Se împlinesc 30 de ani de la adoptarea Constituţiei României, moment în raport de care Parlamentul României a organizat o şedinţă solemnă care a vizat, în principal, lansarea dezbaterilor despre reforma constituţională.
Această idee nu este nouă ci a fost vehiculată în trecut, înainte de anul 2020, în legătură cu reorganizarea administrativă a ţării noastre, trecerea la parlamentul unicameral, reformarea puterii executive prin renunţarea la modelul republican semiprezidenţial. Nu trebuie omisă nici încercarea civismului ortodox de a determina modificarea Constituţiei cu privire la definiţia căsătoriei, demers soldat cu eşecul referdumumului iniţiat de Coaliţia pentru Familie.
Trivial exprimat, Constituţia este regula după care societatea îşi decide regulile de funcţionare. Regula constituţională are un caracter complex şi totodată specific prin aceea că, mai mult decât oricare act normativ, cuprinde în sine un set de valori şi principii ierarhizate valoric, structurante, care dau legitimitate organizării statale şi garantează pacea socială.
De ce ne interesează subiectul?
Elementul de noutate cu privire la această nouă încercare de punere în discuţie a reformei constituţionale este reprezentat de risipirea şi a ultimelor resurse de legitimitate a statului român şi de urgenţa reconsolidării societale pe noi baze. Guvernanţa pandemică a făcut, şi continuă să facă, un aşa de mare abuz de drept (constituţional) forţând complicitatea directă sau indirectă a instituţiilor şi persoanelor la călcarea în picioare a ordinii de drept, încât se pune problema reconstrucţiei societale, pilonul primar fiind cel al dreptului.
Supoziţia de la care plecăm este că asaltul şi lovitura date drepturilor şi libertăţilor fundamentale au fost ţinta guvernanţei pandemice de la bun început, discuţia de ordin sanitar fiind una secundară. #eDespreLibertate
Întrucât drepturile şi libertăţile fundamntale sunt reglementate în Constituţie, este limpede că orice iniţiativă de modificare sau revizuire trebuie privită cu cea mai mare circumspecţie, riscul fiind ca restrângerea de facto a drepturilor să fie cimentată şi de jure. Întreaga clasă politică a dovedit totala desconsiderare faţă de ordinea de drept firească, elementară, preferând strâmbarea oportunistă a oricărui reper legislativ. Prin urmare, punerea în discuţie a acestui subiect de către cei care au arătat că nu le pasă de integritatea ordinii de drept reprezintă o ameninţare în sine.
Ce legătură are cu ortodoxia?
În blogosfera ortodoxă, dincolo de iniţiativa ratată de modificare a definiţiei constituţionale a căsătoriei, nu s-au formulat opinii cu privire la evoluţia dorită a societăţii româneşti, astfel încât această evoluţie să fie jalonată prin reformă constituţională. Civismul ortodox cu greu ţine pasul mediatic cu cadenţa iniţiativelor de anulare şi relativizare a reperelor sociale anterioare, iniţiative ce se înscriu în doctrina Marii Resetări.
Cu excepţia propunerilor formulate de domnul Marius Andreescu referitor la încercarea de a ridica Constituția României la valorile dreptei credințe ortodoxe (partea I, partea a II-a), nici civismul ortodox şi nici măcar cel de factură conservatoare neo-protestantă, inspirat din S.U.A., nu au urmărit discutarea pe fond a noilor ideologii sau filosofii de progres, dezvoltare sau simplă evoluţie a societăţilor. Ortodoxia instituţională nu are ofertă intelectuală care să se adreseze formelor de modernităţi consumate sau tendenţiale, fiind izolată ermetic în ritualul liturgic şi atât. Ierarhia ortodoxă nu apără dreapta credinţă şi nu îşi îndeplineşte îndatorirea de călăuzire morală a credincioşilor în raport de problematica efectivă a momentului.
De aceea, propunerile formulate de domnul Marius Andeescu par perimate chiar de la data enunţării acestora, întrucât societatea românească a fost eviscerată de simţul moral ortodox, deşi admitem că se manifestă în continuare o loialitate inerţială pentru un tip de branding religios. Este, aşadar, necesar un răspuns ortodox care să angajeze problemele actuale ale societăţii, probleme ce-şi vor găsi soluţiile de reglementare în viitoarea Constituţie (globală?).
Ce subiecte de interes lipsesc din conversaţia publică?
Civismul ortodox se foloseşte de un repertoriu conceptual extrem de sărac şi de imprecis referitor la subiecte aflate în legătură imediată cu învăţătura de credinţă. Cu excepţia ideologiei transumanismului, oportun propusă publicului de editura Doxologia prin cartea părintelui Jean Boboc – Transumanismul decriptat, nu există nicio iniţiativă cuprinzătoare care să discute cu autoritate, în termeni ortodocşi, despre Biometrie, Inteligenţă artificială, Blockchain, Metaverse, Mediu şi Dezvoltare durabilă şi multe altele.
Între aceste multe altele, un subiect complet invizibil dar pe care îl consider determinant, este reprezentat de constituţionalismul digital (şi chiar de constituţionalismul digital global), ca instrument de reglementare a noilor neuro-drepturi, o nouă disciplină juridică menită să reglementeze întinderea şi trăirea vieţii sociale în mediul digital, spaţiu predominant al exprimării umane în modernitate. Anume acest caracter predominant al virtualului asupra realului, al cărui ascendent se va acutiza, impune ortodocşilor să formuleze şi să apere legislativ propria perspectivă, ca nu cumva să fim forţaţi „a adecva” adevărul de credinţă la standardele preconstituite ale viitoarelor spaţii de desfăşurare a vieţii virtuale. Avem deja o tristă prefigurare, dar clară, în politica Facebook de moderare a conţinuturilor conservator-religioase iar disproporţia de putere nu are decât a se mări.
Care e buba?
Există un pericol cert ca rămânerea noastră (atâta câtă este!) pe meterezele unui constituţionalism important, dar anacronic şi în curs de perimare, să constituie baza materială a propriei marginalizări şi excluderi de mai târziu. Prea mult din energia vitală, din resursele de valoare materială şi spirituală şi prea mult din viaţa socială scapă ariei de reglementare a constituţionalismului clasic iar acest lucru nu va mai continua multă vreme.
Ca explicaţie suplimentară, arăt că nu sunt puţini cei care vorbesc despre o abandonare a duhului autentic ortodox în ultimele trei decenii, ca urmare a încercării elitelor creştin-conservatoare (de dreapta?) de a se racorda la societatea valorilor europene, suprapusă peste abandonarea de către ierarhii Bisericii a îndatoririi de călăuzire morală şi duhovnicească a societăţii.
Cu atât mai mult, intrarea ortodoxiei fără nicio pregătire materială de ordin intelectual în arena metaversului şi legislaţiei spaţiului mental individual, riscă să ne constrângă existenţa socială de o aşa manieră încât apostazia să reprezinte opţiunea implicită iar viaţa duhovnicească să devină o imposibilitate obiectivă.
Ce e de făcut?
Niciodată nu s-a arătat ortodoxia mai nepregătită intelectual pentru viitor. Pandemia ne-a forţat la o retragere din spaţiul social şi din dezbaterea intelectuală nemaintâlnită din vremea prigoanei bolşevice când totuşi, au existat numeroşi ierarhi ruşi care au înţeles, prefigurat, explicat şi călăuzit Biserica spre sfinţenie şi mântuire. Niciodată nu a existat o aşa tăcere a ierarhilor ortodocşi în faţa provocărilor viitorului.
Biserica nu trebuie să rateze angajarea în dezbaterea despre reforma Constituţională sau despre adoptarea unei noi Constituţii, chiar dacă împotrivirea faţă de orice fel de astfel de schimbare pare calea oportună de urmat la acest moment.
Cred că este ceasul a XII-lea când, cu binecuvântarea Bisericii, trebuie să se constituie, prin recrutare şi angajare explicite a persoanelor compentente, o altă asociere de tipul „Coaliţiei pentru Familie” care să exprime perspectiva ortodoxă asupra viitorului cadru constituţional.
Oricât de perimate şi inadecvate par aceste îngrijorări în raport de cinismul cu care statul de drept a fost spulberat în ultimii doi ani, Biserica nu-şi poate permite să absenteze de la acest eveniment societal. Dacă acum ni se pare dureros şi insurmontabil eşecul de la Referendumul pentru familie, cred că nu suntem pregătiţi pentru lumea în care neuro-drepturile vor fi reglementate fără să ştim ce avem de zis despre acest subiect.
Între sutele de iniţiative şi instituţii social-filantropice ale Bisericii, lipseşte acut încă una!
Presa din România anunţă că preşedintele Klaus Iohannis a promulgat joi „Legea privind unele măsuri pentru studierea istoriei evreilor şi a Holocaustului”, care prevede introducerea disciplinei şcolare „Istoria Evreilor. Holocaustul” în planurile-cadru de la liceu și învățământ profesional, ca parte a trunchiului comun, începând cu anul școlar 2023-2024.
Găsesc extrem de dificil de tratat acest subiect întrucât consider că afirmarea legitimităţii intereselor naţionale româneşti nu(!) s-a mai făcut de decenii, ori s-a făcut cu jumătate de gură, ori fără convingere. Studierea obligatorie a Istoriei evreilor reprezintă o agresiune doar dacă înţelegem că etnia românească este îndreptăţită la un loc sub soare în egală demnitate cu celelalte popoare, inclusiv cel evreiesc. În lipsa acestei premise esenţiale, înţeleasă, gândită şi trăită plenar, ajungem să ne însuşim integral perspectiva dominantă care ne-a adus în acest punct. Din cruntă nefericire, naţiunea română se află la o aşa mare cumpănă a existenţei sale încât acest standard de „egalitate în demnitate” este (dacă!) înţeles ca o preţiozitate fără corespondent în realitate. Avem urgenţe politice, civice, juridice, economice şi culturale de o gravitate atât de mare încât modul superficial în care judecăm reperele existenţei noastre lumeşti are sumedenie de argumente la dispoziţie pentru a justifica oportunitatea şi necesitatea acestui nou obiect de studiu în liceele şi în şcolile profesionale din România.
Oricine va parcurge expunerea de motive care justifică(?) adoptarea legii în procedură de urgenţă sau Recomandările privind predarea despre Holocaust ce trebuie citite pentru a nu avea o reprezentare greşită, poate extrage suficiente avantaje pentru elevi astfel încât să considere oarecum tolerabilă obligaţia studierii obligatorii a Istoriei evreilor. Caracteristicile concrete ale sistemului educaţional din România ar putea face ca Istoria evreilor să reprezinte singura disciplină care să valorifice gândirea critică şi cunoştinţe relevante despre civism, sociologie, despre drepturile omului, despre consecinţele acţiunilor politice şi răspunderea pentru acestea. Este evidentă neutralitatea conceptului de predare care cere să se evite discutarea „caracterului naţional” al acţiunilor genocidare, deşi acesta se va impune prin forţa evidenţei, dincolo de orice tact pedagogic sau nuanţă narativă. Drept urmare, lucrurile trebuie judecate mai în profunzime, dincolo de formulările şi rezervele gândite a atenua sau înlătura rezistenţa şi împotrivirea publicului.
Cimentarea unui ascendent moral evreiesc asupra conştiinţei elevilor români ori măcar avantajul moral al perspectivei istorice formulată unilateral sunt de neevitat, dar nu sunt nici pe de parte cel mai grav lucru. Cu adevărat gravă este denaturarea legitimităţii perspectivei româneşti asupra propriului destin istoric. Materialele documentare elaborate de Institutul Elie Wiesel care tratează precursorii antisemitismului românesc pornesc de la simplificări şi ocultări stridente. Este de-a dreptul iritantă consecvenţa cu care sunt invocate „stereotipurile, prejudecăţile şi ţapii ispăşitori predilecţi” pentru a explica reacţia poporului român la imigraţia evreiască. Ceea ce a fost şi rămâne specific evreilor, din perspectiva românească, este dorinţa neîmpăcată de dominare şi stăpânire, nu doar economică. Mozaicul de citate cules din cuvântările/scrierile elitelor româneşti menit să sprijine tezele şi cadrajul moral al „antisemitismului românesc” surprinde prin cecitatea voită faţă de motivaţiile româneşti explicate clar în exact aceleaşi materiale.
Căile prin care românii s-au apărat de evrei nu au avut succes nici în secolul XIX după cum se pare că nu au nici în secolul XXI, lucru pe care promulgarea legii menţionate îl dovedeşte cu prisosinţă. Superioritatea civilizaţională invocată aproape darwinist pentru a explica dominaţia firească a evreilor asupra românilor nu este una neutră moral şi nu poate fi acceptată în niciun fel de termeni. Din păcate, anume această perspectivă stă la baza pretenţiei ca Istoria evreilor să fie studiată şi cunoscută de fiecare elev român, ca precondiţie necesară edificării unei societăţi democratice.
Întrebat fiind cu privire la modalitatea concretă în care românii se pot înţelege cu evreii, părintele Gheorghe Calciu a răspuns: „prin respect reciproc„. Este perspectiva de la care a plecat şi Alexandr Soljeniţîn când a scris cartea „2 secole împreună” despre relaţiile ruşilor cu evreii, operă care, din păcate, nu are corespondent în cultura română. Ca punct de plecare pentru o perspectivă românească, niciodată abordată deschis de sursele evreieşti, vă îndemn să descărcaţi şi să citiţi cartea „Evreii în România” de Gabriel Constantinescu, carte în care se reia parţial şi studiul lui Nicolae Iorga despre acest subiect. Respectul reciproc despre care amintea părintele Gheorghe Calciu presupune recunoaşterea reciprocă a intereselor legitime iar exerciţiul de sinceritate la care ne îndeamnă iniţiatorii legii ar trebui să se producă în ambele sensuri.
Acestea sunt însă chestiuni de principiu. În practică, legea prin care studierea Istoriei evreilor devine obligatorie pentru elevii români reprezintă o agresiune care, pentru cei care ne trăim românitatea nu doar la nivelul precar al realităţii ci şi în vocaţia şi idealurile imaginate de părinţii noştri, ne înfăţişează lobby-ul evreiesc ca fiind un veritabil duşman, trimiţând societatea noastră, arc peste timp şi schimbând cele de schimbat, la vremurile de acum 100 de ani. Conştientizarea faptului că politica de acomodare ne-a readus într-un punct fără întoarcere, ne obligă să reflectăm la erorile trecutului şi la lecţiile de învăţat, nădăjduind la un alt tip de deznodământ. Este puţin probabil ca vreun gest de bună-credinţă şi deschidere să vină dinspre reprezentanţii evreilor, cât timp acesta ar apărea ne-necesar raportat la baza lor de putere şi la gradul nostru de colonizare intelectuală. De altfel, politica de angajare în dialog pe care o adoptă ei presupune refuzul de platformă şi refuzul de legitimitate.
Drept urmare, schimbarea trebuie să vină de la noi, de la cei credincioşi. Propunerea pe care am formulat-o în urmă cu mai mulţi ani, regăsită la punctul 10 al Năzuinţelor, se referă la Psalmul 105, versetul 46 ”Şi le-a dat să găsească milă înaintea celor ce i-au robit pe ei.” Cred că suntem chemaţi să rostim adevărul fără a lovi în semeni ci pentru a construi un spaţiu de respect reciproc în care duşmanii noştri, evrei sau care vorbesc în numele evreilor, să găsească mai potrivit a-şi arăta mila faţă de noi decât a ne zdrobi în continuare cu ostracizări nedrepte, înjosiri fără sens şi amiciţii nedemne.
Cred că legea trebuie abrogată iar evreii trebuie priviţi ca duşmani. Poate că vom avea nevoie de un Institut care să studieze modalităţile în care evreii ne domină de 200 de ani şi care să propună căile de formare sufletească şi intelectuală apte să înlăture această formă de laşă neputinţă. Nu e nimic firesc în condiţia în care ne regăsim, chiar dacă neputinţele de care suntem cuprinşi fac fenomenul să pară natural. Aşa cum nu am ieşit singuri de sub stăpânirea turcilor, este posibil să nu ieşim singuri nici de sub stăpânirea evreilor.
Curtea de Apel Bucureşti a publicat zilele trecute sentinţa de anulare (nedefinitivă) a trei Hotărâri de Guvern privind măsurile de prevenire şi combatere a efectelor pandemiei Covid-19 şi de prelungire a stării de alertă.
Motivarea publicată relevă o catastrofă a ordinii de drept dincolo de cuvinte, magistratul, deosebit de prudent şi de rezervat în analiza sa, fiind nevoit să formuleze concluzii care frizează apologia anarhismului.
Nu doar că se constată folosirea sofismelor şi strâmbarea cu ştiinţă a principiilor dreptăţii şi logicii fireşti dar, din cuprinsul sentinţei civile pe care o vom reda în cele ce urmează, rezultă o stare de fapt cu totul străină de principiile elementare de organizare formală a autorităţii de stat. Iar asta printre multe altele la fel de grave. Curtea constată nu doar(doar?) nelegalitatea actelor normative atacate cu acţiune în anulare, ci şi încălcarea principiilor esenţiale ale formalismului instituţiilor publice, respectiv faptul că actele emise sau rezultate din activitatea autorităţilor publice (atunci când acestea există) nu respectă formele şi nici formalităţile birocratice fundamentale.
Curtea concluzionează că există o continuă încălcare a principiilor loialităţii constituţionale şi loialităţii interinstituţionale. Prin aceste sintagme aparent benigne Curtea se referă în termeni cosmetizaţi la obiceiul Guvernului de a strâmba cu rea-credinţă noima de bază, sensul corect şi just al prevederilor constituţionale şi legale. Nu există exagerare în a constata că întinderea nelegalităţii activităţii Guvernului României este stupefiantă, de teapa tribalismului african.
Finalul motivării obligă pe magistrat să formuleze concluzii privitor la demnitatea inerentă a persoanei umane, la esenţialul că omul este titularul drepturilor fundamentale prin simplul fapt al fiinţării, că acestea nu îi sunt conferite de stat şi că existenţa drepturilor fundamentale nu se cere recunoscută de stat ori de terţi. Faptul că justiţia este nevoită să se exprime cu privire la aceste considerente, să le pună în ordine, să le restatueze în firescul lor natural (cum altfel!), este, dacă-mi permiteţi, asemenea hotărârii judecătoreşti care atestă faptul că apa este udă.
Sentinţa are, în mod cert, caracter istoric pentru că surprinde prăbuşirea totală a ideii de dreptate şi de bună-credinţă în conducerea societăţii româneşti. Pentru o comunitate naţională care a fost consumată de noţiunea de „stat de drept” pentru aproape două decenii, falimentul ordinii de drept reprezintă o devoalare a butaforiei formelor statale româneşti. Reţine Curtea, în mod explicit, faptul că principalul motiv de nelegalitate, de fond, al Hotărârilor de Guvern este reprezentat de impunerea, de una singură, a condiţiei de a fi „sănătos” pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inversând sarcina probei către cetăţeanul simplu.
Nu există sancţiune penală aptă să pedepsească mulţumitor producerea voită şi interesată a dezastrului ţării. Această concluzie impune reevaluări drastice a legitimităţii statului român de a veghea la binele naţiunii, chestiuni care momentan sunt inaccesibile reflecţiei publice, dar care-şi vor avea, fără îndoială, momentul de bilanţ.
Printre altele, opinia mea este că ratarea accederii în Parlament de către Partidul Naţional Liberal la proximele alegeri nu trebuie să fie acceptată ca suficientă, ci este necesară desfiinţarea partidului, interzicerea şi condamnarea politică şi respectiv juridică atât a partidului cât şi a reprezentanţilor săi, aşa cum ar fi trebuit procedat la vremea cuvenită cu comuniştii şi cu Partidul Comunist. Avem nevoie de o nouă capitală a ţării, de alte forme de guvernământ, care să desfiinţeze puterea centrală discreţionară aflată într-o continuă manifestare abuzivă de acuş două sute de ani, avem nevoie de un alt tip de funcţionare a puterii judecătoreşti şi de multe, multe altele. Statul român şi-a consumat integral capitalul de legitimitate, chiar dacă răul de rit nou pe care îl produce se află, momentan, la început de drum.
Însă dincolo de aceste susţineri separate, lectura sentinţei de mai jos se impune oricărui cetăţean ce resimte nevoia de reaşezare a lucrurilor în logica firească, hotărârile de guvern fiind anulate ca urmare a unei evaluări a (lipsei) proporţionalităţii, chestiune care a stat de la bun început, la baza atitudinii şi poziţionării noastre publice de împotrivire faţă de măsurile dispuse de cei care au uzurpat atributul autorităţii publice. În continuare considerăm că examenul de proporţionalitate reprezintă primul pas spre ieşirea din labirintul minciuno-guvernanţei a cărei victime suntem.
Am păstrat în extrasul de mai jos consideraţiile ample din debut cu privire la principiul formalismuluui autorităţii publice (deşi este mai greu de digerat de publicul nespecializat), întrucât exerciţiul autorităţii de stat nu poate fi înţeles în lipsa acestui criteriu, aproape deloc luat în considerare în conversaţia publică.
Partea finală a motivării va recompensa răbdarea oricărui cititor.
Analizând legalitatea acestor hotărâri din perspectiva criticilor formulate de reclamante, instanţa constată:
În ceea ce priveşte iniţiatorul acestor hotărâri
Potrivit art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020 , invocat în preambulul hotărârilor de guvern contestate, „Starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, şi nu poate depăşi 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.„
Prin adresa din data de 23.09.2021, Guvernul României , prin Secretariatul General, a depus la dosar „întreaga documentaţie care a stat la baza adoptării HG nr.636/2021, HG nr.678/2021 şi a HG nr.730/2021” (vol.II, filele 189-198, vol.III, filele 1-205, vol.IV, filele 1-166).
Cercetând această documentaţie, instanţa constată că niciuna din cele 3 hotărâri de guvern nu a fost adoptată la propunerea ministrului afacerilor interne.
În concret, se constată că proiectul de hotărâre de guvern (pentru toate cele 3 hotărâri) înaintat de la Ministerul Afacerilor Interne la Secretariatul General al Guvernului, spre a fi inclus pe Agenda de lucru a Executivului, la lit.a (potrivit art.28 din HG nr.561/2009) nu este semnat de ministrul afacerilor interne, ci poartă doar ştampila „Romania-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (vol.III, filele 91-105 -în privinţa HG nr.730/2021; vol.III, filele 150-156, filele 170-176, vol.IV, filele 1-17 -în privinţa HG nr.678/2021; respective vol.IV, filele 36-38, 114-130- în privinţa HG nr.730/2021).
