guvernamentală dădea semnalul dizolvării consiliului rebel din Iaşi, act politic care putea stârni multe pasiuni. „Telegraful” susţinea că forul ieşean nu lucra pentru binele oraşului, ci mânat de „spirit de partid” punea guvernul în situaţii umilitoare. Vorbind despre existenţa unui protest al ieşenilor adresat între timp guvernului, acelaşi ziar arăta: „Acum credem că guvernul nu va mai fi conciliant, nici îndelung răbdător în faţa manifestării opiniunei publice, când sunt în minister bărbaţi care au ţinut întotdeauna cont de voinţa poporului”. În acelaşi timp, în consiliul ieşean aveau loc discuţii furtunoase despre situaţia dezastruoasă a finanţelor locale, de care Guvernul era învinovăţit. N. Gane citea un discurs în acest sens în forul local[86].
În ,,Monitorul Oficial” din 24 iulie/5 august 1881 era publicat decretul dizolvării Consiliului comunal Iaşi, în conformitate cu art. 71 din legea comunală, pe baza raportului ministrului de Interne nr. 12.874[87]. Rosetti aducea acuzaţii grave, nemaiîntâlnite. În primul rând, învinovăţea consiliul că în şedinţele sale se petrecuseră acte de natură „a tulbura ordinea publică” şi că, „prin discuţiuni de natură ilegale, probase lipsa de îngrijire pentru interesele comunei şi pentru lucrul public”. Erau acuzaţii de instigare a „urii şi a dispreţului cetăţenilor ieşeni” asupra Corpurilor legiuitoare şi a Guvernului, prin nesocotirea legii celor 10 milioane, act de „desconsiderare a bunăvoinţei ţării”, asimilabil lez-naţiunii. Respingerea legii, acuza ministerul de Interne, adusese mare pagubă şi atrăsese dezaprobarea majorităţii locuitorilor, aşa cum se scria într-o plângere subscrisă de 331 de cetăţeni ajunsă la Guvern. Pentru a da aparenţa unei atitudini consecvente de nerespectare a legilor ţării, consiliului i se mai imputa refuzul recunoaşterii cetăţeniei unor împământeniţi. „Acest caz – susţinea raportul – s-ar putea lua drept un act de rebeliune, deoarece se refuză recunoaşterea legilor votate de Corpurile legiuitoare şi sancţionate de puterea executivă, după formule constituţionale”. Apoi, consiliul mai era acuzat că nu cercetase conturile comunale din anii 1877-1880, consilierii n-au vrut să se supună legii recensământului general, alocând personal insuficient, pe lângă absenteismul care bloca şedinţele consiliului convocat în sesiunea extraordinară. Concluzia raportului lui C. A. Rosetti nu dădea dreptul la comentarii: „Toate desbaterile acestui consiliu n-au fost decât d-a lovi în lege, în prestigiul Camerilor şi al Guvernului”; acel consiliu lucra în „contra intereselor comunale, şi dacă s-ar mai tolera în funcţiune ar înăspri şi mai mult nemulţumirile orăşenilor”. Neputând să întoarcă consiliul de la „calea abătută”, în baza art. 71 din legea comunală, consiliul era dizolvat[88].
Replica ieşenilor şi datoria României faţă de Iaşi
Termenii redactării raportului de dizolvare au fost consideraţi ofensatori şi falşi de consilierii care se opuseseră compensaţiilor în forma propusă de Guvern şi Adunare. Cel mai elaborat răspuns era sintetizat în broşura semnată de Scarlat Pastia[89], fost primar al urbei. El considera raportul ministrului un pamflet şi replica punctual capetelor de acuzare. La învinuirea despre neglijenţa Consiliului, Pastia arăta că, de la 1 ianuarie până la 1 iulie 1881, se întruniseră 58 de şedinţe în curs de 143 de zile, „mai mult decât o treime din zilele lucrătoare dintr-un semestru, lucru care nu s-a mai văzut nici chiar în comuna Bucureşti […] pe timpul când acea comună avea mare fericire de a fi administrată de către actualul domn ministru de Interne (C. A. Rosetti) ca primar”[90]. Cât despre actele de natură a tulbura ordinea publică, nu se menţiona un singur caz; au fost însă discuţii, afirma Pastia, de a tulbura „ordinele ilegale şi arbitrare ale Guvernului”, precum discuţia ca să oblige pe primarul de la 1880, C. Christodulo Cerchez, între timp ajuns prefect de poliţie al guvernului liberal, să redacteze în termen bugetul comunal. Pastia făcea publică o lungă dispută între Primărie şi ministrul C. A. Rosetti pe seama aprobării bugetului. Primăria dorea să amortizeze o datorie din 1873 pentru asfaltări, prin convertirea ei într-un nou împrumut, în timp ce Guvernul refuza şi solicita insistent includerea în buget a banilor pentru „garda civică”[91], considerată de opoziţie instrument de presiune guvernamentală, a roşilor, în desfăşurarea procesului electoral.
În ceea ce priveşte acuzaţiile legate de opoziţia la legea compensaţiilor, care „falsifică adevărul în modul cel mai viclean”, Pastia opina că reprezentanţii comunei apăraseră drepturile oraşului. Datoria României faţă de Iaşi, stabilită în 1866 la un milion de lei anual, a fost amânată sub diferite pretexte timp de 14 ani, în dezbateri aprinse în Cameră şi Senat, când, susţinea Pastia, „s-a îmbogăţit dicţionarul român cu multe cuvinte noi, insultătoare, create ad-hoc la aceste ocaziuni”[92].
Pentru Pastia, legea din 1880 reprezentase o formă mascată de a spori veniturile la bugetul naţional. Mai întâi, credea el, guvernul Brătianu observase că Iaşul plătea jumătate de impozit funciar de 3% şi s-a gândit să-l uniformizeze cu restul ţării, dar, ca să-i convingă pe ieşeni „să înghită hapul amar”, l-a „poleit” cu cele 10 milioane. Potrivit formulei lui Pastia, Guvernul ucidea „patru iepuri cu aceeaşi măciucă”: 1) sporea dările; 2) se dispensa de obligaţia celor 10 milioane, căci erau date în locul lor barăci, culturi de vie în paragină, moşii nemăsurate şi neevaluate ca să nu se poată vedea cât valorează; 3) un pretext ca PNL să se laude că a fost partidul care s-a achitat de datorii, chiar dacă acestea nu satisfăceau legile votate iniţial; 4) o răzbunare politică pentru că Iaşul i-a tratat de-a lungul timpului pe liberalii munteni ca „impostori”[93]. Aşa se explica, potrivit lui Pastia, rapiditatea cu care legea parcursese în numai patru zile toată filiera legislativă, fiind promulgată şi extinsă cu o mulţime de obligaţii pe care comuna nu ar fi putut să le îndeplinească nici dacă ar fi avut un venit de zece ori mai mare.
Procedura Guvernului, arăta Pastia, era discutabilă: 1) a precurmat o afacere litigioasă, fără a se înţelege în modul prescris de legea comunală cu cel interesat,adică cu consiliul care reprezenta interesele oraşului; 2) nu se ştia dacă legea regulatoare a datoriei era o lege de achitare la care oraşul trebuie să se supună vrând-nevrând; 3) dacă se puteau primi imobilele ce i se ofereau fără o prealabilă măsurare şi evaluare, spre a se vedea în ce proporţie acoperă suma ce i se cuvenea laşului; 4) dacă se puteau accepta sarcinile impuse pe baza unor venituri insuficiente ale proprietăţilor ce i se ofereau; 5) dacă se putea renunţa într-un mod vag şi nedeterminat la toate pretenţiile pe care laşul le avea în contra statului[94].
Sintetizând, potrivit lui Pastia, şedinţele de respingere din consiliu au conchis: 1) că Guvernul nu putea închide chestiunea fară a se consulta cu consiliul, de a obţine adeziunea printr-un vot dat în forma prescrisă de legea comunală, întrucât orice „tranzacţie pentru a fi valabilă urmează să fie consimţită de amândouă părţile”. Legea era socotită a avea caracterul unei tranzacţii, întrucât guvernul nu dădea numerar comunei, ci imobile; 2) ceea ce numea guvernul „lege”, faţă de Iaşi, nu se putea considera decât „ca o procură” ce s-a dat de Corpurile legiuitoare de a putea trata cu oraşul şi de a înstrăina o parte din averea ţării, nicidecum ca o lege de ordine publică sau ca lege organică, căreia trebuie să se supună orice persoană, fizică sau juridică: „Dacă lucrurile s-ar petrece în modul precum îi place guvernului, atuncea n-ar avea decât a face câte o lege pentru fiecare creditor al său, şi cu dânsa a-i astupa gura; şi la caz de a se cam împotrivi, a-i da câţiva pumni în cap, a-l declara rebel la legi, şi a-l trata ca astfel”; 3) consiliul era convins că imobilele ce i se propuneau nu se ridică nici la suma invocată, nici la suprafaţă, considerând absurd şi nedrept a se impune oraşului să primească fără să controleze; 4) Iaşul nu putea accepta sarcinile ce i se prescriseseră – şcoală politehnică, alimentarea cu apă şi construirea stabilimentelor publice – întrucât unele dintre ele priveau exclusiv statul -, apoi venitul imobilelor nu avea cum să acopere nici măcar în parte sarcinile trasate. Comuna, primind necondiţionat sarcinile, ar fi însemnat să accepte îndatorirea să acopere neajunsurile din veniturile sale ordinare; 5) Iaşul nu putea renunţa vag la toate pretenţiile sale, trebuind să se specifice că renunţarea se referă numai la ceea ce deriva din cele 10 milioane, fără alte intenţii ascunse. În Cameră s-a propus acest lucru, dar Guvernul nu a admis un asemenea vot, semn că existau planuri încă neclare[95].
Chiar dacă observaţiile lui Pastia puteau fi punctual exagerate, pe fond ele se vor dovedi logice şi întemeiate. Cum vom vedea, sarcinile impuse Iaşului erau în continuare atât de costisitoare – raportate la valoarea, investiţiilor şi cuantumul veniturilor din compensaţii -, încât se poate spune, fără a cădea în eroare, că administraţia locală avea o reprezentare mult mai exactă asupra situaţiei.
Replica neobişnuită şi neaşteptată a consilierilor ieşeni din întregul spectru politic, la care s-a raliat o parte a societăţii locale, a determinat Guvernul să-şi reevalueze atitudinea. După actul de pedepsire prin dizolvarea vechiului consiliu, Bucureştiul prelua, totuşi, o parte din sugestiile acestuia, suplimentând compensaţiile cu o serie de moşii, în timp ce obligaţiile autorităţii locale erau diminuate. Şcoala Politehnică dispărea dintre obligaţii, în schimb se adopta varianta dezvoltării şcolii de meserii, iar prisosul fondurilor era îndreptat spre capitolul alimentării oraşului cu apă.
Primul semn a fost că prefectul N. Pruncu începea o campanie de informare a ieşenilor prin afişarea de anunţuri în oraş, în care se vestea că Guvernul acceptase obiecţiile formulate de consiliul dizolvat privind valoarea bunurilor şi obligaţiilor. Apoi, ministerul de Interne – între 25 ianuarie şi 1 august 1882, condus interimar de I. C. Brătianu după demisia lui C. A. Rosetti – a iniţiat o corespondenţă oficială cu noul consiliu pentru ieşirea din impasul compensaţiilor”. Întrunit în şedinţă, consiliul accepta compensaţiile cu suprimarea şcolii politehnice[96]. În următoarea sesiune parlamentară, cea din 1882, avea să fie adoptată (în Senat la 16 februarie, în Adunare la 4 martie) o aşa-numită „Lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea de la 11 aprilie 1880, relativă la lichidarea şi întrebuinţarea celor 10.000.000 de lei vechi, votaţi de constituantă oraşului Iaşi, în şedinţa de la 29 iunie 1866″.
Dezbaterile noii forme a legii de compensaţie începeau în Adunare la 28 ianuarie[97]. Raportorul B. Gheorghian propunea suplimentar acordarea a încă 4.749 fălci de teren, evaluate la 633.547 lei, şi scutirea Iaşului de obligaţia întreţinerii unui institut politehnic, îndatorând municipiul să dezvolte şcoala de meserii[98]. Deputaţii N. Ionescu şi Remus Opran încercau, fără succes, să păstreze şcoala politehnică, în viziunea lor o instituţie rezervată doar fiilor de români, după modelul şcolii militare de la Iaşi, în ideea de a propaga „gustul aplicărilor industriale la tinerimea română”. Mai importantă era însă atitudinea deputaţilor, deveniţi atenţi la sensibilităţile moldovenilor. Nu se mai discuta pe un ton imperativ despre „obligaţia capului plecat”. Deputatul V. Iepurescu recunoştea oportunitatea „consimţămânului” şi autonomia de decizie a consiliului, se referea la deplina capacitate a autorităţii locale de a dispune de compensaţii, degrevate de voinţa autorităţii centrale[99]. Însuşi M. Kogălniceanu se disculpa de rolul ministerial avut în scandal, afirmând că l-a felicitat în 1880 pe Ioan Câmpineanu, ministru de Finanţe, ca membru al Guvernului, dar nu ca ieşean, „fiindcă ne-a dat puţin”[100].
Gh. Mârzescu ţinea să sintetizeze natura conflictului de la baza legii din 11 aprilie 1880: autonomie locală vs. centralism. Mai precis, cum uzurpau reprezentanţii naţionali drepturile comunei? Prin impunerea cheltuielilor pe care trebuia să le facă laşul (şcoala de meserii, alimentarea cu apă ş.a.m.d.):
Cum, eu, consiliul local, autoritate imediată, care cunosc şi sunt dator să cunosc necesităţile oraşului, n-am dreptul să rostesc conform cu dreptul conferit prin legea comunală? […] Lăsaţi, deci, d-lor autonomia comunei; d-v. care sunteţi liberali, care sunteţi democraţi, care ziceţi şi repetaţi necontenit descentralizarea administrativă, căci cum vine puterea legislativă de centralizează ca să zic aşa şi ordonă comunei; iată ce trebuie să faci mai întâi cu banii pe care ţi-am datorit şi pe care ţi-i plătesc astăzi. Iată cum principiul cel mare al descentralizărei este implicitmente călcat în picioare[101].
Îndemnul era să nu se încalce atribuţiile Consiliului. Mârzescu cerea ca Guvernul să se pună în relaţii oficiale cu comuna şi să negocieze cu ea pe baza unui mandat formal al Consiliului comunal.
În discuţiile de la Senat (16 februarie 1882) se convenea să se modifice prevederea referitoare la înfiinţarea unei şcoli politehnice şi a unui muzeu industrial cu „dezvoltarea şcolii de meserii, completarea atelierelor pentru industriile cele mai necesare”[102]. Mai important, din raportul întocmit de Theodor Rosetti rezulta că ministrul de Finanţe, G. Chiţu, recunoscuse supraevaluarea imobilelor cedate Iaşuluiprin legea din 11 aprilie 1880 şi înaintase un nou proiect, acceptat în prealabil de autoritatea locală din fosta capitală, cu un mod de calcul prezentat detaliat. Guvernul nu considera că ar fi fost în avantajul oraşului Iaşi şi nici al statului să se intre pe calea unor expertize minuţioase la faţa locului, de aceea recunoştea că preţul locurilor şi acareturilor cedate în 1880 nu era real, având în vedere starea lor deteriorată[103]. Dar şi în acest caz se cerea un consimţământ al Consiliului – de către generalul C. Mânu – pentru a nu se mai repeta respingerea din prima instanţă, surprinzătoare şi pentru M. Kogălniceanu[104].
Ce conţineau noile compensaţii? în plus faţă de legea din 11 aprilie 1880, se adăugau şase moşii – Buciumi, înconjurătoarea mănăstirii Socola, Băiceni, Ruseni, Poieni şi Ezăreni – în suprafaţă (neverificată) de 4.749 falci, din care teren de cultură 2.256 fălci, arendaţi anual la o valoare de 42.249 lei[105], 907 fălci de pădure şi 1.586 falci de culturi de vie cu embaticuri[106].
Consecinţele compensaţiilor „în natură” (datio in solutum)
Aspectul cel mai important în cuantumul datoriei îl reprezenta faptul că fondul era inalienabil – prin lege se putea folosi numai venitul (chiria sau arenda proprietăţilor, după caz). Bugetul local se afla în 1882 într-o situaţie dezastruoasă, iar cele 10 milioane, dacă ar fi fost acordate în bani lichizi, ar fi reprezentat veniturile oraşului pe aproape opt ani! În schiţa de buget pe anul 1882-1883 – bugetul se vota în luna martie, anul fiscal începea la 23 aprilie -consiliul estima venituri totale de numai 1.297.907 lei[107], înregistrând un deficit uriaş: cheltuielile totale ale anului 1882-1883 erau prevăzute la 2.369.530 lei, în care era cuprinsă suma de 1.019.593 lei – plata unor împrumuturi – şi a deficitului anului 1881-1882 de 208.327 lei[108]. Deficitele bugetului ordinar urmau să fie achitate printr-un împrumut de 2.000.000 lei, aprobat de Cameră[109].
În vederea preluării compensaţiilor, Primăria dezvolta „serviciul de percepţiune”, care urma să se ocupe inclusiv de colectarea veniturilor provenite de pe „moşiile cedate de stat comunei pentru milioanele cuvenite laşului”. Transferul moşiilor, acareturilor, embaticurilor de la Administraţia Domeniilor Statului în proprietatea comunei Iaşi a presupus un proces birocratic complicat pentru administraţia locală. Oamenii însărcinaţi cu întocmirea proceselor-verbale – cu detalii despre proprietate, starea fizică, stadiul executării contractelor de administrare aflate în desfăşurare cu statul a diferiţilor arendaşi – au constatat rapid că era o încărcare de îndatoriri pentru Primărie, necesita înfiinţarea unor funcţii şi posturi, cu atribuţii de supraveghere şi administrare. Era necesară crearea unui nou etaj administrativ costisitor pentru a avea grijă de „cadoul” Bucureştiului: arhivist pentru verificarea actelor, hărţilor, planurilor, contabili pentru verificarea situaţiei datoriilor şi sarcinilor fiscale ale moşiilor, jurişti pentru litigiile cu arendaşii şi radierea ipotecilor, pădurari pentru paza pădurilor, paznici pentru moşii, chiar ingineri pentru realizarea cadastrului[110], precum şi administratori, subadminis-traţori, casieri, registratori, perceptori[111].
În urma inventarierii, pe lângă proprietăţile cedate în 1880 şi 1882, Primăria mai găsea clădiri suplimentare, dughene şi culturi de viţă-de-vie pendinte de moşiile cedate[112]. Potrivit tablourilor generale întocmite de Primărie, după intrarea în posesie se constatau diferenţe semnificative în ceea ce priveşte dimensiunile moşiilor. Astfel, nu se observau diferenţe la moşia înconjurătoarea mănăstirii Socola (1.217 falci), Buciumi (1.260 falci), fflincea (551 falci), Parte din Tomeşti (142 falci), Ezăreni (349 falci); Ruseni (704); Aroneanu (1.001 falci); însă apăreau diferenţe enorme la: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (1.123 în loc de 1.165 de falci), Tomeşti (3.224 în loc de 3.493); Şapte Oameni (264 în loc de 378 falci); Moara Dancului (261 în loc de 425 fălci); Copou – Rediu (760 în loc de 964); Cârlig (560 în loc de 885 falci); Poieni (561 în loc de 551! – singura diferenţă în plus); Băiceni (577 în loc de 677 fălci). Aşadar, un minus de 1.008 fălci117, suprafaţa totală reală a moşiilor primite fiind de 12.554 falci (13.985 de hectare).
Suma medie anuală de arendare a moşiilor nu era foarte mare. Cea mai scumpă era şi cea mai întinsă ca suprafaţă – 25.000 lei pentru moşia Tomeşti. Din a doua clasă erau moşiile de la Aroneanu (9.030 lei), Cârlig (8.210 lei), Băiceni (8.610 lei), Ruseni (9.567 lei), Copou cu Rediu (6.980 lei); cele medii: înconjurătoarea mănăstirii Cetăţuia (5.710), Buciumi (4.448 lei), Poieni (6.310), Ezăreni (6.252 lei); cea mai puţin bănoasă era Parte din Tomeşti, arendată cu numai 700 de lei anual. În total, Primăria miza că putea obţine din administrarea moşiilor doar 111.579 lei118.
O situaţie mai complicată din punctul de vedere al proprietăţii şi amplasării se observa în privinţa acareturilor, dughenelor şi caselor. Se identificau proprietăţi neinventariate ori inexistente în planurile cadastrale119. Dintr-un tablou cu 70 de acareturi, case, apartamente şi dughene, ale căror contracte de închiriere expirau la 23 aprilie 1883, reuşim să aflăm valoarea lor de piaţă. Cea mai scumpă, Feredeul Turcesc, era închiriată cu 3.000 de lei anual, puţine proprietăţi depăşeau 1.000 lei, majoritatea se aflau în intervalul 300-600 lei120. Valoarea lor de închiriere anuală era de 32.469 lei. Problema acestor proprietăţi imobiliare era starea precară, unele aveau nevoie de reparaţii, altele se aflau în ruină şi trebuiau demolate121. Pe lângă proprietăţile imobiliare enumerate mai sus, mai existau încă 14 neproducătoare de venituri122.
Intenţia autorităţilor locale era utilizarea imobilelor adecvate pentru a servi ca localuri de şcoli şi instituţii sau valorificarea prin vânzare123. Starea unora dintre case era deplorabilă, impunându-se intervenţii urgente. Chiriaşii, croitori evrei de pildă124, încercau să negocieze scutiri de chirie în schimbul reparaţiilor, în cazul altora, Primăria întocmea devize de reparaţii nu tocmai mici125 şi, fiindcă nu avea suficiente fonduri, se împrumuta în contul celor 10 milioane.
Pentru repararea în regie a caselor de pe strada Golia se făcea un împrumut de 4.000 de lei[113], în timp ce altele erau demolate[114], Primăria preferând să refolosească materialele de construcţie. Valoarea totală a acestor imobile după evaluarea făcută de Primărie era de 510.715 lei, iar chiria obţinută de numai 38.980 lei în 1883[115].
Ulterior, pe măsură ce s-au finalizat contractele de arendare anterioare legilor din 1880 şi 1882, Primăria încerca, din noiembrie 1883, să valorifice moşiile mai profitabil prin scoaterea la licitaţie a noilor contracte de arendare, cu începere de la 23 aprilie 1885 şi 1886[116]. Era o măsură care, vom vedea, ignora prevederile legilor din 1880 şi 1882, acelea de împărţire a moşiilor în loturi şi vânzarea către cetăţeni în scopul întăririi „elementului românesc”. Într-adevăr, rezultatele licitaţiei de la 24 martie 1884 au consemnat o creştere a valorii de arendare în cazul moşiilor cu noi contracte: Poieni de la 6.310 la 7.860 lei, Băiceni de la 8.610 la 11.000 lei, Moara Dancului de la 3.050 la 4.800, iar Şapte Oameni de la 3.510 la 4.010 lei, valoarea totală urcând de la 20.480 la 27.670 lei[117].
Pe lângă moşii şi imobile, Primăria mai primise şi un număr de 14 culturi de viţă-de-vie, însă două dintre ele nici măcar în 1890 nu intraseră în proprietatea comunei, fiindcă locaţia şi situaţia lor, dacă mai erau funcţionale, nu era clară[118]. Ca să mai acopere din cheltuieli, Primăria acorda numeroase permise de vânătoare pe moşiile deţinute începând cu anul 1884[119].
Urmărind deceniul de după obţinerea compensaţiilor, constatăm că Primăria se străduia să obţină venituri de pe moşii, dar acestea se dovedeau nesemnificative în comparaţie cu necesităţile şi obiectivele anunţate pentru finanţare. În general, ele s-au ridicat la aproximativ 10% din veniturile bugetului ordinar, care a variat între 1 şi 1,5 milioane lei în perioada 1884-1893. Un raport întocmit de Leon C. Negruzzi indică sumele provenite din arendarea moşiilor: în 1884-1885 numai 100.260 lei, din care se scădea impozitul funciar, 15.000 lei, rezultând un folos net de 85.260 lei[120]. Pentru anii financiari următori, 1885-1886, veniturile din moşii erau estimate la 117.357 lei[121], în 1886-1887 la 148.965 lei[122], iar pe anul, 1887-1888, unul considerat de referinţă, se estima obţinerea a 222.064 lei[123], în 1888-1889 se menţionează în proiectul de buget un venit al moşiilor de 175.709 lei[124] şi de un „debit” de 162.245 lei[125]; în 1889-1890 – venituri estimate de 179.043 lei[126] şi cele realizate de 140.224. În 1890-1891 – venituri realizate de 181.600 lei[127] şi în 1892-1893 – venituri estimate de 183.700 lei[128]. După cum se observă, execuţiile propriu-zise ale bugetelor nu erau publicate în rapoarte. În plus, din diverse motive, Primăria exagera veniturile şi subestima cheltuielile. Totuşi, dintr-un bilanţ realizat pe anii 1884-1889, aflăm că media încasărilor reale anuale de pe moşii fusese de numai 109.783 lei, după cum arată schiţa de buget din 1889-1890[129]. Aşadar, observăm evoluţii mixte în funcţie de anii agricoli, dar se remarcă neconcordanţe în ceea ce priveşte sursele şi metodele de raportare, cu sau fără plata taxelor şi impozitelor către stat, cu includerea sau nu a cheltuielilor de administrare în regie a moşiilor.
Veniturile obţinute din închirierea şi vânzarea acareturilor şi imobilelor din Iaşi nu depăşeau 36.863 lei în 1884-1885[130], iar Vasile Pogor arăta că situaţia se înrăutăţea în lipsa investiţiilor. Conform unui raport al biroului tehnic de arhitectură al Primăriei, cheltuielile privind lipsurile la inventar, întreţinerea şi repararea imobilelor provenite din legea celor 10 milioane ar fi trebuit să se ridice la suma de 555.537 lei[131]! Până în 1890, din cauza deteriorării, venitul obţinut din închirierea imobilelor din oraş se înjumătăţea (17.603 lei anual). Deşi în 1884 se votase vânzarea tuturor acareturilor, criza a blocat piaţa şi Primăria a rămas cu îndatorirea să le întreţină. Totuşi, în 1889, se reuşea vânzarea unor locuri de casă şi dughene, inclusiv o casă din Galaţi, cu 92.000 lei[132].
În concluzie, din 1882 până în 1893, prin natura şi rolul lor, compensaţiile au fost departe de a produce efectul scontat. Ele nu au avut un impact direct şi evident asupra bunăstării urbei, nereuşind să furnizeze bugetului local sumele necesare lucrărilor publice atât de cerute şi nici să obţină aprecierea ieşenilor. Bilanţul era făcut în cheie critică vehementă ori de câte ori apărea prilejul. În 1889, N. Ceaur Aslan, ajuns în Opoziţiunea Unită alături de tabăra liberală, fost susţinător al mutării Curţii de Casaţie la Iaşi, interpela Guvernul Theodor Rosetti în legătură cu situaţia deplorabilă a Iaşului, pe deasupra complicată de „chestiunea de recunoştinţă naţională”: „Mi-e teamă că istoria de astăzi va spune urmaşilor noştri cât de profunde sunt astăzi decepţiunile, când ne uităm la starea la care am ajuns faţă cu visurile de cari erau legănate primele noastre încordări în momentele de deşteptare”. El acuza „modul meschin” în care guvernul a procedat la punerea în practică a compensaţiei de 10 milioane de lei:
Dar, cum zice proverbul: calul de dar nu se caută în gură; Iaşul a primit deci acele moşii, cari în valoarea lor totală represintau un venit de 111.579 lei. Vă dau cifre oficiale, ca să nu credeţi că fac aprecieri personale. I s-a dat şi în ecarete 17-18.000 lei venit real, aşa încât în total i s-a dat un venit de 129.000 lei. D. primar (V. Pogor, care era şi vicepreşedinte al Camerei) e aici pentru a controla cifrele. Aşadar, de bine de rău, Iaşul părea a fi primit o valoare ce represinta capitalul corespunzător cu un venit anual de 129.000 franci, în cifre rotunde[133].
Pe de altă parte, arăta Ceaur Aslan, în momentul când i se dădea cu o mână, i se lua pe de alta prin introducerea impozitului funciar, la jumătate în Iaşi (3%, faţă de 6%).
Impositul funciar actualmente în Iaşi produce în integralitatea sa suma de 184.000 lei în cifră rotundă. Puneţi jumătatea sumei de 92.000 şi adăugaţi 12 zecimi comunale; mai puneţi şi suma de 29.000 lei pentru administraţia acestor moşii, sumă ce se prevede în bugetul comunal, şi veţi ajunge la straniul rezultat că, pe când Camera, ţara, D-nii mei, ţara aceasta, care adeseori nu târgueşte cu banii ei pentru lucruri de o importanţă îndoielnică, această ţară a dat cu o mână şi cu cealaltă a luat înapoi darul ei, şi aceasta d-nii mei într-o chestiune de onoare, de recunoştinţă, de interes eminent naţional[134].
Socialiştii şi problema de fond a compensaţiilor
După primirea moşiilor, Primăria Iaşi nu s-a grăbit să pună în vânzare loturi de pământ, aşa cum prevedea expres legea, ci să le arendeze. Tergiversarea însă a fost speculată politic într-un mod abil. A rămas puţin cunoscut rolul lui Ioan Nădejde, liderul mişcării socialiste din Iaşi, în exploatarea consecinţelor legii compensaţiilor din 1880-1882. Nădejde a demarat un proiect politic din instrumentarea nevoii de pământ a locuitorilor urbei Iaşi şi a localităţilor înconjurătoare, acuzând secretomania şi opoziţia autorităţilor faţă de obligaţia de a vinde loturi din moşiile obţinute.
Începând din 1887, la Primăria Iaşi s-a înregistrat un val de cereri colective pentru împărţirea în loturi şi vânzarea moşiilor către locuitorii din Iaşi şi suburbiile oraşului[135]. De pildă, cererea din 17 iulie 1888 făcea referire la „moşiile date comunei ca răsplată pentru mutarea scaunului [domnesc – n.n., M.C.] din Iaşi la Bucureşti”, că au fost făcute demersuri la vechiul consiliu, „care întâi a ameninţat cu puşti” şi pe urmă s-a făcut că primeşte cererile[136]. O altă cerere, din 31 iulie, iscălită de „muncitori de pământ” din comuna Iaşi, contabiliza opt ani de tergiversări ale autorităţilor în aplicarea legii din 1880, iar solicitanţii se plângeau că „au fost ameninţaţi cu puşti şi tunuri şi cu baionete”[137]. Redactate în acelaşi stil, petiţiile se înmulţeau şi pe parcursul lunii august 1888. Responsabil pentru forma juridică unitară şi coordonarea revendicărilor era Ioan Nădejde, la acea dată preşedinte al breslei muncitorilor de pământ din Iaşi[138].
Nemulţumirea legată de blocajul autorităţilor locale în îndeplinirea propriilor angajamente era pe fond justificată, dar, vom vedea, numărul celor care în mod real doreau şi puteau cumpăra pământ era mult exagerat. În şedinţa din 20 aprilie 1887, Consiliul comunal votase numirea unei comisii care să stabilească regulile de vânzare ale loturilor. Însă, un an mai târziu, comisia nu prezentase niciun plan[139] şi era schimbată. Blocajul era generat de inexistenţa unui plan cadastral -pentru a se cunoaşte suprafeţele şi amplasamentele exacte în vederea parcelării -necesar la trasarea drumurilor de acces la iazuri, păşuni, păduri sau crâşme etc.
La sfârşitul anului 1888, petiţiile locuitorilor din Iaşi erau aduse în dezbaterea Adunării de proaspătul deputat Ioan Nădejde, care îl interpela pe ministrul de Interne. Adunarea, în şedinţa din 19 noiembrie 1888, recomanda ministrului de Interne, junimistul Theodor Rosetti, să ia măsurile ca primăria din Iaşi să aplice dispoziţiile legii din 13 aprilie 1880 şi să comunice cauzele întârzierilor înregistrate[140].
În urma presiunilor, premizele vânzării începeau să fie îndeplinite. Prin decretul regal nr. 3238 din 25 noiembrie 1889 se aproba Regulamentul pentru înstrăinarea moşiilor comunei Iaşi venite în proprietatea ei în virtutea legei din 13 april 1880 şi 27 mart. 1882, la locuitorii cultivatori şi industriaşi români[141], document votat anterior de consiliul local Iaşi în 21 noiembrie. Prevederile vizau vânzarea de loturi de 5 hectare către „românii lucrători de pământ, sau industriaşi, locuitori în oraşul Iaşi” (art. 1), iar pentru moşiile Băiceni şi Polieni, fiind departe de oraş, se admiteau şi locuitorii zonei (art. 2). Înstrăinarea se făcea prin tragerea la sorţi a tuturor celor înscrişi, cu un preţ fixat de 220 lei pentru un hectar; nimeni nu putea cumpăra mai multe loturi şi nici să se înscrie pe mai multe moşii (art. 23); comunele puteau cumpăra până la şase loturi (două necesare bisericii, două şcolii şi două cimitirului); loturile se puteau achita în rate, la o dobândă anuală de 5% (art. 50) şi nu se puteau înstrăina timp de 32 de ani, în timp ce pădurile şi iazurile niciodată (art. 61).
Se constata rapid că dispoziţiile regulamentului nu puteau fi puse în aplicare. Deşi exista o aparentă presiune indusă de acţiunile lui Ioan Nădejde, în realitate erau foarte puţini doritori de pământ şi mult mai puţini capabili să-l plătească. În statistica Primăriei apăreau înregistraţi numai 307 locuitori din Iaşi care îşi manifestau dorinţa să cumpere terenuri de pe moşiile Şapte Oameni, Dancu, Ruseni, Aroneanu, Cârlig. De exemplu, pentru moşia Moara Dancului nu era depusă nicio cerere până în luna august 1889[142], în timp ce pentru Băiceni existau 116 solicitări[143]. În fine, după ce începea procesul tragerii la sorţi, o serie de proceduri au fost invalidate[144] şi reluate în aprilie 1890. Un raport întocmit de primarul Vasile Pogor arăta că pentru terenurile de pe moşia Şapte Oameni se prezentaseră numai doi cumpărători şi cinci la moşia Moara Dancului[145].
Tot în 1890 apăreau o serie de plângeri referitoare la condiţiile de vânzare. Unii solicitanţi, care îndeplineau condiţiile de cumpărare, acuzau că au fost „săriţi”, fiindcă ar fi refuzat să semneze o plângere contra lui Ioan Nădejde. În acelaşi timp, alţi cumpărători au constatat că nu pot plăti ratele. Apreciind că scopul legii era să uşureze viaţa lucrătorilor de pământ, ei acuzau autorităţile locale că urcaseră prea mult preţul (220 lei/ha) şi cereau să fie fixat după legea rurală de la 1864 (aproximativ 110 lei/ha), în primul an să nu se facă plăţi până nu se strângea recolta, iar taxa de timbru şi înregistrare să fie împărţită pe trei ani de zile[146].
Primăria Iaşi ţinea cont de unele solicitări şi acorda o serie de înlesniri -cheltuielile de execuţie a planurilor şi de punere în stăpânire se făceau odată cu plata primei rate[147]. Dar pământul costisitor şi condiţiile restrictive de cumpărare (cetăţean român, maxim 5 hectare, fără intermediari) au redus numărul solicitanţilor. Perspectiva xenofobă a Ministerului de Interne, conform căreia vânzarea loturilor reprezenta „un serviciu moral şi naţional pentru ajutorarea populaţiei indigene în contra anihilărei prin elementul israelit”[148], nu a influenţat disponibilitatea autorităţilor de a scădea preţul.
