Sfinți Părinți, suntem credincioși creștini ortodocși care își doresc să facă tocmai asta, să fie mereu conștienți de mustrarea Domnului: „Deoarece ești căldicel și nu ești nici fierbinte, nici rece, te voi scuipa din gura Mea” (Apoc. 3:16). Astfel, ne simțim obligați să răspundem la schimbările propuse care sunt pe cale să intervină în directivele voastre pentru Taina Sfintei Împărtășanii, precum și la informațiile teologic inexacte care sunt răspândite, din păcate, de preoți și teologi ortodocși în Biserica noastră.
În mod regretabil, în aceste zile, creștinii ortodocși care stau în apărarea credinței lor sunt etichetați drept „fundamentaliști” și „tradiționaliști” sau chiar radicali pur și simplu pentru că doresc să-și păstreze credința neamestecată și nestricată de capriciile imperativelor seculare și sociale. Doctrinele credinței ortodoxe ar trebui să nu fie la cheremul nimănui; ci mai degrabă Biserica Sfântă Ortodoxă ar trebui să rămână adevărată față de învățăturile lui Hristos, Sfinților Părinți ai Bisericii și celor șapte Sinoade Ecumenice.
Sfinți Părinți, vă cerem respectuos să ne explicați cum se poate ca Dumnezeu să întineze sau să dăuneze omului în vreun fel prin primirea Sfintei Împărtășanii dintr-o linguriță comună, când acea linguriță a venit în contact chiar cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Care este un foc a-toate-mistuitor, potrivit Rugăciunilor noastre de la Sfânta Împărtășanie? Biserica a folosit lingurița comună pentru darea Sfintei Împărtășanii în decursul a mii de molime și boli cu grad ridicat de transmitere de-a lungul a sute de ani și nu a fost NICIODATĂ sursă de contaminare. Totuși acum, dintr-o dată, pretindem că „oamenii sunt impacientați și înspăimântați pe drept”. După cum declară Pr. Calivas în discursul său, „coronavirusul pune pe mulți oameni pe gânduri și în dubii cu privire la uzul continuu a unei lingurițe comune pentru Sfânta Împărtășanie”. Cine pune această întrebare mai exact și de ce clerul și ierarhii noștri nu răspund la aceste frici și îndoieli cu învățături corecte despre credința noastră ortodoxă, care vor împrăștia fără tăgadă orice impacientare pe care ar putea să o aibă credincioșii? Părintele Calivas merge mai departe și scrie următoarele: „Fricile, rezervele și impacientările reale ale oamenilor ar trebui să nu fie expediate… ca și cum actul împărtășirii este gol de aprecieri omenești și de limitările ordinii create”. Dimpotrivă, tocmai contrariul este adevărat! Toate fricile pe care le-ar putea avea cineva AR TREBUI să fie respinse cu dragoste prin învățăturile corecte ale credinței noastre. Creștinii noștri ortodocși ar trebui învățați adevărurile Bisericii noastre și minunile nenumărate făcute de-a lungul istoriei bisericești, care servesc drept dovadă pentru a demonstra că actul împărtășirii AR TREBUI să fie lipsit de orice cugetări lipsite de credință. Dacă noi CREDEM cu adevărat în Taină, nu poate și nu ar trebui să fie nici o limitare fizică pusă asupra Tainei dumnezeiești a Sfintei Împărtășanii.
Nu zdruncină Părintele Calivas înțelegerea ortodoxă despre îndumnezeire prin următoarea supoziție raționalistă – anume: „Lingurița comună este un obiect material imperfect. Nu participă la nestricăciunea Trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos, care este prezent real pentru noi prin elementele euharistice. În sine, lingurița este o simplă linguriță, o ustensilă”? Ce argument nefericit din partea unui teolog reputat, ca să vorbim pe departe!!! Lemnul pe care a fost răstignit Hristos a fost o simplă cruce de lemn… cuiele bătute în mâinile și picioarele Sale au fost pur și simplu făcute din fier… Brâul Fecioarei Maria a fost o simplă haină… moaștele Sfinților sunt simple oase… totuși Sfântul Duh al lui Dumnezeu a țâșnit și țâșnește mereu prin aceste materiale, obiecte sfinte pentru că ele servesc drept dovadă a vindecării a numeroși oameni cu credință.
Sf. Simeon Noul Teolog, spre sfârșitul Rugăciunii sale pentru Sfânta Împărtășanie, se simte nedeplin ca o iarbă, dar „după ce ia parte la Focul Domnului [Sfânta Împărtășanie], devine ca rugul (tufișul) pe care l-a văzut Moise”, care, deși aprins, nu ardea. Slava dumnezeiască a lui Hristos de la Schimbarea la Față a slăvit și desăvârșit totul în jurul Lui. Da, chiar și obiectele participă la slava lui Dumnezeu! Potrivit Arhimandritului Zaharia Zaharou, „Unde intervine Sfântul Duh al lui Dumnezeu, orice stricăciune încetează”. După cum vedem în nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, unde voiește Dumnezeu, cursul firesc al lucrurilor este biruit. Dacă banala umbră a Apostolului Petru putea vindeca deficiențele trupurilor omenești, ar putea fi vreo îndoială că Preacuratul Trup și Scumpul Sânge ale Fiului și Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu pot sfinți și desăvârși sfânta Linguriță în timpul împărtășirii din Sfintele Taine? Părintele Calivas nu ar fi rămas viu și sănătos până astăzi, după ce a consumat restul din Sfântul Potir care a venit în contact cu saliva a sute de mii de guri în decursul a de ani de preoție activă, dacă nu ar fi fost la mijloc tocmai faptul că Taina Sfântă a Sfintei Împărtășanii a fost și este absolut, categoric și ontologic leacul nemuririi și NICIODATĂ nu va fi sursă de transmitere patogenică.
Repetăm respectuos că această formă de catehism ar trebui să fie una din principalele sarcini ale clerului și ierarhilor noștri. Li s-a spus creștinilor ortodocși dimpreună cu noi despre preotul din Creta care a vizitat și împărtășit colonia de leproși care locuia în Insula Spinalonga cel puțin zece ani? Lepra a fost o boală foarte contagioasă; totuși, acest preot credincios a fost singurul preot care a dorit să oficieze Sfânta Liturghie zilnic și să împărtășească pe acești sărmani leproși. Spre uimirea multora, el a consumat cu credință restul din Sfântul Potir după fiecare Sfântă Împărtășanie. A adormit în Domnul de bătrânețe fără să fi luat vreodată boala foarte contagioasă a leprei (boala Hansen). Am folosit exemplul Sf. Ioan Maximovici, care a împărtășit o femeie care avea turbare? După primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfântul Ioan, femeia a început să spumege la gură și apoi a scuipat Sfintele Daruri. Sfântul Ioan a cules și a pus în gură Sfintele Daruri care fuseseră vomate de femeia bolnavă! Cei care erau cu el au fost îngroziți și au exclamat: „Vlădica, ce faci? Turbarea este îngrozitor de contagioasă!”. Dar Vlădica a răspuns cu liniște: „Nu se va întâmpla nimic; acestea sunt Sfintele Daruri”. Și, slavă lui Dumnezeu, nu s-a întâmplat nimic!
După cum vine știți, Sfinți Părinți, acestea nu sunt basme; totuși am ajuns să ne întrebăm și să deplângem de ce, în loc să povestească credincioșilor aceste minuni și alte adevăruri cu privire la Taina Sfintei Împărtășanii, recurgem la prelungirea fricilor și îndoielilor lor prin modificarea modului de primire a Sfintei Împărtășanii și prin implementarea unor măsuri care nu fac nimic altceva decât să falsifice și să întineze învățăturile și doctrinele credinței noastre. De ce este preocupat un teolog reputat ca Părintele Calivas de temperarea „transmiterii microbilor paraziți periculoși” sugerând eliminarea și/sau curățarea linguriței comune, când acest „obiect material imperfect” este afundat în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos după împărtășirea fiecărui creștin ortodox? Este alcoolul sau oțetul mai tămăduitor decât Vindecătorul tuturor bolilor? Nu are puterea de a curăța un obiect creat „Curățitorul tuturor” când El Însuși curăță pe credincioși de toate păcatele și fărădelegile?
