Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden Sursă foto: Iefimerida.gr
Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.
După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.
Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.
Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.
Pandemia
Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?
A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.
Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.
Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.
Schisma ucraineană
Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.
Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.
Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.
Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.
Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi
Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.
Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.
Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.
Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.
Tocmai pentru că prin definiție Biserica este un organism apolitic, nu din lumea aceasta, este un mare deserviciu să fie pusă în slujba unor interese pământești, naționaliste sau chiar geo-politice. Schisma provocată de așa-zisa autocefalie din Ucraina a fost provocată de intervenția factorilor politici, dar ea trebui tranșată conform mizelor bisericești puse în joc. Împletirea între politic și ecleziastic este normală și inevitabilă, dar ar trebui să existe și o demarcare clară între cele două.
Într-o postare pe pagina sa de FaceBook, domnul Daniel Gheorghe, un deputat cunoscut pentru pozițiile sale conservatoare și naționaliste, face unele aprecieri pe subiectul schismei bisericești din Ucraina de pe poziții anti-rusești și pro-Constantinopol, pornind de la declarațiile recente ale Ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov. Pe considerentul că la mijloc sunt interese rusești politice în Ucraina, politicianul nostru declară: „În calitate de Român Ortodox resping categoric toate aceste manevre rusești care fac mare rău Ortodoxiei și sunt solidar deplin fraților noștri din Patriarhia de Constantinopol!”.
În esență, în postarea sa, Daniel Gheorghe critică Rusia de astăzi, care ar fi o continuare a regimului comunist de odinioară, pentru faptul că se implică în problemele Bisericii Ortodoxe, făcând un mare deserviciu prin criticile aduse „liderului spiritual al ortodocșilor din întreaga lume”. Este evident că credința joacă un rol important pentru Moscova în ce privește interesele sale de putere în regiune; totuși acestea nu sunt atât de intruzive și nefaste pentru „moștenirea lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi, pentru Credința trăită curat și pentru legământul istoric păstrat de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți și de la întreg așezământul civilizației și culturii romano-bizantin” pe cât sunt jocurile americane făcute prin Patriarhul de Constantinopol.
Întâlnirea de o zi cu Patriarhul Bartolomeu la București cu ocazia sfințirii Catedralei nu are cum să-l fi încredințat pe domnul deputat despre acesta că ar fi „un mare prieten al ortodoxiei românești și un om care înțelege cu adevărat esența învățăturii noastre străvechi”. Există multe alte fapte publice și notorii care dau dovadă despre contrariu. Dimpotrivă, se poate spune că acesta este unul dintre cei mai nocivi ierarhi pe care îi are Biserica. Numai apărător și cunoscător al Ortodoxiei nu demonstrează că ar fi prin numeroasele sale fapte smintitoare de rugăciuni în comun cu alte credințe și religii și prin conflictul pe care-l întreține în Ucraina.
„Avem o legătură duhovnicească, pe care se străduiesc să o submineze într-un mod energic înșiși camarazii noștri americani, care l-au silit pe Patriarhul Ecumenic să se îndrepte în direcția schismei, a subminării tradițiilor străvechi ale creștinismului ortodox, să fie urmată linia care se numește în Ortodoxie «papism», un papism nou, care a fost respins mereu de o mie și mai bine de ani în Ortodoxia Răsăriteană. Nu este o întâmplare că în lumea ortodoxă nu există un echivalent al Papei de la Roma.
Există Patriarhul Ecumenic, căruia i-a fost acordată până de curând cinstea primului între egali. Cu toate acestea, după constrângerea grosolană, rău ascunsă sau mai degrabă neascunsă deloc a Washington-ului, a urmat calea schismei în Ucraina, a creat o Biserică-marionetă, chipurile numită a Ucrainei, desigur că a amăgit această «Biserică» forfecându-i drepturile pe care i le-a promis și acum se sârguiesc energic împreună cu americanii să influențeze celelalte Biserici Ortodoxe, printre altele Biserica Ortodoxă Greacă, pe Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului, așa încât să treacă și ceilalți la direcția acestor acțiuni de subminare și anticanonice față de Ortodoxia Răsăriteană.
Cred că deja a condus la schismă în Biserica Ciprului «cutia Pandorei», pe care a deschis-o Bartolomeu, la agitație în alte Biserici Ortodoxe, «misiunea» pe care i-au pregătit-o americanii lui Bartolomeu și nu se ascund că lucrează activ împreună cu el sub deviza «libertății religioase sau de credință», misiunea lui Bartolomeu este să îngroape înrâurirea Ortodoxiei în lumea contemporană. Altă explicație nu pot să văd pentru acțiunile acestui om.”