De asemenea, se constată că nici adresele de înaintare a proiectului de hotărâre, către Secretariatul General al Guvernului, nu sunt semnate de ministrul afacerilor interne, ci de dna. Ştefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI) şi de dl. Raed Arafat (secretar de stat în MAI) sau de împuterniciţi ai acestora nenominalizaţi, astfel:
adresa nr.19603/09.06.2021 privind proiectul de HG nr.636/2021 (IV, 85)- Stefania Gabriella Ferencz.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.636/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.417/2021 ( vol.IV, fila 34)- Stefania Gabriella Ferencz, prin imputernicit nenominalizat.
adresa nr.20507/24.06.2021 privind proiectul de HG nr.678/2021 (vol.III, fila 177)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.678/2021 „refăcut potrivit celor stabilite în Şedinţa Guvernului din data de 24.06.2021” (vol.III, fila 169)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, privind proiectul de HG nr.678/2021 refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.481/2021 (vol.III, fila 149)- Stefania Gabriella Ferencz.
adresa nr.21426/08.07.2021 privind proiectul de HG nr.730/2021 (vol.III, fila 63)- Raed Arafat.
adresa refacută, cu acelaşi număr şi dată, nr.21426/08.07.2021 privind proiectul de HG nr.730/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.547/2021 (vol.III, fila 13)-Stefania Gabriella Ferencz.
Mai exact, procedura de adoptare a celor 3 hotarari a fost următoarea:
În privinţa HG nr.636/2021:
În data de de 07.06.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 07.06.2021” (înregistrat sub nr.122547/07.06.2021), semnat de şeful Centrului (col.Ciulu Iulian) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.IV, filele 147-165.
În data de 09.06.2021, în baza înscrisului de mai sus ( „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021„), este emisă HCNSU nr.38/09.06.2021, prin care se propun prelungirea stării de alertă cu 30 de zile, cu începere din data de 12.06.2021, precum şi măsurile necesar a fi aplicate în această perioadă (vol.IV, filele 131-146).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, prin adresa nr.19603/09.06.2021 (IV, 85), doamna Ştefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :
Nota de fundamentare (înregistrată la Direcţia Pregătire Şedinţe a Guvernului sub nr.1127/09.06.2021) semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (IV, filele 86-113).
Proiectul de hotărâre de guvern (IV, filele 114-130), nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru„.
Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua „ad literram” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: „faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României înccepând cu data de 12 iunie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului„.
Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret durata stării de alertă şi măsurile dispuse pe această perioadă), nu este semnat de nimeni, dupa cum s-a arătat mai sus.
În aceeaşi zi, 09.06.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.176/09.06.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (IV, 83).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.417/09.06.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, cu o serie de observaţii şi propuneri, unele legate preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de conţinut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încalcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (IV, filele 40-45).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, este refacută adresa nr.19603/09.06.2021 (IV, 34), prin care doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), prin împuternicit nenominalizat, înaintează Secretariatului General al Guvernului :
proiectul de HG nr.636/2021 şi anexa nr.3 a acestuia, refăcute potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.417/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.3, 9.2, 9.4 (partial), 9.6, 9.10 şi 9.13.
Proiectul de hotărâre de guvern refăcut nu este semnat de nimeni, purtand doar ştampila „Romania-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (IV, filele 36-38).
În aceeaşi zi, 09.06.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.636/2021 (vol.IV, filele 10-32).
Se observă ca anexele 1-3 ale hotărârii de guvern, conţinând măsurile aplicabile pe durata stării de alertă, nu sunt semnate de nimeni (deşi, potrivit art.6 din hotărâre, acestea fac parte integranta din hotărâre), fiind semnat numai corpul principal al hotărârii (cuprinzând articolele 1-6).
În privinţa HG nr.678/2021:
În data de de 23.06.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 23.06.2021” (înregistrat sub nr.123060/23.06.2021), semnat de şeful Centrului (col.Uşurelu Ştefan) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.II, filele 160-168.
În data de 24.06.2021, în baza înscrisului de mai sus („Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021„) şi a propunerilor „formulate în cadrul şedinţei de lucru organizate în data de 13.05.2021 la nivelul Preşedinţiei României„, este emisă HCNSU nr.41/24.06.2021, prin care se propune modificarea, cu începere din data de 01.07.2021, a unora din măsurile aplicabile pe perioada stării de alertă.
În aceeaşi zi, Ministrul Justiţiei emite avizul nr.61773/2021, favorabil, dar cu observaţia că o serie de dispoziţii sunt de natură să creeze discriminare în privinţa accesului, între persoanele vaccinate şi cele cărora le este contraindicată vaccinarea (IV, 8).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, prin adresa nr.20507/24.06.2021 (III, 177), dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :
Nota de fundamentare, semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (III, filele 178-205).
Proiectul de hotărâre de guvern, nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (IV, filele 1-17).
Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua „ad literram” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: „faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului pentru modificarea anexelor nr.2 si 3 la HG nr.636/2021, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului„.
Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret modificările aduse măsurile dispuse anterior prin HG nr.636/2021), nu este semnat de nimeni, după cum s-a arătat mai sus.
În aceeaşi zi, 24.06.2021, este refacută adresa nr.20507/24.06.2021 (III, 169), şi dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înainteaza Secretariatului General al Guvernului: proiectul de HG nr.678/2021 „refăcut potrivit celor stabilite în Şedinţa Guvernului din data de 24.06.2021” (vol.III, fila 169). Proiectul de HG nr.678/2021 refăcut nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 170-176).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.197CL/24.06.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (III, 167).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.481/24.06.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, dar semnalează faptul ca Nota de fundamentare ce i-a fost comunicată „nu este semnată de către toţi iniţiatorii şi nici de către conducătorul ministerului avizator” şi formulează o serie de observaţii şi propuneri, unele legate de preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de continut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încalcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (III, filele 159-163).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, este refacută pentru a doua oară adresa nr. nr.20507/24.06.2021 (III, 149), prin care, de această dată, doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), înainteaza Secretariatului General al Guvernului :
proiectul de HG nr.636/2021, refăcut potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.481/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.4,5,9 (partial), 10 si 11.
Proiectul de hotărâre de guvern refăcut nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 150-156).
În aceeaşi zi, 24.06.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.678/2021 (vol.III, filele 139-148).
În privinţa HG nr.730/2021:
În data de 06.07.2021, la nivelul MAI-DSU-Centrul National de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei a fost întocmit înscrisul intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 05.07.2021” (înregistrat sub nr.123393/06.07.2021), semnat de şeful Centrului (col.Vladutoiu Bogdan Constantin) şi aprobat de Comandantul acţiunii-secretar de stat-şef DSU (dr.Raed Arafat)- vol.III, filele 121-137).
În data de 07.07.2021, în baza înscrisului de mai sus ( „Analiza factorilor de risc … la data de 06.07.2021„), este emisă HCNSU nr.44/07.07.2021, prin care se propun prelungirea stării de alertă cu 30 de zile, cu începere din data de 12.07.2021, precum şi măsurile necesar a fi aplicate în această perioadă (vol.III, filele 108-120).
Prin adresa nr.1/66838/2021, Ministerul Justiţiei emite aviz favorabil pentru proiectul de hotărâre de guvern, dar cu observaţia că o serie de dispoziţii sunt de natură să creeze discriminare în privinţa accesului între persoanele vaccinate şi cele cărora le este contraindicată vaccinarea (III, 106-107).
În data de 08.07.2021, prin adresa nr.21426/08.07.2021 (III, 63), dl.Raed Arafat (secretar de stat în MAI) înaintează Secretariatului General al Guvernului :
Nota de fundamentare (ce a fost înregistrată la Direcţia Pregătire Şedinţe a Guvernului sub nr.1326/08.07.2021) semnată de ministrul afacerilor interne, precum şi de o serie de alţi miniştri (III, filele 64-90).
Proiectul de hotărâre de guvern, nesemnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 98-105).
Din lecturarea Notei de fundamentare înaintate Secretariatului General al Guvernului, se observă că aceasta se rezumă la a prelua „ad literram” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 05.07.2021” şi la a indica măsurile noi propuse, conţinând la final menţiunea: „faţă de cele menţionate mai sus, a fost promovat proiectul de hotărâre a Guvernului privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României înccepând cu data de 12 iulie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pe care îl supunem spre adoptare Guvernului„.
Proiectul de hotărâre a Guvernului, supus spre adoptare Guvernului (conţinând în concret durata stării de alertă şi măsurile dispuse pe aceasta perioadă), nu este semnat de nimeni, dupa cum s-a arătat mai sus.
În aceeaşi zi, 08.07.2021, Secretariatul General al Guvernului emite adresa nr.229 CL/ 08.07.2021, prin care solicită avizul Consiliului Legislativ asupra proiectului de hotărâre de guvern (III, 61).
În aceeaşi zi, 08.07.2021, Consiliul Legislativ emite avizul nr.547/08.07.2021 prin care avizează favorabil proiectul de hotărâre, cu o serie de observaţii şi propuneri, unele legate preponderent de formă (ex. formulări improprii sau omisiuni), iar altele legate de conţinut, precum lipsa de previzibilitate a unor norme sau încălcarea principiilor egalităţii în drepturi şi nediscriminării (III, filele 16-22).
În aceeaşi zi, 08.07.2021, este refăcută adresa nr.21426/08.07.2021 (III, 13), prin care doamna dna.Stefania Gabriella Ferencz (secretar general în MAI), înainteaza Secretariatului General al Guvernului :
anexa nr.3 a proiectului de HG nr.730/2021, refacută potrivit avizului Consiliului Legislativ nr.547/2021, cu menţiunea că au fost preluate doar o parte din observaţiile din aviz, respectiv cele de la pct.9.4, 9.5 si 9.7.
Proiectul de hotărâre de guvern refăcut (mai exact anexa nr.3) nu este semnat de nimeni, purtând doar ştampila „România-Ministerul Afacerilor Interne-Ministru” (III, filele 112).
În aceeaşi zi, 08.07.2021, în şedinţa de guvern este adoptată HG nr.730/2021 (vol.II, filele 120-196).
Se observă ca anexele 1-3 ale hotarârii de guvern, conţinând măsurile aplicabile pe durata stării de alertă, nu sunt semnate de nimeni (deşi, potrivit art.6 din hotărâre, acestea fac parte integrantă din hotărâre), fiind semnat numai corpul principal al hotărârii (cuprinzând articolele 1-6).
Succesiunea operaţiunilor administrative expuse mai sus relevă, în opinia instanţei, că nu a fost îndeplinită condiţia impusă de art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, respectiv aceea ca hotărârea de guvern de prelungire a stării de alertă să fie iniţiată de ministrul afacerilor interne.
Sintagma „la propunerea minstrului afacerilor interne„, utilizată de textul legal, nu poate avea decât o singură semnificaţie, respectiv aceea că persoana care ocupă funcţia de ministru al afacerilor interne să fie cea care înaintează Guvernului propunerea de prelungire a stării alertă, fiind evident că atât înscrisurile care materializează propunerea în sine, cât şi adresa de înaintare a ei, trebuie să fie asumate prin semnătură de către această persoană.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile HG nr.561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării (hotărâre emisă în temeiul art. 82 din Legea nr.24/2000, potrivit căruia „Parlamentul, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute în prezenta lege, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competenţă”), prevederi care, de altfel, au şi fost invocate în cadrul adreselor de înaintare a propunerilor către Guvern.
Astfel, potrivit art.15 din HG nr.561/2009, în cadrul etapei de elaborare şi consultare a proiectelor de acte normative:
(1) Iniţiatorul elaborează o formă iniţială a proiectului de act normativ sau a proiectului de documente de politici publice, pe care are obligaţia să o supună concomitent atât consultării publice, în condiţiile Legii nr. 52/2003, cât şi consultării preliminare interinstituţionale.
(2) Consultarea preliminară interinstituţională se realizează în urma afişării proiectului de act normativ sau a proiectului de documente de politici publice, însuşit de conducătorul acestuia, pe site-ul iniţiatorului, cu respectarea termenului prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 52/2003, precum şi prin transmiterea concomitentă, în format electronic/PDF, către Secretariatul General al Guvernului.
(3) Forma electronică transmisă Secretariatului General al Guvernului va fi însoţită de o adresă de înaintare al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1.
(4) La primirea formei electronice, Secretariatul General al Guvernului afişează de îndată, pe site-ul propriu, proiectul de act normativ sau proiectul de document de politici publice.
Desfăşurarea întregului proces de consultare, atât cu cetăţenii şi cu asociaţiile legal constituite, cât şi consultarea preliminară interinstituţională, cade în sarcina exclusivă a iniţiatorului.
Proiectele de acte normative cu impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare sunt supuse consultării însoţite de instrumentele de prezentare şi motivare elaborate conform prevederilor legale în vigoare, precum şi de documentul de politică publică aferent.
Proiectele de hotărâre a Guvernului care nu au impact asupra domeniilor social, economic şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau asupra legislaţiei în vigoare, sunt supuse consultării însoţite de instrumentele de prezentare şi motivare elaborate conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.361/2006.
Se observa cu claritate, ca textul impune condiţia ca „forma iniţială a proiectului de act normativ” să fie însuşita de conducătorul instituţiei iniţiatoare, în speţă de ministrul afacerilor interne (cu atât mai mult cu cât art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020 nu atribuie dreptul de iniţiativa instituţiei Ministerului Afacerilor Interne, ci persoanei ministrului afacerilor interne).
Se observa de asemenea, că textul face o distincţie clară între „proiectul de act normativ” şi „instrumentele de prezentare şi motivare” care îl însoţesc (adica Nota de fundamentare, nota care reprezintă unul din instrumentele de prezentare şi motivare reglementate de HG nr.1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului), impunând condiţia ca însuşi proiectul de act normativ să fie semnat de către iniţiator, nu doar nota de fundamentare.
Distincţia de mai sus este consecvenţa distincţiei realizate la nivel legal de art.30, alin.1, lit.a şi b din Legea nr.24/2000, potrivit căruia:
„(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare:
a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative;
b) note de fundamentare – în cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului; ordonanţele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora„.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.17 din aceeaşi hotărâre de guvern (HG nr.561/2009), referitoare la etapa de avizare/adoptare a proiectelor de acte normative, potrivit cărora:
„(1) La finalizarea procedurii de elaborare şi consultare, autoritatea publică iniţiatoare are obligaţia de a transmite Secretariatului General al Guvernului, atât pe suport hârtie, cât şi în format electronic/PDF, în vederea înregistrării, proiectele de documente de politici publice şi proiectele de acte normative însuşite, prin semnare, de către conducătorul/conducătorii autorităţii/autorităţilor publice iniţiatoare, împreună cu o adresă de înaintare, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 2.
(2) Adresa de înaintare prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de următoarele documente, după caz:
proiectul de document de politică publică sau proiectul de act normativ;
instrumentul de prezentare şi motivare;
tabelul de concordanţă între actul normativ comunitar propus să fie transpus şi proiectul de act normativ naţional care îl transpune, elaborat conform modelului prevăzut în anexa nr. 3;
tabelul comparativ cuprinzând reglementarea în vigoare şi reglementarea propusă, în situaţia în care proiectele de acte normative conţin modificări şi/sau completări ale actelor normative în vigoare.„
În acelaşi sens, al însuşirii proiectului prin semnatură şi al faptului că acesta este distinct de nota de fundamentare, sunt şi dispoziţiile art.23 din hotărâre, potrivit cărora:
„După obţinerea avizelor instituţiilor prevăzute la art. 22, iniţiatorul va transmite Secretariatului General al Guvernului, în original, forma finală a proiectului de document de politici publice sau, după caz, a proiectului de act normativ, însoţit de eventualele observaţii şi propuneri ale tuturor instituţiilor avizatoare, precum şi de nota justificativă privind însuşirea sau neînsuşirea acestora, dacă este cazul.„
ale art.28, potrivit carora:
„(1) Proiectul de act normativ finalizat conform dispoziţiilor prezentului regulament este transmis Secretariatului General al Guvernului, în original, pe suport hârtie, în copie certificată, precum şi pe e-mail, în fişier electronic certificat, în vederea includerii la lit. a) a agendei reuniunii de lucru pregătitoare, fiind însoţit, după caz, de:
a) adresa de înaintare, care va cuprinde în mod obligatoriu: lista documentelor anexate, proprietăţile documentelor referitoare la numărul de caractere şi data ultimei salvări, menţionarea documentului de politică publică la care se referă proiectul de act normativ aprobat de Guvern;
b) instrumentul de prezentare şi motivare; (…)
g) observaţiile instituţiilor avizatoare şi nota justificativă privind însuşirea sau neînsuşirea acestora; (.)„
precum si ale art.44, potrivit carora:
„Iniţiatorul are obligaţia de a transmite Secretariatului General al Guvernului formele refăcute ale proiectelor de acte normative atât pe suport hârtie, în copie certificată, însoţite de o adresă care să cuprindă proprietăţile documentelor referitoare la numărul de caractere şi data ultimei salvări, cât şi pe e-mail, în fişier electronic certificat.„
Mai mult decat atât, se observă că HG nr.561/2009 impune ca şi adresele prin care sunt înaintate proiectele de acte normative, către Secretariatul General al Guvernului, să fie semnate de către conducătorii acestora, cu menţionarea distinctă a persoanei care le-a redactat (a se vedea adresa din anexa nr.1 aplicabilă în faza de elaborare şi consultare a actelor normative şi adresa din anexa nr.2 aplicabilă în faza de avizare/adoptare a actelor normative). A fortiori, această regulă urmează a se aplica şi în etapa în care iniţiatorul înaintează Secretariatului General al Guvernului forma finală a proiectului de act normativ.
Toate aceste condiţii sunt absolut fireşti, deoarece numai prin semnarea proiectului de act normativ şi a adresei de înaintare a lui, există certitudinea că iniţiatorul îi cunoaşte conţinutul, că este de acord cu el şi că voinţa lui este aceea de a-l propune spre adoptare Guvernului. Or, dupa cum s-a arătat, în speţă, niciunul din proiectele de hotărâri de guvern şi niciuna din adresele de înaintare a lor către Secretariatul General al Guvernului nu au fost semnate de către ministrul afacerilor interne.
În ceea ce priveşte cele reţinute prin sentinţa civilă nr.1315/27.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti-secţia a IX-a în dosarul nr.6274/2/2020, în cadrul unei alte acţiuni în anulare introduse de reclamanta Radu Elena, trebuie precizat că reclamanta Asociaţia „Coalitia pentru apărarea statului de drept” nu a fost parte în acel dosar (astfel încât hotărârea respectivă nu îi este opozabilă), că acel dosar a avut un obiect diferit, respectiv anularea HG nr. 856/2020, a HG nr. 935/2020 şi a HG nr. 967/2020, şi că instanţa a analizat critica privind iniţiatorul hotărârilor dintr-o perspectivă diferită.
Astfel, în acel dosar s-a reţinut că:
„(.) nota de fundamentare întocmită în vederea adoptării HG 856/2020 a fost însuşită prin semnătură atât de ministrul afacerilor interne, cât şi de ceilalţi miniştri – membri ai Guvernului României şi ai CNSSU. HG nr. 856/2020, a HG nr. 935/2020, a HG nr. 967/2020 au fost contrasemnate de ministrul afacerilor interne. În aceste împrejurări, este evident că ministrul afacerilor interne şi-a însuşit prin semnare atât propunerea de prelungire a stării de alertă, cât şi emiterea actelor normative prin care s-a adoptat această prelungire.„
Or, în cauza de faţă nu se contestă că ministrul afacerilor interne a semnat nota de fundamentare şi că a contrasemnat hotărârea adoptată în şedinţa guvernului, ci problema care se pune este aceea ca nu a semnat proiectele de hotărâri de guvern (nici în variantele iniţiale, nici în variantele refăcute) ce au fost înaintate Guvernului şi nici adresele de înaintare a acestor proiecte. Or, exact acestea erau înscrisurile care dovedeau exercitarea de către ministrul afacerilor interne a dreptului de iniţiativă normativă.
Altfel spus, în dosarul nr.6274/2/2020 nu s-au avut în vedere şi dispoziţiile procedurale impuse de HG nr.561/2009, dispoziţii care nu sunt altceva decat o expresie firească a formalismului ce caracterizează activitatea instituţiilor şi autorităţilor publice, ce impune ca manifestarea exterioară a consimţământului pentru însuşirea unor înscrisuri să constea în aplicarea semnăturii pe acel înscris, semnătură al cărei rol este, potrivit art.268, alin.1 C.pr.civila:
„Rolul semnaturii – (1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii.„
În ceea ce priveşte împrejurarea că hotărârile CNSU, prin care s-au propus prelungirea stării de alertă şi măsurile aferente, au fost semnate de ministrul afacerilor interne (aspect care, de altfel, nici nu rezultă din dosar, singura semnatură existentă pe hotărâri fiind cea a preşedintelui CNSU-prim-ministru Florin Cîţu) nu are nicio semnificaţie din perspectiva art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, din moment ce potrivit acestui text legal, Comitetul National pentru Situaţii de Urgenţă nu are niciun rol în procedura de emitere a hotărârii de guvern.
De asemenea, nu poate fi primită fara rezerve afirmaţia că semnarea notei de fundamentare de către mai mulţi miniştri nu a făcut altceva decât să ofere „o garanţie în plus a faptului că necesitatea prelungirii stării de alertă a fost evaluată corespunzător prin raportare la factorii de risc„, deoarece ea ar putea fi teoretic interpretată, în egală măsură, şi ca reprezentând un mijloc de presiune exercitată asupra titularului dreptului de iniţiativă, ministrul afacerilor interne, care, în ipoteza în care nu ar fi dorit să promoveze proiectul de hotărâre de guvern, s-ar fi văzut în situaţia, delicată, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere uman, de a face opoziţie în raport de ceilalţi membri ai Guvernului din care face parte.
Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să asigure un suport ministerial sau instituţional cât mai larg al unei astfel de hotărâri de guvern ar fi putut foarte bine să prevadă că iniţiativa de promovare aparţine fie unui grup de miniştri, fie unei structuri instituţionale de tipul Comitetului National pentru Situaţii de Urgenţă.
Însă, din moment, ce initiaţiva a fost atribuită unipersonal, ministrului afacerilor interne, rezultă că doar această persoană a fost însarcinată cu dreptul de a lua decizia finală cu privire la promovarea proiectului de hotărâre, drept care trebuie exercitat în condiţii de deplină libertate.