Pentru motivele pe care le-am enunțat mai înainte și pentru adevărurile necontenite ale sfintei noastre credințe ortodoxe, nu poate fi adus pur și simplu nici un argument convingător pentru eliminarea linguriței comune ca o modalitate prin care credincioșii creștini ortodocși să primească Sfânta Împărtășanie. Vom afirma mai departe că, în aceste circumstanțe, o asemenea schimbare este hulitoare. Sfânta Împărtășanie este Sfânta Taină care ne este dată liber de Hristos pentru curățirea trupurilor și sufletelor și pentru unirea noastră cu El. Nu este absolut NICI O breșă pentru știință sau pentru rațiunea umană să intre necuviincios pe tărâmul sfânt al lui Dumnezeu, în Sfintele sfinților (pentru cei sfinți) ale lui Dumnezeu, în Sfintele Taine și minuni ale credinței noastre scumpe ortodoxe. Biserica noastră ar trebui să fie în afara limitelor „științei” sau oricărei ale organizații care s-ar putea strădui să înlocuiască minunile inexprimabile ale credinței noastre cu limitele empirice ale științei. Pentru un creștin ortodox, nu este loc pentru frică. Oricum, pentru a interveni această lipsă binecuvântată de frică, creștinul trebuie să înțeleagă ce a învățat și a făgăduit Hristos celui care este dispus să-„și ia crucea și să-I urmeze”. Suntem dispuși să ne luăm crucea și să-I urmăm sau este mai ușor și mai convenabil să cedăm în fața îndoielii și să urmăm orice noțiune distorsionată și eronată care ne domolește fricile?
În aceste luni din urmă, lumea a fost copleșită de frică și guvernanții noștri și mass-media au făcut o treabă ultra în a controla și pune limitări maselor prin folosirea fricii. De ce sunt bisericile noastre transformate în bastioane iluzorii ale retoricii politice seculare, când ar trebui să fie sporească în a fi locuri în care sălășluiește Trupul lui Hristos, ai Cărui reprezentanți ierarhici ar trebui să alunge fricile oamenilor prin dogmele și învățăturile dumnezeiești emise de credința în Hristos, pentru că Biserica este un loc tocmai „din afara acestei lumi”! De ce eșuează atât de mulți dintre preoții și ierarhii noștri să catehizeze pe credincioși și să-i ajute să înțeleagă Tainele dumnezeiești ale Sfintei Biserici Ortodoxe, așa încât credincioșii să se apropie liber și cu încredere să primească Sfintele Taine fără frică și ezitare? Numai când credincioșii noștri înțeleg credința lor sfântă și dezvoltă o relație cu Domnul nostru Iisus Hristos, se poate ca fricile lor să fie îndepărtate și înlocuite cu pacea care vine din cunoașterea Lui!
Noi, fiii voștri, facem apel la voi, Sfinți Părinți, să împrăștiați acest virus al fricii, idolul Thanatophobiei (fricii de moarte), prin a-i învăța pe credincioși adevărurile pe care le ținem drept sfinte (sacre) și adevărate. Adevărurile care au fost pecetluite cu sângele Sfinților și Mucenicilor Bisericii noastre. Adevărurile care trebuie să rămână neschimbate și nefalsificate acum și pururea și în vecii vecilor.
Rămânem
cu respect,
Ai
voștri profesori de școala de duminică, cântăreți, dirijori de cor, membri ai
corului, membri ai fundațiilor de ajutorare a săracilor, membri ai Consiliilor
parohiale și toți fiii voștri credincioși în Hristos.
Nota noastră: La noi slavă Domnului că nu au fost încă implementate schimbări precum cele sugerate în această scrisoare, dar situația nu este nici pe departe diferită. Există un duh anti-ortodox al schimbării care folosește orice prilej pentru a scoate capul și a mușca și învenina tot ce avem noi sfânt. Nu este greu de reperat.
Sunt știute discuțiile care tocmai din România au pornit cu privire la lingurițele de unică folosință pentru cei „mai slabi în credință”, idee pe care Patriarhia nu a abandonat-o nici o clipă. Poate chiar referințele din comunicatele oficiale ale BOR la acordul comun pan-ortodox tocmai la aceste schimbări fac referire. Această bănuială nu este neîntemeiată pentru că o normă generală există deja, nu mai este nevoie de alte dezbateri. De când a fost introdusă lingurița în uzul liturgic, au existat mai multe epidemii grozave și nu s-a schimbat nimic; deci este o datină verificată de secole. Mai degrabă avem de-a face cu un atac ocult asupra credinței dat prin elementele slabe ale Bisericii, care de cele mai multe ori sunt tocmai cei ce ar fi trebuit să fie apărătorii ei (ierarhii și clerul inferior). Din păcate, trăim vremuri în care Biserica este răsturnată cu susul în jos, credincioșii de rând fac apel (ca în această scrisoare de mai sus) la ierarhii lor să apere credința, în loc să se petreacă invers.
Merită subliniat că poziționări de genul acesta ar trebui dublate de acțiuni concrete. Petițiile și apelurile fac parte din arsenalul prin care ateii pun presiune cu ideile lor repetate până la implementare. Creștinii au ripostat mereu la același nivel, adică tot cu aceleași arme (cântece, manifestații și contracarări pe măsură), dar și prin ceva în plus, de care este nevoie în special astăzi, mărturisire. Iar acum este nevoie de așa ceva îndeosebi în fața propriilor ierarhi, culmea.
Presiunea care se pune asupra credinței nu lasă loc la inacțiune. Progresismul nu este un curent care încearcă să scoată capul, ci unul care acaparează dacă nu este contracarat. Am ajuns ca cel care îndeamnă la opoziție pasivă este frate cu hoțul. Dimpotrivă, cred cu tărie că este nevoie de cunoaștere a ortodoxiei și mărturisire a ei, fără a neglija cumpătarea și păzirea păcii în Hristos, din partea celor credincioși autentici, atâția câți sunt (și se vădesc a fi).
Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.
1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.
Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.
În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.
În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.
Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.
2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.
Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.
Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.
O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.
„Un „Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor… V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini. De la astfel de „păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia… Vedeți rezultatul ecumenismului??? Acesta este „rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox. Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”
Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:
Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.
Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.
Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.
Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.
Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.
În data de 26
februarie 2020, a avut loc o reuniune a întâistătătorilor și a reprezentanților
Bisericilor Ortodoxe Locale în Amman, Iordania, pe tema principală a unității
și reconcilierii în Sfânta Ortodoxie. Participanții au înțeles neliniștea
Patriarhiei Ierusalimului în fața pericolului iminent al schismei în cadrul
comuniunii noastre ortodoxe.
La întâlnire au
participat delegați din: Biserica Ortodoxă a Ierusalimului condusă de
Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă
condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Kirill al Moscovei și al Întregii
Rusii, Biserica Ortodoxă Sârbă condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Irineu
al Serbiei, Biserica Ortodoxă Română condusă de Înaltpreasfințitul Părinte
Mitropolit Nifon al Târgoviștei, Biserica Ortodoxă Poloneză condusă de
Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Abel de Lublin și Chełm și Biserica
Ortodoxă din Ținuturile Cehe și din Slovacia condusă de Preafericitul Părinte
Mitropolit Rastislav al Ținuturilor Cehe și al Slovaciei.
Participanții
și-au exprimat recunoștința față de Majestatea Sa Abdullah II, Regele Regatului
Hașemit al Iordaniei și Custodele Hașemit al Locurilor Sfinte creștine și
musulmane din Țara Sfântă, și față de poporul iordanian pentru facilitarea
găzduirii acestei întruniri în capitala lor, Amman, remarcând activitatea
extraordinară a Majestății Sale în promovarea dialogului interreligios la nivel
internațional.
Participanții
au mulțumit, de asemenea, Patriarhiei Ierusalimului și Preafericitului Părinte
Patriarh Teofil pentru toate eforturile neobosite menite să deschidă calea
dialogului și să aducă pe frați împreună în spiritul neprețuit al unității,
menționând că lumina care emană de la Ierusalim este un martor al acelui Oraș
Sfânt, care își afirmă continuu compoziția plurireligioasă şi multiculturală,
bucurându-se că, prin existența sa, este căminul cald pentru cele trei credințe
avraamice: creștinismul, iudaismul și islamul.
Delegațiile au
afirmat că această întrunire are intenția să consolideze legăturile fraterne
între frați și Bisericile lor, să promoveze legăturile păcii în Hristos între
ei, să pledeze pentru unitatea Bisericilor Ortodoxe și să reînnoiască dialogul
în speranța exprimată în rugăciune de a aduce reconcilierea acolo unde a
existat discordie.
În atmosfera de
dragoste frățească, participanții la întrunire au convenit că deciziile
referitoare la chestiuni de importanță la nivel ortodox, inclusiv acordarea
autocefaliei Bisericilor locale, ar trebui să fie finalizate într-un spirit de
dialog și unitate panortodoxă și prin consens panortodox.
