Unul dintre cititorii blogului nostru ne-a semnalat desfăşurarea uneia dintre cele mai hulitoare expoziţii văzută vreodată la noi în ţară, în Bucureşti, în cadrul galeriei ArtSafari la Palatul Dacia-România de pe strada Lipscan din Centrul Vechi. Rugămintea cititorului nostru viza popularizarea acestui incident cu scopul de a provoca o reacţie de oprobiu din partea credincioşilor şi clericilor ortodocşi.
Expoziţia numără mai multe piese vădit blasfemiatoare şi vădit urmărind scopul de a provoca indignare publică, ceea ce, pentru autorul respectivelor mizerii, s-ar traduce într-un câştig de notorietate şi în validarea sa în faţa propriului public. Tactica pe care o foloseşte nu este una nouă, ci astfel de abuzuri au loc frecvent în occident. Am amintit şi în alte articole de cartea Transgresiuni. Ofensele Artei, în care este descrisă această atitudine de frondă artistică şi consecinţele pe care le provoacă.
Cum ne revoltăm?
Tocmai din acest motiv, deşi consider că este absolut necesară o reacţie virulentă de condamnare şi sancţionare, îndemn publicul ortodox la înţelegera contextului şi scopului urmărit de autorul respectivelor mizerii, pentru a îi refuza şi minimaliza câştigul de notorietate şi validare pe care îl urmăreşte. Acesta este motivul pentru care nici nu am preluat alte imagini şi mai revoltătoare din respectiva expoziţie, ci doar ce e necesar să fie evident că o astfel de excreţie nu trebuie ignorată.
Cine e dator să reacţioneze?
Consider că este necesară o reacţie oficială a Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu prioritate faţă de reacţiile de protest care deja au fost exprimate de unii simpli credincioşi. Marja de ofensă şi jignire a sentimentului religios obligă la o reacţie instituţională în primul rând, una care să fie calibrată în sensul tragerii la răspundere a curatorului expoziţiei şi a galeriei care o găzduieşte, cu ignorarea desăvârşită a autorului lucrărilor pretins artistice, despre care cred că nu trebuie nici măcar a fi amintit.
Cine e curatorul?
Curatorul Ruth Hibbard, din cadrul Victoria and Albert Museum, Londra, este însă datoare să poarte stigma jignirii gratuite, prin alegerile sale profesionale, a sentimentului religios al publicului, jignire în raport de care poartă o răspundere morală şi juridică asemeni oricărui alt profesionist din sfera publică.
Consider că se cuvin să fie înaintate scrisori de protest către angajatorul său londonez, atât din partea Patriarhiei Române cât şi din partea Consiliului General al municipiului Bucureşti şi a Secretariatului de Stat pentru Culte.
Ce câştigă galeria?
Totodată, Galeria ArtSafari, care funcţionează în cadrul Palatului Dacia, o locaţie ce aparţine municipalităţii, trebuie sancţionată prin rezilierea contractului de comodat sau de locaţiune, după caz, a spaţiului folosit pentru a expune respectivele piese întrucât obiectul contractului contravine bunelor moravuri şi se face instrumentul unor acţiuni de vătămare a sentimentelor religioase ale publicului, sentimente protejate de lege. În mod curent, galeriile de artă încurajează astfel de excese întrucât arareori revolta publică depăşeşte persoana autorului lucrărilor, autor mereu nerăbdător să-şi justifice cât mai public cu putinţă ofensele provocate. Galeriile câştigă notorietate şi validare cu riscuri minimale. Tipul acesta de câştig trebuie negat cu totul, astfel încât să nu mai ispitească pe nimeni pe viitor.
Până unde se întinde libertatea artistică?
Sunt previzibile şi argumentele care se vor invoca în apărarea actului de ofensare a sentimentelor credincioşilor, argumente care se întemeiază pe libertatea actului pretins artistic. Se cuvine însă a sublinia faptul că niciunde această libertate nu este una absolută iar tipologia exponatelor şi descrierile avansate de autorul lor nu lasă loc de îndoială că principalul scop creator a fost reprezentat de umilirea şi înjosirea evlaviei pe care credincioşii ortodocşi o poartă Mântuitorului, Fecioarei Maria şi sfintelor icoane.
Nu există nicio urmă de echivoc sau de scop artistic secundar care să compenseze valoric vexarea sentimentului religios ci, mai degrabă, pare că galeria şi-a asumat conştient o trasgresiune vădită cu scopul de a provoca o reacţie publică virulentă pe care o instrumentează confirmatoriu în logica artei contemporane.
Ce trebuie să se întâmple mai departe?
Din acest motiv, îndemn ca actele de protest iniţiate să fie în mod necesar însoţite de acte de sesizare a Arhiepiscopiei, a parohiei respective, a consilierilor generali şi de sector şi a Secretariatului de Stat pentru Culte, în vederea demarării demersurilor oficiale de sancţionare şi de prevenire a unor incidente asemănătoare. Acest tip de ofensă nu se pretează a fi denunţat individual, căci tocmai reacţia individuală şi rămasă solitară reprezintă combustibilul şi actul confirmatoriu al blasfemiilor şi actelor hulitoare desfăşurate sub pretextul actelor artistice.
Anunţăm cu mare bucurie apariţia editorială, îndelung aşteptată, a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţie decembrie 2020, sub îngrijirea lui Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, cu studiu introductiv de Eugen Simion, volum inclus în seria Opere Fundamentale publicată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, care îşi desfăşoară activitatea sub egida Academiei Române.
Tomul, care numără 1180 pagini, reprezintă o reluare parţială a ediţiei din 2010 apărută la editura Roza Vânturilor, la care am făcut trimitere în mod repetat în materialele publicate pe situl nostru, şi preia întregul aparat critic şi comentariile acolo publicate, constituindu-se într-un referenţial absolut necesar pentru înţelegerea Învăţăturilor… în contextul potrivit. Dacă în ediţia 2010 se regăseau, din câte îmi amintesc, şi fragmente extinse din Sfaturile pentru educaţia împărătească a lui Manuel Paleologul sau din Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos de Constantin Porfirogenetul, în oglindă cu alte referinţe parenetice, ediţia de faţă se concentrează exclusiv pe opera Sfântului Voievod Neagoe şi pe referinţele critice la aceasta.
Din păcate, în linia deja înrădăcinată în cultura română, atât studiul introductiv cât şi referinţele critice care vizează Învăţăturile…, colecţionate cu deosebită atenţie şi dedicaţie, nu sesizează sau nu evidenţiază îndeajuns legătura indisolubilă între opera analizată şi viaţa sfântă a domnitorului nostru, trăită în lumina povăţuirii duhovniceşti a Sfântului Ierarh Nifon.
Deşi studiul introductiv face vorbire despre latura isihastă a Învăţăturilor… sau despre viziunea sa eşatologică, totuşi ne este limpede că domnul academician Eugen Simion, în ciuda vastei sale culturi, nu sesizează armătura, fibra autentic duhovnicească a scrierii, pe care o cataloghează repetat ca fiind scriere filosofică-morală de factură religioasă, rezumându-se la aprecieri despre valoarea estetică sau spirituală a textului original sau compilat, subscriind concluziilor lui George Călinescu care descria „adaptarea din Hrisostom” ca fiind făcută „cu spontaneitate şi ondulări proprii, pline de patos”.
Aşa nevedere a pădurii din pricina copacilor, mai (foarte) rar!
Volumul cuprinde în Addenda şi Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe patemi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească, scrisă de Chir Gavriil Protul adică mai marele Sfetagoriei, semn că îngrijitorii ediţiei înţeleg filiaţia intelectuală a Sfântului nostru Voievod, însă, ceea ce nu se regăseşte suficient explicat sau pus în lumină este faptul că aceste învăţături reprezintă rodul a două vieţi de sfinţenie. Şi nu orice fel de vieţi! Un domnitor şi un patriarh ecumenic, iar apoi mitropolit al Ţării Româneşti.
Sensurile Învăţăturilor… sunt, prin urmare, încifrate ochiului cultivat de învăţături lumeşti, care caută valori estetice şi înţelege din modelul „omului dezăvârşit şi întreg” descris de Sfântul Voievod Neagoe o lucrare de pedagogie politică şi un manual de morală practică. Nu! Avem în faţă o scriere cu adevărat duhovnicească, redactată de cel care ocârmuia Ţara Românească în vremuri foarte tulburi, la vârful istoric al puterii otomane. Viziunea sa nu este (doar) a unui pedagog cultivat şi cunoscător de limbi străine, a unui priceput conducător de oşti şi a unui cârmuitor iscusit ci, în primul rând, a celui străpuns de o credinţă vie, care caută sfinţenia fiilor şi supuşilor săi.
Mărturie despre această năzuinţă ne este şi Cuvântul de învăţătură al bunului creştin domn Neagoe Voivod, domnul Ungrovlahii, cătră 2 slugi credincioase ale sale şi dragi, care se lepădară de lume şi să dederă vieţii călugăreşti, prima învăţătură pentru monahi alcătuită de un autor român, care se pare că îi viza pe postelnicii Stroe şi Vladislav şi care ne arată că domnul nostru cunoştea îndeaproape Scara dumnezeiescului urcuş a Sfântului Ioan Scărarul.
În acelaşi studiu introductiv de Eugen Simion se fac referiri, în notă sinoptică, la Machiaveli sau Castiglione observând, aşa cum este la îndemână oricărui cititor, distanţa enormă între modelul politic machiavelic şi modelul de vieţuire şi ocârmuire la care ne îndeamnă Sfântul Voievod Neagoe. Comparaţia este, după cum am spus, una superficială prin aceea că etalonul comparaţiei se păstrează în registru moral, cedând practic ascendentul funcţional-operaţional către realpolitik-ul de factură machiavelică.
Însă tocmai aici este miza comparaţiei, miză pe care o ratează mulţi dintre cei care parcurg Învăţăturile… şi care desconsideră valoarea lor practică şi de mare actualitate din pricina vocabularului şi conţinutului religios. Dacă învăţătura machiavelică duce în iad prin cinismul şi viclenia sa, dacă cea a Educaţiei principelui creştin a lui Erasmus rămâne nelucrătoare prin caracterul lumesc al aparenţelor studiate, dacă Despre înlănţuiri în general ale lui Bruno vizează ocârmuirea prin magie şi manipulare, fiind de asemenea ucigătoare de suflet, singură Învăţăturile… reprezintă limpede calea mântuitoare a ocârmuirii creştine, dată cu cuvânt de legământ urmaşilor Măriei Sale.
Avem adunate în aceste rânduri atât experienţa stăpânului, a Principelui autentic şi învestit cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, cât şi experienţa slugii neascultătoare, care încalcă porunca domnitorului Radu cel Mare, îngrijindu-se de soarta părintelui său duhovnicesc prigonit pe nedrept. Atât experienţa celui iubit de stăpânire cât şi a celui prigonit de stăpânire, atât a celui bogat cât şi a celui care dispreţuieşte lucrurile materiale şi se bucură de darurile duhovniceşti.
Trebuie reţinut în mod esenţial că nu avem înaintea noastră pe autorul unui tratat de „etică a spăşeniei şi mântuirii”, astfel cum formulează academicianul Eugen Simion, ci pe un povăţuitor duhovnicesc care s-a sfinţit şi mântuit aflându-se pe tron, conducând un popor. Prin aceea că sunt rodul unor vieţi de sfinţenie, Învăţăturile… sunt şi vor rămâne de (mare!) actualitate, în veac!
Ediţia 2020 a Învăţăturilor… reprezintă un instrument deosebit de util celor care simt nevoia să descopere filonul duhovnicesc al poporului român, în condiţiile în care, aşa cum se şi recunoaşte, această mare comoară a noastră rămâne în mare parte necitită şi necunoscută publicului larg şi desconsiderată pe nedrept şi spre paguba noastră.
Cele 1180 de pagini cuprind tot ceea ce ne este necesar pentru o mare resetare a perspectivei noastre asupra trecutului şi viitorului poporului român şi este necesar să fie parcurse, chiar şi selectiv, de toţi cei ce ocupă loc pe scena publică a societăţii româneşti.