În ceea ce priveşte faptul că reclamantele nu ar fi făcut dovada vreunei vătămari cauzate de lipsa unei propuneri de prelungire a stării de alertă provenite de la ministrul afacerilor interne, instanţa învederează ca structurile statale nu se constituie în entităţi rupte de societate şi exterioare acesteia, ci sunt consecinţa unei convenţii sociale preexistente, a unui contract social, în temeiul căruia majoritatea cetaţenilor deleagă unor alţi cetăţeni, integraţi în structuri prestabilite, dreptul de a emite acte de autoritate şi acceptă să fie supuşi eventualelor măsuri restrictive ce ar putea fi stabilite prin aceste acte, dar numai cu condiţia respectării formelor şi procedurilor convenite pentru emiterea lor. Altfel spus, respectarea formalismului reprezintă condiţia-premisă a delegării acestor competenţe. Per a contrario, în cazul încălcării acestor forme, cetaţeanul este îndreptăţit să nu recunoască obligaţiile ce i se impun în aceste condiţii.
Conchizând, instanţa reţine că au fost încălcate prevederile art.1, alin.2, art.3, alin.1, art.4, alin.3, art.5, alin.2 din Legea nr.24/2000 prin raportare la art.4, alin.1 din Legea nr.55/2020, precum şi ale art.84 din Legea nr.24/2000 coroborate cu HG nr.561/2009.
În ceea ce priveşte avizul Consiliului Legislativ
Potrivit art.9-10 din Legea nr.24/2000:
„Avizarea proiectelor Articolul 9
În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării.
După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute la alin. (1), proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.
Procedura de avizare şi obiectul avizului Consiliului Legislativ sunt prevăzute în legea sa organică şi în regulamentul său de organizare şi funcţionare.
Avizul Consiliului Legislativ Articolul 10
Avizul Consiliului Legislativ se formulează şi se transmite în scris. El poate fi: favorabil, favorabil cu obiecţii sau propuneri ori negativ.
Avizele favorabile care cuprind obiecţii sau propuneri, precum şi cele negative se motivează şi pot fi însoţite de documentele sau de informaţiile pe care se sprijină.
Avizul Consiliului Legislativ este un aviz de specialitate şi are caracter consultativ.
Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.„
Una din normele de tehnică legislativă, a cărei respectare este verificată de Consiliul Legislativ şi cu privire la care acesta poate face observaţii şi propuneri ce trebuie avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ şi a căror eventuală neacceptare trebuie motivată, o constituie cea de la art.4, alin.3 din Legea nr.24/2000, potrivit careia:
„Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă„.
Ca atare, Consiliul Legislativ verifică, printre altele, dacă proiectele de hotărâri de guvern respectă actele normative de nivel superior în aplicarea cărora sunt elaborate, în speţă, în principal Legea nr.55/2020 şi Constituţia României.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile art.4 si ale art.3, alin.3 din Legea nr.73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, potrivit carora:
„Art.3 (… )
(3) Avizul este consultativ şi are ca obiect:
concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima Cameră ce urmează a fi sesizată;
asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a limbajului normativ;
prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.
Articolul 4
(1) Proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ se supun spre adoptare Guvernului numai cu avizul Consiliului Legislativ cu privire la legalitatea măsurilor preconizate şi la modul în care sunt realizate cerinţele prevăzute la art. 3 alin. (3), care se aplică în mod corespunzător.”
În speţă, toate cele 3 avize emise de Consiliul Legislativ (I, filele 178-187), pentru cele trei hotărâri de guvern, deşi au fost favorabile, au conţinut observaţii şi propuneri cu privire la fondul reglementării, evidenţiindu-se, în primul rând, încălcarea principiului egalităţii cetaţentilor în faţa legii şi cel al interzicerii discrimnării (art.16, alin.1 din Constituţie, art.14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.20-21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, decizia CCR nr.522018) cu referire la cvasitotalitatea măsurilor cuprinse în anexele 2 si 3 ale legii, prin aceea că accesul la o multitudine de activităţi a fost rezervat doar persoanelor vaccinate/trecute prin boala/testate RT-PCR/testate antigen rapid sau chiar numai unora din aceste categorii, precum numai celor vaccinate.
S-au mai făcut, printre altele, şi următoarele observaţii:
„Nota de fundamentare nu cuprinde precizări referitoare la motivarea ştiinţifică a acestor măsuri, prin indicarea rezultatelor studiilor sau cercetărilor care au condus la stabilirea eficacităţii acestora, fiind necesară completarea corespunzatoare a acesteia” (pct.7 din avizul nr.481/24.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.678/2021, precum si pct.7 din avizul nr.547/08.07.2021, cu referire la proiectul de HG nr.730/2021 ).
soluţia legislativă privind condiţionarea vaccinării la intrarea în incinta (locului în care se desfăşoară competiţii sportive) „nu este motivată în niciun fel în Nota de fundamentare” (avizul nr.417/09.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.636/2021).
Nota de fundamentare nu este semnată de către toţi iniţiatorii şi nici de către conducătorului ministerului avizator (avizul nr.481/24.06.2021, cu referire la proiectul de HG nr.678/2021).
Mai mult, s-a învederat şi existenţa unor prevederi lipsite de previzibilitate, precum obligaţia operatorilor care desfasoară activităţi de jocuri de noroc de a respecta orarul impus de CNSU, dar numai în localităţile şi pe perioadele de „răspândire comunitară intense a virusului”, fără a se şti ce înseamnă „intens” (în sensul că lipsea orice cuantificare sau orice criteriu de cuantificare a termenului), obligaţia furnizorilor de servicii sociale de a-şi organiza programul în centrele rezidenţiale „în funcţie de contextul epidemiologic existent la nivel local”(fără a se cunoaşte criteriile pe baza cărora se apreciază acest context epidemiologic) sau precum menţinerea în vigoare a tuturor actelor emise pentru punerea în executare a tuturor hotărârilor de guvern (privind starea de alertă) anterioare, în măsura în care nu deveneau incompatibile cu măsurile dispuse prin noile hotărâri de guvern, fără ca acele acte sa fie identificate, în condiţiile existenţei unei supralegiferari în această materie.
Niciuna din criticile de fond, privind încalcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţentilor, respectiv interzicerea discriminării, precum şi privind lipsa din Nota de fundamentare a argumentelor ştiinţifice pentru măsurile preconizate, nu au fost „avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ„, acestea fiind ignorate cu totul, fără absolut niciun fel de motivare, fiind încalcate deci prevederile art.10, alin.4 din Legea nr.24/2000, potrivit carora:
„Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.„
Singura referire la aceste avize consultative se regăseşte exclusiv în adresele de înaintare către Secretariatul General al Guvernului a formelor finale ale proiectelor de hotărâri de guvern, deşi ea trebuia să se regăsească „în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare„.
Mai mult, dupa cum s-a arătat deja, aceste adrese de înaintare nici nu sunt semnate de către conducătorul instituţiei iniţiatoare, adică de ministerul afacerilor interne, ci de secretari din cadrul ministerului.
De asemenea, adresele nu conţin în realitate nicio motivare a neacceptării observaţiilor şi propunerilor formulate de Consiliul Legislativ, menţionându-se doar că „aceleaşi observaţii şi propuneri au fost formulate şi anterior” şi că „soluţiile legislative criticate sunt identice cu cele care au fost stabilite prin hotărârile anterioare ale Guvernului privind prelungirea stării de alertă„, fără a se indica (nici în cuprinsul acestor adrese, nici în cuprinsul întâmpinărilor depuse în dosar) care au fost argumentele pentru care, în trecut, nu au fost acceptate aceste observaţii.
Altfel spus, iniţiatorul hotărârilor de guvern a apreciat ca nu se mai impune nicio motivare a neacceptarii observaţiilor deoarece aceste observaţii au mai fost formulate şi ignorate şi în trecut.
În mod evident, ignorarea anterioara a unor observaţii nu constituie o motivare a neacceptării lor, ci doar o reiterare nemotivată a ignorării.
În cuprinsul întâmpinării depuse de Ministerul Afacerilor Interne se mentionează că „motivarea instituţiei face trimitere la răspunsurile iniţiale”, fără a se cunoaşte care au fost acele răspunsuri iniţiale, ele nefiind depuse la dosar şi nici reproduse în privinţa conţinutului.
Fata de cele de mai sus, se retine ca si acest motiv de nelegalitate este intemeiat.
Suplimentar celor de mai sus, instanţa apreciază, cu referire atât la cerinţa iniţierii actelor normative de către persoanele/instituţiile prevăzute de lege, cât şi la cerinţa solicitării şi luării în considerare a avizului Consiliului Legislativ, că se impune şi evidenţierea unor repere stabilite de Curtea Constituţională, repere care relevă importanţa respectării, într-un stat de drept, a exigenţelor de ordin procedural.
Astfel, prin decizia CCR nr.722/2020 este relevată importanţa respectării exigenţelor de ordin procedural în activitatea de legiferare, ca expresie a principiului legalităţii:
” 84. Curtea, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, paragraful 85, a subliniat că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică. În acelaşi sens Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 32, când a reţinut că, în ansamblul normelor constituţionale, dispoziţiile care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat Rule of law checklist, adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11 – 12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct. IIA5). Sub acest aspect sunt relevante, între altele, potrivit aceluiaşi document, existenţa unor reguli constituţionale clare în privinţa procedurii legislative, dezbaterile publice ale proiectelor de legi, justificarea lor adecvată, existenţa evaluărilor de impact de adoptarea legilor. Referitor la rolul acestor proceduri, Comisia reţine că statul de drept este legat de democraţie prin faptul că promovează responsabilitatea şi accesul la drepturile care limitează puterile majorităţii.„
În decizia CCR nr.229/2020, referitoare la solicitarea formală de către Guvern, a avizului Consiliului Legislativ, ulterior adoptării unei ordonanţe de ugenţă, a fost evidenţiată atât importanţa avizului, cât şi obligaţia Guvernului de a ţine seama de observaţiile făcute (cel puţin în sensul motivării ignorării lor), ca expresie, atât a loialităţii constituţionale, cât şi a loialităţii interinstituţionale:
„49. Deşi avizul Consiliului Legislativ este consultativ, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 prevede că observaţiile şi propunerile privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ, iar neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 73/1993, în cazul ordonanţelor de urgenţă, Consiliul Legislativ trebuie să emită avizul său în 24 de ore, dar dacă avizul nu este dat în acest termen aceasta nu împiedică desfăşurarea procedurii legislative.
Prin urmare, Curtea reţine că avizul Consiliului Legislativ este unul deosebit de important pentru că observaţiile formulate au drept finalitate sistematizarea, unificarea şi coordonarea întregii legislaţii, astfel că acesta trebuie să fie solicitat în prealabil adoptării actului normativ. Urmărirea şi implementarea cerinţelor impuse de Legea nr. 24/2000 asigură coerenţa întregului sistem de drept, iar Consiliul Legislativ este cel care, în mod primar, realizează această activitate. Consiliul Legislativ are obligaţia de a contribui la asigurarea coerenţei şi unificării legislaţiei (Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 27). Avizul Consiliului Legislativ este de natură să contribuie la unitatea şi coerenţa textului actului normativ care urmează a fi adoptat, astfel că art. 79 alin. (1) din Constituţie nu se poate interpreta decât în sensul că solicitarea avizului trebuie să fie anterioară adoptării actului normativ vizat.
52. Examinând fişa procesului legislativ pentru emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020, Curtea constată că, prin Adresa nr. 35 din 4 februarie 2020, Guvernul a trimis spre avizare Consiliului Legislativ proiectul de ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Această solicitare a fost primită de Consiliul Legislativ pe data de 5 februarie 2020, fiind înregistrată cu nr. D84 din 5 februarie 2020. Curtea constată totodată că, la aceeaşi dată la care a solicitat avizul Consiliului Legislativ, respectiv 4 februarie 2020, şi cu o zi înainte ca această solicitare să ajungă la organul consultativ mai sus arătat, Guvernul a emis ordonanţa de urgenţă supusă analizei de constituţionalitate.
53. Curtea reţine că termenul în care trebuie exprimat punctul de vedere al Consiliului Legislativ curge de la data înregistrării la Consiliul Legislativ a solicitării de avizare a proiectului de act normativ. Nu este suficient ca solicitarea de aviz privind proiectul de ordonanţă de urgenţă să fie înregistrată la Secretariatul General al Guvernului în ziua emiterii ordonanţei de urgenţă şi să se considere că de la această dată curge termenul de emitere a avizului, ci ea trebuie dublată, în mod obligatoriu, de înregistrarea solicitării la Consiliul Legislativ înainte de emiterea ordonanţei de urgenţă, pentru că altfel s-ar compromite chiar rolul Consiliului Legislativ, deoarece ar putea apărea situaţia ca la momentul primirii solicitării de aviz actul normativ să fi fost deja adoptat, aşa cum s-a întâmplat în cauza de faţă. Astfel, data înregistrării la Consiliul Legislativ a adresei de solicitare a avizului său este certă, şi anume 5 februarie 2020, iar Curtea nu poate decât să concluzioneze că, la data emiterii ordonanţei de urgenţă, Guvernul nu a solicitat avizul Consiliului Legislativ şi astfel a încălcat art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 79 alin. (1) din Constituţie.
54. Curtea mai reţine şi faptul că, în ceea ce priveşte respectarea prevederilor legale şi constituţionale care stabilesc competenţa autorităţilor, prin Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 106, a arătat că statul de drept presupune punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, „sub aspectul colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, o primă semnificaţie a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competenţe, prerogative, atribuţii, obligaţii sau îndatoriri ale instituţiilor/autorităţilor statului”. Prin urmare, „colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei” (paragraful 107).
Or, raportând aceste repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale la modul în care Guvernul a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de a solicita avizul Consiliului Legislativ cu prilejul emiterii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020, Curtea apreciază că legiuitorul delegat nu a fost interesat şi nu a permis ca acest organ consultativ să-şi îndeplinească rolul său constituţional, ignorând dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie ce urmăresc asigurarea calităţii actelor normative.
Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 79 alin. (1) din Constituţie, care afectează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/2020 în ansamblul său, Curtea constată că nu mai este cazul să examineze şi celelalte motive de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.„
In ceea ce priveste respectarea conditiilor legale pentru prelungirea starii de alerta
Potrivit art.2-3 din Legea nr.55/2020:
” ART. 2 – Starea de alertă reprezintă răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.
ART. 3 – (1)Starea de alertă se declară la nivel local, judeţean sau naţional, atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situaţie de urgenţă, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. (2) Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile. (3) Starea de alertă încetează, înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată ori prelungită, atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menţinerea unui răspuns amplificat. (4) În aplicarea alin. (1) – (3) se analizează cumulativ următorii factori de risc:
a) amploarea situaţiei de urgenta, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional;
b) intensitatea situaţiei de urgent, respectiv viteza de evolutie, înregistrata sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate;
insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns;
densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc;
existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.„
După cum rezultă din cuprinsul art.2 al legii, starea de alertă are ca premisă existenţa unei situaţii de urgenţă, ceea ce presupune, în mod inerent, o anumită gravitate, legiuitorul adăugând însă condiţia ca aceasta stare de urgenţă să fie de amploare şi intensitate deosebite, pentru a reliefa suplimentar caracterul excepţional al măsurii declarării stării de alertă.
Ca orice act normativ, şi hotărârile de guvern trebuie motivate, cu atat mai mult cu cât, după cum s-a arătat, acestea au caracter excepţional şi atrag instituirea de măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Ca atare, în continuare, se va analiza în ce măsură notele de fundamentare ale celor trei hotărâri de guvern conţin o motivare corespunzătoare a măsurii declarării stării de alertă, din perspectiva celor 5 criterii (factori de risc) enumerate de art.3, alin.4 din lege.
În ceea ce priveşte HG nr.636/2021, după cum s-a precizat, nota de fundamentare preia „ca atare” conţinutul înscrisului intitulat „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021” elaborate la nivelul MAI-DSU-Centrul National de Coordonare si Conducere a Interventiei.
În ceea ce priveşte această „Analiză” o primă observaţie este aceea ca, deşi se susţine în preambul ca este realizată „de către reprezentanţii structurilor implicate direct sau care asigură funcţii de sprijin în prevenirea şi gestionarea tipului de risc-pandemie„, ea este semnată doar de şeful Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, colonel Ciulu Iulian, fără a se cunoaşte care sunt celelalte persoane care au participat la elaborarea ei şi nici modalităţile în care au fost culese şi prelucrate datele incluse în analiză.
O a doua observaţie este aceea că analiza constituie, în esenţă, doar o statistică a numărului de cazuri de îmbolnăviri/ vindecări, a distribuţiei teritoriale, a numărului de persoane internate şi a numărului de paturi în ATI/alte secţii.
În privinţa primului criteriu legal, „amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel local, judeţean sau naţional”, în cuprinsul analizei, se menţionează ca „România se situează la data de 07.06.2021, în rândul statelor membre UE cu un nivel scazut de răspândire a virusului, cu o tendinţă de scădere în ultimele 14 zile”, că „în ultimele 14 zile, valoarea medie a cazurilor confirmate a fost de 227 persoane nou confirmate zilnic, observându-se un trend descendent” că „totalul cazurilor active (suma cazurilor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate la data raportării cu mai mult de 14 zile de la data internării) la data de 07.06.2021, este de 4.903 persoane” , precum şi faptul că „numărul localităţilor cu cazuri active se află pe trend constant descendent (1.039 de localităţi cu cazuri active la data de 07.06.2021)”.
Instanta apreciază că existenţa a 4.903 „cazuri active” la data de 07.06.2021, din care majoritatea erau vindecabile, raportat la o populaţie rezidentă de aproximativ 19 milioane, nu este de natură să dovedească existenţa unei stări de urgenţă de amploare deosebită, care să atragă fără dubiu necesitatea instituirii stării de alertă.
În privinţa celui de-al doilea criteriu legal, „intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate”, analiza menţioneaza că „se observă ca răspândirea scade în intensitate”, că „în data de 07.06.2021, valoarea medie a incidenţei cumulate pe 14 zile la nivel naţional se situează la valoarea 0,33 la mie, iar la nivelul judeţelor valorile incidenţei cumulate la 14 zile sunt sub 0,5 la mie”, concluzionându-se că „este necesar ca măsurile non-farmaceutice existente pentru prevenirea raspândirii infecţiilor să fie adaptate la trendul descendent al evoluţiei situaţiei epidemiologice”, dar că totuşi „în absenţa menţinerii/adaptării unor măsuri restrictive, este posibilă apariţia unui trend ascedent al numărului de cazuri noi”.
Nici în privinta acestui criteriu, nu se poate reţine că datele menţionate în „Analiză” ar dovedi existenţa unei situaţii de urgenţă de o intensitate deosebită aşa cum impune textul legal, care să justifice, fără îndoială, necesitatea instituirii stării de alertă.
În ceea ce priveşte afirmaţia finală privitoare la posibilitatea creşterii numărului de cazuri, trebuie precizat că o astfel de posibilitate există teoretic oricând, chiar şi în condiţiile unui singur caz de îmbolnăvire, însă pentru instituirea stării de alertă, care, într-o astfel de ipoteză, ar avea un rol preponderent de „prevenire a unei ameninţări” (având deci o natură „specială”, în raport cu situaţia deja excepţionala în care starea de alertă are ca scop înlăturarea unui pericol manifest, respectiv „înlăturarea unei ameninţări”), nu este suficientă existenţa unei posibilităţi de apariţie a unui factor de risc, ci este necesară existenţa unui grad foarte mare de probabilitate (art.2 din Legea nr.55/2020 impunând condiţia existenţei unei „ameninţări iminente”), ipoteză care nu se susţinea dat fiind trendul descendent al numărului de îmbolnăviri.
În privinţa celui de-al treila criteriu legal, „insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns”, analiza menţionează că la nivel naţional sistemul sanitar are disponibile 1.312 paturi în secţile ATI, fiind internate 315 persoane la data de 07.06.2021 (din care media persoanelor intubate în ultimele 14 zile a fost de 26,03%), precum şi 12.817 paturi (în alte secţii) disponibile pentru spitalizare pentru pacienţii asimptomatici, cu forme uşoare sau medii, ca în unităţile UPU existau, la data de 06.06.2021, 9 persoane confirmate cu COVID-19, niciuna nefiind intubată.
O prima observaţie care se impune este aceea că analiza nu releva „insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns”, ci, dimpotrivă, suficienţa şi adecvarea acestora.
O a doua observaţie, foarte importantă, care se impune este aceea că în cadrul acestui criteriu, analiza se margineşte la a prezenta doar capacităţile de răspuns ale statului pentru etapa ultimă, cea mai gravă, a evoluţiei bolii, respectiv faza spitalicească a acesteia, care presupune internarea pacientului, fără absolut nicio referire la capacităţile de oprire a bolii în fazele incipiente (sau de intarziere a evoluţiei sale), respectiv la posibila medicamentaţie şi canalele prin care ea ar putea fi administrată (medici de familie, medici specialişti).
De asemenea, nu se face absolut nicio referire la posibilităţile de prevenţie, pe calea medicamentaţiei, la care populaţia ar putea apela în mod direct, spre exemplu în scopul întăririi sistemului imunitar, nefiind analizate posibile scheme de prevenţie-tratament şi modalităţile de informare a populaţiei cu privire la acestea.
Astfel, în condiţiile în care o mică parte din persoanele îmbolnavite se interneaza în spital, marea majoritate a vindecărilor producându-se fără internare, rezultă că „Analiza” omite cea mai semnificativă parte a capacităţilor de răspuns, nefiind, de fapt, realizată o evaluare a „presiunii asupra sistemului de sănătate publică”, ci doar a presiunii asupra unei părţi a sistemului de sănătate publică, respectiv a capacităţii de spitalizare.
În plus, nu se face referire la „capabilitatea de raspuns” constând în izolarea/carantinarea persoanelor bolnave şi la impactul pe care aceasta îl are asupra limitării transmiterii virusului.
În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu legal, „densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc”, „analiza” nu releva nicio densitate din nicio zona afectată, ci menţionează doar numărul de „focare de infecţie”, respectiv 29 la nivel naţional, totalizând un număr de 206 cazuri, concluzionându-se că „existenţa unor focare active de infecţie, izolate, impune totuşi continuarea monitorizării acestora, coroborate cu menţinerea unor măsuri adecvate, prin implicarea activă a tuturor autorităţilor statului cu atribuţii directe sau care asigură funcţii de sprijin”.