În ceea ce
privește situația bisericească actuală din Ucraina, participanții au
recunoscut, de asemenea, că un dialog panortodox este necesar pentru vindecare
și reconciliere.
În chestiunea
referitoare la Macedonia de Nord, delegațiile au declarat că această problemă
trebuie soluționată prin dialog în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe și cu
sprijin panortodox.
În ceea ce
privește Muntenegru, delegațiile participante au solicitat autorităților
competente să respecte și să păstreze dreptul fundamental de posesiune asupra
proprietății, inclusiv cel al Bisericii.
Delegațiile au
convenit că ar trebui să se întrunească frățește, de preferință înainte de
sfârșitul acestui an, pentru a consolida legăturile comuniunii în rugăciune și
dialog.
Participanții
speră că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu bine cunoscutul său
primat de onoare (πρεσβεια τιμήs), se va alătura acestui dialog împreună cu
frații săi întâistătători.
Delegațiile au fost de acord cu îndemnul fratelui lor Patriarhul Teofil al III-lea de a organiza o rugăciune pentru lume, pentru încheierea războiului, a bolilor și a suferinței și pentru toți creștinii, precum și pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Această rugăciune va avea loc în Biserica Mamă, Biserica Învierii (Sfântul Mormânt) din Ierusalim, înaintea Sfântului Mormânt al lui Hristos, din care El a înviat și proclamă lumii pacea.
* * *
Nota noastră: Este puțin ciudat faptul că acest Comunicat a apărut inițial pe o sursă de informare partizană Patriarhiei Ecumenice, în timp ce alți jurnaliști erau informați că va fi emis mâine. A fost redactat în engleză, limbă de circulație internațională și neutră din perspectiva participanților. Poate fi consultat în varianta originală pe site-ul Patriarhiei Ierusalimului.
Patriarhia
Română a fost promptă cu traducerea și publicarea lui.
Ideile din
Comunicat sunt transparente spre o soluție sobornicească, nicidecum prin
hotărâri unilaterale ale Fanarului. Este practic exprimată încrederea că
dezbaterea onestă a subiectului va duce la decizii corecte și care să aducă
pace și unitate. Această direcție este una corectă, pentru că tot chinul din
Biserica Ortodoxă de astăzi vine în urma unor hotărâri luate sub presiuni ale
unor factori externi, fără o deliberare degajată asupra subiectelor.
Singura intervenție
concretă este apelul făcut autorităților din Muntenegru de a respecta statutul
Bisericii Ortodoxe Locale, condusă de IPS Mitropolit Amfilohie.
Simplul fapt că
s-au adunat și au discutat problemele stringente actuale fără coordonarea și
împotriva piedicilor puse de Patriarhul Bartolomeu este un mesaj de îmbărbătare
și îmbucurător că deciziile nu trebuie luate sub influența nimănui.
Sunt așteptate
de acum reacțiile Bisericilor neparticipante, îndeosebi ale Antiohiei, Bulgariei
și Georgiei, dar și a unor ierarhi individuali.
Ba chiar
trebuie privită cu interes reacția Patriarhiei Ecumenice, căreia i s-a aruncat
mănușa. până acum, ea a fost cea care a presat lucrurile, dând impresia că
acționează pașnic și condamnând acțiunile Bisericii Ruse de a opri comuniunea
cu ea ca pe unele ce și cum ar semăna dezbinare și ar veni din aroganță. Oare cum
va suferi sfidarea la adresa pretențiilor sale de întâietate de putere? Cum va
răspunde la chemarea la dialog, pace și unitate în cuget?
Deocamdată a
trimis astăzi o Scrisoare
de mustrare Patriarhului Ierusalimului, prezentată pe scurt de către OrthodoxTimes,
în care afișează o atitudine de reproș și mimează bunăvoință, dar trece cu
vederea că această întrunire de la Amman a fost convocată tocmai pentru că el
însuși a refuzat repetat și categoric să discute deschis problema ucraineană.
În timp ce anunțul că
Biserica Bulgară nu va trimite reprezentanți la întâlnirea frățească de astăzi
din Amman a fost emisă “din partea cancelariei Sfântului Sinod” al Bisericii
Bulgare, nu a existat, de fapt, nici o discutare a problemei de către Sfântul
Sinod, a dezvăluit ieri Înaltpreasfințitul Mitropolit Gabriel de Loveci într-un
interviu acordat Postului de Radio Național bulgar.
Potrivit Mitr. Gabriel, cele două scrisori de invitare trimise de Preafericitul Patriarh Teofil al Ierusalimului către Preafericitul Patriarh Neofit al Bulgariei nu au fost nici măcar puse în atenția membrilor Sfântului Sinod, ci au fost trimise mai departe imediat Comisiei sinodale stabilite în toamna anului 2018 pentru a examina chestiunea ucraineană. Astfel, ierarhii Bisericii Bulgare au aflat doar din presă despre data întâlnirii de la Amman.
Deși Comisia, condusă de Mitropolitul Ciprian de Stara
Zagora, a fost creată cu aproape un an și jumătate în urmă, nu a existat nici o
declarație din partea Sinodului Bulgar pe problema ucraineană și nu este clar
dacă chestiunea a fost măcar discutată de Sinod în vreo măsură. În iunie anul
trecut, Mitr. Gabriel a dezvăluit că problema nu a fost luată încă în discuție
în profunzime de Sinod.
Mitr. Gabriel a remarcat, de asemenea, în
interviul de ieri că un grup de patru Mitropoliți au încercat să obțină punerea
pe agenda Sfântului sinod a chestiunii participării unei delegații bulgare la
întâlnirea frățească, dar aceasta nu a avut loc nicidecum.
Doar cu câteva zile înainte de întâlnirea de astăzi, când ar fi fost oricum dificil fizic să se întâlnească toți membrii Sinodului pe o astfel de notificare târzie, biroul Sinodului a vorbit cu episcopii la telefon, cei mai mulți dintre ei spunând că nu consideră că este necesar să trimită o delegație în Iordania. Astfel, problema nu a fost discutată sinodal și nu a existat nici o decizie a Sfântului Sinod conformă cu statutul Bisericii Ortodoxe Bulgare.
Mitr. Gabriel însuși a susținut inițiativa
întâlnirii de la Amman, citând cuvintele Domnului: Pentru că unde sunt doi
sau trei adunați laolaltă în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.
(Mt. 18:20). În opinia sa, rămâne o posibilitate ca Bisericile Locale care nu
participă la întâlnirea de astăzi să se alăture procesului de discutare a
chestiunii ucrainene în viitor. […]
Împreună cu Mitropoliții Ioan de Varna și Daniil de Vidin, Mitr. Gabriel a presat Sinodul să convoace un Sinod Pan-ortodox la sesiunea din octombrie 2018, deși moțiunea nu a trecut. Cei trei ierarhi au emis o declarație câteva zile mai târziu, explicând considerațiile lor. […]
* * *
Nota noastră: Mitr. Gabriel face aceste dezvăluiri în contextul în
care sinodalitatea nu a funcționat corect între episcopii bulgari cu o tentă
vizibilă de a favoriza anumită decizie de neparticipare la întâlnirea de la
Amman. Aceasta indică un conflict între ierarhia superioară din țara vecină,
care nu poate fi gestionat decât prin manevre de culise, deși majoritari sunt
episcopii care nu au fost de acord cu participarea la întrunirea de la Amman. Aceasta
indică faptul că cei 4 minoritari au argumente mult mai solide și ar fi întors
rezultatul unei dezbateri oneste în favoarea opțiunilor lor. Adică decizia nu
este una conformă cu normele bisericești, ci se bazează pe nepregătirea,
dezinteresul și trădarea majorității sinodalilor bulgari. Bineînțeles că pot fi
bănuite diferite alte pârghii de influență.
Mitropolitul Gabriel
a fost unul din cei care au pledat activ și viguros împotriva participării la
Sinodul din Creta și la înfierarea deciziilor luate acolo. Dar se pare că linia
promovată de Patriarhul Neofit și de majoritatea ierarhilor nu este aceasta, ci
sunt mai deschiși spre o viziune diferită. Și, pentru a nu risca să apară noi
hotărâri incomode promovate de Mitr. Gabriel și de ceilalți episcopi
mărturisitori, cineva a avut grijă să dirijeze lucrurile încât să fie evitată
opinia lor.
Cert este că avem
nevoie de astfel de arhierei mărturisitori și înțelepți, cu curaj și dedicați
credinței și intereselor bisericești, nu străine.