Din nefericire, în buna(?) tradiţie românescă a ignorării lucrurilor de valoare, cartea este ascunsă prin cotloanele internetului, la ora redactării prezentului material nefiind disponibilă spre cumpărare nici pe Libris.ro, nici pe Librărie.net, nici pe Elefant.ro, nici pe DepozituldeCărţi.ro, nici pe LibrăriaSofia.ro, nici pe Emag.ro. Poate fi găsită pe Cartepedia.ro sau pe LibrariaEminescu.ro, ultimul site fiind, de altfel, şi singurul care distribuie cartea Ortodoxia rănită sinodal.
Tot din nefericire, preţul Ediţiei 2020 a Învăţăturilor… apărută sub egida Academiei Române, este unul inaccesibil publicului larg, dar, în opinia noastră, reprezintă o cheltuială vitală pentru orice gospodărie sau bibliotecă parohială. Este pur şi simplu de neînlocuit în cultivarea patriotismului şi a iubirii de Dumnezeu şi de ţară. Formulăm aceste susţineri entuziaste fără a avea niciun fel de interes material, direct sau indirect, în comercializarea volumului.
În cele ce urmează adăugăm două videoclipuri de prezentare a cărţii, realizate (cam stângaci) de domnul academician Eugen Simion, cu rugămintea pe care o adresăm deschis, tuturor, să formuleze în proprii termeni şi prin propriile mijloace şi modalităţi preferate recenzii ale Ediţiei 2020 a Învăţăturilor…, pe care le vom prelua cu interes şi cu mare drag pe blogul nostru.
Este vital ca, la 500 de ani de la scrierea lor, Învăţăturile… să reintre în circuitul nostru public şi să nu fie lăsate exclusiv în grija şi fascinaţia academicienilor şi cărturarilor sau a celor cu interese de nişă.
Care este domeniul la care v-ați gândit că nu va putea fi niciodată preluat de inteligența artificială?
Ei bine, vă înșelați.
A fost creat un robot care are abilitate artistică.
Faceți cunoștință cu Ai-Da, primul artist robot humaoid din lume!
Ai-Da este o realizare a art-directorului Aidan Meller care, apropiindu-se de aniversarea de 20 de ani de activitate în domeniu, s-a gândit că trebuie să glorifice momentul într-un fel. Cităm cuvintele lui:
„Nu aveam nicio iluminare. A fost rezultatul unei serii de lucruri. Sunt în lumea artei de ani de zile, dar nu mă implicasem niciodată în procesul creativ al unei opere de artă. Așadar, pentru a sărbători al 20-lea an de participare și angajament în acest domeniu, am decis să creez ceva.”
Nu are rost să descriu metoda tehnologică de lucru a Ai-Dei. Doresc să vorbesc strict despre subiectul Artei în sine, canalizat, se pare, de existența acesteia.
Ne-am obișnuit, sau educat, să credem că noțiunea de creativitate ține de o putere a conștiinței de a răspunde productiv în urma unor experiențe subiective de viață. Cu greu putem aloca această abilitate unor animale, de exemplu, sau unor elemente naturale total lipsite de viață. Oricât de mult am antrena un elefant sau o maimuță sau un papagal să dovedească abilități reproductive precum pictatul sau citarea expresivă a unor poeme, nu putem confunda acest fapt cu însăși abilitatea de a crea.
Procesul, psihologic, reprezintă o însumare a anumitor experiențe traversate conștient (cu putere personală de a emite o opinie asupra lor) și o organizare a acestora într-o formulă mentală astfel încât combinarea lor să faciliteze producerea unei noutăți, cu dezirabilitatea ca noutatea produsă să îmbunătățească, în vreun fel, traiul respectivului subiect.
Așadar, un animal nu este conștient de sine astfel încât să producă un element artificial nou cu valoare pentru intelect de pe urma căruia să viețuiască mai bine. Din contra, acesta este supus la anumite tratamente, abuzine sau nu, prin care este nimic mai mult decât antrenat să dovedească acțiunea finală de a picta sau de a manifesta alte comportamente „creative”. (Putem numi creativ procesul natural al unei păsări de a-și forma un cuib, de exemplu, însă scopul acțiunii este unul diferit de creativitatea umană prin care să își satisfacă intelectul. O pasăre”creează” un cuib pentru un folos strict de supraviețuire fizică, deci acțiunea sa este coordonată mental de un instinct și nu de o contemplare conștientă, valorică, etică din partea ei.) La fel și în cazul copiilor mici care mânuiesc un creion pe hârtie și, automat, creează un desen dar nu sunt angajați conștient să ajungă la un scop anume, voit, analizat, contemplat. Și o astfel de acțiune este impropriu definită creativitate; ea nu este altceva decât o putere de a manevra liber un obiect care lasă urme vizibile, în cazul nostru, colorate. Practic, dacă numim că acel copil manifestă creativitate doar pentru că a dirijat un creion colorat pe o suprafață anume, dar e total inconștient de ce face și nu încheagă sub nicio idee concluzivă acea acțiune a sa, nu ne reține nimeni să spunem că și un melc care își lasă urma sa de-a lungul unei alei tot creativ este în procesul său. Este impropriu. Creativitatea propriu-zisă începe în momentul în care, conștient, asamblezi, manevrezi anumite obiecte pentru a realiza cu un scop voluntar, stabilit, o compoziție, de pe urma unei inspirații personale, intrinseci. Fie ea cu funcționalitate fizică sau nu, fie ea cu valoare artistică mai mică sau mai mare.
Creativitatea are nevoie esențială, deci, de o conștiință prin care să fii inspirat. Această inspirație, la rândul ei, se află în strânsă legătură cu abilitatea de a balansa gândurile pe care le ai pe o linie a valorii binelui și răului. Ce este bine? Bine este orice acțiune care generează viață, care face posibilă continuarea normală, ascendentă, liniară a vieții. Această abilitate de măsurare a valorii binelui omul o datorează unui spirit al său. Nu trupului, nu dimensiunii sale psihologice, ci unui spirit. Pentru că binele este legea Creatorului nostru. Creatorul nostru este de natură spirituală. Psihicul nostru este legătura dintre dimensiunea noastră fizică și cea spirituală. Inspirația, fondată deci pe cugetarea binelui și a răului, are nevoie de existența unui spirit. Ai-da are o dimensiune fizică. Ai-Da dovedește o logică algoritmică.
Ai-da, însă, nu poate avea inspirație. Ai-da nu are spirit. (analizează formarea cuvântului „inspirație” )
Asta ar fi una. Însă, robotul Ai-Da nu se numește pe sine doar un creator. Ea sau realizatorul ei. Se numește, oficial și mărinimos, ceva mai mult decât atât – un Artist.
Sunt multe voci trecute sau contemporane care au făcut o distincție clară între procesul de creativitate și geniul artistic. Grosso modo, da, ne exprimăm la adresa creativății cu o ușoară juxtapunere a ei cu noțiunea de artă. Sugerăm lejer despre cineva care are abilități creative că se manifestă artistic. Însă, în mod esențial, la nivel de exigență conceptuală, creativitatea este o reacție naturală, instinctivă a creierului de a compune o noutate prin alăturare de experiențe și senzații, iar un act încărcat de o adevărată valoare artistică este reprezentat de puterea acestuia de a transforma, de a mișca, de a modifica starea interioară a spectatorului către o versiune mai nobilă a lui și se datorează unei deosebite inteligențe, prelucrată, educată, măiestrită din partea producătorului. O primă diferențiere clară dintre acestea? Creativitatea nu are neapărat și o valorare morală, etică în sine, își poate propune și doar să evolueze experiențial, pe când a doua, arta, își are datoria de a înnobila ființa, ceea ce este superior simplei creativități fizice. Prima se poate rezuma la o experimentare sensibilă, exterioară, a doua cere o afecțiune interioară, o vibrație la nivel de spirit uman. Prima premerge celei de-a doua. Prima este dovedită natural de oricare dintre noi, indiferent de calitatea acesteia. A doua necesită o educație sau o aplecare mai profundă, deci și mai rară aflată printre noi. Arta este un proces dezvoltat la nivel intelectual, un proces dobândit prin exersare și printr-o stare dată neapărat și de un geniu intrinsec, fie acesta mai mic sau mai mare.
Nu e nevoie de multă analiză a realității să observi această distincție. E de un minim bun simț. Indiferent de remarca lui Picasso, nu putem numi orice copil ca fiind artist în profundul sens al cuvântului. Ci doar ca fiind creativ. Pentru că picturile copiilor nu provoacă privitorul să se schimbe din interior, nu îl sensibilizează decât dacă este conectat afectiv cu acel copil (dacă e părintele lui, dacă îl îndrăgește în vreo măsură anume, ș.a.m.d.)
A, picturile copiilor tind să aibă o anumită drăgălășenie vizuală? Da, pentru că mintea lor e plină de stări sincere și inocente. Dar nu e o regulă. Dacă dăm deoparte politețea artificială de a aprecia automat picturile copiilor, vom observa că nu orice creație infantilă e și plăcută vizual. E simplu. Drăgălășenia lucrărilor lor este accidentală, involuntară, un simplu produs al inocenței perspectivei lor asupra lumii și al exprimării lor naturale, instinctuale, sincere. Ce e sincer, creierul nostru apreciază. Ce e curat, inocent, creierul nostru îndrăgește. De aceea creațiile plastice ale copiilor tind să ne impresioneze pe noi, adulții. Bineînțeles, nu este exclus ca un copil să dovedeasă, într-adevăr, și abilitate de geniu. Dar cele două realități nu se confundă. Nu orice copil este geniu artistic, ci unii dintre copiii care își manifestă creativitatea se poate să fie și geniu. Celebrul exemplu (extrem) George Enescu. Ce înseamnă geniu? Facultate mentală prin care procesezi într-o anumită măsură realitatea și oferi soluții cu grad ridicat de eficiență vulnerabilităților acesteia. Ce înseamnă geniu artistic? Puterea unei opere prin care, tu, conștient de tine fiind, esți afectat intrinsec de ea într-atât încât să ți se schimbe în mai bine viziunea asupra lumii.
Ține de o decență ca aceste două realități să nu fie confundate.
Bine, dar te-ai aștepta ca cei din afara domeniului artistic să facă această confuzie. E oarecum scuzabilă. Dar ce facem când cei din domeniu, și nu oricine, ci chiar superiorități oficiale numesc stânga cu dreapta și dreapta cu stânga?
Propun să privim în profunzime, dincolo de atitudinea gratuită personală, pe care ne-o inducem, de a ne autosugera că elitele artisice ne direcționează automat și indiscutabil bine, prin însăși oficialitatea sau popularitatea lor. Citez un răspuns de-al artistei Tracey Emin dat într-un interviu referitor la întrebarea „ce face o lucrare de-a ei să fie artă și nu doar o adunătură de lucruri puse la un loc?”: „păi, în primul rând aceea este artă pentru că eu zic că este artă.”(vezi video Why beauty matters –Roger Scruton) Aceasta nu este o gândire izolată, e un imens val „filosofic” al contemporaneității. Orice contraargumentare a acestei replici ar fi aproape penibilă. Dar îndrăznesc, nerafinat. E ca și cum ai susține că o afirmație este adevărată în primul rând pentru că tu o crezi adevărată.
Să revenim la Ai-Da.
Ai-Da nu este o simplă reproducere umană, e o femeie.
Ai-Da nu este o simplă femeie, e una tânără.
Ai-Da nu este doar tânără, e de-a dreptul frumoasă. Caucaziană, brunetă, cu ochi căprui, cu buze cărnoase, înaltă, sveltă, cu părul des si lung, cu o voce caldă și cu răspunsuri rafinate, superioare. Oare întâmplător unii au resimțit o asemănare kardashiană cu ea? Pune pe gânduri de ce e astfel de specifică în reprezentarea ei umană. Artnet.com aprofundează delicat o opinie în privința aceasta (https://news.artnet.com/opinion/artificial-intelligence-robot-artist-ai-da-1566580).
Să mergem și mai departe.