Ca atare, şi acest criteriu a fost analizat necorespunzător.
În privinţa celui de-al cincilea criteriu legal, „existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.”, „Analiza” se rezumă la a menţiona că mărirea „capacităţii de internare a pacienţilor, a capacităţii de testare PCR-RT, precum şi a capacităţii de impunere a măsurii carantinei” sunt „elemente importante în gestionarea pandemiei” şi că în România „capacitatea de testare a crescut constant”.
Se observă că, în privinţa acestui criteriu, practic, nu se analizează nimic, nevăzându-se cum vreuna din afirmaţiile anterioare (din care prima ar putea fi considerată chiar un truism) ar putea dovedi existenţa unei situaţii de urgenţă de o amploare şi intensitate deosebite, care să reclame instituirea/prelungirea stării de alertă.
În finalul „Analizei”, se face referire şi la „Interpretarea factorilor de risc privind apariţia unor noi variante ale virusului SARS-COV-2″, secţiune în cadrul căreia se menţioneaza că în ultimele 90 de zile au fost depistate şi în Romania variantele nou apărute ale virusului (printre care şi tulpina britanicp), cp acestea au o transmisibilitate crescută şi că pentru a controla răspândirea lor, e necesară menţinerea măsurilor de intervenţie, pentru a se putea implementa la nevoie măsuri chiar mai stricte, sens în care se concluzionează că ” este recomandată menţinerea stării de alertă la nivel naţional”.
Se observă că această secţiune conţine doar afirmaţii generale, fără a se efectua o analiză efectivă privind noile variante ale virusului, nici măcar din perspectiva numărului de cazuri din România sau a ratei de transmisibilitate a acestora, astfel încat ea nu poate justifica prelungirea stării de alertă.
În ceea ce priveste HG nr.678/2021
Din lecturarea înscrisului „Analiza factorilor de risc … la data de 23.06.2021” se observă ca acesta este cvasiidentic cu „Analiza factorilor de risc … la data de 07.06.2021„, diferenţa constând în scăderea numărului de cazuri, numărului de localităţi şi a numărului de focare.
Astfel, în ultimele 14 zile anterioare datei de 23.06.2021, se înregistrasera, în medie, 74 de cazuri noi pe zi (iar in ultimele 7 zile, o medie de 58 de cazuri zilnice), la data de de 23.06.2021 exista un număr de 2.507 cazuri active (suma celor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate de mai mult de 14 zile), răspândite in 535 de localităţi, cu 17 focare (totalizand 164 de cazuri), cu o medie a incidenţei la nivel naţional de 0,07 la mie, cu 141 de persoane internate in secţiile ATI (din care 26% intubati) şi 8 persoane internate în Unităţile de Primiri Urgenţe.
În ceea ce priveşte HG nr.730/2021
„Analiza factorilor de risc … la data de 05.07.2021„, având acelaşi conţinut cu cele precedente, relevă continuarea scăderii numărului de cazuri, astfel:
În ultimele 14 zile anterioare datei de 05.07.2021, se inregistraseră, în medie, 47 de cazuri noi pe zi, la data de 05.07.2021 existau 1.778 cazuri active (suma celor confirmate în ultimele 14 zile + persoanele internate de mai mult de 14 zile), răspândite în 322 de localităţi, cu 6 focare (totalizând 32 de cazuri), cu o medie a incidenţei la nivel naţional de 0,04 la mie, cu 65 de persoane internate în secţiile ATI (din care 32% intubaţi) si 1 persoană internată în Unităţile de Primiri Urgenţe.
Persistând aspectele legate de insuficienţa motivării (relevate la prima „Analiza”) şi coroborând această împrejurare cu scăderea indicatorilor consideraţi relevanţi de către autorii „Analizelor de risc” , va rezulta ca la data de 05.07.2021 existau şi mai puţine argumente pentru prelungirea stării de alertă cu începere din data de 12.07.2021.
Faţă de cele de mai sus, se reţine că argumentele expuse în notele de fundamentare ale celor trei hotărâri de guvern nu sunt de natură să justifice măsura declarării stării de alertă, din perspectiva celor 5 criterii (factori de risc) enumerate de art.3, alin.4 din lege, actele normative fiind deci nelegale.
În ceea ce priveşte măsurile stabilite pe perioada stării de alertă
În ceea ce priveşte interdicţia exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale pentru anumite categorii de persoane
Potrivit art.53 din Constitutie: „Articolul 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratica. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.„
Aceste prevederi cu valoare de principiu sunt reluate in preambulul si in art.1 al Legii nr.55/2020, mentionandu-se urmatoarele:
„întrucât, în conformitate cu prevederile art. 53 din Constituţia României, republicată, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, între altele, pentru apărarea ordinii, a sănătăţii publice, dar şi a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor,în condiţiile în care, în contextul situaţiei de criză generate de pandemia de COVID-19, este necesară adoptarea de către Parlamentul României, prin lege, a unor măsuri restrictive, cu caracter esenţialmente temporar şi, după caz, gradual, proporţionale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor convenţionale, unionale şi constituţionale la viaţă, integritate fizică şi sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, şi fără a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăţi fundamentale,Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Capitolul I Dispoziţii generale
Art. 1 (1)Prezenta lege are ca obiect instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condiţiile legii, în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, a unor măsuri temporare şi, după caz, graduale, în scopul protejării drepturilor la viaţă, la integritate fizică şi la ocrotirea sănătăţii, inclusiv prin restrângerea exerciţiului altor drepturi şi libertăţi fundamentale. (2) Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.„
După cum rezultă cu claritate, textul constituţional permite, în anumite condiţii expres şi limitativ prevăzute, numai restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, cu condiţiile suplimentare ca restrângerile să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat şi să fie aplicate nediscriminatoriu.
Anterior oricarei analize asupra respectării condiţiilor constituţionale şi legale de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, curtea constată că se impune o precizare de principiu, hotărâtoare pentru întreaga construcţie juridică aplicabilă, cu privire la izvorul şi natura drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, preambul şi art.1-2:
„Considerînd că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume (.)
Considerînd că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvîntului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor,
Considerînd că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi,
Considerînd că este esenţial a se încuraja dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni,
Considerînd că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărît să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari,
Considerînd că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă,
Considerînd că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament,
ADUNAREA GENERALĂ
proclamă
Prezenta declaraţie universală a drepturilor omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, avînd această declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atît în sînul popoarelor statelor membre, cît şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.
Articolul 1 – Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Articolul 2 – Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări„
Potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, preambul si art.1:
„Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerând ca această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă, considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsa între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg, hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţa a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală,
Afirmând că înaltelor părţi contractante le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarităţii, de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în prezenta Convenţie şi protocoalele la aceasta şi că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenţie
au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1 – Obligaţia de a respecta drepturile omului – Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii.”
Potrivit art.15, alin.1 din Constitutia Romaniei:
„Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea„.
Atât din cuprinsul instrumentelor juridice internaţionale, cât şi din Constituţia României, rezultă cu claritate concluzia că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consecinţa automată a calităţii de persoană/membru al familei umane/cetăţean, adica de om, această condiţie a fiinţării persoanei fiind suficientă pentru dobândirea automată a întregului set de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Altfel spus, aceste drepturi şi libertăţi nu sunt conferite persoanei, nu îi sunt transferate acesteia de către vreo structură statală sau suprastatală, ci sunt dobândite direct în temeiul acestor instrumente juridice, încă din momentul naşterii sau, în privinţa unor drepturi, chiar din momentul concepţiei (trebuie precizat totuşi, că, în realitate, instrumentele juridice nu fac decât să constate, să recunoască formal existenţa acestor drepturi şi libertăţi şi nu să le atribuie, ele preexistand dreptului pozitiv, ca atribute inerente condiţiei umane).
Fiind vorba de atribute intrinseci fiinţei umane, ca expresie a demnităţii persoanei (acesta fiind de altfel, primul atribut menţionat în preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului), aceste drepturi şi libertăţi nu trebuie dovedite, existenţa lor şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea de a le exercita, rezultând din însăşi existenţa persoanei, din faptul material de a fi viu.
După cum se recunoaşte în art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, astfel încât faptul naşterii (sau al concepţiei) şi, ulterior, cel al fiinţării, constituind condiţia necesară şi suficientă, deci unică, pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor.
De altfel, se observă că instrumentele juridice evocate nici nu trateaza instituţia „dobândirii” drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nici instituţia „condiţiilor” de exercitare a lor, ci doar instituţia „restrângerii” exerciţiului lor.
În consecinţă, formulări de tipul „statul nu restrânge drepturile şi libertăţile fundamentale ale anumitor categorii de persoane, ci doar conferă drepturi şi libertăţi altor categorii de persoane” constituie sofisme, deoarece pleacă, în mod evident, de la o premisă eronată şi anume aceea că statul ar fi cel care conferă indivizilor drepturi şi libertăţi fundamentale şi că, deci, aceştia ar trebui să îndeplinească anumite condiţii pentru a le dobândi şi, implicit, ar trebui să-şi procure probe în sensul că îndeplinesc respectivele condiţii.
O astfel de abordare este in mod evident contrară atributului fundamental al persoanei, respectiv demnitatea acesteia, individul fiind pus astfel în situaţia de a-şi dovedi vocaţia, aptitudinea de a dobândi libertăţi fundamentale, altfel spus ca „merită” să fie inclus între „membrii familiei umane”.
O altă precizare care se impune este că aceste drepturi şi libertăţi nu aparţin societăţii în general, ci fiecărui individ în parte, astfel încat restrângerea/negarea unui drept sau a unei libertăţi trebuie analizată în raport de fiecare persoană/categorie de persoane vizate în parte şi nu în raport de întreaga societate.
Altfel spus, nu se va putea susţine că dacă doar o anumită categorie de persoane este exclusă de la exercitarea unui drept, în timp ce restul categoriilor îl pot exercita, atunci, la nivelul ansamblului societăţii ar fi operat doar o restrângere a drepturilor; ceea ce a operat în realitate este negarea drepturilor pentru anumite persoane/categorii de persoane.
În continuare, în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, regula egalităţii „în demnitate şi în drepturi”, enunţate în art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, implică faptul că toate persoanele îşi pot exercita, în acelaşi timp şi necondiţionat, aceste drepturi şi libertăţi, având deci o vocaţie egală în a se bucura de ele, de îndată ce ele au fost „dobândite”, adică de îndată ce persoana fiinţeaza, fiind exclusă „de plano” posibilitatea instituirii vreunei condiţii suplimentare pentru acest exerciţiu.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art.2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora „Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire (.)”.
Deoarece viaţa omului nu poate fi controlată în toate aspectele (neputându-se spre exemplu anticipa comportamentele celorlalţi indivizi, ale altor fiinţe vii sau ale forţelor naturii), se pot ivi situaţii în care exercitarea unora din drepturi sau libertăţi poate pune în pericol/împiedica existenţa/exercitarea altor drepturi şi libertăţi (cu care, în mod firesc nu ar intra în concurs) sau poate împiedica exercitarea drepturilor şi libertăţilor de către alte persoane.
Pentru aceste motive, s-a convenit că, deşi fundamentale, aceste drepturi nu sunt totuşi absolute, exercitarea lor putând fi restrânsă temporar, în situaţii cu totul excepţionale, tocmai pentru a salvagarda alte drepturi şi libertăţi fundamentale, eventual ale altor persoane, dându-se în competenţa statului să aprecieze atât intervenirea unei astfel de situaţii excepţionale, cât şi necesitatea impunerii unor restrângeri şi întinderea acestora.
Pentru ca restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale are caracter excepţional, constituind o stare specială, consecinţă a unei situaţii de anormalitate, de abatere de la firescul exercitării libere şi depline a acestora şi pentru că ea reprezintă un eveniment supravenit, impus din exteriorul individului, nefiind un dat natural al acestuia, ci o construcţie artificială, rezultă că celui care o impune, respectiv statului, ii va reveni sarcina de a dovedi atât existenţa situaţiei de urgenţă (din cele limitativ convenite în prealabil şi fixate la nivel legislativ), cât şi necesitatea aplicării restrângerilor, respectiv sarcina de a justifica întinderea lor.
Conchizând, faţă de cele de mai sus, se impune cu necesitate concluzia că exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi condiţionată de absolut nimic, individul netrebuind să dovedească nimic pentru a se bucura de acest exercitiu, în timp ce restrângerea exerciţiului este condiţionată de îndeplinirea anumitor cerinţe obiective, a căror existenţă trebuie să fie dovedită de către stat.
Pe cale de consecinţă, faptul de a impune fie şi o singură condiţie, indiferent cât de justificată ar părea aceasta, pentru exercitarea unui drept fundamental, constituie în realitate o negare a acestuia, deoarece presupune în prealabil o impropriere a acestui drept de către stat, care, astfel, se autosituează în poziţia de titlular originar al acestuia, de entitate îndreptăţită să îl atribuie indivizilor, negând astfel sursa reală a dreptului, care este reprezentată de faptul material al vieţii. Altfel spus, într-o astfel de situaţie are loc de fapt o „preluare” forţată a dreptului, de la titularul său originar-individul, la stat, urmată de „reatribuirea” lui doar către indivizii care îndeplinesc condiţiile, fie ele cât de rezonabile, impuse de stat.
O astfel de operaţiune, de însuşire abuzivă a unei competenţe inexistente, modifică înseşi bazele pe care sunt clădite relaţiile interumane, iar acceptarea impunerii şi a unei singure condiţii, indiferent cât de rezonabilă ar părea ea, deschide calea acceptării in viitor şi a altor condiţii, din ce în ce mai complexe şi, în cele din urmă la schimbarea paradigmei în care este gândit statutul ontologic al omului, acesta transformându-se dintr-o fiinţă socială, într-o fiinţă izolată.
Din preambulul şi din art.1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, rezultă ca umanitatea se percepe pe sine ca fiind o mare „familie”, între ai cărei membri trebuie să existe relaţii de „fraţietate”.
Conceptele de „familie umană”, de „fraţietate”, ca şi conceptul de „drepturi şi libertăţi fundamentale” nu reprezintă rezultatul unei construcţii sociale, nu sunt expresia unui limbaj convenţional, ci constituie concepte de drept natural, ce ţin de statutul ontologic al omului.
O astfel de concepţie este posibila numai în situaţia în care la baza relaţiilor interumane stau deschiderea, recunoaşterea, acceptarea reciprocă şi încrederea în celălalt, în buna lui credinţă,şi astfel, în cele din urmă, unitatea membrilor „familiei umane”.
Însă, încrederea, ca fundament al relaţiilor interumane, este incompatibilă cu instituirea de condiţii pentru exercitarea atributelor inerente calităţii de membru al acestei familii.
Erodarea încrederii, prin instituirea de astfel de condiţii, duce la ruperea unităţii, prin fragmentarea societăţii, determinată de includerea persoanelor în categorii diferite, cu interese contrare, polarizate şi, în cele din urmă, la izolarea treptată a persoanei şi la vulnerabilizarea ei prin diminuarea radicală a capacităţii de apărare şi răspuns în faţa structurilor etatice, care dobândesc astfel drepturi discreţionare, virtual nelimitate, de a dispune practic de toate coordonatele vieţii individului.
În aceasta situaţie, fraţietatea, demnitatea, egalitatea şi libertatea devin concepte iluzorii, fara corespondent în realitate.
Consecutiv, cum unele persoane vor îndeplini acele condiţii, iar altele nu (sau nu vor dori să le îndeplinească), în mod automat va apărea şi tratamentul juridic diferit aplicat acestora şi, astfel, şi starea de discriminare, în sensul că, deşi situate în aceeaşi categorie-a persoanelor vii, totuşi ele vor fi supuse de către stat la un tratament juridic diferit, din punctul de vedere al exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în funcţie de criteriul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor impuse de stat.
Plecând de la această premisă, rezultă că va trebui să se constate că cele trei hotărâri de guvern contestate, în special prin anexele 2 si 3, neagă pentru anumite categorii de persoane (ex.persoanele nevaccinate/persoanele care nu îndeplinesc condiţia de a fi trecut prin boală într-o anumită perioadă/persoanele care nu îndeplinesc condiţia efectuării unui test RT-PCR sau a unui test antigen certificat cu rezultat negativ etc.) o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Cu titlu de exemplu, se pot reţine următoarele:
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art. 1 pct. 3, 4 şi 11 (participarea ca spectator la competiţiile sportive in spatii deschise/inchise in primele 25% din locuri sau la a spectacolele, concertele, festivalurile publice şi private sau la alte evenimente culturale desfăşurate în aer liber) sunt interzise pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art.5 (participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise peste 25% din locuri) este interzisa pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa/persoanele care nu indeplinesc conditia de a efectuara un test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau un test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ si conditia suplimentara de a se vaccina la intrarea in incinta.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.3, art.1, pct.6,10,12,20,22, participarea ca spectator la Campionatul European de Fotbal, in intervalul 25%-50% din locuri, participarea la activităţile din cadrul cinematografelor, participarea la spectacole, concerte, festivaluri publice şi private sau a alte evenimente culturale desfasurate in aer liber, peste 1000 de persoane, participarea la evenimente private aferente meselor festive, cum ar fi, fără a se limita la acestea, în saloane, cămine culturale, restaurante, baruri, cafenele, săli/corturi de evenimente, peste 70 de persoane in exterior/50 in interior, participarea la cursuri de instruire şi workshopuri pentru adulţi, peste 200 de persoane in exterior/70 in interior, erau interzise persoanelor care nu erau vaccinate.
potrivit HG nr.636/2021, varianta initiala, anexa nr.3, art.1, participarea la activitatile enumerate la pct.3,4,5,6,11,13,18,19,29 era interzisa pentru persoanele care nu erau vaccinate sau nu indeplineau conditia de a se testa in prealabil.
potrivit HG nr.678/2021, participarea ca spectator la competiţiile sportive, peste 50% din locuri, intrarea in baruri, cluburi sau discoteci, erau interzise persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat împotriva virusului SARS-CoV-2, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa de vaccinare.
potrivit HG nr.678/2021, participarea la evenimentele/întrunirile în cadrul campaniei electorale aferente alegerilor locale parţiale din data de 27 iunie 2021, participarea la evenimente private (nunţi, botezuri), cum ar fi, fără a se limita la acestea, în saloane, cămine culturale, restaurante, baruri, cafenele, săli/corturi de evenimente, cu un număr de participanţi de maximum 300 de persoane în interior erau interzise persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat împotriva virusului SARS-CoV-2, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa de vaccinare/ persoanelor care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
potrivit HG nr.730/2021, anexa nr.2, pct.4, activitatile prevazute in anexa nr. 3 art. 1 pct. 3, 4 şi 11 (participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise sau la a spectacolele, concertele, festivalurile publice şi private sau la alte evenimente culturale desfăşurate în aer liber) sunt interzise pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
potrivit HG nr.730/2021, – anexa nr. 3 art. 1 pct. 5, participarea ca spectator la competitiile sportive in spatii deschise/inchise, peste 75% din locuri era interzisa persoanelor care nu indeplineau conditia de a se fi vaccinat cu schema completa.
potrivit HG nr.730/2021, – anexa nr. 3 art. 1 pct. 20, participarea la evenimente private (nunţi, botezuri) era interzisa pentru persoanele care nu indeplinesc conditia de a se fi vaccinat, cu mai mult de 10 zile in urma, cu schema completa (nestiindu-se, de altfel care este schema completa)/persoanele care nu indeplinesc conditia de a fi trecut prin boala intr-o anumita perioada determinata /persoanele care nu indeplinesc conditia efectuarii unui test RT-PCR in ultimele 72 de ore sau a unui test antigen certificat in ultimele 24 de ore, ambele cu rezultat negativ etc.
Din cele de mai sus, rezultă ideea că pentru exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale (ex. dreptul la libera circulaţie, dreptul de întrunire şi manifestare paşnică, dreptul de a participa în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, etc.) statul român a impus condiţia ca persoanele să fie sănătoase, mai exact condiţia de a nu fi infectate cu virsul SARS COV 2 (permiţându-li-se totuşi să fie purtătoare de ceilalţi viruşi, precum şi de toate celelalte posibile boli, de orice natură).
Totodată, statul român a stabilit şi mijloacele de probă ale acestei condiţii (înscrisuri-certificat de vaccinare, certificat de trecere prin boală, certificat de testare), precum şi modalităţile practice de obţinere a acestor mijloace de probă (faptele materiale ale vaccinarii, îmbolnăvirii sau testării).
De asemenea, statul roman a stabilit că sarcina obţinerii acestor mijloace de probă revine individului, care urmează să suporte din propriul buget cheltuielile aferente, cu excepţia certificatului de vaccinare pentru care, în mod aparent, s-a oferit o gratuitate, în realitate costurile achiziţionării centralizate a vaccinurilor fiind suportate tot de cetăţenii români.
În ceea ce priveşte impunerea condiţiei de a fi sănătos pentru exercitarea unor drepturi/ libertăţi fundamentale, după cum s-a arătat deja, aceasta, singură, constituie o încălcare flagrantă a preambulului şi a art.1 si 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului („Inaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii”) si a art.15, alin.1 din Constituţia României („Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”), constituind principalul motiv de nelegalitate de fond a hotărârilor de guvern contestate.
Logica firească a lucrurilor, expusă mai sus, presupunea ca persoana să fie prezumată sănătoasă (nepurtatoare a virusului), urmând ca, în situaţia în care se demonstra ştiinţific faptul că participarea la viaţa publica a unei persoane purtatoare a virusului reprezintă un pericol major pentru sănătatea publică (mai exact pentru sănătatea celorlalte persoane), statului să îi revină sarcina de a răsturna prezumţia de mai sus, respectiv de a demonstra că o persoană respectivă este, de fapt, purtătoare a virusului, spre exemplu prin testare, dar pe cheltuiala statului, urmând ca ulterior să ia măsurile care se impuneau (tot statului revenindu-i sarcina să demonstreze că ele sunt adecvate şi necesare), precum obligarea persoanei de a purta mască, amplasarea ei la o distanţă mai mare faţă de celelalte persoane, îndepărtarea ei etc.
Cum o astfel de logică nu a fost urmată de Guvern, orice analiză efectuata în continuarea acestui raţionament devine absolut inutilă, deoarece ea nu ar putea releva nimic suplimentar despre legalitatea/nelegalitatea hotărârilor contestate.
Revenind la raţionamentul sofistic utilizat de Guvern şi presupunând că acesta ar putea constitui premisa de reglementare, instanţa urmează a verifica în ce măsură au fost respectate condiţiile impuse de art.53 din Constituţia României, precum şi de preambulul şi art.1 din Legea nr.55/2020.