Nu putem să nu
remarcăm încă o dată că un lucru similar s-a petrecut în Cipru, unde nu a fost
convocat un Sinod care să discute problema întâlnirii de la Amman și practic
Arhiepiscopul Hrisostom și-a impus părerea proprie într-o chestiune care ar fi
fost de competența Sinodului reunit. Mai ales că există câțiva Mitropoliți mărturisitori,
cum ar fi Atanasie de Limassol și Neofit de Morfu, dar probabil că și Isaia de
Tamassos, care ar fi incomodat cel puțin și ar fi făcut de râs tirania
Arhiepiscopului cipriot, care a semnat în mai multe situații în locul unor
ierarhi din subordine (cum a fost cazul în Creta și la unele sesiuni ale
Sinodului Cipriot).
Cine se teme de adevăr și de o confruntare pe față a
lucrurilor?
Unele din lucrurile punctate în
scrisoare este faptul că întrunirea de la Amman nu va fi o Sinaxă oficială, ci „o
întâlnire frățească ce va înnoi dialogul despre provocările pe care le întâmpină
comunitatea ortodoxă în această epocă critică”. Scopul avut în vedere este „să
fie cercetată metodologia pentru atingerea scopului comun al dialogului și
împăcării cu scopul de a fi păzită unitatea comunității noastre ortodoxe și,
chiar dacă această întrunire va conduce la dezbateri pe mai departe în viitor,
această întrunire va putea să compună de una singură o bază de lucru
pregătitoare”. Cei prezenți nu vor sluji împreună, ci vor participa în duh de
frățietate la o conlucrare și rugăciune în comun. Invitații vor fi întâmpinați la
Amman pe 25, vor participa la întrunire pe 26 și vor pleca pe 27 februarie. Patriarhia
Ierusalimului îi va găzdui pe invitați la hotelul Fairmont pe toată durata
șederii lor. Va avea loc și o întâlnire cu Majestatea Sa, regele Abdulah II al
Iordaniei.
În Sfântul
Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, care a fost întrunit astăzi, vineri, 21
februarie, de către Preafericitul Patriarh al Ierusalimului, kir Teofil, au
fost dezbătute diferite chestiuni, fiind cuprins și subiectul aflat în
suspensie cu Patriarhia Antiohiei cu privire la Qatar. A fost menționat faptul
că, de când cei doi Întâistătători s-au întâlnit la mijlocul anului trecut în
Cipru, se derulează un dialog între cele două Patriarhii cu referire la
subiect.
Patriarhul
Teofil a informat pe membrii Sinodului că în ultimele săptămâni s-a reușit
formularea câtorva perspective comune cu Antiohia pentru rezolvarea chestiunii,
în timp ce a fost exprimată speranța că vor exista dezbateri mai departe și că
se vor încheia cu o soluționare finală.
Preafericitul a spus că
Patriarhia Ierusalimului privește la întâlnirea iminentă a Întâistătătorilor Bisericilor
Ortodoxe de săptămâna viitoare la Amman, în Iordania, cu aspirația că dialogul
va fi continuat în scopul unității frățești. Este demn de remarcat că, după cum
a ajuns în mediile de informare, anumite Biserici vor trimite delegați la
întâlnirea în cauză.
Pe 21 februarie 2020, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a publicat pe pagina sa
de internet un refuz oficial de a participa la Sinaxa Întâistătătorilor din
Iordania.
„Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Bulgare anunță că se abține de a veni la întâlnirea de mai sus și, în
consecință, nu va trimite reprezentanți la Amman, capitala Iordaniei”, sună
mesajul Sinodului. „Sfântul Sinod își exprimă dragostea frățească pentru
Preafericitul Patriarh Teofil III al Ierusalimului și respectul său adânc față
de Patriarhia Ierusalimului, apărătorul de milenii al Mormântului Domnului”.
* * *
Așadar se preconizează că vor
participa jumătate din Bisericile Locale: Ierusalim, Moscova, Serbia, România,
Cehia și Slovacia, Polonia, iar Antiohia cu probabilitate. Vor fi absente cu
siguranță Bisericile de Constantinopol, de Alexandria, Georgiană, Greacă, Bulgară,
a Ciprului și Albaneză. Această situație ilustrează criza prin care trece astăzi
chiar și la nivel oficial Ortodoxia, încât nici măcar dialog pe temele de
maximă importanță nu se poate purta cu ușurință. Totuși nădăjduim și ne rugăm
să apară și roade bune și să existe mai degrabă o abordare frontală și fără
compromisuri de credință decât o pace lipsită de Duhul lui Hristos.
În Iordania se vor afla Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale după
convocarea Patriarhului Teofil al Ierusalimului la întâlnirea panortodoxă.
Cu toate că inițiativa Patriarhului Ierusalimului nu a găsit multe acceptări pozitive, există Întâistătători care s-au arătat dispuși să călătorească în final la Aman.
Este de menționat că Întâistătătorul Bisericii Sionului, prin această
inițiativă, accentuează faptul că exprimă îngrijorarea lui pentru păstrarea
unității.
Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk, vorbind astăzi reporterilor la Roma, a
menționat că Patriarhul Chiril al Moscovei se va deplasa în mod normal în
Iordania. De asemenea, Președintele Relațiilor Externe din Patriarhia Moscovei,
a declarat că Patriarhul Ierusalimului a trimis și a doua scrisoare prin care
cheamă din nou pe Întâistătători să participe. Comentând refuzul Patriarhului
Ecumenic Bartolomeu pentru întâlnirea în discuție, Preasfințitul a subliniat:
„Patriarhul Bartolomeu nu arată nici o dorință să soluționeze problema pe care
el însuși a creat-o, în vreme ce se străduiește să convingă Bisericile să
recunoască fărădelegea lui”.
Conform unor informații ale Romfea.gr, data probabilă al întâlnirii
panortodoxe se pare că a fost hotărâtă 25 februarie.
În final, în ce privește informațiile care se referă la incomodările
Ministerului de Externe al Greciei cu referire la inițiativa Patriarhului
Teofil, unii demnitari accentuează faptul că așa ceva nu se poate, de vreme ce
Min. de Ext. ține distanță de chestiunile bisericești (probabil acest ultim
paragraf se referă la sfaturile adresate de Președintele Greciei Patriarhului
Ierusalimului într-o întâlnire recentă din luna ianuarie în Israel, n.tr.).
Precizăm că informațiile din articolul de mai sus sunt credibile pentru că în general astfel de informații pe surse date de agenția Romfea s-au adeverit.
Pe de altă parte, astăzi, 12 februarie, s-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului sub președinția Arhiepiscopului Hrisostom. S-au discutat doar două puncte: 1. o dare de seamă și o discuție asupra dialogurilor inter-ortodoxe, inter-creștine și inter-religioase care au avut loc și 2. subiecte economice. Așadar, în mod curios, nu a fost luată în discuție participarea la Sinodul preconizat să aibă loc la Aman la chemarea Patriarhului Ierusalimului.
Făcând un bilanț, doar Biserica Rusiei și a Cehiei și Slovaciei și-au anunțat
până acum oficial participarea după hotărâri în Sinoadele lor interne, iar Patriarhul
Antiohiei s-a arătat deschis în această direcție. Patriarhia Ecumenică, a Alexandriei,
Biserica Greciei, Albaniei și a Ciprului au refuzat public participarea, iar celelalte
Biserici Locale nu s-au pronunțat încă.
În ce ne privește pe
noi, românii, suntem interesați, după cum formulează și cei de la Activenews,
ce răspuns va da Sinodul BOR la invitația Patriarhiei Ierusalimului. „Sinodul BOR va trebui să dea și el un
răspuns, care va fi a doua luare de poziție a BOR în această problemă, după
recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică a autocefalilor. … Roadele actului
Patriarhiei Ecumenice nu sunt cele ale unității, ci cele ale dezbinării. … BOR
mai are un motiv pentru care nu se poate ralia poziției Patriarhiei
Constantinopolului”, anume atitudinea românilor din partea de Bucovina din
teritoriul actual ucrainean. „De asemenea, recunoașterea autocefalilor ar duce
la ruperea comuniunii cu o foarte mare parte a românilor din Republica Moldova,
care țin, juridic, de Patriarhia Moscovei. A participa la întâlnirea din
Iordania ar fi un act de mare curaj al BOR, în condițiile în care Patriarhia
Constantinopolului este sprijinită în implicarea din Ucraina de către SUA, iar
Washingtonul este direcția în care politicienii români privesc cu teamă și jind
ca spre Bruxelles. Probabil că, din prudență, având în vedere situația din
țară, dar și pentru menajarea Patriarhiei Ecumenice, acest lucru nu se va face.