Oricât de dur ar fi limbajul folosit, sunt exprimate adevăruri incontestabile. Atât politic, cât și bisericește, cel puțin de data aceasta are dreptate diplomatul rus.
În primul rând, el face referire la fapte concrete, la o interferență cruntă în viața bisericească a majorității ucrainenilor. Și nu vorbim doar la nivel de dogmă și instituții, ci de agresiuni și scandaluri puternice împânzite peste tot. Foarte multe lăcașuri de cult au fost acaparate, clerici hărțuiți, bătuți și chiar omorâți. Situația este dramatică pentru întreaga Ortodoxie, dar îndeosebi pentru credincioșii simpli ortodocși ucraineni care trebuie să se apere mereu de atacurile orchestrate naționaliștilor. Există nenumărate relatări despre astfel de cazuri, care nu s-au oprit nici până în ziua de astăzi de un an încoace.
Un alt aspect important, Patriarhul Ecumenic nu poate fi considerat nicicum conducătorul întregii Ortodoxii. Biserica are conștiința că nu are un astfel de cap pământesc, ci capul ei este Însuși Hristos, Care o conduce nevăzut, dar mai bine ca orice om văzut. Cârmuirea ei este de altă natură, una duhovnicească, făcută de Duhul Sfânt prin insuflarea care o dă clerului și aleșilor lui Dumnezeu. Așadar înfruntarea pretențiilor supremațiste ale Patriarhului Bartolomeu sunt nimerite, nicidecum o jignire la adresa Bisericii.
Cât despre raportul dintre interesele naționale și credința ortodoxă, acesta rămâne în parametri normali atâta timp cât nu este modificată învățătura și spiritualitatea pentru a sluji unor scopuri pământești. Biserica însuflețește popoarele care îmbrățișează credința, le dă o identitate. Acest lucru s-a întâmplat cu multe nații, printre care și cu noi, românii. Nu e nimic rău în asta. Doar să nu fie adaptată și pervertită pentru a se potrivi poporului, ci pentru a-l ridica la Dumnezeu.
În situația de acum, Ortodoxia este o parte constituentă a slavismului înțeles în limite normale, etnice. Așa cum a fost sufletul imperiului bizantin și cum a ridicat capitala lui, Constantinopolul, în cinste, așa s-a întâmplat în mare măsură și cu Moscova. Problema intervine când credința este instrumentată pentru a cuceri și controla politic o regiune sau o situație politică. Acest lucru îl face clar astăzi Fanarul, care slujește Statelor Unite de mai bine de jumătate de veac prin ecumenism, iar acum și prin neo-papismul prin care aduce o grozavă schismă.
Moștenirea lui Hristos și credința apostolilor moștenită prin tradiție nu a cunoscut niciodată un primat în persoana vreunui Patriarh. Fiecare Biserică autocefală este independentă și se organizează autonom. Arealul ei este definit de canonul 34 apostolic prin gruparea „episcopilor fiecărui neam” în jurul unui Întâistătător (Patriarh), care este egal, nu superior celorlalți. Acest lucru se vede astăzi în populația slavă, care se întinde pe un teritoriu mai larg decât Rusia și cuprinde, printre altele, și Ucraina. Este limpede că există o populație ucraineană naționalistă aici, care dorește independență ecleziastică, dar este prea mică în raport cu Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană și folosește mijloace neortodoxe, care nu dau mărturie de intenții bune, ci străine și dezbinătoare. Etosul ucrainean naționalist este îmbibat de spiritul (greco-)catolic. În plus, schismaticii aceștia s-au format prin acțiuni necanonice, condamnate la nivel pan-ortodox. Așadar metodele lor eronate nu pot fi validate de Constantinopol cu atât mai puțin cu cât Fanarul însuși adaugă la ele pretenții papiste. În plus, ortodocșii canonici de pe acest teritoriu sunt fideli Kievului slav de odinioară, leagănul Bisericii Ruse.
După cum am mai scris despre istoria întemeierii și despre poziția Patriarhiei Ruse, chiar dacă există și elemente criticabile în care slavismul a folosit Ortodoxia de-a lungul vremii, totuși în esență trebuie să-i recunoaștem meritele și nu avem ce să reproșăm Moscovei pe tema schismei ucrainene.
Din nefericire, poziționarea deputatului Daniel Gheorghe este atât de neortodoxă și politizată, încât stârnește indignare și reprobare din partea oricărui credincios fidel tradiției apostolice. Ea nu vădește decât o aliniere la politica progresistă dusă atât de Constantinopol, cât și de aripa interesele americanizate de la noi din țară. Păcat de o astfel de tendință, care trădează neînțelegere a cursului Bisericii.