Altfel spus, urmează a se analiza în ce măsură excluderea de la exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale a persoanelor care nu s-au vaccinat/care nu s-au îmbolnăvit în ultimele 90 zile (ulterior 180 de zile), dar nu în interiorul ultimelor 15 zile/care nu s-au testat RT-PCR/test rapid certificat, coroborată cu permiterea accesului persoanelor care au îndeplinit condiţiile de mai sus, este prevazută de lege, urmăreşte un scop legitim şi constituie o măsura proporţionala (dacă s-a asigurat un „just echilibru” între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei, în acest context urmând a se verifica, printre altele, dacă măsura este adecvată – adică aptă să ducă la atingerea scopului legitim urmărit, este necesară – adica fără ea nu se poate realiza obiectivul urmărit şi reprezintă măsura care aduce cea mai mică atingere posibilă dreptului, dacă nu se produce efectul negarii existenţei dreptului, dacă exista compensaţii pentru ingerinţa provocată). De asemenea, se va analiza şi dacă măsurile sunt aplicate nediscriminatoriu.
De asemenea, având în vedere că pentru unele activităţi, a fost permis accesul numai persoanelor vaccinate şi interzis accesul tuturor celorlalte persoane (inclusiv a celor care au trecut prin boală sau a celor care ar fi fost în măsură să prezinte un test negatv RT-PCR /antigen rapid), se impune o analiză separată şi în privinţa acestei situaţii de restrangere.
În ceea ce priveşte prima ipoteză expusă mai sus, în lumina deciziilor CCR nr.381/2021, nr.391/2021, nr.416/2021 (potrivit cărora Legea nr.55/2020 constituie o infrastructură legală corespunzatoare, cu norme suficient de clare şi previzibile, care enumeră categoriile de restricţii ce pot dispuse şi care, astfel, garantează că actele administrative de punere în executare a legii nu se pot abate de la voinţa leguitorului) instanţa este nevoită să reţină că restrangerea este prevazută de lege (deşi art.53 din Constitutie face referire la lege, în sensul de act formal al Parlamentului, iar respectarea acestei cerinţe nu ar trebui să fie condiţionată de complexitatea sau caracterul fluctuant al situaţiei de urgenţă care determină restricţiile).
În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit, se poate reţine ca, vizand împiedicarea propăgarii virusului de la persoanele purtătoare la celelalte persoane, s-a urmărit protejarea sănătăţii publice, scop ce se înscrie printre cele enumerate de art.53 din Constituţie.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, instanţa reţine că Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat şi necesar al măsurii interzicerii accesului la anumite activităţi pentru persoanele enumerate mai sus.
Din aceasta perspectivă, se observă ca notele de fundamentare a hotărârilor de guvern nu conţin absolut nicio referire cu privire la necesitatea acestor restricţii, cu excepţia afirmaţiei generale că vaccinurile reprezintă un mijloc important de combatere a pandemiei.
Astfel, nu există niciun studiu, nicio analiză care sa releve impactul pe care îl are interzicerea accesului la diverse activităţi a acestor categorii de persoane, nici din perspectiva rezultatelor în impiedicarea răspândirii virusului, nici din perspectiva consecinţelor asupra persoanelor vizate (din punctul de vedere al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi din punct de vedere social, economic, medical, etc.).
Se observă, de exemplu, că la rubrica „Impactul social” (Sectiunea 3, pct.3) din Notele de fundamentare se menţionează „Prezentul act normativ nu se refera la acest subiect„.
Justificarea prezentată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în sensul ca nu se impunea efectuarea unor astfel de studii, dat fiind caracterul lor cronofag, nu poate fi primită, afirmaţia fiind necircumstanţiată, neştiindu-se la ce perioadă de timp se raportează pârâtul, în condiţiile în care orice studiu presupune pentru realizare o anumită perioadă de timp, fiind deci inevitabil cronofag. Această caracteristica nu duce însă logic la concluzia că realizarea lui era imposibilă.
Ca atare, Guvernul nu a demonstrat proportionalitatea ingerinţei în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor menţionate mai sus.
De asemenea, au fost încălcate şi dispozitiile art.7 din Legea nr.24/2000, potrivit cărora:
„(1) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a celorlalte proiecte de acte normative reprezintă un set de activităţi şi proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a iniţiativelor legislative. Evaluarea preliminară a impactului presupune identificarea şi analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative şi bugetare pe care le produc reglementările propuse.
(2) Evaluarea preliminară a impactului proiectelor de acte normative este considerată a fi modalitatea de fundamentare pentru soluţiile legislative propuse şi trebuie realizată înainte de adoptarea actelor normative.
(3) Fundamentarea noii reglementări trebuie să aibă în vedere atât evaluarea impactului legislaţiei specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât şi evaluarea impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează.
(3A1) Propunerile legislative, proiectele de legi şi celelalte proiecte de acte normative vor fi însoţite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(4) Evaluarea preliminară a impactului este realizată de iniţiatorul proiectului de act normativ.„
Trecând peste lipsa argumentaţiei referitoare la proporţionalitatea ingerinţei şi analizând pe fond aceasta cerinţă, instanţa constată ca ea nu este îndeplinită.
Astfel, înlăturarea de la anumite activităţi a persoanelor nevaccinate/netestate negativ nu duce logic la concluzia ca astfel se elimină „sursele” de contaminare, din moment ce este perfect posibil ca persoanele care nu se vaccinează sau nu se testează (indiferent de motive) să fie nepurtatoare de virus şi deci „apte” sa participe firesc la viaţa socială.
Corelativ, permiterea accesului la anumite activităţi pentru persoanele vaccinate nu garantează ca acestea nu sunt purtătoare de virus, în condiţiile în care este de notorietate că şi acestea pot contracta şi transmite virusul, nefiind susţinută şi, cu atât mai puţin dovedită, nici măcar ipoteza că acestea ar contracta şi transmite o cantitate mai mică sau mai puţin agresivă de viruşi.
Similar, şi persoanele testate, pot contracta şi transmite virusul în intervalul dintre momentul testarii şi cel al participarii la o anumită activitate permisă, aşa cum şi persoanele care s-au îmbolnăvit în trecut, pot recontracta şi transmite virusul în perioada următoare (nici în privinţa acestor din urma persoane nefiind susţinută şi, cu atât mai puţin dovedită, nici macăr ipoteza că acestea ar contracta şi transmite o cantitate mai mică sau mai puţin agresivă de viruşi).
Pârâţii nu au justificat de ce utilizarea unor metode mai puţin invazive, cum ar fi purtarea măştii sau păstrarea unei distanţe corespunzătoare de către toate persoanele, nu ar fi suficientă pentru limitarea transmiterii virusului.
De asemenea, pârâţii nu au justificat de ce nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activităţi pentru toate persoanele, indiferent de statutul vaccinal sau de testare, limitare care ar fi fost justificată de faptul că toate categoriile de persoane sunt susceptibile de a contracta şi transmite virusul practic oricând, iar din perspectiva persoanelor nevaccinate/netestate/neimbolnavite o astfel de măsura ar fi fost mai puţin restrictivă, dat fiind ca, cel mai probabil, participarea ar fi fost totuşi permisa pentru un numar limitat de persoane.
Focalizându-şi analiza exclusiv asupra ultimei capabilităţi posibile de răspuns în faţa îmbolnăvirii, respectiv capacitatea de spitalizare (exprimată în special prin numărul de paturi disponibile în ATI, iar în subsidiar în celelalte secţii), în îndeplinirea aceleaşi obligaţii constituţionale de asigurare a sănătăţii publice (invocate în sprijinul aplicării restricţiilor) statul nu a ţinut seama (sau, cel puţin, nu a lăsat să se vadă acest lucru) şi de mijloacele preliminare de apărare, respectiv de posibilitatea administrării unor medicamente/combinaţii de medicamente care, ţinând seama şi de experienţa altor ţări, ar putea prezenta un grad suficient de eficacitate încât să prevină sau să întârzie îmbolnăvirile grave. În această privinţă, Notele de fundamentare prezentate de pârâţi se rezumă la a menţiona că „nu a fost dezvoltat un antiviral eficient pentru infecţie„, excluzând posibilitatea ca, fără a îndepărta definitiv infecţia, totuşi anumite combinaţii de medicamente să întârzie sau chiar să prevină dezvoltarea formelor grave ale bolii şi astfel, să depresurizeze ultima linie de răspuns împotriva acesteia.
Pârâţii nu au ţinut seama de implicaţiile financiare pe care le presupune testarea cu o frecvenţă ridicată, dat fiind ca pentru a-şi menţine ritmul obişnuit de participare la viaţa socială, persoanele în cauza ar trebui să suporte costuri extrem de ridicate, uneori chiar peste nivelul salarial.
De asemenea, în privinţa alternativei asa-zis gratuite a vaccinării, pârâţii nu au ţinut seama de gradul de viabilitate a acesteia, mai precis de caracterul de noutate absolută a vaccinurilor şi a tehnicii folosite pentru producerea lor, de necunoaşterea efectelor pe termen scurt, mediu şi lung a acestora, de admiterea de către producător a posibilităţii existenţei unor efecte adverse, confirmată de realitate, coroborată cu lipsa asumării oricărei responsabilităţi a producătorului şi a statului în privinţa acestora, de dificultăţile de înţelegere de către populaţie a modului de acţiune a acestor vaccinuri, de reţinerile/ezitările inerente determinate de o multitudine de motive (de ordin medical-cum ar fi diferite contraindicaţii, etic, religios etc.), de faptul că acestea nu exclud, recontractarea, reîmbolnăvirea şi transmiterea virusului, etc.
Se reţine şi faptul că statul nu a avansat nicio măsură de contrabalansare a efectelor negative generate de restricţiile aplicate persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite, considerându-se că privaţiunile sunt, în esenţă, consecinţa propriilor lor fapte, blamabile din punct de vedere social şi ca, pe cale de consecinţă, acestea trebuie acceptate ca atare, fără niciun fel de pretenţii de compensare.
Conchizand, ingerinţa în drepturile şi libertatile fundamentale ale categoriilor de persoane enumerate mai sus, nu respectă cerinţa proportionalităţii.
Cu atât mai mult, nu este respectată această cerinţă în cazul celei de-a doua ipoteze, respectiv cea în care participarea la anumite activităţi este permisă exclusiv persoanelor vaccinate, fiind excluse inclusiv persoanele îmbolnavite/testate.
În mod evident, consecutiv celor de mai sus, se reţine ca excluderea de la anumite activităţi doar a persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite creeaza o discriminare în raport cu restul persoanelor, tratamentul juridic diferit aplicat acestora nefiind justificat, din moment ce plasarea lor în două categorii diferite nu s-a făcut în baza unui criteriu obiectiv, adică a unui criteriu care să fie relevant pentru scopul aparent legitim, al înlăturării de la anumite activităţi publice a „purtătorilor de virus” (dat fiind că statutul de persoană testată/vaccinată/îmbolnăvită nu spune nimic despre statutul de persoană purtatoare şi deci transmiţătoare de virus).
Ca atare, atât art.53 din Constitutie, cât şi preambulul şi art.1 din Legea nr.55/2020 (care nu face altceva decât să reenunţe dispozitiile constituţionale) au fost încălcate.
Faţă de cele expuse mai sus, în baza art.18 din Legea nr.554/2004, instanţa va dispune anularea celor trei hotărâri de guvern.
Chiar şi în împrejurările actuale consider că nu trebuie să ne lăsăm vaccinaţi, întrucât #eDespreLibertate.
Dar această convingere pentru nevaccinare trebuie să se bazeze pe argumente valide. Un argument pe care îl consider fals şi prin urmare riscant este cel al „oxidului de grafen” care ar reprezenta o componentă otrăvitoare a vaccinurilor.
De unde a mai apărut şi acest subiect?
Cred că este nevoie ca o traducere a unui material concis despre oxidul de grafen să circule în blogosfera ortodoxă deoarece speculaţiile vizând acest subiect au ajuns să ne îndepărteze foarte mult de la temeiurile pe care ar trebui să se bazeze împotrivirea noastră faţă de măsurile pandemice exagerate, care aduc atingere substanţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Subiectul s-a prăbuşit peste noi din senin, odată cu apariţia unui document intitulat raport intermediar, aparent afiliat Universităţii Almeria – Spania, în care se sugerează că oxidul de grafen ar fi un ingredient al vaccinului. De la această susţinere s-a ajuns să se clameze chiar că vaccinul reprezintă în proporţie de 99% oxid de grafen. Ideea a fost combătută de sursele de factcheck-ing, inclusiv de cele de limbă română, însă ea persistă în rândul nostru, celor care ne împotrivim ideii de a ne lăsa vaccinaţi.
Ca orice minciună periculoasă, conţine un dram de adevăr, respectiv faptul că această substanţă a fost avută în vedere la proiectarea unor vaccinuri, astfel cum rezultă din studii ştiinţifice publicate anterior şi despre care face vorbire materialul din finalul articolului.
Ce e cu raportul intermediar al Universităţii Almeria?
Însă, înainte de a trata această chestiune pe fond revin asupra documentului cu pricina, uşor de găsit pe internet, care a circulat pe grupurile noastre într-un mod destul de nefiresc, dat fiind conţinutul său specializat. Modalitatea de propagare mi s-a părut bizară şi foarte asemănătoare cu alte idei şi hapuri informaţionale care au poluat spaţiul ortodox, care au produs confuzie şi ne-au trimis pe piste false, aşa cum s-a întâmplat cu: materialele derivate din conferinţa profesorului Morgan, cu subiectul marcării izotopice, cu ideea transmiterii Covid prin reţele 5G, cu ideea că virusul nu a fost izolat ori că nu există. Raportul intermediar al profesorului Pablo Campra Madrid este discutat (în limba engleză) aici şi apare ca fiind sursa unor mari intoxicări.
Intoxicare şi factchecking
Toate aceste piste false lasă impresia unui efort coordonat de intoxicare, prin care spaţiul nostru de informare este inundat simultan şi cu furaj informaţional dar şi cu materiale de factchecking, într-un joc al cărui efect este compromiterea poziţiilor coerente şi eficiente de împotrivire faţă de deposedarea colectivităţilor şi indivizilor de drepturi şi libertăţi.
Această campanie continuă de intoxicare a ortodocşilor practicanţi, care sunt expuşi/demascaţi de massmedia mai apoi ca nefiind legitimi a participa la conversaţia publică, reprezintă o agresiune certă care, în alte împrejurări, va trebui să fie cercetată.
Însă, în acelaşi timp, ne ajută să ne verificăm convingerile şi condiţia noastră de creştini în faţa molimei, care nu ar trebui să varieze esenţial funcţie de starea de fapt. Avem în vedere posibilitatea dublă ca pandemia fie să se stingă brusc, fie să devină substanţial mai virulentă, în ambele cazuri urmând să ne menţinem refuzul de a ne lăsa vaccinaţi având în vedere atingerea adusă libertăţii, valoare care este superioară sănătăţii individuale ori sănătăţii publice, chiar dacă nu poate fi considerată absolută.
Convingere sau îndărătnicie?
Cert este că o eventuală selectivitate şi creştere a transmisiblităţii tulpinilor virale periculoase poate pune la încercare, în modalitatea cea mai directă şi dureroasă, posibil fatală, convingerile noastre şi poate risipi simpla îndărătnicie. De asemenea, şi stingerea bruscă a ratei de transmisibilitate, astfel cum s-a produs peste vară, ne poate împiedica angajamentul de a reconstrui o ordine de drept care să respecte demnitatea umană şi să împiedice sinistra experienţă colectivă de peste an.
Ce aduce temerea de oxidul de grafen?
În esenţă, temerea de „oxidul de grafen” se sprijină pe două elemente: teama de toxicitatea substanţei şi pe teama de a nu fi minţiţi atunci când ni se spune că această substanţă nu intră în componenţa vaccinului. Ambele temeri sunt uşor de demontat, ceea ce dă ocazia surselor de factchecking să ocupe ascendentul moral şi să inducă un sentiment continuu de delegitimare publică a celor care se împotrivesc (cu argumente slabe).
Ce nu observăm?
Respectivele site-uri de factchecking nu sunt însă neutre moral ci ţin de tabăra pro-dictatorială, pro-vaccinistă. Aparenţa de neutralitate, care se manifestă exclusiv pe chestiuni de formă, reprezintă un instrument de presiune socială şi de marginalizare, cu atât mai eficient cu cât argumentul nostru fals este mai tolerat/însuşit în sânul comunităţii noastre.
Îndemn cititotii acestui articol să reflecteze preţ de câteva momente la efectul social pe care obişnuinţa de a fi afiliaţi unor argumente false, demontate de cei care combat fakenews-ul, îl produce asupra unei categorii sociale ţintă. Noi suntem acea categorie ţintă. Asupra noastră se menţine o stare de tensiune continuă, tensiune care este un element de fundal greu sesizabil, dar care este deosebit de eficient în a împinge (nudge) persoanele istovite emoţional să se supună vaccinării.
Faptul că asupra celor ce militează pentru libertate şi pentru restabilirea ordinii de drept planează cadrajul moral al argumentelor false reprezintă principalul element coroziv al solidarităţii sociale care ar fi trebuit să se manifeste în cazul unei agresiuni vădite de genul celei pe care o cunoaşte societatea astăzi.
Care este funcţia factchecking-ului?
Factcheking-ul nu pune în discuţie proporţionalitatea măsurilor pandemice, nu pune în discuţie respectarea principiilor generale ale ordinii de drept, nu verifică respectarea principiilor de intervenţie sigură/principiul precauţionar, nu verifică respectarea principiilor fundamentale ale managementului de risc ori standardelor de risc, nu discută evaluări post-intervenţie (AAR), nu răspunde la întrebări simple precum: ce ne propunem? care este obiectivul măsurilor? care sunt resursele folosite? care sunt consecinţele? care este fereastra de timp în care este adecvată intervenţia sau ingerinţa? şi aşa mult mai departe.
Factchecking-ul este strict dependent, se hrăneşte cu informaţiile false care sunt diseminate în rândul nostru şi care apar construite ca atare în acest scop. Fakenews-ul/conspiraţionismul de care suntem acuzaţi constant nu pare a fi rodul unor greşeli aleatorii de judecată care ajung să se recompună şi să se viralizeze de la sine natură ci par plăsmuite anume să alimenteze acest joc timp/contratimp care conduce, implacabil, la marginalizarea noastră socială. Presiunea mediatică orientată asupra celor ce se împotrivesc inhibă gândirea proprie, autonomă, dar încurajează şi chiar promovează exprimarea emoţională a împotrivirii.
Poate fi folositor?
În acest context, îndemn la o reconsiderare a activităţii de factchecking (ca instrument util nouă pentru eliminarea surselor de autointoxicare) şi la profesarea unui spirit (pro?)activ de construire a mişcării pentru libertate pe temeiurile demnităţii umane astfel cum decurge din învăţătura de credinţă. Cred că, în lumina celor de mai sus, este mai util a prezuma conjunctural că adevărul factual este de partea surselor de factcheking decât a celor neconsacrate ce răsar „întâmplător” în mijlocul comunităţii noastre şi să căutăm a rămâne neclintiţi pe poziţiile ordinii de drept… normale, ne-excepţionale, ne-alertate.
Pentru cazul de faţă, cred că este util să înţelegem ce e bine de ştiut despre „oxidul de grafen” după care să trecem mai departe, să pricepem mecanismul prin care suntem marginalizaţi şi delegitimaţi şi să revenim la ceea ce numim judecata sănătoasă, la răspunsurile pe care le aşteptăm de la autorităţi la întrebări precum: care sunt obiectivele măsurilor? cum vreţi să le atingeţi? Ce resurse vreţi să folosiţi? Cât timp durează intervenţia/ingerinţa? şi aşa mai departe.
Estimp, nu mă las vaccinat, întrucât decizia îmi aparţine mie şi numai mie, trebuie exercitată exclusiv în condiţii de informare pertinentă şi de libertate, chiar dacă ar pieri lumea întreagă, cu mine primul. Lumea întreagă este datoare să respecte autonomia, libertatea şi demnitatea umană şi niciun fel de retorică ori comandament nu ar trebui să ne păcălească să acceptăm o altă ordine.
Vaccinurile mARN Pfizer / BioNTech și Moderna COVID-19 nu conțin oxid de grafen. Lista ingredientelor pentru ambele vaccinuri a fost publicată și verificată de terţe părți externe. Nu s-a găsit să conțină oxid de grafen în formulele lor, inclusiv în nanoparticulele lipidice.
Nanoparticulele lipidice, practic mici bile de grăsime, sunt utilizate în vaccinurile ARNm pentru a proteja moleculele delicate de ARN, astfel încât vaccinul să poată pătrunde în corpul uman fără a fi distrus. Nanoparticulele lipidice au fost folosite ca sisteme potențiale de administrare a medicamentelor (modalități de a introduce medicamente în celulele umane, în special medicamente injectabile) încă din anii 1960. Lipidele sunt grase, uleioase sau ceroase și includ grăsimi și uleiuri (trigliceride), ceruri și steroizi, printre altele.
Uneori, un compus numit polietilen glicol (PEG) poate fi utilizat pentru a menține nanoparticulele lipidice stabile, când acestea sunt utilizate în vaccinurile COVID-19 mARN. Cu toate acestea, nu există oxid de grafen în nanoparticulele lipidice PEG.
Niciun vaccin autorizat de OMS produs de Pfizer, Moderna, AstraZeneca, CanSino, Sinovac, Sputnik V sau Janssen nu conține oxid de grafen. Vaccinul Novavax COVID-19 nu a publicat încă o listă a ingredientelor sale într-o publicație evaluată de terţi sau cu acces deschis.
Oxidul de grafen este un compus care conține carbon, oxigen și hidrogen. Este utilizat în multe aplicații, de la senzori la textile, până la potențiala aplicare în medicină. Acest material este ieftin, ușor disponibil și se poate dispersa în apă. Este solubil în apă, deci poate fi o soluție excelentă pentru a ajuta la absorbția medicamentelor. Poate fi produs sub formă de pulbere sau soluție pentru diverse utilizări.
Oxidul de grafen poate fi un instrument util în administrarea vaccinurilor în viitor, deoarece oamenii de știință și inginerii chimici consideră că poate fi conceput pentru a fi un vehicul de livrare sigur pentru vaccinuri și pentru a spori eficacitatea acestora. La fel ca nanoparticulele lipidice, oxidul de grafen este, de asemenea, o nanoparticulă și a fost recent utilizat într-o platformă de vaccin intranazal împotriva gripei, cu rezultate promițătoare.