În pofida realităţilor evidente, Ioan Nădejde superviza un nou val de plângeri ale ieşenilor împotriva Primăriei. Într-o interpelare din 14 ianuarie 1891, Nădejde cerea în Adunare o reacţie a Guvernului la petiţiile trimise Ministerului de Interne privind vânzarea moşiilor către plugarii din mahalalele Iaşilor[149]. Petiţiile subliniau că autorităţile ieşene făcuseră „peste putinţă cumpărarea de pământuri din moşiile comunei Iaşi”, fiindcă au „găsit mai cu cale a trage foloase din acele moşii dându-le ieftin la cei ce luau moşii întregi şi scump de tot la cei ce luau câte o falce, două”. Chiar după amendarea regulamentului nu se făcuseră progrese, iar petiţionarii cereau în continuare înjumătăţirea preţului de vânzare (220 lei/ha, achitabili în 15 ani fară dobândă) şi facilităţi la plata timbrului[150].
Recunoaşterea eşecului şi „milioanele lui Carp”
Involuntar, acţiunile lui Ioan Nădejde demonstrau că marele plan liberal, brătienist, al „întăririi Iaşilor”, prin dezvoltarea unei clase de cultivatori în scopul românizării oraşului, se îndrepta spre un fiasco. Primăria rămânea cu un pasiv (moşii, acareturi, vii) din care nu reuşea să obţină fonduri pentru investiţii în îmbunătăţirile edilitare (aducţiunea de apă în oraş, şcoala de meserii). Autorităţile locale constatau că „legea compensaţiilor”, în forma impusă de la Bucureşti, însemna un blocaj pe toată linia. Oraşul era împânzit periodic cu anunţurile autorităţilor privind vânzarea loturilor de pe moşii, însă puţini cumpărători s-au arătat interesaţi[151]. Un raport arăta că, până în octombrie 1894, Primăria reuşise să vândă loturi în valoare de numai 22.883 lei, adică mai puţin de 0,3% din suma totală estimată a compensaţiilor[152]!
Nevoile Iaşului rămâneau aceleaşi, iar aşa-numita „mişcare moldovenească” devenise vocală în anii 1890-1891, prin ceea ce în epocă s-a numit „Liga pentru apărarea intereselor economice şi culturale ale Moldovei„. Alături de compensaţiile cuvenite laşului, erau adăugate teme precum urgenţa dezvoltării sistemului de căi ferate în regiunea Moldovei pe direcţia Dorohoi-Iaşi-Bârlad-Galaţi, reprezentarea proporţională a valahilor şi moldovenilor în instituţiile centrale (Guvern, justiţie, administraţie, armată), împreună cu chestiuni sensibile ce ţineau de alocările bugetare şi investiţii ori cele legate de construirea sistemului de fortificaţii, care excludeau teritoriul de la nord de Milcov din strategia de apărare a ţării. Voci politice locale acuzau la unison centralismul responsabil pentru criza, sărăcia şi deruta socială în care se scufunda Moldova.
Pe acest fundal al dezbaterii publice, în 1893 guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu prezenta Adunării un proiect privind răscumpărarea de către stat a moşiilor date în compensaţie potrivit legilor din 1880 şi 1882. Cum se ajunsese în asemenea situaţie? La sfârşitul anului 1892, apăruse o fereastră de oportunitate nesperată. După mult timp, Iaşul nu se mai afla într-o orientare politică în opoziţie cu autorităţile centrale. Cu un primar junimist, Vasile Pogor, o majoritate conservatoare în Consiliul comunal, un Guvern condus de ieşeanul Lascăr Catargiu, un minister al Agriculturii şi Domeniilor condus de P. P. Carp, care a avut un rol cheie în tranzacţie – fondului i s-a mai spus în limbajul uzual al vremii şi „milioanele lui Carp”[153] – şi un Parlament dominat de conservatori, avea loc o tranşare rapidă şi surprinzătoare a situaţiei.
Primul pas îl făcea Consiliul comunal, unde s-a discutat varianta preluării moşiilor de către stat, la Domeniile Statului, în schimbul unei despăgubiri. În şedinţa din 9 decembrie 1892, Consiliul stabilea că era momentul deschiderii unor tratative cu Guvernul prin trimiterea primarului Vasile Pogor la Bucureşti. La începutul anului 1893, la 13 februarie, Pogor scria consiliului: „[…] sunt ferice în a mărturisi că în toate demarşele mele am aflat un călduros sprijin, atât în Domnul ministru de Interne (funcţie deţinută tot de L. Catargiu), cât şi în persoanele tuturor membrilor din Cabinet”[154]. După diferite combinaţii, Pogor şi guvernul cădeau de acord să: abroge toate condiţiile impuse comunei Iaşi prin legile din 1880 şi 1882, de vindere a moşiilor şi întrebuinţare a veniturilor; statul se obliga să cumpere în bloc toate moşiile intrate în posesie prin legile susmenţionate la preţul de 6,5 milioane lei; fondurile urmau să fie utilizate pentru construirea unui abator, aducţiunea apei în oraş, construirea de şcoli şi alte necesităţi urgente[155]. Şi, într-adevăr, foarte rapid, în şedinţa de la 12 februarie 1893, Guvernul deja înainta Parlamentului un proiect de lege[156], prin care statul să ofere Iaşului 6,5 milioane lei, în rentă amortibilă 5% la valoare nominală, în schimbul moşiilor[157].
În Iaşi se răspândise informaţia că vânzarea se datora lui Lascăr Catargiu, care insistase să scape Iaşul de o avere rău administrată şi pentru a respecta cuvântul fostului său coleg, prim-ministru, răposatul general Ioan Emanoil Florescu. Acesta apucase să promită Iaşului două milioane de lei numai să nu se construiască linia Dorohoi-Iaşi pe Valea Calcainei – cum doreau o parte importantă a aleşilor ieşeni -, traseu care ar fi presupus cheltuieli suplimentare. Catargiu ştia că a cere Camerelor două milioane de lei ar fi stârnit „o furtună înspăimântătoare, ca totdeauna când era vorba de Moldova şi Iaşi”, aşa încât a insistat pentru răscumpărare[158].
Un aspect relevant al redactării şi promulgării acestei legi era că toţi raportorii celor şase secţiuni din Adunare aveau să fie moldoveni: Mihail Balş, Vasile Pogor (primar de Iaşi), Alexandru Cuza, Iacob Negruzzi, Scarlat Vârnav şi N. Ceaur Aslan. Cum era justificată răscumpărarea moşiilor? Raportorul principal, Iacob Negruzzi, afirma că legea era „singură în stare de a pune comuna Iaşilor în posiţiune de a se bucura de justa compensaţiune pe care Camera constituantă a voit să-i acorde în schimbul marilor sacrificii făcute de oraşul Iaşi pentru unire şi întemeirea Statului român”. Negruzzi considera de datoria lui să atragă atenţia că „legile prin care s-au cedat aceste moşii aveau inconvenientul de a impune comunei două condiţiuni care, prin o lungă experienţă, s-au dovedit irealizabile”. Prima condiţie era aceea de a le împărţi în loturi şi, după 12 ani, comuna nu putuse vinde decât 139 loturi în întindere de 700 hectare. A doua condiţie era de a efectua lucrările enumerate în lege numai din venituri (aprovizionarea oraşului cu apă, alături de celelalte îmbunătăţiri însemnate), ceea cesolicita un capital imens faţă de suma neînsemnată rezultată prin vânzarea a 139 de loturi şi din venitul anual obţinut din administrare.
Experienţa făcută până astăzi – arăta I. Negruzzi – probează până la evidenţă că calea determinată de legile din 1880 şi 1882 este irealizabilă, că nu avem nici o normă de a prevede când comuna Iaşilor va putea desface aceste imobile în întindere de mai bine de 12.000 hectare, pentru a dispune de capitalul trebuitor pentru îndeplinirea marilor proiecte prevăzute de lege[159].
Proiectul intra în dezbaterea Senatului în şedinţa din 20 mai 1893, beneficiind de raporturi favorabile din partea şefilor de secţiuni, aproape toţi din regiunea Moldovei. Raportorul A. Blancfort citea raportul admis în toate secţiunile, avându-i ca delegaţi pe Gh. Mârzescu (Iaşi), A. Blancfort (Neamţ), I. Plesnilă (Covurlui), I. Teohari (Neamţ), C. Mavrodin (R. Sărat), şi arăta că punerea în aplicare a legilor din 13 aprilie 1880 şi din 17 martie 1882 a fost imposibilă. Deşi în 1889 se votase un regulament pentru parcelarea şi vânzarea moşiilor, locuitorii n-au putut achita ratele pentru loturile cumpărate, cu toate că s-au făcut înlesniri, iar vânzările au fost puţine[160].
Legea, adoptată cu 60 de voturi „pentru” şi numai două „împotrivă”, promulgată la 2 iunie 1893, stipula că statul cumpăra toate moşiile şi pădurile intrate în posesia comunei Iaşi în anii 1880-1882, la preţul de 6,5 milioane lei. Respectând vânzările de loturi făcute de comună conform legilor anterioare, statul urma să plătească integral preţul „în rentă amortisabilă 5%, şi socotit al pari [la valoare nominală – n.n., M.C.]”[161]. Această vânzare-cumpărare a fost însoţită de o lege, în care se specifica destinaţia banilor: alimentarea cu apă, construirea unui abator şi a localurilor de şcoli, pentru canalizare şi îmbunătăţiri esenţiale[162]. Din momentul promulgării, atât autorităţile centrale, cât şi cele locale, nu se mai refereau la cei 6,5 milioane ca la un „fond de compensaţii”. Ideea de compensaţie fusese compromisă prin amânările şi formele ei inaplicabile, eşuate. Dar, paradoxal, contractul de vânzare-cumpărare între oraşul Iaşi şi statul român corespundea cel mai bine aranjamentului financiar propus la 1866.
Cum a beneficiat laşul de fondul celor 6,5 milioane
S-ar putea crede că, odată ajuns în administrarea Primăriei, fondul de 6,5 milioane lei (bugetul ordinar al Iaşului pe aproximativ trei ani) nu trebuia decât să fie investit rapid pentru finanţarea îmbunătăţirilor atât de des menţionate între problemele laşului. În realitate, deşi au acuzat frecvent efectele centralismului şi nevoia de descentralizare ori lipsa de sprijin financiar de la Bucureşti, autorităţile locale au demonstrat competenţe administrative modeste. A lipsit capacitatea de planificare, viziunea şi coerenţa în îndeplinirea scopurilor pentru care fuseseră acordate compensaţiile. În special la capitolul alimentării cu apă s-au căutat soluţii, s-au făcut prospecţiuni şi cheltuieli importante, echivalente cu bugetul anual, fără niciun rezultat notabil.
În urma legii din 19 mai 1893, pe lângă bugetul ordinar, Primăria condusă de Vasile Pogor înfiinţa o secţiune separată intitulată: „Bugetul fondului de 6,5 milioane”[163]. În 1894, pe schiţa acestui buget special figurau următoarele obiective: lucrări preliminare pentru alimentarea cu apă (100.000 lei), schimbarea sau aducerea unor noi conducte pentru apă (50.000 lei), construirea abatorului (700.000 lei), construirea localurilor unor şcoli (750.000 lei), ridicarea planului oraşului şi lucrări de canalizare (100.000 lei), restaurarea Feredeului Turcesc (334.511 lei). Cheltuielile pe anul 1894 din bugetul capitalului de 6,5 milioane erau estimate la un total de 2.194.511 lei[164], rămânând un rest de peste 4,175 de milioane de lei. Investiţiile efective nu vor urma aceste proiecţii, fie din cauza unor aspecte neprevăzute şi cheltuieli nerealizate, fie pentru că sumele au fost reorientate către alte obiective[165]. În total, pe anul financiar 1894-1895 se cheltuiau doar 708.947 lei, cele mai mari plăţi efectuate fiind pentru construirea abatorului (245.922 lei), restaurarea Feredeului Turcesc ori construirea băilor populare (120.219 lei) şi pe lucrări preliminare pentru aducţiunea apei (80.430 lei) etc.[166].
În timpul primariatului lui Ioan Diamandi (11 noiembrie 1894 – 19 noiembrie 1895), cheltuielile avansau în acelaşi ritm. Potrivit bugetului ordinar din 1895 (ale cărui venituri totale erau evaluate la 2,6 milioane lei), finanţările din fondul celor 6,5 milioane erau repartizate astfel: 2.716.310 lei pentru lucrări preliminare de aducere a apei în oraş (rezervoare, tuburi, etc), 100.000 lei pentru îmbunătăţirea cişmelelor existente, 1.056.704 lei pentru construirea abatorului şi târgului de vite, 637.175 lei pentru construirea de şcoli, 300.000 lei pentru realizarea planului oraşului, 400.000 lei pentru canalizări, 458.275 lei pentru fondul Teatrului Naţional, 331.865 lei pentru restaurarea Feredeului Turcesc şi construirea băilor populare[167]. Execuţia bugetară era diferită, se cheltuiau în total 894.420 lei din fondul celor 6,5 milioane, cei mai mulţi pentru Teatrul Naţional[168]. Teatrul, inaugurat la 1 decembrie 1896, depăşise cu multcheltuielile estimate de 1,39 milioane lei, ajungând în final la 2,013 milioane lei[169], o parte din sumă fiind asigurată din fondul de 6,5 milioane (448.987 lei doar pe anul 1894)[170].
După plecarea lui Ioan Diamandi de la Primărie, a urmat administraţia liberalului Nicolae Gane (19 noiembrie 1895 – 22 aprilie 1899), în timpul căruia se consuma cea mai mare parte a fondului de 6,5 milioane. Administraţia acestuia nu a fost lipsită de controverse şi dispute electorale, în special legate de destinaţia şi cheltuielile mai puţin justificate. Succesorul său, conservatorul Alexandru Bădărău (22 aprilie 1899 – 19 februarie 1901), declanşa „scandalul compensaţiilor”, acuzându-i pe liberali de bani cheltuiţi pentru exproprieri şi diurne „fantastice şi lucrări de lux”, care nu trebuiau executate din fondul milioanelor: plata avocaţilor în procesul dintre comună şi inginerul N. I. Paiano (care executase prospecţiuni fară rezultate în găsirea apei[171]), exproprieri în Piaţa Unirii, canalizarea Râpei Galbene, burse pentru străinătate[172].
Conservatorii acuzau modul haotic, lipsit de studii, în care se încercase realizarea alimentării cu apă. Bilanţul făcut de primarul Alexandru Bădărău într-o şedinţă publică, în primăvara anului 1900, indica sumele cheltuite pe următoarele obiective: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional -1.000.000 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei. Aşadar, un total de 4.349.000 lei. Din restul, până la 6,5 milioane lei, se mai plătiseră 1.479.000 lei pe studii preliminare pentru alimentarea cu apă, canalizare, exproprieri în zonele Calcaina, Râpa Galbenă şi Piaţa Unirii. Tot din acest fond se plătiseră diurne, funcţionari, expertize; 600.000 de lei – acuzau conservatorii – fuseseră folosiţi pentru acoperirea unui deficit al bugetului ordinar, sub formă de împrumut, fară a mai fi înapoiaţi[173], ba chiar se cheltuiseră 86.000 de lei pentru primirea regelui la Iaşi (un bal popular la abator – 6.000 de lei şi 10.000 de lei mobilarea unui apartament)[174].
În replică, copleşiţi de amploarea scandalului, liberalii indicau sume diferite: abatorul – 1.880.000 lei, 6 şcoli – 769.000 lei, Teatrul Naţional – 1.193.981 lei, înzestrările teatrului – 142.400 lei, Feredeul Turcesc/baia comunală – 700.000 lei; planul oraşului 267.225 lei. în total 4.952.606 lei[175]. Recunoşteau că mai cheltuiseră 40.000 lei pentru exproprieri în zona Pieţei Unirii[176]. În ceea ce priveşte suma de 1.479.030 lei, imputată de Al. Bădărău, ea era inclusă de liberali la art. 1 al bugetului repartiţiei milioanelor pe 1898-1899 şi 1899-1900: sume pentru terminarea abatorului şi băilor comunale, construirea canalului Calcaina şi Râpei Galbene, pavarea străzilor (20 km pe unde trecea tramvaiul), captare izvoare, cumpărare tuburi etc, precum şi acoperirea deficitelor bugetului ordinar[177]. În opinia liberalilor, mai rămânea de justificat doar acoperirea deficitului bugetului ordinar de 600.000 lei, care potrivit lor era, de fapt, de numai 364.415 lei şi aparţinea anilor 1897-1988, 1898-1899. Liberalii susţineau că, atunci când s-au retras de la Primărie, la 31 martie 1899, se mai aflau în conturi 1.038.415 lei[178].
Dincolo de disputa politică din jurul fondului de 6,5 milioane, un raport contabil arată cheltuirea următoarelor sume de bani în intervalul 1893-1901: 708.947 lei (1894-1895); 894.420 lei (1895-1896); 1.521.115 lei (1896-1897); 1.785.683 lei (1897-1898); 1.350.240 lei (1898-1899); 689.008 lei (1899-1900); 300.881 lei (1900-1901). în total 7.250.305 lei[179], mai mult decât cele 6,5 milioane, prin adăugarea dobânzilor. Pentru ce fel de investiţii şi lucrări s-au făcut plăţi? 1.479.030 lei – lucrări preliminare şi efective pentru alimentarea cu apă (captaţii, tuburi); 100.000 lei – schimbarea conductelor, cişmelelor şi rezervoarelor apei; 1.850.005 lei – construirea abatorului; 769.426 lei – construirea de şcoli; 86.630 lei – studii, proiectarea planurilor; 267.250 lei – întocmirea planului oraşului; 695.941 lei – execuţia şi prelungirea canalizării Calcainei; 607.247 lei – restaurarea Feredeului Turcesc şi a băilor comunale; 986.000 lei -Teatrul Naţional; 200.245 lei – construirea de străzi; 40.000 lei – exproprieri în Piaţa Unirii; 314.058 lei – acoperirea unor deficite ale bugetului ordinar; 25.000 -lei diurne, plăţi, recepţii etc.[180]. Acesta era bilanţul real al investiţiilor, îmbunătăţirile ce pot fi atribuite compensaţiilor.
Cât de oportune au fost unele dintre investiţii? Cheltuielile fondului celor 6,5 milioane au eşuat în scopul lor principal: alimentarea cu apă a oraşului. Presa critica şirul de primari, de o moralitate „înaltă”, dar răi gospodari: „Milioanele au căzut ca o avere neaşteptată şi au fost administrate ca banii luaţi moştenire de vreun inutil gomos din fina floare a societăţii”[181]. Abatorul — un edificiu enorm, născut din iluzia că laşul va deveni un mare centru comercial prin exportul de carne în străinătate – a rămas o simplă clădire impunătoare, care nu servea decât la tăierea vitelor pentru consumatorii locali. Băia comunală a iscat cele mai multe vorbe spirituale. Se spunea că „trebuie să vii cu apa de acasă”, fiind inutilă tocmai fiindcă aprovizionarea cu apă nu fusese rezolvată, edificiul rămăsese închis, iar pentru conservarea lui Primăria plătea multe zeci de mii de lei anual[182]. Chiar şi Teatrul Naţional, o bijuterie arhitectonică, era un aşezământ costisitor pentru posibilităţile financiare ale oraşului, criticat deseori pentru nivelul mediocru al prestaţiilor culturale furnizate.
La prima vedere, încheiate cu aceste cifre seci, ar părea că rezultatele concrete ale compensaţiilor au fost puţin convingătoare, departe de mizele pe care confruntările politice le-au conferit-o. Deşi o generaţie politică moldovenească făcuse din compensaţii o temă de discuţii aspre şi, pe alocuri, ireductibile, care au developat punctele slabe şi nerezolvate ale unirii, precum şi vicisitudinile centralismului şi nevoia de descentralizare, beneficiile lor nu au putut fi trecute în contul reuşitelor mişcării regionaliste. Prin imaginea de ansamblu a unor bani în general risipiţi, filonul politic regionalist pierdea o temă importantă de care făcuse caz, aceea că centralismul/Bucureştiul/valahii erau vinovaţii genuini pentru starea decadentă a Iaşuluişi a Moldovei după unire. Mai exact, deşi avusese bani la dispoziţie, administraţia locală nu reuşise să furnizeze un exemplu de performanţă care să poată fi contrapusă administraţiei centraliste. însă, la fel de adevărat, evaluarea critică a rezultatelor trebuie comparată cu performanţele administrative româneşti antebelice, pe ansamblu la fel de mediocre.
De partea regionaliştilor stă însă aspectul principal: tardivitatea compensaţiilor. Banii au ajuns efectiv la dispoziţia Iaşuluidupă trei decenii de la votarea lor, perioadă în care fosta capitală pierduse şanse şi oportunităţi de dezvoltare, traversase crize economice succesive, o lungă perioadă de stagnare demografică, în comparaţie cu celelalte oraşe ale ţării. Acordate la timp, compensaţiile ar fi putut probabil să atenueze unele efecte ale centralizării.
Concluzii
Compensaţiile se remarcă şi după anul 1874 ca o temă esenţială a regionalismului moldovenesc. În jurul lor se dezvolta o luptă politică suficient de structurată încât să persiste pe prima pagină a agendei naţionale, configurând discursul public. Actorii acestor dispute erau aceiaşi: centralişti (liberali radicali mai ales), regionalişti liberali moldoveni şi fracţionişti ieşeni, care duceau diferendul din 1866 în faze succesive marcate de conflicte juridice şi administrative.
Invocând mereu constrângeri financiare, guvernele tergiversau până în 1880 punerea în aplicare a legii compensaţiilor. Când guvernul I. C. Brătianu decidea să dea curs votului Constituantei de la 1866, el schimba cu totul sensul şi conţinutul variantelor anterioare de compensaţii. În locul fondurilor, oraşului Iaşi i se ofereau la schimb moşii şi proprietăţi urbane, care urmau să fie vândute agricultorilor români, ca un mijloc de „întărire a elementului autohton” în faţa celui străin, evreiesc. Dintr-o soluţie de împăcare moldo-valahă, compensaţiile căpătau astfel o conotaţie antisemită şi xenofobă. Maniera de legiferare a Guvernului era în logica unui centralism care cerea aleşilor ieşeni „să plece capul” şi să accepte ce li se oferă. Cea mai supărătoare formă de comportament centralist a fost considerată creşterea intempestivă a impozitului funciar din prima zi a acordării compensaţiilor, fără ca acestea să fi produs beneficii.
În acest context, survenea un act fără precedent în istoria administrativă a României moderne: Consiliul comunal din Iaşi respingea legea compensaţiilor. Plecând de la condiţiile impuse şi resursele infime rezultate din exploatarea proprietăţilor cedate laşului, consilierii au refuzat să accepte „darul” de la Bucureşti. Actul a fost interpretat ca o „formă revoluţionară”, un gest de „rebeliune împotriva legilor ţării”, o formă de lez-naţiune, atrăgând represaliile Ministerului de Interne, condus de C. A. Rosetti, care a dizolvat forul ieşean.
Ulterior, în scopul depăşirii incidentului, Guvernul suplimenta compensaţiile, adăugând alte moşii, legea din 1880 punându-se în aplicare în perioada 1882-1893. Pe parcursul unui deceniu, contribuţia acestor proprietăţi la rezolvarea nevoilor edilitare ale oraşului se dovedea foarte modestă. Compensaţiile deveneau, de fapt, o corvoadă. Din cauza complicaţiilor birocratice şi lipsei de cerere, Primăria nu reuşea să vândă loturi de pământ agricultorilor din Iaşi. Eşecul legii liberalilor de la 1880 era evident: Iaşul rămânea falit, iar ideea creării unei pături dezvoltate de agricultori români în jurul oraşului se dovedise o utopie.
Eşecul legii de la 1880 avea să fie recunoscut de stat în 1893, într-un context favorabil Moldovei. După o lungă perioadă, funcţiile cheie în stat erau reprezentate de moldoveni, de orientare conservatoare. Mai pragmatici, mai realişti – şi fiindcă situaţia bugetară le-a permis-o – aceştia au reuşit, după 27 de ani de promisiuni, să pună la dispoziţia Iaşului fonduri în schimbul răscumpărării moşiilor oferite anterior de stat. Era foarte târziu, de aceea oficialii epocii au evitat să le mai menţioneze drept „compensaţii”. Dintr-o problemă politică, compensaţiile deveneau rapid o chestiune contabilă. Iaşul pierduse o generaţie, traversase trei decenii de stagnare şi se afundase într-o stare de depresie colectivă şi atmosferă provincială. Compensaţiile au fost o „poliţă” de recunoştinţă naţională impropriu plătită şi tardiv pusă în practică, departe de a surmonta periferializarea adusă de unire.
Pentru referinţe bibliografice şi note de subsol lămuritoare vă îndemn să parcurgeţi studiul domnului Mihai Chiper – Dr., cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română -Filiala Iaşi, aflat la paginile 145-185:
În perspectiva zilei de 24 ianuarie când sărbătorim „Unirea Principatelor” consider potrivită publicarea unui set de trei articole pe tema moldovenismului. Primele două articole reprezintă părţile unui studiu istoric despre împrejurările politice, economice, culturale şi sociale din Moldova în deceniile ce au urmat acestui eveniment.
Studiul publicat în volumul Archiva Moldaviae are meritul, între altele, de a ilustra modalitatea în care moldovenismul a fost dezarmat moral de Bucureşti prin acuzaţia de „separatism”, ostracizare care a produs o inhibare a patriotismului local prin epurări şi persecuţii politice deschise şi a condus naţiunea română, în timp, la pierderea unui imens capital politic şi cultural reprezentat de tronul Moldovei Mari, capital niciodată recuperat de ideea statului unitar. Studiul este unul uşor de parcurs pentru cei pasionaţi de istorie, care au idee despre reprimarea sângeroasă a separatiştilor ieşeni, despre „legământul de la Primărie” sau despre dizolvarea Consiliului local Iaşi de către Guvern, dar rămâne o lectură specializată şi inaccesibilă celor străini de aceste chestiuni.
Am scris în mod repetat pe acest blog faptul că suntem datori să configurăm un moldovenism românesc consistent, întemeiat pe baze istorice, care să deschidă perspectivele reunificării teritoriilor moldoveneşti şi integrarea acestora în forme de organizare statală românească, proiectate să funcţioneze federativ. Consider că atât moldovenismul sovietic cât şi cel european sunt dăunătoare intereselor naţiunii române şi că suntem prizonierii unor formule explicative ficţionale, complet nerealiste, despre modalitatea în care am putea obţine reunificarea naţiunii şi teritoriilor istorice.
„Valahii ne-au înşelat”. Chestiunea compensaţiilor laşului în acţiunea politică moldovenească după unire (1862-1874) (I)
În ultimul studiu care se referă tangenţial la chestiunea compensaţiilor, Gh. Iacob afirma ca „este dificil de stabilit ce şi cât a primit oraşul Iaşi în urma cererilor din primii ani, după pierderea statutului de capitală”, menţionând numai legea votată în aprilie 1880, mai exact prima ei formă, privind cedarea unui număr de nouă moşii dimprejurul Iaşilor[1]. Aşadar, de la apariţia cărţii lui N. A. Bogdan[2], în urmă cu un secol, istoricii nu au mai aprofundat problema compensaţiilor, mai exact natura litigiilor şi realitatea disputelor post-unire dintre valahi şi moldoveni. Subiectul a fost trecut fie pe lista subiectelor disruptive pentru coeziunea naţională şi confortul memoriei colective, fie a intrat automat în unghiul mort al istoriografiei din cauza grilei de lectură naţionaliste, apoi naţional-comuniste a istoriei. Cu alte cuvinte, ignorarea temei nu ţine atât de curiozitatea ştiinţifică ingenuă, cât de încurajarea amneziei colective despre subiecte care nu figurează între favoritele discursului academic şi politic românesc, în acest context, nu putem să nu remarcăm cum subiectul compensaţiilor şi, în general, problemele Moldovei după unire au fost „securizate” prin amplasarea unui adevărat câmp minat de stereotipuri ideologice[3] care au reuşit să ţină la distanţă istoricii şi apetitul pentru dezbatere, în ciuda apariţiei unor studii curajoase şi remarcabile cu adevărat sub raport ştiinţific, scrise în scopul de a le deconstrui[4].
Un asemenea demers nu a avut ecou istoriografie[5], întrucât universităţile româneşti, deşi au orgoliul reprezentativităţii regionale (Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara), concurează toate, de fapt, pe terenul cultivării unei memorii istorice centraliste, în care conceptul de „naţional” îl înlocuieşte complet pe cel de „regional”. Prin urmare, canonul istoriografie nu concepe posibilitatea existenţei unei istorii a Moldovei după 1859-1862 în cadrul României[6], deşi problemele şi particularităţile ei rămân menţionate distinct, precum nu există monografii ale Transilvaniei ori ale Banatului referitoare la perioada ulterioară anului 1918[7].
De ce este importantă în sine problema compensaţiilor? Cu toate că legea din 1880-1882[8] s-a soldat cu unul dintre cele mai mari transferuri de bunuri pe care statul român l-a făcut în favoarea unei autorităţi locale, acest litigiu moldo-valah nu a beneficiat de o abordare coerentă şi unitară, iar informaţiile încă rămân incomplete şi superficial prezentate[9]. Datele se regăsesc împrăştiate în mii de pagini de dezbateri parlamentare şi de consiliu local, interpelări, acte normative guvernamentale survenite într-un interval de aproximativ patru decenii. Paradoxal, istoricii nu au fost atenţi ori interesaţi să consemneze etapizarea dosarului ori finalitatea lui, iar din punct de vedere conceptual se observă mari confuzii – atât în epocă, cât şi acum – asupra ideii de compensaţie, mai exact ce a însemnat în termeni juridici, politici, economici şi istorici.
Scoase din zona triumfalismului şi denaturării, neînţelegerile pe tema compensaţiilor ne oferă o imagine crudă a realităţilor post-unire, în special incapacitatea statului şi a elitei politice de a gestiona echitabil pentru Moldova succesul de la 1859. Dosarul aduce la lumină legăminte încălcate între moldoveni şi valahi, o nesfârşită serie de promisiuni neonorate, dezastrul economic pentru Iaşi, motive care au constituit sursele întemeiate ale nemulţumirilor şi naşterea unui tip de acţiune politică pe care astăzi am numi-o regionalistă. Chestiunea a fost escamotată de discursul unionist din secolul al XIX-lea şi, cum menţionam anterior, intens discreditată de istoriografia naţional-comunistă, dornică să păstreze autoritatea fară fisură şi operaţionalitatea politică a conceptelor din secolul al XIX-lea peste care regimul comunist şi-a grefat ideologia. Această situaţie obligă orice istoric să reia de la zero interpretarea dezbaterilor din Cameră şi Senat, adeseori trecute cu vederea sau, pur şi simplu, răstălmăcite. Nu ai cum să descrii realitatea acelor vremuri fară o relectură, cu citate extinse, care să evite diferitele decupaje „istoriografice” ale dezbaterilor parlamentare. O perspectivă corectă trebuie să pună în drepturi relevanţa de neocolit a conflictului existent între o agendă a intereselor moldoveneşti, regionalistă, şi o agendă centralistă, susţinută puternic în majoritate de munteni şi olteni. Ca problematică, ele premerg dezbaterile parlamentare interbelice dintre ardeleni şi regăţeni, prin punerea în discuţie a unei specificităţi moldoveneşti, a necesităţii descentralizării, dublată de militantismul pentru o arhitectură a administraţiei în care să se regăsească reprezentată viziunea moldovenilor asupra funcţionării şi balanţei de putere în stat.
Pe ce argumente putem susţine existenţa unui regionalism moldovenesc în epocă? Aşa cum, în perioada la care ne referim, nu avem partide propriu-zis instituţionalizate, cu denumire, statut, program (Partidul Naţional Liberal se constituie „oficial” în 1875, Partidul Conservator la 1880), dar vorbim de liberali şi conservatori, nu avem nici o denumire propriu-zisă a centraliştilor şi regionaliştilor, deşi ei funcţionează şi operează ca atare în contextul problemelor apărute după unire în cazul Moldovei. Prin urmare, în afara clasicelor diferenţe folosite de istoriografie ca modele explicative în epocă între liberali şi conservatori, burghezie şi moşierime[10], între republicani şi monarhişti, între adepţii dinastiei străine ori ai celei pământene, este extrem de utilă, pentru veridicitatea şi coerenţa istoriografică, introducerea unei distincţii evidente şi perfect funcţionale: aceea dintre regionalişti şi centralişti.
În primul rând, în dezbaterile şi voturile Camerelor, în problemele revendicate de moldoveni după 1862 – transferul Curţii de Casaţie la Iaşi, o paletă mai largă de compensaţii, dar şi insistenţa pentru descentralizare – opţiunile ideologice stânga/dreapta, radicali/ moderaţi, republicani/monarhişti se reconfigurează, separându-se noi majorităţi din punctul de vedere pro sau anti-Moldova[11]. Dacă, sub raport discursiv, centralismul rămâne ermetic, egal şi perfect coerent cu sine însuşi pe întreaga perioadă, regionalismul este reactiv şi configurabil în funcţie de evoluţia, situaţia, planurile centrului şi efectele centralizării. Unii dintre conservatori şi liberali îşi părăsesc colegii şi poziţiile tradiţionale, militând ori votând alături de adversarii lor politici în cazul special al revendicărilor Moldovei. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii dintre munteni votează alături de moldoveni în chestiunea Curţii de Casaţie în 1862, 1866 şi 1867, tocmai plecând de la principiul descentralizării[12] şi având o înţelegere a intereselor regionale. Apoi, în funcţie de agenda şi nevoia susţinerii intereselor moldoveneşti, foşti lideri unionişti-centralişti rigizi, precum Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Gr. M. Sturdza, îşi reinventează identitatea politică. Kogălniceanu tranşează la 1862 rămânerea Curţii de Casaţie la Bucureşti, acuzând în Adunare „separatismul” proiectului, pentru ca, la 1867, să fie mai coerent în susţinerea transferării Curţii la Iaşi decât cei pe care-i acuza la 1862 de „separatism”. Alături de Kogălniceanu, Epureanu şi Sturdza sunt şi alţii[13], ceea ce ne spune că identitatea politică a aşa-numiţilor „separatişti” se transformă treptat după 1862, dar mai ales după 1866, întâlnindu-se cu foşti centralişti-unionişti dezamăgiţi de funcţionarea unirii pe terenul de luptă împotriva Bucureştiului/ Valahiei/centrului şi al revendicării descentralizării. Uneori, ca să dăm doar un exemplu, expresia regionalistă o regăsim evidenţiată în tensiunile electorale dintre „roşii” munteni şi liberal-moderaţii moldoveni: „Roşilor spune-le că soarta ţării nu atârnă de alegerile din Craiova. Să ştie că astă dată Moldova [1869 – n.n., M.C.] are să trimită 70 de deputaţi care nu vor mai permite ca gloatele din Bucureşti să ocârmuiască 33 de judeţe ale României”, îi transmitea M. Kogălniceanu[14] unui prefect din Olt. Pentru Kogălniceanu, radicalii erau „noroiul din Bucureşti”, care voiau să domine Parlamentul. Inevitabil, urmare acestei înfruntări, radicalii îl etichetau pe „omul de la 2 mai” moldovean separatist[15], un calificativ în logică iacobină şi complet neadevărat.Ceea ce ne deschide ochii asupra abuzului şi uşurinţei cu care istoriografia a preluat verbiajul radicalilor, roşii munteni, şi descendenţilor lor, folosind termenul până la 1900 (sau chiar mai târziu) în accepţiunea utilizării dinainte de 1859.
Deşi diabolizat, conceptul de „separatism” după unire, dar în special după 1866, trebuie evaluat în primul rând ca o formă de reacţie regionalistă. Paul Michelson sesizează un aspect care poate fi considerat cheia de interpretare a nesfârşitelor acuze de separatism, atunci când interesele regionale ale Moldovei erau puse în discuţie:
Din păcate, sperietoarea separatistă – care nu era foarte reală şi nici foarte puternică – a fost utilizată de centralişti ca să extindă puterile regimului de la Bucureşti şi să înăbuşe legitimitatea preocupărilor regionale şi expresia lor. Aceasta a rămas un topic pe termen lung în România şi o nenorocire în cultura ei politică[16].