Potrivit unui raport recent din partea agenției pro-Constantinopol Orthodox Times, „Mitropolitul” Epifanie Dumenko din „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică a declarat de curând la televiziunea ucraineană că unele Biserici Locale sunt pe cale să recunoască BOaU.
S-a referit în principal la Biserica Georgiană, unde, potrivit lui, majoritatea episcopilor sunt în favoarea recunoașterii schismaticilor, dar a menționat și Bisericile Ierusalimului, României, Bulgariei și Albaniei, sugerând că ar putea să urmeze exemplul Bisericii Ciprului, unde Întâistătătorul a declarat unilateral recunoașterea și Sinodul a ales să accepte pasiv decizia lui.
Merită remarcat că, potrivit lui Dumenko, doar doi sau trei ierarhi nu au fost de acord cu decizia Întâistătătorului, deși, de fapt, 7 ierarhi sinodali, incluzând pe cei mai de autoritate ierarhi din Biserica Ciprului, au stat împotrivă, în timp ce 9 au votat în sensul de a nu protesta față de decizia Arhiepiscopului.
Și, cel puțin în cazul Bisericii Române, afirmația „mitropolitului” pare a fi fără temei.
OrthoChristian a contactat pe Pr. Michael Tiţa, consilierul personal al Preafericitului Patriarh Daniel al României pe relații străine și inter-bisericești, să-l întrebe despre declarația lui Dumenko și despre starea curentă a Bisericii Române față de BOaU.
Pr. Michael a răspuns:
„Nu cunosc faptele pe care-și bazează Mitropolitul Epifanie din BOaU afirmația cu privire la viitoarele relații ale BOaU cu Biserica Ortodoxă Română. Poziția Bisericii noastre este, până acum, după câte știu, cea exprimată în decizia ei de mai înainte.”
Trimiterea pusă la dispoziție de Pr. Michael se referă la decizia Sinodului din 25 octombrie 2018, unde se „reiterează recomandările din 24 mai 2018 pentru Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei să ajungă împreună la o soluție, în vreme ce este păstrată unitatea de credință și libertatea administrativ-pastorală, cea din urmă reprezentând o trăsătură caracteristică a Ortodoxiei”.
Ierarhii au continuat: „Sfântul sinod subliniază și faptul că unitatea este păstrată prin co-responsabilitate și cooperare între Bisericile Ortodoxe Locale prin cultivarea dialogului și a sinodalității la un nivel pan-ortodox, aceasta fiind o necesitate permanentă în viața Bisericii. Unitatea Bisericii este un dar sfânt al lui Dumnezeu, dar și o mare responsabilitate a ierarhilor, clericilor și credincioșilor fideli”. …
Răspunzând la o întrebare din partea unor credincioși ruși din cadrul unei transmisii în direct pe internet, Starețul Efrem a spus că Athosul nu se poate implica în rezolvarea schismei ucrainene, ci doar să se roage ca Biserica să-și recapete unitatea ei. Chiar președintele Frăției Fiii Athosului, Alexander Tuzenko, a pus problema situației stânjenitoare a credincioșilor cauzată de poziția athoniților pe subiectul „autocefaliei” ucrainene. Răspunsul Arhimandritului a fost că Athosul este pentru toți și a criticat Patriarhia Rusă că nu dă binecuvântare credincioșilor ruși să se împărtășească în Sfântul Munte decât la Mănăstirea Sf. Pantelimon (Rusikon).
„Este ciudat, pentru că Mănăstirea Rusească este și ea sub jurisdicția Patriarhului Ecumenic și-l pomenesc pe Patriarhul Bartolomeu ca în celelalte mănăstiri din Sfântul Munte”, a declarat starețul. Ei sunt subordonați Patriarhiei de Constantinopol și trebuie să le fie loiali fără a însemna că nu-i mai iubesc pe ruși. E ca și cum un episcop rus s-ar răscula împotriva Patriarhului de la Moscova. „Din păcate, nu putem ajuta să fie rezolvată această problemă, este un alt nivel, este un conflict între două Sinoade, două Biserici – Moscova și cea Ecumenică. … Ierarhic, Athosul este subordonat Patriarhiei Ecumenice, dar aparține întregii Ortodoxii și Bisericile Locale trebuie să înțeleagă asta.”
Reproșurile aduse de Mitropolitul Luca din Ucraina sunt tăioase. „Ce priveliște tristă! Pe de o parte biserici acaparate, oameni bătuți, scaunele și Sfintele Daruri aruncate în stradă în noroi și, de cealaltă parte, bătrâni respectabili care, zâmbind drăguț, vorbesc despre dragostea universală a lui Dumnezeu, despre nevoia de unitate și pace duhovnicească. Ce este asta? Șiretenie sau lipsă de voință să cunoască adevărul? Sau este o trădare îmbrăcată în hainele supunerii?”