Să judecăm produsul artistic. E limpede, povestea nu ar fi fost impresionantă dacă Ai-Da nu ar fi fost capabilă să producă opere de calitate. De altfel, acestea au fost prestigios și rapid vândute cu prețuri exorbitante. Dar ce anume l-a determinat pe autorul Ai-Dei să aibă nevoie de o astfel de identitate robotică? Nu reușește ființa umană să creeze îndeajuns de rafinat, de estetic, de inovator, de înălțător? ”Creațiile” Ai-Dei nu sunt cu nimic inovatoare în artă. Ce este inovator este însăși ”mâna de lucru”. Dacă aceleași lucrări ar fi fost create de un artist real, prețurile nu ar fi ajuns prea sus. Deci, pe față, nu calitatea deosebită, nu geniul artistic al Ai-Dei relevă prețul de vânzare al lucrărilor ci șocul că acestea sunt produse de un robot. (Desigur, tehnologic vorbind, discuția aici își poate avea polemicile ei.) O adevărată îmbunătățire a umanității, nu-i așa? Mă face să mă gândesc de două ori la însăși replica lui Aidan: „nu aveam nicio iluminare… pentru a sărbători al 20-lea an de participare și angajament în acest domeniu, am decis să creez ceva.”
Nu ne oprim aici.
Să vorbim de valoarea în sine a existenței unui artist robot. Ideea ne înspăimântă pe oricare, într-o primă fază. Ne simțim amenințați. Fie că suntem artiști sau nu.
Acesta este punctul la care am dorit sa ajung. Cu toții trăiam cu siguranța că cel puțin artele nu vor putea fi preluate de roboți, în lumea tehnologică în care ne afundăm. Dar haideți să disecăm provocarea.
Autorul Ai-Dei, într-un video oferit de dw.com (https://www.dw.com/en/painting-by-numbers/av-55596559), corelează șocul dat de apariția robotului său cu starea pe care a generat-o apariția aparatului de fotografiat din secolul 19 prin care pictura s-a simțit amenințată să dispară. Comparația e rezonabilă …și nu prea. Inovația de la mijloc de secol 19 ținea de o nouă tehnică de exprimare. Apariția Ai-Dei, însă, înlocuiește artistul în sine, și nu o tehnică de lucru. Inovația lui Aidan e o desacralizare cu mult gravă. Tehnici de manifestare artistică au tot fost inventate. Dar, până la urmă, dacă omul sfințește locul, și orice tehnică pe care o abordează acesta poate fi relevată valoric prin el. Necesitatea sacralizează orice act mijlocitor al scopului. În cazul Ai-Dei, ființa umană este eliminată la propriu. Cum pot fi cele două situații rezonabil comparate?
Însă, ca orice creștin, am un crez puternic că ceea ce este veritabil are o putere incredibilă și absolută de a răzbate orice travestire impertinentă a timpurilor. Sunt artiști și identități care au vociferat sau au contracarat în vreun fel invenția lui Aidan. Și vor tot fi. Alții o vor îmbrățisa, din cine știe ce motive. (aparatul de fotografiat și-a dovedit necesitatea, așteptăm să descoperim și necesitatea Ai-Dei)
Provocarea este reală. Va amenința oare existența roboților artiști viitorul artei umane?
Când aparatul de fotografiat a dovedit că poate imortaliza în imagine o realitate vizuală în doar câteva secunde, artiștii veacului s-au speriat. Pictura, când a apărut apartul foto, însemna îndemânarea umană de a reda în imagini anumite realități. Așa își câștigau pictorii bănuții. Ce s-a întâmplat atunci? Freamătul spiritului uman a răbufnit, în necesitatea lui de a-și exprima veșnic subiectiviatea de care este reprezentat prin legea divină pusă în el, și a descoperit noi valențe ale Artei, ale lucrului de artă manual, uman, real. Noul val care a izbucnit a înnoit revoluționar definiția Artei. Însăși subiectivitatea umană a fost elementul salvator, a fost elementul pe care umanitatea se pare că trebuia să îl descopere. Splendoarea unicității ființei umane prin trăirile intrinseci ale ei în raport cu lumea înconjurătoare și cu neobosita căutare a rostului divin de care se dorește guvernată. Relația intimă, personală, tainică, unică a individului cu lumea. Arta se înfundase ca un horn plin de fum în confuzia că aceasta ar însemna o perfecțiune tehnică de a reda realitatea obiectivă. Un meșteșug anume. Dacă s-a putut dovedi că și un aparat poate face asta, trebuia sa fie descoperite alte dimensiuni ale acestui concept divin. Apariția aparatului de fotografiat a fost lovitura din spate care a împins mințile veacului să scoată capul afară din horn.
Ceea ce a spus Aidan Meller e adevărat, apariția Ai-Dei va revoluționa arta, la fel cum apartul foto cândva, dar de data asta nu cred că va fi în favoarea lui. Aidan se lovește singur cu stângul în dreptul. În fața veritabilității, în fața istoriei autentice care va urma, el va decădea. Tocmai prin realizarea lui lansează o adevărată revelație pentru artiști:
Nu orice fel de manifestare creativă poate fi catalogată drept Artă!
Același freamăt adânc al Spiritului Uman ne va cere iarăși, înfometat, să ne apropiem de esența geniului artistic. Ceea ce ne arată cazul lui Aidan Meller și al Ai-Dei este faptul că, din nou și din nou, omitem, ca umanitate generală, definiția și rostul adevărat al Artei. Dacă pe artiști îi va înspăimânta existența acestui robot, înseamnă că aceștia șad cocoțați pe o definiție strâmbă a noțiunii.
Ai-Da nu reprezintă Arta.
Ai-Da nu amenință, deci, în esență, Arta.
Arta va începe să nu mai însemne, neapărat, perfecțiune tehnică. Va trebui să se dovedească, iată, că are în compoziția sa ceva cu mult mai mult decât atât.
Sunt artist. Aștept cu nerăbdare aerisirea conceptului. Cred, însă, că va dura ceva timp. Va fi un efort depus din partea fiecăruia dintre noi. Dacă!
(Pentru a grăbi, totuși, puțin, lucrurile, recomand artiștilor (și nu numai!) parcurgerea și a acestui TedX al AI-Dei. Ne pune, real, pe gânduri.)
Categoria Melodia săptămânii a plecat de la ideea de a aduce în atenţia celor ce vizitează siteul nostru exemplul unor artişti de largă notorietate care, deşi nu abordează teme creştin ortodoxe, prin sinceritatea actului de creaţie, se apropie foarte mult de ideea de fire autentică a omului, după cum arătam la articolul dedicat Alexandrei Ungureanu:
Locuim într-o cultură care este necreştină dar care ne este, totuşi, românească. În acest context se ridică întrebarea dacă delimitarea ortodocşilor de aceşti artişti mai are rost, dacă este folositoare pentru ei sau pentru noi. Astăzi este foarte uşor să găseşti ceva necreştin la fiecare act artistic în parte, iar reacţia noastră reflexă, de delimitare, ignoră faptul că aceşti artişti se dezvoltă pe ei înşişi într-un astfel de mediu necreştin, fără contact şi fără public ortodox. Cei care am rămas în lume, cei care nu locuim în mănăstiri, nu putem permite ca fenomenul cultural să fie lăsat exclusiv în posesia necreştinilor, întrucât cultura este principalul instrument de secularizare.
Mă refer aici la sinceritate şi la acea zicere a părintelui Rafail Noica precum că ortodoxia este însăşi firea omului. Am verificat această idee şi în privinţa mea şi în privinţa altor persoane din jurul meu şi cred cu tărie că oricine va fi sincer cu sine însuşi, şi se va afla într-o oarecare stare de trezvie, va ajunge prin mila Domnului la ortodoxie. Este o chemare lăuntrică foarte puternică, iar persoanele necredincioase, ateii, necreştinii, au acest simţ aparte al Adevărului, îl recunosc oarecum intuitiv, chiar dacă se împotrivesc, iar această caracteristică este manifestă în cazul artiştilor.
Personal, eu fiind artistă și venind din direcția studiului artei laice, am dezvoltat un oarecare interes și o deschidere obiectivă către arta laică… sau profană. Sunt dese momente când ascult o melodie total absentă de religiozitate, dar nu pentru că m-ar atrage această lipsă a ei de religiozitate, ci pentru că, în sinceritatea creatorului (a scriitorului sau a muzicianului), melodia atinge, prin subiectul ei, o latură umană lăuntrică, firească oricărei ființe, dincolo de religiozitate. Suferința nu aparține doar omului religios, ci tuturora, dragostea, blânețea, iertarea, regretul, prietenia, bucuria de viață.. toate acestea nu aparțin (numai) omului religios, ci sunt stări și năzuințe firești pe care le are orice om. De aceea, se întâmplă deseori să găsesc astfel de subiecte cântate și în melodii mai puțin religioase, și le ascult cu inima sinceră, ca un om simplu, nu cu interes religios.
Însă melodia pe care o aducem astăzi în atenţie nu face parte din această categorie, a actelor de creaţie nereligioase care inspiră prin sinceritatea lor intrinsecă, ci reprezintă o mărturisire creştină autentică, directă, exprimată în limbajul societăţii româneşti de astăzi, adică în formă profană, fără ca forma să aducă atingere fondului mărturisirii. Reprezintă un act de trăire a credinţei adus într-o formă artistică modernă în atenţia publicului (mai degrabă) nereligios.
În esenţă, consider că avem în faţă tipul de melodie la care nu am îndrăznit să sper atunci când am propus ideea de DeliaDebate (a şti să admirăm şi să ne lăsăm impresionaţi de acte artistice nereligioase). Consider că avem de-a face cu o creaţie creştin-ortodoxă transpusă în forma modernă, formă unanim acceptată de publicul larg. Dincolo de criteriile ce ţin de gustul personal al fiecăruia, consider că această melodie poate fi un model foarte sugestiv de aducere a ortodoxiei în mainstreamul societăţii, chiar şi în acele domenii care sunt sau par a fi cu totul cucerite de duhul antihristic.
Eu nu sunt un tălmaci al teologiei. Nu sunt nici un vorbitor iscusit pentru a filozofa cu înțelepciune în astfel de vremuri. Nu sunt la curent cu grozava realitate în care ne aflăm nici pe departe ca un bun jurnalist. Nu sunt vreun bun lider vizionar peste curentul care ne îngenunchiază acum supraviețuirea. Nu sunt nici o persoană politică, socială, educațională de vreo mare importanță în societate.
Eu sunt doar un povestitor pentru copii și un artist. Înțelepciunea mea de viață cu care cunoașterea mă poate învrednici este Frumusețea. De aceea, nu vă voi scrie aceste cuvinte decât ca un simplu creator de povești. Dar îndrăznesc a vă scrie deoarece îmi este greu a tăcea. Așa cum un preot sau un cunoscător al Lui Dumnezeu va dori să vă vorbească din canoane și scripturi pentru a vă îndrepta și încuraja în această perioadă grea în care ne aflăm, așa cum un medic va avea reacția de a vă trata de răni sau boli, așa cum un profesor va dori să vă descopere științe de tot felul pentru a vă înțelepți, așa cum un bun judecător va dori să vă facă dreptate când sunteți nedreptățiți, așa cum un bun reporter va dori să vă aducă informațiile cele mai corecte, așa, ca mulți alții cu care putem interacționa, și un artist are reacția lui de a umple inimile celor din jur cu frumusețe. E un instinct, la fel precum instinctele celorlalți menționați mai sus. Și se dorește a fi dăruită și ea, frumusețea, atunci când începe a lipsi mai mult și oriunde va simți sufletul celui înzestrat că e nevoie.
Dar cu ce ne poate ajuta o poveste acum?
Iată cu ce: nu este oare viața fiecăruia dintre noi ca o poveste în mâinile Marelui Scriitor al veacurilor? Nu este oare Dumnezeu Cel care știe cum a fost începutul existenței noastre a fiecăruia și nu ne cunoaște El fiecare clipă pe care am traversat-o de atunci? Să nu ne mai cunoască El acum? De ce să ne fie teamă?
Nu există niciun erou al vreunei povești care să nu fi trebuit să treacă prin apă și prin foc pentru a câștiga în lupta în care s-a pornit.