A. D. Xenopol evidenţia aceeaşi transformare a mişcării politice şi o propunea ca o metodă de chestionare, direcţie însă nedezvoltată de istoriografie. Potrivit lui, „separatismul” trăise o perioadă de tranziţie după 1862 şi îşi jucase ultima carte la 3/15 aprilie 1866, dar după aceea rămâne „un vlăstar înfrăţit, acela al revendicărilor moldovene şi mai ales ieşene, care va avea o mult mai trainică putere de viaţă, ca unul ce este întemeiat pe fapte netăgăduite ce lovesc simţimântul dreptăţei altoit pe jignirea intereselor”. Însuşi Xenopol, în activitatea sa revendicativă pentru Iaşi şi Moldova, se plasa pe o platformă regionalistă, tributară însă marjei de libertate reduse a vremurilor sale[17].
În cultura politică valahă, centralistă, care încet-încet devine canon naţional, acuza de „separatism” a fost utilizată nedrept, inadecvat şi acuzator, desemnând acţiunile, mişcările ori pe oamenii politici moldoveni care au îndrăznit să se atingă şi să ridice problema intereselor regionale. Un instrument de construire a acestei versiuni a istoriei a fost şi încă este etichetarea sancţionatorie[18].
Stigmatul politic a fost preluat şi dezvoltat de vocabularul istoriografie contemporan[19], care îi plasează pe revendicatorii compensaţiilor în registrul derizoriu. Cererile pentru strămutarea la Iaşi a Curţii de Casaţie sunt considerate „răbufniri de orgolii” ale moldovenilor[20]. Dintr-o perspectivă teleologică a unirii, purtătorii discursului nu sunt doar stigmatizaţi, ci „invalidaţi” istoric, excluşi din categoria interlocutorilor credibili pentru posteritate după metodele propagandisticii politice. „Depăşiţi de ritmul derulării evenimentelor”, ei se făceau vinovaţi de „afişarea unor atitudini refractare”; „adversarii progresului n-au încetat să insinueze tot soiul de preziceri dintre cele mai sumbre în legătură cu soarta capitalei «sacrificate»”[21]. De cealaltă parte, unioniştilor/centraliştilor li se rezervă atribuţii exclusiv pozitive: sunt înţelepţi, lucizi, progresişti, realişti, de „bună credinţă”[22]. Stereotipizarea ideologică prin intermediul caricaturizării ori abordării apologetice este explicabilă, dar nu scuzabilă. Într-un stat unde proiectul unirii românilor a fost ridicat de la statutul unui construct politic al elitelor din secolul al XLX-lea la rangul unui „vis secular” care începea cu Mihai Viteazul, nu au fost agreate întrebări raţionale precum: ce fel de unire/ uniri am avut, cât de viabile au fost, ce probleme de dezvoltare au generat, cine au fost perdanţii şi câştigătorii[23]?
Cum vom vedea, subiectul este abordat cu o crispare imposibil de disimulat. Compensaţiile au fost recunoscute şi tratate, în sine, ca nişte reparaţii. Mai exact, o plată a unor daune ale unui proces în care o parte a fost dezavantajată, „sacrificată” pentru binele altei părţi. Sigur, ar fi de dorit să spunem – aşa cum afirmau centraliştii – că sacrificiul Iaşului în special s-a făcut în interesul tuturor, dar moldovenii (regionalişti) din epocă au fost de altă părere[24] şi nu putem să le ştergem vocea ori să le ignorăm acţiunile numai pentru ca posteritatea să creadă că funcţionalitatea unirii şi a noului stat rămân nechestionabile. Prin urmare şi semnificaţia compensaţiilor diferă pentru regionalişti şi centralişti. În timp ce regionaliştii le-au interpretat ca „o datorie contractată de stat, un drept câştigat de oraş”, o „tranzacţie între comuna Iaşi şi stat”, centraliştii au dorit să le califice drept „donaţie” în sensul de „dar”, tocmai pentru a nu sugera că Valahia ar recunoaşte implicit existenţa unei culpe faţă de Moldova privind rezultatele inechitabile ale unirii. Remarcăm, aşadar, cât de inconfortabil din punct de vedere psihologic era pentru observatorii vremii acest dosar de negociere dintre moldoveni-munteni/regionalişti-centralişti. Cazul pune în discuţie sinceritatea sentimentelor reciproce, în care „fraţii” îşi fac reproşuri parcă ilustrând un proverb popular – „frate-frate, dar brânza-i pe bani!” Se constata, foarte tăios, că proclamarea principiului unirii nu era suficientă, ci el mai trebuia „introdus în inimile oamenilor, ca să prindă rădăcină”[25], ţinându-se cont că interesul patriotic nu trebuia să jignească interesul material, iar unirea între fraţi se dorea pusă pe un „tărâm de echitate”. Este dosarul în care se acuza „înşelătoria” sistematică a muntenilor, lipsa lor de cuvânt în raport cu promisiunile făcute succesiv, în diferite momente cruciale, constatându-se, după cum spune A. D. Xenopol, „o adâncă jignire asupra modului cum se înţelese a se aduce unirea la îndeplinire”[26]. Compensaţiile sunt, prin urmare, o oglindă retrovizoare a unirii deposedate de mitologie patriotică. În termenii unui regionalist al vremurilor, dilema unirii moldo-valahe era următoarea: „Oare principiul de consolidare a naţiunei române putea-va să cuprindă în sine destrucţiunea unei societăţi române [Iaşii – n.n., M.C.]”[27]?
Un detaliu, aparent minor, este legat de conotaţia locală sau regională atribuită compensaţiilor. Sunt ele relaţionate exclusiv cu oraşul Iaşi, un caz particular, local şi izolat, cum par să înţeleagă centraliştii, sau declinul fostei capitale este doar cel mai vizibil aspect al unor probleme structurale cu care începea să se confrunte Moldova în ansamblu (spre deosebire de Muntenia)? Răspunsul implică o analiză economică pe care istoriografia nu o poate realiza în acest moment[28]. Tehnic vorbind, discuţiile au fost axate pe fosta capitală, dar măsurile nu erau propuse exclusiv de ieşeni, ci susţinute de deputaţi din toată Moldova. Panait Cazimir era deputat ales în Dorohoi în 1862, când deschidea seria revendicărilor moldovenilor, cerând stabilirea Curţii de Casaţie la Iaşi. De-a lungul timpului, o serie de deputaţi, aleşi în diferite circumscripţii, militau pentru compensaţiile Iaşului, prin aceasta ei subînţelegând revendicările Moldovei.
La fel de important: care erau categoriile politice ce revendică compensaţiile? Şi ce tip de compensaţii erau avute în vedere de fiecare? Fracţionistul Nicolae Ionescu cerea, în primul rând, fonduri pentru înfiinţarea unei instituţii de credit pentru susţinerea comercianţilor români împotriva concurenţei evreieşti; Titu Maiorescu şi Mihail Kogălniceanu vedeau compensaţiile şi sub aspectul transformării Iaşului într-o cetate intelectuală, culturală şi ştiinţifică, un Oxford românesc; Gh. Mârzescu şi Panait Cazimir cereau compensaţii „morale”, cu mare încărcătură politică, precum a fost Curtea de Casaţie. Niciunul dintre aceştia nu uita să treacă în rândul priorităţilor calea ferată. Aşadar, compensaţiile adecvate difereau în viziunea celor întrebaţi.
În această primă parte a studiului ne vom rezuma la prezentarea discuţiilor politice parlamentare care au configurat problema compensaţiilor în perioada 1862-1874, monopolizate de chestiunea Curţii de Casaţie în 1862, 1866-1867, urmând ca în a doua parte a articolului (rezervată numărului următor al revistei „Archiva Moldaviae”) să prezentăm detaliile şi impedimentele apărute în dosarul compensaţiilor, care se încheie la începutul secolului XX.
* * *
La finalul anului 1861, deputaţii moldoveni îi cereau lui Al. I. Cuza, cu prilejul ultimei întruniri la Iaşi, să ia măsuri pentru apărarea intereselor locale ale Moldovei[29]. Entuziasmul unirii se estompase puternic, iar notabilităţile ieşene, funcţionărimea şi cercurile comercianţilor, parcă trezite „din o lungă aiurare”[30], înţelegeau că urmau să se confrunte cu o situaţie fără precedent, impredictibilă prin efecte: transferul structurilor de putere şi pierderea instituţiilor. „Văduvită de domnie”, capitala Moldovei era obligată să accepte perspectiva periferializării. După Convenţia de la Paris, Curtea de Casaţie trebuia să aibă reşedinţa la Focşani, iar când moldovenii au văzut că intenţia era să fie stabilită la Bucureşti, au început să strângă semnături pentru instalarea ei la Iaşi, potrivit ziarului „Viitorul”[31]. De ce s-au focalizat moldovenii pe Curte, ce reprezenta instituţia şi care erau raţiunile confruntării pe localizarea ei? Controversele în jurul transferului se înscriu în contextul construcţiei dificile a României în conformitate cu principiul naţiunii indivizibile ce respingea descentralizarea şi federalismul. Pentru regionalişti, amplasarea ei în Iaşi ar fi „păzit o reciprocitate reală şi o relaţie între Moldoveni şi Munteni pe un principiu de egalitate” cu Bucureştiul, care avea Guvernul, Domnul şi Adunarea. Iaşul să fie vizitat de munteni, să „se înveţe a se cunoaşte unii pre alţii în ţările lor. O reciprocitate de comunicaţie ca aceasta ar fi avut un avantaj şi moral şi material pentru ambele ţări”[32]. Centraliştii nu credeau că mai trebuia să existe „moldoveni” şi „munteni”, ci doar „români”, iar Curtea reprezenta garanţia unităţii statale; acceptarea plasării la Iaşi însemna recunoaşterea a două capitale, deci „dualismul în corpul naţiunii” şi existenţa unei rivalităţi politice între Bucureşti şi Iaşi, Moldova şi Valahia. Unirea nu se manifesta numai prin localizarea teritorială a instituţiilor, ci prin concentrarea instituţiilor autorităţii politice, a puterii[33].
Înaintea instalării Curţii de Casaţie la Bucureşti, Panait Cazimir propunea, în 28 februarie 1862[34], alături de nouă deputaţi moldoveni, stabilirea sediului la Iaşi drept „o compensaţie” pentru pierderile suferite de acest oraş, iniţiativă reluată şi de Dimitrie G. Văsescu la 9 martie[35]. Dezbaterile din Cameră din 14 martie relevă o sciziune profundă de viziune între deputaţii moldoveni. O parte a grupului politic de la nord de Milcov solicita dovezile unor cedări ale valahilor, ca o demonstraţie de înţelegere şi apreciere a sacrificiilor Iaşului, în timp ce o altă parte, minoritară dar mai influentă – Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Gr. M. Sturdza -, susţinea o centralizare completă la Bucureşti. De altfel, nu numai grupul moldovenilor era profund dezbinat; argumentele contrare îi separau în tabere adverse şi pe munteni. Raportul delegaţilor secţiunilor referitor la propunerea lui Panait Cazimir pentru aşezarea Curţii de Casaţie la Iaşi era citit de Mihail Kogălniceanu. Secţiunea I lăsa Guvernului şi Adunării dreptul să decidă, secţiunea II se pronunţa în favoarea Iaşului, secţiunea III respingea propunerea, dar o înlocuia cu o contrapropunere, un plan de compensaţii gândit de M. Kogălniceanu, susţinut de Manolache Costache Epureanu, C. A. Cottescu şi Mihail Marghiloman[36]; secţiunea IV cerea să se consulte Guvernul mai întâi, iar secţiunea V a lăsat decizia la iniţiativa Executivului. Prin urmare, situaţia părea în această fază legislativă relativ echilibrată, urmând ca amplasarea Curţii de Casaţie să se decidă în Adunare.
La 1862, Kogălniceanu se manifesta ca un centralist rigid şi încrezător în beneficiile unirii. Centralismul fară rezerve urma să fie taxat de adversarii săi ieşeni, cum era Theodor Codrescu, ce a reţinut şi pus la dispoziţia posterităţii celebra frază rostită de Kogălniceanu în decembrie 1863 „că mai bucuros ar fi să vadă crescând iarbă pe uliţele Iaşilor, decât să consimtă la strămutarea Curţei de Casaţie la Iaşi”[37]. O povară de imagine, pe care, ani de zile, în campaniile electorale ulterioare, Kogălniceanu va încerca să o repare în ochii ieşenilor. La alegerile din primăvara lui 1869, promitea într-o telegramă adresată primarului de Iaşi, Ioan Antoniadi: „Mă voi sili ca, sub administraţiunea me, să nu crească iarbă pe stradele Iaşilor, căci atunci aru creşte şi în casa mea părintească”[38]. În spatele propunerii amplasării Curţii de Casaţie la Iaşi, Kogălniceanu credea că se aflau doar foşti separatişti lipsiţi de viziune, agăţaţi de frustrări pentru a-şi asigura continuitatea politică. Mai târziu, cum vom vedea – după adâncirea crizei Iaşului şi experienţa guvernării din timpul lui Al. I. Cuza, a epurării moldovenilor din aparatul central la 11 februarie 1866, dar şi a blocajului politic întâmpinat în două rânduri la validarea mandatului de deputat -, entuziasmul faţă de responsabilitatea politică valahă i se temperează, preluând chiar ideea mutării Curţii de Casaţie la Iaşi.
La 1862, propunerile compensatorii avansate de Kogălniceanu în Adunare se refereau la următoarele aspecte:
1. Menţinerea şi dezvoltarea şcoalelor superioare şi inferioare din Iaşi, şi îndeosebi dezvoltarea Universităţii; 2. întemeierea Iaşilor ca antreprozit liber de mărfuri; 3. înjumătăţirea impozitului fonciar până la o nouă evaluaţiune a imobilelor; 4. Desfiinţarea accizelui pe vin pământean şi a contribuţiuneai pusă pe acest articol în folosul statului. Asemenea desfiinţarea harabagilecului [harabagilâc – n.n., M.C.], care este una din cele mai mari împiedicări puse comerciului şi libertăţii comunicaţiunelor; 5. Stimularea lucrărilor publice din Iaşi şi îndeosebi isprăvirea catedralei şi a cazarmei de la Copou; 6. Completarea liniilor de şosele ce sînt încă (în) pregătire între Iaşi şi Botoşeni, asemenea şi între Iaşi şi Roman, precum şi construcţiunea şoselei până la Sculeni; 7. Curăţirea Prutului pînă la Ţuţora spre a se face navigabil pentru vase atît cu vapor, cît şi cu văluri; 8. Aşezarea unei Camere de Comerciu şi promulgarea legei cambiale; 9. în sfârşit, grabnica construcţiune a unei căi ferate[39].
În opoziţie cu Mihail Kogălniceanu, câţiva reprezentanţi moldoveni puneau în evidenţă efectele negative ale centralizării. Dimitrie G. Văsescu, delegat al minorităţii delegaţilor pe legea din 1862, dezvolta argumentele unei platforme administrative descentralizatoare, arătând că „separatiştii” rămăseseră o partidă care profita de situaţia existentă, găsind argumente în decăderea Iaşilor, a decepţiilor „care uşor se pot naşte din jignirea intereselor materiale”. Potrivit lui, ieşenii mai aveau „amorul propriu şi nobila ambiţiune de a avea în sânul lor Curtea de Casaţiune ca cel mai suprem tribunal judecătoresc” până la înfiinţarea căilor ferate care să lege Iaşul de Bucureşti. În ordine cronologică, Văsescu era primul care enunţa un set de argumente ce vor fi reluate şi dezvoltate în anii următori. Un prim argument moldovenesc era acela că principiul unirii nu cerea ca instituţia Curţii de Casaţie să fie „numai decât în Bucureşti”; aşezarea la Iaşi ar fi fost un „mijloc de consolidare a unirii, în vreme ce respingerea propunerii susţinute de mai bine de 2/3 din deputaţii Moldovei” ar fi „sămânţa dezbinării zvârlite pe pământul unirii”. Apoi, din punctul de vedere al echilibrului puterilor în stat, ideea înfiinţării la Bucureşti, sub supravegherea Guvernului, era incompatibilă cu independenţa instituţiei şi aceste chestiuni ţineau de onorabilitate, ştiinţa şi independenţa membrilor; o altă obiecţie se referea la existenţa unei opinii publice puternice la Iaşi, întrucât aceasta a mers chiar înaintea Bucureştilor[40].
El introducea în dezbaterea parlamentară şi un exemplu menţionat frecvent în ideile moldovenilor despre descentralizare, acela al Italiei, unde Curtea de Casaţie fusese oferită drept compensaţie oraşului Torino, după ce, prin unirea Piemontului cu Lombardia, instituţia ajunsese un timp la Milano. Alt exemplu era Belgia, care avusese o vreme Curtea la Anvers pentru „înflorirea acestui oraş” şi numai după îmbunătăţiri a fost dusă le Bruxelles. Cu alte cuvinte, alte state civilizate care „au vărsat sângele lor pentru unire nu au făcut aceasta din motive de separatism”[41].
Mai târziu, se înmulţeau exemplele din spaţiul european unde descentralizarea funcţiona benefic. Când capitala Imperiului Rus a fost mutată la Petersburg, Moscova şi-a păstrat o parte a statutului rămânând locul încoronărilor; în Prusia, acelaşi exemplu: Berlinul era capitală, iar la Konigsberg se făceau încoronările în avantajul comerţului şi industriei; Saxonia avea reşedinţa administrativă la Dresda, dar „a doua capitală”, cea comercială şi industrială, era la Leipzig; Uniunea dintre Suedia şi Norvegia avea capitala la Stockholm, dar Kristiania [Oslo], capitala Norvegiei, nu rămăsese „în ruinare”[42] etc. Kogălniceanu alegea la 1862 să-l combată pe Văsescu:
Deşi am lucrat pentru unire şi ţin a se consolida, dar am cerut totdeauna şi cer ca Moldova şi Iaşul mai ales, care a făcut sacrifice pentru această Unire, să nu rămână în părăsire. Dar n-am socotit că instituirea Curţii de Casaţiune ar fi mijlocul cel mai nemerit de a asigura prosperitatea oraşului. De aceea noi am zis numai că trebuie a plăti un tribut sentimentelor unioniste şi patriotice ale ieşenilor prin măsurile ce am arătat[43].
Era perioada în care Kogălniceanu era convins că stabilirea Curţii de Casaţie la Iaşi nu ar alina suferinţele „fostei capitale a Moldovei, ci ar satisface interesele avocaţilor care vor să-şi pledeze procesele la doi paşi de casă, iar nu la 28 de poşte şi ajută pe alţii care vor să-şi facă trebuşoarele”[44].
Panait Cazimir, iniţiatorul amendamentului, consemna schimbarea bruscă a atmosferei „frăţeşti” din şedinţa Camerei. Susţinea că „persoana sa a fost sfâşiată în toate modurile”, iar misiunea îi era foarte grea, întrucât avea în faţă un parti pris[45]. În mândria sa de „sincer unionist” în care se considera lovit, el indica exemple prin care alte state au ales să-şi consolideze unirea, precum Italia. Cazimir aprecia contra-propunerile lui Kogălniceanu „nişte mijloace evazive”, iar „lucrările foarte anevoie de realizat”. Credea că liniile ferate nu se puteau face decât în trei-patru ani, iar navigabilitatea pe Prut era şi mai greu de estimat; în plus, din înfiinţarea antrepozitului, „Iaşul nu poate trece un profit din cauza poziţiei sale; tribunalele comerciale – nu pot fi de folos, dacă comerţul s-ar stinge cu totul”.
Tensiunea acestor discuţii era marcată de o ostilitate aproape fizică. Cazimir devoala o campanie de intimidare a cărei ţintă devenise. După o clasică acuzaţie că era „un separatist ascuns”, el respingea ideea că a luat parte la vreun „act anti-naţional” şi acuza existenţa „unei apostrofări curioase”[46], aceea că, în diverse întâlniri informale, muntenii afirmau că la Iaşi era „cuibul separatiştilor, că sunt buni de împuşcat”[47]. Informaţia era preţioasă, pentru că prefigura, în viziunea valahilor, regimul violenţei legitime pe care statul era îndreptăţit să o utilizeze împotriva celor etichetaţi drept „separatişti”. Pe de altă parte, observăm nu doar că însăşi descentralizarea era condamnată în termeni etici, ca imorală şi nedemnă în raport cu unirea şi considerată o formă de separatism ascuns, dar şi că unioniştii iacobini valahi semantizau abuziv unionismul, suprapunându-l centralismului[48]. Dimpotrivă, descentralizatorii moldoveni, precum Cazimir, priveau Curtea de Casaţie la Iaşi ca o formă de întărire a unirii, ca un sprijin moral acordat ei prin satisfacerea intereselor locale, ale Iaşului. „Un om ce vine în toată curăţenia cugetului său – arăta P. Cazimir – să facă o propunere nevinovată, ce poate fi mărturisită de toate inimile bine simţite, de toate duhurile bine cugetate, nu este un trădător de patrie”. Ca să-şi dovedească buna credinţă, Cazimir citea o depeşă, primită din partea Consiliului local Iaşi, subscrisă de 790 de ieşeni[49]. Deputatul lua apărarea celor care au subscris depeşa, acuzaţi de centralişti că erau „nişte avocaţei fără nici o opinie publică”; el apelează la
[…] stânga, la acea parte din Cameră înfocată pentru liberalismul ce reprezintă totdeauna în parlament elementul ultraliberal […] să depărteze preocupaţiunea ce are că această propunere ar slăbi causa naţională sau ar jigni importanţa politică din afară a Statului Român; căci nu este vorba decât de a da un ajutor moral şi material pentru consolidarea unirii[50].
Societatea ieşeană era profund divizată. Unionişti „vechi”, nesatisfăcuţi de rigiditatea şi optica Bucureştiului (Costache Rolla, Theodor Codrescu), se coalizaseră cu foşti „separatişti”, pe o platformă descentralizatoare, precursoare a unor forme de regionalism. Fluiditatea şi fragmentarea opţiunilor societăţii ieşene era exprimată şi în Adunare. Kogălniceanu, de exemplu, punea la îndoială faptul că semnatarii depeşei amintite de Cazimir ar fi reprezentanţii adevăraţi ai comunei şi susţinea că printre semnatari ar fi un fost „secretar de-al lui Vogoride când se persecutau unioniştii”[51]. Kogălniceanu arăta că a primit şi el o altă depeşă de la Iaşi, semnată de mai multe persoane onorabile, foşti consilieri municipali, foşti deputaţi, foşti directori de ministere, profesori etc, care cereau apărarea intereselor materiale ale laşului, dar nu prin intermediul Curţii de Casaţie, „căci aceasta nu interesează decât pe avocaţi, ca să poată pleda la doi paşi de casele lor”. Pretindea că nu acuzase niciodată pe nimeni de separatism şi avea depeşe despre dezordini iscate în Iaşi „sub inspiraţia preşedintelui Municipalităţii [Teodor Burada – n.n., M.C.[52]], că s-a luat portretele lui Kogălniceanu şi Panu ca să se ardă în efigie. Eu am în Iaşi femeia şi copil şi mă tem pentru dânşii”. În final, Kogălniceanu pleda pentru stabilirea curţii la Bucureşti, unde trebuiau „centralizate toate corpurile mari ale statului”, iar laşului să i se facă îmbunătăţirile materiale de care are trebuinţă[53].
Disputa moldovenilor – să-i spunem, cu rezervele de rigoare, o dezbatere avant la lettre între regionalişti şi centralişti – era întreruptă de intervenţiile a doi munteni, care, lesne de înţeles, susţineau varianta unui centralism fară compromisuri. Prim-ministrul Barbu Catargiu anunţa interesul de a acorda Iaşului ceea ce-i trebuie, dar amintea motivul pe care Guvernul nu-l luase în considerare în privinţa amplasării curţii: oraşul se afla într-o „margine extremă”, greu accesibilă pentru cei din extremitatea cealaltă a ţării, Oltenia. Într-o logică exclusivă de partizanat politic, Catargiu le atrăgea atenţia unioniştilor că „grupa separatiştilor” urmărea „răcirea între noi”, prin lansarea unei dezbateri despre amplasarea Curţii de Casaţie la Iaşi. În discuţie intervenea tăios şi principele G. Ştirbei, respingând ideea compensaţiilor după modelul italian, fiindcă, spunea el, Italia nu avea un centru pentru că nu „avea o capitală”. „Deputaţii care au subscris propunerea – acuza Ştirbei – vor să aibă două capitale: Iaşii şi Bucureştii”. Întrebându-se ce-i lipsea statului ca să fie o Românie „tare”, el credea că tocmai „centralizarea puterilor, care face puterea unui Stat”, şi avertiza că totul putea eşua în separatism:
Dacă o veţi transporta la Iaşi, departe de puterea executivă, la umbra inamovibilităţii sale, mă tem că Curtea noastră de Casaţiune să nu se crează acolo departe o putere necunoscută, mai mare, să nu devia Parlamentul lui Ludovic XTV, care refuza de-a recunoaşte autoritatea, şi mi-e frică, d-lor, să nu ajungă acolo încât să poată veni un Ludovic XIV şi să o dea afară cu biciuşca.
El îl acuza pe Cazimir că, prin depeşe telegrafice, „a excitat spiritele în Iaşi, a vrut să exerseze o presiune asupra acestei Adunări”[54].
După scurtele, dar provocatoarele atacuri muntene, moldovenii se dezlănţuiau printr-o serie de intervenţii ce urmăreau să demonteze discursul centralist ce distorsiona realitatea solicitărilor prin identificarea peste tot a intrigilor separatiştilor. De pildă, viitorul locotenent domnesc de la 1866, care va contribui ulterior la reprimarea mişcării separatiste de la 3/15 aprilie, Lascăr Catargiu, spunea că subscrisese pentru instalarea Curţii la Iaşi, iar muntenii n-ar mai fi stat la îndoială dacă „ar fi văzut stăruinţele tuturor respectabililor cetăţeni din Iaşi la pornirea spre Bucureşti”. De asemenea, el protesta împotriva credinţei lui Kogălniceanu că propunerile ar „avea alte scopuri ascunse” şi că nici secretarul lui Vogoridi, nici evreii nu l-au determinat să o subscrie[55].
Iaşi – o nouă Vendee la orizont
Ceea ce nu acceptau sau nu înţelegeau muntenii, din raţiuni diverse, era reformularea agendei şi a loialităţilor patriotice ale foştilor separatişti moldoveni dinainte de 1859, pe măsura reconfigurării identităţii lor politice şi adaptarea modalităţilor de acţiune la realitatea unui stat unificat. Ataşamentul separatiştilor faţă de un stat la apariţia căruia se împotriviseră era suspect in perpetuum, dar e cert că ei nu rămăseseră încremeniţi în „proiectul” dinainte de 1859 şi căutau nişte formule de acomodare. Cu trecerea vremii, au găsit, paradoxal, puncte comune de vedere cu dezamăgirile foştilor unionişti deranjaţi de centralismul fără rest şi iacobinismul majorităţii muntenilor. Pentru munteni era comod şi util politic să eticheteze această nouă solidaritate în jurul intereselor moldoveneşti ca pe o etapă mai rafinată a conjuraţiilor separatiste. Ei profitau de semantizarea termenului de „separatist” prin aceea de insurgent/trădător/ anti-naţional, pe care mulţi moldoveni au încercat, fară succes, să o deconstruiască în deceniile următoare. Relevant era cum Dimitrie Văsescu combătea acuza:
Chiar separatiştii, după împlinirea Unirii, sunt unionişti, căci cred că ceea ce s-a făcut ar fi nenorocire de a jigni cât de puţin. […] Un separatist a zis „am lucrat contra Unirii, dar acum de vreme că s-a făcut trebuie s-o susţinem, căci acum, lucrând contra ei, lucrăm contra intereselor noastre comune”. Şi în fine nu ştiupentru ce aruncăm atâtea vorbe rele asupra separatiştilor; dacă au susţinut un principiu opozit nouă, ei poate l-au susţinut cu aceeaşi convicţiune ca şi noi că fac bine patriei lor. Prin urmare, resping toate invectivele ce se aruncă asupra unei părţi din compatrioţii noştri. Eu nu văd în propunere decât un spirit de fraternitate, de simpatie[56].
Totodată, el ataca raţionamentul potrivit căruia prin amplasarea Curţii de Casaţie la Iaşi „s-ar vătăma unirea, nu doar interesele ieşenilor”. Oamenii de stat din Adunare nu erau datori doar să declare un principiu – observa extraordinar Văsescu -, ci trebuiau să ştie „a-1 introduce în inimile oamenilor, ca să prindă rădăcină”. Acest proces, de câştigare a inimilor moldovenilor, părea într-un impas major şi greu de rezolvat.
La rândul său, principele Gr. M. Sturdza, deşi nu subscrisese la proiectul stabilirii Curţii de Casaţie la Iaşi, protesta împotriva etichetării ca „separatişti” a celor 23 de deputaţi moldoveni (din 28 semnatari ai legii). Jignit în patriotismul moldovenesc, afirma că nu exista
[…] nici un cuvânt pentru a considera pe deputaţii de dincolo de Milcov ca separatişti, ca federalişti, şi oraşul Iaşi ca o Vendee contra căreia ar trebui să trimitem tunurile noastre […]. Dar, dacă în adevăr s-ar ivi vreodată un partid separatist, o Vendee, fie aici, fie dincolo de Milcov, nu cred că va fi unul din noi care să nu fie gata a se pune în fruntea coloanelor care vor merge a înăbuşi chiar în sânge orice încercare de separatism[57].
Din acest punct de vedere, centraliştii moldoveni şi munteni păreau să fie de acord.
Ceea ce observăm în dezbaterile deputaţilor centralişti era schimbarea completă a atitudinii reverenţe faţă de Iaşi, „leagăn al unirii”. Potrivit iacobinismului muntenesc, fosta capitală căpătase tuşele groase ale unui oraş cu potenţial turbulent, „cuib de separatişti”, ce revendica avantaje şi concesii cu supramăsură, corupt pe deasupra de interesele evreieşti, prin urmare incapabil să găzduiască instituţii esenţiale ale statului naţional. Era doar începutul unei suprapuneri de reprezentări negative peste blazonul unionist, în cea mai mare parte fabricate de centraliştii munteni, dar propagate şi de moldoveni. Iaşul devenise pentru munteni o bătaie de cap, o comunitate contestatară, pe care nu reuşeau să o convingă să treacă la „calea cea bună”, să o pacifice, fiindcă ridica obiecţii neaşteptate, blocând realizarea rapidă şi facilă a luminosului stat unitar şi centralizat. Dar tocmai acţiunea de centralizare se făcea vinovată de periferializarea Iaşului. Prin plecarea la Bucureşti a celor mai înstăriţi şi energici moldoveni, se lăsa liber câmpul de acţiune dinamicei şi întreprinzătoarei comunităţi evreieşti, care, în contextul unui oraş văduvit de instituţii, putere şi finanţe, căpăta brusc o relevanţă neaşteptată[58].
Anastasie Panu, care nu subscrisese petiţiei moldovenilor, confirma interesul opiniei publice din Iaşi, dovedit printr-o depeşă primită personal: „Ieşănii blastămă ora în care te-au ales mandatariu, ei jură a nu te mai alege, fiindcă ai combătut instalarea Curţii de Casaţiune aice”[59]. Într-un discurs ale cărui argumente vor fi deseori invocate în demonstraţia muntenilor/ centralistilor, în anii 1866 si 1867, împotriva mutării la Iaşi a Curţii, el susţinea că amplasarea la Bucureşti ar însemna să lucreze „lesne” cu Guvernul. Panu acuza corupţia din Iaşi:
Curtea de Casaţiune trebuie să fie la Bucureşti, şi convicţiunea mea se întăreşte cu atât mai mult când mă report cu cugetarea la toate scandalurile urmate în diferitele noastre trebunaluri din Iaşi, când mă report cu cugetarea la indivizii aceia care vindea şi cumpăra dreptatea în coridorile palatului administrativ, cum vor sta acum la scara palatului aşteptând pentru ca se profite de nemernicia lor.
Pe de altă parte, Panu se oprea asupra „presimţirilor” rele pe care unii le aveau prin „pierderea Moldovei în Unire”.
De unde vin dar aceste triste presimţiri? Cea mai mare parte din perspectiva sistemului de centralisare administrativă ce presumă că va resulta din această unificare, dânşii cred că toate se vor sacrifica unui asemine sistem, că interesele particulare precum cele opşteşti departe de a se afla în siguranţă, deplinătate, înlesnire şi grăbire spre îndestularea lor, nu vor întâmpina decât întârziere, piedici, complicaţiuni, incertitudine şi scumpete în urmărirea soluţiunelor; ei se pare vor fi siliţi a veni la Bucureşti pentru cea mai mică treabă, că interesele şi drepturile lor sunt compromise dacă nu pot să le apere de aproape. Dânşii văd în această perspectivă ruină prin cheltuieli şi strămutare, ruină prin depărtarea centrului administraţiunei. De aici apoi pierderea tuturor drepturilor pentru Moldova, pierderea tuturor avantajielor pentru moldoveni[60].
El cerea ca viitoarea administraţie să fie propice tuturor drepturilor şi intereselor legitime, sistemul de centralizare să nu aibă nimic speculativ şi să fie cu totul practic, iar „puterea centripedă” să fie cumpănită cu „puterea care va sta departe de centru”, astfel încât „nici o individualitate particulară sau colectivă din societatea română nu va pătimi, nici de atrofie prin depărtarea sa de centru care este dătător de viaţă şi de impulsie; nici de parazisim prin absorbire”[61].
În discuţiile finale, dinaintea votului, I. C. Brătianu se declara de acord cu propunerea lui M. Kogălniceanu, care „cuprindea lucruri mult mai interesante pentru Moldova, decât înfiinţarea Curţii de Casaţiune la Iaşi”. Se supunea la vot secret propunerea lui Cazimir, fiind respinsă cu 52 bile albe şi 35 negre[62]. Ieşenii, supăraţi, ardeau în public portretele lui Kogălniceanu şi Panu şi îi înştiinţau telegrafic că nu îi vor mai alege niciodată deputaţi[63].
Etapa parlamentară din martie 1862 a discuţiilor despre compensaţii a fost doar un început al numeroaselor iniţiative, memorii, petiţii ce vizau planuri de redresare a situaţiei fostei capitale. Se instituia şi o comisie în 1863 la sugestia prim-ministrului M. Kogălniceanu[64], dar în realitate, observă A. D. Xenopol, „nu se făcea nimic”, iar legile pentru îmbunătăţirea Iaşului „se înfundă în saltarele Camerei”[65]. Cu excepţia Legii contribuţiei financiare din 31 martie din 1862 privind înjumătăţirea impozitului agricol pentru Iaşi la 2%, faţă de 4% (art. 4)[66], restul iniţiativelor rămâneau fără concretizare.
Rezumând perioada 1862-1866, putem spune că interesele moldoveneşti erau afectate de o criză economică şi socială care lovea cu forţa unui război. Tranzacţiile comerciale se diminuaseră în Iaşi cu 70% în 1862 faţă de 1861, iar valoarea imobilelor căzuse drastic între 1860 şi 1862, de la 6.000 la 1.700 de galbeni[67], arată un memoriu al comercianţilor şi meseriaşilor. Argumente asemănătoare, în funcţie de experienţele fiecăruia, erau aduse în dezbaterile parlamentare. În 1867, Nicu Catargiu estima că preţul moşiilor scăzuse la jumătate; valoarea caselor proprietarilor se redusese de la 5.000 la 1.000 de galbeni, în timp ce negoţul şi chiria prăvăliilor se prăbuşiseră la o treime din valoarea de dinainte de unire[68]. Kogălniceanu vorbea de o decadenţă a proprietăţilor cu neputinţă a se calcula:
Case din Iaşi care făceau odată zece mii galbeni astăzi [1867 – n.n., M.C.] abia fac două mii. Proprietăţile imobile din giurul Iaşilor care făceau 30.000 galbeni au scăzut la a patra parte, la 7 mii, şi venitul lor asemenea a scăzut în proporţiune[69].
În concordanţă cu aceste opinii, şi Panait Cazimir estima scăderea valorii proprietăţilor la 1/3 din valoarea lor dinainte de unire, însă în contextul discuţiilor politice din 1867 despre strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi se observa deja un alt trend: „[…] cei care îşi vând casele pun o condiţiune în contract, că dacă se va transfera curtea de casaţie la Iaşi să i se dea atât mai mult”. Aşadar, piaţa dădea semne de revenire numai la zvonul că unele instituţii centrale vor fi transferate în fosta capitală[70].