Episcopul Luca a mai amintit că starețul Efrem a venit la Kiev pentru întronizarea lui Epifanie, dar nu a participat pentru că s-a îmbolnăvit, însă a trimis un reprezentant al Mănăstirii la slujbă. În plus, i-a primit să slujească în Vatopedi pe unii schismatici. Acum spune cuvinte frumoase despre dragoste, dar îi sprijină pe cei care aruncă explozive în casele preoților noștri, care scot mame cu copii în stradă, care rup trupul lui Hristos, care este Biserica.
O critică puternică a adus Mitropolitul afirmației că „toți avem aceeași Liturghie”. La fel și ciupercile otăvitoare diferă foarte puțin de cele comestibile; ce-ar fi dacă starețul Efrem ar mânca de amândouă pe considerentul că sunt la fel? Oricum, paguba ar fi doar materială, deci mai mică.
Cât despre supunerea canonică față de Patriarhul Bartolomeu, a fost depășită linia dincolo de care a fost încălcată ascultarea de Biserică pentru că sprijină atât papismul, cât și etnofiletismul și alte erezii pe care le promovează Fanarul. De asemenea, conflictul nu este doar între două Biserici, ci ține de întreaga Biserică pentru că au fost încălcată toată ordinea ei canonică și este afectată unitatea pe ansamblu.
La întrebarea Starețului Efrem: „Ce pot eu face?”, răspunsul cel mai potrivit ar fi „să devină un Sf. Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului, dar nu a vrut. Se pare că delicatețea scaunului de egumen și poleiala anturajului de egumen s-au dovedit mai dragi Părintelui Efrem decât adevărul și dragostea pentru Hristos. Este păcat, păcat că germenii păcatului au câștigat în interiorul respectatului stareț în fața omului nou în Hristos…”
Aproape că nu mai este nimic de adăugat la replica ierarhului ucrainean pentru a vădi postura mincinoasă și efectiv trădătoare a starețului athonit. Doar că permisiunea Patriarhiei Moscovei acordată credincioșilor ei de a se împărtăși la Mănăstirea rusească din Athos se înscrie în logica discernământului pe care-l practică și în restul Greciei, unde face diferența între ierarhii pro-schismatici și cei anti. Prin aceasta tocmai arată că nu face schismă, ci mustră și respinge abaterile grave canonice care se întâmplă. Dar probabil că sunt așteptări mari să cerem discernământ din partea celor care privesc doar la comoditate mai mult decât la conștiință.
Și ar mai fi de punctat faptul că există lipsuri la capitolul mărturisirea credinței și în sânul rușilor. Dacă ar vrea să fie mai credibili că țin la Biserica Ucraineană onest, de dragul canoanelor și dogmelor, ar trebui să critice și ecumenismul și Sinodul din Creta. Altfel, cuvântul și atitudinea lor și a ucrainenilor înșiși nu mai este „cu putere multă”, nu este chiar dezinteresat pentru Hristos. Poate ar fi o greșeală și un efort mai mare să fie deschis un front în plus, dar ar fi cinstit în fața lui Dumnezeu și a oamenilor și chiar asta este datoria Bisericii.
Sfântul Sinod al Bisericii autonome Ucrainene s-a întrunit pe 9 decembrie sub președinția Preafericitului Mitropolit Onufrie în Lavra Peșterilor din Kiev. Una din problemele arzătoare discutate este răspunsul la declarațiile recente ale Patriarhului Bartolomeu că prezența Bisericii Ucrainene este doar tolerată temporar. Pasajul referitor la această chestiune este următorul:
„Sfântul Sinod și-a exprimat poziția cu privire la declarația Patriarhului Bartloomeu de Constantinopol despre statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Membrii sinodali au spus că o astfel de declarație este o amenințare pentru păstrarea păcii religioase în Ucraina și adâncește criza în lumea ortodoxă. Din nou, Sinodul a susținut că acțiunile Patriarhiei de Constantinopol în legalizarea schismaticilor ucraineni și încercările ei de a-i trece drept o Biserică autentică/canonică sunt nelegale și anticanonice. Biserica Ortodoxă Ucraineană este cea care-și are succesiunea din Mitropolia de Kiev, care a fost creată în 988, în timp ce „BOAU” și „BOU-PK”, pe fundamentul cărora a apărut „BOaU”, sunt structuri nou create care s-au rupt de Biserica Ortodoxă Ucraineană.