Însă un nou apel la întâlnirea panortodoxă este necesar.”
Desigur că există la mijloc multe calcule de politică (bisericească), dar
în toate ar trebui să primeze conștiința în fața lui Dumnezeu, adică urmarea
regulilor autentice ale Bisericii, nu eschivarea corectă politic de la asumarea
unei responsabilități imense în fața lui Hristos. Doar mărturisitorii sunt
scriși în cartea vieții, iar de cei care se rușinează de Evanghelie de dragul unor
calcule sau frici lumești se va lepăda și Însuși Hristos. Desigur că decizia este
a sinodalilor, dar noi așteptăm și avem curajul să așteptăm ca ea să fie una care
să țină cont de legile și necesitățile duhovnicești, nu de cele pământești. Avem
în vedere situația de schismă care tulbură în principal Ucraina, dar care are implicații
la nivel panortodox, generând o rană foarte puternică în trupul Bisericii. Suntem
conștienți de implicațiile și intruziunile puternice politice, dar acestea ar trebui
privite pe planul doi, în urma diviziunilor de natură bisericească și duhovnicească.
«Nu vor mai fi primiți în granițele Sfintei Mitropolii de Fokida clerici și laici ruși care nu recunosc autocefalia acordată Bisericii Ucrainene de sub Mitropolitul Epifanie.»
Nu, cuvintele acestea nu aparțin unui Ierarh aspru al Moscovei sau rușilor răi, ci unui Mitropolit al Bisericii Greciei. Cu aceste cuvinte a întâmpinat Mitropolitul Teoctist de Fokida în Mănăstirea Sf. Augustin și Sf. Serafim de Sarov din Tricorfo de Fokida pe arhierei ai Bisericii din Ucraina. La auzirea acestor declarații, ne-am nedumerit dacă Biserica Greciei a luat vreo decizie pentru interzicerea episcopilor și laicilor ruși, pe care nu o cunoaștem.
«Astfel de declarații măresc problema și răbufnesc ura» – a menționat un Ierarh al Bisericii Greciei pentru Romfea.gr, comentând declarațiile Mitr. Teoctist.
Este mai clar ca lumina zilei că această poziție „vitejească” a fost o diversiune, de vreme ce Preasfințitul cunoștea că, după slujirea împreună, va fi trecut automat pe lista Moscovei cu Episcopiile nedorite.
De asemenea, ar
fi fost mai înțelept să nu se facă un comentarii de acest fel într-o perioadă
când există contestare și Patriarhia Ecumenică lucrează la rezolvarea
problemei, ca moderator al temelor panortodoxe.
Pe de altă
parte, Patriarhul Ecumenic, Patriarhul Alexandriei și Arhiepiscopul Atenei nu
pomenesc canonic pe Patriarhul Moscovei și primesc cu căldură pe toți clericii
și laicii ruși?
Sunt condamnabile aceste declarații ale urii și scindării de clericii și mai ales ortodocșii din oricare Patriarhie proveni. Prin urmare astfel de declarații dizgrațioase dăunează autorității Bisericii Greciei și singurul lucru pe care-l creează sunt certurile și schismele.
Nota noastră: Voinicia la care face referire jurnalistul grec provine dintr-o declarație a unui Mitropolit grec în Sinodul local care a dezbătut problema recunoașterii ucrainenilor. Atunci el a afirmat: „Suntem o ierarhie vitează și nu trebuie să ne temem de nimeni și nimic”. Acele cuvinte au ajuns să fie parodiate practic în presa grecească.
Nu putem să nu remarcăm, totuși, că declarațiile acestea reprezintă duhul autentic al demersurilor ecumeniste și schismatice promovate în ultima vreme de către Patriarhia Ecumenică și acoliții ei, episcopii moderniști și libertini din oricare altă Biserică Locală. Dorința reală este una de delimitare față de tradițiile autentice ale Bisericii și față de tradiționaliști. Pe lângă faptul că este greșită primirea schismaticilor ucraineni, declarațiile acestea curajoase trădează o rupere în facere a Bisericii. Acceptarea ucrainenilor în general este doar o metodă de lovire în rușii care au refuzat să vină la Sinodul din Creta și care nu se aliniază fidel la politica mondială a toleranței (ecumeniste, LGBT etc.).
Nu este cazul să dăm o importanță prea mare acestor declarații câtă vreme ele nu sunt asumate oficial ca o măsură legiferată în cuprinsul Mitropoliei de Fokida. Sperăm să rămână măcar la acest nivel și să nu escaladeze spre o schismă mai urâtă decât este. Datoria credincioșilor și a clerului este să aplaneze conflictele, să nu le exacerbeze, dar să insiste să fie rezolvată și problema care le generează, adică să fie anulat Tomosul problematic al așa-zisei autocefalii ucrainene.
Deși inițial subiectul autocefaliei ucrainene nu figura pe ordinea de zi a Sinodului lărgit (Ierarhia) Bisericii Greciei, în ultimul moment Arhiepiscopul Ieronim a convocat o ședință extraordinară pentru încă o zi, sâmbătă, 12 octombrie pentru o „informare” și dezbatere pe această temă. Se pare că sunt câteva nereguli cu privire la această procedură, îndeosebi faptul că nu au fost consultați episcopii, deși era necesar să existe acordul a măcar o treime dintre ei pentru susținerea unei ședințe extraordinare. Chiar dacă există mai mulți arhierei care și-au exprimat nemulțumirea, printre care menționăm pe Mitropolitul Serafim al Kitirelor, în continuare prezentăm luarea de poziție publică de ieri a unui ierarh mai puțin cunoscut, dar cu atât mai elocventă, în cadrul oficial sinodal. Este vorba de Mitropolitul Simeon de Nea Smirni, care a adresat o scrisoare în care-și exprimă neliniștile și îngrijorarea în fața Arhiepiscopului și a tuturor sinodalilor. Inițial intenționam să evit abordarea subiectului până după decizia finală, dar situația se precipită. În plus, textul de mai jos chiar merită citit și pentru modul de expunere în sine, care este cu adevărat bisericesc.
«Către
Preafericitul Arhiepiscop Ieronim
al Atenei și a toată Grecia,
Președintele Sfântului Sinod
al Bisericii Greciei,
și cinstiților membri ai ei
Preafericite Președinte Preacinstiți frați și sinodali,
Am simțit nevoia – trebuința mea, mai bine, ca episcop al Bisericii și membru smerit al cinstitului trup al Ierarhiei noastre – să mă adresez dragostei voastre la începutul de astăzi al lucrărilor ședinței ordinare a sfântului Sinod. Motivul este informarea care a fost scrisă – fără să fi fost dezmințită competent – că urmează să fie pusă în fața Sinodului și așa-numitul subiect «ucrainean», deși nu a fost cuprins în Formularul Informativ al lucrărilor Ierarhiei, care a fost completat de Sinodul permanent în perioada trecută și ne-a fost trimis la vreme după cum este prevăzut. Am ales calea pentru
o chestiune atât de serioasă și delicată de a mă adresa în Sinod pentru că
consider că sfântul cor al Sinodului episcopilor Bisericii este mai întâi și în
principal locul unde ar trebui să fie cercetate și să fie dezbătute subiectele
de această natură.
1. Primul lucru pe care vreau să-l prezint dragostei Voastre este adânca întristare și multa îngrijorare care au cuprins sufletul meu pentru situația care a fost creată în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Biserica numeroasă a Rusiei și Biserica primă a Constantinopolului, Patriarhia noastră Ecumenică, să se găsească în dezacord în premieră cu prilejul acordării autocefaliei ucrainene. Moscova a întrerupt comuniunea bisericească-euharistică cu Patriarhia Ecumenică și trece la acțiuni care zguduie unitatea bisericească și respectul pentru răspunderea la nivel bisericesc a Patriarhiei Ecumenice și a păstorilor săi locali, episcopi și preoți. Situația în cauză, dacă nu este schismă în sânul Bisericii noastre Ortodoxe, deschide larg poarta spre schismă. Și alte Biserici Ortodoxe, Patriarhiile vechi și Bisericile autocefale fie și-au exprimat opoziția asupra problemei care s-a ivit, fie adoptă o poziție de așteptare. Mă neliniștește adânc toată situația. Ne expune pe ansamblu, ca Biserică Ortodoxă, în ochii tuturor eterodocșilor și a toată lumea. Criteriile etnofiletiste,
după cât se pare, vor prima în opțiunile tuturor. Și primejdia să fie create
două «blocuri», elinofon și slavofon – ceva ce ne paște de ani de zile în
relațiile noastre bisericești – este văzută chiar și cu ochiul liber.