Criza economică confirma cele mai negre profeţii ale foştilor separatişti şi, nu e de mirare că, în aceste ape agitate, funcţionalitatea unirii era pusă la îndoială. Istoriografia oferă întâietate explicaţiilor externe (privind acţiunile anti-unioniste ruseşti[71]) şi dorinţelor de domnie (înfumurate sau veleitariste alelui N. Rosetti-Roznovanu) pentru a descrie cauzele dezvoltării şi virulenţei separatismului manifestat la 3/15 aprilie 1866, dar e greu de crezut că planurile care dinamitau unirea ar mai fi avut un mediu propice de dezvoltare în condiţiile unei evoluţii economice mulţumitoare şi a unei relaţii satisfăcătoare cu Bucureştiul. De fapt, primii care făceau gesturi de respingere erau muntenii[72], care declanşau un val de persecuţii în aparatul de stat în contextul detronării lui Al. I. Cuza. Odată cu 11 februarie 1866, pe lângă faptul că îşi pierduse domnitorul, Moldova se vedea aproape exclusă din administraţia de la Bucureşti: „februariştii” declanşau o epurare feroce a moldovenilor – consideraţi cu precădere „oameni ai vechiului regim” -, estimată la peste 90% din numărul celor introduşi în aparatul de stat de guvernul Barbu Catargiu la începutul anului 1862. La Ministerul Lucrărilor Publice, din 20 de moldoveni, mai rămăsese unul singur! O parte dintre moldovenii epuraţi, lipsiţi de mijloace băneşti, s-au întors pe jos la Iaşi, „întinzând mâna şi cerşind”[73].
Începută la Bucureşti, epurarea moldovenilor a fost continuată cu posturi în care până atunci nici nu încăpuse în discuţie că ar fi putut călca picior de muntean. Temător de o rupere a unirii, Bucureştiul a muntenizat în acest interval posturile de comandă ale armatei (unde, urmare a acestui tăvălug, proporţia ofiţerilor moldoveni în poziţiile superioare a rămas, în tot secolul al XIX-lea, net inferioară faţă de cei proveniţi din Muntenia şi Oltenia[74]), magistraţii unor instanţe judecătoreşti, reţeaua de prefecţi din Moldova[75] – chiar la Iaşi a fost numit la prefectură munteanul Ştefan Golescu[76]. Loialitatea moldovenilor faţă de proiectul unionist nu doar că era pusă la modul general sub semnul întrebării, dar devenise un pretext concret de persecuţie politică. Nu era prin urmare de mirare naşterea impresiei unei mişcări de „anexare” forţate, şi nici faptul că prin Iaşi apăreau proclamaţii în care se arăta că „moldovenii nu vor mai tolera un Muntean în treburile Moldovei sau în magistratură, armată şi biserică. Muntenii să se întoarcă nesupăraţi de unde au venit [.. .]”[77].
Nu vom insista aici asupra evenimentelor separatiste de la 3/15 aprilie[78]şi a implicaţiilor represiunii. Autorităţile şi unioniştii centralişti au preferat să învinovăţească intrigile şi banii ruseşti[79] ori ambiţiile de domnie ale lui N. Rosetti-Roznovanu. Dar „pacificarea” Moldovei era o cu totul altă provocare, necesitând acţiuni convingătoare de politică economică şi compensatorie. Ca dovadă că principalul combustibil al nemulţumirilor locale ţinea strâns de eşecul economic şi centralizarea excesivă, ca niciodată până atunci, speriată de amploarea revoltei de la Iaşi, de pericolul împiedicării aducerii Principelui străin, elita politică munteană devenea conciliantă şi receptivă la doleanţele ieşenilor.
Guvernul condus de Ion Ghica s-a grăbit să facă promisiuni, prin adoptarea unei „înalte rezoluţii”, aprobate rapid de Locotenenta Domnească la 18 aprilie 1866. Rezoluţia promitea scăderi de taxe şi bani concreţi. Ministerul Lucrărilor Publice trebuia să înscrie în buget o sumă anuală de 500.000 de lei pentru pavaje; şoselele ce porneau din Iaşi urmau să fie „desăvârşite câte se va putea mai în grabă”, la fel şi studiile privitoare la navigabilitatea Prutului. Ministerul de Război trebuia să „cedeze” Şcoala Militară, mutată de la Iaşi în Bucureşti încă din 1862, în timp ce Universitatea urma să fie completată cu facultăţile rămase în suspensie. Tot în această rezoluţie, dată de un Guvern aflat la strâmtoare, era reiterată strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi printr-un proiect de lege al Ministerului de Justiţie, iar fiecare ministru trebuia să prezinte proiecte de legi privind descentralizarea administraţiei[80].
Primul care punea în practică promisiunile era maiorul Dimitrie Leca, ministrul de Război. Nici nu avea mult teren de eschivă, întrucât localul Şcolii militare din Bucureşti tocmai arsese. Instituţia de învăţământ militar, transferată de la Iaşi în Capitală în 1862[81], constituise, pe bună dreptate, un cap de acuzare împotriva centralizării excesive în numele unirii. În referatul de justificare pe care-l înainta Guvernului, D. Leca amintea că cedarea şcolii, în scopul de a da „oarecare compensaţiuni vechei capitale a Moldovei”, urmărea să consolideze unirea prin trezirea „simpatiilor reciproce” între moldoveni şi munteni. În definitiv, Dimitrie Leca, fost şef al gărzii palatului domnesc, cu un rol esenţial în detronarea lui Cuza, vedea un fel de reciprocitate în acest aranjament: „[…] ca şi Românii de dincoace de Milcov să parvie, să cunoască, să aprecieze, şi prin urmare să simpatizeze şi mai mult cu cei de dincolo”[82].
În realitate, dincolo de declaraţiile de intenţii, îndeplinirea promisiunilor guvernului nu se făcea în paşii alerţi solicitaţi de moldoveni. O lună mai târziu, la 20 mai 1886, deputatul C. Suţu îl interpela pe prim-ministrul Lascăr Catargiu cu observaţia că nici un proiect nu fusese încă prezentat Adunării, nici măcar în Consiliul de Stat, unde era verificată legalitatea iniţiativelor. Suţu aducea în discuţie şi lucrările publice ale Moldovei rămase în paragină – şoseaua de la Galaţi la Braina şi aceea de la Iaşi la Podu-Iloaiei[83] -, obţinând asigurări de la şeful Guvernului că promisiunile Locotenenţei Domneşti erau în lucru. Se constituise o comisie pentru studierea navigabilităţii Prutului, iar o alta verifica dările ieşenilor; se prevăzuse înfiinţarea unor instituţii de învăţământ, şcoala militară urma să fie transferată (a ajuns în dezbaterea camerelor în 15 iunie 1866[84]). Însă, Catargiu admitea că transferul Curţii de Casaţie era întârziat, din cauza sănătăţii ministrului justiţiei, în timp ce investiţiile în drumurile Moldovei erau imposibile, întrucât fondurile ministerului fuseseră deja angajate pe mai mulţi ani de fostul guvern pentru lucrări în Muntenia[85].
1866: legămintele uitate
Ajungem astfel la una dintre cele mai aprige faze ale disputelor din jurul intereselor moldoveneşti: Adunarea constituantă de la 1866 în problema transferării Curţii de Casaţie la Iaşi. Ea a rămas în stadiul analizei propuse de A. D. Xenopol[86], fiind apoi complet ignorată de istorici ai dreptului constituţional românesc, aşa încât nimeni nu remarcă boicotul masiv al moldovenilor la votul final[87]. De altfel, amnezia istorică este generalizată printre constituţionaliştii români, încât un istoric al dreptului conchide că disputa puternică din 1862 privind stabilirea Curţii la Bucureşti sau Iaşi a fost declanşată „din motive greu de precizat”, iar despre iniţiativa eşuată a transferării la Iaşi în 1867, se afirmă că „din fericire nu a mai fost reluată în Parlament”[88]. În rândul istoricilor, poate este explicabilă tăcerea unor autori străini[89], însă şi istoricii români[90], unii ieşeni[91], ratează complet subiectul compensaţiilor cerute de moldoveni sub forma Curţii de Casaţie în capitole dedicate unor analize „laborioase” ale dezbaterilor Constituţiei de la 1866.
Alegerile din perioada 9-17 aprilie 1866 pentru Adunarea Electivă (devenită Adunare Constituantă la 16 iunie) se desfăşurau într-o notă revanşardă a „februariştilor” faţă de „cuzişti”. Lui Kogălniceanu i se invalida mandatul obţinut la Fălciu, apoi la Galaţi. În prezentarea scrutinului din care va rezulta Adunarea constituantă, istoriografia insistă pe prevalenta conservatorilor în alegeri, pe disensiunile dintre radicali şi moderaţii munteni ori cu gruparea moldoveana condusă de Nicolae Ionescu, cunoscută sub numele de „fracţiunea liberă şi independentă”[92]. Însă cel mai semnificativ grup din punctul de vedere al relevanţei lui simbolice nu a fost unul partinic, liberal sau conservator, ci unul regionalist. Reprezentanţii de la nord de Milcov au funcţionat în logica unui bloc regionalist, fără a fi marcat dezbaterile propriu-zise legate de conţinutul principiilor constituţionale, ci condiţionând votarea actului fundamental de satisfacerea doleanţei lor: transferul Curţii de Casaţie la Iaşi.
De fapt, negocierile tensionate dintre blocul moldovenilor şi munteni se desfăşurau în sediul Primăriei din Bucureşti, cu o zi înainte de debutul şedinţelor Adunării. Ideea unei întruniri informale a deputaţilor din Moldova şi Valahia, patronată şi de centralistul Nicolae Ionescu, apăruse ca urmare a nevoii moldovenilor de a primi garanţii de respectare a promisiunilor Locotenentei Domneşti din 18/30 aprilie. Iniţial, planul era ca întâlnirea să aibă pe „teren neutru” la Focşani, într-o biserică, „dară când am sosit la Focşani – afirmă Gheorghe Mârzescu -, am strigat cu toţii: Aidem la Bucuresci! Căci toţi erăm plini de încredere că fraţii noştri din Bucuresci vor ţine seama de durerile Moldovei şi vor îndeplini toate legitimile ei cerinţi şi dorinţi”[93].
La Bucureşti, în seara de 27 aprilie/9 mai 1866, cea mai mare parte a aleşilor moldoveni şi 50 de deputaţi munteni[94] se întruneau în sala Primăriei, la şedinţa prezidată de primarul Capitalei, Dimitrie Brătianu, fiind de faţă şi miniştri, precum C. A. Rosetti şi Dimitrie Ghica. În rememorările ulterioare, Gheorghe Mârzescu arata că muntenii erau foarte îngrijoraţi de atitudinea şi intenţiile moldovenilor privind comportamentul la dezbaterile Constituţiei. Se încingea o discuţie „mare şi lungă”, la care lua cuvântul şi Mârzescu, la imboldul lui C. A. Rosetti. Moldovenii condiţionau începerea dezbaterilor Constituţiei de îndeplinirea angajamentelor asumate de Locotenenţa Domnească în 18 aprilie. Un an mai târziu, Mârzescu[95] amintea:
La sfârşitul şedinţei, toţi deputaţii constituantei de dincoa de Milcov, care stăteau adunaţi ţinând această şedinţă pregătitoare pentru şedinţa de la 29 aprilie, mi-au zis, mai toţi, că noi Moldovenii să nu ne îndoim, că promisiunile date de locotenenţa domnească au să fie realisate, să ne liniştim pentru că toţi ni le vor vota.
Pentru a pecetlui „legământul”, Dimitrie Brătianu propunea moldovenilor, în numele muntenilor, un proces-verbal:
„Voiţi D-voastră deputaţi Moldoveni să se facă un proces-verbal prin care noi să ne legăm ca toate dorinţele acestea legale şi drepte recunoscute de Locotenenţa Princiară şi Miniştri, să vi le acordăm?”
Mârzescu a dat următorul răspuns:
Sunt contra unui asemenea proces-verbal, pentru că deputaţii Moldoveni nu voesc să stea la târg, pentru că oricine ar zice că deputaţii Moldoveni, când s-au găsit în faţa cestiunilor celor mari naţionale, s-au luat la târg cu deputaţii munteni. Vă credem pe cuvânt, am zis d-lui Brătianu[96].
Încurajaţi de asigurările muntenilor, moldovenii telegrafiau alegătorilor din colegiile unde fuseseră aleşi „cum că dorinţele cerute de Moldova, acordate de către Locotenenţa princiară, au să fie realizate pentru că deputaţii Constituantei au luat angajamentul de a le vota”[97].
„Legământul de la Primărie”, invocat ulterior pe larg de Mârzescu ca un pact de onoare moldo-valah, s-a dovedit o amăgire.
Grupul moldovenilor sesizase că muntenii erau dispuşi să promită orice, dată fiind urgenţa politică a votării legii fundamentale, care să instaureze monarhia constituţională sub principe străin. În opinia liderului Gheorghe Mârzescu, venise vremea ca muntenii să depăşească „frumoasa şi pompoasa expresiune de leagănul unirii” şi să „plătească poliţa care au dat-o la adresa laşului şi a districtelor de peste Milcov”[98].
Cu asemenea promisiuni, lucrările Constituantei au decurs cu tensiunile binecunoscute (despre menţinerea Senatului, prerogativele Domnitorului, condiţia juridică a comunităţii evreieşti, sistemul electoral) până în 28 iunie, spre finalul lucrărilor, la dezbaterea articolului 104 din proiect, care stipula următoarele: „Pentru întregul stat român este o singură Curte de Casaţiune”. Gheorghe Mârzescu – în numele a 28 de deputaţi”, în majoritate moldoveni, cărora li se alătură şi unii munteni obligaţi de conştiinţă să-şi respecte cuvântul de onoare dat la Primărie în 27 aprilie – introducea un amendament care provoca blocarea dezbaterilor: „Până la statornicirea căilor ferate, reşedinţa Curţii de Casaţiune va fi la Iaşi”.
Previzibil, se ridicau un potop de argumente împotrivă, din partea grupului muntean, dar şi celui oltean, la care se alăturau şi unii moldoveni centralişti. Vociferările procedurale ale lui C. Boerescu îl provoca pe Mârzescu să citească jurnalul Guvernului în privinţa strămutării Curţii la Iaşi şi să facă apel la membrii Locotenenţei Domneşti, dar şi la cei 50 de deputaţi munteni prezenţi la întâlnirea de la primăria Capitalei din 27 aprilie. Unele argumente împotrivă erau pertinente din punct de vedere juridic – un asemenea amendament trebuia să figureze într-o lege, nicidecum în Constituţie (G. Ştirbei, N. Brăiloiu); altele invocau precedentul din 1862, când ieşeni precum Anastasie Panu şi Mihail Kogălniceanu se opuseseră transferării curţii (însă ei nu se mai aflau în rândul deputaţilor şi vom vedea că şi-au schimbat părerea ulterior). Alţi deputaţi (C. Boerescu, N. Racoviţă) aminteau inconvenientul real pe care l-ar fi suportat oltenii, nevoiţi să străbată distanţa până în celălalt capăt al ţării[99].
Dar acest potop de argumente cântăreau prea puţin în faţa mizei pe care moldovenii o vedeau în actul transferului Curţii de Casaţie. Nu era una preponderent materială, fiindcă grupul iniţiator era conştient de impactul economic restrâns al unei asemenea măsuri; nu era nici o miză judiciară propriu-zisă. Ceea ce transpare din discuţiile aprinse era interesul moldovenilor de a readuce dezbaterea pe terenul idealismului dezinteresat pe care se bazase iniţiativa unirii. Erau fraţii munteni în stare să cedeze ceva de la ei, împotriva logicii, calculelor personale, doar din pur sentimentalism patriotic, aşa cum sacrificaseră moldovenii? Dacă nu din calculul cinic al majorităţii muntene, cel puţin din pricina convingerilor administrative centraliste, de care şi unii deputaţi de la nord de Milcov erau pătrunşi, cauza intereselor moldoveneşti părea pecetluită. Muntenii nu-şi vor ţine cuvântul de onoare dat la 27 aprilie, iar iacobinismul ideilor valahe, în cheia căruia erau citite revendicările, nu lăsa loc de interpretare: cine nu admitea centralizarea era împotriva unirii Principatelor şi se plasa pe tărâmul „partidului separatist”. Constantin Boerescu susţinea că strămutarea Curţii de Casaţie prezenta „inconveniente din punctul de vedere al unităţii naţionale”[100].
Unitatea nu poate fi reprezentată decât prin unitatea de Capitală, prin unitatea guvernamentală, prin unitatea Adunărilor, prin unitatea puterii judecătoreşti. Toate aceste unităţi trebuie să fie concentrate într-un singur punct. Capitala nu poate fi în mai multe părţi; nu poate fi în acelaşi timp şi la Bucureşti şi la Iaşi şi la Craiova; trebuie neapărat să fie numai la un loc. Asemenea şi puterea executivă nu poate fi ambulantă, nu poate transporta când la Bucureşti, când la Iaşi, când la Craiova; stabilitatea ei reprezintă stabilitatea unităţii naţionale. Tot astfel este şi pentru Curtea de Casaţiune care reprezintă unitatea puterii judecătoreşti. Ea nu poate fi depărtată din centrul unităţii politice, tot aşa după cum nu pot fi depărtate celelalte puteri[101].
Preşedintele Adunării, ieşeanul Emanoil Costache Epureanu, făcea apel la Mârzescu să-şi retragă amendamentul pe Constituţie, pentru a nu fi supus la vot şi interpretat ca un act de rea-voinţă a majorităţii Adunării împotriva Moldovei. Mârzescu refuza şi astfel apărea un impas major. Fiecare tabără politică îşi făcea calculele. Moldovenii îi condiţionau pe munteni cu votul final pe Constituţie, care ar fi creat nu doar o problemă de imagine, ci şi posibile complicaţii externe. Pârghia de presiune a moldovenilor a fost depăşită printr-o stratagemă, iar varianta de ieşire din blocaj propusă a fost următoarea: mai întâi, să continue votarea articolelor Constituţiei, în al doilea rând să se voteze legea Curţii de Casaţie, urmând ca moldovenii să asigure cvorumul la votul final pe Constituţie. Aşadar, se înaintau două propuneri concurente. Prima, susţinută de R. Ionescu, N. Blaremberg, Chr. Tell şi C. Cantacuzino: „îndată după votarea Constituţiunei pe articole, Adunarea ia în dezbatere de urgenţă proiectul de lege ce este dat de guvern, pentru transferarea Curţii de Casaţiune la Iaşi”. Altă propunere, semnată de C. Boerescu, N. Racoviţă, L. Pădurea, A. Sihleanu şi N. Costacopol, era împotriva strămutării. Guvernul, prin prim-ministrul Lascăr Catargiu, declara că susţinea propunerea lui R. Ionescu şi înclina astfel balanţa pentru satisfacerea cererii moldovenilor. Se supunea la vot, acceptându-se propunerea lui Ionescu, votată ca un angajament şi pentru deblocarea dezbaterilor pe articolele Constituţiei[102]. Numai prin menţinerea speranţei moldovenilor că transferul Curţii va fi posibil printr-o lege s-a putut continua deliberarea referitoare la prevederile proiectului de Constituţie.
Pe ordinea de zi din 29 iunie 1866 era introdus proiectul de lege privind strămutarea Curţii la Iaşi, cu un articol unic: „Înalta Curte de Casaţiune şi de Justiţie se va strămuta şi va fi aşezată în oraşul Iaşi”. C. Boerescu, deputat de Cahul, propunea un amendament, de fapt o contrapropunere munteană, centralistă, împotriva proiectului Guvernului: „Art. I. Se va trece în bugetul Statului pe fiecare an, şi pentru zece ani, câte un milion lei destinat la îmbunătăţirea oraşului Iaşi şi la canalizarea Prutului”. Alături de C. Boerescu mai semnau G. Argiropol, C. N. Brăiloiu, N. Lahovari, A. T. Zissu, C. Românescu, A. Pascal, D. Polizu, A. Ştirbei, A. Sihleanu, Şt. Fălcoianu. Era o primă formă a cunoscutei legi a compensaţiilor, lansată de majoritatea centralistă, în contra unei variante moldoveneşti, care viza, de fapt, obţinerea Curţii de Casaţie. Istoriografia vorbeşte de legea compensaţiei ca despre un gest patriotic al deputaţilor în semn de recunoştinţă faţă de sacrificiile Iaşului şi Moldovei. În realitate, deputaţii moldoveni înţelegeau destul de limpede că, într-o perioadă de strâmtorare financiară enormă a statului, o promisiune în bani de la buget era fără acoperire. Timpul le-a dat dreptate şi se poate spune că au gândit limpede, fiindcă banii promişi nu au fost acordaţi vreodată. Liderul grupului moldovenilor, Gheorghe Mârzescu, nici nu se arăta impresionant de avansarea acestor promisiuni financiare, şi îşi susţinea imperturbabil amendamentul, cu observaţia că această strămutare să fie valabilă doar „până la facerea căilor ferate”[103]. Legea, în versiunea lui Mârzescu, era trimisă în secţiuni pentru raportul final şi votul în plen.
Sesizând curentul format, acela de respectare a înţelegerii de la Primărie din 27 aprilie, o serie de munteni începeau un război psihologic în scopul relativizării cuvântului de onoare dat moldovenilor. La reluarea lucrărilor, principele Dimitrie Ghica amintea că a participat la şedinţa de la Primărie, fară să stea până la sfârşit, însă afirma că existau colegi care au luat parte şi, deşi nu erau de acord cu varianta curţii transferate la Iaşi, se simţeau angajaţi de promisiunea făcută atunci[104]. El pleda pe faţă pentru nerespectarea angajamentului moral din 27 aprilie de la Primăria Bucureştiului. Calcula până şi avantajul material pe care l-ar avea Iaşul, aproximativ un milion de lei anual (aşa se explică şi suma avansată de Boerescu drept compensaţie), sumă de care era convins, „deşi suntem săraci, vom şti să găsim în tesaurul public pentru a o destina prin buget la înflorirea Iaşilor”. Ghica solicita patetic moldovenilor să nu-i acuze pe munteni de indiferenţă la suferinţele Moldovei, întrucât muntenii făcuseră „sacrificii”, ajutând populaţia de dincolo de Milcov cu 2 milioane de lei în timpul foametei din 1865, prin acte de caritate: „Am suit, domnilor, copilele noastre pe scenă [în scop filantropic – n.n., M.C.] să cânte ca să se adune câteva mii de galbeni pentru uşurarea acelor nenorociri”[105]. La rândul său, Nicolae Blaremberg recunoaşte că a simţit „răceala” moldovenilor, pentru că muntenii tindeau să-şi încalce angajamentul, de aici şi dilema: „Să ne întoarcem, d-lor, numai cu cugetarea la acele minute unde existenţa noastră ca naţiune, unde tot viitorul nostru atârna de un da sau nu al Moldovei şi cu mâna pe conştiinţă să întrebăm de am fi putut să-i refuzăm ceva?”[106]
Cel care pleda înfocat pentru încălcarea „legământului de la Primărie” era chiar susţinătorul noilor promisiuni de compensaţie, C. Boerescu. Legea strămutării la Iaşi – credea Boerescu – era condamnată de cei care o susţineau fiindcă „trunchia principiul unirei reprezentat prin capitala Bucureşti”. El pretindea căobligaţiile luate de G. Mârzescu faţă de ieşeni, sau cele ale Locotenentei Domneşti după evenimentele separatiste de la 3/15 aprilie, nu se susţineau, fiindcă „angajamentele, transacţiunile, pe care le poate face guvernul în momente de criză, nu au absolut cea mai mică importanţă politică” în faţa Adunării, care ar trebui să fie liberă în deciziile sale. Cu alte cuvinte, Adunarea nu trebuia să ia în seamă raţiunile de stat pe care le-a avut în vedere Guvernul. Făcându-se apărătorul centralizării, deputatul de Cahul recurgea la comparaţii forţate şi sarcastice, vorbind despre „desmădularea unităţii naţionale”, cum ar fi mutarea Senatului la Iaşi, Adunarea la Bucureşti sau Ministerul de Interne la Iaşi. „Toate puterile Statului trebuiesc concentrate într-un loc”, iar unde e altfel (Italia) acolo erau motive locale care în România nu se regăseau.
Şi dacă s-a mutat Curtea de Casaţie de la Turin la Milan, cauza e că însăşi capitala acestui regat este ambulantă de vreme ce – graţie cerului – capitala României e fixă. Acolo unde e capitala, acolo unde este guvernul, acolo trebuie să fie şi justiţia[107].
El ataca şi principiul descentralizării, invocat de susţinătorii strămutării Curţii la Iaşi; cea comunală, judeţeană ar fi fost binevenită, însă descentralizarea politică ar fi sacrificat România, întrucât interesele locale ale Iaşului ar fi intrat în opoziţie cu interesele generale ale ţării[108]. Ca să fie mai convingător, Boerescu invoca şi opinia de la 1862 a unui moldovean, Anastasie Panu, cum că mutarea Curţii ar fi de inspiraţie separatistă[109], precum şi teama antisemiţilor, temători că urma, „mulţumită jidanilor, justiţia să se vândă pe coridoarele tribunalelor”, ei fiind şi singurii câştigători materiali.
„Fiecare om promite după speranţele sale şi ţine după putinţa sa”
Răspunsul moldovenilor la incitarea încălcării angajamentelor îl oferea Vasile Pogor. Mai întâi se adresa lui Dimitrie Ghica – pentru declaraţia că „altfel a lucrat ca ministru şi altfel este dator să lucreze ca deputat” -, precum şi lui C. Boerescu, care afirmase că de „angajamente nu trebuie să se ţină seamă” , amintind un proverb: „Fiecare om promite după speranţele sale şi ţine după putinţa sa”. Pogor invoca îndemnul lui C. A. Rosetti, dat la un banchet al deputaţilor, că „Moldovenii au venit 10 ani la noi, să mergem şi noi la dânşii, şi România va fi [se referă probabil la întrunirea de la Primărie – n.n., M.C.]”. Reprezentantul moldovean arăta că perspectiva centralistă era insuficientă pentru funcţionarea unirii:
Experienţa v-a arătat că, cu sistemul d-lui Panu şi a celorlalţi domni, unirea nu a fost făcută. Nu, d-lor, căci la cea dintâi ocaziune s-a ivit o revoluţiune (Muscălească, Moruzi) şi d. ministru Catargiu v-a declarat-o. Iaşul a sacrificat tronul său, ministerul său, Iaşul a sacrificat totul, şi D-voastră dând reprezentaţiuni la teatru în favoarea ieşenilor [aluzie la declaraţia lui D. Ghica – n.n. M.C.], credeţi că cu aceasta sunt compensaţi şi numai au nimic de zis? […] Cestiunea, d-lor, este dacă voiţi să aveţi o Românie. Dacă voiţi să aveţi, atunci faceţi sacrificiu, şi veţi şti că sacrificiile nu se raţionează, sacrificiile se fac la necesităţi momentane, pentru că sunt lucruri, d-lor, care trebuie să provină din inimă, dar nu din spirit (raţiune).
Apelul său era următorul: „Vă rog nu raţionaţi sacrificiile; sacrificiile se fac din inimă, lăsând raţiunea deoparte”. Pogor se declara insultat şi de opinia lui C. Boerescu că o Curte de Casaţie la Iaşi va cădea prin corupţia evreilor: „Eu sunt membru de curte acolo şi defiez pe oricine să arate ceva prin care să-mi dovedească că m-am corupt de Evrei”[110].
O spargere a solidarităţii moldovenilor, de altfel previzibilă, o marchează intervenţia lui Nicolae Ionescu, deputat de Fălciu. El îl ironiza pe Pogor pentru „sentimentalism” şi propunea discutarea angajamentelor de la Primărie, de încălcarea cărora, aprecia el, fiind ameninţată stabilitatea ministerială. Mai întâi, Ionescu spune că, la prima discuţie despre Curtea de Casaţie din 1862, ar fi fost cercetate motivaţiile demersurilor, iar în spatele depeşelor telegrafice de la Iaşi era un favorit la Curte, interesat să o aibă îndeaproape. Ionescu pretindea că oraşe precum Bârlad, Bacău, Focşani, dar şi Galaţi s-ar întrista, în cazul în care Curtea ar fi dusă într-un oraş ce „din nefericire încetează de a fi un oraş românesc”, în schimb, el avansa propriul proiect de compensaţie: „recolonizarea împrejurimilor cu o populaţie rurală” prin concesionarea moşiilor statului, înfiinţarea de instituţii de învăţământ, şcoli profesionale pentru recâştigarea românismului oraşului. Figurile de stil la care recurgea Ionescu erau melodramatice: Iaşul e o „politie văduvă de scaunul domniei Moldovei, văduvă neconsolabilă” şi considera strămutarea o „amăgire”, fără efecte practice economice[111].
Gheorghe Mârzescu ridica mănuşa aruncată şi nu lăsa fără răspuns afirmaţiile lui Ionescu, în ceea ce părea să fie o reeditare a schismei moldovenilor din 1862. Aprecia că discursul colegului său ţinea de „arta dramatică”, fiind plin de „străluciri oratorice” menite să „răpească votul unei Adunări”. Tot de la Mârzescu mai aflăm un aspect foarte interesant legat de mobilizarea anti-moldo-venească. Cu o zi înainte, fusese răspândită în Adunare o broşură împotriva mutării Curţii, ale cărei argumente se regăsiseră în cuvântările lui D. Ghica, C. Boerescu şi N. Ionescu. (Chiar în ziua în care Mârzescu depusese amendamentul, ceea ce ne demonstrează că blocarea iniţiativei era din timp pregătită.) Era un prilej pentru deputatul moldovean de a acuza dezinteresul bucureştenilor faţă de ceea ce se întâmpla peste Milcov: „Ieşenii zic ce fel de unire e aceasta? Noi neîncetat ne ducem la Bucureşti, dar nu vedem şi pe Bucureşteni că se interesează şi dânşii de districtele de dincoace de Milcov”. El combătea etichetele utilizate de Ionescu şi Boerescu, acelea că Iaşul ar fi un „târg depravat şi plin de viciuri”:
[…] domnilor, orice târg este plin de viciuri şi depravat, şi dacă am admite că numai Iaşiul ar fi plin de viciuri şi depravat, apoi tocmai pentru acest cuvânt ar trebui ca să primiţi strămutarea Curţei de Casaţiuni în Iaşi pentru ca înalta Curte de Casaţiune prin justiţia ei practicând virtutea are să se ridice deasupra tuturor viţiurilor.
Demontează, de asemenea, argumentul „vicierii” celor ce stau în Iaşi:
[…] mă minunez cum aceste cuvinte au putut să iasă din gura d-lui Ionescu, căci d-lui locuieşte în Iaşi de un timp foarte îndelungat şi dimpreună cu dumnealui şi alţi onoraţi domni deputaţi precum Tacu, Pogor, Lateş, fără ca până în prezent să fie molipsiţi de acele viţiuri, Pentru ce, deci D. Ionescu se socoate numai pe D-lui aşa tare de caracter şi nu socoate o asemenea tărie şi în onor membri de la Curtea de Casaţiune?
Sistematic, Mârzescu combate şi actualitatea discursurilor susţinute de Panu şi Kogălniceanu în 1862. Cel puţin în chestiunea Curţii – arăta Mârzescu -cei doi ar fi avut de declarat altceva în 1866, fiindcă au observat că au fost întâmpinaţi cu ostilitate şi blam de către ieşeni, iar dorinţa strămutării era o dorinţă populară şi puternică peste Milcov.
Un nou incident avea loc înainte de închiderea discuţiei şi supunerea la vot a amendamentului depus de Gheorghe Mârzescu. Preşedinte Adunării, Manolache Costache Epureanu, refuza să introducă în amendamentul privind strămutarea la Iaşi a Curţii şi propunerile compensatorii ale lui C. Boerescu sau A. Lupaşcu[112], urmând ca acestea să fie trimise în legi separate pentru a fi discutate în secţiuni. Boerescu se inflama, considerând că era o forţare de mână din partea moldovenilor şi regionaliştilor: ori totul, ori nimic.
Surveneau, în cascadă, o serie de discuţii aprinse. C. Suţu, deputat de Neamţ, considera că introducerea în proiect a propunerii lui Boerescu ar fi dus la căderea la vot a ambelor propuneri. Sugera să se voteze mai întâi amendamentul lui Mârzescu, în al doilea rând articolele Constituţiei, propunerea lui Boerescu să fie trimisă la secţiuni, adică să urmeze un traseu legislativ complet, în timp ce varianta lui Mârzescu să se adopte odată cu votul final pe Constituţie, în context, Manolache Costache Epureanu amintea şi de existenţa amendamentului lui N. Lahovari – Curte de Casaţie la Bucureşti şi compensaţii anuale de 1 milion de lei pentru Iaşi de la buget -, care a fost depus după închiderea şedinţei anterioare şi nu fusese citit în Adunare, prin urmare nu putea fi pus pe ordinea de zi. Apoi, Epureanu refuza să supună la vot varianta lui Boerescu, întrucât îl considera o contrapropunere, nu un amendament propriu-zis, deci, procedural vorbind, trebuia să treacă prin secţiuni[113].
Situaţia, din perspectiva munteană, era sintetizată de Dimitrie Ghica astfel: cea mai mare parte a Adunării ar fi votat împotriva legii Guvernului de strămutare a Curţii la Iaşi. Totodată, o mare parte a Adunării dorea îmbunătăţiri la Iaşi, dar C. Suţu şi M. C. Epureanu puneau în contradicţie dorinţa de a ajuta Iaşul cu legea guvernului, fiindcă la supunerea la vot ar fi căzut amândouă, deci Iaşul nu s-ar fi ales cu nimic. Ghica propunea ca amendamentul cu compensările să fie votat mai întâi, apoi să fie supus la vot fiecare aliniat în parte, urmând ca unele să fie respinse[114].
În condiţiile menţionate, Mârzescu îi acuză pe iniţiatorii amendamentelor că vor „să-i îmbrobodească ochii”, ca ieşenii să uite de Curte, în timp ce Manolache Costache Epureanu îi atenţionează:
[…] oricum veţi întoarce, oricum veţi suci, nu puteţi găsi un mijloc legal ca să legaţi acest amendament [compensaţii materiale – n.n., M.C.] de proiectul guvernului. Tot însă ce puteţi face în legitimă preocupare de a da o satisfacţiune Iaşului este ca, după votarea proiectului, să vie din D-nii deputaţi să facă o propunere de urgenţă.
În final, după discuţii de procedură, se supunea la vot amendamentul lui Boerescu, care obţinea 58 (sau 59) de voturi „pentru” şi 39 „împotrivă”[115], apoi se trecea la votarea proiectului de Constituţie. Astfel rămânea în istoria legislativă a Adunării proiectul legii compensaţiilor pentru Iaşi cu următorul conţinut: „Art. unic. Se va trece în bugetul Statului pe fiecare an, şi pentru zece ani, câte un milion lei, destinat la îmbunătăţirea uraşului Iaşi, şi la canalizarea Prutului”.
În urma votului, nouă deputaţi din Moldova (G. Mârzescu, C. Cristodulo Cerchez, G. I. Racoviţă, Ştefan Rosetti, S. Mavrogheni, D. Tacu, T. Lateş, L. A. Ciurea, V. Pogor) îşi înaintau demisiile: „[…] subscrişii, deputaţi ai mai multor judeţe de dincolo de Milcov, neputând mai mult a şedea pe bancele de deputaţi, vă rugăm, d-le preşedinte, să binevoiţi a supune la cunoştiinţa Adunării demisiunea nostră”. La şedinţa de pe 1 iulie, încă un deputat, C. Suţu, li se alătură prin demisie. De asemenea, Dimitrie Beldiman (ales la Mihăileşti) declara că se „asocia demisiei”[116]. Gestul demisionarilor, motivat public prin cuvintele umilitoare referitoare la ieşeni, aplaudate în Adunare, avea oarecare ecou printre colegi. Moldovenii erau invitaţi să renunţe la demisie, iar Dimitrie Ghica propunea votarea unei adrese către oraşul Iaşi, în care să se declare că Adunarea, „departe de a împărtăşi solidaritatea cu vreo expresie a unui orator [N. Ionescu – n.n., M.C.] care ar putea fi supărătoare pentru ieşeni [referitoare la moralitatea ieşenilor – n.n., M.C.], nu a încetat sau nu încetează de a păstra acelui oraş toate solicitudinea şi recunoştinţa pentru sacrificiile ce a făcut în favoarea unirii”[117].