În această privință, Sfântul Sinod a remarcat că Patriarhul de Constantinopol nu are nici un fundament pentru a face orice declarație despre Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina nu a fost niciodată în jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol și, drept aceea deciziile acestei Biserici cu privire la el nu au temeiuri canonice. Preafericitul Mitropolit Onufrie nu a fost scos din administrația Mitropoliei de Kiev și a Bisericii Ortodoxe Ucrainene de nici un tribunal bisericesc legal și, drept aceea, nu există temeiuri canonice pentru a spune că și-a pierdut autoritatea ca Mitropolit al Kievului și a toată Ucraina ales și întronizat canonic.
Potrivit membrilor Sinodului, încercările Patriarhului Bartolomeu de a-și impune voința altor Biserici Locale nu corespunde ecleziologiei ortodoxe. Și ambițiile sale, acțiunile anti-bisericești și consecințele lor necesită o discutare și o evaluare la nivel pan-ortodox.”
Printr-un recurs la istorie, a arătat că Mitropolia Ucrainei a aparținut Patriarhiei de Constantinopol la început, fiind scaunul de reședință al tuturor rușilor. După ce capitala s-a mutat la Moscova și Kievul a rămas în stăpânirea polonezilor, el a revenit din nou în componența rușilor. În 1686, Mitropolia kieveană a fost transferată în componența Patriarhiei Moscovei printr-un tomos semnat de Patriarhul Ecumenic Dionisie IV. Cu toate că acela prevedea ca episcopii din această jurisdicție să-l pomenească întâi pe Patriarhul de Constantinopol, apoi pe cel al Moscovei, faptul hotărâtor care arată cui aparținea Mitropolia este dat de cine hirotonea și numea pe Mitropolitul de Kiev și în componența cui era înregistrată Mitropolia. Diferite notitiae episcopatuum indică Patriarhia Moscovei cu drept de jurisdicție asupra acestui teritoriu bisericesc.
Mitropolitul respinge acuzațiile că ar reprezenta interese rusești și că totul ține de conștiința episcopală. Problema principală este cea bisericească, nu economică sau de altă natură. El este grec, născut și crescut astfel, dar în această chestiune singurul lucru care trebuie avut în vedere este principiul bisericesc, credința și ecleziologia.
În prezent există o potențială schismă în Cipru pe tema aceasta ucraineană. Deocamdată îl pomenește din iconomie pe Arhiepiscop și va sluji împreună cu el dacă el nu va consluji cu Epifanie Dumenko, reprezentantul schismaticilor. În acest caz, nu va mai sluji împreună cu el, dar îl va pomeni în continuare. Acest lucru nu constituie parasinagogă (schismă) deoarece respectă hotărârile sinodale și este o problemă de credință, nu de asociere pentru interese personale. Este poziția sa personală și nu-i implică pe ceilalți 7 ierarhi care s-au opus recunoașterii ucrainenilor schismatici.
Nu-i este frică de amenințările cu caterisirea din partea Arhiepiscopului și consideră atitudinea lui inconsecventă, de vreme ce el însuși și Mitrοpolitul de Pafos au evitat timp de 9 ani să slujească împreună cu Mitropolitul Atanasie de Limassol, fapt cunoscut în toată Arhiepiscopia.
Nu consideră hotărârea recentă a Sinodului drept obligatorie pentru că nici Arhiepiscopul nu a respectat pe cele anterioare.
Este de remarcat că la prima din cele două ședințe ale sesiunii sinodale Mitropolitul de Trimitunda s-a poziționat contra recunoașterii noii grupări din Ucraina, dar în a doua sesiune «nu a mai acționat pe baza conștiinței arhierești».
Reacțiile de după Sinod dau pe față situația din spate, cum s-a ajuns în acest punct. Deși este vorba de o problemă de dogmă, Arhiepiscopul neagă acest lucru, iar opozanții săi nu o tratează cu gravitatea care s-ar fi cuvenit.
Un prim aspect este acela că un astfel de subiect nu ar fi trebuit să fie decis prin vot, ci prin dezbatere și hotărâre unanimă. Nu pot exista dezacorduri pe teme de credință între episcopii aceleiași Biserici, ci doar între structuri bisericești diferite. Aceasta duce inevitabil la ruptură ori prin separarea (erezie) celor aflați în greșeală, ori prin condamnarea lor de către cei drept-slăvitori. Lucrul acesta a fost spus și de Președintele Secției de Teologie a Facultății din Nicosia, dl. Cristea Iconomu, care a subliniat că hotărârile sinodale nu sunt obligatorii pentru că avem de-a face cu teme de «dogmă, de credință, de adevăr, care sunt legate de miez, de viață, de ecleziologie, hristologie și mântuire». Au mai fost situații în care deciziile unor Sinoade nu au fost semnate de unii Părinții, care s-au dovedit ulterior că ei au avut dreptate. Același lucru l-a spus și Mitropolitul Nichifor de Kikkos.
