Pentru concentrarea ta, în general, şi mai ales în rugăciune, precum şi pentru întărirea sufletului tău, îţi este absolut necesară citirea Noului Testament şi a cărţilor ajutătoare ale Sfinţilor Părinţi pentru a-l înţelege. Nu citi încă Vechiul Testament, ca să nu te vatămi, deoarece nu te afli încă într-o stare duhovnicească bună și te vei sminti. Mai târziu însă, când vei ajunge la nepătimire, toate te vor ajuta şi uimi, dar nu acum, când vârsta ta nu te ajută.
Ajută foarte mult Vieţile Sfinţilor, Patericul, Everghetinosul, Scara, Războiul nevăzut, Sfântul Efrem şi Lavsaiconul. Încă este bine să cercetezi pe Avva Isaac, cu toate că e considerat necesar mai ales pentru cei sporiţi, căci ajută şi pe începători pentru a prinde sensul cel mai adânc al vieţii şi să alunge orice fel de complex, dacă există.
Cercetând deci toate aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi, ele îţi vor încălzi sufletul şi te vor ajuta să te căieşti mult, ca să imiţi pe Sfinţi şi, în paralel, îţi vor aduce o mare smerenie, când te vei compara pe tine cu Sfinţii. Lucrul acesta, fireşte, îţi va alunga şi orice simţământ fals ce ţi s-ar fi născut mai înainte, prin care te considerai oarecum sfânt, comparându-te cu hippie etc., deoarece numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor, în timp ce noi judecăm „după înfăţişare” (In. 7, 24).
De asemenea, să nu citeşti cărţi şi tipărituri revoluţionare, care se referă la teme bisericeşti, ca să-ţi păstrezi liniştea, deoarece tu nu eşti competent pentru aceste probleme serioase. Ai nevoie de cărţi care să te ajute la pocăinţă. Dacă vrei să ajuţi Biserica, îndreaptă-te pe tine însuţi şi imediat se îndreaptă o părticică a Bisericii. Şi dacă aceasta ar face-o toţi, Biserica ar fi îndreptată.
Înainte de a începe citirea din Sfinţii Părinţi, fă cel puţin două minute rugăciune, ca să te lumineze Dumnezeu să înţelegi noimele dumnezeieşti. Dacă nu-ţi ajunge timpul de studiu, nu e nevoie să te grăbeşti să termini capitolul, deoarece scopul nostru nu este să terminăm capitolele, ci să intre ceva în capul nostru.
Iarăşi, să nu-ţi placă numai să citeşti şi să rămâi cu admiraţia faţă de Sfinţi, deoarece aceasta o fac mirenii, care citesc cu sufletul la gură noile peripeţii ale lui Tarzan şi se mulţumesc cu atât. Scopul nostru însă este duhovnicesc şi trebuie ca, încet-încet, să ne hrănim cu nevoinţele din vieţile Sfinţilor Părinţi. De aceea, când citim, să imităm vaca ce preferă trifoiul în locul paielor şi care, după ce mănâncă, rumegă mâncarea, în felul acesta făcând hrana lapte.
Pe cât poţi, caută ca în casa ta să ai pentru citit o linişte corespunzătoare şi, dacă e cu putinţă, o cameră separată, ca să simţi atmosfera de chilie. Deoarece aceasta te va ajuta mult ca să te afli pe tine însuţi şi, în paralel, îţi va da puteri duhovniceşti ca să treci orice fel de greutate cu linişte, fără enervare.
Să citeşti, pe cât poţi, vieţile sfinţilor, care accentuează pocăinţa, ca să te foloseşti.
Nu citi cărţi dogmatice, deoarece nu sunt pentru începători. Dar chiar şi mai târziu, dacă nu ştii carte, să nu le citeşti, deoarece, precum din pricina Filocaliei unul lipsit de carte cade în înşelare, înţelegând-o anapoda, la fel şi cărţile dogmatice te pot duce la o altfel de înşelare. Înşelarea din Filocalie va pricinui o linişte diavolească a simţământului fals că nu eşti decât cu puţin mai jos (în smerenie) decât Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar erminia dogmei îl face pe cel fără carte, deşi este o fiară sălbatică şi plin de invidie înfricoşată, să creadă că este Sfântul Marcu Eugenicul.
Sinaxarul ajută mult deoarece în el fiecare poate afla orice fel de vitamină de care are nevoie sufletul său. Este bun şi sinaxarul zilei. De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul este absolut necesar pentru fiecare monah (ca prototip), precum şi Everghetinosul (sau Patericul), Lavsaiconul, Limonariul, Sfântul Efrem, Războiul nevăzut, Filocalia (dacă eşti cu carte) – afară de tomul IV, „Despre rugăciunea minţii”, deoarece acolo este nevoie să ai şi nevoinţă ca să înţelegi şi nu-ţi va ajunge numai faptul că eşti învăţat (de nu vei avea şi un povăţuitor experimentat, care este foarte necesar). Deoarece este primejdios, precum am spus, să nu amestece cineva lacrimile sale ieftine cu cele preţioase ale Sfinţilor Părinţi şi să se înşele. Iar aceasta este cu atât mai periculos pentru caracterele sentimentale.
Acelaşi pericol, poate şi mai mare, poate veni din lucrările Sfântului Simeon Noul Teolog, deoarece unii ca aceştia amestecă, afară de lacrimi, şi dumnezeiasca dragoste a Sfântului cu propriile lor simţăminte, precum şi dragostea Sfântului ce o avea către Stareţul său cu sentimentalismul lor, de multe ori bolnav şi plin de toxine duhovniceşti, lucru pe care este greu să-l înţeleagă.
De asemenea, şi femeile au nevoie de atenţie (din pricina caracterului); să nu citească pe Sfântul Simeon dacă încă n-au dobândit bărbăţia sufletească. Este nevoie de ajutor atât de la stareţă, pentru a filtra dragostea lor şi a se îmbărbăta duhovniceşte, cât şi de la ele însele, pentru a întoarce toată nevoinţa lor împotriva moliciunii care pricinuieşte acest mucegai. Fireşte, medicamentul necesar aici este viaţa aspră, precum şi limitarea la absolutul necesar a băilor. Din viaţa aspră va veni îndoita însănătoşire, a sufletului şi a trupului, iar din această sănătate se vor naşte dulceţile dumnezeieşti (din petrecerea aspră trupească care se face cu cunoştinţă şi discernământ).
Este adevărat că unii stareţi nu-l recomandă pe Avva Isaac, ca să nu le plece călugării în pustie… Dar Avva Isaac nu recomandă elevilor de la şcoala generală să meargă la Universitate, nici acelora care încă n-au terminat gimnaziul. De aceea, stareţul va trebui să-l ajute în privinţa aceasta pe noul începător, ca să-i înţeleagă pe Sfânt şi să se folosească mult din cartea lui cea inspirată de Dumnezeu.
Când un începător prezintă astfel de simptome (adică vrea să plece la pustie), deşi n-a terminat nici gimnaziul cel duhovnicesc, unul ca acesta se dovedeşte un cap sec. Când spun „sec”, nu-l înţeleg cu desăvârşire gol, deoarece în capul lui sec are totuşi o părere înaltă despre sine.
Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvintele frumoase ale minţii ce se alcătuiesc prin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc.
Cuvintele meşteşugite nu pot vorbi sufletului omului, precum nu poate vorbi o statuie frumoasă, afară numai dacă ascultătorii sunt foarte lumeşti şi se mulţumesc în mod simplu numai cu cuvinte frumoase.
Teologia ce se învaţă ca ştiinţă, de obicei cercetează lucruri istorice şi, prin urmare, ele se înţeleg în mod exterior; deoarece lipseşte asceza patristică, nevoinţele lăuntrice, ea este plină de îndoieli şi de semne de întrebare, deoarece omul nu poate înţelege cu mintea energiile dumnezeieşti, dacă nu se nevoieşte mai întâi să le trăiască, ca să lucreze înlăuntrul său harul lui Dumnezeu.
Cel ce crede că poate cunoaşte tainele lui Dumnezeu prin teoria ştiinţifică exterioară se aseamănă cu acel lipsit de minte care vrea să vadă raiul cu telescopul.
Toţi cei ce se nevoiesc patristic se fac teologi practici prin cercetarea lor de către harul Sfântului Duh. Iar acei dintre aceştia care au ştiinţa de carte exterioară, precum şi pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeieşti şi le pot explica în mod corect, precum au făcut mulţi dintre Sfinţii Părinţi.