Până şi această formulă de dezvinovăţire era respinsă, dar formal Adunarea îşi exprima în final „sentimentele de stimă şi afecţiune” părţii de dincolo de Milcov pentru actele patriotice dovedite[118]. Ulterior, în şedinţa din 4 iulie[119], demisionam se arătau neînduplecaţi, reiterând că iniţiativa lor urmărise „consolidarea unirii”. De menţionat, ca fapt divers, că în următoarele zile votării Constituţiei gruparea moldovenească suferea o demobilizare rapidă. Manolache Costache Epureanu îşi pierdea poziţia de preşedinte al Camerei la 6 iulie, odată cu dizolvarea ei, iar moldoveanul Lascăr Catargiu, iniţiatorul transferului Curţii de Casaţie, pleca neaşteptat de la şefia Guvernului (13 iulie), întrucât izbucnise o criză inexplicabilă de încredere cu Ion Brătianu[120].
Compensaţiile în bani erau o fata morgana în care politicienii nu credeau, dar prin această manevră se spera la încetarea, măcar temporară, a revendicărilor moldoveneşti. Reacţia Guvernului Lascăr Catargiu, iniţiatorul transferului, la votul Adunării avea loc în 3 iulie şi se rezumă la un mesaj adresat lui Carol I de a nu sancţiona legea votată în Adunare. Luând în vedere jurnalul Guvernului de la 18 aprilie privind dispoziţiile luate pentru a veni în ajutorul Iaşilor şi a judeţelor dimprejur; observând „o mare diferenţă” între proiectul votat de Adunare şi acela prezentat de Guvern; văzând că una din îmbunătăţirile propuse a fost respinsă (Curtea de Casaţie la Iaşi) şi a adoptat alte două măsuri (1 milion de lei, plus canalizarea Prutului), care „în starea de strâmtoare în care se află astăzi finanţele ţării sunt cele mai puţin eficace”, guvernul afirma că va retrimite proiectul Adunării, măsură care era acceptată de domn[121].
Rezultatul: o constituţie valahă
Despre Constituţia de la 1866, „Monitorul Oficial” consemnează că a fost votată la 29 iunie „în unanimitate”, referindu-se prin acest termen numai la numărul celor prezenţi: 91 de deputaţi[122]. Lipseau nu mai puţin de 53 de deputaţi dintr-un total de 144 aleşi validaţi în acel moment. Cine au fost cei care au boicotat? Nu se păstrează o statistică oficială nominală, dar Mihail Kogălniceanu susţinea, un an mai târziu, fără a fi contrazis, că legea fundamentală a fost votată de numai şapte moldoveni[123] (şi 84 de valahi) în urma respingerii transferării Curţii de Casaţie la Iaşi.
Cât de apropiată de adevăr e aserţiunea că la 1866 a fost votată, de fapt, o „constituţie valahă”? Afirmaţia lui Kogălniceanu, care nu a fost prezent la dezbaterile Constituţiei, este dublată de o observaţie a lui Nicolae Ionescu.
Atunci când, pe 4 iulie 1866, după demisia celor zece deputaţi moldoveni, s-a trecut la dezbaterea legii electorale, erau prezenţi în sală numai 81 de deputaţi. C. Boerescu propunea un vot rapid, articol cu articol, însă N. Ionescu acuza „precipitarea” şi insista pentru o discuţie generală asupra legii, conform regulamentului. Se supunea la vot închiderea discuţiei şi trecerea la dezbaterea articolelor, dar Ionescu protesta din toate puterile, întrucât „zece deputaţi din Moldova s-au dus; nu au mai rămas decât şapte. Noi nu putem lua asupra noastră răspunderea unui vot cu precipitare!” O voce din sală obiecta într-o logică unionist-centralistă: „Nu mai sunt deputaţi moldoveni şi munteni”, la care Ionescu replica: „O parte însemnată din România nu e reprezentată aci şi o lege ca aceasta nu voi să se voteze cu precipitare”. Insistenţele aveau efect şi majoritatea munteană ceda, trecându-se la discuţia generală125. Aşadar, fară dubiu, Legea electorală de la 1866 a fost votată de numai şapte moldoveni. Dar era posibil ca acelaşi număr să fi fost şi la votul final pe Constituţie, cum susţinea Kogălniceanu?
Alegerile din perioada 9-17 aprilie 1866 fuseseră organizate pe baza legii electorale din 1864, conform căreia Adunarea era formată din 160 de locuri 126; 75 din Moldova (incluzând şi 12 locuri din judeţele din sudul Basarabiei) şi 85 din Valahia 127. Ocuparea efectivă a tuturor locurilor nu a fost însă posibilă, întrucât unii candidaţi au fost aleşi în mai multe circumscripţii (Nicolae Ionescu, Christian Tell, Gheorghe Mârzescu) unde trebuiau organizate noi alegeri. Unii dintre aleşi nu au mai făcut cerere de validare a mandatului, alţii nu au fost validaţi de plenul Adunării elective, cum a fost cazul lui M. Kogălniceanu. Numărul maxim al mandatelor validate a fost de 144, în timpul dezbaterilor Constituţiei.
Faptul că prezenţa moldovenilor era considerată un principiu de legitimitate a Adunării constituante, conform hotărârilor Convenţiei de la Paris, o observăm din modul în care preşedintele Manolache Costache Epureanu făcea prezenţa la 1 mai 1866, cu prilejul proiectului de răspuns la mesajul Locotenentei Domneşti, cuprinzând proclamarea lui Carol I ca domnitor: „Adunarea era completă, atât întrunită din ambele Adunări surori Moldova şi Valahia, precum şi separate”. Din Moldova (incluzând şi judeţele din sudul Basarabiei) erau prezenţi 39 deputaţi din cei 58 validaţi până atunci, deci peste majoritatea de 30, iar din Valahia erau 77 de deputaţi prezenţi128 din 85. Aşadar, un total de 116 deputaţi.
*
Pe parcursul dezbaterilor Constituţiei, prezenţa înregistrată la şedinţe a fost constant dezamăgitoare, având în vedere importanţa şi mizele momentului. Numărul total al deputaţilor socotiţi validaţi, cu drept de vot, a variat într-un mod inexplicabil, ceea ce ne spune că modul în care se făcea prezenţa era o problemă. Dezbaterile Constituţiei au început pe 16 iunie cu o Adunare alcătuită din 121 de deputaţi (numai 78 prezenţi!), pe 17 iunie erau înregistraţi 139 de deputaţi (106 prezenţi), 18 iunie – 144 de deputaţi (108 prezenţi), în 21 iunie -142 de deputaţi (34 absenţi), în 22 iunie – 143 de deputaţi (38 absenţi), în 23 iunie – 143 de deputaţi (34 absenţi), după care numărul lor se stabilizează la 144′29. Şedinţa din 26 iunie începuse cu 99 de deputaţi[124], cea din 27 iunie cu 104 deputaţi[125], cea din 28 iunie (când Mârzescu propusese amendamentul transferului Curţii de Casaţie) cu 102 deputaţi[126], iar în 29 iunie erau prezenţi 103 deputaţi[127]
Absenteismul reprezentanţilor Moldovei a fost o problemă adusă în discuţia Adunării ca un aspect care slăbea legitimitatea actului fundamental. Deşi dezbaterea propriu-zisă a proiectului de Constituţie avea să înceapă abia în 16 iunie, N. Blaremberg observa numărul imens de vacantări de mandate şi cereri de concediu din Moldova, 30-40 de absenţi pe şedinţă, existând riscul ca votul să fie dat fară concursul moldovenilor. O nouă dare de seamă de la 17 mai realizată de preşedintele Adunării, Manolache Costache Epureanu, indica 19 mandate vacante în Moldova şi numai 7 în Valahia[128].
Ce trebuie să reţinem? Deputaţii din sudul Milcovului aveau o prezenţă exemplară la şedinţele Adunării. Ştim că 77 de deputaţi valahi erau prezenţi la 1 mai, la 17 mai erau vacante 7 mandate din 85 cuvenite Valahiei, iar după alegerile parţiale din 24-26 mai, 29-30 mai, 4 iunie[129], aceste locuri au fost ocupate. Mai mult, în decursul alegerilor generale şi parţiale, valahii au candidat pentru mandate cuvenite Moldovei. O parte a circumscripţiilor din sudul Basarabiei au fost câştigate de aceştia – Alexandru Plagino era ales la Ismail, Aristide Pascal la Bolgrad, iar Constantin Boerescu la Cahul. În plus, Ştefan Golescu era ales la Tecuci, Constantin Haralambie la Bacău şi Ion Bălăceanu la Roman. Aşadar, 91 de deputaţi erau valahi, toţi având mandatele validate în momentul votării Constituţiei. La începutul şedinţei furtunoase din 29 iunie, la apelul nominal erau prezenţi 103 deputaţi. Dintre cei 41 de absenţi, doar 10 erau valahi[130], prin urmare avem o prezenţă certă la începutul şedinţei de 81 de valahi, cu trei mai puţin decât cei 84 estimaţi de Kogălniceanu. Dezbaterile au durat întreaga zi, încheindu-se în jurul orei 19.00, răstimp în care au fost mari fluctuaţii atât de prezenţă efectivă, cât şi de participare la vot, dacă luăm în considerare fie şi numai boicotul moldovenilor. Cu o foarte mică diferenţă, de numai trei deputaţi, pe care nu-i regăsim scriptic, dar îi putem pune pe seama schimbărilor obişnuite de prezenţă, rezultă că aserţiunea lui Mihai Kogălniceanu, confirmată ulterior şi de Nicolae Ionescu, se susţine aritmetic şi exprimă neîndoielnic un boicot politic regionalist, aspect trecut sub tăcere de istoriografie.
Ofensiva din 1867
Anul 1866 era pierdut. În contextul în care Guvernul retrimisese Adunării proiectul mutării Curţii de Casaţie în formula de la 18 aprilie 1866, o nouă conjunctură favorabilă pentru campania moldovenească se ivea la începutul anului 1867. Majoritatea politică din Adunare era instabilă, prin urmare şi susţinerea pentru Guvern era precară, iar la votarea bugetului pe anul 1867 moldovenii au văzut în aceasta o oportunitate politică de negociere. Teama deputaţilor de la nord de Milcov era că sesiunea parlamentară se va încheia fără repunerea problemei Curţii pe ordinea de zi a Camerei. Faţă de 1866, în rândul moldovenilor aveau loc schimbări notabile. Printre solicitanţii transferării Curţii de Casaţie apărea însuşi Mihail Kogălniceanu, adversar al ideii la 1862, ca şi Anastase Fătu, dar şi conservatorii Manolache Costache Epureanu ori Gr. M. Sturdza. În rândul muntenilor, printre susţinători se va afla surprinzător I. C. Brătianu, lider al liberal-radicalilor munteni. Ce căutau nişte centralişti fără cusur alături de N. Ceaur Aslan, Nicolae Rosetti-Roznovanu, până nu demult acuzaţi de „separatism” şi chiar cercetaţi penal pentru implicarea în evenimentele de la 3/15 aprilie 1866? Această alianţă împotriva logicii era unul dintre compromisurile aşa-numitei înţelegeri de la „Concordia” din februarie 1867. Coaliţia cuprindea liberalii radicali, fracţioniştii şi liberalii moderaţi din jurul lui M. Kogălniceanu[131], care grupa şi pe cei consideraţi foşti „separatişti”, în fapt reconvertiţi în susţinători ai intereselor Moldovei. Pentru păstrarea majorităţii din Cameră şi a stabilităţii guvernării de orientare liberală, centraliştii din tabăra lui I. C. Brătianu au fost nevoiţi să deschidă calea concesiilor faţă de revendicările moldovenilor[132]. Cu tabăra pro-regionalistă astfel întărită, la 4 februarie 1867, odată cu raportul comitetului delegaţilor de secţiuni asupra proiectului de lege formulat de Guvern pentru transferarea Curţii de Casaţie la Iaşi, preşedintele Adunării, Lascăr Catargiu, anunţa o nouă propunere depusă la birou de un număr de 28 de deputaţi[133], pentru dezbaterea de urgenţă referitoare la acelaşi proiect.
Reluarea iniţiativei moldovenilor era întâmpinată cu aceleaşi argumente de o majoritate munteană ostilă proiectului, la care se adăuga, mult mai bine explicată, chestiunea „defavorizării oltenilor”. De pildă, liberalul Al. Sihleanu se pronunţă ab initio împotriva dezbaterii de urgenţă a legii guvernului şi solicita luarea în considerare alături de iniţiativa ieşenilor şi cererea oltenilor, care urmăreau abandonarea proiectului[134].
Inventarea unei „probleme a Olteniei”, ca o contrapondere la „problema Moldovei”, reprezintă, de altfel, principala noutate în geopolitica internă a perioadei 1862-1867. Gr. M. Sturdza, fost opozant al proiectului moldovenesc în 1862, explica urgenţa prin persistenţa partidelor „condamnabile de separatişti”, care exploatau chestiunea „pentru a agita laşul, pentru a agita ţara”. În ideea de a potoli agitaţia oltenilor, care acuzau necontenit distanţa până la Iaşi pentru pricini de judecată, Gr. M. Sturdza oferea asigurări că transferul era doar o „concesiune momentană”, până se va realiza „descentralizarea judeţeană şi se vor face căile ferate”. În ideea de a preîntâmpina obiecţiile arhicunoscute despre „atacul la unitatea ţării”, Sturdza punea în discuţie însăşi fixaţia centralismului care nesocotea interesele regionale:
Unitatea aceea după care alergaţi nu este decât un rău; văd că în organizarea ţării căutaţi să.fie unitate, uniformitate şi forme, cum a zis D. Kogălniceanu ieri şi din toate acestea a venit ţara în acea poziţiune că, dacă ar întreba-o cineva de s-a săturat de forme şi de unitate, ar zice că s-a săturat până în gât, şi ar voi mai bine să aibă ceva dreptate şi luare aminte pentru interesele sale locale[135].
Muntenii, prin vocea conservatorului Dimitrie Ghica, rămas acelaşi opozant fervent al proiectului, acuză nu doar lipsa oportunităţii, cât „forma violentă” a presiunilor exercitate de moldoveni. Gh. Mârzescu îi răspundea că nu era „nicio violenţă” în „proclamaţiile afişate pe zidurile Iaşului şi articolele din ziare”. Şi Al. Lahovari i se alătura lui D. Ghica, respingea urgenţa şi întreba de ce proiectul s-a depus în timpul dezbaterii bugetului, prin repetarea procedeului din timpul votării Constituţiei, încercându-se forţarea unor negocieri politice[136]. Explicaţia era simplă. Potrivit lui A. Georgiu, insistenţa moldovenilor şi urgenţa propunerii era explicabilă prin faptul că legea fusese menţinută de guvern şi a fost amânată de mai multe ori. Temerea ieşenilor era că sesiunea parlamentară ordinară, programată să se închidă pe 15 februarie, se va finaliza fară discutarea doleanţei ei[137].
Făcând un scurt istoric, Gh. Mârzescu îi reamintea lui Dimitrie Ghica că a semnat, cât a fost ministru de Interne (11 februarie-10 mai 1866), sub presiunea agitaţiilor separatiste, un jurnal prin care se lega că va strămuta Curtea de Casaţie la Iaşi. „Când însă a venit ca deputat în Adunare, D-sa ştiţi ce ne-a zis? S-a exclamat, zicându-ne: «n-am putut în acele momente grave să fac criză ministerială».” Prin urmare, îl acuza de inconsecvenţă, de „lipsă de curaj”, de faptul că una spunea în Guvern şi alta făcea în Adunare. Totodată, Mârzescu îl contra pe Lahovari şi susţinea că între votul urgenţei şi votul strămutării Curţii la Iaşi exista o strânsă legătură. „Dacă astăzi se pune la vot urgenţa şi se respinge, impli-camente se respinge şi proiectul de lege pentru strămutarea Curţii de Casaţie la Iaşi. Eu unul văd în respingerea urgenţei respingerea strămutării Curţii la Iaşi”[138].
Petru Grădişteanu oferea cea mai interesantă explicaţie a tacticii politice urmărite de moldoveni, mai exact o încercare de a expune opiniei publice duplicitatea centraliştilor. În ce mod? Propunerea subscrisa provoca un vot la vedere, prin ridicare de mână, şi nu unul secret, cu bile, aşa cum ar fi fost în cazul unui traseu ordinar al legii pe la secţiuni. Prin urmare, votul se putea transforma într-un moment al adevărului, al căderii măştilor, prin expunerea publică a făţărniciei faţă de solicitările moldovenilor. În aplauzele deputaţilor munteni, Grădişteanu proiecta apoteotic, nici mai mult nici mai puţin, decât imaginea subminării de către Iaşi a statutului de capitală a Bucureştiului, dacă s-ar „intra pe calea concesiunilor”: cei care reclamau Curtea „vor cere strămutarea Curţii de Conturi, ca şi şcoala militară; apoi strămutarea ministerelor, apoi strămutarea chiar a acestei Adunări şi atunci, d-lor să ne înţelegem: prin aceasta nu facem nimic altceva decât strămutarea capitalei de la Bucureşti la Iaşi”[139]. De fapt, susţinea Grădişteanu, nu era vorba doar de Bucureşti, ci de sacrificarea intereselor României. „Pentru un mic interes al Iaşilor de a străluci prin birji şi oteluri, nu vom sacrifica noi România întreagă, şi mai cu seamă pentru totdeauna România de peste Olt”[140].
Ca şi în 1866, C. Boerescu bătea monedă mai întâi pe faptul că transferul reprezenta un interes strict local, fară consecinţe notabile în economie. Adăuga, într-o retorică bine ţintită, că nu masele cereau transferul, ci era o chestiune de partid. Masele nu aveau procese atât de importante, ca să meargă la curte. La ea ajungeau doar marii proprietari şi capitaliştii, afirma el. Prin urmare, tema avea „popularitate”, dar nu era „populară”, adică nu atingea interesele morale sau materiale ale mulţimii. Era întrerupt, când afirma că „prosperitatea Iaşului şi a Moldovei are să rezulte din alte măsuri de îmbunătăţire ce trebuie să se ia…”, de voci revoltate: „Şi care nu se vor lua niciodată!”, exprimând fidel starea de beligerantă din cameră.
Pentru a pune capăt ofensivei moldovenilor şi în scopul deblocării dezbaterilor pe buget, Al. Lahovari citea o propunere: „Proiectul de lege asupra strămutării Curţii de Casaţie să se ia în dezbatere de urgenţă imediat în prima zi după votarea bugetului anului 1867″[141]. Era un fel de reeditare a jocului politic din perioada Adunării constituante.
Un interesant punct de vedere era exprimat de I. C. Brătianu, presat să menţină majoritatea guvernamentală generată de „înţelegerea de la Concordia” şi să dea asigurări moldovenilor de tot concursul său. Brătianu era conştient că mulţi liberali radicali erau centralişti din convingere, dar cel puţin se putea oferi pe sine ca exemplu. El susţinea, nici mai mult nici mai puţin, că se pronunţa în favoarea transferului, deşi a combătut-o până atunci, atitudine pe care o considera curajoasă, întrucât, „în cea mai mare parte a ţării”, mutarea Curţii la Iaşi era o ideea nepopulară. Recunoştea însă că muntenii nu s-au ţinut de cuvânt şi dădea dreptate moldovenilor: „De câte ori s-a prezentat în Cameră cestiunea strămutării Curţei de Casaţiune la Iaşi, totdeauna s-a zis că vom luat măsuri ca să aducem balsam, cum a zis onor D. Ionescu, asupra plăgilor naţiunei şi mai cu seamă asupra părţii de dincolo de Milcov: am zis-o, dar n-am facut-o”. Cere, în final, după ce se duelează retoric cu „separatiştii” şi agenda lor şantajistă, să fie admisă „o amânare cu angajament” că sesiunea nu va fi închisă până nu se va vota da votul pe acel proiect[142].
Moldovenii, „lupii care smulg pruncii de la sânul mamei patrii”
Cu totul deplasat se arăta conservatorul centralist Gheorghe Costaforu. El compara cererea imperativă a moldovenilor cu atitudinea unor lupi, iar România cu o mamă care-şi sacrifică pruncii (instituţiile) pentru a scăpa de ei:
Poate aţi văzut un tablou unde o mumă este într-o sanie şi aruncă câte un copil, câte un copil lupilor care o urmăresc. Un tablou foarte frumos; mi se pare că scena se petrece în Rusia. Ei bine, domnilor, noi, cu Cameră, nu putem să ne punem în posiţiunea acelei femei să aruncăm câte ceva Iaşilor, şi negreşit nici Iaşii nu cred că putem să-i comparăm cu lupii[143].
Analogia şocantă, dar grăitoare pentru imaginarul centralist iacobin, a reprezentat un moment de maximă jignire pentru sentimentele moldovenilor.
Într-atât de importantă încât a pus în lumină schimbarea de convingeri a lui Mihail Kogălniceanu. Avocat fără dubiu al unirii, arhitect al centralizării, ce a mers până acolo încât a dorit o ştergere a memoriei istorice moldoveneşti legate de alegerea de la 5 ianuarie 1859, impunând sărbătorirea lui 24 ianuarie prin lege[144], se alătura solicitărilor celor pe care-i considera până de curând „separatişti”, în intervenţia sa, Kogălniceanu reamintea că se pronunţase răspicat în 1862, alături de I. C. Brătianu, împotriva transferului. Apoi, arăta că, în 1866, odată cu respingerea din nou a proiectului, numai şapte reprezentanţi ai Moldovei votaseră Constituţia[145]. Prin urmare, nici măcar pentru fostul prim-ministru transferul Curţii nu mai reprezenta „o cestiune de coterie a unor avocatei”, aşa cum susţinuse la 1862. între timp, lucrurile progresaseră:
[…] a fost discutată între avocatei şi avocaţi mari; între deputaţii de Iaşi şi între persoane, care, şi prin domiciliul şi prin poziţiunea şi prin profesiunea d-lor, sunt orăşani locuind unii în Bucureşti şi alţii în Iaşi; şi care, prin urmare, deşi au zis că chestea aceasta este populară, deşi au osândit pe deputaţii de Iaşi că au sprijinit-o pentru popularitate, îmi voi permite să le spui că şi d-lor nu fac altceva decât aleargă după o mai mare popularitate combătând strămutarea Curţii de Casaţiuni de la Bucureşti la Iaşi; căci este o mare popularitate, este de un mare interes şi moral şi material şi de tot felul, de a cere păstrarea pentru Bucureşti a Curţii de Casaţiune, mai cu seamă pentru acele persoane, care sunt şi avocaţi ai Curţii de Casaţiune[146].
Unei asemenea intervenţii îi răspundea, negreşit, câte un reprezentant oltean, susţinător necondiţionat al centralismului. În acest caz, venise rândul lui P. Cernătescu, deputat craiovean, să prorocească pericolul destrămării ţării:
[…] am încuraja orice pasiuni şi am da dreptul fiecărei cetăţi, de exemplu Focşanii, ca să ceara şi ea diferite pretinse satisfacţiuni locale atât de prejudiciabile; când am cădea în asertienea erori, noi am lăsa ca ţara noastră să nu aibă în adevăr un centru, de unde să se întindă viaţa în toate părţile ţării în părţi egale, aşa încât să nu năbuşească pe unele şi să usuce pe altele[147].
În replică, Kogălniceanu demonstra o trecere la platforma regionalistă, arătând că problema Curţii de Casaţie era pusă în discuţie nu de unul precum N. Rosetti-Roznovanu, ci era pusă în dubiu prin neîndeplinirea ei, după promisiunile neonorate făcute de Guvern şi de Domnitor etc. *
Aceasta ţine spiritele de peste Milcov în o mare agitaţiune. […] Voi spune că în materie de unire, dacă toţi Românii am făcut sacrificii, apoi noi, Iaşenii, să-mi permitl D. Boerescu a-i spune că am făcut mai mult decât domnia lui; şi aceste sacrificii stau de faţă, se poţ dovedi prin împuţinarea averei fiecărui Iaşian; fiecare poate să spuia cât a costat unirea pe Iaşi[148].
La finalul discuţiei, Kogălniceanu propune, alături de unul dintre iniţiatorii proiectului de mutare a Curţii, M. Jora, un vot deschis, în condiţiile în care regulamentul prevedea două treimi din cvorum pentru stabilirea urgenţei.
Se supunea la vot amendamentul lui Al. Lahovari (vot abia după adoptarea bugetului), respins cu doar 58 bile albe şi 48 negre (necesare 71); de asemenea, era respins amendamentul lui I. C. Brătianu – vot pe Curte, înainte de cel pe buget (cu doar 20 bile albe şi 84 negre), iar în ceea ce priveşte votul pe propunerea de urgenţă rezultatul era următorul: 57 bile albe şi 54 negre, din 74 necesare[149].
Rezultatele însă nu-i dezarmau pe moldoveni, care, două săptămâni mai târziu, reveneau cu acelaşi proiect. În şedinţa din 17 februarie 1867, la Adunare erau depuse încă trei petiţii subscrise de cetăţeni de peste Milcov, care solicitau strămutarea Curţii la Iaşi[150]. Gheorghe Mârzescu încerca să repună pe ordinea de zi a dezbaterii transferul Curţii, însă după vociferările deputaţilor munteni, propunerea era respinsă şi se trecea la votarea bugetului. Kogălniceanu însuşi cerea discutarea după votarea bugetului pentru a nu se ajunge la o criză ministerială (proiectul Curţii era al Guvernului!) şi ţara risca să rămână fără finanţele aprobate[151].
„Suntem păţiţi”
În şedinţa din 7 martie 1867, în condiţiile în care bugetul încă nu fusese votat, se înregistra o nouă agitaţie legată de introducerea pe ordinea de zi a proiectului Curţii de Casaţie. Taberele erau aceleaşi din şedinţele anterioare, dar intervenea o presiune suplimentară. Moldovenii îşi exprimau suspiciunea că, odată votat bugetul, deputaţii munteni vor pleca şi nu va mai exista cvorumul necesar discutării doleanţei lor. Se inversaseră rolurile de la Constituanta din 1866. De fapt, era vorba de un dublu şantaj. Potrivit ministrului de Interne, Dimitrie Ghica, şi adversarii strămutării se temeau că, odată dat votul pe Curtea de Casaţie, care se prefigura negativ, moldovenii supăraţi să dezerteze de la votul bugetului, aşa cum se întâmplase cu un an în urmă în Adunarea constituantă, când zece deputaţi au demisionat, iar legea electorală a fost votată cu concursul a doar şapte deputaţi moldoveni. Aşadar, vorbim de o condiţionare parlamentară reciprocă pe două falii majore: interesele moldovenilor vs. munteni-olteni[152]. În vuiet şi proteste, Mârzescu explica motivul „nerăbdării”, pe care muntenii pretindeau că nu-l înţelegeau. Erau paşii traseului legislativ complet, care odată încălcat ar fi dus la amânarea cu încă un an a proiectului:
Astăzi suntem în 7 Martie, şi, dacă se va vota proiectul, el nu se aplica îndată, pentru că trebuie să treacă şi prin Senat; prin urmare, până la 15 martie, Camera având să funcţioneze, poate ca Senatul să nu aibă timp ca să-l voteze, şi atunci are să rămână până la sesiunea viitoare[153].
La promisiunile lui Dimitrie Ghica că Adunarea îşi va continua activitatea „până se va vota acest proiect de lege, dar…”, Mârzescu răspundea complet neîncrezător: „Ştim, suntem păţiţi!” După o discuţie în contradictoriu cu Kogălniceanu, Mârzescu declara că era gata să-şi dea demisia (probabil nu de unul singur), fiindcă „nu voia să se amâne la infinit chestiunea Curţii de Casaţiune”[154].
Abia în şedinţa din 10 martie 1867, comitetul delegaţilor secţiunilor, întrunit încă din 20 ianuarie, dădea citire raportului final pe legea Guvernului. Secţiunile II, IV, V şi VI respingeau proiectul transferului Curţii; secţiunea III admitea strămutarea până se va construi calea ferată Iaşi-Bucureşti; secţiunea VII vota pentru transferul complet la Iaşi; secţia I: una din secţiunile curţii să rămână în Bucureşti, cu jurisdicţie asupra curţilor din Bucureşti şi Craiova!, şi alta să se instaleze la Iaşi pentru curţile de apel din Focşani şi Iaşi, trebuind să se întrunească o dată pe an spre a judeca în secţiuni unite.
Prin urmare, majoritatea delegaţilor găsea de cuviinţă ca instituţia să rămână în Bucureşti. Era, în schimb, avansată o nouă formulă de compensaţie, propusă de Nicu Catargiu, votată în unanimitate:
Propunem ca guvernul chiar printr-un împrumut ce se autorisă a contracta să se facă acţionar cu 15 milioane franci la compania ce ar propune a efectua în cel mai scurt timp un drum de fer ce ar lega Iaşii cu Bucureştii şi linia austriacă din Bucovina, începând lucrările reale şi serioase chiar în anul aceasta[155].
O variantă despre care nu s-a mai auzit nimic şi a rămas pierdută în istoricul legislativ al Adunării.
Un motiv de agitaţie în Adunare l-a constituit şi existenţa unei petiţii a lui N. Rosetti-Roznovanu, invocată frecvent ca expresie a persistenţei ideilor „separatiste”. De altfel, Rosetti-Roznovanu a şi reuşit să-şi susţină în plen petiţia, semnată de aproximativ 6.000 de cetăţeni din toate părţile Moldovei şi din toate clasele poporului, în ideea combaterii acuzelor de „nereprezentati-vitate” ale cererilor moldovenilor[156]. Roznovanu nu conferea transferului un caracter „exclusiv politic”, ori unul administrativ şi nici judiciar. El acuza sacrificarea intereselor Moldovei, iar transferul ar fi fost primit ca un gest care ducea la „înfrăţire şi compensaţiuni”. Potrivit lui, nu împinşi de interese materiale moldovenii reclamau această măsură, ci ca o satisfacţie morală, ca o dovadă că „suntem priviţi ca fraţi, ca egali, ca uniţi de voie bună, iar nu cuceriţi de nimeni şi ce e mai preţios odor pentru un Români decât onoarea sa”[157].
Un amplu discurs era susţinut de un adversar al transferării Curţii, C. D. Aricescu. În opinia lui, principalul motiv împotrivă era cel de neconstituţionalitate, repovestind pe larg dezbaterile din 1862 şi 1866, cu citate amănunţite din „Monitorul Oficial”[158]. Aducea argumente împotriva mutării, cele mai importante fundate pe o viziune centralistă:
[…] logica şi experienţa ne spun că, fără un centru sau capitală, nu poate fi ţară; şi fără îndestulă putere atractivă a capitalei, iară nu poate fi unitate; puterea atractivă a capitalei consistă în locul reşedinţei autorităţilor centrale; prin urmare, strămutarea curţii de casaţiune la Iaşi, pe când puterea executivă şi Corpurile legiuitoare sunt în Bucureşti, este desorganisarea ţării, este desmădularea ţării, este primul pas spre separatism[159].
Trebuie să „ne ferim ca de foc d-a crea instituţiuni pentru Moldovia, distincte de instituţiunile Ţării Româneşti”, afirma Aricescu, aducând în sprijinul spuselor şi statistica proceselor de la Curtea de Casaţie: 234 de procese criminale din Moldova, 1.337 din Muntenia; procese civile din Moldova – 1.253, din Muntenia – 2.455.
Ca şi în urmă cu două săptămâni, surprinzându-şi colegii, Mihail Kogălniceanu se arăta unul dintre avocaţii strămutării Curţii. Ce-i schimbase, totuşi, atât de mult convingerile din 1862? Înţelegem mai exact motivele din autocritica pe care o dezvoltă în numele generaţiei prea entuziaste de moldoveni unionişti. Fostul prim-ministru evalua condiţiile istorice ale producerii unirii şi interpreta critic, de data asta, „avântul” şi nechibzuinţa moldovenilor. El insista pe pripa şi idealismul Adunării din Moldova, care se precipita, între 1861 şi 1862, silindu-l pe Al. I. Cuza să desăvârşească unirea, domn care voia să modereze acea mişcare, avertizându-i: „[…] d-lor, înainte de a face unirea, preocupaţi-vă şi regulaţi interesele particulare ale Moldovei”, în sensul negocierii pragmatice şi clarificatoare a condiţiilor şi termenilor unirii. Deputaţii moldoveni, între care se includea Kogălniceanu alături de Petre Mavrogheni şi Anastasie Panu, au zis atunci: „La Bucureşti! Pentru că suntem siguri că vom găsi acolo fraţi, vom găsi Români care vor ţine seama de sacrificiile Moldovei. Astfel, d-lor, am venit fară a regula interesele parţiale şi locale ale Moldovei, cum ne zicea fostul Domnitor”[160]. Aşadar, greşeli şi slăbiciuni în serie, care au fost tratate de valahi ca favorabile unei „anexări” (după expresia lui Manolache Costache Epureanu[161]), în numele unor idealuri patriotice. Desigur, fostul prim-ministru al lui Al. I. Cuza, „omul de la 2 mai”, avea poliţe politice de plătit „februariştilor” şi „monstruoasei coaliţii”. Reciproca era şi ea la fel de valabilă, dar nu e cazul să insistăm aici pe invalidarea alegerii sale de la Fălciu şi Galaţi din primăvara anului 1866. Kogălniceanu mai arăta cum detronarea lui Cuza a zguduit încrederea dintre moldoveni şi munteni, întrucât prin epurările declanşate împotriva „cuziştilor”, „guvernul după 11 februarie a depărtat cu grămada pe funcţionarii Moldoveni”:
Repausatul Barbu Catargiu, întâiul ministru când s-a făcut unirea, a adus aici o mulţime de funcţionari din Moldova, şi le-a făgăduit că-i va menţine în posturile lor, pe cât timp se vor purta bine. Nu ştim cum s-a întâmplat şi pentru ce nouă zecimi din acei funcţionari moldoveni, care erau în Bucureşti în ziua de 11 februarie s-au congediat (aplause). În ministerul lucrărilor publice erau 20 moldoveni, 19 s-au dus; când s-au întors acei moldoveni înapoi, nu s-au întors cu mijloacele cu care s-au dus, nu în diligentă, sau cu subvenţiune[162], ei s-au întors întinzând mâna şi cerşind (aplause). Ei bine, D-lor, vă întreb ce trebuia să gândească, ce sentimente trebuia să aibă locuitorii de peste Milcov, când vedea funcţionari moldoveni trecând Milcovul şi cerşind cu sfanzigul, pentru ca să se poată întoarce pe la locurile lor. Rog pe D. ministru să binevoească a face statistica funcţionarilor moldoveni, câţi erau înainte de 11 februare şi câţi sunt astăzi şi va vedea dacă aceasta nu e adevărat; eu am această statistică şi sunt gata a o pune la dispoziţiunea D-lui ministru[163].
Kogălniceanu era de acord că strămutarea Curţii nu putea satisface singură nevoile fostei capitale, mizând că ele puteau fi susţinute numai prin navigabilitatea Prutului, dezvoltarea şcolilor speciale, a universităţii, construirea căilor ferate şi descentralizarea, necesităţi ratate din cauza frecventelor schimbări de guverne. De altfel, îmbunătăţirile Iaşului figurau în bugetul din 1865, redactat de Kogălniceanu, afirmă acesta, dar sumele au fost luate de succesori şi cheltuite aiurea în execuţia bugetară[164]. Cauzele decăderii Iaşului erau structurale, potrivit lui Kogălniceanu. Oraşul se afla într-o poziţie încât nu putea trăi decât ca un centru de guvern, având instanţele justiţiei înalte, întreţinut de întreaga Moldovă, căci nu avea nici caracter comercial, nu era străbătut de un râu important, iar Prutul, din apropiere, nu era navigabil. Cum se putea oferi o ameliorare? Cea mai bună cale era „drumul de fier”, credea Kogălniceanu,pentru care a şi dat concesiunea Salamanca[165], anulată între timp; deci, ceea ce mai rămânea de dat ar fi fost Curtea de Casaţie. Ea trebuia acordată ca un mijloc care va consolida unirea: „trebuie să alinăm deocamdată boala Iaşilor dându-le ceea ce cer şi dărâmând astfel drapelul ce ş-au luat acei separatişti”[166]. Nu credea că remediul va vindeca Iaşul bolnav, dar „trebuia să i se dea bolnavului ceea ce se cere, căutând în acelaşi timp un remediu real”.
