Chiar și așa, mulți se dădeau înapoi cu frică atunci când îl vedeau, de parcă el ar fi putut să-i atace în orice moment! Alții veneau aproape ca să îl privească cu băgare de seamă, iar apoi strigau biruitori: În sfârșit! El este! Repede, să înștiințam poliția ca să-l prindă!
Ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.
Şi nu-i poporul într-un fel, iar preotul în alt fel, ci mi se pare că acum s-a împlinit întocmai ceea ce se spunea în vechime a blestem: „A ajuns preotul ca şi poporul” (Isaia 24, 2; Osea, 4, 9). Nu sunt cei mulţi aşa, iar întâistătătorii poporului şi conducătorii lui duhovniceşti altfel, ci poporul duce pe faţă război cu preoţii, având ca temei de încredinţare dreapta lui credinţă.
Aşadar, fie că ne-am folosi cândva de recomandările medicinii, fie că le-am respinge pentru vreunul din motivele arătate mai înainte, să se păstreze totdeauna scopul de a plăcea lui Dumnezeu, să se poarte grijă de folosul sufletului şi să se împlinească porunca Apostolului, care spune: «Deci, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi» (1Cor 10: 31).
Rugăciunea, postul, privegherea şi orice alte fapte creştineşti, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuşi scopul vieţii noastre creştine nu poate sta numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la ajungerea acestui scop. Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Iar postul şi rugăciunea, privegherea şi milostenia, precum şi orice altă faptă bună săvârşită pentru Hristos sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.
Sufletele copiilor, spune Sfântul, sunt moi şi fragede; dacă învăţăturile bune sunt întipărite asupra lor încă de la început, nimeni nu o să le mai poată şterge deoarece cu timpul ele se întăresc ca o pecete, așa cum se întâmplă cu ceara. Astfel, părinții făuresc niște icoane însuflețite ale lui Dumnezeu, niște statui vii.
Toți cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învățat sfinții printr-o îndelungată experiență de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povățuia, îi lumina și le dădea puterea de a birui pe vrăjmași, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu știe și nu înțelege cine și unde sunt vrăjmașii lui.
Multe sunt pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință. Ei gândesc că mărturisirea nu este altceva decât numai a-și spune cu de-amănuntul păcatele lor duhovnicului. Și că, după ce le vor arăta cu luare-aminte, au făcut desăvârșit totul.
Dar să nu te amăgească pe tine gândul, frate, zicându-ți că Părinții zic: „Cazi, scoală-te”; adică de câte ori vrei cădea, scală-te și te vei mântui. Deci aceasta este pocăința: a cădea cineva și iarăși a se scula și a se scula și iarăși a cădea? Amăgită și rea tâlcuire este aceasta ce o faci tu la zicerea aceasta.
Crezi că Dumnezeu are a-ți da ție îndată și totdeauna când voiești această atât de scumpă dăruire a zdrobirii, pe care, ca să o ia, Sfinții au vărsat atâtea sudori? Dacă crezi aceasta, rău crezi și scoate socoteala aceasta din închipuirea ta.