Iarăşi nu e bine ca să teologhisească cineva cu teologii străine, deoarece unul ca acesta seamănă cu omul sterp care înfiază copii străini şi-i prezintă apoi ca pe ai lui proprii, apărând ca un tată cu mulţi fii. Sfinţii Părinţi au scos din inima lor cuvântul dumnezeiesc sau experienţele lor din luptele lor duhovniceşti împotriva răului şi din focurile ispitelor, lucruri ce le-au mărturisit sau scris smerit, ca să ne ajute pe noi, cei născuţi după ei, din dragoste; dragoste pe care n-au ţinut-o niciodată pentru ei înşişi, precum şi smerenia şi toate harismele lui Dumnezeu au recunoscut că sunt ale lui Dumnezeu.
Când în om merge mai înainte curăţia şi vine simplitatea cu credinţa ei fierbinte şi cu evlavia sa, atunci se sălăşluieşte în noi Sfânta Treime şi prin acea iluminare dumnezeiască uşor află cineva cheia noimelor dumnezeieşti, aşa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu şi firesc, fără durere de cap intelectuală.
În mod firesc, în raport cu curăţia sau viclenia ce o arată cineva face şi interpretările sale, folosindu-se sau vătămându-se, folosind sau vătămând. De multe ori vatămă cineva chiar şi cu lipsa sa de experienţă, deşi e mişcat de bună intenţie. De pildă, neştiind că există şi vin alb, bagă în el vopsea roşie, chipurile să-l facă mai bun, dar astfel otrăveşte lumea. Chiar şi lipsa de experienţă, fără de viclenie, ci având dreptate şi raţiune omenească, iarăşi va nedreptăţi pe Duhul lui Dumnezeu, nedreptăţindu-se, prin urmare, pe sine însuşi şi pe ceilalţi.
Toţi cei ce îşi justifică răutatea lor prin, chipurile, controlul celorlalţi şi nu prin al lor înşişi, sau prin a arăta lumii situaţii bisericeşti – chiar şi lucruri ce nu se grăiesc – pretextând spusa: „spune-l Bisericii” (Mt. 18, 17), să facă început mai întâi de la mica lor biserică, de la familia lor sau de la obştea lor şi, dacă li se pare că e bine, atunci să-şi bată joc şi de Mama Biserică. Dar eu cred că fiii cei buni niciodată nu clevetesc pe mama lor. Din păcate însă, mulţi necugetaţi dau un îmbelşugat material de război ereticilor şi răpesc oraşe si sate ortodoxe, iehoviștii etc. mărindu-si lucrarea lor misionară.
Dacă omul nu îşi curăţă de zgură cablurile sale duhovniceşti, continuu el va fi scurtcircuitat şi plin de teorii lumeşti, cu îndoieli şi semne de întrebare. Atunci nu mai teologhisim, ci filologhisim istoriceşte sau cercetăm lucrurile juridic şi matematic. Adică dacă cuiele ce au străpuns pe Hristos au fost trei sau patru sau câţi ostaşi au fost când au răstignit pe Hristos şi nu înaintăm spre ceea ce are însemnătate, anume că Hristos S-a răstignit pentru păcatele noastre, ca să ne elibereze, şi că a suferit mai mult decât toţi Sfinţii Mucenici.
Sfinţii Părinţi, odinioară, fugeau mai întâi în pustie şi se goleau de patimile lor nevoindu-se şi, fără planuri şi programe personale, se lăsau în mâinile lui Dumnezeu, evitând cinstirile şi stăpânirile, chiar şi când ajungeau la măsura sfinţeniei.
În epoca noastră însă, mulţi dintre noi, ispitiţi din păcate de dragostea lumească, ce nu are nici un sens duhovnicesc, mergem chipurile să facem binele, să dăm sânge, dar sângele nostru este plin de microbi duhovniceşti şi vătămăm mai mult.
Dar dacă am fi trăit după Sfinţii Părinţi, am fi dobândit toată sănătatea duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o toţi eterodocșii și astfel și-ar fi lăsat înşelăciunile lor bolnăvicioase şi s-ar fi mântuit fără de piedică. Aceasta deoarece ei acum nu se mai mişcă de tradiţia noastră patristică, ci vor să vadă şi continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinţii noştri.
În epoca noastră, din păcate, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele de virtute, deoarece oamenii au fost influenţaţi de duhul lumesc care urmăreşte numai cele uşoare şi evită osteneala trupească. Adică cei mai mulţi dintre noi preferă mai mult cititul şi puţini sau deloc aplicarea în practică. Ne minunăm numai de sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să ne dăm seama cât s-au ostenit, deoarece nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor, ca să-i iubim şi să ne nevoim cu mărime de suflet spre a-i imita.
Cei care urmăresc stăpâniri în vreme ce sunt stăpâniţi de patimi şi prezintă interesele lor personale ca duhovniceşti, apelând chiar şi la stăpânirile lumeşti ca să le rezolve problemele lor bisericeşti, unii ca aceştia sunt deja părăsiţi de harul lui Dumnezeu.
Când cineva încearcă să rezolve problemele bisericeşti într-un mod ortodox, dar scopul lui e să se aranjeze cât mai bine pe sine însuşi, cum va fi oare acela binecuvântat de Dumnezeu?
Iarăşi nu trebuie să se mire nimeni de cei ce aranjează treburile bisericeşti foarte bine, în chip ortodox, dacă ei înşişi nu sunt bine aranjaţi în Biserică, ci o tulbură cu exagerări sau pogorăminte fără discernământ.
Cele două extreme întotdeauna o chinuiesc pe Maica Biserica, dar şi cei ce le promovează se chinuiesc, deoarece aceste două extreme de obicei se împung… Adică este ca şi cum un capăt l-ar ţine îndrăcitul, când suferă de obrăznicie duhovnicească (dispreţ faţă de toate), iar celălalt capăt l-ar ţine nebunul, când are râvnă pruncească cu strâmtime de minte, când – ferească Dumnezeu – pot să se lovească aceste două capete şi nimeni „să nu le poată da de capăt”.
Cei ce vor putea îndoi aceste două capete, aşa fel ca să le unească, se vor încununa de Hristos cu două cununi de smarald.
Nu trebuie să creăm probleme în Biserică, nici să mărim micile neorânduieli omeneşti ce se fac, ca să nu pricinuim mai marc rău şi să se bucure cel viclean.
Din păcate, în epoca noastră avem mulţi care tulbură pe Maica Biserică. Dintre aceştia, cei cu ştiinţă de carte au prins dogma cu mintea şi nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Iar ceilalţi, care sunt fără ştiinţă de carte, au prins-o şi aceştia cu dinţii, de aceea şi scrâşnesc din dinţi când discută probleme bisericeşti, pricinuindu-se astfel Bisericii cea mai mare pagubă şi mai mare rană de la aceştia, decât de la cei ce ne luptă Ortodoxia noastră.
Faptul că mulţi au făcut iehovişti prin acest tipic diavolesc (teatralizarea clerului şi a Bisericii) este cunoscut duhovnicilor, părinţilor cu dreaptă socoteală, precum de asemenea este cunoscut tuturor că n-au făcut nici un iehovist ortodox prin acest mod neortodox.
Nu este sincer şi cinstit cel ce spune adevărul în faţă, nici cel care îl publică, ci cel ce are dragoste, viaţă dreaptă şi vorbeşte cu discernământ atunci când trebuie, spunând cele ce trebuie la vremea cuvenită.
Cei ce cercetează fără discernământ au întunecare duhovnicească şi răutate, iar pe oameni îi văd, din păcate, ca pe nişte lemne. Unii ca aceştia, în vreme ce îi cioplesc fără de milă, făcând pe oameni să sufere, se bucură de cioplitura ce le-o fac.
Cei ce se grăbesc să facă pe Părintele duhovnicesc, având încă multe toxine duhovniceşti, seamănă cu gutuile verzi strepezite, peste care oricât zahăr am pune, nici o pricopseală nu li se face, iar dacă li se şi face, repede se acresc. Cuvintele dulci și adevărurile mari au valoare doar atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcini numai în suflete binevoitoare şi la oamenii mari care au minte curată.
Mai mare valoare are un om binecuvântat, care s-a schimbat lăuntric şi s-a sfinţit şi pe dinafară decât toţi oamenii care se schimbă mereu numai la exterior (hainele lor), păstrându-şi pe dinlăuntru pe omul lor cel vechi cu păcate arheologice.