Această perioadă care urmează va fi ca un cuptor de încercări și pentru noi. Suntem fiecare dintre noi personajul principal al unei povești personale și, totodată, suntem personaje secundare, episodice, colective, într-o poveste a unui erou comun pentru noi toți – Iisus Hristos.
Care erou să se fi plâns oare și să fi
vrut să nu aibă parte de cuptorul lui de încercări?
Eu am adunat mult fân, multă paie și multă trestie în inima mea. Acum, deci, în fața acestui viitor care se arată, nu pot să am altă stare decât de bucurie. Va fi absurd, va fi nebunesc. Dar numai bucurie pot să am. Câtă pleavă va găsi Domnul meu să scuture de pe haina mea de Nuntă! Vom suferi finaciar, vom suporta vremuri de sărăcie atât personală cât și la nivel de comunitate, de popor, de umanitate. Dar câte cămări ale sufletului meu nu se vor fi pustiit de har în toată vremea bună a vieții mele iar acum cum ar sta ele gata să fie umplute din plin în mai plin cu bogății cerești – cu dragoste de frați, cu rugăciune înlăcrimată, cu răbdare și îndelungă răbdare, cu nădejde, cu blândețe, cu smerenie, cu mulțumire bucuroasă pentru toate, cu înfrânare, cu hărnicie, cu dăruirea de sine – cu toate acestea și altele ca ele.
Cuptorul este cel care nu numai că arde ce este de ars în inima noastră dar îndrăznesc să cred că poate să și transforme fânul în aur. Ceea ce pănă ieri era lenevie în inima noastră, mâine va putea fi hărnicie, ceea ce ieri era egoism, mâine va fi dăruire, ceea ce este mândrie, poate deveni cea mai gingașă smerenie, ceea ce astăzi este întristare, mâine poate ajunge fericire. Aceasta este puterea cuptorului. Și aceasta putem învăța de la o poveste. Ne dăruim astăzi cu toată ființa noastră deschisă în fața încercării care dogorește înaintea noastră și, dacă ne lăsăm tot sufletul, toată dorirea inimii noastre și toata gălăgia gândurilor noastre în mâna lui Hristos – care nu este în altă parte decât acolo, în fața noastră, în mijlocul arzător al cuptorului, El, primul înaintea noastră – atunci nu se poate să nu ieșim apoi mai curați, mai curajoși, mai frumoși si mai eroi ca oricând. La final de această usturătoare perioadă, dacă o privim din perspectiva Scriitorului de Sus, vom putea vedea apoi viața cu alți ochi, mai buni, mai blânzi, mai smeriți, mai înțelepți și mult, mult mai sfințiți. Nu se poate altfel să vedem o altă față a lui Hristos decât dacă nu trecem biruitori printr-un cuptor care ne va învrednici pentru asta.
Cum deci, să ne întristăm acum?
Eu aceasta pot spune: să ne armăm, precum un luptător dornic de biruință, cu toate armele Duhului Sfânt, să ni le dorim, să alergăm către ele, și, în loc să alungăm din gândul nostru temători perioada care va urma, mai bine să ne grăbim să o traversăm ca o apă plină de bogății și de har în adâncurile ei, pregătită înaintea noastră de către nimeni altul decât de Hristos.
Poveștile pe care le-am scris și deprinderea cu această frumusețe a unei minunate narațiuni dumnezeiești la care se supune viața fiecăruia dintre noi le-am cules din propriile experiențe. Am avut bucuria de a trece printr-un prim cuptor, și-apoi printr-un altul, până am ajuns să înțeleg cum toate lucrurile se înlănțuiesc într-un fir de aur țesut de mâna Celui Bun, Celui atât de Înțelept și atât de Iscusit în a ne dărui fiecăruia cel mai frumos și bogat și potrivit final pe care îl putem primi, pentru fiecare capitol prin care trecem fiecare. Cum oare acum, când am intrat cu toții în acest episod mai îngreunat care tinde să ne tulbure pacea, să nu spun ce poate numai un povestitor să spună – dacă Însuși Dumnezeu e scriitorul, iar El e Bun, nespus de Bun, de ce să ne fie teamă?
Cald și Rece în jurul Lumii
Cald și Rece în jurul Lumii, ed. Signatura 2019
Prima mea carte se numește Cald și Rece în jurul Lumii. Primul contrast pe care l-am concretizat este cel al culorilor calde aflate în opoziție cu culorile reci. Culorile calde sunt culorile clasice ale focului: roșu, oranj, galben (și derivatele acestora). Culorile reci sunt celelalte rămase: albastru, verde, violet (și derivatele acestora). În artă, ca și în frumusețea naturală, aceste culori se armonizează prin alăturare, printr-o proporție compozițională echilibrată și prin potrivirea intensității fiecăreia astfel încât să se creeze o senzație continuă că partea caldă o susține și o introduce pe cea rece în scenă și vicerversa. Privirea ochilor trebuie să creeze un cerc continuu. Niciun detaliu din tablou să nu distrugă pe altul care urmează a fi observat, ci toate să premeargă armonios unul celuilalt și să își facă apoi loc în atenția noastră oculară într-o continuitate constantă. Și apoi, pentru că noi suntem niște privitori subiectivi, cu viață și cuget personal și intrinsec, ceea ce privim și este armonios își continuă mișcarea circulară, generatoare și regeneratoare în gândirea noastră. Și pentru că informația din fața noastră este de ordin senzorial, ceea ce primim se va duce mai repede în starea noastră subconștientă, în starea afectivă. Iată cât de importantă și puternică este arta. E ca un murmur al creației pe care rațiunea și știința nu îl poate cuprinde cu ușurință, dar prin simțuri și prin înțelegerea inimii ajungem la el. Și cuprinzându-l cu inima deschisă, descoperim acea Față blândă a lui Dumnezeu, în care Adevărul Lui nu ne mai pare greu sau dur, ci plin de un sens unficator a toate și ușor precum adierea unui vânt într-o zi dogoritoare de vară.
Această primă carte a fost un exercițiu și un experiment chiar nou, editorial și educațional vorbind. Imaginea primează iar textul a rămas pe plan secundar, fiind susținător al unei narațiuni vizuale. Importante sunt jocurile de opoziție din ilustrații. Ca să prezint o armonie cromatică prin care culorile calde reușesc să se armonizeze cu cele reci, am redat opoziții pe care le găsim în mod firesc în natură: ziua și noaptea, muntele și câmpia, apa și focul, Polul Pământului și Ecuatorul, starea de sus cu cea de jos, starea de aproape cu cea de departe și tot așa. Le-am asociat pe fiecare cu cromatica necesară pentru a le reda senzația autentică: câmpia e mai caldă decât muntele, deci e redată în culori calde iar muntele e ilustrat în culori reci, noaptea e mai rece decât ziua, și am evidențiat aceasta prin albastrul nopții, albul ghețarilor de la Poli emană o senzație mai albăstruie în comparație cu cremurile, oranjurile și galbenul ecuatorial, lucrurile îndepărtate tind să se piardă într-un albastru al orizontului în comparație cu cele apropiate care își pot păstra o tentă cromatică puternică și caldă, lucrurile care au o ușurătate materială se pot pierde în înaltul cerului și, astfel, tind să preia culoarea acestuia, ș.a.m.d. Cu fiecare nouă pagină, o nouă opoziție de stări este surprinsă. Însă ce au în comun este faptul că toate elementele, deși sunt opuse între ele dacă le alăturăm, sunt necesare pentru o bună supraviețuire a omului pe pământ. Textul, la rândul lui, ne oferă concluzia că trebuie să găsim o putere în noi să acceptăm ceea ce pe moment pare atât de diferit nouă înșine. Dacă acea opoziție nu este totuși împotriva firii și împotriva voii lui Dumnezeu, atunci se prea poate ca, chiar prin firile noastre opozante, să putem conlucra și să generăm lucruri frumoase împreună. Eu sunt tare și rece ca un munte, tu ești blând și deschis ca o câmpie. Eu sunt tăcut ca apa, tu ești vesel ca focul. Astăzi suntem aproape unul de celălalt, dar și despărțirea nu este chiar atât de evitabilă. Este un moment de pace, cum este și un moment de cernere. Și lista de interpretări ale stărilor de opoziție poate continua, și fiecare cititor va putea oferi interpretările lui. Ce este important de reținut din acest mic exercițiu literar și vizual este concluzia că trebuie să permitem și să acceptăm stările atât de diferite din viața noastră, pentru că toate, fie ele cât de opuse și chiar deranjante pe moment, totuși sunt pentru o maturizare sănătoasă și rodnică a noastră, atât fizică, cât și sufletească. Exact cum este această perioadă pe care o traversăm acum.
Deci, scrie, Doamne, voia Ta, căci robul Tău ascultă!
Ilustrație pentru cartea ”Bobul de Lumină și Pământul”, editura Signatura, 2020.
A plâns mult Adam pentru ceea ce a pierdut. Apoi, nemaiajungându-i plânsul, a început să cânte. Și alinându-se cântând, a început să Îl revadă pe Dumnezeu în toată natura ce îl înconjura. Și văzând toată frumusețea lui Dumnezeu rămasă în natură, a dorit să o laude. A cuvântat ce-a cuvântat până ce cuvintele i s-au terminat. Dar frumusețe mai era. Nemaiavând deci cuvinte, a început apoi, neputincios, dar plin de nădejde, a o imita prin lucrul mâinilor.
Trebuia să Îi arate lui Dumnezeu că, dincolo de toată vinovăția de care s-a umplut, el încă Îl mai iubea.
Eu asta cred că
este Arta: tot dorul lui Adam pentru Dumnezeu. Căci atunci când ne e dor de cel
drag nouă, în lipsa lui, ne pornim a imita lumea în care el s-ar fi aflat.
Poate-poate, apoi, va apărea. Acesta era dorul lui Adam. Și așa cred că își
alina toate ceasurile de trudă grea pentru pământ – în cântare, în necuvântata culoare și în rugătoarea
speranță.
Ca ilustrator al
acestui site, am fost invitată să spun câteva cuvinte și despre cărțile
ilustrate de mine care au fost publicate și voi face, deci, o scurtă prezentare
a acestora.
În primăvara anului 2018, am fost solicitată de casa editorială Signatura să creez o serie de cărți pentru copii prin care să concretizez niște teorii de bază ale artei cu scopul ca, descoperind publicul astfel mecanismul de formare al unei opere de artă, să poată înțelege arta ca din interiorul ei și să o valorifice apoi cu mai mult sens pentru viață.
M-am întristat, de-a lungul timpului, să văd cum o mare parte dintre creștini, cei care ar trebui să fie poate cei mai sensibili la lumea irațională și, trecând prin toate greutățile fiecărei vremi, să găsească o alinare într-o lume a spiritului, a lucrurilor depășite de știința logică a gândirii și a cuvântului, s-au arătat distanți și nepăsători față de știința cea care le oferea această înțelegere – arta. Ne putem aminti de creștinii din închisorile comuniste care, paradoxal realității fizice la care au fost supuși, ei și-au umplut sufletul și mintea cu poezii și cântări. Din cele mai grele suferinți scoteau la suprafață un lucru atât de absurd pentru omul firesc: arta. Poate și acum va părea, pentru unii dintre noi, nepotrivit să încep a vorbi despre artă când ne întâmpină vremea în care trăim acum cu vești din ce în ce mai îngrijorătoare. Dar arta cea din Dumnezeu nu a fost niciodată un lux rezervat pentru oamenii bogați și fericiți ai acestei lumi, ci cred că trebuie să fie o bogăție a inimii pentru oamenii sărmani și veșnic căutători de Dumnezeu.
În dorința sa de a înțelege cât mai mult frumusețea naturii, omul a descoperit existența unor legi prin care toată materia, cea neafectată de păcat, creează o Armonie absolută și aceea este cea care dovedește încă din esența materiei, frumusețea chipului lui Dumnezeu. O matematică absolută, un echilibru absolut, o viață absolută în interiorul vieții exterioare relative. Nicio frunză nu se confundă cu alta, nicio floare nu a mai fost în același fel mai înainte, niciun om nu s-a mai repetat în timp, și totuși, în crearea lor este o lege la care toate frunzele se supun la fel, toate florile la fel, toți oamenii la fel. Aceste legi, pentru a se repeta zi după zi, an după an, mereu cu un nou început după un vechi final, trebuie să respecte un echilibru prin care circularitatea creației să aibă loc necontenit.
