de Vlad-Mihai Agache | 9 mai 2019 | Opinii |
Politicianul ortodox. Acesta, din păcate, ne lipsește. Există într-adevăr politicieni care, meteoric sau chiar cu o anumită consecvență, adoptă poziționări publice care, cu indulgență, pot fi trecute „în tabăra noastră”. Au existat în anii post-decembrişti mai multe personalităţi care au apelat la simbolistica creştin-ortodoxă, care au manifestat simpatie pentru Biserica Ortodoxă şi pentru credincioşi sau care au dezavuat public sau tacit iniţiativele necreştine din societatea noastră.
Consider însă că, în mare măsură, românii ortodocşi sunt încă blocaţi într-o aşteptare nerealistă privind politica, aşteptare care pendulează între două extreme: a deznădejdii înaintea vremurilor lui antihrist, pe de o parte, şi a eroului salvator trimis de Domnul ca răspuns rugăciunilor sfinţilor noştri părinţi, pe de alta.
Atât cât îmi
permite statura de creştin ortodox, mă pronunţ categoric împotriva
primului tip de atitudine, vecin cu deznădejdea, ce ne cuprinde pe
unii când ne vedem aflaţi înaintea tăvălugului antihristic,
temere care ar putea fi justificabilă omeneşte, dar care nu poate
fi primită de cei credincioşi. În paranteză arăt că anume
această împotrivire personală stă la temelia acestui site, care
este, în esenţă, o împotrivire slabă nu faţă de mersul
vremurilor ci faţă de raportarea noastră colectivă la aceste
vremuri.
Suntem din veac
preveniţi de dificultatea încercărilor ce ne aşteaptă şi, de
curând, am fost martorii suferinţelor celor care au traversat
dictatura comunistă, mântuindu-se. Şi mai cred că efortul de
informare şi documentare asumat de mediul online ortodox nu trebuie
să ne aducă nici la adormirea conştiinţei sau la împietrire faţă
de cele ce vor urma dar nici la decepţii copilăreşti şi abandon
prematur. Cred sincer că acesta este momentul când suntem chemaţi
să prindem curaj şi să ridicăm capetele noastre, pentru că
răscumpărarea ni se apropie.
Pe de altă parte,
nu este îngăduit bărboşilor să se amăgească singuri aşteptând,
de la sine, îndreptarea mersului lucrurilor ce ne-au fost
încredinţate spre stăpânire şi lucrare, ştiind că obligatorie
e lupta, nu biruinţa.
Nu sunt puţini cei
care vorbesc astăzi de epuizarea atributului de reprezentare în
politica tradiţională. Subscriem şi arătăm că, în opinia
noastră, nu mai e astăzi posibilă sau rodnică politica electorală
clasică, potrivit căreia poporul alege în fruntea sa persoana cu
însuşirile nimerite să îl reprezinte înaintea mai marilor lumii
şi să îl conducă spre viaţa veşnică. Nu promovăm însă nici
formele moderne de democraţie directă sau instrumentele tehnologice
care impun politicienilor un mandat imperativ în chestiuni
punctuale.
Exemplul Măriei
Sale Sfântul Neagoe Basarab este sugestiv pentru că întrepătrunde
atât alegerea sa de către boieri şi poporul ortodox cât şi
cucerirea tronului prin sabie şi prin diplomaţie. Există în acest
caz atât lucrarea individuală a Sfântului Neagoe Basarab cât şi
participarea poporului, în graniţele chemării sale, la aducerea la
îndeplinire a binecuvântării Sfântului Ierarh Nifon.
Revenind la tema consideraţiilor noastre şi concluzionând că reprezentarea politică clasică şi-a consumat substanţa cunoscută de ştiinţele politice şi că în prezent există o reorientare spre politica tip platformă, care presupune implicare (eng. engagement) şi forme pragmatice de participare publică din partea electoratului, apreciem că este necesar să promovăm o sumă de teme, de revendicări politice, în forme cât mai apropiate de versiunea utilă şi oportună pentru confruntările politice (repertoriu ortociv).
În acest context,
politicianul ortodox din viitor nu va fi doar persoana angrenată în
jocul politic de putere şi de reprezentare simbolică a ortodoxiei,
nu va fi doar demnitarul înarmat cu temele şi revendicările
electoratului ortodox distilate în forme acţionabile de politici
publice (eng. policies) ci, mai ales, politicianul ortodox va fi acea
persoană care îşi va manifesta în mod transparent intuiţia şi
simţul politic pentru avansarea chestiunilor valoroase pentru
ortodoxie, în legătură cu problemele noastre la zi. Nu doar acela
care redactează programul de guvernare şi include suma intereselor
noastre civice şi politice punctuale, ci omul politic a cărui
spirit de iniţiativă lărgeşte orizontul de înţelegere şi
acţiune socială a creştinilor ortodocşi.
Aşadar, în
înţelegerea noastră, politicianul ortodox care lipseşte României
nu este acela care achiesează la punctele noastre de discurs, nici
cel ce bifează majoritatea sau chiar totalitatea revendicărilor din
repertoriul intereselor politice ale ortodocşilor, ci acela care,
asemenea Sfântului Neagoe Basarab, intuieşte şi acţionează aşa
încât roadele eroismului şi milosteniilor sale să rămână
câştigate şi folositoare neamului românesc şi la cinci sute de
ani distanţă în viitor, sau pentru cât ne mai este îngăduită
vreme.
de Vlad-Mihai Agache | 9 mai 2019 | Opinii |
Într-un articol recent publicat pe portalul newstatesman.com se repune în discuţie natura competiţiei geopolitice între SUA şi occident pe de o parte, şi ţări precum China şi Rusia pe de alta. Se aminteşte în articol faptul că acestea din urmă resping liberalismul occidental şi proliferarea societăţii globale a pieţelor libere, definindu-se în schimb drept civilizaţii distincte cu valori culturale unice şi cu instituţii politice proprii.