În plus, aceste nanoparticule s-au dovedit a crește macrofagele și celulele T, care pot stimula sistemul nostru imunitar și pot genera răspunsuri imune potențial mai puternice. Studii recente au arătat că grafenul și materialele legate de grafen pot avea proprietăți antivirale și antimicrobiene, astfel încât evaluarea lor pentru utilizarea în medicație și vaccin este justificată.
În timp ce anumite cantități de oxid de grafen ar putea fi toxice pentru oameni, cercetările actuale privind utilizarea acestui compus în alte vaccinuri indică faptul că cantitatea care ar fi în vaccinurile potențiale ar fi atât de mică încât nu ar fi toxică pentru celulele umane. Un studiu din 2016 a arătat că materialele grafen-bazice (cum ar fi oxidul de grafen) ar putea provoca toxicitate dependentă de doză, scăderea viabilității celulare, formațiuni de granulom pulmonar și apoptoză celulară. În special, aceste studii au fost efectuate pe șoareci, dar oxidul de grafen nu a arătat în mod special nicio toxicitate evidentă la doze mici sau la doze medii de la .1 la .25 mg. A fost toxic cronic la doze mai mari de .4 mg, unde s-a constatat că se depune în plămâni, ficat, splină și rinichi. Este important să rețineți că acest .4 mg de oxid de grafen este proporțional mult mai mare la șoareci decât ar fi la om, având în vedere dimensiunea și diferențele biologice ale acestora. Mai mult, acest studiu a fost finalizat acum 10 ani, iar oxidul de grafen nu a fost conceput chimic într-un mod care îl poate face mai sigur sau mai tolerabil pentru organismele vii.
Sunt necesare multe alte studii și studii pentru a determina dacă oxidul de grafen este un material eficient, complet sigur și util pentru aplicații biomedicale, inclusiv livrarea de medicamente, imagistică și biosenzori. Cercetările actuale asupra compusului au produs rezultate mixte, dar optimismul a crescut datorită succesului recentelor proiecte de cercetare.
Context Videoclipuri virale, postări și articole au fost scrise în mod fals despre rolul oxidului de grafen în vaccinurile COVID-19, în lipsa oricăror dovezi reale care să susțină aceste descoperiri. Ingredientele vaccinurilor COVID-19 au fost publicate și verificate/evaluate de grupuri independente, cu excepţia vaccinului Novavax, și nu au găsit oxid de grafen în nicio parte a formulelor lor.
Oxidul de grafen este în prezent investigat pentru a determina dacă poate fi un instrument sigur și eficient pentru utilizarea în vaccinuri, printre alte proprietăți biomedicale.
Resurse (limba engleză):
Fact sheet for recipients and caregivers: Emergency use authorization (EUA) of the Moderna COVID-19 Vaccine to Prevent Coronavirus disease 2019 (COVID-19) in individuals 18 years of age and older (United States Food and Drug Administration)
Fact sheet for recipients and caregivers: Emergency use authorization (EUA) of the Pfizer-BioNTech COVID-19 Vaccine to Prevent Coronavirus disease 2019 (COVID-19) in individuals 12 years of age and older (United States Food and Drug Administration)
DEADLY SHOTS! Former Pfizer Employee Confirms Poison in COVID ‘Vaccine’ (Rumble)
PEG shedding-rate-dependent blood clearance of PEGylated lipid nanoparticles in mice: Faster PEG shedding attenuates anti-PEG IgM production (International Journal of Pharmaceutics)
Părintele Patriarh Daniel a dat astăzi publicităţii un mesaj menit să încununeze activităţile Bisericii Ortodoxe Române ce s-au desfăşurat cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului nostru Voievod. Dincolo de toate rezervele ce pot fi exprimate cu privire la activitatea Părintelui Patriarh Daniel, despre care s-a scris şi aici pe blogul nostru şi despre care vom continua să scriem (chiar curând), mesajul Preafericitului Părinte Daniel este unul mai mult decât binevenit în condiţiile în care modalitatea în care unii ierarhi au înţeles să comunice cu acest prilej poate fi catalogată, eufemistic, ca fiind deficitară. Mesajul PF Daniel umple acest gol/deficit de comunicare şi cinsteşte momentul însemnat pe care l-am parcurs cei care avem evlavie faţă de Sfântul Voievod Neagoe Basarab.
Textul integral al mesajului Părintelui Patriarh Daniel, publicat pe basilica.ro:
Politică luminată de credinţă. Neagoe Basarab, un principe ctitor de biserici şi pedagog creştin
Neagoe Basarab (1512-1521) a urcat pe tronul Ţării Româneşti într-o perioadă foarte agitată, în care mai toată creştinătatea se temea de puhoiul otoman ce ameninţa, năvalnic şi fanatic, libertatea atâtor popoare.
Dezordinea şi confuzia din Imperiul Otoman, dezordine creată de luptele dintre Baiazid II şi Selim pentru titlul de sultan, a uşurat, oarecum, urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab.
Noul domn al Ţării Româneşti avea multe de făcut în ţară, trebuia să reducă la tăcere glasurile care murmurau împotriva sa, imputându-i că nu este „fiu de domn”, că nu i se cuvine scaunul domnesc.
Dar problema cea mai spinoasă în activitatea sa diplomatică era de ordin extern.
În împrejurările vitrege de atunci, voievodul a căutat, pe de-o parte, păstrarea păcii cu otomanii, în condiţiile unui tribut care oprea amestecul acestora în treburile interne ale ţării, pe de altă parte, cultivarea unor relaţii diplomatice intense cu toate forţele politice ostile Imperiului Otoman, în aşa fel încât Ţara Românească să nu se afle izolată în faţa otomanilor şi să poată primi, la nevoie, un ajutor de la aceste puteri creştine care, în mod tradiţional, erau aliate ale Ţărilor Române în lupta contra Imperiului Otoman.
O astfel de situaţie era, evident, destul de dificilă, dar poate cea mai promiţătoare în condiţiile complexe ale epocii respective. În acest sens, relaţiile cu Regatul Ungar şi cu Transilvania, care ocupa o poziţie specială, aproape autonomă, în cadrul acestui regat, constituie preocuparea de seamă a politicii externe a lui Neagoe Basarab în lumea creştină.
Domnul muntean trăia în raporturi de prietenie şi bună vecinătate cu Ludovic II Iagello, regele Ungariei, care – la 9 iunie 1517 – dăruia lui Neagoe Basarab domeniul Geoagiului de Jos, cu vreo 20 de sate în jur, ca loc de refugiu. Oraşele Sibiu şi Braşov au avut legături economice şi comerciale cu Ţara Românească în timpul voievodului Neagoe Basarab.
Mai mult, din corespondenţa pe care domnul Ţării Româneşti o purta cu saşii din Sibiu, reiese că el furniza acestora chiar şi unele informaţii cu caracter politic. Cele mai multe scrisori, însă, au în vedere probleme de interes comercial, deoarece saşii erau pricepuţi argintari în acea vreme.
Astfel, meşterii Ioan şi Celestin lucraseră în Ţara Românească 17 potire de argint aurit. Relaţii asemănătoare avea şi cu braşovenii pe care îi invită, într-o scrisoare din 24 aprilie 1520, la o a doua deschidere (inaugurare) a bisericii Mănăstirii Argeş, pentru că la prima inaugurare biserica nu fusese terminată în exterior.
Neagoe Basarab a căutat să stabilească legături diplomatice şi cu alte state interesate în lupta antiotomană. Este vorba de Republica Veneţiană şi Statul papal. Astfel, în 1518, Hieronim Matievici era trimis cu o solie la Veneţia, unde a fost primit cu multă căldură. Este pentru prima dată când întâlnim un sol al Ţării Româneşti în Republica Sfântului Marcu. Apusul vedea în Neagoe Basarab o forţă ce putea intra în combinaţiile şi interesele lui politice, şi nu un supus docil al otomanilor.
Din cele spuse până aici reiese clar interesul voievodului pentru ţara pe al cărei tron urcase şi că nu putea fi indiferent la frământările şi planurile expansioniste ale Semilunei.
Dar Neagoe Basarab rămâne în istoria poporului nostru o figură importantă, mai ales prin activitatea sa cultural-religioasă, sferă în care el – am putea spune – a excelat. Stăruinţa domnului Ţării Româneşti pe acest plan are şi un substrat politic: întărirea unităţii creştinilor ortodocşi în lupta lor cu otomanii.
Fără nicio exagerare se poate spune că Sfântul Neagoe Basarab a fost susţinătorul tuturor creştinilor aflaţi sub stăpânire otomană, din Carpaţi până în Siria şi de la Marea Ionică până în Egipt. Numele voievodului român se pomenea atunci în nenumărate mănăstiri, în Balcani, în Grecia, în Asia Mică.
Cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului”, referindu-se la daniile pe care le-a făcut Neagoe Basarab atâtor mănăstiri din Răsărit, scria: „Ce vom mai spune deosebi lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit? Să zicem toate câte sunt în Evrota, în Trachia, în Elada, în Ahaia, în Eliric, în Cambania, în Elipsod, în Misia, în Machidonie, în Tetulia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţia şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi multă milă pretutindenea da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie.”
Ceea ce impresionează în mod deosebit sunt ajutoarele acordate de Domnitorul Neagoe Basarab mănăstirilor din Muntele Athos, încât azi el este pomenit ca şi ctitor sau binefăcător în 13 din cele 20 de mănăstiri atonite. El face renovări, răspândeşte daruri, obiecte de cult şi danii anuale băneşti la mănăstiri cum sunt: Cutlumuş, Marea Lavră a Sf. Atanasie, Ivir, Pantocrator, Vatoped, Xeropotam, Hilandar, Rusicon, Xenofont, Zografu. Sumele anuale ce constituiau daniile în bani sunt foarte mari, aşa de pildă: la Vatoped, dăruia anual 200 de taleri; la Ivir, oferea anual 200 de taleri; la Hilandar, 7000 aspri în fiecare an; la Cutlumuş, 10.000 aspri; la Zografu, 3.000 aspri anual; la Xenofont, 2.000 aspri; la Rusicon, 4.000 aspri danie anuală.
Mai mult, la Constantinopol a acoperit Patriarhia şi a înnoit chiliile; la Ierusalim, la Muntele Sinai, la Meteorele de pe Stânca Tesaliei, la Tescavita, Cuşnita şi Cuteasca face alte şi alte daruri. La Ascalon, în Siria, întăreşte fortul cu o culă înarmată.
În Ţara Românească, Neagoe Basarab face daruri unor mănăstiri, iar pe altele le renovează. Aşa, de pildă, acoperă cu plumb Tismana, termină Mănăstirea Dealu, ajuta mănăstirile Cotmeana, Vişina, Dobruşa, Cozia, aduce icoana Sfântului Gheorghe de la Constantinopol la Mănăstirea Nucet.
Neagoe Basarab era ucenicul spiritual al Sfântului Nifon, care a fost Patriarh al Constantinopolului de două ori, între 1486-1488 şi 1497-1498, apoi, începând cu anul 1503 până în 1505, fostul Patriarh Nifon a devenit mitropolit al Ungrovlahiei, însă, din cauza unui conflict cu Domnitorul Radu cel Mare (1495-1508), a fost nevoit să părăsească Ţara Românească şi a murit, în 1508, la Mănăstirea Dionisiu în Muntele Athos.
Aducerea moaştelor Sfântului Nifon, fostul dascăl al lui Neagoe Basarab (mai ales la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, începând cu anul 1502), este descrisă detaliat de către acelaşi Gavriil Protul în lucrarea Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, unde arată că moaştele acestuia au fost aduse în anul 1517 din Sfântul Munte Athos cu mare alai şi aşezate la Mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni de iertare, iar după aceea au fost trimise înapoi la Mănăstirea Dionisiu într-un chivot de argint aurit, împodobit cu pietre preţioase şi cu email, un dar preafrumos al lui Neagoe pentru Mănăstirea Dionisiu.
Drept răsplată, călugării de la Dionisiu i-au dăruit Domnitorului, ca moaşte, capul şi mâna Sfântului Nifon, „iar el (Domnitorul) – spune Gavriil Protul – primi acele daruri cu mare bucurie ca şi Moise tablele legii vechi, şi le purta tot cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (caretă) ca şi Israil racla legii”.
Momentul culminant, însă, al domniei lui Neagoe Basarab, moment cu răsunet peste veacuri, îl constituie zidirea Mănăstirii Argeş, târnosită cu mult fast la 15 august 1517. Târnosirea acestui aşezământ monahal a fost prilej de întâlnire a mai multor ierarhi ai popoarelor subjugate de otomani şi contribuia efectiv la întărirea solidarităţii creştine.
Festivitatea târnosirii a fost minunată. Alături de Domnitorul Neagoe, de Despina Miliţa, de copiii lor şi de toţi boierii, au participat într-un sobor impresionant: Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, patru mitropoliţi din Răsărit, mitropolitul Macarie al Ungrovlahiei, o mulţime de egumeni (stareţi) de la Athos, în frunte cu protosul lor, Gavriil, şi încă alt numeros cler din ţară.
Acelaşi Gavriil Protul notează: „Şi dacă sfârşiră dumnezeiasca Liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pe toţi, pe cei mari şi pe cei mici, pe săraci şi pe văduve… şi tuturor câţi li se cădea milă le-a dat”.
Într-adevăr, Mănăstirea Curtea de Argeş nu este o simplă ctitorie a unui Domnitor; aceasta este o capodoperă a spiritului artistic al poporului român, ea reprezintă calităţile spirituale deosebite ale poporului nostru: jertfelnicia, armonia (echilibrul) şi dorinţa sa de-a crea sinteze (comuniune).
Gavriil Protul, cel ce a luat parte la târnosirea acestei mănăstiri şi descrie evenimentul, exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu este aşa mare şi sobornică precum Sionul pe care îl făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia pe care o făcu Justinian împăratul, însă cu frumuseţea este mai pe deasupra decât acelea”.
Vizitând biserica, sirianul Paul din Alep, pe la mijlocul sec. XVII, impresionat de frumuseţea ei, o caracteriza ca fiind „un obiect de minunăţie a minţii şi fără asemuire printre mănăstirile din acest Principat”.
Grija deosebită a voievodului pentru acest odor al culturii româneşti se observă citind pe lespedea de piatră aşezată pe mormântul lui Neagoe Basarab, unde, printre altele, stă scris: „Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păstreze acest loc de odihnă şi lăcaş al oaselor mele, ca să fie nestricat”.
Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este adevărata coroană a ctitoriilor Sfântului Neagoe Basarab, mărturia cea mai de seamă a preocupărilor sale ctitoriceşti.
Între ctitoriile sale, se află şi biserica Mănăstirii Snagov din judeţul Ilfov, construită în timpul domniei sale (1512-1521), după model monahal atonit. Astfel, Domnitorul isihast Neagoe Basarab şi-a legat numele de această aşezare monahală, cu începuturi modeste în secolul al XI-lea, dar îndrăgită de mai mulţi Domnitori ai Ţării Româneşti, începând cu secolul al XIV-lea: Vladislav I Vlaicu (1364-1377), care a zidit aici un paraclis; Mircea cel Bătrân (1386-1418), de la care avem până astăzi o clopotniţă mare; Vladislav II, care a zidit aici în 1453 o biserică, având hramul Buna Vestire; apoi Vlad Ţepeş († 1476), care, între anii 1456-1462, a înzestrat mănăstirea cu ziduri de apărare, un pod de lemn (distrus la 1821 în timpul Eteriei), un tunel de refugiu pe sub apă, şi tot el a organizat aici o închisoare pentru „trădători şi tâlhari”; Domnitorul Mircea Ciobanu (la mijlocul sec. XVI) a închis pridvorul acestei biserici, iar fiul său, Petru cel Tânăr, a dispus pictarea aceste bisericii, finalizată în anul 1563.
Un moment important din trecutul acestei mănăstiri îl constituie dorinţa lui Antim Ivireanul de a înfiinţa aici, ca stareţ al Mănăstirii Snagov, o tiparniţă, în care au apărut cărţi de cult şi de zidire sufletească în limbile română, greacă şi arabă (1694-1705), fiind sprijinit de Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Aşadar, trei sfinţi, Sfântul Neagoe Basarab (†1521), Sfântul Constantin Brâncoveanu (†1714) şi Sfântul Antim Ivireanul (†1716) au iubit mult această mănăstire care a fost adesea o „antecameră” sau un pridvor al Raiului pentru mulţi monahi şi pelerini.
Viziunea spirituală, morală, politică, diplomatică şi militară a lui Neagoe Basarab se află în lucrarea sa literară, pedagogică şi filosofică: Învăţăturile către fiul său Theodosie, prima de acest gen în cultura românească.
După cum remarcă domnul Dan Zamfirescu: „«învăţăturile» ne apar, astfel, în acelaşi timp ca o operă de instrucţie şi de educaţie religioasă şi morală, un breviar de ascetică şi mistică răsăriteană, o antologie de texte pedagogice selectate şi aranjate potrivit scopului general al lucrării, un tratat de teorie politică a monarhiei bizantine de drept divin, un manual original de teorie şi tehnică a guvernării autoritare moderne, o sinteză a experienţei şi gândirii diplomatice româneşti, o carte de tactică şi strategie militară şi una din cele mai autentice şi mai valoroase creaţii literare din cultura română”.
Recent, Academia Română a evidenţiat şi mai mult importanţa acestei opere, publicând volumul: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ediţie de Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, Studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2020, 1183p.
Educaţia aleasă bisericească pe care a primit-o îl ajuta pe Neagoe Basarab să citeze din Sfântul Ioan Hrisostom şi din alţi Sfinţi Părinţi ai Biserici, utilizând datele Sfintei Scripturi cu o uşurinţă uimitoare. „El – zice Nicolae Iorga – este cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină”.
Într-adevăr, Neagoe Basarab a avut o viziune largă, iubind moştenirea bizantină, în special spiritualitatea isihastă, dar totodată el este principele vremii sale, deschis spre noua cultură a Renaşterii. Fără să fie luptător cu armele, ca voievodul Ştefan cel Mare, voievodul Neagoe Basarab – prin toată grija şi dărnicia sa pentru lumea creştină din Orient şi Balcani – apare ca un luptător al spiritului, „domn al culturii” creştine europene, în special al culturii creştine bizantine.
În 1521, după 9 ani de domnie, Neagoe Basarab se stinge din viaţă, lăsând în urma sa multă lumină, ale cărei raze vin până la noi cei de astăzi.
Trupul său a fost depus în gropniţa frumoasei sale ctitorii de la Curtea de Argeş.
Privită în ansamblul ei şi în contextul epocii sale, domnia lui Neagoe Basarab poate fi considerată o renaştere spirituală românească. Neagoe Basarab a fost un fiu şi un Domnitor demn de poporul din care făcea parte şi pentru a cărui propăşire spirituală, culturală şi socială s-a ostenit foarte de mult.
Domnitor înţelept, evlavios şi darnic, Neagoe Basarab rămâne mereu viu prin ceea ce a lăsat posterităţii şi constituie un exemplu pentru generaţiile de azi şi de mâine.
De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2008, l-a trecut în rândul Sfinţilor din calendar, cu dată de pomenire la 26 septembrie.
† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
*Text publicat în vol. Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, pp. 150‑154, revizuit şi îmbogăţit de autor în 2021, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea Sfântului Voievod Neagoe Basarab la viaţa veşnică (1521‑2021).
Portalul guvernamental de transparenţă decizională anunţă punerea în procedura consultării publice a proiectului de Hotărâre de Guvern pentru reglementarea procedurilor de colectare a datelor biometrice pentru emiterea cărţii electronice de identitate, precum şi de ştergere a datelor stocate în bazele de date de producţie şi a imaginilor impresiunilor papilare colectate pentru eliberarea cărţii electronice de identitate, stocate în Sistemul naţional informatic de evidenţă a persoanelor.
Titlul lung al proiectului are scopul de a sublinia faptul că datele biometrice se şi şterg, prin procedură automată, ireversibilă. Trebuie însă adăugat că se şterg doar din Sistemul naţional informatic de evidenţă a persoanelor şi că, aşa cum se întâmplă cu sistemul Dosarului Electronic de Sănătate, aceste baze de date sunt dublate şi gestionate separat de serviciile de informaţii. Întrucât m-am împotrivit în urmă cu mulţi ani implementării Dosarului Electronic de Sănătate, îmi amintesc bine că mi s-a cerut să fac dovada faptului că serviciile secrete au acces la datele personale cu caracter medical, chestiune despre care s-a discutat relativ recent, cu ocazia dezvăluirilor fostului preşedinte al C.N.A.S. Prin urmare, consider că este rezonabil să presupunem că cele câteva paragrafe propuse în proiectul pus în discuţie nu sunt nici pe de parte suficiente pentru a garanta justa şi exclusiva utilizare a respectivelor date în scopul emiterii şi funcţionării cărţii electronice de identitate.
Având în vedere obiectul de reglementare, opinez că actul normativ adecvat pentru a oferi garanţiile necesare este legea organică, prin care să fie indicate şi sancţiunile penale aferente încălcării respectivelor proceduri ce sunt apte să aducă atingere, în modul cel mai substanţial cu putinţă, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Încălcarea dispoziţiilor unei Hotărâri de Guvern, în reglementarea actuală, poate aduce cel mult o sancţiune de dreptul muncii, una disciplinară în cazul în care vorbim despre serviciile de informaţii.
Atrag atenţia că se impune ca prin legea adoptată să fie precizate şi condiţiile în care se realizează auditarea şi controlul extern al sistemului informatizat, inclusiv a infrastructurilor asociate, care nu sunt în gestiunea D.E.P.A.B.D., aspect care nu este avut în vedere de proiectul de H.G.de mai sus.
Articolul 53 (1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege. (3) Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, la fiecare 2 ani, sub conducerea Ministerului Justiției și cu implicarea societății civile și a organizațiilor profesionale ale magistraților. Concluziile auditului sunt publice.
Dacă pentru o chestiune aparent minoră ce ţine de bucătăria sistemului de justiţie – repartizarea aleatorie a cauzelor în sistem informatizat, legiuitorul a considerat necesară o reglementare de gradul legilor organice, este de neînţeles de ce pentru o infrastructură semnificativ mai sensibilă şi care prezintă un risc substanţial mai crescut să fie folosită necorespunzător, s-a ales varianta unei Hotărâri de Guvern şi aceea vădit lapidară.