Mai mare valoare are un cuvânt al omului smerit şi cu lucrare, pe care îl scoate cu durere din adâncurile inimii sale, decât o grămadă de cuvinte ale omului exterior, ce ies cu viteză din gura sa instruită, dar care nu mişcă sufletele, pentru că unul ca acesta este trup, iar nu limbă de foc a Sfântului Duh.
(Extrase din cartea Cuv. Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către cer, Ed. Evanghelismos)
Observație: Aceste cugetări selectate de la Sf. Paisie nu au legătură cu decizia de a întrerupe sau nu pomenirea episcopilor pentru erezia ecumenistă semnată în Creta, ci cu grija personală a fiecăruia de a se raporta corect la dogmele și morala Bisericii cu dispoziție corectă și cerească a inimii. Ele pot fi raportate și la problematica nepomenirii, dar la modul general, nu strict pentru ecumeniști sau anti-ecumeniști, nici pentru „pomenitori” sau „nepomenitori”.
PATRISTICA DE FAȚĂ îi va înfățișa pe Părinții spiritualității ortodoxe, prin urmare, amploarea și scopurile ei sunt destul de diferite față de cursul obișnuit al unui seminar de Patristică. Scopul nostru, în acesta pagini, va fi unul dublu: (1) Să înfățișăm temelia teologică ortodoxă a vieții spirituale – natura și țelul luptei duhovnicești, viziunea patristică asupra firii omenești, caracterul activității harului divin și al efortului omenesc etc.; și (2) Să oferim o învățătura practică asupra trăirii acestei vieți spirituale ortodoxe, cu caracterizarea stărilor duhovnicești, atât bune, cât și rele, pe care cineva le poate întâlni sau prin care poate trece în aceasta luptă duhovnicească. Prin urmare, întrebări de natură strict dogmatică privind firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Duhului Sfânt și altele asemenea vor fi atinse doar în măsura în care implică întrebări asupra vieții duhovnicești; și numeroși Sfinți Părinți, ale căror scrieri tratează îndeosebi aceste întrebări dogmatice, atingând doar în secundar chestiunea vieții duhovnicești, nu vor fi comentați deloc. Într-un cuvânt, acesta va fi mai ales un studiu asupra Părinților Filocaliei, acea culegere de scrieri duhovnicești ortodoxe făcută în zorii evului contemporan, cu puțin înainte de izbucnirea teribilei Revoluții Franceze, ale cărei efecte finale le constatăm în zilele noastre, de stăpânire ateistă și anarhie.
În secolul de față există o creștere notabilă a interesului pentru Filocalia și Sfinții ei Părinți. În mod particular Părinți de dată mai recentă, precum Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul și Sf. Grigorie Palama, au început să fie studiați, iar unele din scrierile lor să fie traduse și tipărite în engleză și în alte limbi apusene. Cineva chiar ar putea spune ca în anumite seminarii și cercuri academice au „ajuns la modă”, într-un contrast vădit cu secolul al 19-lea, când ei nu erau nicidecum „la modă” în majoritatea academiilor teologice ortodoxe (spre deosebire de cele mai bune mănăstiri, care au păstrat mereu amintirea lor ca sfântă și au viețuit potrivit scrierile lor).
Dar însuși faptul acesta este un mare pericol, asupra căruia trebuie insistat în cele ce urmează. „Venirea la modă” a celor mai adânci scrieri duhovnicești nu este în mod necesar un lucru bun. De fapt, ar fi cu mult mai bine ca numele acestor Părinți să rămână cu totul necunoscute decât să ajungă îndeletnicirea școlarilor raționaliști și a „convertiților țicniți”, care nu dobândesc nici un folos duhovnicesc de la aceștia, ci doar își sporesc mândria lor, lipsită de sens, de a „cunoaște mai bine” decât ceilalți, sau – și mai rău – să înceapă a urma povețele duhovnicești din scrierile părinților fără pregătirea necesară și fără o călăuzire duhovnicească. Toate acestea, desigur, nu înseamnă că iubitorul de adevăr ar trebui să abandoneze citirea Sfinților Părinți; Doamne, ferește! Ci înseamnă că noi toți – școlari, călugări sau simpli mireni – trebuie să ne apropiem de Părinții aceștia cu frică de Dumnezeu, cu smerenie și cu o mare neîncredere în înțelepciunea și în judecata noastră. Ne apropiem de ei pentru a învăța și, mai înainte de toate, trebuie să acceptăm că pentru aceasta avem nevoie de un învățător. Și învățătoriexista: în vremurile noastre în care Bătrânii purtători de Dumnezeu au dispărut, învățătorii noștri trebuie să fie acei Părinți care, mai ales în vremurile apropiate, ne-au spus în mod anume cum să citim – și cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viața duhovnicească. Dacă Fericitul Stareț Paisie Velicicovski însuși, cel care a adunat scrierile primei Filocalii slavone, a fost „cuprins de frică” aflând că astfel de cărți urmau să fie tipărite și să nu mai circule doar în cadrul câtorva mănăstiri, în forma manuscrisă, atunci cu cât mai mult ne vom apropia de ele cu frică și cu înțelegerea pricinei acestei frici, cu atât mai puțin va veni asupra noastră catastrofa duhovnicească prevăzută de el.
Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie al Sihăstriei Sf. Sofronie[1], scrie: „Legat de publicarea ca tipăritură a cărților patristice, atât în greacă cât și în slavonă, sunt cuprins atât de bucurie cât și de frică. De bucurie, deoarece nu vor fi date uitării depline și cei râvnitori vor putea să le dobândească mai cu ușurință; cu frică, fiind înspăimântat și cutremurat ca nu cumva să fie oferite ca un lucru ce poate fi vândut precum o carte obișnuită, nu doar monahilor, ci tuturor ortodocșilor creștini și ca nu cumva aceștia din urmă, cercetând lucrarea rugăciunii minții după propria voie, fără povățuire din partea celor cu experiență, să cadă în înșelare și ca nu cumva, din pricina înșelării, cei fără de minte să hulească împotriva acestei lucrări sfinte și fără de cusur, care a fost mărturisită de către foarte mulți Sfinți Părinți… și ca nu cumva din pricina hulelor să apară neîncredere în învățătura Părinților noștri purtători de Dumnezeu”. Practica Rugăciunii minții, continuă Sfântul Paisie, este cu putință doar în condițiile ascultării monastice.
Cu siguranță, puțini sunt cei ce, în vremurile noastre din urmă de plăpânde nevoințe ascetice, năzuiesc către înălțimile rugăciunii minții (sau chiar cunosc ceea ce este aceasta); dar avertismentele Sfântului Paisie și ale altor Sfinți Părinți rămân adevărate și pentru nevoințele mai mici ale multor dintre creștinii ortodocși de astăzi. Oricine citește Filocalia și alte scrieri ale Sfinților Părinți, și chiar multe din Viețile Sfinților, va întâlni pasaje despre rugăciunea inimii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire și despre alte stări duhovnicești înalte și este esențial pentru creștinul ortodox să cunoască ce ar trebui să gândească și să simtă despre acestea.
Să vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfinții Părinți despre aceasta și despre abordarea Sfinților Părinți în general.
Sfântul Stareț Macarie de la Optina (+ 1860) a găsit cu cale să scrie, în mod deosebit, un „Avertisment celor ce citesc cărți patristice duhovnicești și doresc să practice Rugăciunea mintală a lui Iisus”[2] Aici, acest mare Părinte foarte apropiat secolului nostru ne spune cu limpezime ce atitudine trebuie să avem față de aceste stări duhovnicești: „Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți au scris despre mari daruri duhovnicești nu pentru ca oricine să năzuiască fără discernământ spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le posedă, auzind despre astfel de daruri și descoperiri înalte care au fost primite de către cei ce s-au învrednicit, să-și poată conștientiza propria slăbiciune adâncă și marea neputință și să poată în mod involuntar să tindă spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasă celor ce caută mântuirea decât toate celelalte lucrări și virtuți”. Iarăși, Sf. Ioan Scărarul (secolul al VI-lea) scrie: „Precum un sărac, văzând bogățiile împărătești, cu atât mai mult își conștientizează sărăcia; astfel și duhul, citind relatările marilor fapte ale Sfinților Părinți, în mod inconștient se smerește în gândurile sale.” (Treapta 26:25). Prin urmare, prima noastră abordare a scrierilor Sfinților Părinți trebuie să fie una a smereniei.