2. Nu doresc să intru în analiză istorică și canonică a problemei de cine aparține Mitropolia de Kiev și, prin urmare, a autocefaliei acordate. Înțelegerea diferită a izvoarelor istorice, explicarea sfintelor canoane într-un mod care să susțină opiniile sau oportunismele formate și invocarea selectivă a practicii bisericești de către cei direct interesați și de către cei care au intervenit pe subiect au provocat o confuzie uimitoare în jurul temei. Deși tradiționalist în cuget, simt nevoia să semnalez că nu trăim în veacul IV sau V. Structurile bisericești nu sunt cele care existau cândva în jurul bazinului mediteranean și puțin mai departe. Continente întregi au fost descoperite de atunci. Biserica s-a întins
în toată lumea. Și în fața ei nu mai are iudaismul și păgânismul. În jurul
nostru s-au conturat și continuă să se contureze transformări consmogonice. Oare
suntem îndreptățiți să ignorăm toate acestea?
3. Pe lângă acestea,
îngăduiți-mi să semnalez următoarele pe temă:
a) Autocefalia ucraineană și împrejurările în care a fost acordată nu au nici o asemănare cu celelalte autocefalii care au fost acordate în trecut de către Patriarhia noastră Ecumenică. Autocefaliile anterioare
au fost cerute de către Biserici Locale canonice ale noilor state, pledând în
multe cazuri și forurile autorității lumești.
b) Recunoașterea în grabă (fără să exprime părere de rău) a schismaticilor și așa-zișilor «autohirotoniți» – fiind evitată Biserica Locală canonică, ba și Patriarhia Moscovei de către care au fost condamnați schismaticii – și acordarea autocefaliei unei noi structuri bisericești generează întrebări juste și provoacă la reacții. Este neglijat, din
păcate, faptul că în acest moment în același oraș avem doi Mitropoliți de Kiev
și două Biserici Locale paralele. Și Kievul, și Ucraina, în final, nu sunt un ținut
din diasporă, ci o ipostază etnică unitară.
c) Biserica lui Hristos trăiește în lume și merge prin istorie. Este firesc, prin urmare, ca viața ei să fie să fie influențată de evoluțiile sociale și de diferite alte transformări. Acest lucru este valabil pentru toate Bisericile Locale. Pentru Biserica Ucrainei acest lucru a fost valabil în trecut mult mai mult, după cum ne informează istoria. Fenomenul, după cum vedem, continuă să fie valabil și astăzi. Ucraina constituie un edificiu pe care se confruntă aspirațiile geopolitice ale Răsăritului și Occidentului. Și se întreabă cineva: Acordarea autocefaliei au urmărit-o și Statele Unite ale Americii și pentru aceasta, după acordarea ei, au exprimat repetat mulțumirea lor? Reacția Bisericii Rusiei este numai cu caracter bisericesc sau exprimă și efortul Moscovei să păzească sub influența ei Statul ucrainean, după cum se întâmpla până curând? Este de la sine
înțeles, totuși, că noi, păstorii responsabili ai Bisericii, care suntem datori
să ne luptăm mai presus de toate pentru unitatea Bisericii lui Hristos, să ne aliem
sau să cedăm organizațiilor și rivalităților puternicilor acestei lumi?
4. Se susține faptul că acordarea autocefaliei ar concura la depășirea schismelor, la unificarea bisericească a ortodocșilor și pacea din punctul de vedere bisericesc a Ucrainei. După cum arată lucrurile, acest lucru nu a fost atins. Au fost observate – cel puțin cât a stat în puterea președintelui de curând Poroșenko – persecuții ale credincioșilor și acaparări de biserici care aparțin parohiilor Bisericii de sub Mitropolitul Onufrie. A fost argumentată schimbarea prin lege a numirii Bisericii lui, care în final a fost invalidată la tribunal. Dar și noua structură bisericească ce a primit autocefalia s-a rupt. «Patriarhul onorific»
Filaret s-a depărtat de ea, fiind urmat de 15 episcopi și care aruncă în
paralel – el însuși sau episcopii lui – acuze foarte grele asupra tuturor.
5. Și vina la ale noastre. După părerea mea smerită, recunoașterea sau nu a noii autocefalii nu este de competența exclusivă a Președintelui, nici a Sinodului permanent, ci de Sfântul Sinod al Ierarhiei. Biserica noastră nu este administrată de un regim patriarhal, ci sinodal. Articolul 4 al Regulamentului nostru este mai mult decât clar. Chestiunea este extrem de serioasă. Sinodul permanent care a trecut, dacă judeca să se fi impus să fie examinată, ar fi trebuit să o cuprindă în Dispoziția Informativă a Ședinței regulate prezente. Consider că, pentru tema în discuție, dacă Sinodul decidea că se impune să fie abordată, să fie convocată Ierarhia extraordinară pentru aceasta. Să fie desemnat referentul, unul sau mai mulți. Și să ia cunoștință ierarhii de documentele oficiale adiacente, după cum și de cuprinsul contactelor Preafericitului cu privire la subiect. Abordarea forțată și
«pe genunchi» a chestiunii ne-ar expune și ar implica Biserica noastră în
peripeții. Este greșit să credem că o abordare de acest fel a temei constituie
o susținere față de Patriarhia Ecumenică.
6. Este necesar să scadă tonul din partea tuturor și din toate părțile. Și, firește, și din partea acelora care se zoresc să-și pună în scris opiniile lor. Patima întunecă mintea și agresivitatea împotriva celuilalt rănește dragostea în Hristos. Biserica este (și) comuniune de dragoste. Ca și creștini «suntem datori să ne iubim unii pe alții» (1In. 4,11). Ruși, sârbi, români, greci, asiatici, americani, toți suntem mădulare cinstite ale sfântului Trup al lui Hristos, «care este Biserica» (Col. 1,24). Chiar și când judecăm că avem trebuință să apărăm ceva, suntem datori să o facem «nepătimaș» pe cât putem. «Robul Domnului nu trebuie să se lupte, ci să fie blând față de toți» (2Tim. 2,24). Biserica nu ne aparținee. Noi aparținem Bisericii, cu harul lui Domnului. Acela, Domnul Iisus, este capul ei, nu noi; chiar dacă este o slujire pe care o exersăm în Biserică după îngăduința divină. Dragostea și grija Domnului
pentru Biserica Lui este neasemănat mai mare decât ale noastre. De aceea,
dincolo de «cele rânduite», pe care suntem datori, ca niște «robi», să le facem
(Lc. 17,10), ne rugăm fierbinte ca Acela să sprijine Biserica Sa și să ne lumineze
pe noi, robii Săi, să înțelegem corect și să împlinim bine datoria noastră
înaintea Maicii comune a noastră, a tuturor, Biserica lui Dumnezeu.
7. Vreau să cred că Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, bărbat bisericesc cu harisme extraordinare – totuși nu infailibil! – prin simțul adânc al răspunderii care îl caracterizează cu privire la slujirea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu și pentru multa dragoste pe care o nutrește pentru Biserică, va săvârși ceea ce este posibil să iasă Biserica noastră Ortodoxă din impasul în care se pare că este băgată. Smerenia mea, în
numele respectului, al cinstei și al multei iubiri în Hristos pe care o nutresc
față de cinstita persoană a Lui (sentimente pe care și el însuși le cunoaște) îl
rog în genunchi pentru aceasta.
Preafericite,
Preacinstiți frați,
Tema ucraineană este eventual, dacă abordarea ei mai departe nu este constructivă, să lovească vremelnic unitatea Bisericii noastre Ortodoxe. Cineva a zis – evident că prin exagerare – că ne amintește de zilele din 1054! Rog cu smerenie să nu ne grăbim să luăm poziție. Bine este ca astfel de chestiuni să fie prevenite, pentru că, în final, este creată o abordare a lor și nu este ușor și ar cere timp pentru aceasta. Rog îndeosebi pe Preafericitul să amâne orice inițiativă care este utilă și să treacă la o intervenție judecă folositoare pentru abordarea pașnică a chestiunii. Îl ajută, de altfel, la aceasta cugetul său smerit care îl caracterizează și caracterul său calm. Peste toate, să trimitem cerea noastră «pentru buna stare a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor» mai des și mai fierbinte. Cel mai mic frate în Hristos,
În contextul anunțat al dezbaterii problemei ucrainene în Sinodul mare (Ierarhia) al Bisericii Greciei, care se desfășoară săptămâna aceasta, Pr. Prof. Teodor Zisis a scris un text în care subliniază că decizia cea mai corectă este respectarea teritoriului bisericesc al Ucrainei, care aparține de Biserica Rusă, și neintervenția samavolnică a Constantinopolului. Această poziție a fost asumată de toate Bisericile recent, în 2014, printr-un document semnat de Întâistătătorii lor. Este uimitor cum acum Fanarul nu-și mai recunoaște nici propriile decizii nici măcar foarte vechi. Redăm mai jos textul Pr. Teodor, în rezumat primele două subpuncte și în traducere ultimele două, care tratează subiectul în sine.