„Prin unire toţi am pierdut”
O nouă intervenţie a lui Gheorghe Costaforu creştea temperatura dezbaterii. Deputatul se declara intrigat că „se discutau interesele Moldovei, nu ale României”, iar Iaşul punea condiţii ca unei „cetăţi asediate”, ameninţând soliditatea viitorului[167]. „Trebuie să vă preocupaţi serios – arăta Costaforu – de interesele şi ale Valachiei, şi ale Olteniei, precum şi a tuturor colţurilor depărtate ale ţării, d-voastră nu puteţi să neglijaţi aceste interese, având numai în vedere interesele Iaşului.” Luat de valul argumentelor, Costaforu ajungea la paradoxala concluzie că, prin unire, „toţi au pierdut”.
Pentru ce această rivalitate între Bucureşti şi Iaşi? Bucureştiul nu este nici al Valachiei nici al Moldovei, ci al României întregi. D-voastră veniţi şi vă acăţaţi de Bucureşti ca de o capitală egoistă, care rupe tot de la Iaşi şi pune pe Iaşi în stare de a se revolta şi a face să piară unirea; că Iaşul a fost capitala Moldovei şi făcut sacrificiuri. Aşa este! Dară pentru că a făcut sacrificiuri trebuie neîncetat să ni le impute? […] Când am făcut această unire, nu este drept să zicem că noi din Valahia am profitat şi Iaşul a pierdut. Toţi am pierdut mai mult sau mai puţin.
El relua vechi argumente privind pericolul unei cedări momentane care va deschide posibilitatea altora: Curtea de Conturi, ministerele, tezaur etc.[168].
Declarându-se supărat că moldovenii care cer transferul „au fost asemănaţi cu lupii cărora li se aruncă câte un prunc„, Kogălniceanu cerea închiderea discuţiei, întrucât discursul lui Costaforu „derapase pe un teren foarte periculos”[169]. Se vota închiderea discuţiei şi supunerea la vot a proiectului de lege pentru luarea în considerare a strămutării Curţii de Casaţie la Iaşi. În acel moment însă se isca o altă neînţelegere. Grupul deputaţilor din sud, prin persoana lui Petru Grădişteanu, solicita vot secret, ceea ce-l determina pe Kogălniceanu să observe că procedura era în contra precedentelor „liberale” ale iniţiatorului. Pentru deputaţii de la nord de Milcov era o datorie imperioasă un vot la vedere clarificator. Nicu Catargiu recunoştea deschis că deputaţii „moldoveni sau români”erau bănuiţi că nu vor vota după cum vorbesc. Totuşi, în pofida votului secret, proiectul era acceptat (79 erau „pentru” din 62 necesare, 43 „împotrivă”, o abţinere), trecându-se astfel la faza a doua, la discuţia pe fond.
„Compensaţii şi pentru Oltenia”
Raportorul citea articolul doi al legii strămutării, care se referea numai la calea ferată: „Guvernul va contracta pentru înfiinţarea celui dintâiu drum de fier în ţara românească în lungul ţării de la Iaşi până la Ruşava [Orşova – n.n., M.C.] cu preţuri şi mijloace avantajoase [nu prin împrumut – n.n., M.C.], şi va depune Camerii proiectul de lege cât mai neîntârziat pentru aceasta”. Se depuneau diverse amendamente, în funcţie interese. C. D. Aricescu, adversar al mutării Curţii, propunea ca „în sesiunea actuală să votăm concesiunea drumului de fer de la Cernăuţi la Iaşi”. Şi mai explicit era amendamentul olteanului Gh. Magheru – de fapt o propunere de lege! -, care cerea compensaţii pentru regiunea Olteniei în contrapartidă la concesiile făcute Moldovei:
Strămutându-se Curtea de Casaţie la Iaşi, atât onor Adunare legislativă, cât şi onor guvern să ia angagiamentul ca ce dânteiu linie de fier ce se pune în lucrare după puteri şi în timp să fie neapărat ori linia de la Orşova, ori acea de la Vulcan către Bucureşti şi de aci peste Milcov, mai ales că pentru aceste lunii sunt şi proiecte de lege elaborate.
Era vorba de linia Orşova-Craiova-Bucureşti sau Vulcan-Craiova-Bucureşti-peste Milcov. Alt oltean, Andrei Prejbeanu, depunea amendamente în derâdere, respinse de Comitetul delegaţilor:
Când calea ferată de la Vârvicioara la Iaşi va fi făcută, se va transmuta Curtea de Casaţiune la Iaşi […]. Când căile ferate de la Orşova sau de la Vulcan vor fi făcute şi astfel vor lega Iaşii de Valachia mică, atunci să se dea d-lui Mârzescu Curtea de Casaţiune, fiindcă mă voi putea şi eu duce lesne la Iaşi.
Amendamentele intereselor moldoveneşti erau depuse de Gheorghe Mârzescu, susţinut de unii munteni, dar nu şi de N. Rosetti-Roznovanu: „îndată ce calea ferată va fi statornicită între Bucureşti şi Iaşi, înalta Curte de Casaţiune şi de Justiţie va fi strămutată de drept în Bucureşti”[170]. Apoi, mai era depus amendamentul colonelului Gr. Sturdza: „Strămutarea Curţii de Casaţiune se va face în vacanţa sărbătorilor de la Pasci, acest an 1867, prevăzându-se şi fondurile necesare pentru transferare”.
În calitate de ministrul de Interne, I. C. Brătianu, tăia avântul deputaţilor şi solicita răgazul ca Guvernul să facă un proiect în care să cumpănească atentposibilităţile de împrumut ale ţării – fiindcă împrumutul Oppenheim nu permitea angajarea de noi datorii din partea Guvernului român -, precum şi disponibilitatea capitalurilor europene de a se angaja în lucrări publice concesionate în România.
Cel care rupea solidaritatea moldovenilor, ca şi în 1866, era fracţionistul ieşean Nicolae Ionescu. El susţinea că ministrul de Interne trebuia să ţină cont şi de petiţiile de dincolo de Olt, reluând ideile antisemite prezentate în Constituantă la 1866 – Iaşul era invadat de evrei, ceea ce pentru Curtea de Casaţie ar fi fost un pericol, în condiţiile unei „atmosfere încărcate de elementul corupător”. Fracţionistul prezenta statistica proceselor judecate de la înfiinţarea Curţii până în 1867: 1.722 de pricini, cu avocat 568; 750 din Bucureşti, 349 din Craiova şi 41 din Focşani, la Iaşi doar 153. În concepţia lui, interesele fostei capitale se satisfăceau cu alte mijloace: capital pentru încurajarea comerţului naţional, întreprinderi economice, pentru a scăpa de „speculanţi străini”; colonizarea cu români, aducerea măcelarilor şi pitarilor din Bucureşti, căci acolo erau mai mulţi[171]. Într-o atmosferă de ilaritate, el mai cerea încă o anchetă parlamentară privind problemele laşului şi declara că se temea de consecinţe, de desfacerea „edificiului unirii”.
Foarte interesant era jocul politic făcut de I. C. Brătianu, acum într-o poziţie conciliantă faţă de interesele moldovenilor. El vedea transferul ca un „gaj moral”: „D-lor, vă întreb, dacă deocamdată noi nu putem face nimic pentru Iaşi decât a-i da un asemenea gagiu, să-i refuzăm şi acest gagiu?”. Îmbrăţişa deschis ideea unei colonizări cu Români în jurul Iaşilor[172], înfiinţarea unei bănci funciare, a uneia de scont şi a unei şcoli de agricultură; „Iaşii nu pot fi conciliaţi numai cu cuvântul”, trebuie să li se dea o minimă consolare. „Eu sunt Român din Muntenia şi am curagiul să cer fraţilor mei de dincolo de Milcov ca şi ei să facă sacrificii tot aşa cum a făcut Iaşul, şi nu cred că Muntenii vor refuza, vor pune vreodată în pericol Unirea, ca să nu facă acele mici sacrificii”[173]. Cu aceste concluzii se încheia prima zi, cea de 10 martie, după opt ore aprinse de discuţii, în care au fost respinse toate amendamentele, cu excepţia celui depus de Mârzescu, acceptat ca articolul 2 al proiectului[174].
Abia la 13 martie se intra în discuţia de fond a legii, care cuprindea numai două articole[175]. Dezbaterile urmau să fie structurate pe două aliniamente, nu neapărat suprapuse. Primul era reprezentat de interesele moldoveneşti şi necesitatea unor compensaţii în scopul concilierii Moldovei vs. interesele muntene/ oltene de a păstra status-quo-ul instituţional în privinţa justiţiei. Al doilea aliniament de confruntare viza arhitectura centralistă a statului, faţă de care în special moldovenii, dar şi unii deputaţi munteni, dezvoltau o critică consistentă, şi grupul celor care vedeau în centralizare o formă de desăvârşire şi garantare a unirii. Poziţiile diametral opuse erau: 1. Interese moldoveneşti/ descentralizare/compensaţii/Curte de Casaţie la Iaşi ca o formă de funcţionare mai echitabilă a unirii; 2. Interese munteneşti-olteneşti/centralizare/Curte de Casaţie la Bucureşti ca formă de garantare a unirii şi înlăturare a aşa-numitului element perturbator, „separatist”. Fireşte, au existat munteni care au susţinut satisfacerea cererilor moldovenilor şi au criticat centralismul sugrumător de la Bucureşti, precum au fost şi moldoveni care au îmbrăţişat complet doctrina centrului, cerând în schimb alte forme de compensaţii decât Curtea de Casaţie.
Memoria inimii
Primii care deschideau dezbaterea pe fondul legii erau susţinătorii transferului. Analizând contextul ciocnirilor din jurul mutării Curţii de Casaţie, pe care o considera o „dreaptă reparaţiune”, conservatorul Manolache Costache Epureanu observa că Moldova, „în starea de văduvie a unui guvern central şi în lipsă de alte îmbunătăţiri, nu a putut să se bucure nici de binefacerile, nici de prezenţa autorităţii foarte îndepărtate a guvernului de la Bucureşti”. Apoi, reformele administrative şi judiciare au provocat „o mare mefienţă”; pe când Valachia s-a familiarizat mai uşor, Moldova se simţea „mai mult anexată ţării româneşti”[176]. Manolache Costache Epureanu îşi schimbase complet atitudinea faţă de 1862, când subscrisese la propunerile compensatorii ale lui Mihail Kogălniceanu. Atunci, la 1862, Epureanu se afla pe terenul unei concepţii centraliste idealizate, considerând că instabilitatea politică şi dificultăţile politice din Principate erau generate de sistemul federativ al Convenţiei de la Paris. Ca şi în cazul altor moldoveni, după experienţele de la Bucureşti, entuziasmul centralist i se demolise[177], jucând de la şefia Adunării constituante în favoarea mutării Curţii de Casaţie la Iaşi.
Plecând de la efectele dureroase ale pierderii instituţiilor şi statalităţii, deputatul muntean Nicolae Blaremberg considera că Moldova avea tot dreptul la „menajamente”:
Dacă Moldova s-a uitat pe sine […] s-a părăsit nouă fără rezervă, nu este un motiv să o tratăm mai rău decât acele ţări [Italia – n.n., M.C.] care au avut grija de a stipula mai dinainte condiţiile contractului. […] Dovediţi în sfârşit că aveţi aceea ce un poet numea cu atât cuvânt: memoria inimei[178].
Blaremberg combătea concepţia centralismului dur care monopoliza concepţia administrativă a celor care se opuneau transferului, atât timp cât, sub un regim constituţional, bazat pe despărţirea puterilor în stat, nu ar fi adus atingere unităţii guvernamentale; necesitatea centralizării se referea la puterea executivă şi cea legislativă, dar nu la justiţie. El invoca şi o tradiţie istorică a descentralizării, amintind de statutul Craiovei şi „României mici” în cadrul Ţării Româneşti, de „menajamentele” lui Radu Negru, legendarul descălecător al Valahiei, şi ale succesorilor lui, care recunoscuseră o anumită autonomie: „Mai multe veacuri, partea de dincolo de Olt a păstrat administraţiunea sa separată şi autonomia: Banul şi Divanul”[179]. Îndemnul său către colegi era de a face pentru Iaşi ceea ce a făcut Italia pentru Torino, oferindu-i Curtea de Casaţie, după ce, prin unirea Piemontului cu Lombardia, instituţia ajunsese, scurt timp, la Milano.
Deputatul A. Georgiu, profesor de economie, punea sub semnul întrebării viabilitatea modelului politic centralist, fiindcă nu „putea da toate condiţiile de vitalitate necesare dezvoltării viitoare”. El făcea distincţia între o „centralizare naturală”, venită prin atracţia pe care populaţia o resimte faţă de abundenţă, valoare, „uşurinţa vieţii” şi „centralizaţiunea excesivă”, al cărei ideal „excentric şi periculos îl găsim în concentrarea forţată a tuturor autorităţilor într-un singur punct, în capitala ţării”. Prin transferul Curţii de Casaţie nu s-ar fi slăbit „unitatea politică a patriei”, ci s-ar „asvârli din organizarea socială acele idei greşite care şi-au avut raţiunea de a fi numai în administraţiunea lui Ludovic al XIV, sistem care avea de scop de a concentra totul într-un singur punct, pentru ca astfel să-şi exerciteze cu mai multă uşurinţă influenţa opresivă şi destructoare”. Chiar principiul diviziunii puterilor consacrate de constituţie nu se opunea transferării. Curtea de Casaţie trebuia să funcţioneze într-un mod cu totul independent de minister[180]. Un alt beneficiu ar fi acela că s-ar fi introdus în Iaşi o populaţie flotantă, care ar fi sporit numărul populaţiei române în detrimentul celei israelite şi ar fi pus în circulaţie cel puţin 7 milioane de lei.
Grădişteanu: „Am fost prea gracioşi cu Moldova”
Dintr-o perspectivă diametral opusă pleda Petru Grădişteanu. În interpretarea centralistă, strămutarea Curţii, într-un oraş diferit de acela în care îşi avea reşedinţa Guvernul şi Ministerul Justiţiei, însemna că ministrul de Justiţie nu se putea pune în „comunitate de idei cu procurorul general de pe lângă Curte”; ministrul era silit să penduleze neîncetat de la Bucureşti la Iaşi pentru o înţelegere prealabilă şi „să piardă luni întregi în corespondenţe neterminale”[181]. Apoi, arăta Grădişteanu, strămutarea Curţii viola drepturile membrilor, întrucât ei erau inamovibili şi nu se puteau strămuta fară voia lor; unii, poate cei mai capabili membri – credea deputatul -, ar fi putut demisiona din acest motiv.
Grădişteanu urmărea să plaseze discuţia pe „tărâmul raţionamentului, nu al sentimentalismului”, ca şi cum cele două s-ar fi exclus reciproc în funcţionarea unui stat şi guvernarea unui popor. Statul naţional centralizat, ca deziderat al pragmatismului şi raţionalismului politic, refuza Moldovei ab initio un statut de depozitar al valorilor şi instituţiilor naţionale. Strămutarea Curţii de Casaţie -afirma Grădişteanu – compromitea nu numai unirea, dar şi Curtea „pierdea prestigiul său”, pe considerentul că un ministru nu putea fi trimis la judecată într-un oraş plin de „separatişti” şi apropiat de Rusia[182]. Ca şi cum nu ar fi fost suficiente ofense la adresa moldovenilor, el punea sub semnul întrebării existenţa unei „conştiinţe a anexării” pe care Moldova ar fi dezvoltat-o, conform lui M. C. Epureanu.
Dacă aceasta ar exista în inima Moldovei, după cum pretinde că a găsit-o D. Epureanu, ar trebui să desperăm de Moldova, pentru că nici Moldova este anexată Valachiei, nici Valachia Moldovei; între ele există o unire frăţească şi nu se poate pretinde că banii Moldovei s-au vărsat în tesaurul Valachiei pentru cuvântul foarte simplu şi mai cu seamă în aceşti din urmă ani de miserie, Moldova n-a fost în stare a face sacrificii, poate că a primit mai mult de cât a dat, Muntenia însă nu numără cu sora sa![183]
Nu mi se poate aduce aminte – susţinea Grădişteanu, fără să aducă argumente – o singură cifră din buget propusă pentru îmbunătăţirea materială a laşului şi Moldovei pe care să nu o fi acordat; am fost prea gracioşi pentru Moldova tocmai pentru că ştiam că Moldova suferă.
Un asemenea discurs, belicos pe alocuri, isca o mare nervozitate în rândul moldovenilor. M. Kogălniceanu, de pildă, considera afirmaţiile lui Grădişteanu un „rechizitoriu” contra tuturor celor care au propus strămutarea, iar C. Tacu îl ataca pe Grădişteanu după ce acesta concluzionase că starea de decadenţă a Iaşului era normală. „Oare principiul de consolidare a naţiunei române putea-va să cuprindă în sine destrucţiunea unei societăţi române? […] Iaşii dar trebuie să intereseze şi pe românii de dincoa de Milcov, pentru că este tot acea parte din care se compune România”. De asemenea, ironiza ipostaza de lupi ce încolţesc România, atribuită moldovenilor de Costaforu: „[…] nu sunt acel lup […] care ar voi să smulgă copilul din braţele mumei sale. Muma, d-lor, este România şi noi, fii aceşti mume, am dat mâna şi am venit în giurul ei tocmai ca s-o apărăm de lupii aceia care o ameninţă”[184].
„Ce suntem noi, moldovenii? Copii amăgiţi cu acadele?”
Gh. Mârzescu, care luase cuvântul de atâtea ori în chestiune, ieşea din rezerva autoimpusă, acuzând că istoricul problemei, realizat de C. D. Aricescu, trecuse peste o etapă esenţială – „legământul de onoare” din 27 aprilie 1866 -, el continuând să plaseze chestiunea Curţii de Casaţiune pe „tărâmul onoarei”[185]. La votarea Constituţiei, când moldovenii au legat votul final de proiectul de lege al transferării Curţii la Iaşi, Mârzescu relatează că I. C. Brătianu, atunci ministru de Finanţe, acum ministru de Interne,
[…] se apropie de mine, mă trage deoparte şi-mi zice: „vrei să rămânem fără constituţiune; vrei să nu se voteze! Retrageţi amendamentul; căci guvernul, îţi promit, va veni cu un proiect de lege şi vom vota cu toţii Curtea de Casaţiune”. La acest apel, la această nouă asigurare, noi ne retragem amendamentul; […] Consti-tuţiunea însă se votează pe articoli, şi proiectul guvernului pentru transferarea Curţii vine pe tapet. O! atunci am uitat toate cele petrecute! Nici nu voiam să ne aducem aminte de Primărie! Atunci să fi văzut pe confraţii noştri cum se esclamau şi ne ziceau: „A! D-lor! Staţi! Să vedem ce va deveni Oltenia, ce va deveni Mehedinţii şi toate celelalte părţi depărtate ale Valahiei Mici!” Ei bine, D-lor, de ce nu aţi argumentat şi atuncea când aţi promis, în modul cum argumentaţi astăzi? Oare ce suntem noi? Suntem oare copii care să ne amăgiţi cu acadele?[186]
Mârzescu replica punctual discursului susţinut de Grădişteanu, pe care-l consideră cel mai important. În privinţa încălcării inamovibilităţii membrilor Curţii prin transferul la Iaşi, îi răspundea că membrii nu ar trebui strămutaţi nici măcar în alt loc în Bucureşti. Arăta că legăturile strânse între procurorul general de la Curtea de Casaţie şi ministrul de Justiţie erau o iluzie, fiindcă „acea intimitate” nu exista pentru că guvernul se schimba prea des. Se mai întreba ce au „luminile şi ideile”, cele mai multe în capitală, cu reşedinţa Curţii? Diferenţa dintre Iaşi şi Bucureşti nu era prea mare. De asemenea, lua în derâdere preocuparea lui Grădişteanu pentru fisc, că membrii Curţii se vor pensiona şi, prin urmare, statul trebuia să plătească şi pensii şi salarii. În privinţa sacrificiilor (muntenilor şi oltenilor care ar fi prea departe de curtea stabilită la Iaşi) susţinea că trebuie crezută acea parte a ţării care oferise probe de sacrificii[187].
Ultima intervenţie relevantă înainte de vot o avea I. C. Brătianu. Liderul liberalilor radicali pleda pentru achitarea datoriilor de onoare:
Oare nu s-ar fi putut ca Moldova, când s-a făcut această unire, nu se putea ca ea să pună oarecare condiţiuni? Şi dacă ar fi pus acele condiţiuni, oare noi le-am fi refuzat? Nu le-am fi refuzat, sunt sigur; s-au văzut uniri cu asemenea condiţiuni; […] Am fi primit dar şi noi condiţiunile ce ni le-ar fi pus Moldova; negreşit nu condiţiuni ca în timpii feudali, ci condiţiuni posibile azi, spre exemplu, transferarea Curţii de Casaţiune la Iaşi, aşezarea universităţilor ţării acolo. Negreşit că am fi primit. Dar Moldova nu a pus nici o condiţiune. Ea a cedat tot; a zis: la Bucureşti să fie centrul tuturor autorităţilor care au atribuţiuni generale. După ce însă, nu numai că a văzut, căci ea de la început a văzut sacrificiile sale, dară după ce a simţit lipsa guvernului central de la Iaşi şi paguba care rezulta din aceasta pentru Iaşi şi pentru judeţele din prejur, vine şi ne zice: noi v-am dat tot; daţi-ne acuma Curtea de Casaţiune. Ei bine, domnilor, când ni se face această cerere, trebuie oare să răspundem ca d. Costaforu, că tocmai azi, când începem să ne organizăm, începem această organisare prin distrugerea Statului român şi nu putem primi aceasta?
Brătianu mai ţinea să respingă ideea anexării Moldovei vehiculată de Manolache Costache, argumentând că totul a început prin faptul că Muntenia a ales domnul propus de moldoveni, ei au ales Bucureştiul etc. „Moldova a primit de bună voie ca Bucureştii trebuie să fie capitala ţării; astăzi ea cere curtea de casaţiune ca un gaj moral, până i se vor da alte îmbunătăţiri; socotesc dar că nu trebuie să măsurăm cu compasul această cerere să o acordăm.” Votul final consemna unica victorie a moldovenilor în chestiunea Curţii de Casaţie: din 127 de votanţi, 75 erau „pentru” şi 52 „contra”, majoritatea fiind de 64. Adunarea adopta astfel proiectul de lege[188], dar succesul, salutat de presa şi societatea ieşeană, a fost rapid întors în Senat, dominat de conservatori centralişti, aflaţi în opoziţie cu coaliţia guvernamentală de orientare liberală ce dăduse satisfacţie moldovenilor.
După două săptămâni, în şedinţa din 30 martie 1867, senatorii luau în discuţie[189] raportul comitetului delegaţilor de secţiuni asupra proiectului de lege votat în Cameră. Raportorul Constantin Brăiloiu, adversarul pe faţă al intereselor moldoveneşti, arăta că secţiunile, în unanimitate, au respins proiectul. Pe ce considerente se întemeiase respingerea? însuşi Brăiloiu susţinea că, în absenţa unei expuneri de motive, care, inexplicabil, nu însoţise proiectul de lege, senatorii au lecturat dezbaterile Camerei din „Monitorul Oficial”, după care au tras cu totul alte concluzii decât colegii deputaţi. Mai exact, senatorii au selectat din discursuri numai argumentele care serveau respingerii proiectului, deşi o parte a celor care le rostiseră au votat în favoarea transferului. Astfel, ei au reţinut că Guvernul, prin vocea lui I. C. Brătianu, ministrul de Interne, dar şi a altor oratori, considera de fapt că e o „adevărată iluzie” pentru compensarea Iaşilor, dar o propuneau ca o măsură politică şi raţiune de stat. Secţiunile au văzut o „adevărată perturbaţiune pentru aclministraţia justiţiei şi nu puteau admite ca raţiune de Stat o măsură care este diametralmente opusă intereselor sociale, prin urmare, intereselor Statului”. În raportul citit de Brăiloiu se afirma că proiectul va „afecta unitatea politică a ţării, va desmădula guvernul nostru” şi că „[…] a vorbi astăzi de Moldoveni şi Munteni, de Iaşi şi Bucureşti ca de grupe rivale, ar fi, d-lor, a deschide calea separatismului sau cel puţin a federalismului”. „A transporta reşedinţa ei în altă localitate, din Iaşi fie oricare alt oraş, ar fi a o ucide, a o desbrăca de autoritatea ei, a falsifica instituţiunea şi a o face cu totul inutilă. Depărtată de centrul guvernului ea pierde puterea de direcţiune.”[190]
Faţă de un raport atât de radical, care zădărnicea munca de convingere desfăşurată în Cameră, moldovenii au reacţionat furibund, mai ales după ce Ministrul de Justiţie ad-interim, Constantin Al. Kretzulescu, prim-ministru totodată, a confirmat susţinerea guvernului pentru proiect. Kretzulescu considera transferul o chestiune politică, „de fraternitate între moldoveni şi munteni”, pledând în faţa muntenilor ca, printr-o „probă de frăţie”, să se facă sacrificiul ce-l cereau moldovenii. Dr. Grigore Vârnav (Roman) demonta raportul lui Brăiloiu din punctul de vedere regionalist şi al descentralizării[191], în timp ce Panait Balş (Tecuci) cataloga sistemul centralist ca modelul de organizare a „monarhiilor absolute”. Arăta că ideile lui Brăiloiu în privinţa Italiei erau greşite, provenind din secolul al XVIII-lea, întrucât „după proclamarea principiului naţionalităţilor consecuenţa imediată a acestui principiu este cea mai complectă descentralizare, fiecare localitate, fiecare parte are dreptul a avea vitalitatea sa, are dreptul a juca un rol politic, şi Iaşul, are mai mult drept decât toate”; dacă „Curtea de Casaţie e cheia unirii, apoi cu drept cuvânt să dăm această cheie în mâna celui care a făcut unirea”. Îi acuza pe cetăţenii din Oltenia, din Turnu Severin că dădeau dovadă de interese materiale meschine când estimau câte drumuri trebuie să facă la Iaşi[192]. Nicolae Rosetti-Bălănescu (Fălciu) îl acuza pe Brăiloiu de muşamalizarea incidentelor din secţiunea a III-a. Acolo a fost o majoritate de 5 la 4, care a respins transferul Curţii şi a recomandat facerea „cu preferinţă a liniei ferate”, însă şi o minoritate formată din Mitropolitul Moldovei şi Episcopul Dunării de Jos, Nicolae Lahovari şi Nicolae Rosetti. Argumentul lor era că, nefiind una dintre puterile statului, Curtea de Casaţie nu era nevoie să stea alături de acestea, mai ales că în Constituţie nu era prevăzut locul de reşedinţă.
I. C. Brătianu relua pledoaria în favoarea strămutării Curţii, combătându-l punct cu punct pe Constantin Brăiloiu: „Unirea adevărată este numai aceea la facerea căreia concură toţi şi numai acea unire are viaţă lungă, este simţită şi apreciată de toţi”. In opoziţie cu Brăiloiu, care aprecia revendicarea una exclusivă a Iaşului, Brătianu o considera o doleanţă a întregii Moldove, căreia, în mod surprinzător, îi recunoştea un statut superior Valachiei sub raportul dezvoltării în momentul unirii:
Cine dintre noi de dincoace de Milcov a vizitat Moldova a văzut că Moldovenii sunt mult mai înaintaţi în agricultură. Intereselor materiale sunt mult mai dezvoltate decât dincoace de Milcov. Acolo toţi proprietarii, afară de puţine excepţiuni, îşi cultivă singuri proprietăţile, ei le exploatează, ei fac comerciu. Fiecare om cu puţină inteligenţă în Moldova este agricultor, este industriaş şi această activitate a producţiunei face onoare părţii de dincolo de Milcov. […] Dar noi [muntenii – n.n., M.C.] a căror viaţă materială şi ale căror interese sunt mai puţin complicate decât ale fraţilor de peste Milcov trebuie să înţelegem că noi am suferit mai puţin decât dânşii [prin secetă şi mutarea administraţiei la Bucureşti -n.n., M.C.].
Ministrul de Interne apără promisiunile Locotenentei Domneşti şi ale Guvernului făcute Iaşului: „[…] a fost foarte prudent guvernul, a bine meritat de la patrie căci cu această promisiune [a Curţii de Casaţie – n.n., M.C], cu acest act a făcut să înceteze un resbel fratricid care compromitea unirea şi pe care trebuia să-l evităm”[193].
În contextul discuţiilor despre compensaţiile cerute de Moldova, Panait Cazimir (Dorohoi), iniţiatorul legii transferului Curţii la 1862, lansa o foarte interesantă discuţie despre starea finanţelor şi datoriile Moldovei şi Valahiei la unire, mai exact raporturile financiare dintre moldoveni şi valahi. El menţiona imputările aduse Moldovei, acuzate la Bucureşti că ar fi „avut finanţele căzute”, deci o datorie mare, care a fost preluată la bugetul comun, mijloc prin care a fost salvată de la faliment de valahi[194]. Cazimir admitea că, din cauza unei rele administraţii financiare, Moldova avusese o datorie temporară de „câteva milioane”, dar acele sume se puteau acoperi rapid printr-un buget bine echilibrat, însă, pe de altă parte, arăta Cazimir, Valahia a adus o datorie consolidată, structurală, anuală de 9 milioane de lei, reprezentând „fondul de pensii”, plătite direct din bugetul public. „Cu drept cuvânt pot zice că finanţele de dincoa de Milcov, la epoca unirii, au avut o datorie consolidată de 100 de milioane, şi prin urmare finanţele Moldovei nu au fost îngreunate de datorii, ci putem mai bine zice că acele ale Valahiei”[195]. Apoi, Cazimir prezenta un calcul potrivit căruia transferarea ar fi adus la Iaşi 4 milioane de lei anual, pentru că numai bugetul curţii era de 1,2 milioane.
În urma deselor şi tăioaselor intervenţii ale aleşilor olteni, printre moldoveni se generase o adevărată fobie în legătură cu pretenţiile Olteniei fie la patrimoniul de onoare al unirii, fie, după caz, la masa ei credală. Iar Cazimir era unul dintre cei mai radicali în această privinţă, contrapunând interesele legitime ale Moldovei, cu cele „egoiste” ale Olteniei:
Nu vă îngrijiţi de Dorohoeni care fac 35 de poşte de şapte ori pe fiecare an şi vă îngrijiţi numai de acei justiţiabili de peste Olt, care poate să aibă sau nu vreun proces la curtea de casaţiune. Deră de noi care sdrobim ciolanele prin gloduri ca să venim aci pentru cel mai mic interes. Soarta noastră nu vă interesează câtuşi de puţin oare? Şi când venim să vă cerem ceva foarte inocent, d-voastră ne răspundeţi că sentimentele d-v. de echitate pentru cetăţenii de peste Olt nu vă permite a ne acorda cererea noastră. Dară oare, d-lor, nu trebuie să aveţi aceleaşi sentimente deechitate şi pentru fraţii de dincolo de Milcov? Care nu au în tot cursul anului alt mijloc de comunicaţie decât căruţa pe roate şi drumurile cele rele, când confraţii de peste Olt până la Turnu au Dunărea la dispoziţia d-lor, mijloc comod de comunicaţie[196].
La votul final din Camera superioară, legea strămutării Curţii de Casaţie suferea o severă înfrângere: doar 19 voturi „pentru” şi 33 „împotrivă”. În semn de protest, senatorii moldoveni conveneau să-şi depună demisiile, iar în următoarea şedinţă trei dintre ei o şi făceau – Panait Balş, N. Ceaur Aslan şi Panait Cazimir -, reveniţi însă în plen ca urmare a rugăminţilor colegilor[197]. Dar nu acest final, într-un fel previzibil, era relevant. Ca şi la 1866, după ce a fost trântită legea transferului Curţii, s-au propus, în următoarea şedinţă a Senatului, alte tipuri de compensaţii pentru Moldova. Un astfel de proiect punea în sarcina guvernului să ia măsuri sau prin tratative cu o companie să avizeze „chiar în acel an”:
1. Facerea a 17 kilometri drum de fer american de la Iaşi la Prut. 2. Înfiinţarea la Iaşi a unui întreposit liber de manufacturi, şi chiar privilegiul de porto-franco pe termen de 10 ani. 3. O cale ferată de la Mihăileni la Iaşi, şi apoi treptat la Bucureşti. 4. Construirea şoselei de la Iaşi la Sculeni.
Senatorii conveneau ca propunerile pentru Moldova să fie trecute prin secţiuni „cu prioritate”, chiar prin activitate în timpul duminicii, fiindcă sesiunea se apropia de sfârşit[198]. Fireşte, proiectul avea să rămână şi el ferecat în sertarele arhivei Senatului.
De unde această grabă subită şi celeritate inexplicabilă pentru starea transporturilor din Moldova? Explicaţia era că muntenii, constituiţi într-o majoritate conservatoare în Senat, voiau să preîntâmpine alte discuţii tensionate cu moldovenii despre priorităţile investiţiilor în căi ferate. În timp ce moldovenii ceruseră insistent o legătură de cale ferată între Iaşi şi Bucureşti, muntenii îşi îndreptau interesul cu precădere pentru legătura Bucureştiului cu Giurgiu. În aceeaşi şedinţă, la Senat pe ordinea de zi se afla chestiunea concesionării căii ferate Bucureşti-Giurgiu către John Staniforth şi John Trevor Barkley[199], la care era raportor Alexandru Orăescu, senator de Ilfov, chiar unul dintre iniţiatorii noilor propuneri de compensaţii pentru Moldova. Referitor la linia Bucureşti-Giurgiu, lucrurile erau avansate în privinţa convenţiei adiţionale, autorităţile negociind cu concesionarii încă din 1865. Era un proiect în stadiul detaliilor tehnice, pentru care era interesat inclusiv guvernul turc, gata să finanţeze partea din dreapta Dunării.
Observând stadiul avansat al proiectului Bucureşti-Giurgiu, silinţa senatorilor munteni în a-l vedea semnat, moldoveanul Panait Cazimir riposta în plen:
Găsindu-mă încă în frigurile emoţiunei ce am avut eri cu ocasiunea discuţiunei transferării Curţei de Casaţie la Iaşi, astăzi în faţa acestui proiect vă mărturisesc că mă găsesc în o poziţie foarte nesatisfăcătoare. Acest proiect tratează de înfiinţarea şi aprobarea unei căi ferate într-o parte a României unde pentru mine înfăţişează un prea mic interes pentru interesul general al României[200] şi apoi este acordat în nişte condiţii foarte grele. Voi face o întrebare, d-lor, dacă avem bani, şi dacă avem o cât de mică sumă disponibilă în bugetul Statului, această sumă trebuie să o punem alături cu altele şi să facem căile de comunicaţie între Iaşi şi Bucureşti. […] Această linie, domnilor, trebuie să fie preocuparea noastră cea dintâiu fiindcă este interesul cel mai vital pentru existenţa şi prosperitatea ţării noastre; dar când nu avem parale suntem datori a întreba; putem să încuviinţăm şi să satisfacem nişte trebuinţe aşa de secundare, fără să ne gândim mai întâi că avem trebuinţă de făcut lucrările cele mari cu care am putea satisface mari interese?
Cazimir acuză contractul de „condiţii oneroase”, mult mai scump decât în alte ţări din Europa”. Proiectul era însă votat rapid, fară dezbateri, cu 41 de voturi „pentru” şi numai 3 „împotrivă”[201].
Unde sunt cele 10 milioane?