Iarăși, Sf. Ioan Scărarul scrie: „A admira nevoințele Sfinților este demn de lauda; a le urma este mântuitor de suflet; dar a râvni dintr-o dată să le devii imitator este lipsit de sens și cu neputință.” (Treapta 4:42). Sf. Isaac Sirul (secolul al 6-lea) învăța în a doua sa Omilie (așa cum este rezumată de către Starețul Macarie de la Optina, op. cit.,p. 364): „Cei ce caută în rugăciune simțăminte duhovnicești dulci și le așteaptă și mai ales cei ce năzuiesc înainte de vreme spre vederea și contemplarea duhovnicească cad întru înșelarea vrăjmașului și pe tărâmul întunecării și al încețoșării minții, fiind părăsiți de ajutorul lui Dumnezeu și lăsați diavolilor spre batjocură, pentru căutarea lor plină de mândrie, peste măsură și vrednicia lor”. Prin urmare, trebuie să ne apropiem de Sfinții Părinți cu intenția smerită de a începe viața duhovnicească de la treapta cea mai de jos, și nici măcar să nu visăm la dobândirea acelor stări duhovnicești înalte, care ne depășesc pe de-a-ntregul. Sf. Nil de Sora (+ 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate nouă, scrie în Regula sa monahală (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, în trupul lor muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost găsiți vrednici să primească în această viață trecătoare o părticică din bucuriile ce ne așteaptă în patria noastră cereasca?… Noi, cei împovărați cu nenumărate păcate și pradă patimilor, suntem nevrednici chiar și de a auzi asemenea cuvinte. Totuși, punându-ne nădejdea în harul lui Dumnezeu, suntem încurajați să ținem cuvintele scrierilor sfinte în mințile noastre, încât să sporim măcar în conștientizarea decăderii întru care ne tăvălim”.
Spre a ajuta intenției noastre umile de a-i citi pe Sfinții Părinți, trebuie să începem cu cărțile patristice de bază, cele ce învață ABC-ul. Un începător al secolului al VI-lea din Gaza a scris odată marelui bătrân văzător în duh, Sf. Varsanufie, cu mult în duhul școlarului ortodox neexperimentat de astăzi: „Am cărți dogmatice și, pe când le citesc, simt că mintea mi se duce dinspre gândurile pătimașe către contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfântul bătrân i-a răspuns: „Nu aș vrea să te ocupi de acele cărți din pricină că îți înalță mintea; ci este mai bine a studia cuvintele Bătrânilor care îți smeresc mintea, coborându-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cărțile dogmatice, ci ți-am dat o povață; căci mâncărurile sunt deosebite”. (Întrebări și răspunsuri, nr. 544). Un scop important al acestei Patristici va fi exact acela de a indica ce cărți patristice sunt mai potrivite începătorilor și care ar trebuie lăsate până pe mai târziu.
Iarăși, diferite cărți patristice despre viața duhovnicească sunt potrivite creștinilor ortodocși în diferite condiții de viață: cea potrivită mai ales celor singuratici nu este aplicabilă în mod direct călugărilor ce trăiesc viață obișnuita; cea potrivită călugărilor în general nu va fi relevantă în mod direct pentru mireni; și în fiecare condiție, hrana duhovnicească potrivită celor ce au ceva experiență poate fi cu totul nedigerabilă pentru cei începători. Din momentul în care cineva a dobândit un anumit echilibru în viața duhovnicească, prin practicarea activă a poruncilor lui Dumnezeu în disciplina Bisericii Ortodoxe, prin citirea rodnică a scrierilor elementare ale Sfinților Părinți și prin călăuzirea duhovnicească din partea părinților ce trăiesc – atunci acel cineva poate dobândi mult câștig duhovnicesc din toate scrierile Sfinților Părinți, aplicându-le la propriile-i condiții de viețuire. Episcopul Ignatie Briancianinov a scris referitor la aceasta: „S-a observat că începătorii nu pot adapta niciodată cărțile la starea lor, ci sunt în mod invariabil atrași de tendința cărții. Dacă o carte dă sfaturi asupra tăcerii și arată bogăția de roade duhovnicești ce sunt adunate prin tăcerea profundă, începătorul va avea, în mod invariabil, o dorință puternică de a merge în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbește de ascultarea necondiționată sub povățuirea unui Părinte purtător de Duh, începătorul va căpăta, în mod inevitabil, o dorință pentru viața cea mai strictă în supunere desăvârșită față de un Bătrân. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste două căi de viețuire. Dar cărțile Sfinților Părinți ce descriu aceste stări pot influenta un începător într-atât încât, din pricina lipsei de experiență și a neștiinței, acesta să hotărască cu ușurătate să părăsească locul unde trăiește și unde are toate mijloacele de a-si lucra mântuirea și de a spori duhovnicește punând în practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieți desăvârșite zugrăvită în culori strălucitoare și ispititoare în imaginația sa”. Prin urmare el concluzionează: „Nu te încrede gândurilor, părerilor, viselor, impulsurilor ori inclinațiilor tale, chiar de îți oferă sau îți aștern dinainte-ți, într-o înfățișare atrăgătoare, cea mai sfântă viață monastică” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre călugări se referă și la mireni, cu îngăduire pentru condițiile diferite ale vieții laice. Comentarii specifice vor fi făcute la sfârșitul acestei Introduceri, privind lectura duhovnicească potrivită mirenilor.
Sf. Varsanufie indică în alt Răspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfinții Părinți mult prea academic: „Cel ce se îngrijește de mântuirea să nu trebuie nicidecum să întrebe [Bătrânii, de ex. să citească cărțile Patristice] doar pentru dobândirea cunoașterii, căci cunoștința semețește (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit să întrebe despre patimi și cum trebuie cineva să își trăiască viața, adică cum să se mântuiască; caci aceasta este trebuincios și călăuzitor spre mântuire”. Prin urmare, cineva nu este pregătit să citească Sfinții Părinți doar din curiozitate sau ca un exercițiu academic, fără o intenție activă de a practica ceea ce învață ei, după măsura propriului său nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin că este cu putință să posezi multă informație abstractă despre Sfinții Părinți fără a avea nici o cunoaștere duhovnicească. Despre unii ca aceștia, spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Precum cel îmbrăcat în veșminte de cerșetor se poate vedea în somn ca fiind bogat, dar la trezire se vede din nou sărac și dezbrăcat, asemenea și cei ce vorbesc despre viața duhovnicească par a glăsui logic, dar atât timp cât ceea ce vorbesc nu este dovedit în minte de vreun fel de experiență, putere și confirmare, ei rămân într-un soi de închipuire.”
Un test pentru a afla dacă citirea de către noi a Sfinților Părinți este academică sau adevărată este indicat de către Sf. Varsanufie în răspunsul sau către un începător care a descoperit că a ajuns semeț și mândru când vorbea despre Sfinții Părinți (Răspunsul nr. 697): „Când vorbești despre viața Sfinților Părinți și despre răspunsurile lor, trebuie să te condamni, spunând: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuțile Părinților, când eu însumi nu am dobândit nimic asemenea lor și nu am sporit deloc și trăiesc învățându-i pe ceilalți spre folosul lor; cum să nu se împlinească în mine cuvântul Apostolului: Tu, cel care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea constantă față de învățătura Sfinților Părinți trebuie să fie una a reproșului de sine.
În cele din urmă, trebuie să ne aducem aminte că întreg scopul citirii Sfinților Părinți nu este de a ne oferi un soi de „bucurie duhovnicească” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoașterea superioară sau o stare „contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta în lucrarea căii active a virtuții. Mulți dintre Sfinții Părinți comentează distincția dintre viața „activă” și cea „contemplativă” (sau, mai potrivit, „noetică”) și ar trebui accentuat aici că aceasta nu se referă, precum ar putea crede unii, la orice fel de distincții artificiale între cei ce duc viața „obișnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune” și o viață „interioară” cultivată doar de monahi sau de o elita intelectuală; nicidecum. Există o singură viață duhovnicească ortodoxă, și ea este trăită de către fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau sporit; „acțiunea” sau „practica” (praxis în greacă) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „îndumnezeirea” este capătul. Aproape toate scrierile patristice se referă la viața de acțiune, nu la viața de vedere; când cea din urmă este amintită, este pentru a ne readuce în minte țelul nevoințelor și luptelor noastre, care în viața aceasta este gustat profund doar de câțiva dintre marii Sfinți, dar este cunoscut în deplinătatea sa numai în veacul ce va veni. Chiar și cele mai înălțate scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zăvorâtul în prefața ultimului volum al Filocaliei în limba rusă, „au avut în vedere nu viața noetică, ci aproape în întregime viața activă”.