Aceste legi,
artiștii le-au numit Armonii ale creației.
Seria mea de
Armonii vizuale se referă în două cărți la culoarea frumosului și în alte două
cărți la compoziția frumosului.
Dar pentru că aș îndrăzni să intru în mai mute detalii la fiecare, am să vă vorbesc despre câte un titlu în parte în separate articole care urmează. Cred că ne este și nouă, creștinilor acestor veacuri, precum lui Adam din începuturi, necesar să ne mângâiem ceasurile grele de căutare a Adevărului dumnezeiesc cu bucurii date și de Frumusețea dumnezeiască.
Și, ca să vă încurajez în a mă urmări mai departe, reproduc aceste versuri răsărite din experiența temnițelor comuniste:
Sunt recunoscătoare echipei theodosie.ro pentru curajul de a mă solicita să realizez grafica acestui site. A fost cu adevărat o uimire pentru mine să am o cerere de lucru din partea unui site religios iar potrivirea de preocupări a fost și mai uimitoare apoi pentru echipa site-ului. Să vă povestesc în cele ce urmează.
Sunt o ilustratoare cu studii de artă finalizate la Iași și în prezent creez
cărți laice pentru copii în colaborare cu o editură clujeană. După ce am
terminat studiile, primul pas al meu a fost să colaborez cu o editură
religioasă ortodoxă pentru că doream să dezvolt și să descopăr mie și
publicului larg o nișă de pictură pe care să o simt că poate reprezenta un
oarecare românism așa cum îl pricepeam eu, văzut prin ochii ortodoxiei. Era o
definiție împletită din file de istorie, file de cultură și folclor, file de
jurnal ale oamenilor care ne-au format ca popor, versuri și scrieri literare,
și – ce era destul de important – am luat în calcul și experiențele proprii
petrecute atât la sat cât și la oraș. Doream să creez legătura cu prezentul în
care ne aflăm. Este ușor ca artist să reproduc un stil de lucru care, poate,
ne-a reprezentat ca popor în trecut. Să reproduc un Grigorescu, un Brâncoveanu,
un model tradițional decorativ, un orice care a fost activ și autentic la
timpul său și care acum ar fi ușor de acceptat ca fiind românesc. Dar Dumnezeu
nu a rânduit ca eu să trăiesc acele vremuri. Ci acum. Iar vocația de artist cred
că înseamnă să fii punct de legătură a frumuseții care a fost, să o înțelegi,
să o lași în seama inspirației care îți este dată, aceasta să o prelucreze în
imagnația ta combinând-o cu actualitatea în care te afli, cât îți permiți să o
înțelegi, și să oferi apoi lumii arta ta ca o haină nouă care se așază pe inima
societății mai bine decât cea veche.
Consider că un artist nu trebuie să caute să fie original. Suntem deja unici ca oameni, pentru că așa ne-a creat Dumnezeu. Avem temperament propriu, avem experiențe proprii, ne raportăm diferit la viață, trăim în locuri diferite și avem vârste diferite. Deci nu ne rămâne decât să fim …sinceri cu ceea ce suntem. Apoi dacă suntem atenți să fim și curați și smeriți în ceea ce facem și gândim, cred că atragem automat asupra noastră o inspirație mai aleasă. Sunt legi divine acestea, și, când atingem un prag de curăție, de smerenie, de jertfelnicie, parcă le forțăm să își reverse răsplata cu toată puterea lor asupra noastră.
Dorința mea de a lucra cu o editură religioasă s-a îndeplinit, dar nu a
durat foarte mult. Am încercat iarăși, cu alta. Din nou, nimic. Mi-am dat seama
aunci că stilul meu de lucru era oarecum nou pentru acest domeniu editorial și
asta probabil determinase nereușita de a infăptui colaborările.
Mi-am îndreptat privirile către editurile laice unde am reușit să creez legături de lucru mai stabile. Totuși, dorința mea de a realiza creații care să reprezinte cu adevărat acel românism ortodox și care se contura din ce in ce mai tare în imaginația mea, nu o puteam îndeplini nicăieri așa cum doream. În momentul în care theodosie.ro m-a descoperit, portofoliul meu era în mare parte umplut de ilustrații laice. Avea un iz mult prea mic de tematică creștină.
Iată, așadar, de ce recunoștința mea. Când mai nimic din lucrările mele nu asigura o bună colaborare cu acest site de o tematică atât de delicat de ortodoxă, mi se acordă o libertate și o încredere deplină de a da culoare site-ului. Nădăjduiesc că maniera de lucru pe care am propus-o aici să fie spre plăcerea cât mai multora dintre noi și să ne reprezinte, măcar într-o măsură, spiritul autentic către care năzuim.
Am propus pentru pagina principală a site-ului două rubrici cu stiluri un pic diferite. Prima rubrică este cea de la Noutăți unde sunt atașate ilustrații mai mici și mai decorative. Subiectele sunt simple, obiectuale și centrale. Stilul de lucru este mai naiv, mai plat și inspiră privitorului o stare mai temperată și calmă. A doua rubrică este cea care se desfășoară pe centrul paginii, respectiv cele două coloane de articole. Aici am căutat să imit fresca, pictura murală veche, deteriorată. Fresca ne sugerează pictură bisericească și totodată vechime, istorie, profunzime. Subiectul ilustrațiilor este unul mai grav și mai amplu vizual decât cel de la Noutăți. Ilustrațiile reprezintă anumite momente din viața lui Iisus Hristos pe pământ, redate ca dintr-un punct de vedere mai conceptual și chiar mai intim: cadru cu pâinile și peștii care au urmat a fi înmulțiți, cadru cu barca de pe mare în furtună, cadru cu cele trei cruci privite de undeva din grădina Ghetsimani, cadru cu hainele Mântuitorului de care s-a dezbrăcat, umilindu-se, pentru a fi răstignit pentru noi și cadru cu mormântul părăsit al Mântuitorului de după Înviere. Le-am surprins ca privite dintr-o perspectivă total omenească. Ne-am putea imagina cum acele total ordinare 5 pâini și 2 pești să devină obiecte de minune dumnezeiască? Ori ne-am putea imagina că în teama noastră total omenească de a fi în furtună pe mare, să apară de niciunde o ființă care să pășească liniștită pe valuri și să ne salveze? Sau ne putem imagina starea de umilință pe care a avut-o Mântuitorul în momentele în care s-ar fi dezbrăcat liniștit și împăcat cu Sine pentru a urca de bunăvoie gol pe cruce, în fața întregii lumi, ca să sufere dureri și rușine maxime pentru mântuirea noastră? Parcă îl simțim exact ca pe-un copil cuminte căruia îi cerem să își dea jos hainele de zi și să urce în pat, pentru culcarea de seară.
Subiectele articolelor sunt foarte diverse. Însă punctul lor de legătură
l-am considerat a fi credința în Iisus Hristos. Credința cea dreaptă. De aceea
am făcut din viața Mântuitorului subiect de închegare grafică a rubricii
centrale din pagina principală a site-ului.
Închei prin a mulțumi și continui invitația de a vă exprima opiniile
personale în comentarii. Subiectul este unul deschis.
Apărută în anul 2017, biografia „Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea şi căderea Căpitanului” scrisă de istoricul Oliver Jens Schmitt a ratat o dezbatere necesară în categoria intelectualilor de condiţie mijlocie, în parte şi din vina autorului care, într-un interviu ulterior, a expus păreri şi acuze vădit exagerate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, trădând anumite prejudecăţi care, în ochii multora, au aruncat în derizoriu importanţa muncii sale de arhivă şi exclusivitatea unor puncte de vedere dovedite fără rest în cuprinsul cărţii sale. Scandalul public iscat de acele declaraţii a ocazionat un răspuns oportun emis de domnul Dan Dungaciu, cel care este una dintre minţile cele mai sclipitoare ale societăţii noastre (de ale cărui convingeri geopolitice, exprimate public, însă ne delimităm).
În urma acelei controverse, compromis fiind publicului larg prin atitudinea sa vădit părtinitoare, istoricul Oliver Jens Schmitt a rămas izolat în poziţia de client al unor cercuri intelectuale fără mare credibilitate în rândul nostru. Ceea ce este un mare păcat întrucât biografia Căpitanului rămâne una dintre importantele cărţi de istorie apărute la noi, aspect sesizat şi de domnul profesor Andrei Marga, cel care a publicat în urmă cu două săptămâni în Cotidianul.ro un articol recenzie pe care îl preluăm în extras. În final vom adăuga consideraţiile noastre referitor la cele expuse în pagina de Năzuinţe despre ordinea în care considerăm că ar trebui iniţiate procedurile de canonizare a sfinţilor secolului trecut.
Oliver J. Schmitt: „statul profund“ al anilor treizeci
(…) Avem acum pe standuri, în traducere, o nouă monografie istorică de mare pondere: cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” (2016, Humanitas, București, 2019). Profesorul vienez abordează un moment de convulsii adânci din istoria României și produce o cotitură istoriografică.
Nu
este nevoie de multe cuvinte pentru a evidenția importanța temei.
Vrem-nu vrem, Corneliu Zelea-Codreanu a ajuns la un moment dat vârful
de raliere al politicii și vieții intelectuale din România. Între
altele, liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu
s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o
conducea și “a oscilat între violență și resemnare” (p.225).
Inspiratorul său, A. C. Cuza, a fost cel care relansat aberația
“opoziției” dintre Iisus Hristos și Vechiul Testament și a
fost socotit “mentorul antisemitismului european”(p.281). Această
aberație, pe care nimeni cu oarecare greutate nu o mai frecventase
de secole în Europa, a fost și platforma de gândire a lui Corneliu
Zelea-Codreanu.
Oliver
J. Schmitt împărtășește opinia că doar Corneliu Zelea-Codreanu
l-a egalat pe Hitler în „gândirea lui monomană a catastrofei”
și că Legiunea „a fost probabil cea mai interesantă și cu cele
mai multe fețe dintre toate mișcările fasciste” (Ernst Nolte,
Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1969, p. 225-226). El
adaugă evaluarea sa: “Cu o carieră axată pe propria țară,
Codreanu face parte dintre politicienii de opoziție cu cel mai mare
succes în istoria recentă a Europei. …. El a fost singurul
conducător european al studenților care a reușit să mobilizeze,
grație mișcării sale, o țară întreagă, și anume nu dintr-o
poziție de extremă stângă, ci de extremă dreaptă” (p.336).
Efectele acțiunii lui nu au fost oarecari, în context și mai
târziu.
Monografierea
realizată de Oliver J. Schmitt stă pe o documentare practic
exhaustivă în arhive românești și străine, pe buna cunoaștere
a istoriei Europei și pe stăpânirea procedeelor istoriografiei
actuale. În vreme ce istoriografia de la noi – dominată mai nou
de scrierea propagandistică a istoriei, de cea liricoidă, și chiar
de cea comercială – nimerește greu istoria istorie, în volumul
Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”
se află cu totul altceva, Anume, o reconstituire istorică fără
resturi, care lasă să se exprime unghiuri de vedere diferite spre a
capta ceea ce s-a petrecut efectiv și încadrează competent faptele
în epocă, după ce aceasta este bine cunoscută.
În tema Corneliu Zelea-Codreanu, Oliver J. Schmitt are incontestabil întâietatea în a da o scriere bazată pe parcurgerea arhivelor. El observă că, până în zilele noastre, “afirmațiile științifice privind Legiunea pornesc de la surse documentare extrem de limitate. Cercetarea internațională face apel mai ales la lucrarea lui Armin Heinen, fără a recurge la materialele de arhivă. Dar și cercetătorii români, care nu sunt nevoiți să depășescă bariera lingvistică, au tendința de a lucra cu materiale tipărite, evitând mai curând arhivele” (p.366). Evantaiul surselor și explorării sale este larg, încât Oliver J. Schmitt poate să remarce: “Codreanu apare astăzi atât de retras și premodern tocmai pentru că este cunoscut doar din imagini statice – fotografii și representări idolatre realizate de adepții săi” (p.226). Alte surse au fost distruse, dar trebuie încercată recompunerea datelor pe cât posibil din materialele păstrate. Oliver J. Schmitt își ia pe umeri această aspirație și o convertește într-o reușită ce se cuvine salutată din capul locului.