Mitropolitul Isaia de Tamassos și-a reafirmat poziția printr-un memoriu și a afirmat că nu va întrerupe pomenirea Arhiepiscopului, dar nu va sluji împreună cu acesta. Această reacție se pare că a atins orgoliul celui din urmă care, la rândul lui, a declarat că nu au voie ceilalți episcopi să facă așa ceva și pot fi sancționați chiar cu caterisirea, că le va trece această îndârjire.
Totuși problema nu este pusă la esența ei. Orice vot este o alegere între două lucruri valabile, bune, pe când acum decizia a vizat un subiect de credință. Astfel de decizii nu pot fi luate prin majoritate, ca și cum, dacă sunt mai mulți de partea nedreptății și rătăcirii, ei vor avea ultimul cuvânt și ceilalți trebuie să li se supună. Pur și simplu aceste hotărâri nu se iau prin vot, nu sunt negociabile. Cu atât mai puțin cu cât votul a fost unul destul de strâns: 10-7. În plus, votul nu a fost secret, ci public, deși a fost făcută această cerere în acest sens, ca fiecare să poată vota liber, fără frica de repercusiuni, dar Arhiepiscopul a refuzat, cerând curaj pentru convingerile lor. Episcopii care s-au împotrivit au fost: Atanasie de Limassol, Neofit de Morfu, Nichifor de Kikkos, Isaia de Tamassos, Nicolae al Amatundei, Epifanie de Lidra și Porfirie de Neapolis.
A fost făcută publică și propunerea de compromis făcută de Mitopolitul Nichofor, în urma negocierilor și discuțiilor din Sinod, care totuși nu a fost acceptată. Dar este important de văzut cât de concesivă și diluată era chiar și așa. În cele patru paragrafe propuse, acțiunea Arhiepiscopului de a pomeni pe schismaticul Epifanie este catalogată drept iconomie în duhul Sfinților Părinți. În al doilea paragraf se prevedea: „Sfântul nostru Sinod, având în vedere toate cele de mai sus, a decis, cu grijă pentru unitatea Bisericii noastre Ortodoxe, să nu se opună deciziei Preafericitului nostru Arhiepiscop de a pomeni pe Epifanie ca «Mitropolit» de Kiev, fără, totuși, să treacă la împreună-slujirea și comuniunea euharistică deplină”. În acest sens, este respectată decizie de neutralitate luată în 18 februarie 2019. În final, este recomandată rezolvarea acestei probleme prin consfătuirea tuturor Întâistătătorilor fără a fi influențați de interesele puterilor politice externe și de factori geo-politici și geo-economici.
Așadar era dispus să accepte, să tolereze pomenirea lui Epifanie de către Arhiepiscopul Hrisostom. Chiar și în urma unor negocieri, un asemenea compromis ar fi fost inadmisibil.
Riposta Arhiepiscopului și a adepților săi din Sinod a fost că nu este o decizie care vizează o problemă de credință. Acest lucru a fost afirmat de Mitr. Gheorghe de Pafos în ședința sinodală, dar și de Arhiepiscop ulterior într-un interviu. Acesta din urmă a repetat faptul că, deși inițial a avut o poziție neutră față de recunoașterea autocefaliei ucrainene, a fost convins la sfârșitul lunii martie că dreptatea este de partea Constantinopolului în urma unei vizite la Fanar. Totuși nu a expus care sunt argumentele cu care a fost convins, ceea ce face ca pretențiile sale să fie cel puțin bizare și fără acoperire, neîntemeiate.
Așadar, pe de o parte, există forțarea notei de către Arhiepiscop prin luarea unei decizii atât de importante fără consultarea prealabilă a Sinodului, iar pe de altă parte, Episcopii opozanți nu se poziționează suficient de tranșant pe un subiect decisiv, cum este cel al schismei. Totul în numele unității Bisericii. Dar în ce fel este păstrată unitatea Bisericii, chiar și a celei din Cipru, prin trădarea adevărului și prin compromisuri? Ce fel de unitate este avută în vedere? Una pământească, formală, de conjunctură, nu una dogmatică, de credință, formată și întărită prin raportarea la Hristos. Pacea prin compromisuri de dragul împăcării pământești, dictată de rațiuni omenești sociale, nu creștinești, este diferită de chemarea Domnului de a fi una în El. Ba e chiar potrivnică, e o lucrare a celui rău, a trădării, nu a mărturisirii Evangheliei.