Se mai arată că
după prăbuşirea imperiilor din secolul trecut şi afirmarea
statelor naţiune prin auto-determinare, odată cu încheierea
Războiului Rece, s-a prezumat că occidentul va reuşi să-şi
impună ordinea mondială proprie, dominată prin instituţii şi
organizaţii internaţionale precum F.M.I., Banca Mondială sau
Organizaţia Mondială a Comerţului.
Între timp însă, această nouă ordine mondială occidentală a reintrat în competiţie nu cu modelele de organizare politică ci cu sisteme civilizaţionale care se revendică nu doar de la un teritoriu guvernat de o entitate statală ci, mai cu seamă, de la caracterul excepţional al civilizaţiilor edificate de aceste naţiuni. În fine, articolul continuă cu o serie de divagaţii despre caracterul eurasiatic al civilizaţiei ruseşti sau despre doctrina confucianismului politicos promovat de China.
Însă din ansamblul articolului se pot desprinde şi alte chestiuni utile, unele punctate explicit acolo, altele doar sugerate. De pildă, se reţine faptul că astăzi competiţia geopolitică, în toate formele acestui joc de putere, se bazează mai puţin pe securitate sau pe avantaje economice directe şi se manifestă din ce în ce mai mult în domeniul civilizaţional. Mă rog, civilizaţiile însele nu se ciocnesc, dar diferiţi actori pot promova în competiţia geopolitică alternative civilizaţionale care depăşesc înţelegerea comună a conceptului de stat naţional. Însă indiferent că vorbim de comunităţile tip reţea ale neoliberalismului occidental, de socialismul tehnologizat chinez sau de agresivitatea rusească drept marcă identitară, se arată că ceea ce lipseşte de fapt din această competiţie, ar fi o înţelegere mai adâncă a omenirii şi a vieţii sociale şi politice astfel cum rezultă din relaţiile şi instituţiile care îi dau formă. Nu ar fi două tabere geopolitic în competiţie, ci suntem deja în prezenţa unei competiţii multiplayer acerbe de natură civilizaţională.
Revenind la plaiurile noastre, acesta este contextul care ar putea explica insistenţa europenilor pentru edificarea unui model civilizaţional unitar, care să fie asumat de statele naţiune prioritar faţă de propriile tradiţii culturale. Această abordare lămureşte probabil şi motivul pentru care politica maghiară a lui Victor Orban produce atâtea frustrări, căci alianţele şi tratatele şi-au pierdut din însemnătate în faţa urgenţei europene de a edifica o comunitate nu doar de principii şi de valori, ci una civilizaţională pan-europeană.
În acest moment, dezbaterea între orientările federaliste sau interguvernamentale care au animat atâta vreme scena publică europeană a căzut într-un plan secund, cheia evoluţiei uniunii fiind înţeleasă la momentul acestor alegeri europarlamentare ca fiind o confruntare între latura globalistă şi cea naţionalistă. În fapt, noua civilizaţie europeană se va construi nu (doar) prin sacrificarea statelor naţiune, ci mai ales prin sacrificarea formulelor naţionale de civilizaţie în favoarea celei europene. În noul format de competiţie unională, putem observa că insistenţa maghiară vizând identitatea culturală poate valora (episodic) din punct de vedere politic mai mult decât chestiunile economice sau geopolitice.
Cred că acesta este contextul în care trebuie citită declaraţia de astăzi a lui Victor Orban care, fără mari reţineri, se laudă astfel: „Poziţia Ungariei este următoarea: în regiunea noastră, Ungaria se află într-un proces de dezvoltare spectaculoasă, asta dacă vă uitaţi la evoluţia sistemului de sprijinire a familiei, dezvoltarea economică, pregătirea spiritual-intelectuală a noii generaţii, cheltuielile cu armată, vedeţi că Ungaria are rezultate din ce în ce mai palpabile şi ritmul de dezvoltare este din ce în ce mai accentuat.” Sunt similare îndemnurile repetate ale intelectualilor europeni pentru edificarea unor curente pan-europene care să ridice dezbaterea de fond deasupra modului naţional în care fiecare stat îşi înţelege fondul european şi aderă la aceste valori.
Ungaria îşi pregăteşte spiritual-intelectual noua generaţie nu pentru consolidarea integrării în suprastructura europeană, cum se discuta la noi cu ceva vreme în urmă despre eforturi post-aderare sau despre drepturile cetăţeanului european, ci pentru ca civilizaţia maghiară să ocupe unul dintre locurile din faţă în componenţa noii civilizaţii europene care se află acum în chinurile facerii, jucând la un nivel mult mai înalt decât i-ar fi permis-o chestiunile obiective (demografie, economie, resurse materiale, capital tehnologic etc.) sau opţiunile sale subiective (pretinsa bună vecinătate maghiară).
Civilizaţia românească.. respiră greu.. dar strict ca speculaţie, ar putea găsi un spaţiu formidabil de evoluţie (în lumina celor trei idei de bază ale proiectului theodosie.ro), în afara proiectului european.