Rămâne istoricilor de profesie să examineze volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” în optica lor specifică. Doar că, pe cursul temei, Oliver J. Schmitt ajunge să descrie statul român al anilor treizeci, iar ceea ce el observă, cercetând in extenso ceea ce s-a petrecut, este argumentat solid. De aceea, mă refer în comentariul de față doar la tabloul statului român al anilor treizeci, plecând de la observația, pe care am făcut-o și altădată, că istoria secolului al douăzecilea ar trebui scrisă, în sfârșit, și în România. Anii treizeci, cu deosebire, ar trebui priviți mai atent, inclusiv pentru a înțelege istoria ulterioară. Nu este vorba de a face din trecut explicația, căci, în definitiv, formele mai complexe explică cele simple, nu invers. Dar, din precisa reconstituire a istoriei acelor ani de distrugere a constituționalismului democratic și încărcați de abuzuri și eșecuri este de învățat.
Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului” aduce numeroase argumente pentru ideea că statul democratic prevăzut în Constituția României din 1923 a fost dublat în fapt, tot mai mult pe măsura înaintării în timp, de un “stat profund”. Prima și hotărâtoarea caracteristică a României timpului era, de altfel, “slăbiciunea instituțiilor statului, care nu puteau rezista presiunilor regelui” (p.127). Labil civic și moral și gata să instrumenteze orice în interes personal, acesta nu a putut fi păstrat în limitele Constituției. Iar de aici nu avea ce să urmeze decât desfigurarea democrației, manipularea organizată a cetățenilor, conflictualizarea societății. S-a putut astfel ajunge la ceea ce Constantin Argetoianu semnala în epocă: “singurul lucru organizat în România e jaful și șperțul” (p.128). Restul s-a transferat arbitrarului și abuzului.
Oliver
J. Schmitt constată grava răsturnare din organizarea și
funcționarea țării în anii treizeci. El observă că “România
era guvernată … de un stat profund a cărui expresie (desigur nu
exclusivă) era camarila. Serviciile secrete, armata, oamenii de
afaceri importanți, lojile masonice, intelectuali ambițioși, aveau
mai multă influență decât Parlamentul și instituțiile prevăzute
de Constituție…. Statul profund era, din punct de vedere mental,
în mare măsură ancorat în epoca de dinainte de 1914; era elitist
și se limita la un cerc de bărbați aflați în competiție, care
se cunoșteau bine personal…. În acest fel, puterea
esthablishment-ului nationalist-conservator trebuie să dobândească
o nouă bază de masă, fără a se schimba în mod substantial”
(p.338-339). Înainte de orice, acest “stat profund” a slăbit
România.
Pe
acest fundal, al unei “boli politice și morale”, pe care “boala
economică” a acelor ani a intensificat-o, și al unui stat
paralel, s-au produs ascensiunea și declinul lui Corneliu
Zelea-Codreanu. Fapt este că “în România interbelică,
serviciile de informații, care supravegheau întreaga viață
socială importantă din punct de vedere politic, reprezentau,
probabil, cea mai eficientă componentă a administrației. Statul
era autoritar, un stat al poliției și informatorilor, orice
politician trebuia să ia în calcul acest domeniu din umbră”
(p.252). Oliver J. Schmitt avansează la fiecare pas probe ale
acestei descrieri. Cartea sa este, într-un fel, romanul impecabil,
dar care rămâne mereu sub controlul factual, al statului dublat.
Și
atunci și mai târziu, mulți s-au drapat cu meritul de a se fi opus
alunecării spre dreapta extremă. Destui mimau democrația, dar
efectiv făceau invers. Faptele lor spun cu totul altceva decât
sprijinirea democrației. Bunăoară, “când Armand Călinescu
combătea Legiunea fascistă, el nu apăra democrația, ci dictatura
regelui. Ideologia lui nu aducea nimic nou, ci prelua elemente de
recuzită ale acelui legionarism care pătrunsese adânc în porii
societății românești – atât de adânc, încât gândirea și
limbajul legionar impregnau chiar și concepția despre lume a
adeversarilor politici” (p.306). Câți nu s-au dat democrați, dar
nu erau în stare să gândească decât în termenii zilei, adică
ai sprijinirii dictaturii? Eventual, al unei noi dictaturi!
Camarila
a avut cu deosebire un rol distrugător. Oliver J. Schmitt o spune
răspicat: “camarila nu poate fi obiect de bârfă pentru
cercetare, ci, ca fenomen politic, trebuie privită împreună cu
efectul ei destabilizator asupra statului și societății”. Ea a
fost servită de “serviciile secrete care pătrundeau până în
vasele capilare ale elitelor” (p.128). Aici, în aceste organizări,
erau “cei care ani de zile au subminat instituțiile și statul
constituțional, au deturnat finanțele statului, mai ales bugetul
militar, au dezbinat partidele, sprijinindu-i la un moment dat pe sub
mână, pe radicalii de drepta” (p.129). Aici se aflau aceia care
“au lăsat țara fără apărare și prin faptul că n-au susținut
nici un fel de valori politice, au ignorat starea jalnică a maselor
largi ale populației și au creat, prin oportunism, cinism și
corupție, o atmosferă care nu putea decât să-i îndârjească pe
cei care credeau în reguli” (p.129).
Neavând
vreo analiză economică și politică și cultivând un moralism
străin de considerente de drept, Legiunea s-a aruncat în pretenții
tăioase și zgomotoase, dar goale. În interior, Legiunea se
proclamase “ <școală a omului drept>, nu doar o organizație
de luptă” (p.258) – o școală având ca temă formarea “Omului
Nou”. “Legionarii erau convinși că trebuie să intre în lupta
credinței împotriva puterilor infernului”(p.270) spre “mântuirea”
neamului. În exterior, “Codreanu își definea poziția având ca
idee de bază respingerea explicită a Uniunii Sovietice“(p.268).
În optica sa, “doar asocierea cu Italia și Germania ar fi putut
proteja țara de amenințarea Uniunii Sovietice staliniste”
(p.233). Locul examinării lucide și al soluțiilor mature l-a luat,
în interior și în exterior, obsesia.
Legiunea
a mobilizat un sprijin masiv din societatea românească a vremii și
resurse considerabile, inclusiv financiare. Numai distrugerea de
către Căpitan a arhivei, spre a nu cădea în mâna adversarilor
săi, privează posteritatea sa de cunoașterea exactă a listei
donatorilor. Lui i s-au alăturat mulți și dintre cei mai
reprezentativi intelectuali ai timpului. Oliver J. Schmitt lasă să
se sesizeze cât de ramificată era susținerea Legiunii și care au
fost oscilațiile actorilor politici și culturali principali de
atunci. Tabloul pe care îl oferă volumul Corneliu Zelea Codreanu.
Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, pe baza arhivelor, este
în multe privințe nou și obligă la reconsiderări.
Prin
Căpitan, avem, iarăși, în istoria României ascensiunea politică
a unora care nu sunt fruntașii profesionali și culturali ai
generațiilor lor. Din nivelul absolvirii liceului și al studiilor
sale, ne dăm seama că și Corneliu Zelea Codreanu intră în
categoria inșilor cu pregătire lacunară, despre care vorbeau, în
alte împrejurări, Stendhal și Thomas Mann, care au acuzat punerea
destinelor țărilor în mâinile pripășiților. Precum Mussolini
și Hitler, “Codreanu se distanța explicit de orice program
concret” (p.240) – în ce-l privește din motive religioase: el
voia să pună în lucru un plan împotriva Satanei” (p.113).
“Codreanu nu era un teoretician: îi ataca pe Lenin și pe Troțki
fără să fi citit vreodată un rând scris de aceștia. Nici nu
considera că e necesar așa ceva” (p.88). El își prelua
universul de idei din tezaurul mai curând folcloric. Altceva nu
intra în sfera lui de interes.
Anii
treizeci au fost dominați de scăzuta prețuire a vieții omului în
Europa, iar actorii României acelei vremi nu s-au lăsat deloc mai
prejos. Nu competiția ci lovitura forma miezul politicii. Folosirea
instituțiilor statului pentru înlăturarea rivalilor și recursul
la asasinat ca mijloc politic păreau în firea lucrurilor. Și
Legiunea și statul nu ezitau să caute anihilarea fizică a
preopinentului. Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul
avea să-i țină isonul.
Închisoarea
era concepută tot mai mult ca exterminare a deținutului, după
procese neduse până la capăt. De pildă, “acțiunile ministrului
de interne erau bine ticluite. Codreanu trebuie istovit în izolare,
nu numai psihic, ci și fizic. Într-adevăr, vechea tuberculoză i-a
reapărut” (p.300). Pe lângă atrocitățile comise de membrii ai
Legiunii, aruncarea de vie într-un crematoriu a șefei femeilor
legionare, omorârea prin sugrumare a Căpitanului ilustrează și
ele mentalitatea orientată spre lichidarea fizică.
Mereu
bazată pe fapte, argumentativă și cu imaginea vie a întregului,
analiza din volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea
“Căpitanului ” ajunge să tematizeze orientarea culturală a
celor care ajung la decizii. Cu o documentare lărgită, Oliver Jens
Schmitt aduce în relief un fapt prea puțin examinat: “elitele
României Mari erau marcate de fobii, se vedeau amenințate din toate
părțile și cunoșteau un sigur limbaj, cel al forței statului, și
un singur model de organizare statală, cel al centralismului
francez, care trebuiau să aducă și țină laolaltă o țară
eterogenă, cu sau fără voia ei. De aceea, în perioada
interbelică, aproape fiecare guvern a făcut apel la legea marțială:
la granița cu Uniunea Sovietică, în Basarabia, ea era aproape
permanentă, dar și în alte părți ale țării era instituită
pentru manipularea alegerilor” (p.20). În țară se instalase, în
orice caz, o “atmosferă de violență structurală din partea
statului și a sistemului social și de violență fizică fățișă”
(p.21) din partea unor grupuri. Iar această orientare a avut
efectele ei nefaste, căci desfigurarea democrației se plătește
mai scump decât orice. (…)
Nota utzu: Domnul profesor emite în două rânduri consideraţii despre care cred că îi reprezintă convingerile dar care au şi natură defensivă, pentru a se pune la adăpost de eventuale acuzaţii precum sunt cele care se vântură de regulă prin spaţiul public de la noi. Aşadar, domnul profesor reţine în formulări brutale şi neînsoţite de precizări totuşi necesare, chiar de la începutul articolului, faptul că „liderul legionar a împușcat cu mâna sa concetățeni, nu s-a distanțat vreodată de asasinii din rândul mișcării pe care o conducea” şi, mai departe, că „Legiunea amenința cu moartea și omora, iar statul avea să-i țină isonul.” Însă, atât articolul său dar mai ales cuprinsul cărţii recenzate, lămuresc destul de limpede, iar acolo unde nu o face expres cartea o evidenţiază prin contrast, împrejurările concrete şi complete în care s-au produs aceste evenimente, care au devenit un loc comun în propaganda anti-legionară, dar care schimbă datele morale în mod esenţial.
În afara acestor rezerve însă, ceea ce găsesc că este foarte valoros în această carte este demonstraţia amplă a două chestiuni esenţiale, care în termeni actuali s-ar rezuma la caracterul ofensiv-terorist al statului şi al elitelor acelor vremuri şi, în al doilea rând, la decuplarea imaginii Căpitanului de imaginea Mişcării Legionare ca organizaţie socială, culturală şi politică. Dacă despre caracterul terorist al statului profund/paralel se face discuţie şi în articolul recenzie de mai sus, cu privire la chestiunea diferenţierii între persoana Căpitanului şi Mişcare, avem practic un început de drum, în răspăr cu poza istorică anterioară, care insista să-l confunde în mod obligatoriu şi sub ameninţarea unor sancţiuni exprese pe Corneliu Zelea Codreanu cu mişcarea pe care a fondat-o. În susţinerea acestei opinii, amintesc scandalul public iscat de aprecierile ziaristului Ion Cristoiu în emisiunea Eugeniei Vodă cu privire la moralitatea Căpitanului şi acuzele atunci formulate. Odată cu publicarea acestei cărţi, această confuzie obligatorie devine caducă, autorul fiind nevoit să constate că Mişcarea Legionară a avut un parcurs propriu care nu poate fi suprapus peste evoluţia personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu.