Au existat și câteva ecouri externe Ciprului. Mai întâi, chiar înaintea convocării Sinodului, Patriarhul de Constantinopol a trimis o scrisoare de felicitare și sprijin Arhiepiscopului Hrisostom pentru gestul său de a pomeni pe Epifanie Dumenko. În aceasta sunt subliniate trei idei importante. I se aduce laudă că a fost un promotor și factor important în ținerea Sinodului „istoric” din Creta, că recunoaște autoritatea absolută a Fanarului asupra diasporei din toată lumea și, bineînțeles, că recunoaște și validează autocefalia acordată ucrainenilor, care este o competență a Patriarhiei Ecumenice. Evident că toate aceste puncte sunt, de fapt, pete și trădări ale credinței în Creta, prin acceptarea pretențiilor fanariote asupra diasporei și a întâietății care i-ar permite să acorde autocefalie oricărei Biserici dorește.
Ambasadorul Ucrainei din Cipru a numit decizia de a recunoaște formațiunea bisericească „autocefală” de către Biserica Ciprului drept un „fapt istoric”, care va avea un ecou puternic în Ucraina. Biserica, în această țară, este un pilon al societății și decizia cipriotă este una de unitate și sprijin. Sunt cuprinse și declarațiile „Mitropolitului” Epifanie. Pe de altă parte, este recunoscut faptul că există unele piedici recunoașterii noii structuri bisericești, dar ele sunt caracterizate a fi „tehnice, pentru că nu țintesc spre unitate, ci mai degrabă spre dezbinare și împrăștierea necredinței și a disensiunii”.
La fel, se poate spune că reacția Moscovei ar fi trebuit să fie mai dură și mai clară de acum încolo. Dacă până acum au avut înțelepciunea să ia poziție doar față de cei care s-au unit cu schismaticii ucraineni, deja lucrurile se schimbă. Mitropolitul Ilarion, șeful Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ruse, a declarat că în aceste momente se continuă schisma și că decizia din Cipru a fost luată de Arhiepiscop la presiunea Constantinopolului. Pe de altă parte, consideră că arhiereii care se opun sunt „într-o situație dificilă. Nu este nici o îndoială că ei vor să păstreze unitatea Bisericii lor Locale, să păstreze pacea printre frații lor. Dar fidelitatea față de Sfânta Tradiție și adeziunea la legile canonice nu le permite să participe la pomenirea unui schismatic și la recunoașterea unei „Biserici” ai cărei lideri autoproclamați nu au hirotonie validă”. Dacă până acum Patriarhul Moscovei a întrerupt pomenirea doar a Arhiepiscopului Ciprului, hotărârea sinodală de acum ridică probleme serioase. Implică ea recunoașterea de către toți ierarhii ciprioți a „autocefaliei” schismatice?
Ca o concluzie a acestei situații, se poate sesiza ușor lipsa de seriozitate și de cutremur în tratarea acestui subiect deosebit de grav, care ține de credință. Există mai mare frică de a nu dezbina și a sminti pe oameni decât ruperea de Dumnezeu și scandalizarea conștiințelor ortodoxe. Hristos a spus că nu a venit să aducă pace, ci sabie (Mt. 10: 34), ceea ce înseamnă că pacea de sus se obține prin delimitarea de sminteli și trădători. Pe de altă parte, a mai fericit pe „cel care nu se va sminti întru El” (Lc. 7: 23). Poate este nevoie de mai multă rugăciune ca Dumnezeu să ridice păstori vrednici și mărturisitori, lucrători adevărați în via Sa, care nu doar să cunoască adevărul, ci să se și lupte pentru el. Așa cum, spre exemplu, Sf. Vasile a trebuit să înfrunte calomniile și defăimările ereticilor, nu doar învățăturile lor greșite. Poate că aceasta este cea mai mare lipsă din lumea de astăzi, când credincioșii tradiționaliști sunt priviți cu suspiciune chiar și de unii oameni onești și demni, care se dezic de acei „creștini, care ar trebui să urmeze calea iubirii și a toleranței, declară că alți creștini sunt eretici și nefrecventabili”. Cu greu se găsesc oameni verticali până la capăt, drept aceea răul întâmpină o opoziție foarte slabă, din care lipsește tocmai Hristos, biruitorul iadului.
Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului, în ședințele sale din 23 și 25 noiembrie 2020, a dezbătut pe larg chestiunea bisericească ucraineană și problema care a fost creată prin pomenirea lui Epifanie ca Întâistătător al Bisericii Ucrainei de către Preafericitul Arhiepiscop Hrisostom al Ciprului și a decis să nu existe opoziție față de decizia de mai sus a Preafericitului.