După respingerea proiectului transferului în Senat în primăvara lui 1867, Anton I. Arion, ministru al Justiţiei în Guvernul Ştefan Golescu, dominat de radicali, încerca să-l reactiveze[202], însă se lovea de aceeaşi majoritate conservatoare la care se raliaseră şi fracţioniştii. Ministrul arăta că Guvernul, încercând să fie consecvent cu sine însuşi, găsea o obligaţie să readucă proiectul în dezbaterea Camerelor legiuitoare exact în forma aprobată de Adunare în 1867[203]. Se ajungea chiar în etapa dezbaterilor în secţiuni, unde proiectul a fost adoptat cu 5 voturi „pentru” şi 2 „împotrivă” – constatându-se, printre altele, că „nestrămutarea Curţii a dat moldovenilor motiv de a acuza de ingratitudine şi de egoism pe fraţii lor de dincoace de Milcov”[204] -, iar legea era trimisă pentru a fi adoptată. Ministrul Arion însă intra în conflict puternic cu Senatul, fiindcă refuza să pună în aplicare o decizie a Curţii de Casaţie şi nu se sfia să susţină necesitatea reformării instituţiei, care „nu se mai ridica la înălţimea misiunii sale”. Senatul dădea un vot de blam la 12 februarie 1868 ministrului Arion şi întreaga iniţiativă era zădărnicită[205].
După pierderea definitivă a transferului Curţii de Casaţie, mişcarea politică şi opinia publică moldovenească se reorientau, presând pentru respectarea acordării compensaţiei anuale de 1 milion de lei, promise prin votul Adunării din 29 iunie 1866. Miza o constituia introducerea acestor cheltuieli în buget, dar acţiunile nu aveau continuitate şi predictibilitate, fie din cauza schimbării frecvente a guvernelor, a alegerilor repetate şi a modificării majorităţilor politice din Camere, fie din cauză că iniţiatorii nu se înţelegeau asupra obiectivelor şi domeniilor care trebuiau sprijinite financiar.
Abia la 15/27 mai 1868, Senatul adopta votul Adunării din iunie 1866, specificând în proiect destinaţia banilor, anume ca „în tesaurul public să se dea, în curgere de 12 ani, câte un milion de lei vechi în favoarea municipalităţii din Iaşi, spre a înfiinţa o casă de credit în interesul îndemânărei cu bani a comercianţilor şi industriaşilor români”[206]. Prin urmare, teoretic, suma datorată de stat urma să crească de la 10 la 12 milioane de lei vechi. Fără vreo concretizare, întrucât bugetul se stabilea în Camera inferioară.
Problema compensaţiilor reapărea, la 12/24 decembrie 1868, pe agenda Camerei, la discuţia proiectului de buget pe anul 1869[207], când se constatau tensiuni între reprezentanţii Iaşului, în frunte cu Anastase Fătu, şi guvernul de coaliţie, condus de Dimitrie Ghica, Fătu se vedea pus în postura să-l interpeleze pe prim-ministrul Dimitrie Ghica despre soarta milionului acordat Iaşului în 1866, care, nici de această dată, nu se regăsea în proiectul de buget. Prim-ministrul îl expedia pe fracţionist, rugându-l să deschidă discuţia când se va vota bugetul Ministerului Lucrărilor Publice, la care Al. Georgiu, din grupul moldovenilor, îi replica:
[…] când vorbim, cu ocaziunea bugetelor, despre o dorinţă, despre aplicarea unei legi, ni se răspunde că perdem timpul şi să facem interpelaţiuni; şi acum când interpelăm pe d. ministru ni se zice că această observaţiune să o facem la bugete.
Totuşi, lui Fătu i se permitea să citească un amendament la buget[208], care relua proiectul votat la Senat în 15/27 mai, privind înscrierea unui milion de lei în buget, iar propunerea era trimisă comisiei bugetare.
Discuţii despre compensaţii erau purtate şi în şedinţele Senatului la 3/15 ianuarie 1869, când era prezentată telegrama mai multor cetăţeni din Iaşi, printre care primarul Ioan Antoniadi şi câţiva consilieri. În mesaj se solicita introducerea în buget a milionului votat în Adunarea constituantă[209]. Ce căuta o asemenea cerere la Senat – obiecta Christian Tell -, dacă bugetul intra în atribuţiile Camerei inferioare? Adresantul era corect, întrucât în Camera superioară se votase, la 15/27 mai 1868, rezoluţia referitoare la îmbunătăţirile Iaşului, „inspirată de spiritul de compătimire, insuflate de suferinţele acelui oraş întristat”. Nicolae Ionescu atrăgea atenţia asupra riscurilor de a nu mai fi respectată această rezoluţie, întrucât poziţia guvernului condus de Dimitrie Ghica nu era favorabilă[210]. Iată-l, aşadar, pe N. Ionescu, marele avocat al compensaţiilor financiare, pus în postura de a fi ignorat, amânat şi plimbat de la un decident la altul, repetând experienţa umilitoare a moldovenilor care ceruseră Curtea de Casaţie. Prezent la dezbatere, Dimitrie Ghica îi arăta lui N. Ionescu că intervenise în Adunare pentru respectarea promisiunii acordării sumei de 1 milion de lei Iaşului, dar deputaţii nu căzuseră de acord asupra utilizării: unii voiau ca sumele să fie acordate refacerii edificiilor, alţii pentru înfiinţarea unei bănci. Afară de aceasta, în Adunare a mai venit şi a treia propunere: ca suma să fie trecută ca anuitate la construcţia căilor ferate, lucrarea urmând să se termine nu în doi ani, ci într-unul, cu o finanţare adecvată. Aşadar, spunea D. Ghica, guvernul „nu s-a demeritat” faţă de ieşeni. În fapt, Ghica speculase viziunile diferite ale moldovenilor. Nicolae Ionescu, de exemplu, pleda pentru înfiinţarea unei instituţii de credit, convins fiind că banii ar fi ajuns la „speculatorii de lucrări publice”, în majoritate evrei, dacă s-ar fi urmărit refacerea clădirilor (cum era cazarma din Copou, începută pe timpul lui Kogălniceanu). Dincolo de concepţia lui Ionescu, el sesiza că deputaţii şi guvernul nu respectau cererile cuprinse în petiţia Iaşului şi nici votul Senatului[211].
O dispută între moldoveni despre compensaţii
Două săptămâni mai târziu, la 14/26 ianuarie 1869, Nicolae Ionescu venea cu noi interpelări adresate prim-ministrului Dimitrie Ghica (în calitate de ministru ad-interim al Lucrărilor Publice) şi ministrului de Interne, Mihail Kogălniceanu[212]. Senatorul atrăgea atenţia că bugetul nu respecta rezoluţia Senatului din 15/27 mai (pentru instituţia de credit), iar Camera alocase o sumă mai mică decât cea promisă de un milion de lei, banii urmând să ajungă la întreţinerea grădinilor, a uliţelor ori repararea zidurilor publice din Iaşi, pentru a pune fosta capitală pe picior de egalitate cu Bucureştiul. Considera că aceste cheltuieli erau încropite şi prost direcţionate. Ionescu se lansa într-un adevărat rechizitoriu la adresa lui Kogălniceanu, exprimând rivalitatea politică dintre cei doi. Interpelarea prezintă tematica dezbaterilor electorale din Iaşi în 1866, perioadă în care „omul de la 2 mai” se reinventase ca luptător pentru obţinerea compensaţiilor.
Lui Kogălniceanu i se reproşa nerespectarea promisiunilor făcute moldovenilor sub forma unui „mandat imperativ” din 14/26 aprilie 1866, program răspândit în campania electorală, când obţinuse la Iaşi doar şapte voturi[213]:
Mă oblig a ţine seamă de trebuinţele morale şi materiale ale Moldovei, voi stărui dară din toate puterile mele a apăra de cheltuielile cerute de Administraţia centrală, de serviciile publice comune ambelor principate, veniturile Moldovei să se întrebuinţeze numai în Moldova.
Mai precis, îşi asumase:
[…] ca după exemplul ce a dat Italia în privinţa Turinului să se înscrie municipalitatea de Iaşi ca creditoare a Statului român cu o rentă anuală de cel puţin două milioane, şi care bani anual să se întrebuinţeze în lucrări publice şi aşezăminte de binefaceri în Iaşi, astfel încât dările comunale să se poată scădea în chip simţitor[214].
Kogălniceanu răspundea colegului că obţinuse doar 1 milion de lei; ştim că nu participase la votul Adunării constituante din 29 iunie 1866, când a avut de câştig de cauză contra-propunerea munteană, prin urmare se referea la activitatea de când era ministru de Interne.
Alte promisiuni menţionate ca neonorate în interpelare se refereau la navigaţia Prutului, statutul de oraş porto-franc pentru Iaşi, completarea universităţii cu toate cele patru facultăţi, înfiinţarea unor şcoli speciale, adică a Şcolii Militare [readuse în 1866 – n.n., M.C], a unei şcoli de agricultură. O măsură pe care recunoştea că nu a putut-o realiza era plata bonurilor rurale şi dobânzilor lor într-o sucursală în Iaşi, care să funcţioneze pentru toate proprietăţile rurale de la nord de Milcov. În schimb, îşi reafirma obligaţia de „a stărui ca catedrala Moldovei şi casarma de la Copou să înceteze de a fi ruine, şi că orice lucrări publice vor fi a se face în Bucureşti pe contul statului să se facă asemenea şi în Iaşi”. Într-un stil care trăda demagogia în cele mai respingătoare forme ale sale, Ionescu îi reproşa până şi eşecul transferării Curţii de Casaţie – „Mă oblig a stărui ca curtea de Casaţiune să se strămute în Iaşi. Aceasta este o dorinţă a Iaşului unanimă, în împrejurările actuale şi trebuie ţinut seama de această dorinţă generală” -, lege la care fracţionistul se opusese din toate puterile, contribuind la spargerea coerenţei blocului moldovean. Kogălniceanu îi răspundea că „era drum de fier!”[215], dar observăm, în context, că abandonase viziunea centralistă încă din 1866. Motivul de coliziune între cei doi viza, de fapt, destinaţia banilor pentru compensaţii. Ionescu ţinea la respectarea votului Senatului din 15/27 mai, privind finanţarea unei case de credit menţionate şi de comisia instituită de Kogălniceanu la sfârşitul anului 1863, cu care să fie ajutaţi împroprietăriţii de pe moşiile din jurul Iaşului, în vederea alcătuirii unei solide populaţii agricole. În locul casei de credit, Kogălniceanu prin influenţa sa politică era acuzat că deturnase în Cameră destinaţia banilor votată în Senat către reparaţiile clădirilor, „deşi era de notorietate publică că, în Iaşi, toate întreprinderile de reparaţiuni sunt în mâna jidanilor”[216].
Kogălniceanu confirma, din postura de decident, că nu s-au găsit bani pentru Iaşi la buget în dreptul legii milionului votat de Adunarea constituantă. Aminteşte însă şi de acţiunile necoordonate ale responsabililor ieşeni. În urmă cu două zile, avusese o discuţie cu primarul din Iaşi, Ioan Antoniadi, care îl rugase să înscrie în bugetul Statului milionul promis de constituantă.
Însă când era să vină capitolul acela la care era să se facă acea propunere de mine ca ministru de Interne, s-a înfăţoşat o propunere a onorabilului d. Fătu [coleg la fracţiunea liberă şi independentă cu Ionescu – n.n., M.C], prin care cerea ca să se dea un milion pentru crearea unei instituţiuni de credit, conform votului Senatului nu conform votului constituantei, vot al Senatului pe care eu nici nu-l cunosc, căci nu am fost pe atunci nici ministru nici senator, şi, prin urmare, îmi era foarte permis a nu cunoaşte cele petrecute în Senat, precum îi este permis şi onorabilului D. Ionescu a nu cunoaşte amănuntele ce s-a propus în această privinţă în Cameră, în momentul dar ce a venit această propunere s-a rădicat o furtună. Onorabilul D. Lahovari s-a sculat şi a făcut proces Iaşului şi Moldovei, zicând cum că socoate că este nu al D-sale, nu al Camerei, ci al ţării întregi, căci s-a dat drumul de fer, şi prin urmare oraşul Iaşi nu mai poate pretinde nimic, de vreme ce în loc de un milion s-a dat 20 de milioane. Atunci, eu, sculându-mă, am protestat şi am declarat cum că, dacă Camera primeşte teoria onorabilului D. Lahovari, eu, ca ministru din partea de peste Milcov personal, nu pot un moment a mai sta pe acele bănci[217].
Totuşi, punctual, fără nicio legătură cu legea compensaţiilor votată în Adunarea constituantă, Kogălniceanu obţinuse scriptic alocări bugetare pentru lucrări de întreţinere la cazarma din Copou, catedrală, palatul administrativ, cişmele, grădini publice, în valoare de 1 milion, cât şi un milion pentru demararea lucrărilor la Hala Centrală. Lucrările la hală beneficiau de finanţarea aşa-numitului împrumut Godillot, un credit în valoare de 15 milioane de lei luat de primăria Capitalei[218], din care şi Craiova primise un milion. Un alt milion de lei fusese obţinut, după negocieri cu deputaţii olteni pentru renunţarea la proiectul Curţii de Casaţie, pentru garantarea anuităţii concesiunii Offenheim (construcţia căii ferate Vereşti-Botoşani, Roman-Leţcani şi Paşcani-Iaşi) ca Iaşul să „aibă cu un an mai înainte drumul de fer”[219].
Perspectiva lui Ionescu era diferită. Milionul pentru calea ferată nu revenise exclusiv Iaşului, fusese dat să-l folosească ţara întreagă; iar milionul acordat Iaşului nu era pentru casa de credit, aşa cum votase Senatul. În opinia lui Ionescu, fosta capitală nu avea nevoie de un spaţiu comercial precum o hală, pentru că acolo nu vindeau românii, ci evreii. Iaşul avea trebuinţă de o instituţie de credit ca să sprijine producţia agricolă a românilor. Totodată, el insista pentru utilizarea termenului de „compensaţii”. Prezent la discuţia celor doi, prim-ministrul P. Ghica îi lua apărarea colegului Kogălniceanu, răspunzând că propunerea lui A. Fătu, tovarăş în fracţiunea liberă şi independentă, trebuia să vină cu o lege pentru înfiinţarea instituţiei de credit din Iaşi, ceea ce n-a făcut, deci proiectul nu „avea cap şi picioare”, ci a fost aruncat ca un amendament atunci când s-a discutat proiectul bugetului lucrărilor publice, ceea ce era insuficient. De fapt, spunea el, Guvernul a dat 3 milioane Iaşului[220]. Kogălniceanu se declară şi el împotriva dreptului municipalităţii din Iaşi de a înfiinţa aşezăminte de credit, după ideea lui Ionescu. Nu intra în atribuţiile comunelor să dea credite. În final, moţiunea lui Ionescu este respinsă, prin vot[221].
Cum se apăra Dimitrie Ghica? În varianta bugetului, făcută de D. Donici, care era moldovean de origine, nu era trecut milionul votat de Adunare. Deşi cunoştea strâmtorarea bugetului, D. Ghica a insistat pentru ca deputaţii să înscrie un milion la Lucrări Publice, fară însă să o facă prin intermediul unei legi[222].
Noi iluzii în perioada 1871-1874
Guvernele de nuanţă liberală din perioada 1866-1871 lăsaseră deficite bugetare apăsătoare pentru finanţele publice. Venirea la putere a conservatorilor în primăvara anului 1871 prin Guvernul Lascăr Catargiu, care a readus raţionalitatea financiară în prim-plan, s-a tradus prin amânarea multor angajamente. Aceasta ar fi cea mai valabilă explicaţie de ce proiectul legii compensaţiei pentru Iaşi era tergiversat din 1871, când Carol I trimitea legea spre dezbatere Camerei Deputaţilor[223], până la sfârşitul anului 1873, când cheltuielile bugetului se echilibrau[224]. Pe agenda Adunării Deputaţilor, în şedinţa din 12 decembrie, ajungea un raport al comitetului delegaţilor secţiunilor[225], bazat pe votul acordat la 29 iunie 1866, care hotărâse acordarea sumei de un milion de lei vechi timp de zece ani spre a fi întrebuinţată la „îmbunătăţirea şi înflorirea oraşului”. Principala preocupare a fost de a se găsi modalitatea de plată a acestei „alocaţiuni” din partea guvernului către oraşul Iaşi şi, în al doilea rând, de a specifica îmbunătăţirile ce trebuiau făcute, conform dorinţelor exprimate în Cameră şi Senat. Mai întâi, preciza raportorul G. Exarhu, comitetul admisese, în principiu, ca suma totală de zece milioane lei vechi, sau 3.703.703 lei noi, votaţi de Adunare, să rămână ca un „fond inalienabil” sub administraţia municipalităţii din Iaşi, cu ale cărui dobânzi să se facă îmbunătăţirile. Important de subliniat este că problema compensaţiilor începea să fie reconsiderată juridic. Compensaţiile nu mai erau nişte sume de bani discutate în interiorul cheltuielilor bugetare, în sensul unor simple alocări pentru ameliorarea unei situaţii punctuale privind situaţia economică jalnică a Iaşului, ci erau restabilite juridic la nivelul unei politici de stat. Mai exact, se admitea faptul că, din ziua votului, 29 iunie 1866, această „donaţie” se constituise „într-un drept câştigat pentru municipiul Iaşi şi, după o justă regulă, ar trebui astăzi guvernul să plătească oraşului Iaşi deodată zece milioane, pentru timpul cât plata milionului anual a stat în întârziere, plus dobânzile legale de la votare până astăzi”. Fiindcă statul nu dispunea de fonduri, deputaţii din comitetul delegaţiilor propuneau ca „aceste zece milioane să se plătească de stat în timp de cinci ani, cu începere de la 1 ianuarie 1874, înscriindu-se în buget, pe fiecare an, o sumă de 740.740 lei, sumă egală cu două milioane vechi”, care să fie vărsaţi direct în fondurile municipalităţii ieşene, în patru rate anuale, la începutul fiecărui trimestru (art. 2). Potrivit art. 3, dobânzile fondului trebuiau să ajute la lucrări de salubritate publică şi canalizarea cursului apelor Bahlui şi Calcaina, precum şi la înfiinţarea şi întreţinerea „unui institut industrial dinpreună cu un museu industrial alipit de el”[226].
Cum au ajuns secţiunile Adunării la concluziile privind întrebuinţarea banilor? Se constatase, în urma studierii proiectului de lege propus de guvern, că proiectele pavărilor, iluminarea oraşului cu gaz aeriform, canalizarea străzilor, aducerea apei şi îngrijirea clădirilor publice se regăseau deja în diferite măsuri votate de municipalitate şi aveau alocate fonduri din veniturile oraşului, fiind în curs de executare. Însă, problemele mari de sănătate ale populaţiei erau puse pe seama efectelor provocate de revărsările incontrolabile ale apelor celor două râuri, Bahlui şi Calcaina. În ceea ce priveşte ideea unui institut industrial, se vede influenţa naţionalismului economic promovat de fracţionistul Nicolae Ionescu, raportorul secţiunii IV.
Cunoaşteţi că mica noastră industrie materială, în Moldova mai cu seamă, se găseşte într-o stare dezastruoasă şi mai toată în mâna unei populaţiuni străine, populaţiune care, din causa rapacităţii sale proverbiale, cu drept cuvânt au devenit antipatică Moldovei întregi. Oraşul Iaşi mai ales este bântuit de această plagă.
În concepţia iniţiatorilor, prin Institutul industrial s-ar fi dat înlesniri industriaşilor români să lupte într-un mod mai egal cu concurenţii lor, evreii, prin dobândirea unei instrucţiuni teoretice şi practice pe care nu aveau unde să o capete în ţară. Apoi, prin înfiinţarea muzeului, se dorea prezentarea elevilor şi industriaşilor a „operelor cele mai perfecţionate ale industrielor naţionale şi străine”[227].
Deschiderea discuţiei pe proiect a fost furtunoasă şi din nou jignitoare pentru moldoveni. De la început, C. Văleanu se declara împotriva legii, din cauza situaţiei bugetului ţării, aflat încă pe un deficit enorm, la care se adăugau deficitele comunelor urbane şi ale consiliilor judeţene. El susţinea că, de fapt, cel dintâi oraş care avea nevoie de subvenţii era Bucureştiul „pentru că are datorie ţara întreagă să-i vină în ajutor şi să-i facă îmbunătăţiri”, mai ales că i se luau bani prin diferite taxe. Prin urmare, Văleanu propunea un amendament la legea referitoare la Iaşi, anume la titlu să se adauge „şi oraşului Bucureşti”[228], adică să se adauge articolul nr. 4: „Să se dea şi comunei Bucureşti câte un milion lei pe an în curs de 5 ani, pentru îmbunătăţiri şi ajutor resurselor sale bugetare, jumătate pentru resursele bugetare, până ce se vor îmbunătăţi veniturile sale, şi jumătate pentru îmbunătăţiri”. Amendamentul mai are semnat de C. N. Brăiloiu, B. Vlădoianu, C. Racoviţă, S. Zianu, N. Dobre[229]. În consecinţă, deputaţii din sud considerau că Bucureştiul, deşi obţinuse totul din punct de vedere instituţional şi economic în urma unirii, fusese dezavantajat în egală măsură cu fosta capitală a Moldovei.
Pus într-o situaţie complet neaşteptată, ministrul Finanţelor, ieşeanul Petre Mavrogheni, reamintea că proiectul de lege trebuia să precizeze numai destinaţia banilor şi forma îmbunătăţirilor, nicidecum să fie amendat, adică să fie pusă în discuţie oportunitatea fondurilor cuvenite laşului şi nici condiţionarea de banii care trebuie daţi Bucureştiului. Mavrogheni arăta că milioanele votate de Constituantă erau „o datorie deja contractată de Stat” şi, totodată, „un drept câştigat pentru acea comună”. Problema ministrului Finanţelor, un priceput administrator, era modalitatea concretă de plată, cuprinsă în art. 2 al legii. Din considerente de prudenţă bugetară, Mavrogheni voia să păstreze în lege doar destinaţia banilor, nu şi reglementarea plăţii lor, anume în ce cuantum – două milioane pe an, timp de 5 ani, începând de la 1 ianuarie 1874. În consecinţă, cerea suprimarea art. 2, până când Guvernul, împreună cu comisia financiară şi bugetară, „găsea mijloacele de a satisface această cerinţă în mod real”. G. Mânu îl contrazicea, spunând că art. 2 nu se putea suprima complet, fiindcă totul ar fi rămas în starea dinainte, ci trebuia scoasă doar precizarea „cu începere de la 1 ianuarie 1874″. Tot Mânu ne lămureşte şi ceea ce înţelegeau iniţiatorii prin acordarea compensaţiilor: comuna Iaşi nu putea dispune decât de dobânda acelor bani, fără să se poată atinge de fond. Fiindcă statul nu putea da toţi banii deodată, de dobânda cărora să profite comuna, Mânu propunea un alt aranjament financiar. „Statul, în loc de a se împrumuta de 12 şi 14% (dobânda de pe pieţele financiare externe – n.n., M.C.), să plătească comunei o dobândă de 10%”[230].
La rândul său, deputatul G. Brătianu ataca pretenţia ministrului ieşean Mavrogheni de a lăsa comisiunii bugetare dreptul de avizare a mijloacelor cu care să se plătească această sumă, temperându-i pe moldoveni în privinţa rapidităţii cu care trebuiau făcute plăţile. Cât priveşte intervalul de plată, G. Brătianu credea că „zece ani nu este mult, şi ieşenii să fie mulţumiţi cu concesiunea ce le facem, căci este un sacrificiu din partea noastră a face cheltuieli de îmbunătăţiri de lux, pe când alte cheltuieli de îmbunătăţiri generale vor trebui să ne preocupe mai mult”. Mai anunţă că propune un amendament ca banii să se consacre numai pentru o şcoală de meserii.
Devenea destul de evident că, oricâte presiuni ar fi făcut moldovenii, pentru a obţine resurse bugetare în chestiunea compensaţiilor, în baza votului din 29 iunie 1866, acestea erau zădărnicite de piedicile legislative puse de munteni. Impasul financiar necesita o altă abordare, care venea de la Mihail Kogălniceanu. El aducea în discuţie o formă de plată a compensaţiilor „în natură”, în proprietăţi şi nu în bani, adică „să se dea comunei Iaşi din locurile acele multe care sunt împrejur şi care astăzi nu produc nimic”. Şeful Guvernului, Lascăr Catargiu, prelua şi susţinea ideea lui Kogălniceanu, „ca să se dea nişte petice de moşii care au rămas îmbunătăţite şi nu mai au azi mai nici un venit. Cu modul acesta s-ar împăca toată lumea: şi votul constituantei şi comuna Iaşi”[231]. Ideea trebuie reţinută, fiind de fapt „compromisul” la care se va ajunge abia în anii 1880-1882, dar părea încă insuficient configurată în dezbaterea din 1873. În urma observaţiilor făcute de Mânu şi Mavrogheni, comisia a modificat art. 2 în modul următor: „Modul de lichidare a sus zisei datorii se va regula în anul viitor 1874 prin o anume lege care se va prezenta de guvern în sesiunea aceasta, cu scop de a fixa definitiv căile şi mijloacele financiare”.
Înaintea votului final, Kogălniceanu concluziona că unii deputaţi au adus discuţia pe tărâmul politic.
Chestiunea politică D-lor, cestiunea unirei, toate acestea sunt sfârşite, şi de mult sfârşite. Astăzi, oraşul Iaşi nu mai este fostul Iaşi, este oraşul X, este un oraş ca toate celelalte oraşe din ţară, şi cu toate acestea de îndată ce cineva zice Iaşi, cum ar zice orice alt oraş, de îndată în acestea se vede stafia aceea a separatismului care nu se mai află nicăieri. Oraşul Piteşti, Brăila, Zimnicea, Ruşii-de-Vede au voia toată să-şi spună durerile lor, Iaşul nu are acesta voie, şi decum deschide gura să zică ceva, numai de auzi: „A! Separatism!”
Kogălniceanu punea, de asemenea, atitudinea faţă de Iaşi în opoziţie cu tratamentul preferenţial arătat Bucureştiului.
Când a fost vorba de canalisarea râului Dâmboviţa din Bucureşti, ştiu că nu s-a ridicat nici unul contra acestei lucrări folositoare. Ei bine, pentru ce aţi refuza acum laşului, către care sunteţi deja angajaţi prin votul constituantei, de a canalisa apşoara care infecta aşa de rău o mare parte a acestui oraş?!
El pleda şi pentru un aşezământ de învăţământ industrial, pentru repararea Mitropoliei, pentru care, la 1828, chiar „împăratul Rusiei dăduse clopotele”. Al. Catargiu propunea şi el un amendament preluat şi votat de Adunare: ca din dobânda capitalului să se întrebuinţeze o sumă pentru construirea cazarmei din Copou. În final, proiectul era aprobat la limită cu 47 de voturi „pentru” (majoritatea absolută era de 41) şi 34 împotrivă[232]. În Senat, proiectul era votat (şi blocat) la 26 ianuarie 1874[233].
Ne oprim aici, urmând ca partea a doua a articolului, referitoare la o perioadă cel puţin la fel de agitată şi plină de dispute – dizolvarea consiliului local Iaşi de către Guvern pentru că a respins compensaţiile propuse de Bucureşti (un număr de moşii din jurul Iaşului); eşecul total al formei de compensare impuse de la centru; în final, răscumpărarea de către stat a moşiilor oferite drept compensaţie -, să apară în numărul următor al revistei.
Scurte concluzii preliminare
Problema compensaţiilor Iaşului generează, în perioada 1862-1874, o discuţie deseori tensionată politic despre poziţia şi relaţia post-unire a Moldovei cu Valahia. Dezbaterile politice referitoare la transferarea Curţii de Casaţie la Iaşi din 1862, 1866 şi 1867 configurează existenţa unei viziuni regionaliste propriu-zise, care chestiona critic organizarea statului unificat centralizat.
Noul curent s-a născut din reacţia unor unionişti dezamăgiţi de iacobinismul majorităţii valahilor, care gândeau unirea în termenii unei centralizări administrative, nu a unui parteneriat de egalitate între moldoveni şi munteni, într-un mod aproape natural, unioniştii regionalişti, intraţi în conflict cu centraliştii, s-au raliat poziţiei foştilor separatişti, aflaţi într-o etapă de adaptare a exprimării lor politice la realitatea unui stat unificat.
Pentru munteni era comod şi util politic să eticheteze această nouă solidaritate în jurul intereselor moldoveneşti ca pe o etapă mai rafinată a conjuraţiilor separatiste. Ataşamentul separatiştilor faţă de un stat la apariţia căruia se împotriviseră era suspect in perpetuum, dar este evident că ei nu rămăseseră încremeniţi în „proiectul” dinainte de 1859 şi căutau nişte formule de acomodare.
Se observă o diferenţă evidentă în rândul revendicatorilor compensaţiilor pentru Iaşi. Centraliştii cereau fonduri şi măsuri legislative speciale pentru relansarea fostei capitale a Moldovei, în timp ce regionaliştii urmăreau obţinerea Curţii de Casaţie ca o formă de echitate a unirii şi reciprocitate reală între moldoveni şi munteni, care ar fi condus la consolidarea unirii. În viziunea regionaliştilor, care percepeau în centralizare o formă insidioasă de anexare, Curtea de Casaţie restabilea un echilibru al balanţei de putere simbolică în stat între Moldova şi Valahia. De cealaltă parte, centraliştii înţelegeau prin unire contopirea moldovenilor şi muntenilor într-o naţiune indivizibilă etnic şi depozitarea instituţiilor într-o singură locaţie.
Foşti unionişti-centralişti fără cusur (M. Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu) deveneau susţinători ai descentralizării şi ai transferării Curţii de Casaţie în urma experienţelor politice avute la Bucureşti, precum epurarea moldovenilor din aparatul de stat după detronarea lui Al. I. Cuza şi a unui şir nesfârşit de promisiuni nerespectate.
Compensaţiile în bani, „cele 10 milioane” (câte 1 milion pe timp de zece ani), votate în timpul dezbaterilor Constituţiei în iunie 1866, sunt o variantă impusă de centraliştii munteni. Promisiunile financiare au funcţionat ca o strategie de tergiversare, banii nefiind acordaţi efectiv vreodată. Prin urmare, se remarcă o încălcare sistematică a promisiunilor politice din partea părţii valahe, făcute fie prin intermediul Locotenentei Domneşti la 18 aprilie 1866, în cadrul întâlnirii de la Primăria Bucureştiului, din 27 aprilie 1866, fie prin formule diferite de legi adoptate în cele două camere ale Parlamentului.
Pentru referinţe bibliografice şi note de subsol lămuritoare vă îndemn să parcurgeţi studiul domnului Mihai Chiper – Dr., cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română -Filiala Iaşi, aflat la paginile 113-175:
Partidul A.U.R. primeşte o lovitură năucitoare din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (P.Î.C.C.J.), care anunţă începerea urmăririi penale cu privire la fapta (in rem) emiterii comunicatului din 03 ianuarie 2022, cu următorul titlu şi conţinut:
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze!
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) solicită ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu, includerea Limbii Române, a Istoriei și a Limbii Engleze în lista disciplinelor pentru care se vor organiza concursuri naționale (Olimpiade) în anul școlar 2021 – 2022 și în toți anii care vor urma.
„Aș vrea să cred că eliminarea Limbii române și a Istoriei din cadrul olimpiadelor școlare este doar o scăpare, o regretabilă eroare, și nu rezultatul unei acțiuni conștiente la nivelul Ministerului Educației. Eliminarea acestor materii din sistemul competițiilor școlare naționale se datorează ori incompetenței, ori unei intenții malefice de eliminare pas cu pas a identității naționale ca pilon de formare a viitorilor cetățeni ai României. Indiferent de explicație, cineva trebuie să plătească pentru acest pas greșit”, a declarat deputatul George Simion, co-președinte AUR.
„Dacă Ministerul Educației din România nu se mai ocupă de formarea tinerelor generații pe reperele fundamentale ale culturii și spiritualității românești, atunci mai bine îi schimbăm denumirea în Ministerul Reeducării Populației pentru Piața Globală, ca să știm exact cum stăm. E o glumă amară și sper ca acest lucru să nu se întâmple niciodată. Solicit ministrului Sorin Cîmpeanu și tuturor funcționarilor din Ministerul Educației din România să-și facă datoria față de poporul român. Misiunea acestui minister este să se asigure că sistemul de învățământ din România formează viitori cetățeni ai țării, conștienți de identitatea, cultura și spiritualitatea noastră națională”, a subliniat senatorul Claudiu Târziu, co-președinte AUR.
Alianța pentru Unirea Românilor atrage atenția asupra faptului că, în ultimii ani, se constată o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de „materii” a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (ex. educație sexuală, istoria Holocaustului, etc.), în paralel cu reducerea importanței acordate materiilor fundamentale pentru formarea noilor generații: științele exacte, Limba și literatura română, Istoria națională.
Experimentele ideologice asupra copiilor din România trebuie să înceteze! Adevărata educație este educația clasică, cea care formează cetățeni conștienți de drepturile și responsabilitățile lor, de cultura, istoria și originile lor.
Din corpul acestui text ce vizează subiectul experimentelor ideologice asupra elevilor şi a concursurilor/olimpiadelor şcolare naţionale, presa mainstream a ales să extragă doar penultimul paragraf, încadrându-l ca fiind „un demers de minimalizare a Holocaustului” , faptă pedepsită de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.
Scoaterea din context este indiscutabilă, căci nu Holocaustul ca fenomen istoric a fost minimalizat ci a fost exprimată opinia potrivit căreia studierea obligatorie a materiei Istoria Holocaustului de către elevii români reprezintă o subminare a calităţii învăţământului din România, prin aceea că reprezintă o temă de importanţă minoră faţă de alte domenii curiculare. În paranteză fiind spus, eu consider că această temă a încetat să fie minoră în clipa în care legea a fost adoptată, devenind o agresiune făţişă şi, pe cale de consecinţă, nu minoră. Este însă fără îndoială faptul că reforma educaţiei, calitatea învăţământului, mersul acestui serviciu public, sunt chestiuni legitime ale discursului politic pluralist în raport de care partidul AUR este îndreptăţit să-şi expună opinia, doctrina, obiectivele.
Pe acest cadraj mediatic strâmb s-au pronunţat apoi, cu vehemenţă, o sumedenie de „directori de opinie” scandalizaţi de abordarea neconformă a comunicatului AUR. Nu doar neconformă ci, potrivit unei reacţii a ambasadorului statului Israel, una care „se încadrează în definiția negării Holocaustului emisă de Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului (IHRA), aceeași instituție care a adoptat definiția antisemitismului în timpul președinției române” . Anterior, Institutul Elie Wiesel semnala într-un comunicat faptul că „antisemitismul partidului AUR recidivează” şi nota faptul că „a nega Holocaustul este o expresie clară de a nega democrația” .
Cu excepţia unei reacţii de solidarizare din partea partidului PNŢCD, care a denunţat pe facebook prin vocea preşedintelui Aurelian Pavelescu maniera furtivă prin care se încearcă expulzarea partidului AUR de pe scena politică, reacţie care a fost apoi retrasă de pe profilul public şi înlocuită cu una „corectă” , nu au existat voci publice care să denunţe maniera frauduloasă în care partidul şi membrii AUR sunt calomniaţi şi delegitimaţi politic.
Contextul în care survine comunicatul PÎCCJ, prin care este validată şi oficializată mediatic naraţiunea sus-descrisă, în momentul cel mai nefavorabil, marchează un punct fără întoarcere în evoluţia publică a partidului AUR.
Chiar dacă lucrurile sunt discutabile sub aspect juridic şi procesual penal, politic vorbind comunicatul de astăzi îngroapă orice perspectivă de validare internaţională de pe poziţii de egalitate şi orice aşteptare rezonabilă că partidul AUR va fi, vreodată, cooptat la guvernare.
Tot politic vorbind, înlătură şansa partidului AUR de a se poziţiona în fruntea unei alianţe suveraniste care să încerce să obţină 51% din mandate, obiectiv care oricum este nerezonabil de optimist. Traiectoria tristă şi previzibilă, din acest moment, este cea a unei opoziţii de coloratură, de 5-8% electorat, aşa-zis „extremist” .