Iar în legătură cu această evoluţie, cartea oferă o imagine suficient de bine documentată şi de interes pentru noi mai ales din punct de vedere al vieţii sale duhovniceşti, evoluţie strâns legată de prigoana la care a fost supus de “statul profund” pe care îl denunţă profesorul Andrei Marga. Descoperim aşadar un Corneliu Zelea Codreanu retras, care se izolează în rugăciune, care se retrage repetat singur în munţi pentru perioade îndelungate care ar ruşina pe mulţi dintre monahii zilelor noastre, conştient de răspunderea imensă pe care o avea faţă de membrii mişcării sale, cutremurat de limitările capacităţilor organizaţionale din acele vremuri dar mai ales de neputinţele omeneşti ale celor din preajma sa.
Faptul
că Oliver Jens Schmitt este complet lipsit de sensibilitate
duhovnicească îl face să descrie în termeni dispreţuitori sau,
în orice caz, depreciativi elemente de mare importanţă religioasă
pe care le caracterizează ca fiind accese mistice, regim alimentar
drastic, resemnare şi auto-recluziune, abandon şi decuplare, fără
să înţeleagă că împreună cu celelalte date pe care le
furnizează, lasă să se întrevadă o trăire a credinţei la o
profunzime care este absolut incompatibilă cu suma descrierilor
acuzatoare, mult prezumţioase, care totuşi nu lipsesc din cartea
sa.
De pildă, este invocată şi în recenzia de mai sus dar şi în carte, „obsesia” Căpitanului pentru anumite opţiuni geopolitice, cumva ca sugestie pentru prezumtiva trăsătură fanatică a personalităţii sale, dar respectiva obsesie este absurdă şi de neînţeles dacă o privim prin lentila trăirii mistice pe care istoricul o documentează atent, dorind să ne arate că prestigiul personal este efectul unor simple idolatrizări postume şi a contagiunii psihologice de masă. Iar absurditatea se justifică fără a mai cerceta scrierile care ne-au rămas de la el despre aceste subiecte geopolitice, care oricum infirmă prin luciditate cu care au fost cercetate astfel de caracterizări. Dacă ar fi să primim concluziile autorului am fi conduşi către ideea unor personalităţi duble/multiple ale Căpitanului, către ideea unor tulburări de personalitate sau instabilităţi psihice, opinie care se elimină de la sine.
Acrivia cu care istoricul documentează elemente despre care crede că ştirbesc imaginea de conducător mitologic a Căpitanului, pe care îşi propune să o combată, încercând să arate că acesta a fost un simplu om (slab), un lider fără consistenţă, care finalmente a scăpat din mână evoluţia organizaţiei sale, de fapt confirmă, în opinia mea, existenţa unei vieţi de sfinţenie care se reclamă a fi cercetată de Biserică cu instrumentele şi pentru folos proprii, făcând abstracţie de mizele politice, de împrăştieri în analize politice, evoluţii şi consecinţe culturale şi alte astfel de lucruri fără importanţă.
În
acest context, insist că este oportun ca, atunci când vom primi de
la Domnul vigoarea necesară acestui demers, analiza dosarelor de
canonizare a sfinţilor secolului trecut să înceapă de la Corneliu
Zelea Codreanu. Nu doar prioritatea cronologică recomandă această
ordine, cât mai ales existenţa unei linii de filiaţie morală şi
spirituală de netăgăduit între Căpitan şi mucenicii care s-au
format în contact cu năzuinţele sale.
În susţinere, fac trimitere la o comparaţie fără putere de convingere dar care ar putea fi utilă pentru a înţelege de ce insist cu privire la această ordine de prioritate la canonizare: mă refer la filiaţia spirituală indirectă existentă între Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe de o parte, iar în oglindă, între Corneliu Zelea Codreanu şi Valeriu Gafencu (cel recunoscut fără rezerve drept Sfântul Închisorilor).
Nu am în vedere doar circumstanţele personale pentru fiecare dintre aceşti sfinţi, cât mai ales înrâurirea vieţii unora asupra celorlalţi. Este rezonabil să presupunem că în lipsa sfinţeniei ascendenţilor (Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi cel pe care eu îl consider Sfântul Mare Mucenic Corneliu) cei care le-au urmat ar fi avut un alt parcurs duhovnicesc. Şi Sfântul Neagoe Basarab şi Valeriu Gafencu sunt sfinţi isihaşti, foarte apropiaţi în datele lor personale, dar consider că aceeaşi apropiere poate fi regăsită şi în trăsăturile ascendenţilor, ale căror similitudini de personalitate şi caracter sunt pe alocuri surprinzătoare.
Aşa cum lipsă de înţelepciune este să desconsiderăm Vieţile Sfinţilor în evoluţia noastră duhovnicească, îmi pare rezonabil să cred că exemplul vieţilor celor doi înaintaşi a fost determinant pentru sfinţenia celor ce le-au urmat, cu atât mai mult cu cât întreaga lor personalitate s-a format în halo-ul primilor. Or, sfinţenia se atinge prin sforţarea tuturor puterilor sufleteşti, la a căror dezvoltare niciun element nu este de prisos. Cum oare ar fi putut ignora cel ce a urcat pe tron în anul 1512 domnia de jumătate de veac a domnitorului plecat la ceruri în anul 1504? Cum am putea ignora influenţa Căpitanului asupra evoluţiei spirituale a celui ce s-a maturizat în Frăţiile de Cruce?
Deşi nu există stipulat un criteriu cronologic la stabilirea ordinii în care se deschid şi se primesc în analiză dosarele de canonizare, consider că la aceasta îndeamnă simpla cuviinţă şi evlavie a credinciosului de rând. Însă dincolo de toate cele scrise mai sus, nădăjduim ca Domnul să le rânduiască pe toate după înţelepciunea Sa, la vreme potrivită.
Dacă la articolul anterior postat în categoria Melodia Săptămânii am însoțit videoclipul Alexandrei Ungureanu de date biografice și linkuri către alte piese ale artistei, astăzi găsim potrivit să însoțim această melodie deosebită doar de interviul atât de cald și de frumos acordat de Paula Seling zilele trecute Ziarului Lumina, precum și de o notă a noastră în finalul articolului, în care discutăm despre motivul acestui tip de postări.
Considerăm că mărturisiri de credinţă precum este cea care se regăseşte în interviul următor reprezintă un adevărat model pentru o cultură generată de un popor creştin iar din pricina faptului că totuşi sunt atât de rare, simţim că este necesar să o publicăm şi să o păstrăm şi pe situl nostru.
E ferm convinsă că Dumnezeu a pus în sufletul fiecărui om dorul căutării de ideal, de sens al vieții, puterea de a iubi curat și frumos, puterea de a trăi ghidați de voia Sa sfântă. Paula Seling, căci despre ea este vorba, o artistă binecunoscută publicului de la noi și din străinătate, va susține sâmbătă, 7 septembrie, un concert la Craiova, pentru tinerii ortodocși din toată lumea ce vor sosi la ITO 2019. Mesajul artistei către aceștia este de a‑și întări relația cu Dumnezeu, de a‑L căuta și descoperi, de a‑L găsi în toate. Paula Seling ne‑a vorbit, cu această ocazie, despre pasiunea ei pentru muzică și cum își compune versurile pieselor pe care le interpretează.
Deși v‑ați născut la Baia Mare, adică la oraș, ați petrecut mult timp în copilărie la bunici, la țară. Nu există copil pe care să nu‑l fascineze universul rural. Ce vă leagă de satul bunicilor, ce influență a avut lumea lui asupra dezvoltării dumneavoastră personale, ca om, în general, dar și ca interpretă?
Lumea satului este una aparte, în care totul pare desprins din povești. Toți simțim acest lucru chiar dacă nu ne‑am născut la sat. Eu sunt legată foarte mult de sat, pentru că, deși născută la Baia Mare, chiar de Crăciun, de mică am petrecut vacanțele la bunicii mei din partea mamei, de la Remetea Chioarului, cam la 17 km de Baia Mare, ori la bunicii din satul Curtuiuşu Mare, tot din ținutul Maramureșului, comuna Valea Chioarului. Așteptam cu emoție vacanțele, mai cu seamă cele de iarnă, când musai colindam. Probabil venind pe lume în armonia colindelor, pentru mine această sfântă cântare reprezintă mai mult decât mesajul tradițional; devenim misionari prin colind, ne alăturăm îngerilor de la Betleem, care au vestit primii Nașterea Pruncului Sfânt. Pesemne asta am realizat‑o mai târziu, dar un lucru este cert: de la 4 ani învățasem colinde. Aseară pe înserate sau Colindăm, colindăm, care erau „de‑ale locului~, pe lângă numeroase altele, le‑am inclus în primul meu CD de colinde, Albumul de Crăciun.
Bucurii neuitate din vacanțele mele de la țară sunt și cele legate de prezența constantă a mea și a fratelui meu la săniuș, dar mai ales clipele unice petrecute la biserică, atunci când mergeam cu bunica la sfintele slujbe în duminici și sărbători. Cred că acele momente m‑au marcat profund în ceea ce privește dragostea pe care o port Bisericii, dar și în privința tradițiilor noastre legate de sfintele sărbători. În concluzie, datorez foarte mult lumii celei minunate a satului. De la ea am învățat ce înseamnă credința, sensibilitatea, frumusețea creației lui Dumnezeu.
Vorbiți‑ne despre cum și când ați găsit Biserica, despre cum ați aprofundat credința în Dumnezeu.
În relația cu Dumnezeu și cu Biserica, un rol important l‑au avut familia, educația de acasă, prezența fascinantă a bunicilor în viața mea. În casa lor am descoperit frumusețea și semnificația sărbătorilor sfinte. Îmi amintesc cum dragii de ei îmi povesteau despre aceste lucruri, iar eu îi ascultam încântată. Pot să spun că de mic copil mi s‑a sădit în suflet dragostea pentru Biserică, dar și dorinţa de a‑L căuta pe Dumnezeu. Cât privește aprofundarea, ea ține de stăruința fiecăruia. Nu aș vrea să intru în detalii, dar legătura mea cu Dumnezeu, cu Biserica, este specială și o cultiv frumos: îmi rostesc rugăciunile dimineața și seara, chiar încerc să mă rog și în restul zilei cu „Rugăciunea lui Iisus”, mă spovedesc, mă împărtășesc după cum o face orice creștin care vrea să se apropie de Dumnezeu cât mai mult. Recunosc că eu sunt o privilegiată în acest sens, deoarece mă ajută și cântecele religioase pe care le interpretez cu o dragoste aparte; pentru mine, această muzică reprezintă un medicament ce mă vindecă, mă înalţă, mă linişteşte. Simt chiar o „așezare” deosebită a vocii atunci când prin cânt mă rog lui Dumnezeu. E minunat!
Am studiat cu atenție versurile pieselor interpretate de dumneavoastră. Dau doar câteva exemple: „Lumi paralele”, interpretată în duet cu Cristi Minculescu, „Acasă”, „Pansament” și „O fată cu un pian”. Mesajul lor este unul de dragoste curată, unul care îndeamnă la moralitate, la sensibilitate și firesc. Cum reușiți să scrieți aceste versuri? Ce vă inspiră?
Zi de zi trăiesc convingerea că nimic nu pot să fac dacă nu este pe placul lui Dumnezeu; orice scriu raportez la voia Lui. Grija cea mare este ca ceea ce fac să nu fie împotriva Domnului. Caut răspunsurile prin rugăciune. Vă dau un exemplu: versurile și linia melodică ale cântecului Acasă au venit de undeva „de sus”. De obicei, trudesc mult când scriu versurile unui cântec. Dar de data asta, și nu doar acum, a fost altfel: au venit așa de ușor, încât consider că Dumnezeu m‑a inspirat și mi‑a dăruit acest cântec, deoarece aveam nevoie de el, în primul rând eu, și apoi publicul meu drag. Obișnuiesc, așadar, să mă inspir din trăirile, din căutările mele, chiar din învățăturile scripturistice, dar și din realitățile cotidiene, o lume cu nenumărate provocări, care ne pune în gardă, ne face să fim vigilenți, să alegem corect, să ne ghidăm după valorile credinței noastre.