Chiar și cu ajutorul acestei introduceri, cu siguranță, creștinii ortodocși ce trăiesc în secolul nostru, al cunoașterii neserioase, nu vor scăpa de unele capcane ce zac așteptându-l pe cel ce dorește să îi citească pe Sfinții Părinți în deplinătatea înțelesului și contextului lor ortodox. Prin urmare, să ne oprim aici, înainte de a începe Patristica propriu-zisă, și să examinam pe scurt unele din greșelile care au fost făcute de către cititorii contemporani ai Sfinților Părinți, cu intenția a fundamenta o altă noțiune esențială, cea de cum nu trebuie citiți Sfinții Părinți.
Întrebarea 55: Dacă este potrivit scopului bunei-credințe folosirea lucrurilor din medicină.
Răspuns: Fiecare artă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă. Spre exemplu: agricultura ne-a fost dată întrucât cele ce cresc de la sine din pământ nu sunt îndeajuns pentru mângâierea celor de trebuință; iar țesutul, fiindcă folosirea îmbrăcămintei este necesară și pentru bună-cuviință și pentru vătămările aerului; și arhitectura (zidăria) la fel, așa și medicina. Deoarece corpul nostru pătimitor este supus la felurite vătămări, care intervin din afară și care constituite dinăuntru de la mâncăruri, și suferă când din cauza abundenței, când din lipsă, de aceea ne-a fost dăruită de Dumnezeu, conducătorul vieții noastre întregi, medicina ca un model pentru vindecarea sufletului, pentru ca prin ea să se taie ceea ce este de prisos și să se adauge ceea ce este de nevoie. Căci, precum n-am fi avut nevoie de inventarea și munca agriculturii dacă am fi rămas în raiul desfătării, la fel n-am avea nevoie de nici un ajutor medical pentru înlăturarea durerilor dacă am fi rămas liberi de orice durere, așa cum ne era dat după creare, înainte de cădere. Dar, așa cum, după ce am fost izgoniți din acest loc și am auzit cuvintele: «În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta» (Fac. 3: 19), după lungă experiență și osteneală în lucrarea pământului, am deprins arta agriculturii spre mângâierea de întristările din acest blestem, fiindcă Dumnezeu ne-a dat cunoașterea și priceperea acestei arte, la fel, fiindcă am primit porunca întoarcerii iarăși în pământ din care am fost luați și fiindcă am fost uniți cu trupul cel dureros, care din cauza păcatului a fost condamnat la pieire și pentru aceasta este supus acestor pătimiri, (de aceea) ni s-a dat și ajutorul artei medicale, care ajută, atât cât se poate, pe bolnavi.
2. Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală n-au răsărit din pământ așa, automat, ci s-au produs în mod cert prin voința Creatorului ca să ne fie nouă de folos. De aceea puterile naturale ce se află în rădăcini și flori sau în frunze sau în fructe sau în sucuri și toate câte din metale și din mare s-au găsit priincioase pentru folosul corpului, toate sunt asemenea acelora pe care le-am descoperit ca să mâncăm și să bem. Însă ceea ce s-a inventat pe deasupra, fără să fie nevoie și este rod al curiozității și pretinde multă ocupație și ne ține îndreptată spre grija de trup aproape toată viața, (de așa ceva) creștinii trebuie să se ferească; iar de arta medicală, dacă ar fi cândva necesară, trebuie să se îngrijească s-o folosească în așa fel încât să nu-i atribuie ei toată cauza sănătății sau a bolii, ci să primească folosirea binefacerilor ei ca rânduită spre slava lui Dumnezeu și ca un model al îngrijirii sufletelor. În ce privește ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru ușurarea durerilor numai în această artă, ci să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (1Cor. 10: 13), sau, ca atunci când câteodată pregătea tină și ungea pe bolnavi și le poruncea să se spele în Siloam (In. 9: 6, 7) sau ca altădată, când se mărginea la simplă voinţa Lui, spunând: «Voiesc, fii curăţit» (Mt. 8: 3), iar pe unii îi lăsa să lupte cu suferinţele spre a-i face mai probați prin ispitire; la fel se întâmplă şi cu noi: câteodată ne ajută în mod nevăzut şi în ascuns, când socoteşte că aceasta este în folosul sufletelor noastre, iar altădată socoteşte de cuviință să întrebuinţeze şi mijloace materiale pentru bolile noastre, (astfel), ca prin amânarea vindecării să ne facă mai puternică şi mai constantă amintirea binefacerii sau, încă, precum am spus, să ne dea un model de imitat pentru îngrijirea sufletului. Căci, precum în privinţa trupului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel şi în privinţa sufletului nostru, este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin şi să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept şi pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm.
3. Şi, desigur, aşa cum în cazul artei medicale, pentru vindecarea trupului suportăm operaţii, cauterizări și bem medicamente amare, la fel şi pentru vindecarea sufletului trebuie să suportăm tăietura cuvintelor de mustrare şi medicamentele cele amare ale epitimiilor. Aceasta o spune şi cuvântul profetic celor care nu s-au îndreptat, mustrându-i: «Oare nu mai existăbalsam în Galaad? Ori nu mai este nici un medic acolo? De ce nu se ridică vindecare pentru fiica poporului Meu?» (Ier. 8: 22). Și faptul că vindecarea bolilor învechite se obține cu tratamente diferite şi dureroase aplicate timp îndelungat, aceasta constituie un indiciu că şi păcatele sufletului trebuie să le îndreptăm prin rugăciune stăruitoare, prin căinţă îndelungată şi printr-o disciplină aspră, pe care şi Scriptura ne-o arată ca suficientă pentru însănătoşire. Aşadar, pentru faptul că unii nu întrebuinţează în mod cinstit arta medicală, nu se cade să fugim de orice folos pe care ea ni-l poate aduce. Căci, dacă câțiva neînfrânați în plăceri se folosesc de arta fiertului, a coptului sau a ţesutului pentru iscodirea deliciilor, trecând peste limitele necesităţii, nu înseamnă că trebuie să condamnăm toate artele la un loc, ci dimpotrivă, prin întrebuinţarea dreaptă a lor, să mustrăm ceea ce s-a corupt de către aceia. Tot aşa şi în privinţa artei medicale, nu este drept ca din cauza unei rele întrebuințări, să denigrăm darul lui Dumnezeu. Căci (dacă) pe de o parte este lucru nesocotit să-şi pună cineva toată nădejdea de însănătoşire a lui (numai) în mâinile doctorilor, cum vedem (că fac) unii dintre nefericiţii suferinzi, care nu se dau în lături să-i numească pe doctori chiar mântuitori, pe de altă parte este încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina. Dar, precum Iezechia n-a socotit şirul de smochine (pus pe rănile lui) drept cauza principală a însănătoşirii lui (IV Regi 20: 7) şi nici n-a atribuit acestuia vindecarea corpului său, ci la slava lui Dumnezeu a adăugat şi mulţumire pentru crearea smochinilor, la fel şi noi, când primim răni de la Dumnezeu, Cel Care conduce cu dreptate şi înţelepciune viaţa noastră, Îi cerem întâi să cunoaştem cauza pentru care adaugă biciuirile, apoi să ne scape de suferinţe şi să ne dea răbdare, în aşa fel încât, odată cu încercarea (la care suntem supuşi) să ne dea şi puterea ca s-o putem suporta (1Cor. 10: 13).