Va creşte, fără îndoială, presiunea pe capacitatea partidului de a recruta resursă umană de bună calitate, în perspectiva necesităţii profesionalizării politice şi a identificării persoanelor capabile să ocupe funcţii de responsabilitate administrativă şi executivă. Un astfel de stigmat, oficializat astăzi de PÎCCJ, va reprezenta pe de o parte o barieră semnificativă pentru adeziunea la partidul AUR şi, pe de altă parte, o chemare inoportună pentru elementele de electorat care chiar revendică un set de convingeri compromise politic.
Din acest moment politic aş crede că se deschid trei linii de acţiune, părere pe care mi-o exprim „pe persoană fizică” , de simplu membru de partid:
1. Reconfigurarea campaniei de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis ca fiind motivată, înainte de orice altceva, de intenţia străvezie a întregului sistem politic de izolare/interzicere/desfiinţare a partidului A.U.R., preşedintele Klaus Iohannis fiind debitorul culpabil al datoriei de garantare a ordinii constituţionale.
Consider că este crucial ca reacţia partidului faţă de comunicatul P.Î.C.C.J., conducători şi bază, să nu se gripeze în polemica antisemită, contribuind la validarea suplimentară, internă, a acuzaţiilor frauduloase ci să îşi revendice pentru forurile interne şi pentru cele externe care i-au rămas favorabile semnificaţia sa autentică: aceea de atac politic fraudulos realizat pentru a delegitima iniţiativa de suspendare a preşedintelui Klaus Iohannis. Trebuie repetat oricând/oricât următoarele: comunicatul partidului A.U.R. din 03 ianuarie 2022 nu a vizat minimalizarea Holocaustului, iar interpretarea contrară, falsă, care a condus la sesizarea parchetului, reprezintă un pretext străveziu şi necinstit prin care se doreşte lichidarea politică a acestui partid.
2. Reafirmarea Libertăţii ca pilon doctrinar esenţial al Partidului A.U.R., principiu care vizează înainte de toate libertatea cuvântului şi a convingerilor, potrivit art. 10 din Constituţie. În acest context, este limpede că dispoziţiile OUG nr. 31/2002 sunt deficitare constituţional, sunt lipsite de previzibilitate şi pot fi instrumentate, în mod nepermis, pentru a restrânge şi denatura câmpul legitim de acţiune politică, sens în care se impune abrogarea acestor dispoziţii normative.
Orice act procesual penal îndeplinit cu privire la prezenta sesizare din oficiu a P.Î.C.C.J. trebuie atacat în semnificaţia sa ilegitimă, respectiv în aceea că este ocazionat de aplicarea unor dispoziţii neconstituţionale. Prin deschiderea cercetărilor in rem faţă de un partid politic ce acţionează legitim, chiar dacă antipatic puterii oficiale, se reactualizează tema legislaţiei „anti-legionare”, contextul politic al adoptării acesteia, scopul vizat de respectiva Ordonanţă şi denaturarea scopurilor urmărite. Acestă piesă legislativă, adoptată pe sub masă la iniţiativa interesată a lui Crin Antonescu, nu doar că, printre altele, împiedică cinstirea Sfinţilor Închisorilor şi a eroilor noştri, dar se dovedeşte mijloc nepermis de sabotare a activităţii politice pluraliste.
Rămâne deschis aprecierii de oportunitate politică dacă această chestiune poate fi supusă unui referendum, ori măcar pretinsă ca atare, eventual unuia organizat simultan cu cel care vizează demiterea preşedintelui Klaus Iohannis.
3. Formalizarea participării la acţiuni civice şi conlucrarea cu societatea civilă aliată. Izolarea politică a partidului A.U.R. provocată de comunicatul P.Î.Î.C.J. este de o cu totul altă factură decât cea manifestată până acum, oricât de împovărătoare şi nedreaptă ar fi părut celor din prima linie. Consfinţirea politică a caracterului antisemit, prin „minimalizarea Holocaustului”, reprezintă un stigmat zdrobitor, irecuperabil în termenii momentului.
Partidul A.U.R. este obligat din clipa aceasta să îşi procure legitimitatea politică exclusiv de la poporul român şi are deschise în acest scop două căi: cea a populismului şi cea a specializării civice. Fiind limpede oricui ce presupune populismul şi ce pericole aduce, nu voi insista în această privinţă. Soluţia ce vizează specializarea civică a partidului presupune să se facă efectiv vehiculul parlamentar al tuturor iniţiativelor civice formalizate minimal şi care corespund doctrinar pilonilor ideologici ai partidului.
Dacă în politica mainstream partidele legitimează şi validează o sumă de O.N.G.-uri cliente, de sus în jos, de la înălţimea autorităţii şi demnităţii funcţiei şi a resurselor publice, partidul A.U.R. va fi obligat să lucreze politic ca slujitor nemijlocit al iniţiativelor cetăţeneşti formalizate minimal. Dacă s-ar menţine discursul politic mainstream, similar celui al U.S.R. din acest moment, partidul A.U.R. ar eşua în poziţionări principial corecte, dar cu efect de compromitere a propriilor poziţii. Pericolul este cel al populismului demagogic, fără acoperire.
Conlucrarea cu societatea civilă aliată presupune deschiderea şi manifestarea proactivă a intenţiei de participare, ca partener public, la oricare activitate civică, fie că vorbim de conferinţe şi dezbateri online, de spectacole în mediu alternativ, de proteste de stradă, colocvii, campanii de informare/conştientizare, şedinţe ale asociaţiilor de părinţi, de pacienţi, de şomeri, ale diferitelor asociaţii profesionale ş.a.m.d.
Dacă activitatea curentă a partidelor politice mainstream presupune filtrarea voluptorie a solicitărilor venite din societatea civilă, cred că izolarea politică cu care partidul AUR se va confrunta de aici înainte obligă la demersuri de sens invers, de transformare a partidului într-o… mişcare populară. Autentic populară, cu perspectivă de dezvoltare la firul ierbii pentru următoarele două mandate, chiar dincolo de 2032, iar nu populistă.
Rămâne de văzut dacă acest mod de a privi lucrurile este consonant cu hotărârile luate la vârf, de conducerea partidului şi de forţele de care aceasta ascultă, şi dacă partidul A.U.R. are resursele umane şi materiale pentru un asemenea efort. În caz contrar, riscă să se menţină pe scena publică sub forma unui simplu honey pot naţionalist, recipient politic neputincios pentru interesele unei categorii sociale marginalizată în propria ţară, ipoteză care este de netolerat.
Deşi criza economică este descrisă de presă ca manifestându-se preponderent asupra populaţiei sărăcite, articolul de mai jos dovedeşte faptul că victima reală, zdrobită cu un imens efect de multiplicare în plan social, este ramura industrială.
Arată limpede articolul de mai jos faptul că soarta industriei nostre, câtă a rămas, se găseşte sub aspect energetic cu totul şi cu totul în mâinile guvernanţilor, care au rămas completamente pasivi la creşteri înzecite ale preţurilor la energie electrică şi gaze. Există un vid de comunicare guvernamentală şi pe această temă, impresia generală fiind a unui deficit absolut de competenţă, a unei imposibilităţi de a lua în considerare şi de a interveni măcar minimal, superficial, în ameliorarea crizei economice.
Prin raportare la tranziţia postcomunistă şi la dezindustrializarea ţării, publicul s-a obişnuit să considere irelevante şocurile economice suferite de ramura industrială, fie că vorbim de criza de materii prime, de pierderea unor pieţe, de perturbarea sau degradarea infrastructurii logistice. Însă criza preţurilor înzecite la energie, reprezintă un cu totul alt tip de vătămare, care se produce simultan, pe orizontală, în toată ramura economică asupra căreia ar trebui să vegheze statul şi pe care ar trebui să o protejeze.
Societatea românească este groggy, incapabilă de reacţie, de un minimal instinct de conservare, indiferent de planul în care se manifestă ameninţarea letală. În oglindă cu mesajul de o gravitate extremă al Avocatului Poporului, în care constată dispariţia fără cale de întoarcere pentru cei mulţi a drepturilor şi libertăţilor individuale, articolul domnului Petrişor Peiu descrie un abandon criminal al domeniului economic, spulberându-se încă un pilon de susţinere şi legitimare a statului român. Conjugat cu o îndatorare galopantă a statului, la dobânzi împovărătoare care închid precipitat orice orizont de speranţă, societatea românească rămâne inertă, catatonică, într-un moment de cumplită slăbiciune.
Deşi veştile rele sunt apăsătoare şi greu de parcurs, situaţia şocantă din economie impune un efort minimal de înţelegere şi de aducere la zi.
Se spune că, tulburată de frumusețea versurilor tânărului de geniu Serghei Alexandrovici Esenin, țarina Alexandra Feodorovna l-a chemat la ea și l-a întrebat: ”De ce sunt versurile dumneavoastră aşa de triste?”. Iar răspunsul a marcat-o pe nepoata reginei Victoria :”Aşa e şi Rusia, majestate”. Aceeași este și explicația pe care o căutăm pentru că ne simțim invadați de atmosfera tristă din presă și din discuțiile dintre oameni: Așa este și România, oameni buni! Tristă și chinuită.
Nordul Moldovei. Aici se încăpățânează să lucreze unul dintre ultimii mari crescători de porci și de păsări din România, cu ferme care însumează peste 100.000 de porci și câteva milioane de păsări. Om care s-a ocupat, în absența statului care ar fi trebuit s-o facă, de reproducerea animalelor din fermele sale. Căci dacă România are o problemă uriașă în agricultură, aceea ține de pierderea a trei sferturi din efectivele de porci. Și de distrugerea cvasitotalității fermelor de reproducere.
Am spune că, în lipsa acestui om și a încă câtorva numărați pe degetele de la o mână, astăzi am importa întregul nostru consum de carne de porc. Ei bine, ce credeți că a primit omul acesta cadou de Crăciun? Vreo subvenție de la stat, vreun ajutor de orice fel? Măcar vreun telefon de control de la vreun ministru? Nu, oameni buni, omul a primit o creștere de 10 ori a prețului la gazele cu care încălzește fermele de pui! De 10 ori, de la 67 lei/MWh la 680 lei/MWh. Dacă ar consuma aceeași cantitate de gaz precum în 2021, în 2022 ar trebui să plătească o factură totală la gaze naturale mai mare decât întreaga cifră de afaceri de anul trecut!
Inima Transilvaniei, la Târgu Mureș. Aici ne-a mai rămas singurul mare combinat chimic întreg din țară, Azochim. Singurul mare producător român de îngrășăminte. În ziua de Sfântul Nicolae, atunci când miniștrii României sărbătoreau onomastica proaspătului premier Ciucă pe la vreuna dintre exorbitantele vile de protocol din București, la Târgu Mureș se consuma o dramă: „din cauza prețului foarte mare la energie, gaz natural și energie electrică”, compania Azomureș a decis „începerea pregătirilor pentru oprirea temporară a activităților de producție”. Adică s-a oprit pe perioada de iarnă. Directorul general al Azomureș, Harri Kiiski, declară că „nivelul ridicat al prețului solicitat de furnizori pentru materia primă principală, gazul metan, nu ne mai permite continuarea sustenabilă a activității”.
Nu știu câți dintre guvernanți au aflat, dar fiecare al zecelea metru cub de gaz care se consumă în România, se consumă la Azomureș. Aici este cel mai mare consumator de gaze din țară. Și tot aici se fabrică jumătate din consumul de îngrășăminte al agriculturii românești. Ar fi, într-o lume mai corectă, o companie de importanță sistemică pentru țara noastră. Însuși ministrul Agriculturii, Adrian Chesnoiu, se teme că închiderea Azomureș va reduce producția agricolă cu 30%.
Dar stați liniștiți, oameni buni, s-a găsit și soluția: „O primă astfel de soluție este aceea de reluare a activității Comisiei interministeriale a punerii pe piață a fertilizanților proveniți din țări terțe și care se află în procedurile de testare la nivel național”. Decizia politică este simplă: vom importa îngrășăminte din afara Uniunii Europene!
Pe malul Oltului, în inima Țării Românești, se află unul dintre cei mai mari producători de aluminiu din Europa, Alro Slatina. Un colos cu cifră de afaceri de jumătate de miliard de euro anual, una dintre puținele fabrici de frunte care ne-au mai rămas după demolarea industriei din ultimii 30 de ani. Chiar a treia zi după Crăciun, în miezul iernii, conducerea Alro dă un comunicat prin care își anunță reducerea producției de aluminiu primar cu 60%: „În acest sens, activitatea de producție a aluminiului primar se va diminua, de la cinci hale de electroliză la două hale, cu implementarea de măsuri tehnologice care să permită o repornire rapidă și eficientă atunci când condițiile de pe piețele de energie vor reveni la normal”.
Ei bine, Alro, care este cel mai mare consumator de electricitate din țară, nu reușește să cumpere energie din România. În ultimele trei luni, adică de la începutul lui octombrie și până acum, Alro a participat cu oferte de răspuns la nu mai puțin de 84 de sesiuni de licitație de vânzare de energie electrică pe platforma de contracte bilaterale, varianta licitație extinsă (PCCB-LE Flex), potrivit datelor consultate de noi. În afară de cea din 23 decembrie, a mai câștigat doar una singură, pe 4 noiembrie, când a reușit să cumpere de la CE Oltenia energie pentru perioada 1 aprilie-30 iunie 2022, la 520 de lei/MWh – prețul cerut la acea vreme de producător.
Să mai spunem o dată, poate n-a fost clar: cel mai mare consumator de electricitate din România a încercat de 84 de ori să cumpere energie prin contracte bilaterale și nu a reușit decât de trei ori! Cu ce efecte? Păi se vor închide cam jumătate din cele 700 de cuve din fabrică. Numai că, dacă vreodată se vor reporni aceste cuve, combinatul Alro va fi nevoit să cheltuie pentru asta peste 100 de milioane de dolari. O va mai face oare?
Și aceste exemple nu sunt singulare, acest lucru se petrece în toată economia. Firmele care mai fac industrie aici s-au trezit, peste noapte, cu prețuri de 7-8-9-10 ori mai mari la electricitate și la gaze. Prețuri care le scot din piață și le silesc să reducă producția sau chiar să închidă activitatea.
Oameni buni, tot acest tablou înseamnă că o mare parte a industriei românești și a zootehniei noastre se vor duce pe apa sâmbetei în această iarnă. La vară vom constata și reducerea producției agricole cu o treime, ca urmare a lipsei îngrășămintelor sau ca urmare a scumpirii acestora.
Tot acest dezastru este anticipat încă de la începutul anului. De către foarte mulți, inclusiv de către subsemnatul. Scumpirea energiei electrice și a gazelor pentru industrie (și pentru populație, desigur) ar fi trebuit să fie, în 2021, principala preocupare a guvernanților. Inclusiv a lui Klaus Iohannis, conducătorul „de facto” al Guvernului. Nici măcar n-a clipit, însă, Klaus Iohannis.
Acest subiect a fost tratat de către președinte cu brutalitatea caracteristică: subiectul prețurilor la energie a fost călcat sub talpa pantofilor de lux ai lui Iohannis.
Prima lui grijă, la facerea fiecărui guvern pe care l-a moșit, a fost menținerea și întărirea omului său de încredere la Ministerul Energiei. Ba mai mult, Iohannis a promovat reducerea continuă a producției de energie electrică și gaze naturale, atât în politica internă, cât și printre angajamentele luate în fața Comisiei Europene. Cum a făcut-o? Patronând închiderea de mine de cărbune și de centrale electrice pe cărbune și ocrotindu-i pe austriecii de la OMV, care țin pe fundul Mării Negre gazele cu care i-a cadorisit statul român.
Regimul Klaus Iohannis l-a adus în fruntea Romgaz și îl menține acolo pe omul care a ratat finalizarea centralei de la Iernut, care ar fi trebuit să aducă în rețeaua din țară o putere disponibilă de câteva sute de MW.
Tot regimul lui Klaus Iohannis l-a promovat pe fostul șef al ANRE și fostul secretar de stat responsabil cu ocrotirea OMV tocmai în funcția de administrator al OMV Petrom.
Și tot regimul lui Klaus Iohannis a închis termocentrala de Mintia.
Și tot regimul lui Klaus Iohannis i-a alungat pe singurii interesați de construcția a două noi reactoare la Cernavodă.
Dacă vă întrebați vreodată cui i se datorează închiderea Azomureș, semi-închiderea Alro, falimentarea fermelor zootehnice din cauza prețului gazelor, să știți, oameni buni, că peste trei sferturi din producția de electricitate și de gaze din România este făcută de firme de stat, controlate de guvern prin administratorii și directorii numiți politic în aceste funcții. Da, Guvernul de la București este cel care decide ce preț are electricitatea și ce preț are gazul în industria națională.
Evident, plus ANRE, organism condus politic de către tripleta care conduce și țara : PSD-PNL-UDMR. ANRE are un președinte al PSD și doi vicepreședinți, unul de la PNL și unul de la UDMR. Iar un fost membru al conducerii ANRE a fost, chiar acum, promovat în funcția de secretar general al Guvernului.
România este condusă de către o coaliție de guvernare care deține 70% din voturile din Parlament și care se bucură de „opoziția” prietenoasă a principalului partid de opoziție, USR. Ei bine, această putere strivitoare de 70% plus 15% nu este capabilă să reducă nici măcar cu 1 leu prețul electricității sau al gazelor. Și atunci, mă întreb: Oare ce fac oamenii ăștia cu 85% în Parlament? Ucid economia românească? Păi asta putea s-o facă și cineva cu mai puține voturi.
V-aduceți aminte când s-a dus Klaus Iohannis la Guvern să vorbească despre ”elefantul din sufrageria cabinetului Grindeanu”? Ei bine, astăzi, Iohannis are un ditamai elefantul în propria sufragerie. Că nu-l vede doamna Carmen când șterge praful de pe bibelourile cu Odin și Frija mai pot înțelege, dar de ce nu-l vede niciun politician din opoziția mai veche sau mai nouă, chiar nu pot să pricep.
Mult mai curând decât mi-aş fi imaginat, mesajul de urare de anul nou în care am speculat cu privire la lupta ce se va da anul acesta privind semnificaţia şi întinderea conceptului de libertate, este confirmat de un articol publicat de doamna Renate Weber, actualmente Avocatul Poporului, în care constată faptul că drepturile şi libertăţile individuale au sucombat ca instituţie juridică.
Deşi tonul adoptat este unul relativ patetic, cele scrise se susţin întru totul având în vedere gravitatea deosebită a împrejurărilor luate în considerare. Este mai mult decât sugestiv faptul că un astfel de articol, redactat de titularul uneia dintre cele mai importante demnităţi a statului român, nu şi-a găsit loc de publicare în altă parte decât pe blogul privat al unui jurnalist (Ion Cristoiu). Pare că astfel de idei nu mai încap şi nu mai pot fi validate de presa mainstream.
Consider necesar să subliniez faptul că întregul nostru sistem de drept este alcătuit plecând de la centralitatea drepturilor şi libertăţilor individuale, din acest punct de vedere România având una dintre cele mai „generoase” Constituţii. Întregul sistem de drept din România este pus între paranteze de guvernanţa executivă nemijlocită, prin H.G.-uri, în liniştea asurzitoare a massmedia şi a intelectualilor publici. Consider că acesta este un element determinant pentru care doamna Renate Weber consideră că pandemia actuală înseamnă sfârșitul drepturilor omului, așa cum le-am cunoscut în ultimii 75 de ani.
Renate Weber: Când drepturile colective sunt impuse prin constrângere, cele individuale deja au murit
De ce cred că pandemia actuală înseamnă sfârșitul drepturilor omului, așa cum le-am cunoscut în ultimii 75 de ani?
După cel de-al Doilea Război Mondial, legislația internațională de protecție a drepturilor omului la nivelul ONU, dar mai ales la nivel european și al Americilor de Nord și de Sud, a fost elaborată având în centrul ei omul ca ființă individuală. Stim cum toții că protecția drepturilor omului înseamnă a-l apăra pe individ în raport cu statul, cu mașinăria instituțională a acestuia, gata oricând să-l strivească. Dar adevărul e că, timp de decenii, la nivel filozofic și juridic, bătălia s-a dat între teoria protecției individului și teoria drepturilor colective care, în numele apărării comunităților, îl obligă pe individ să se supună regulilor acestora. Este teoria dominantă în Africa, unde și legislația e construită astfel, dar și in Asia, unde nu există o legislație continentală, dar e ceea ce vedem în practicile țărilor de acolo.
Toate conferințele mondiale ale drepturilor omului, la care am participat sau pe care le-am urmărit după 1990, au dezbătut profund această temă, până de curând teoria occidentală a protecției individului având câștig de cauză. Mai ales în privința drepturilor civile și politice, adică a dreptului la viață, a dreptului de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane și degradante, a dreptului la libertatea de religie, de gândire, de exprimare, a dreptului la viață privată, la un proces corect și echitabil, a libertății de mișcare, a libertății de întrunire și de a manifesta etc. Evident, a fost o dispută cu semnificații politice profunde. Pe de o parte, pentru prezervarea integrității teritoriale a statelor, teoria drepturilor colective putând duce la punerea în aplicare a dreptului popoarelor la autodeterminare, diferența între o comunitate sau o minoritate și un popor fiind cel mai adesea interpretată politic. Pe de altă parte, pentru că orice sistem de dictatură sau sistem autoritar invocă primatul protecției colective pentru a domina și chiar supune individul, restrângând-i drepturile. Cum teoria și legislația de protecție a drepturilor omului au fost susținute mai ales de Occident, evident a fost o bătălie și cu ideologia țărilor comuniste, pentru care individul nu reprezenta nimic în raport cu sistemele comuniste, care pretindeau că pun drepturile și interesele comunităților (comuniste, evident) mai presus de om.
După căderea comunismului în Europa, părea că teoria drepturilor individuale a câștigat. Fostele state comuniste au îmbrățișat rapid ideea drepturilor individuale și au fost extrem de active în promovarea ei. E drept că, în ultimele decenii și mai ales în ultimii ani, au apărut noi drepturi, a căror dimensiune colectivă este evidentă. Protecția mediului, de exemplu, are în vedere comunitățile în ansamblu, mai nou chiar întreaga planetă, iar discuția despre dreptul generațiilor viitoare este categoric despre drepturi colective. Asemănător, deși sunt considerate, în continuare, drepturi individuale, au o dimensiune colectivă evidentă chestiunile care țin de protecția socială; dacă la nivelul Consiliului Europei ele au fost formulate, acum vreo două-trei decenii, mai degrabă ca niște deziderate decât ca drepturi, în Uniunea Europeană ele sunt amplu reglementate.
Dar, până acum, drepturile civile și politice rămăseseră drepturi individuale. Până acum. Pandemia ultimilor doi ani, de fapt metodele de combatere a acestei pandemii, au răsturnat complet acest raport. Si asta s-a întâmplat mai ales în țările care anterior susținuseră drepturile individuale ale omului. Nimic surprinzător în felul în care țări asiatice au dispus interzicerea tuturor activităților, carantinarea persoanelor infectate, controlul total, cu ajutorul tehnologiei, al locurilor în care o persoană a fost într-o anumită perioadă de timp, mai nou obligativitatea vaccinării. Sunt țări în care controlul populației, în numele protecției colective, a funcționat mereu. Marea schimbare e a țărilor denumite generic occidentale sau democrații funcționale. Mă refer la întreaga Europă, la Statele Unite, la Canada, Australia, Noua Zeelandă. Pentru prima dată, după cel de-al Doilea Război Mondial, când drepturile civile și politice ale indivizilor au fost restrânse invocându-se protecția colectivităților de o manieră care afectează însăși esența drepturilor, aneantizându-le.
Controlul total pus în practică de guvernele considerate democratice schimbă pentru totdeauna soarta noastră și a drepturilor noastre. A început cu o cenzură feroce, manifestată în primul rând pe rețelele sociale, pentru că acolo ideile și informațiile se propagă cu mare viteză. Si a fost simplu de realizat având în vedere malversațiunile uriașe politice și economice în care Mark Zuckerberg, rețelele lui și cei din spatele lor sunt amestecați de ani de zile. Ușor de realizat, de asemenea, cu presa tradițională sau online, având în vedere dependența ei de fonduri tot mai greu de primit. Orice îndoială în legătură cu felul în care a început pandemia, orice întrebare privind gestionarea ei, orice punct de vedere contrar celui oficial, acceptat la nivel planetar prin OMS si la nivelul fiecărei țări prin vocile doar ale anumitor epidemiologi și preluate repede de guverne, au fost categoric interzise. Conturi de Facebook suspendate sau chiar eliminate, înregistrări șterse de pe internet, ostracizarea celor care au gândit diferit, chiar eliminarea lor socială și profesională. Cenzura s-a aplicat tuturor, medici, jurnaliști, activiști, politicieni sau oameni obișnuiți. Nu mă îndoiesc că guvernele însele au fost uluite de supușenia propriilor popoare, pe care le considerau libere, de felul în care s-au lăsat îngenuncheate și, mai ales, de felul în care oameni născuți și crescuți liberi s-au transformat în contestatari ai drepturilor celorlalți.
Si tocmai asta e marea problema, nu doar atitudinea guvernelor, care au invocat și invocă nevoia de a apăra sănătatea publică, ceea ce e de înțeles, între niște limite. Problema e a oamenilor născuți și crescuți în lumea drepturilor și libertăților individuale, pe care le-au considerat ceva firesc, dar la care au renunțat extrem de ușor în numele protecției colectivităților cărora doar ei le aparțin.
De aici mai departe nu prea văd cale de întoarcere la drepturile omului, așa cum le știam. Câtă vreme state democratice vor să impună, în ropotele de aplauze ale majorității, obligativitatea unui vaccin ca modalitate de combatere a unei pandemii despre care tot nu se știe mare lucru, cum nu se știe nici despre vaccin, este evident ca drepturile colective vor avea întâietate asupra celor individuale.
Nu pot să nu remarc, cu tristețe, felul insidios în care s-a ajuns aici: felul în care OMS și statele lumii și-au propus să lupte cu pandemia, nu cu virusul. Pentru a combate virusul ar fi fost suficient un tratament adecvat. Din păcate, el nu e nici azi disponibil pentru toată lumea. Pentru a combate pandemia au fost utilizate restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, internări forțate, vaccinuri și, din nou, după un an restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, rapeluri peste rapeluri de vaccin. Si nu e sigur că s-a terminat. Au mai fost, în ultimii 75 de ani, și alte epidemii care au avut nevoie de abordări complexe, inclusiv de campanii de vaccinare, de exemplu contra poliomielitei, contra tuberculozei, contra rujeolei, dar niciodată până acum nu a fost folosită agresivitatea colectivă pentru impunerea lor. Când drepturile colective sunt astfel susținute și impunerea lor se face prin constrângere, directă sau indirectă, cele individuale deja au murit. Mi-as dori să nu am dreptate. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să nu am dreptate.
Facem urările cuvenite finalului de an, un an nu tocmai bun pentru noi toţi, aşa cum s-a lăsat previzionat la Revelionul precedent.
2021 a fost anul afundării în dictatură, confirmării dar şi lămuririi pesimismului pandemic într-o realitate dictatorială deloc suprinzătoare. Din păcate, niciunul dintre noi nu ar fi dorit să primească un aşa titlu de profet, pe propria piele. Politica de sănătate publică s-a afirmat prin elemente de decor, care cu greu pot acoperi, spoi, o degradare flagrantă a ordinii de drept. Incidenţă, transmisibilitate, infecţiozitate şi alţi asemenea termeni, au răsunat în gol în vocea propagandei mediatice.
2021 nu a fost, precum precedentul, anul pierderii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci, consecutiv acestei pierderi, 2021 a reprezentat o mutilare post-adevăr a organizării sociale şi a principiului dreptăţii. Mult mai grav decât „restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamantale” în plan individual, anul acesta am fost martorii unei negări brutale nu doar a sferei juridicului, ci şi a firescului, a bunei înţelegeri a rosturilor faptelor sociale.
Minciunii profesată cu impunitate românii i-au răspuns cu o nesupunere dezangajată dar îndărătnică, spaima oricărei birocraţii de stat.
Vaccinarea „la chiuvetă” a devenit fenomen de masă, iar pe baza acestui debuşeu s-au produs solidarizări punctuale, reactivarea reţelelor informale PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) şi ocazii de ridiculizare a autorităţilor de stat. În loc de spaţii de libertate şi fapte de mărturisire, anul 2021 a adus spaţii de luare în râs şi de mimare a conformităţii.
Recunosc sincer că nu ştiu care, dintre cele două abordări, reprezintă o provocare mai mare pentru dictatorii zilei.
Însă strategia românilor deşi se verifică în practică din punctul de vedere al eficienţei, nu poate fi una de succes pe termen lung. În orice caz, nu este una ziditoare sufleteşte.
Mecanismul dictatorial îşi continuă mişcarea de constricţie, grăbit de o jurisprudenţă din ce în ce mai substanţială, dar nedefinitivă, în sensul anulării Hotărârilor de Guvern vizând starea de alertă şi de o generalizare a dezinteresului cetăţenesc pentru măsurile dispuse de autorităţile de stat. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate formulate cu privire la starea de alertă, certificatul verde se aplică chiar şi în lipsa unei baze legale, prin politica faptului împlinit şi prin abuz de putere publică, iar partidele politice au refuzat să reglementeze accesul liber în justiţie pentru cei afectaţi de măsurile pandemice.
Anul 2021 a adus laolaltă cei doi principali complici la adevărata lovitură de stat produsă în primăvara lui 2020. PSD şi PNL sunt astăzi împreună la guvernare, scutindu-ne de teatrul politic de prost gust care se adăugase celorlalte necazuri pe care dictatura ni le-a adus. Astăzi sunt împreună, cu o majoritate formală zdrobitoare, cu o desconsiderare flagrantă pentru principiul dreptului natural şi principiului bunei credinţe şi loialităţii constituţionale. Îndărătnicia unor parlamentari din spectrul puterii reprezintă o foarte slabă speranţă de întârziere a marşului dictatorial, dar e singura speranţă politică pe care o avem.
Mulţumim Domnului că a dat gând bun securităţii să îngăduie înfiinţarea şi accederea partidului A.U.R. în Parlamentul României, opoziţia făcută de aceştia fiind una consistentă şi de o utilitate nesperată. (Anunţ cu această ocazie că începând cu luna decembrie a acestui an am devenit membru simplu al Filialei Iaşi a partidului AUR, pentru considerente ce vor fi prezentate cititorilor într-un alt material.)
Nădăjduim ca îndărătnicia românească să lărgească spaţiul de decuplare de ţările occindentale, acolo unde realitatea ia forma stării de fapt pe care propaganda oficială de la noi încă o califică a fi de factură conspiraţionistă. Transformarea paşaportului covid în paşaport exclusiv vaccinal, impunerea vacinării de rapel la fiecare 3 luni, interzicerea libertăţii exercitării dreptului la muncă, degradarea civilă, conturează o „normalitate” mult mai înspăimântătoare decât orice virus.
Dictaturile nu dispar de la sine şi nici nu sunt răsturnate prin revolte populare. Revoluţiile presupun o logistică şi o infrastructură de putere care nu se pot produce de populaţie. Elitele civice care se străduie să menţină flacăra aprinsă, prin proteste de stradă şi prin socializare alternativă, sunt epuizate psihic şi material, şi îşi aşteaptă lovitura decisivă. Sunt însă neabătute în credinţa că tot ceea ce se întâmplă #eDespreLibertate.
„Doi paşi înainte, unul înapoi” este formula de succes cu care Lenin a produs bolşevizarea Rusiei, formulă pe care comuniştii noştri au folosit-o la definitivarea procesului de colectivizare, naţionalizare şi deposedare de drepturile democratice. Pasul înapoi nu este o concesie, o eroare, o neputinţă ci componenta esenţială a mecanismului social de constricţie.
2021 nu a arătat nici cea mai mică ezitare a molohului. Impunitatea este totală pe cât este răspunderea penală a indivizilor din funcţii de evidentă.
De aceea, ne aşteptăm ca în perioada următoare să fie legiferată baza legală care a întârziat intervenţiile decisive împotriva nealiniaţilor îndărătnici şi care a permis justiţiei de primă instanţă să anuleze Hotărârile de Guvern emise nelegal. Preconizăm că puterea publică va căuta noi forme de legitimare prin afirmarea „noii libertăţi„, „libertăţii responsabile„, „libertăţii utile„, „libertăţii partajate„.
Fie că o să ne placă sau nu, cred că anul 2022 va fi al luptei nu pentru libertate, ci pentru noima, semnificaţia libertăţii. Tot ce ştim şi tot ce s-a scris despre acest subiect urmează a fi dez-înţeles şi re-înţeles, iar ulterior, în anii ce vin, formalizat constituţional, nu neapărat la nivel naţional.
Libertatea va fi, în înţelesul său cel mai direct, fie urcată pe cruce, fie abandonată ca o vechitură împovărătoare.
Să ne ajute Domnul să rămânem tari în Credinţă şi în Adevăr şi să ne bucurăm cu folos de aceste vremuri de primejdie pentru suflet!
Pun în dezbaterea cititorilor oportunitatea solidarizării cu demersul de informare pe care l-am iniţiat în nume personal pentru a obţine o alternativă la certificatul covid, tot aşa cum legiuitorul a admis o alternativă pentru cardul de sănătate, sub forma adeverinţei de asigurat cu valabilitate 3 luni, eliberată în format analog, pe hârtie.
Certificatul-verde-covid reprezintă un însemn inacceptabil pentru o categorie largă de credincioşi ortodocşi, între care mă număr. Am decis să nu primesc şi să nu folosesc respectivul certificat, pentru considerente similare celor pentru care refuz în continuare cardul de sănătate şi actele biometrice, considerente ce ţin de învăţătura sfinţilor contemporani despre rolul actelor biometrice şi a sistemelor digitale de supraveghere şi control social pentru a-i sili pe cei mai slabi la apostazie.
Am formulat demersul în nume personal deoarece urmează a fi completat şi pentru că pot justifica cu probe admisibile în instanţă un interes continuu, serios şi temeinic de cel puţin 13 ani, răstimp în care am iniţiat şi parcurs numeroase acţiuni de ordin civic şi juridic pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime recunoscute şi protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Constituţia României, vizând libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă.
Solidarizarea la care vă îndemn poate fi exprimată în comentarii însă este una exclusiv simbolică, fără să însemne vreo formă de participare directă sau indirectă la demersurile pe care le desfăşor în nume personal. Vă solicit solidarizarea întrucât din anul 2009, când părintele Justin Pîrvu a adunat un milion de semnături pentru a cere organizarea unui referendum privitor la implementarea actelor biometrice, interesul colectiv faţă de această chestiune s-a fragmentat şi s-a diluat până într-acolo încât, la acest moment, consider necesară o formă minimală de re-coagulare a credincioşilor care încă sunt preocupaţi de aceast subiect, astfel încât să existe şi o legitimitate colectivă chiar dacă rămâne neexercitată.
Certificatul covid este solicitat deschis de un număr relevant de persoane din societatea românească, animate de convingeri străine de noi, dar care se bucură de sprijin massmedia, motiv pentru care preconizez că certificatul, într-o formă sau alta, va fi adoptat. Acest lucru însă nu infirmă dreptul credincioşilor ortodocşi să refuze primirea aceluiaşi act, din motive religioase, aşa cum s-a întâmplat cu cardul de sănătate sau cu cartea electronică de identitate.
Mai jos am ataşat un memoriu transmis parlamentarilor şi instituţiilor de resort pentru a atenţiona cu privire la o categorie de cetăţeni care nu este activă civic sau politic, dar care are motive îndreptăţite, legitime şi protejate de lege şi tratate pentru a refuza primirea certificatului covid, cu rugămintea de a fi avută în vedere acestă categorie socială în procesul de legiferare şi dezbatere parlamentară, prin adoptarea unei alternative non-digitale pentru noi, astfel încât să nu fim excluşi din societate prin simplul efect al implementării unui act pe care nu îl putem primi.
În ipoteza în care veţi considera că demersul meu este unul oportun şi că este necesar să continuăm să învestim cu încredere instrumentele democratice pe baza cărora funcţionează societatea românească, deşi sunt refutate de statul român, vă adresez rugămintea să vă faceţi cunoscută solidarizarea prin completarea casetei de comentarii din final articolului.