Puțini cântăreți români se pot lăuda cu o colaborare internațională de care ați avut parte dumneavoastră. Ați cântat alături de artiști de talie mondială precum Al Bano, Beyonce, Joan Baez, Michael Bolton sau Chick Corea. Ce ați învățat din fiecare întâlnire cu acești mari interpreți?
Din aceste întâlniri am învățat, pe de o parte, ce înseamnă modestia, atunci când ești atât de mare cum sunt cei pe care i‑ați amintit în întrebarea dumneavoastră, iar pe de altă parte am învățat ce înseamnă să‑ți iubești profesia, dar și pasiunea, căci la acest nivel nu poți să faci bine ceea ce faci dacă nu ești pasionat de ceea ce faci. În plus, am învățat să mă păstrez la un pas în spate de marii artiști cu care am evoluat, care au nevoie de spațiu pentru desfășurare; am învățat „să nu dau din coate”, chiar dacă o puteam face sau pregătirea mi‑ar fi permis‑o, deoarece atunci când cineva de o asemenea valoare te primește în „casa lui”, e firesc să‑i acorzi întru toate spațiu, prioritate, iar eu, ca invitat, m‑am bucurat de o așa onoare, făcându‑mi treaba, zic eu, cu profesionalism, decență și multă discreție.
Sunteți o artistă care abordează stiluri diferite de muzică: ușoară, bisericească, colinde, patriotică, dar, așa cum am văzut la spectacolul „Vrancea eroică”, susținut la Mărășești în această vară, unde ați participat cu succes, și de operă. Ce specific va avea concertul cu care veți delecta sâmbătă mulțimea tinerilor adunați la Craiova?
Pentru mine, muzica și tehnica vocală sunt mijloace de a exprima sentimente, de a completa mesajul pieselor. Probabil că va fi un mix, o îmbinare pe care inspirația și stările de moment mi le vor dicta atunci, de la piese care m‑au consacrat, la piese care să exprime bucurie și iubire. În plus, nu de mult, am scris un cântec extrem de plăcut de public, compoziție pe care am început să o includ recent în repertoriu. Se numește Nu privi în jos!, un cântec cu un mesaj de care cred eu că lumea are nevoie. E o metaforă frumoasă pe care mi‑a inspirat‑o nevoia oamenilor de a se lăsa inspirați de Ceruri în viața de zi cu zi: „Ceru‑i sus, nu privi în jos”. În plus, mai e un sentiment ce te face să privești în sus. Fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă de sufletul lui pentru a nu se lăsa antrenat în lucruri josnice. Sufletul omului vine de la Dumnezeu, iar noi avem datoria să ne grijim de el, căci e dăruit de „sus”. Filmăm acum chiar un videoclip pentru acest cântec și sperăm să îl lansăm în toamnă, alături de alt videoclip, deja finalizat, la piesa Iubire și război, o altă creație cu versuri puternice.
În piesa „O fată cu un pian” spuneți că „lumea în care trăim e una plină de încercări și poți s‑o iei oricând greșit pe alte cărări”. Cum reușește Paula Seling să facă față provocărilor atât din lumea muzicii, cât și în general în viața de zi cu zi? Ce vă menține moralul ridicat, care e rețeta? Poate fi refrenul acestei piese soluția salvatoare: „Dragostea ține lumea laolaltă / Ea te‑ntoarce acasă de fiecare dată”?
Exact! După multă analiză și autoanaliză, mi‑am dat seama că iubirea este răspunsul, pentru că Dumnezeu este iubire. Când intri în impas, când te simți slab, când riști să cazi în ispită, imaginează‑ți că poți, că reușești să te ridici ajutat de iubire, căci, nu‑i așa?!, Dumnezeu este iubire, ne este mereu aproape, mai aproape decât am crede. Astfel găsești răspunsurile, soluțiile când te afli în dificultate, Domnul îți dă soluția și te ajută să înțelegi și să urmezi calea dreaptă.
Nota
utzu: Neașteptat de mult timp am petrecut în
cumpănă atunci când am decis să leg ideea acestei categorii de
conceptul DeliaDebate, cu trimitere la cântăreaţa Delia Matache.
Dilema care m-a frământat este că prin această alegere pronunț
un sprijin pentru acte artistice care sunt, în esență, străine de
ortodoxie și, în același timp, trec cu vederea artiști care, prin
ținuta morală și integritatea cu care își desfășoară
activitatea artistică, devin marginalizații pieței noastre
muzicale.
Numele Paulei Seling reprezentă pentru mine răspunsul reflex la întrebarea: Pe care dintre artiştii români îi admiri mai mult? Această admiraţie este construită pe modelul est-etic al criticului literar Monica Lovinescu, cea care insista să aprecieze valoarea literară a operelor apărute în perioada comunistă în funcţie de criteriul etic cu care judeca pe autorul respectivei opere (în funcţie de compromisurile făcute cu regimul comunist). În principiu, nu sunt de acord cu această sită de apreciere morală deosebit de intransigentă (pe care o consider totuşi o formă nepotrivită de îngrădire) şi care limitează drastic expresia artistică, dar acest format de apreciere este des întâlnit în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi care simţim nevoia să ne exprimăm solidaritatea cu artişti care mărturisesc ortodox, chiar şi atunci când nu consumăm creaţiile acestora în mod obişnuit.
Motivul pentru care în cele din urmă am rămas la DeliaDebate este că o astfel de apreciere punctuală este obligatoriu însoţită de un exerciţiu continuu de discernământ, spre deosebire de aprecierea pe care o port Paulei Seling care se manifestă la un nivel general şi mult mai adânc. Aşa cum menţionam în pagina de Năzuinţe, din păcate, s-a împământenit obiceiul între noi ortodocşii să identificăm rapid elementele necreştine/anticreştine la persoanele sau creaţiile cu care intrăm în contact, elemente în raport de care să respingem la modul integral orice legătură cu o persoană sau alta, artist sau nu, fără a mai căuta să găsim şi elementele de legătură, de apropiere.
Dar
trebuie să recunoaştem că faţă de noi înşine nu folosim
aceeaşi grilă de judecată, nu ne declarăm peremptoriu
necreştini/anticreştini pentru păcatele proprii ci dimpotrivă,
faţă de neputinţele noastre suntem cu mult mai îngăduitori.
Există şi un impuls de compensare, prin aceea că suntem mai
îngăduitori cu „ai noştri”, fie că vorbim despre
artişti, politicieni, jurnalişti etc şi foarte intransigenţi „cu
ceilalţi”, care au devenit din ce în ce mai numeroşi şi
care nici nu prea mai sunt interesaţi să ne câştige aprecierea.
Conceptul
DeliaDebate vizează prioritar, la nivelul persoanelor de
condiţie mijlocie, depăşirea acestui tribalism profund dăunător
Bisericii şi, totodată, caută să identifice acele elemente de
legătură care să permită ortodocşilor să interacţioneze în
mod autentic, sincer şi cu inima deschisă, cu persoane necreştine
(iar ca exerciţiu practic propun creaţiile unui artist concret în
persoana Deliei Matache).
Într-o discuţie recentă cu o persoană care activează în domeniul artistic am ajuns la concluzia comună că există în cazul unor artişti necreştini un nerv al sincerităţii, o anumită vibraţie sufletească interioară autentică, pe care noi ortodocşii ar trebui să căutăm să o intuim/simţim atunci când interacţionăm cu astfel de persoane. Este limpede că acest lucru este mai lesne de înţeles fie de persoanele care activează în domenii creative, fie de persoanele care au revenit la credinţă pe calea unor convertiri şi care înţeleg, în raport de propria experienţă, care sunt reperele unui suflet necredincios.
Deşi nu militez pentru formularea unor tactici de prozelitism ortodox, recunosc faptul că aceste idei pornesc de la nevoia ca participarea ortodocşilor la treburile cetăţii să fie prilej de atragere la credinţă a celor îndepărtaţi de Dumnezeu, altfel decât prin informare sau doar prin cuvinte. Un limbaj pe care l-am găsit util este cel al admiraţiei sincere pentru acele lucruri demne de admirat, iar apoi al sprijinului deschis şi asumat pentru ceea ce pare de folos din munca/creaţia interlocutorului. Ştim cu adevărat că ceea ce contează mai ales este rugăciunea pentru aproapele nostru, dar la nivelul vieţuirii de zi cu zi, şi admiraţia şi sprijinul trebuie prezentate şi acceptate fără ca prin aceasta să se facă vreo concesie de credinţă şi fără ca rugăciunea să fie desconsiderată. Cred cu tărie că noi, cei care vieţuim în lume, avem mare nevoie să reînvăţăm, în modul cel mai practic cu putinţă, să ne facem tuturor toate (Corinteni 9,22) fără a arunca mărgăritarele noastre porcilor (Matei 7,6).
În raport de aceste idei, facem prin acest articol o scurtă paranteză, sărbătorind 7 ani de la lansarea videoclipului de mai sus şi bucurându-ne de începutul noului an bisericesc, urmând ca în articolele următoare să încercăm să propunem melodii care să ne scoată din zona de confort a tribalismului amintit fără ca prin aceasta să încercăm să împăcăm cele care nu pot avea părtăşie între ele.
Salutăm cu deosebită încântare alăturarea în calitate de contribuitor temporar al proiectului nostru pe ilustratoarea-scriitoare Daniela Gheorghiţă, cea care va aduce culoare sitului nostru (acum) tern, prin ilustraţii care să reflecte în piese grafice ideile autorilor.
Nădăjduim să punem bun început prezenţei grafice a sitului theodosie.ro în blogosfera ortodoxă şi, pe de altă parte, să facem cunoscute năzuinţele şi proiectele personale ale artistei rezidente a sitului în rândul publicului nostru. Suntem convinşi că vom fi reciproc câştigaţi!
Totodată, reînoim invitaţia lansată anterior cititorilor noştri care se simt reprezentaţi de ideea de middle-class intelectual, de a-şi formula năzuinţe proprii în legătură cu participarea credincioşilor ortodocşi în societate, în locul şi la nivelul în care se află fiecare acum. Insistăm asupra acestui îndemn, indiferent dacă veţi alege să colaboraţi cu situl nostru sau dacă veţi găsi mai multă bucurie iniţiind proiecte personale similare.
Prezentarea Danielei, în propriile cuvinte:
Sunt o tânără ilustratoare crescută pe meleaguri moldovenești, spre margine, în câmpiile Galațiului. Am copilărit la țară, împreună cu mulți frați, surori și rude, cu care am petrecut zile și sărbători la rând în lungi șederi de cântare, de meditație, de dezbatere și ascultare despre viață și despre cele sfinte. Astfel de experiențe m-au sensibilizat într-atât încât să înțeleg că fericirea de a trăi și de a nutri constant către o formă de nobilă omenie nu se bazează pe un câștig ulterior, cât pe frumusețea actului în sine.
Atunci când Dumnezeu a creat lumea, a gândit-o să fie funcțională, și le-a lucrat în așa fel până ”a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea, cap.1) Dar în lucrul Său, nu a uitat nicio clipă să le creeze pe toate în cea mai dulce frumusețe a lor. Căci lucrurile cu adevărat ”bune” sunt și frumoase în ele însele.
Încrezătoare, deci, în folosul Artei, am continuat studiile necesare.
În prezent, scriu și ilustrez în principal cărți pentru copii iar maniera de lucru este pictura tradițională, pictura în acuarelă. Aduc contribuții pentru theodosie.ro cu al cărui conținut rezonez. De asemenea, încurajez cititorii acestui site să își exprime părerile sincere despre aportul artistic propus de mine și pentru care semnez deschis și în întregime.
Arta este, în cele din urmă, forma cea mai subiectivă de a privi și percepe Lumea, atât cea de jos cât și cea de Sus.