În același timp, Sfântul Sinod prevede o consfătuire mai largă la care să lucreze toți pentru depășirea prezentei crize care amenință cu schisma Biserica lui Hristos.
Rămâne să ne întrebăm dacă sunt suficiente aceste atitudini, dacă vor reuși să contreze schisma care se adâncește. Sau oare vor apărea și alte reacții din partea Mitropoliților Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, spre exemplu?
Astăzi s-a întrunit în ședință extraordinară Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului pentru a dezbate subiectul pomenirii de către Arhiepiscop a lui Epifanie drept Mitropolit al Bisericii Ucrainene autocefale.
Unele surse indicau dinainte faptul că se dorește o soluție de compromis. „Astăzi, în ședința Sfântului Sinod este de așteptat să se depună un efort de conciliere a dizidenților, ca să se găsească o soluție de mijloc prin care Biserica să poată să se ocupe cu lucrarea sa pastorală, nu cu dezacorduri. Există o dispoziție bună și din partea Preafericitului, dar și a celor cinci arhierei» care și-au exprimat deschis dezaprobarea față de pomenirea lui Epifanie.
Se pare că aceste predicții s-au confirmat, pentru că nu există o decizie în prezent, după cum a spus Mitropolitul Gheorghe de Pafos, reprezentant al Sinodului. Hotărârea finală va fi emisă săptămâna viitoare. Sinodul s-a desfășurat în duh de dragoste și unitate. «Au fost date explicații și s-au soluționat răstălmăcirile.»
Și-au exprimat poziția toți sinodalii, a zis Mitropolitul. Printre altele, Sinodul s-a poziționat și în legătură cu pandemia.
Ahriepiscopul Hrisostom II și Patriarhul Chiril Foto: Romfea.gr
Ieri, 20 noiembrie, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ruse s-a întrunit online, sub președinția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia, pentru a discuta îndeosebi modul în care se cuvine să reacționeze la decizia recentă a Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului de a recunoaște pe „Biserica Ortodoxă Ucraineană” schismatică.
1. Își exprimă regretul profund pentru pomenirea anti-canonică de către Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului a capului uneia dintre grupările schismatice ucrainene în dipticele ortodoxe ale Întâistătătorilor, ceea ce indică faptul că a intrat în comuniune cu schismaticii.
4. Remarcă faptul că decizia actuală a Arhiepiscopului Hrisostom contrazice declarațiile sale repetate cu privire la chestiunea ucraineană, îndeosebi, o scrisoare către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse datată 26 iulie 2018, în care Arhiepiscopul Ciprului a dat asigurare că „Biserica Ciprului nu se va abate niciodată de la poziția sa, pe care v-am declarat-o repetat, că va susține poziția Bisericii Ortodoxe Ruse pe problema așa-numitei autocefalii din Ucraina” și a remarcat că „privește această poziție ca fiind corectă și justificată întru totul”.
5. Declară imposibilitatea pomenirii numelui Arhiepiscopului Hrisostom II în diptice, a comuniunii în rugăciune și Euharistie cu el, precum și con-slujirea cu acei ierarhi ai Bisericii Ciprului care vor intra în comuniune bisericească cu reprezentanții schismei ucrainene.
Această hotărâre intervine chiar înainte de convocarea Sinodului Bisericii Ciprului luni, pe 23 noiembrie, când ar putea fi revocată pomenirea schismaticului Epifanie. Așadar rușii au preferat o reacție dură, fără ezitări și fără a acorda răgaz. Probabil a fost avut în vedere și faptul că Arhiepiscopul Hrisostom și-a exprimat intenția de a nu supune la vot pomenirea lui Epifanie Dumenko sau și alte aspecte mai puțin cunoscute.
Pe de altă parte, este de remarcat aceeași atitudine corectă ca și în cazul Greciei, când comuniunea a fost întreruptă doar cu Arhiepiscopul și cu ierarhii care-i recunosc pe schismaticii „autocefali”, nu și cu cei care nu sunt de acord cu această poziție. Dar această fărâmițare nu poate continua la nesfârșit nici ca timp, nici ca amploare; nu este normal să existe divergențe atât de profunde și chiar rupere a comuniunii între ierarhi și Biserici întregi și totuși să fie toți membri deplini recunoscuți ai Bisericii Ortodoxe. Este de sperat că se va pune capăt cât de curând, printr-un Sinod Panortodox, acestei sfâșieri, ca și problemei spinoase a ecumenismului, care împarte și ea Biserica în două tabere antagonice.