4. Darul vindecării care ni se dă fie prin vin şi untdelemn, ca în cazul celui căzut între tâlhari (Lc. 10: 34), fie prin smochine, ca în cazul lui Iezechia (IV Regi 20: 7), îl primim cu recunoştinţă. Şi nu vom face nici o deosebire, fie că purtarea de grijă a lui Dumnezeu se face în mod nevăzut, fie că se face printr-unul din mijloacele materiale, care adesea ne conduc mai eficace la cunoaşterea harului (ce vine) de la Domnul. Dar, fiindcă ne îmbolnăvim pentru pedepsirea noastră, suntem condamnaţi să suportăm o vindecare dureroasă şi grea ca parte a pedepsei. Aşadar rațiunea sănătoasă ne învaţă să nu fugim nici de operații, nici de cauterizări, nici de suferinţele pe care le provoacă medicamentele tari şi dureroase, nici de postiri, nici de regim aspru, nici de abțineri de la lucruri vătămătoare; şi toate acestea, o repet, ca să se salveze scopul folosului sufletesc, aşa încât, avându-l pe acesta ca model, să se învețe grija de sine însuşi. Există însă pericolul de a cădea în concepţia rătăcită că pentru orice boală este nevoie de ajutoarele medicinii. Căci nu toate bolile ne vin de la natură sau de la o dietă greşită sau din alte cauze corporale, pentru care vedem că medicina este câteodată de folos, fiindcă adesea bolile sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubește Domnul, pe acela îl ceartă» (Pilde 3: 12) şi: «Pentru aceasta mulţisunt slabi și bolnavi între voi și mulți mor; căci, dacă ne-am judeca pe noi înșine, (atunci) n-am mai fi judecați. Fiind însă judecați de Domnul, suntem pedepsiți ca să nu fim osândiți împreună cu lumea» (1Cor. 11:30-32). Aşadar cei de felul acesta, când vor cunoaşte greşelile lor, fiind liniştiţi şi uitând de ajutoarele medicale, trebuie să îndure cele trimise asupra lor, după exemplul celui care a zis: «Îndura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui» (Mih. 7: 9), şi să dea dovadă de îndreptare prin aceea că fac roade vrednice de căinţă şi să-şi aducă aminte de Domnul, Care spune: «Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău» (In. 5: 14). Dar bolile mai provin câteodată şi la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a robilor Săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov (Iov 2: 6). Sau ca exemplu pentru cei nerăbdători se aduc de către Dumnezeu (unii) care pot să suporte până la moarte, ca în cazul lui Lazăr, care, acoperit de astfel de bube (Lc. 16: 20), aşa cum se arată în Scriptură, niciodată n-a cerut ceva de la cel bogat şi nici nu s-a arătat nemulţumit din cauza stării lui; de aceea a şi obţinut odihna în sânurile lui Avraam, ca unul ce primise cele rele în viaţa lui (Lc. 16: 22, 25). Dar mai aflăm şi altă cauză pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu se pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus (lucru pe care l-au făcut unii licaonieni, care i-au adus cununi şi lauri) (Fapte 14: 13), era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească.
5. Aşadar ce câştig pot să aibă de la medicină oamenii de acest fel? Nu este mai degrabă un pericol (pentru ei), ca unii care s-au abătut de la învăţătura cea dreaptă ca să se îngrijească de corp? Însă aceia care s-au îmbolnăvit dintr-o dietă rea trebuie să se folosească de vindecarea corpului ca de un model şi exemplu pentru îngrijirea sufletului, precum s-a spus mai înainte. Căci abţinerea de la cele păgubitoare, (cerută) de raţiunea medicală, ne este şi nouă folositoare, (ca şi) alegerea celor folositoare şi păzirea poruncilor (ei). Chiar şi trecerea corpului de la boală la sănătate să ne fie o mângâiere (încurajare), ca să nu ne decepţionăm în privinţa sufletului, ca şi cum nu s-ar mai putea întoarce prin căinţă de la păcate la integritatea sa proprie. Aşadar nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem toată nădejdea în ea. Ci, precum folosim agricultura, dar roadele le cerem de la Dumnezeu şi precum cârma o încredințăm conducătorului, dar pentru salvarea din mare ne rugăm lui Dumnezeu, la fel şi când chemăm pe medic, dacă ar fi nevoie, să nu părăsim nădejdea în Dumnezeu. Dar mie mi se pare că această artă contribuie mult şi la înfrânare. Căci eu văd că ea suprimă desfătările, dispreţuieşte săturarea (peste măsură) şi înlătură ca nepriitoare varietatea bucatelor dietei şi abundenţa netrebuitoare a condimentelor şi în general ea numeşte sobrietatea ca maică a sănătăţii, încât şi în această privinţă îndrumările ei ne sunt folositoare.
Aşadar, fie că ne-am folosi cândva de recomandările medicinii, fie că le-am respinge pentru vreunul din motivele arătate mai înainte, să se păstreze totdeauna scopul de a plăcea lui Dumnezeu, să se poarte grijă de folosul sufletului şi să se împlinească porunca Apostolului, care spune: «Deci, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi» (1Cor 10: 31).
(Fragment reprodus din opera Sf. Vasile cel Mare, Reguli mari (pe larg), din vol. Scrieri 2, col. PSB, vol. 18, EIBMBOR, București, 1989, cu revizuiri pe alocuri după textul original grecesc)
Unul din cele mai însemnate texte despre spiritualitatea ortodoxă este cel de mai jos, în care Sf. Serafim dă învățătura de căpetenie, anume că scopul faptelor noastre este să dobândim harul Duhului Sfânt. Aceasta nu este o învățătură nouă sau exprimată diferit, ci în continuitate perfectă cu toată tradiția ascetică a Bisericii. Însă minunea săvârșită de Sfânt și puterea cuvintelor lui care provine din lucrare sunt uimitoare și elocvente. Descoperirea lui Dumnezeu rămâne punctul de demarcație între formalismul exterior și trăirea autentică a cuvintelor Evangheliei, pe care ar trebui să insistăm de fiecare dată. De aceea aceasta este o mărturie la care ar trebui revenit de nenumărate ori și care este necesar să fie înțeleasă corect.
Această învăţătură a fost dată lui N. A. Motovilov, unul dintre marii săi admiratori, pe care l-a vindecat de o foarte grea suferinţă. Motovilov a scris mai apoi cele auzite de la Părintele Serafim, dar însemnările lui N. Alexandrovici Motovilov au stat în Mănăstirea Diveevsk mai mult de 70 de ani. În anul 1902, S. A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Nicolaevna, văduva lui Motovilov şi, cu încuviinţarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în Buletinul Moscovei, luna iulie, sub titlul „Duhul Sfânt care a umbrit în mod vădit pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieţii creştine”.
Mai apoi aceste însemnări au fost copiate de I. Denisov în lucrarea sa: Viaţa Preacuviosului Serafim de la Sarov. Tot de acest text al lui Nilus s-a folosit şi Părintele P. Florensky în lucrarea sa Stâlpul şi întărirea adevărului (Moscova 1914, scrisoarea a V-a, Iliin, p. 104).
Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:
Amin, Amin, zic vouă, cel ce crede întru Mine lucrurile pe care le fac Eu şi acela le va face şi încă mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12)
I
„Odată, scrie Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marţi, pe la sfârşitul lui noiembrie, anul 1831, şi stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a «Izvorului Tămăduirii» la locul meu obişnuit, ca întotdeauna după aceea, drept în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Diveevsk, din obştea «cea de la moară». Despre numele şi existenţa acestei obşti, despărţită de cealaltă obşte mănăstirească, tot Diveevsk numită, eu nu aveam pe atunci nici o cunoştinţă.
Această soră mi-a spus: «Nu cumva dumneavoastră sunteţi domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?» Eu i-am răspuns că «Da, eu sunt». «Bine, a reluat ea, veniţi la părintele. El mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum el este în chilia lui de aici din mănăstire şi a zis că vă aşteaptă».
Lumea care a fost cel puţin o dată în Mănăstirea Sarovului în timpul vieţii marelui Părinte Serafim sau cel puţin a auzit de el poate să înţeleagă ce bucurie negrăită a cuprins inima mea la această chemare neaşteptată a Părintelui de la Sarov. Lăsând ascultarea dumnezeieştii slujbe, eu am alergat la chilia lui fără întârziere. Părintele Serafim m-a întâmpinat la uşa sălii şi mi-a zis: «Bucuria mea, te aşteptam şi iată mai îngăduie puţin până am să vorbesc ceva cu „orfanele mele”. Eu am de vorbit multe şi cu tine. Iată, şezi ΄colea».
La aceste cuvinte, mi-a arătat o scăriţă cu câteva trepte, făcută probabil pentru închiderea uşiţelor de la sobe, care la Sarov sunt zidite cu corpul în sală pentru ca să încălzească deodată două chilii vecine.
Eu m-am aşezat pe treapta de jos, dar el mi-a zis: «Nu, stai pe cea de sus». Eu m-am mutat pe cea de-a două treaptă, dar el mi-a zis din nou: «Nu, bucuria mea, binevoieşte să stai pe treapta cea mai de sus». Şi aşezându-mă el singur, a adăugat: «Iată aşa, şezi aici şi aşteaptă, iar eu, după ce voi termina de vorbit cu orfanele mele, voi ieşi la tine». Apoi părintele a chemat la el în chilie pe două surori, dintre care una era fiică de nobil, sora lui Montorov, moşierul din Nijegorodsk, anume Elena Vasilievna, cum mi-au spus celelalte surori care au rămas cu mine în sală.