Bazele canonice
ale Bisericii au fost recunoscute și respectate de toate Bisericile Locale,
inclusiv de Patriarhia Ecumenică până de curând. În consecință, toate au
recunoscut caterisirile și afurisirile impuse schismaticilor din Ucraina de
către Biserica Rusă și nici o altă Biserică autocefală nu a intervenit în
teritoriul acesta pentru că este o jurisdicție străină. Doar de curând Fanarul
a tulburat mersul lucrurilor prin acordarea unei autocefalii necanonice unor
episcopi caterisiți și ignorând Biserica Ucraineană canonică. Pentru a
justifica acest gest, teologii săi au inventat mai multe teze necanonice,
dintre care cele mai importante sunt două: 1)
că Ucraina constituie un teritoriu al Bisericii de Constantinopol și 2) că Patriarhul Ecumenic are dreptul
la recurs, adică să judece prin apel
orice decizie de pretutindeni în Ortodoxie, ca un alt papă. Nici
una din acestea nu stă în picioare, fiind dovedite în diferite articole și
luări de poziție.
2. De ce
forțează Fanarul dreptul canonic?
De-a lungul veacurilor, Marea Biserică a Constantinopolului a susținut tradiția canonică și buna rânduială, drept pentru care i-a fost recunoscut primatul cinstei fără rezerve, adică rolul său coordonator și prezidarea întâlnirilor inter-ortodoxe. Doar că în ultimul veac și în prezent a început să forțeze canoanele și să urmărească îndeosebi o unire neîngăduită cu ereticii, care nu este precedată de o unire prealabilă în credința dreaptă. A inventat o teologie post-patristică prin care să eludeze canoanele și să impună un rol papist Patriarhului Ecumenic (primul fără egali, nu între egali) pentru a fi mai ușor de impus linia ecumenistă urmată, cum se întâmplă în catolicism. Acest lucru conduce la zguduirea locului său în Ortodoxie și la contestarea «întâietății onorifice» pentru că au fost transformate într-un «primat de putere», după model papal. Cunoaștem cu
toții presiunile puse de americani asupra Bisericii, îndeosebi asupra rușilor,
care sunt mai puternici, pentru a se alinia la noua ordine mondială
(religioasă). Existența unui Papă în Ortodoxie ar ușura acest demers, cum se
întâmplă la catolici deja acest lucru. Dar modelul Bisericii este unul sinodal,
nu monarhic, cum l-a răstălmăcit Apusul. Dar acestea nu constituie scopul
articolului, ci deciziile luate nu de mult de toți Întâistătătorii Bisericilor
Locale.
3. A fost
uitată decizia Întâistătătorilor cu privire la problema ucraineană
„În principal dorim să arătăm, și prin alt element doveditor, un document, că Patriarhul Ecumenic, deși se fălește că în ultima vreme a întemeiat și a activat instituția necunoscută în istoria bisericească a «Sinaxei Întâistătătorilor», prin depoziții antisinodale papistașe, nu respectă nici cele pe care le decid Întâistătătorii și el însuși, după cum nu a respectat nici deciziile sinodale ale Bisericii Ruse cu privire la schismaticii din Ucraina, nici deciziile sinodale ale Bisericilor Locale în Pseudo-Sinodul din Creta pentru amânarea «Sinodului» sau pentru îmbunătățirea textelor presinodale, după cum nu s-a respectat nici pe sine, care a recunoscut anterior jurisdicția Bisericii Ruse asupra Ucrainei și pedepsele impuse schismaticilor și s-a angajat să nu se amestece. Concret: Citind din nou zilele acestea «Mesajul» pe care l-a dat publicității «Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe», care s-a întrunit la Fanar între 6-9 martie 2014 și s-a ocupat cu teme care privesc Biserica, am văzut că, printre altele, s-a ocupat și cu tema ucraineană, pentru care au scris Întâistătătorii, sub președinția Patriarhului Bartolomeu, în paragraful 3 al «Mesajului» comun următoarele: «Ne rugăm călduros pentru desfășurarea tratativelor de pace și pentru împăcarea prin rugăciune pentru ieșirea din criza care continuă în Ucraina. Condamnăm amenințările cu luarea cu forța a sfintelor mănăstiri și biserici și ne rugăm pentru întoarcerea fraților noștri, care se găsesc astăzi în afara comuniunii cu Sfânta Biserică».
Din «Mesaj» reies
două chestiuni serioase. Întâi că schismaticii din Ucraina treceau sau amenințau
să treacă la violențe și ocuparea sfintelor mănăstiri și biserici ale Bisericii
canonice și, de asemenea, cel mai important, Întâistătătorii priveau drept
soluție întoarcerea cu pocăință a schismaticilor la comuniunea cu Biserica cea
canonică. Prin recunoașterea samavolnică și dezbinătoare a schismaticilor din
partea Constantinopolului, nimic din acestea nu s-a întâmplat. Schismaticii au
fost restabiliți fără pocăință și întoarcere și violențele împotriva Bisericii
canonice continuă revigorate. Și, în locul unității, au crescut împărțirile
între schismatici, de când «Patriarhul» Filaret de Kiev, conducătorul schismei,
dar și al autocefaliei, nu recunoaște nici nu ascultă de noul «mitropolit»
Epifanie, întâistătătorul bisericii «autocefale».
4. Soluția
indicată. Să-și recunoască greșeala Constantinopolul și să se întoarcă
schismaticii la Biserica cea canonică
Semnalarea acestei decizii a Întâistătătorilor explică și refuzul de a-i recunoaște pe schismatici drept biserică a Ucrainei canonică fără pocăință și întoarcerea la Biserica cea canonică din care s-au rupt. Nu există Biserica cea canonică? O vom ignora și o vom face să dispară? Vom îngădui în același loc mai multe jurisdicții, după cum se propune necanonic de către unii «specialiști» (unele detalii în Nota de la Scrisoarea Prof. Tselenghidis, n.n.), care, după ce au provocat confuzie și haos prin alte propuneri anterior, neîntemeiate și absurde, acum încep să perceapă schisma și să propună soluții și mai rele? Ar fi o faptă de judecată dreaptă, dar și de smerenie dacă și-ar recunoaște Constantinopolul greșeala, văzând agravarea situației și dezbinările de mai departe, și ar lua de la început tratativele de pace prin participarea și altor Biserici Locale, ca un fel de Sinod mai mare. Nu fac numai persoanele greșeli, fac și Bisericile, după cum s-a arătat aceasta în istorie prin admiterea unor erezii sau provocarea unor schisme. Într-o situație similară, Sf. Grigorie Palama, referindu-se la Biserica Romei spune că este singura biserică ce nu-și recunoaște greșelile și nu vrea să se ridice din căderea ei, deși există multe Biserici care au căzut, dar s-au ridicat. Se aseamănă, spune, cu elefantul, care, din cauza greutății lui, de cade, nu poate să se ridice fără ajutor[1]. Biserica Greciei trebuie să ajute Noua Romă cea căzută în greșeală, de un veac de acum, prin noii Papi-Patriarhi, să-și recunoască greșeala și să se ridice, după cum au făcut toate celelalte Biserici Locale și să nu se întărească în căderea ei. Ar fi a doua Biserică după Roma care rămâne în greșeala ei și, ca elefantul, nu vrea să se ridice pentru că refuză egoist ajutorul celorlalți și face de capul său.”
[1]Despre purcederea Sfântului duh, Cuvântul al
doilea, 2.
SUBIECT: Referitor la legalizarea instituțională a Bisericii
schismatice a Ucrainei
Preafericite Președinte, Preacinstiți Arhierei,
Cu privire la iminenta convocare a Sfântului Sinod
al Ierarhiei, ca cel mai mic membru al Bisericii noastre, dar și ca Profesor de
Teologie Dogmatică a Bisericii, aș vrea – cu simțul responsabilității – să vă pun
și eu cu smerenie în vedere dimensiunile ecleziologice-dogmatice, dar și prelungirile
soteriologice ale acceptării necondiționate în comuniune
biericească-sacramentală a Bisericii schismatice a Ucrainei, în cazul, desigur,
unei eventuale decizii sinodale pentru recunoașterea «autocefaliei» ei.