În sistemul de justiţie efectuarea auditului prevăzut de lege are loc doar cu titlu de excepţie, fără o metodologie validată şi supusă analizei publice open-source, după cum s-a observat în cazul verificărilor dispuse în cazul condamnării avocatului Robert Roşu. Însă chiar şi aşa, simplul fapt că auditul a fost reglementat prin lege impune o anumită rigoare birocratică şi o răspundere personală a funcţionarului delegat, inclusiv de natură penală. Verificarea şi controlul public al sistemului informatizat există măcar sub forma vocaţiei de supraveghere civilă a sistemului de justiţie, care contează măcar ca principiu, chiar dacă în practică nu aduce mai nimic.
Faptul că infrastructura informatică asociată emiterii şi funcţionării cărţilor electronice de identitate nu doar că nu prevede un instrument de control extern la nivel de lege ordinară, dar nici măcar nu lasă deschisă posibilitatea de principiu a auditului din partea societăţii civile reprezintă o altă ameninţare urgentă la adresa regimului democratic pentru care milităm a fi reinstaurat.
Aceste chestiuni sunt, bineînţeles abstracte, dată fiind conjunctura politică actuală şi regimul totalitar din România, care exercită nemijlocit puterea publică, paralel principiilor constituţionale. Cu toate acestea, nu trebuie scăpate din vedere instrumentele concrete pe care statul le utilizează în sprijinul edificării Noii Normalităţi a controlului electronic nemijlocit asupra cetăţenilor.
Chiar şi aşa, până când va îngădui Domnul să apară şi credincioşi dispuşi să se implice şi în această activitate civică, reiterez public hotărârea de a nu solicita sau primi acte electronice de identitate, de tipul card de sănătate/buletin sau card de identitate electronic/paşaport electronic, pentru motivele explicate în articolele:
În legătură cu subiectul acestui articol, vă îndemn să solicitaţi Ministerului Afacerilor Interne şi partidelor politice să retragă proiectul de Hotărâre de Guvern şi să elaboreze un proiect de lege care să parcurgă procedura obişnuită de legiferare. Subiectul pare unul minor faţă de temele zilei, dar va avea un impact însemnat pentru viitorul fiecăruia dintre noi.
Nota theodosie.ro / Am sărbătorit astăzi, în duminica Pescuirii Minunate, pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, trecut la Domnul în urmă cu 500 de ani. Cifra rotundă a reprezentat un imbold pentru ca multe persoane care au notorietate publică să marcheze acest moment, fie în online, fie prin participarea la evenimentele organizate cu acest prilej. Dată fiind tema acestui blog, speculez că am urmărit tot ce a apărut în spaţiul public cu privire la această sărbătorire. Sunt multe demersuri care bucură şi care pot aduce publicul general mai aproape de Sfântul nostru Voievod.
Am observat însă că lipseşte o recunoaştere pe care publicul o datorează celui care şi-a dedicat întrega viaţă studierii problemelor controversate ce vizează Învăţăturile… Am comentat în mod repetat aici pe blog faptul că deşi le considerăm ca fiind un bun câştigat patrimoniului nostru spiritual, Învăţăturile… au făcut obiectul multor polemici prin care, în esenţă, se nega faptul că ar fi fost creaţia Sfântului Voievod Neagoe Basarab ori chiar că ar aparţine culturii noastre. Profesorul Dan Zamfirescu este cel care a tranşat prin scrierile sale, în mod definitiv, această polemică invizibilă pentru publicul larg, dar cu o deosebită însemnătate pentru identitatea culturală şi spirituală a neamului românesc.
Învăţăturile.. au fost cunoscute din veac de către domnii Ţărilor Româneşti dar şi de marii noştri oameni de cultură. Referiri sau chiar expuneri pe larg au formulat personalităţi precum Nicolae Bălcescu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, N.Iorga, V.Grecu, G.Mihăilă, Ş.Cioculescu, P.P. Panaintescu, C.Noica şi alţii. Însă doar profesorul Dan Zamfirescu a recunoscut în Învăţături… ceea ce a denumit „marea carte a identităţii româneşti”, sesizând nu doar valoarea unui act cultural, ci şi un element de sinteză pentru ceea ce reprezintă civilizaţia românească de factură ortodox-isihastă.
Învăţăturile… au fost revendicate mereu în funcţie de interesele de moment. Cărturarii noştri mai vechi (Bălcescu, Hasdeu, Iorga) le-au invocat în sprijinul ideii naţionale iar cei mai noi le aşează în rândul operelor renascentismului european timpuriu, care îl fac pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab „un personaj european în primul rând”, unul care chiar „a militat chiar pentru dialogul între catolici şi ortodocşi”. Învăţăturile… Sfântului Voievod sunt, după cum se vede, invocate astăzi în sprijinul ideilor europeniste şi chiar a celor ecumeniste, deşi tocmai Sfântul Neagoe Basarab a cerut lui Manuil din Corint o lămurire a ereziei catolice pentru a cunoaşte care sunt graniţele cooperării militare şi politice a domnitorilor ortodocşi cu papalitatea.
Învăţăturile… sunt fără echivoc: „Și să nu ne înșălăm cumvaș, fraților, și să mérgem după basnele și minciunile ereticilor, precum bârfescu ei” sau ”Dreptu aceasta, tu, fătul mieu, și dumneavoastră, iubiții miei frați și unșii lui Dumnezeu, de acéstea să cade să vă țineți și acestuia să crédeți. Iar gurile eriticilor céle mincinoase și bârfitoare să să astupe, că noi crédem cu adevărat și mărturisim a fi om deplin și Dumnezeu desăvârșit, și nu cu vreo îndoire cumva, ci cu toată adeverința, cum am zis și mai nainte.” Şi multe altele cunoscute de cei care vor parcurge scrierile Măriei Sale sau ale duhovnicului său, Sfântului Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti şi Patriarh al Constantinopolului, de metanie ieromonah athonit. A sugera sau a lăsa loc de interpretări despre faptul că Măria Sa ar fi „militat pentru dialogul între catolici şi ortodocşi” reprezintă o fraudă grosolană, scandaloasă! Însă asupra acestui subiect vom reveni, în articole separate.
Aşadar, deşi există o adevărată tradiţie a tragerii Învăţăturilor… pe turta interesului propriu, tradiţie la care se înscrie inclusiv ţarul Ivan cel Groaznic, şi la care se înscriu şi cei de astăzi grăbiţi a ne transforma părintele într-un „spirit europeanîn primul rând”, „militant pentru dialog inter-religios”, se cuvine a reveni la scrierile celui ce şi-a dedicat viaţa şi activitatea lămuririi acestor chestiuni. Profesorul Dan Zamfirescu a publicat şi înainte şi după 1989 mai multe scrieri în care opera Sfântului Neagoe Basarab este recunoscută ca fiind un produs al civilizaţiei româneşti de un specific incompatibil cu europenismul sau ecumenismul zilelor noastre. Mă refer la cărţi precum „Independenţă şi cultură”, „Războiul împotriva poporului român”, „A treia Europă – alternativa realistă la iluziile sinucigaşe”, „Spre o nouă contraofensivă spirituală”. Denigrate ca reprezentând produse protocroniste sau simplă polemică desuetă, aceste lucrări cuprind suficiente repere valabile, autentice, care să-l aşeze pe profesorul Dan Zamfirescu ca fiind primul cărturar în linia celor care, daca va îngădui Domnul, vor căuta să studieze civilizaţia românească prin lentila spiritualităţii creştine. Este primul cărturar care s-a rupt de azimutul puterii politice de moment (fie comunistă, fie democratic europeană), care nu s-a lăsat ispitit şi nu a produs o minorare a Învăţăturilor… în scopul acuplării politice la trendul de moment. Cărţile sunt tributare contextului politic şi social al momentului, dar reprezintă un punct de plecare pentru o conversaţie necesară, care nu a avut loc; încă.
Faţă de cele scrise mai sus, publicăm ca gest de recunoştinţă alocuţiunea domnului profesor Dan Zamfirescu, ţinută cu ocazia Sesiunii organizate de Academia Română şi de Muzeul Naţional al Literaturii Române cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Măriei Sale. Evenimentul în sine a lăsat impresia unei improvizaţii menite să antameze interpretarea „în cheie europeană” a sărbătorii de astăzi, atât cuvântarea preşedintelui Academiei dar mai ales cea a IPS Calinic al Argeşului reprezentând (să-mi fie iertat!) un exemplu de crasă superficialitate. Între acestea, spre final, alocuţiunea profesorului Dan Zamfirescu, ţinută din scaunul rulant, dă mărturie despre o nevoinţă de neînţeles pentru cei de azi, dar care va rodi cu siguranţă mâine.
Alocuțiunea domnului profesor Dan Zamfirescu de la 22.09.2021
Sesiunea „Neagoe Basarab – 500 de ani de la moarte“ –
Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române
Permiteți-mi să-mi exprim profunda recunoștință față de Academia Română de azi și față de distinșii săi conducători, personalități ilustre, pentru faptul de a șterge din analele instituției episodul penibil al respingerii de la premiul Academiei a ediției din 1970 din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie alcătuită de Florica Moisil, Gheorghe Mihăilă și subsemnatul, fără îndoială pentru motivul nemărturisit că era consacrată celei mai profund creștine cărți a neamului românesc.
După o seamă de momente memorabile ce au acreditat statutul excepțional al domnului Țării Românești Neagoe Basarab în istoria românilor și a părții din continentul european pe care ea s-a desfășurat, precum și al scrierii sale, evenimente care au debutat în 1971 la Curtea de Argeș cu o săptămână întreagă consacrată lui și au culminat în 2008 cu hotărârea canonizării sale de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, comemorarea de astăzi de către Academia Română la împlinirea unei jumătăți de mileniu de la urcarea sa în ceata sfinților înseamnă recunoașterea acestui statut de către cea mai înaltă autoritate științifică a țării noastre. Nu pot decât să mulțumesc Proniei și Dumneavoastră că la cei 87 de ani ai mei și la exact 60 de ani de când mi-am asumat strădania pentru Neagoe Basarab și Învățăturile sale prin comunicarea prezentată la 15 iunie 1961 la Asociația Slaviștilor, în sala de ședințe a palatului Șuțu din București, îmi este dat să trăiesc această oră astrală a vieții mele.
Neagoe Basarab a lăsat moștenire acum o jumătate de mileniu cea mai impunătoare ctitorie creștină de pe pământul românesc și din întreg spațiul sud-est european de pe care Sfânta Sofia bizantină fusese transformată întâia oară în moschee, după ce Mohamed II Cuceritorul intrase în ea călare în mai 1453. Domnul Țării Românești dorise, și prin ceremonia memorabilă a sfințirii sale, din 15 august 1517, să ofere alor săi și Creștinătății ortodoxe ajunse sub stăpânirea Semilunii, un reper în locul celui dispărut din Bizanțul devenit Istanbul. Și a reușit, după cum o dovedesc mărturiile vremii și ale secolelor ce au urmat.
Această moștenire care s-a adăugat celei lăsate mai ales de Ștefan cel Mare, precum și de urmașii lor, a generat conștiința locului și rolului românilor în istoria și civilizația Europei „de la Atlantic la Urali”. Iar datorită operei scrise pentru fiul Theodosie și pentru toți urmașii săi, noi putem, astăzi, să evaluăm mai precis locul nostru în cultura universală, fără trufie, dar și fără complex de inferioritate, când o așezăm alături de cele mai celebre creații similare, strict contemporane, ale lui Erasmus din Rotterdam și Niccolò Machiavelli, aparținând miracolului Renașterii apusene. Dispunem în prezent de excelente versiuni românești din aceste creații celebre, așa încât un demers comparativ a devenit posibil pentru oricine, și lui îi servește și-i devine chiar îndemn prima ediție patronată de Academia Română prin domnul academician Eugen Simion, realizată de mine cu concursul doamnei profesoare Ileana Mihăilă și al cercetătorului științific Mihail-George Hâncu, ediție apărută acum câteva luni.
După cum m-a informat acad. Eugen Simion, această ediție a avut ca urmare imediată hotărârea unei eminente profesoare din Statele Unite de a se angaja la traducerea Învățăturilor lui Neagoe Basarab în cea mai uzitată și prestigioasă limbă de pe glob, după ce Manuil din Corint a transpus chiar în epoca lui partea a doua în greaca bizantină, a doua limbă universală de atunci a Răsăritului european.
Suntem de aceea îndreptățiți să vedem în actul de azi al Academiei Române, prin care culminează prețuirea arătată de poporul român unuia dintre cei mai mari conducători și creatori ai săi, un semn prevestitor că destinul amintirii și operei sale va străbate și cealaltă jumătate de mileniu. Et ultra!
Dar cea mai mare însemnătate a creației lui Neagoe Basarab care a avut șansa unui traducător congenial, rămas anonim, din slavona universală în care a fost scrisă, în cea mai desăvârșită limbă română alături de a cărții Mitropolitului Varlaam al Moldovei, este fără îndoială capacitatea ei de a fi oglinda deplină și fidelă a identității românești. În ea ne recunoaștem pentru prima oară dimensiunile ființei noastre, de la comuniunea cu transcendența la tăria și înțelepciunea cu care am înfruntat împrejurările și provocările istoriei și la acea omenie specific românească prin însuși termenul folosit pentru desemnarea ei.
Omagiul adus autorului este de aceea un gest cu profunde implicații în actualitate. Prin еl, Academia Română de azi își demonstrează pentru încă o dată redobândirea propriei identități.
Oricine rămâne blocat în logica juridică şi în substanţa principiilor generale ale dreptului nu are nicio şansă să priceapă ce tocmai s-a întâmplat în România. Acest şoc s-a petrecut pentru unii dintre cei mai cunoscuţi jurişti din România, care sunt pur şi simplu stupefiaţi de efectul Legii nr.278/2021 ce a fost adoptată astăzi de Senatul României, prin care sunt subordonate dispoziţiilor C.N.S.U. nici mai mult, nici mai puţin decât toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, astfel cum sunt prevăzute în Constituţie. Toate!
La prima vedere ar părea că este ceva greşit sau că e pur şi simplu vorba despre o neînţelegere, cu atât mai mult cu cât legea votată astăzi a trecut în linişte pe sub atenţia opiniei publice şi a întrunit consensul grupurilor PNL, USRPLUS şi UDMR, precum şi oportuna abţinere a grupului PSD.
Lovitura este atât de năprasnică şi de cuprinzătoare încât nu poate fi discutată în termenii uzuali ai conversaţiei publice cu care suntem obişnuiţi.
Lovitura face evidentă o conjuraţie a senatorilor români din toate partidele, mai puţin AUR, care au votat fără să clipească articolul de lege de mai sus în baza căruia toate drepturile şi libertăţile ..cică.. „fundamentale„, sunt condiţionate de obligaţia prezentării certificatului digital.
…pentru asigurarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale se poate institui obligaţia prezentării certificatului digital…
Pentru noi, cei care nu vom avea un certificat digital, acest articol anulează întregul sistem constituţional şi nu există niciun fel de exagerare în această susţinere. Modalitatea în care acest amendament a fost adoptat (în aceeaşi zi, în decurs de câteva ore, a fost emis raportul comisiilor de fond dar şi pus pe ordinea de zi şi supus votului), tăcerea/discreţia cu care s-au desfăşurat procedurile din comisiile parlamentare, neindicarea nominală a senatorilor care au produs acest amendament, toate vorbesc despre caracterul coordonat al loviturii fatale pe care ordinea de drept a societăţii a primit-o astăzi.
Trebuie spus că ordinea de drept s-a aflat într-un proces de coroziune precipitată de îndată ce a fost instituită „starea de urgenţă” prin decretul prezidenţial de anul trecut, declarat tardiv(!) a fi neconstituţional, pentru motive marginale. S-a continuat prin negarea efectivă a principiilor generale ale dreptului, nerespectarea standardelor de legiferare, nerespectarea obligaţiilor ce derivă din legislaţia dialogului social, nerespectarea procedurilor parlamentare, negarea efectivă a dispoziţiilor constituţionale, culminând astăzi cu anularea de facto a regimului constituţional şi substituirea sa cu un regim legalist dar arbitrar din punct de vedere juridic.
Ne aflăm în plin arbitrariu, susţinut de inerţia/blazarea socială şi de o putere amorală, dispusă la orice. Pătimim din pricina păcatelor noastre şi pentru că nu am ştiut ori dorit să priveghem la păstrarea dreptăţii în viaţa cetăţii. Suntem martorii unui colaps stupefiant al ierarhiei societăţii, elitele româneşti trădând şi abandonând cu totul misiunea lor socială.
Cel mai probabil, cadrajul mediatic şi inerţia socială vor camufla/oculta semnificaţia acestei violente deposedări de drepturi pe care a suferit-o neamul nostru în această zi, neintrată încă în vigoare, dar asta nu stinge cu nimic din gravitatea nemaipomenită a acestei înfrângeri.
Camera decizională este Camera Deputaţilor, după care legea se trimite Preşedintelui la promulgare. Există posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale a României pentru un control de constituţionalitate anterior intrării în vigoare, prin intervenţia Avocatului Poporului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a unui număr de 50 de deputaţi. În principiu, anterior intrării în vigoare pot sesiza Curtea Constituţională şi Preşedintele, Guvernul sau preşedintele Camerei Deputaţilor, dar faţă de conduita lor de până acum nu putem lua în considerare această opţiune.
Această înfrângere zdrobitoare dovedeşte o prăbuşire fundamentală a societăţii, a cărui organ legislativ a fost pur şi simplu capturat şi deturnat de la scopul său legitim.
Parcursul articolului de lege de mai sus poate suferi felurite evoluţii, însă faptul că Titlul II din Constituţia României a fost subordonat de Senatul României emiterii unei hotărâri de Guvern, la propunerea C.N.S.U., reprezintă un funest moment istoric, intrarea triumfală în vremurile de pe urmă. Este efectiv de neînţeles, în alţi termeni decât duhovniceşti, o aşa prăbuşire a lumii noastre.
*în varianta publicată iniţial a acestui articol s-au strecurat câteva greşeli gramaticale şi de culegere a textului, pentru care îmi cer iertare.
Lupta împotriva pandemiei traversează în aceste clipe un moment al adevărului distopic, când se vădeşte cu limpezime natura sa apocaliptică: de înrobire trupească prin obligaţia de facto de a ne lăsa vaccinaţi, respectiv, înrobire sufletească, prin constrângerea de a participa la minciuna generală. Această formă de părtăşie, voită sau rod al unor constrângeri mai mult sau mai puţin subtile, pare de natură antihristică; ea înspăimântează şi tulbură pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi laolaltă.
Starea de surescitare produsă de hotărârile autorităţilor publice este justificată, dar poate aduce şi efecte nefaste cu privire la capacitatea noastră de a înţelege dinamica politică, socială şi spirituală şi de a reacţiona în consecinţă.
Pentru orice împotrivire faţă de abuzul autorităţii, cu cuvântul sau cu fapta, trebuie înţeleasă şi starea de neputinţă ce decurge din disproporţia de putere între stat şi cetăţean şi să nu alunecăm în deznădăjduire.
Totodată, pentru credincioşi, este important de înţeles că reacţia civică generală (chiar când este minoră) nu se suprapune peste ceea ce trebuie să reprezinte reacţia civică a credinciosului ortodox. Inclusiv în cadrul activităţii civice, credinciosul trebuie să fie sarea lumii, cu atât mai mult cu cât, istoric vorbind, cei dispuşi să se împotrivească unui regim totalitar sunt deloc mulţi.
În România acţiunile civice care vizează împotrivirea faţă de măsurile autorităţilor pandemice au rămas marginale şi, cu o singură excepţie, nu s-au manifestat spontan şi substanţial. S-a cimentat un tipar de răspuns civic care este complet previzibil şi uşor de anticipat, care a ajuns, indirect, instrument de legitimare a măsurilor autorităţilor în faţa publicului pro-vaccin.
Întrucât păşim într-o nouă fază (trecem de la presiune la constrângere) este firesc să se producă schimbări de atitudine, generate mai ales de sentimentul de neputinţă despre care am amintit mai sus. Atitudinea pro-vaccinistă se va consolida simţitor în perioada următoare iar tensiunea socială va produce, inevitabil, o stare de agitaţie care va surpa şi mai mult din încrederea noastră, a celor hotărâţi să nu ne lăsăm vaccinaţi.
Starea de temere şi de surescitare nu poate fi evitată în rândul nostru, fiind un reflex natural şi un efect al instinctului de conservare, de aceea ar trebui acceptată şi controlată. Drept consecinţă, importanţa duhului ortodox pentru menţinerea protestelor şi acţiunilor ce vor avea loc va căpăta o pondere din ce în ce mai importantă/relevantă, indiferent dacă va spori sau nu cantitativ (mai degrabă nu va spori, din păcate).
Deşi par preţiozităţi nepractice, reacţiile civice ale credincioşilor ortodocşi au nevoie de o minimă infrastructură intelectuală proprie, distinctă de cele ale curentului protestatar general. Mă refer la o sumă de idei, de argumente şi de angajamente care să se adauge unei atitudini sănătoase a creştinului în faţa pericolului, atitudine pe care o consider bine rezumată în motto-ul acestui blog: se cade să suferim primejdiile acestei lumi, cu bucurie.
În afară de acest tip de atitudine, care ar trebui să corespundă unei stări duhovniceşti nu unei mantre psihologizate, avem nevoie în acest moment de o perspectivă proprie asupra desfăşurării evenimentelor, cu ajutorul căreia să ieşim din starea de confuzie şi incertitudine ce ne este cultivată. Perspectiva proprie ţine mai mult de formare decât de informare, acesta fiind şi punctul de diferenţiere a ortodoxiei civice faţă de curentul general de protest.
În latură practică, este nevoie să participăm la cât mai multe acţiuni de protest/activităţi de împotrivire şi de sprijin pentru cei care sunt angajaţi în astfel de demersuri. De asemenea, în calitate de credincioşi, trebuie să căutăm să abatem orientarea lumească a acestor activităţi prin concepte şi mijloace proprii, pentru lupta cu păcatul comunitar şi politic.
Pentru a contribui la formarea unei înţelegeri proprii a rostului participării la acţiunile de protest sau de împotrivire faţă de dictatura pandemică, propun în cele ce urmează parcurgerea unor fragmente din scrierile lui Ioan Ianolide ce se regăsesc în cartea: Deţinutul profet, asupra căreia s-ar cuvine să revenim integral în perioada următoare.