Mult am aşteptat eu pe sală până ce marele părinte a deschis uşa chiliei şi pentru mine. Asta s-a întâmplat după ce a vorbit cu orfanele sale ca la două ceasuri, când, petrecându-le, mi-a zis: «Te-am reţinut cam mult, bucuria mea, te rog să nu mă osândeşti. Iată, orfanele mele au avut multe nevoi şi eu, sărmanul, le-am mai mângâiat».
În chilie a vorbit el multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului şi la viaţa lumească şi apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg cu părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropiere, de la „Izvorul Bogoslovului”.
Toată noaptea am vorbit cu părintele Gurie despre părintele Serafim, nedormind aproape deloc de bucurie, iar a doua zi ne-am dus la dânsul, la chilia cea din apropierea mănăstirii, fără să gustăm ceva şi toată ziua am aşteptat la uşa chiliei lui, nemâncând şi nebând nimic. Mii de credincioşi veneau la marele părinte duhovnicesc şi toţi plecau fără binecuvântare de la el. De aceea, stând puţin în sală, se întorceau înapoi. Numai vreo şapte-opt oameni au rămas împreună cu noi să aştepte sfârşitul acestei zile şi ieşirea Părintelui Serafim din chilia lui sihăstrească. Printre aceştia era şi soţia casierului prefecturii din oraşul Nijegorodsk, gubernia Balahna, şi o închinătoare credincioasă, care se sârguise mult pentru descoperirea moaştelor Sfântului Pafnutie, care odihneşte fără putrezire, se pare, chiar în Balahna. Acestea s-au hotărât să aştepte împreună cu noi deschiderea uşii chiliei părintelui. Dar, până la urmă şi ei s-au tulburat cu duhul şi chiar însuși părintele Gurie, lăsându-se de acum seara târziu și pierzându-şi răbdarea, mi-a spus: «De acum s-a întunecat şi calul a îngheţat de frig şi sărmanul copil, vizitiul, o fi flămânzit. Şi nu cumva, dacă vom pleca prea târziu, să ne iasă şi fiarele înainte». Iar eu am zis: «Nu, părinte Gurie, întoarce-te dumneata singur înapoi, dacă te temi de ceva, iar pe mine pot să mă sfâşie chiar şi fiarele, nu mă depărtez de uşa chiliei părintelui Serafim, chiar dacă mi s-ar întâmpla să și mor de foame, ci voi sta cu toate acestea să-l aştept până ce-mi va deschide uşa sfintei sale chilii».
Şi, într-adevăr, mai zăbovind puţin, Părintele Serafim a deschis uşa chiliei sale şi, uitându-se la mine, mi-a zis: «Bucuria mea, eu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândeşti că nu ţi-am deschis uşa toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu vorbesc. Dar, iată, mâine fii bine venit. Voi sta de vorbă cu tine din tot sufletul. Dar să nu vii aşa de dimineaţă, căci atunci, negustând nimic toată ziua, vei slăbi peste măsură. Ci aşa, cam pe la a doua Liturghie (în jurul orei nouă dimineaţa) după ce te vei întări cu destulă hrană, pofteşte cu părintele Gurie la mine. Acum mergi de gustă ceva, căci ai slăbit». Apoi ne-a binecuvântat începând de la mine, iar părintelui Gurie i-a zis: «Aşa, prietene, aşa bucuria mea, poftiţi mâine cu domnul acesta la mine, iar acum mergeţi cu pace. Cu bine, bucuria mea». Zicând aceste cuvinte, părintele s-a închis din nou în chilie.
Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simţit-o eu în inima mea; pluteam de fericire. Fără să ţin seama de îndelungata răbdare cea de toată ziua, gândul că măcar la sfârşit o să mă învrednicesc, totuşi, nu numai să văd faţa Părintelui Serafim, dar să şi aud binecuvântarea cuvintelor lui de Dumnezeu insuflate, mă mângâia nespus.
Da, eram în culmea unei fericiri care nu-şi poate găsi asemănare în lumea pământească şi, fără să ţin seama că n-am mâncat şi n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată aşa de sătul, ca şi cum aş fi mâncat şi aş fi băut ceva până la îndestulare. Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii, care nu sunt obişnuiţi cu o astfel de îndulcire, de sfinţenie şi de bucurie, cu care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, atât cuvintele mele se vor părea exagerate, cât şi istorisirea din cale afară de însufleţită. Încredinţez însă pe conştiinţa mea de creştin ortodox că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine nu numai că sunt adevăr curat, dar este încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simţit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvânt vrednic să grăiesc măcar câtuşi de puţin, măcar în parte, despre cele ce am simţit în sufletul meu în ziua următoare?
Era într-o joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se înălţa ca de o palmă deasupra pământului, iar deasupra fulgii se cerneau destul de des. Aşa era în momentul când părintele Serafim a început să stea de vorbă cu mine, în grădiniţa lui singuratică de lângă chilia de pe malul râului Sarovka, sub colina ce se înclină spre malul apei. M-a aşezat mai întâi pe rădăcina unui copac pe care nu demult îl tăiase, iar el a stat în faţa mea.
«Domnul mi-a descoperit, a început marele Părinte Serafim, că încă de când erai copil ai dorit cu multă osârdie să afli care este anume scopul vieţii noastre creştine, lucru pentru care în repetate rânduri ai întrebat pe mulţi duhovnici şi oameni învăţaţi».
Şi, într-adevăr, trebuie să mărturisesc aici că, încă de la vârsta de doisprezece ani, acest gând mi-a frământat necontenit sufletul şi eu, ce-i drept, m-am îndreptat către multe feţe bisericeşti cu această întrebare, însă răspunsurile lor nu m-au mulţumit. Dar acest lucru eu nu l-am spus niciodată Părintelui Serafim.
«Însă nimeni, a continuat el, nu ţi-a dat un răspuns potrivit şi hotărât la această întrebare. Ei ţi-au spus: cercetează biserica, roagă-te lui Dumnezeu, îndeplineşte poruncile Lui, fă binele; iată scopul vieţii creştine. Ba unii chiar s-au supărat pe tine că te îndeletniceşti cu asemenea curiozităţi neplăcute lui Dumnezeu şi ţi-au spus: „Nu căuta cele mai presus de tine”. Dar ei n-au vorbit aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi de aceea, iată, eu, sărmanul Serafim, am să-ţi lămuresc acum în ce anume stă scopul vieţii noastre creştine:
Rugăciunea, postul, privegherea şi orice alte fapte creştineşti, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuşi scopul vieţii noastre creştine nu poate sta numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la ajungerea acestui scop. Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Iar postul şi rugăciunea, privegherea şi milostenia, precum şi orice altă faptă bună săvârşită pentru Hristos sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Ţine minte, frăţia ta, că orice faptă bună, numai atunci ne poate procura roadele Duhului Sfânt, când este făcută pentru Hristos. Iar tot ce nu este făcut pentru Hristos, deşi este bun, nu ne procură nici o răsplătire în viaţa veşnică şi nici în această viaţă pământească nu ne câştigă harul Duhului Sfânt. Iată pentru care motiv şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Tot cel ce nu adună cu Mine risipeşte. Fapta cea bună nu poate fi numită altfel decât adunare, agoniseală, fiindcă ea, chiar dacă nu se face pentru Hristos, totuşi rămâne în sinea ei bună, fără însă ca ea să fie valorificată în acest înţeles.
În Sfânta Scriptură se spune: În orice neam, cel ce face dreptate şi se teme de Domnul îi este Lui plăcut. Şi, după cum vedem în continuarea acestor cuvinte din Sfânta Scriptură, acest cel ce face dreptate este un prieten atât de plăcut lui Dumnezeu, încât lui Cornelie Sutaşul, care se temea de Dumnezeu şi făcea dreptate, i s-a arătat îngerul Domnului în timpul rugăciunii şi i-a zis: Trimite la Iope, la Simon Curelarul şi acolo vei găsi pe Petru, care-ţi va descoperi cuvintele vieţii veşnice; în ele te vei mântui tu şi toată casa ta. Şi astfel Dumnezeu foloseşte toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca să procure unui astfel de om posibilitatea de a nu se lipsi de răsplătire în viaţa renaşterii (celei din apă şi din duh). Însă pentru aceasta trebuie să punem început de aici, prin dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, precum şi prin osârdie întru dobândirea harului Duhului Sfânt, care aduce în inimile noastre împărăţia lui Dumnezeu și ne înlesneşte calea spre dobândirea fericirii în viața viitoare. Dar acest lucru nu-L face pe Dumnezeu să înceteze a iubi faptele cele bune care sunt făcute pentru Hristos. Ziditorul ne dă mijloace pentru înfăptuirea lor, omului rămânându-i numai hotărârea de a le săvârşi sau nu. Iată pentru ce Dumnezeu a spus iudeilor: Dacă aţi fi orbi, păcat nu aţi avea; acum însă ziceţi: noi vedem, de aceea păcatul vostru rămâne asupra voastră.