Primul și cel mai mare subiect, în cazul cu
pricina, subiectul ecleziologic, ce se referă la identitatea «constructului bisericesc» în discuție. Mai întâi, ar trebui să fie cercetat
dacă acest «construct» îndeplinește condițiile unei comunități bisericești. Dacă,
dimpotrivă, este recunoscută «autocefalia» lui, atunci este recunoscută automat
«legalitatea» ecleziastică a Bisericii schismatice.
După cum se știe, pentru Biserica schismatică a Ucrainei
a premers o condamnare panortodoxă cu caterisiri și afurisiri. Această condamnare
panortodoxă nu a fost revocată. În final, prin Tomosul autocefaliei Patriarhiei
Ecumenice (11-1-2019), a intervenit o depășire instituțională cu caracter duhovnicesc
și ecleziologic, ce creează întrebări rezonabile despre legalitatea ei
bisericească. Și aceasta deoarece nu au fost respectate – cel puțin din câte
știm – condițiile fundamentale patristice și duhovnicești, lucru ce creează
contestații rezonabile despre canonicitatea regulilor-condițiilor Practicii
patriarhale, cât timp nu au exprimat o pocăință publică demonstrată și o dezavuare
a schismei. Prin cele ce le spunem în cazul cu pricina nu înseamnă că ne îndoim
de competența instituțională a Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie,
bineînțeles cu acordul întregului trup al Bisericii, care se exprimă sinodal. Aici
se pune chestiunea condițiilor valide pentru emiterea unui astfel de Tomos.
După mărturia biblică (Mt. 4, 17, 1Cor. 5, 1-5 și
2Cor. 2, 6-8), dar și după tradiția patristică și duhovnicească a Bisericii, încadrarea
sau reîncadrarea în trupul cel unul și neîmpărțit al Bisericii presupune oricum
trăirea adâncă și exprimarea sinceră a pocăinței din partea membrului sau
comunității mai largi supuși încadrării sau reîncadrării.
Condiția exprimării pocăinței nu este surmontată
de nici o persoană instituțională sau for bisericesc instituțional. Nu există
nici o iconomie a Bisericii care să poată să se substituie sau să anuleze
pocăința. pocăința în sine constituie condiția fundamentală și «cheia»
duhovnicească a primirii și împroprierii iconomiei mântuirii, dar și «cheia» pentru
activării sau reactivării ei, conform mărturiei biblice: «Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor!» (Mt. 4, 17).
Tocmai pentru acest motiv și schisma melitiană a
fost restaurată în Biserica din vechime când a premers nu doar exprimarea pocăinței,
ci și anatematizarea schismei de către schismaticii înșiși. Și, după cum
semnalează în mod caracteristic Sf. Teodor Studitul, «anatematizând propria
schismă, cum zic ei, sunt primiți în Biserica sobornicească» (Epistola 40 către fiul Navcratie, PG 99,
1053C). Numai atunci a urmat restabilirea panortodoxă sinodală la Sinodul I Ecumenic.
În cazul Bisericii schismatice a Ucrainei, după
cum se pare, nu a fost cercetată și nu a fost exprimată nici o pocăință. Aici,
în practică, a fost anulată pocăința, care este o poruncă expresă a Domnului și
o practică de veacuri a Bisericii. De aceea nu poate să fie vreun motiv pentru
iconomia bisericească. În realitate, este vorba despre o fărădelege
bisericească evidentă, care face mântuirea imposibilă, nu numai a
schismaticilor, ci și a celor care au comuniune sacramentală cu ei, de vreme ce
și ei devin neîmpărtășiți/afurisiți (vezi Canonul 2 al Sinodului din Antiohia,
care a fost validat de Sinoadele V, VI și VII Ecumenice).
Din cele de mai sus devine limpede că subiectul în
cauză este în esență dogmatico-ecleziologic, cu extinderi inevitabile
soteriologice, după cum a fost semnalat deja foarte corect în Epistola Părinților Aghioriți către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte (martie
2019).
De aceea este și nevoie primordial ca Sfântul
Sinod al Ierarhiei să decidă asupra identității Bisericii schismatice a Ucrainei
și să caute aplicarea definițiilor bisericești de veacuri a reîncadrării ei,
care este pocăința și anatematizarea schismei. Responsabilitatea aceasta
duhovnicească cade deplin în competența Ierarhiei cu scopul de a recunoaște
«autocefalia» în cauză, care are și alți parametri canonici, câtă vreme nu ia
în considerare existența Bisericii canonice din aceeași țară, de sub
Mitropolitul Onufrie al Kievului, din care Biserică s-a rupt. Adică «autocefalia»,
în cazul de față, a fost acordată unor schismatici nepocăiți. Și acest lucru fără
precedent și de neconceput logic, canonic și duhovnicește se caută să se
întâmple acum și cu consimțământul Bisericii noastre.
Prin «logica» emiterii Tomosului «autocefaliei»
Bisericii schismatice din Ucraina suntem în pericol în viitor să fim călăuziți –
eventual – și la acceptarea sacramentală a papismului și a altor erezii, fără
condiții fundamentale de pocăință și dezavuare a rătăcirilor dogmatice ale lor,
lucru ce îl instrumentează astăzi ecumenismul, nu numai în teorie, ci deja și
în practică. Ne întrebăm, deci, pe bună dreptate nu cumva instituțiile
duhovnicești din sânul Bisericii noastre au început să «activeze» goale de
fundamentul lor duhovnicesc? Ne întrebăm, nu cumva în ultimele decenii este
introdus un «nou etos» prin aspirația ascunsă să devine etos-obicei și în
continuare Drept instituțional, care va submina tradiția canonică a Bisericii? Istoric,
cunoaștem că, atunci când s-a consolidat o astfel de mentalitate în Occident,
Biserica Apuseană a fost călăuzită spre papism – cu toate devierile ei
dogmatice – și a sfârșit în despărțirea de Biserica cea una și unică.
Recapitulând, semnalăm că decizia eventuală asupra
«autocefaliei» Bisericii schismatice din Ucraina nu poate să fie fără condiții
prealabile. Deoarece atunci – indirect, dar evident – va însemna în practică o «legalizare»
instituțională nelegiuită bisericește a schismei inferioare, lucru ce nu are
precedent istoric în tradiția patristică bisericească. Și cel mai important
este că recunoașterea eventuală – fără condiții duhovnicești – lovește la
timpul potrivit unitatea întregii Biserici, față de care nu este nimic mai de
preț. Pericolul este văzut, adică să fie create schisme la nivelul întregii
Biserici din cauza acordului Vostru eventual cu
recunoașterea «autocefaliei» Bisericii schismatice a Ucrainei, lucru pe care nu
ni-l dorim din inimă.
În final, soluția duhovnicească a problemei
ecleziologice existente este pocăința. Și, din păcate, aceasta lipsește în
prezent. Totuși există speranță realistă. Cei care iubim Biserica în Hristos, să
luăm noi înșine leacul curățitor și dumnezeiește lucrător al pocăinței și
atunci Hristos va da celui bolnav tămăduirea, conform cu mărturia patristică
(vezi Sf. Nicolae Cabasila: «…se minunează oricine de bunătatea lui Dumnezeu. Deși
nimeni nu scapă de boală când altcineva bea medicamentul, dar scapă de
răspundere dacă îi doare pe alții pentru el», Despre viața în Hristos, cuvântul 7, PG 150, 700C.
Cu cel mai adânc respect, Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Universității din Tesalonic
Nota noastră: Probabil această scrisoare inspirată a fost scrisă și ca o contra-reacție la propunerile făcute zilele trecute de Mitropolitul Ierotheos de a fi legalizată «autocefalia» ucraineană. După ce a scris despre posibilitatea unei iconomii care nu-și are, de fapt, locul în această situație, în ultimul său text, Mitropolitul propune o coexistență a Bisericii canonice Ucrainene cu schismaticii după modelul Sinodului grec, în care există două jurisdicții, a Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii Greciei. Această ideea a stârnit indignarea chiar și a unor greci, care recunosc că formatul în care funcționează ei la ora actuală este unul „schizofrenic”. Sau, după o altă variantă, ar fi posibil de luat ca model și formatul din Diaspora, la fel de nebisericesc. Aceste propuneri nu ar însemna decât degradarea vieții bisericești din Ucraina de la o Biserică bine închegată la una anemică și cârpită, cu multe conflicte interne mocnite.