Ioan Ianolide a fost un mirean profund înduhovnicit care ne-a lăsat moştenire o viziune profetică asupra timpurilor noastre, în formularea căreia face referire la elemente precum: nevoia creştinilor de a se organiza, de a înţelege relaţiile de putere, rostul participării la viaţa cetăţii, solidaritate în duh şi în acţiune, răspunderea ierarhilor şi a clerului în spaţiul politic, înfruntarea răului, concretizarea politică şi istorică a credinţei, lumea noastră care depinde de sufletul nostru.
Toate aceste frânturi de idei şi concepte ne lipsesc nouă acum când ne aflăm sub păruta urgenţă a împotrivirii faţă de paşaportul pandemic. Ele nici nu pot fi asimilate/valorificate de întreg curentul protestatar, de aceea consider că este importantă reamintirea acestora de către cei care cunosc duhul în care Ioan Ianolide a scris şi a făptuit, de către credincioşii ortodocşi.
Citirea/recitirea „Deţinutului profet” dar şi a „Întoarcerii la Hristos” trebuie să se înscrie în vârful listei acţiunilor de pregătire a prezenţei civice a credincioşilor ortodocşi în lupta ce se deschide împotriva duhului antihristic ce s-a camuflat sub masca măsurilor pandemice.
Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt.
Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume.
O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa, etc. Filocalia se ocupă de lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi şi a unirii cu Dumnezeu, ceea ce justifică problematica textelor pe care le conţine. Însă virtuţi ca afirmarea, cutezanţa, lupta, dreptatea nu numai că n-au fost ignorate de părinţii filocalici, ci chiar afirmate cu tărie prin însăşi viaţa lor: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), deşi simplu monah, a înfruntat cu cutezanţă pe împăraţii Eraclie şi Constantin al II-lea şi pe Patriarhul Pyrrhus, apărând Biserica de erezia monotelită; Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) a luptat cu îndrăzneală pentru dreapta credinţă, fiind aruncat în temniţă de împărăteasa Ana de Savoia şi Patriarhul Caleca pentru „abateri dogmatice” şi „motive politice”; Sfântul Simeon Noul Teolog (917-1022) nu s-a temut să mărturisească despre sfinţenia părintelui său duhovnicesc, înfruntând cu curaj pe Patriarhul Serghie al Constantinopolului.
Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină.
După îndelungă rugăciune, meditaţie şi cercetare, a ajuns la concluzia, surprinzătoare pentru mentalitatea creştinilor moderni, că îi lipseşte puterea. Creştinătatea nu are putere. Creştinătatea a pierdut din vedere că lui Iisus I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Criza de putere a creştinătăţii a făcut posibilă strălucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare în omenire pe linii de forţă succesive, ce şi-au transmis puterea de la una la alta: antropocentrism, umanism, raţionalism, progresism, materialism şi ateismul ultimului secol, devenit pseudo-religie de stat. Satanismul încă n-a realizat antihristul, dar i-a creat condiţiile apariţiei şi puterii sale.
Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.
Viaţa în mănăstire e controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească. Toţi vlădicii sunt obligaţi să raporteze activitatea lor. Vlădicii sunt aleşi de statul ateu şi nu de poporul credincios. Vlădicii colaborează cu statul ateu. Grija lor este să salveze instituţia bisericească, dar nu să-L afirme pe Hristos. Ei pretind că se ocupă de sufletele oamenilor, dar au abandonat lumea în grija regimurilor politice. Credinţa s-a limitat la Liturghii şi ritualuri.
Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.
Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.
Pentru ca omul să rămână om şi să fie stăpân pe lumea în care-i este dat să trăiască şi pe care singur şi-o făureşte, e necesar un sfârşit de veac şi începutul unui veac nou.
Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume.
Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. Răul minte vorbind adevăr (răstălmăcește), răul face rău justificându-l ca bine, răul urâţeşte lumea, deşi se prezintă ca un estet.
Oamenii pot transforma lumea fie în rai, fie în iad. Aceste două forţe tind să guverneze lumea şi bătălia este totală. În mod nevăzut, la bătălia istorică participă Hristos, dar şi satana, iar în chip văzut oamenii, folosind toată capacitatea lor, se organizează în forţe ale lui Hristos şi ale lui antihrist. Tot binele şi tot răul din lume se categorisesc fie în forţe creştine, fie în forţe anticreştine.
Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare. Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.
Creştinii să se sprijine pe Hristos şi pe ei înşişi. Creştinii să mobilizeze toate resursele lor sufleteşti şi materiale pentru a realiza o forţă care să distrugă fiara apocaliptică.
„Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi.”
Riscă creştinii să facă din spiritualitatea creştină o scuză pentru incapacitatea lor? Nu se vor trezi puteri duhovniceşti nebănuite în creştinătate, care să redea demnitatea creştinătăţii? Care este rolul creştinătăţii în materialitatea lumii? Nu aparţine creştinătăţii integral responsabilitatea pentru mântuirea lumii? Nu aparţine creştinătăţii datoria de a veghea la destinele şi idealurile lumii? Nu aparţine creştinătăţii iniţiativa a tot binele din lume? Dar dacă ea absentează din misiunea ei istorică, ce se petrece? Mai este ea autentică? Mai are lumea izbăvire? Are dreptul creştinătatea să părăsească lumea ori vreunul din aspectele vieţii ei? Există aspect al vieţii care să nu fie angajat în mântuirea lumii? Au dreptul creştinii să fie ignoranţi? Au dreptul creştinii la laşitate? Există justificări pentru incapacitatea creştinilor? Nu-şi merită pedeapsa? Şi nu suferă lumea din cauza lor? Nu preia creştinătatea destinele lumii, spre a o mântui? Nu slujeşte creştinătatea lumea, în toate aspectele ei? Trebuie să veghem şi să făurim necontenit spiritualitate şi forme istorice creştine necesare fiecărei vremi?
Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine.
Creştinătatea are datoria să lupte şi să învingă puterile răului, sub toate formele în care o atacă.
Creştinătatea se va regenera prin Hristos chiar şi din cele mai grele erori, căci omeneşte vorbind, misiunea creştinătăţii trece prin epoci de criză şi prin dezastre apocaliptice, deoarece aşa se dovedeşte măreţia oamenilor care cred în Dumnezeu.
Creştinătatea ar fi deci Biserica luptătoare, în care poporul are cuvântul greu al concretizării istorice a credinţei. În acest scop este necesară o elită harică, o elită slujitoare, atât clericală cât şi laică, elită care să gândească şi să desfăşoare lucrările necesare mântuirii lumii.
Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic.
Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad. Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul. Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le organizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii ca să-i înşele pe oameni. Guvernarea puterilor satanice se justifică prin starea de păcat şi necredinţă, şi ea are o durată corespunzătoare iconomiei lui Dumnezeu, prin care lumea îşi va plăti rătăcirile ei până ce se va pocăi şi va reintra în rânduiala dumnezeiască a vieţii. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos. Creştinismul e veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia!
Antihrist e ofensiv, cuceritor şi revoluţionar. El foloseşte aurul ca zeu şi ca putere, minciuna ca argument şi capcană, tirania ca guvernare. El ştie să dizolve prin libertate, să anuleze prin egalitate şi să stăpânească prin putere.
Prima mare ofensivă apocaliptică a fost în Revoluţia franceză, antihristică, criminală şi tiranică, dar prezentată ipocrit sub ideile de libertate, egalitate şi fraternitate Ea a reuşit pentru că nobilimea franceză n-a avut puterea necesară să apere valorile pe care se ridicaseră străbunii. Ea a reuşit pentru că a ştiut să speculeze idei mari în scopuri oculte. Mulţi intelectuali de clasă au fost atraşi de idei, iar masele au fost antrenate de anarhism şi nihilism. Odată Revoluţia declanşată, sunt ucişi nu numai regi şi nobili, dar şi creştini, preoţi şi călugări. Puterea îşi face singură dreptate şi proclamă dreaptă propria ei nelegiuire, calomniind creştinismul.
Incapabilă de a recuceri puterea, creştinătatea se mulţumeşte cu un rol corectiv, inofensiv şi neutru, care convenea puterii burgheze. Şi totuşi, burghezia este silită să lase loc concentrării puterii într-un unic centru antihristic.
Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu, părinte duhovnic. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?
Arsenie s-a uitat la Virgil semnificativ, ceea ce m-a durut şi mai mult, dar mi-a sporit şi interesul, apoi mi-a zis:
– Îţi lipseşte frica de Dumnezeu!
Atunci s-a deschis un ochi în mintea mea şi am văzut o strălucire nemăsurată.
Cel mai cumplit orgoliu pe care l-am întâlnit în temniţă a fost al unei personalităţi puternice, cu mare capacitate de afirmare, un om cu priză la oameni, cu o viziune universală despre lume şi care, nici mai mult nici mai puţin, din aproape în aproape, a ajuns să se autodivinizeze, ba să convingă şi pe alţii de harul ce i-a fost încredinţat. Era orgoliul omului politic care vedea în Hristos un mare iniţiat şi în credinţă o concepţie politică prin care El îşi propune să supună lumea.
Se cuvine deci să amintesc aici cum m-a învăţat Arsenie să depistez gândul pus în fiecare amănunt al vieţii. Nu e vorba numai de intenţie, ci chiar de substanţa pe care o înmagazinăm în tot ce facem: un cuvânt, de pildă, poartă în el duhul din noi, chiar dincolo de intenţia noastră conştientă. A trebuit deci să învăţ să disting între cuget şi duh. Chiar gândul omului poartă în el un anume duh. Aici este marea taină. Iar bieţii oameni nici n-au habar de raportul dintre manifestările lor sufleteşti şi faptele lor, pe de o parte şi duhul în care ei se află, pe de altă parte. Cui slujeşti? Cine te insuflă? Iată întrebări pe care nu bănuiam că voi ajunge să mi le pun, dar care deveneau esenţa realităţii din oameni şi din lumea lor.
Cel mai greu şi mai important este să deosebeşti duhurile. Un gest oarecare poate fi pornit din generozitate dar şi din laşitate, din ignoranţă dar şi din rea intenţie. Dacă oamenii nu sunt cinstiţi sufleteşte, nu e posibilă pacea între ei, ci se vor tiraniza reciproc. Iar cinstea sufletească nu e naivitate, ci o conştiinţă trează şi lucrătoare care controlează şi conduce adâncul sufletului omenesc.
De sufletul meu depindea lumea mea. Din mine izvora pacea cu semenii mei. Căci eu muream mereu şi via în mine Hristos. El este totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul în mine. Aşa am ajuns să înţeleg condiţia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de opţiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca stare a libertăţii interioare şi universale.
În curând însă era să ne tulburăm între noi din pricina unor gânduri care netreceau prin minte şi pe care, mărturisindu-ni-le, cream inerente tensiuni. Atunci am înţeles care sunt treptele pe care le străbate gândul: gândul ca momeală, urmat de imaginea din gând, apoi de plăcerea din gând, de acceptarea gândului, apoi planul făurit în jurul gândului, ataşarea afectivă faţă de el şi, în ultimă instanţă, decizia de a trece la fapte. Gândul vine ca momeală fară voinţa omului, şi deci omul nu este responsabil de el. Gândul rău trebuie înlocuit cu un gând bun, dar cea mai bună metodă este de a fixa în minte Numele Domnului Iisus, ca în flacăra Sa arzătoare să fie mistuit tot ce este rău.
Am înţeles deci că nu procedam bine mărturisind orice trăsnaie care ne bubuia prin cap. Am învăţat atunci că omul este un weltanschauung (un ansamblu de cunoștințe) a cărui personalitate are nevoie de un mediu propriu, strict personal, care trebuie respectat reciproc chiar şi în cea mai mare intimitate.
Deci experimentul piteştean trebuia să devină universal, în scopul restructurării” omenirii întregi conform legilor materialismului istoric. Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioşi, a eroilor şi a personalităţilor puternice. Pentru aceştia se refuza până şi dreptul la „restructurare” şi se prevedea „tortura permanentă”.
Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.
Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern.
Mijloacele de comunicaţie, de construcţie şi de fabricaţie sunt uluitoare, dar sunt puse în slujba descompunerii şi a nimicirii. Ingineria genetică poate modifica speciile şi deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, în acest mod dispărând valoarea lor umană de conştiinţe libere. Se poate determina tehnic subconştientul. Psihicul este testat şi determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulaţi ca responsabilitate şi independenţă.
De aceea civilizaţia modernă comportă următoarele riscuri: dispariţia vieţii prin dezagregarea atomică militară, ori, pe cale paşnică, prin poluare şi epuizarea resurselor naturale; dispariţia vieţii prin manipularea stavroghiană a ingineriei genetice; dispariţia vieţii prin alienarea oamenilor; tirania absolută prin monopolul tehnicii; transformarea societăţii în temniţă, fermă ori uzină, prin tehnicizare; determinarea conştiinţei prin mijloace tehnice; o lume teleghidată tehnic; anularea omului ca fiinţă liberă, conştientă şi stăpână; dezechilibru ecologic; răzbunarea naturii împotriva tehnicii; un dezastru general, pe care-l îndreptăţeşte căderea omului din harul dumnezeiesc; golirea omului de harul Duhului Sfânt şi dispariţia finalităţii transcendentale.
În faţa spectacolului istoriei contemporane şi în urma experienţei personale de viaţă, am ceva nou de comunicat lumii, cât şi ţie, duhovnice, ori ţie, creştinule, ori ţie, omule, oricare vei fi tu şi de oriunde vei fi. Problema mea este problema creştinismului şi a omenirii. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?
Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de ştiinţă, pedagog trebuie să se întrebe, cutremurat, în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârşeşte: mântuitoare ori nimicitoare?
Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor. În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul. Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos.
Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.
În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.
În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului. Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e moarte spirituală.
Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile.
În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru.
Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nusunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.
Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucrările oamenilor, umplute de Duh Sfânt, formează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr. În teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiritualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie. În concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să dea răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă. Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. În faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire.
Biserica socotită ca simţitoare trebuie să se dăruiască deplin şi cu putere administrării harului şi să mărturisească deschis, cu îndrăzneală şi luciditate, cuvântul lui Dumnezeu în acest secol. Acesta este rolul clerului. Pentru a-şi îndeplini acest rol, e necesară o schimbare de optică în cler.
Creştinii, în loc să lupte cu cuvântul şi cu organizarea lor obştească pentru a da o structură creştină orânduirilor lumii, au redus intervenţia lor la rugăciune. Astfel a apărut în creştinătate un alt tip de samarinean, în timp ce alţi preoţi şi alţi leviţi sunt prea ocupaţi în sacristia lor şi nu mai coboară să-l îngrijească pe omul sărac, bolnav, prigonit, întemniţat, nedreptăţit şi batjocorit. Lumea e lăsată să-şi depene viaţa în patimi şi ambiţii, umplând istoria de nedreptate, de robie şi de sânge, creştinii neputând să facă pentru ea decât rugăciuni. Un vlădică sincer a concretizat această realitate, zicând: „Nu am stofă de martir în mine!”. Dacă este de înţeles un om laş, fie el şi vlădică, nu se poate însă să se admită o conduită de compromis a Bisericii. Această conduită a dizolvat însăşi forţa spirituală a creştinătăţii, încât ea a părăsit lumea, lăsând-o în mâinile vrăjmaşului.
În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică. Poporul trebuie organizat şi dinamizat de Biserică. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligaţia Bisericii. E necesar ca Biserica să rămână liberă, independentă şi autonomă faţă de stat, tocmai pentru a putea încreştina statele. Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie să fie puternică, fiindcă altfel va fi obligată să se adapteze ea la nişte realităţi necreştine, în loc să încreştineze ea lumea.
Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică.
La 15 septembrie 1521 adormea întru Domnul Măria Sa, Sfântul Voievod Neagoe Basarab. Fără a avea în vedere chestiunea calendarului, formal, celebrăm 500 ani de la acel moment când Măria Sa a trecut la sânul Domnului. Biserica îl sărbătoreşte la 26 septembrie, însă nici ziua de astăzi nu este fără semnificaţie. Pregătindu-se de plecarea din această lume, bolnav, Măria Sa a lăsat fiului Theodosie, dar şi nouă celor ce-i urmăm, un manual de fiinţare pe aceste meleaguri, potrivit unor învăţături apte să ne aducă în Împărăţia Cerurilor, iar aici, în lume, să trăim cu cinste şi cu omenie.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie sunt „pecetluite” după data venirii la conducerea imperiului otoman, la sfârşitul anului 1520, a sultanului Soliman I Magnificul, cel ce avea să ducă imperiul la apogeul puterii sale lumeşti. Această putere lumească dezlănţuită, care avea să domine colţul nostru de lume pentru câteva secole, după ce zdrobise cu câteva decenii înainte întregul univers bizantin – imperiul de o mie de ani, va avea să lichideze cinci ani mai târziu Regatul Ungariei (fostul nostru suzeran) la 1526, pentru a ajunge nu după multă vreme la porţile Vienei.
În faţa acestor realităţi istorice zdrobitoare, într-o lume de o violenţă şi o cruzime de neînţeles pentru noi cei de astăzi, Măria Sa Sfântul Neagoe Basarab şi-a adunat întreaga sa experienţă practică de Principe şi de Voievod lăsându-ne o seamă de învăţături care să ne facă să strălucim în lume, mântuindu-ne.
Învăţăturile…nu sunt rodul unor eforturi intelectuale ale unui scriitor preocupat să lase posterităţii o operă literară ori îndemnuri moralizatoare în cheie filosofică. Măria Sa nu şi-a propus să se numere între autorii de literatură, să se înscrie ca un creator în cursul Iluminismului, să ne înscrie în marea cultură europeană de ev mediu. Toate aceste chei de receptare a Învăţăturilor… sunt pe atât de false pe cât sunt de absurde. Toate derivă dintr-o frustrare sau dintr-o sete neîntreruptă de a ne revendica cultural de la izvoare vechi, care să ne aşeze fudul în rând cu lumea civilizată, în termeni la fel de lumeşti cu cei ai otomanilor de atunci.
Această îndărătnicie de a recepta Învăţăturile… exclusiv în cheie literară/culturală a produs o orbire colectivă de neînţeles, care ne face să renunţăm la o întreagă civilizaţie a duhului care biruieşte lumea, orişicât de dezlănţuită în puterea sa. Sub acest aspect, astăzi se împlineşte/închide un arc de 500 de ani de ne-Învăţături…. Întreaga istorie a celor 500 de ani cuprinde numeroase lecţii, deosebit de bogate în conţinut pedagogic, atât la nivel individual cât şi pentru întreg neamul, însă în lipsa duhului potrivit, risipă este totul. În afara unor scurte momente astrale, a unor excepţii istorice care au ţinut de suflete alese ori de împrejurări îngăduite de pronia divină, neamul românesc nu a fost capabil să se regăsească în duhul Măriei Sale.
Cei care vor avea încăpăţânarea să se scufunde în istoria acelor vremuri, după ce vor citi şi recitiÎnvăţăturile… cu mintea şi inima deschisă, în continuarea scrierilor Sfinţilor Părinţi, se vor regăsi într-o altă aşezare sufletească, într-o lumină care va risipi ceaţa grea a acestor vremuri. Cum se poate? Urmând învăţătura practică a Cuviosului Serafim Rose despre „Cum să îi citim pe Sfinţii Părinţi” şi despre „Cum să NU îi citim pe Sfinţii Părinţi”, căci Măria Sa cu adevărat Sfânt Părinte ne este! Sfânt Părinte care, între altele, a fost şi principe slăvit, şi politician înţelept, şi militar priceput, şi diplomat inspirat, şi dascăl răbdător, în toate încercat şi biruitor şi sfânt viu. Cei care se vor apropia de Învăţături… împovăraţi de prejudecăţi literare, culturale, istorice, militare, civilizaţional-comparative, mai tare se vor lega de veacurile de orbire şi de viciată erudiţie.
După cum lectura Omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur poate lăsa completamente rece pe intelectualul preocupat exclusiv de cultivarea sa „într-ale teologiei”, ori pe cel interesat să-şi documenteze pentru interese imediate teme de antisemitism cu izvor religios pierzând tocmai şansa convertirii, aidoma, parcurgerea superficială a Învăţăturilor… va produce o împietrire similară. Cumplită risipă de şansă şi de milostivire divină!
În anii ce au trecut de când am pornit proiectul theodosie.ro am revenit adesea asupra Învăţăturilor… Port greutatea lipsei de talent şi cea a puţinei credinţe care să mă ajute să transmit mai departe fărâmă din cutremurul întâlnirii cu Măria Sa în pagini asupra cărora s-a purtat un cumplit război. Cei care vor frunzări ediţia din 2010 sau chiar cea publicată de Academia Română în 2020 şi vor consulta aparatul critic al ediţiilor, vor înţelege necruţătoarea luptă ce se dă împotriva acestui izvor autentic de românitate şi poate că va fi suficient pentru începutul de curiozitate menit a conduce la noi întâlniri în duh cu Măria Sa, poate pe tărâm politic, poate civic, poate cultural, poate de alt fel.
Învăţăturile… sunt mărturia înstrăinării noastre de noi înşine şi martorul neputinţelor colective uşor de înţeles. Între toate zecile câte decurg din Învăţături…, în aceste clipe, una singură, lumească, mi se pare sugestivă pentru a ilustra depărarea noastră de sine:
Ideea că ai noştri conducători vremelnici trebuie convertiţi iar nu schimbaţi ne este sminteală, scandal şi uşurătate.
Ideea în sine este îndestulătoare pentru a desfiinţa şi respinge orice urmă de utilitate practică a acestui manual. Însă aceasta poticnire vorbeşte mai mult despre noi, dă mărturie de puţina noastră credinţă, de neînţelegerea caracterului atât de superficial al răutăţii omeneşti faţă de bunătatea sădită în suflete de Domnul. Suntem necruţători în judecăţile noastre şi nu cerem ajutor. Nu ştim a ne purta sarcinile unii altora, nu avem credinţă, nu avem milă de sufletele noastre ce vor ajunge în iad.
Vedem în jur roadele funeste ale înţelepciunii lumeşti, fie că este puterea cinică a real-politicii (Niccolo Machiavelli), fie puterea înlănţuirilor magice ale vrăjitoriei francmasonice (Giordano Bruno), fie instrumentarea mincinoasă a ascendentului moral şi politicii părut-virtuoase a principelui creştin (Desiderius Erasmus). Pe toate le încercăm şi la toate ne întoarcem precum câinele la vărsătura lui.
Iată, ni se împlinesc 500 de ani de ne-învăţătură.