Aşa că, de se va folosi omul, ca şi Cornelie Sutaşul, de dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de fapta cea bună, chiar nefăcută pentru Hristos, şi va crede în Fiul Său, atunci şi fapta bună a unui astfel de om i se va socoti ca făcută pentru Hristos, dar numai în schimbul credinţei în El. Astfel, omul nu va avea dreptul să se plângă că lucrul lui bun nu s-a schimbat în faptă bună. Acest lucru nu se întâmplă niciodată la săvârşirea unei fapte bune pentru Hristos, deoarece fapta bună pentru El nu numai că procură cununa dreptăţii în viaţa viitoare, dar şi în această viaţă umple pe om de darul Duhului Sfânt şi aceasta, după cum s-a spus: Dumnezeu nu dă Duhul Sfânt cu măsură, căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi dă totul în mâinile Lui.
Aşa stau lucrurile, bucuria mea! În dobândirea Acestui Duh al lui Dumnezeu se cuprinde adevăratul scop al vieţii noastre creştine, iar rugăciunea, postul, privegherea, milostenia şi toate celelalte fapte bune săvârşite pentru Hristos sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt».
«Dar cum este această dobândire, am întrebat eu pe Părintele Serafim, că nu înţeleg ce va să zică asta?»
«Dobândire este tot una cu agonisire sau câştigare, mi-a răspuns el. Pricepi tu oare, bucuria mea, ce înseamnă în înţeles obştesc „dobândire”? Scopul vieţii lumeşti pentru oamenii de rând este dobândirea sau câştigarea de bani, iar la un om de viţă nobilă mai presus de aceasta este câştigarea onorurilor, a cinstei şi a altor răsplătiri pentru slujbele aduse ţării sale. Dobândirea Duhului Sfânt este de asemeni o agonisită, numai că aceasta este o „agonisită” binecuvântată şi veşnică, dar şi ea, întocmai ca agonisitele lumeşti, se dobândeşte pe aceleaşi căi. Domnul nostru, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos aseamănă viaţa noastră cu un bâlci (târg, piaţă) şi fapta vieţii noastre pe pământ o numeşte negustorie, spunându-ne tuturor: Cumpăraţi până voi veni, răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt. Câştigaţi adică timpul pentru dobândirea bunurilor cereşti, cu ajutorul lucrurilor pământeşti. Şi mărfurile pământeşti sunt faptele bune săvârşite pentru dragostea lui Hristos şi care ne procură harul întru tot Sfântului Duh.
În pilda celor cinci fecioare înţelepte şi a celor cinci nebune, când celor nebune nu le-a ajuns untdelemnul, s-a spus: Mergeţi la cei ce vând şi vă cumpăraţi. Dar până să cumpere ele, uşile cămării de nuntă s-au închis şi ele n-au mai putut să intre înăuntru. Unii, tălmăcind acest loc din Sfânta Scriptură, spun că lipsa untdelemnului la fecioarele cele nebune înseamnă lipsa faptelor bune din timpul vieţii. Dar o asemenea tălmăcire nu este dreaptă. Căci în ce fel a fost această lipsă a lor de fapte bune când ele, deşi neînţelepte, totuşi sunt numite toate fecioare? Şi desigur, fecioria este cea mai înaltă faptă bună, ca una ce imită starea îngerilor şi ar putea să înlocuiască prin sine toate faptele bune.
Eu, sărmanul, socot însă că ele n-au fost lipsite de fapte bune, ci de harul întru tot Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Săvârşind faptele cele bune, aceste fecioare au socotit în simplitatea inimii lor că numai în aceasta constă şi fapta creştină, ca să săvârşească doar fapte bune. Am făcut, zice, fapta bună şi prin aceasta am făcut lucrul lui Dumnezeu. Dar prin aceasta au dobândit ele oare harul Duhului Sfânt? Căci în caz că n-au dobândit o astfel de vieţuire, cei ce se bizuiesc numai pe săvârşirea faptelor bune, fără o cercetare mai amănunţită, primesc ei oare harul Duhului lui Dumnezeu? În caz că-L primesc, atunci în ce măsură?
În Sfânta Scriptură se spune: Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfârşitul lor sunt căile morţii (Pilde 14, 12). Sfântul Antonie cel Mare, în scrierile lui către monahi, spune despre astfel de fecioare: „Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o cunoştinţă despre deosebitele voiri care lucrează în om şi nu ştiu că în el lucrează trei voiri deodată: cea dintâi este voia lui Dumnezeu, cu totul desăvârşită şi atotmântuitoare; a doua este cea omenească, a noastră proprie, care, dacă nu este pierzătoare, în orice caz, nu este nici mântuitoare; iar a treia este voia satanei, cu totul pierzătoare. Această din urmă voire, cea vrăjmaşă, este aceea care-l învaţă pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din îngâmfare, fie să le facă numai aşa, pentru binele în sine (ca un imperativ categoric), dar nu pentru dragostea lui Hristos.
Voirea cea de-a doua, a noastră proprie, ne povăţuieşte să facem totul pentru împlinirea poftelor noastre, lucru care este întocmai cum învaţă şi vameşul, adică a face binele pentru bine, fără să dea vreo atenţie harului care se poate dobândi prin acest bine. Cea dintâi însă este voia dumnezeiască atotmântuitoare, care tocmai în aceasta constă: în a face binele pentru Dumnezeu, cu scopul de a dobândi harul Duhului Sfânt, comoara cea veşnică, neîmpuţinată şi care cu nimic nu poate fi preţuită pe deplin şi după vrednicie.
Ea, această dobândire a Duhului Sfânt, se şi numeşte în chip propriu acel untdelemn, de care erau lipsite fecioarele cele neînţelepte, căci au uitat de roada cea lăuntrică a faptelor bune care este neapărat trebuitoare, anume de Harul Duhului Sfânt, fără de care nimeni nu se poate mântui, deoarece: „Prin Sfântul Duh tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă, se luminează prin unimea Treimii cu sfinţenie de taină”. Însuşi Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în sufletele noastre şi însăşi această sălăşluire a Sa, a Atotţiitorului, în sufletele noastre şi locuirea împreună a unităţii Sale treimice cu duhul nostru se dă nouă numai prin dobândirea, pe orice cale din partea noastră, a Duhului Sfânt, Care şi pregăteşte în sufletul şi trupul nostru un altar viu pentru împreună petrecerea lui Dumnezeu Atotcreatorul cu duhul nostru după neschimbatul Său cuvânt: Mă voi sălăşlui întru ei şi voi veni şi voi fi lor Dumnezeu și ei vor fi poporul Meu.
Iată acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte, care a putut să ardă luminat vreme îndelungată, aşa că ele au putut să aştepte cu candele aprinse Mirele, Care a venit la miezul nopţii şi să intre împreună cu El în cămara cea cu bucurie. Iar cele neînţelepte, văzând că se sting candelele lor, deşi au mers în piaţă să cumpere untdelemn, n-au reuşit să se întoarcă la vreme şi, când au venit, uşile (cămării de nuntă) erau închise. Piaţa este viaţa noastră. Uşile cămării de nuntă închise, care nu le-au îngăduit să intre la Mire, închipuiesc moartea trupească. Fecioarele înţelepte şi neînţelepte sunt sufletele creştinilor. Untdelemnul nu închipuieşte faptele bune, ci harul Duhului Sfânt primit înlăuntrul fiinţei noastre prin mijlocirea faptelor bune şi prin a cărui lucrare fiinţa noastră se transformă din aceasta în aceea, adică din stricăcioasă în nestricăcioasă, din întuneric în lumină, din moarte sufletească în viaţă duhovnicească, din peşteră pustie, unde patimile mişună ca jivine şi fiare sălbatice, în Biserica lui Dumnezeu, în camera prealuminată a veşnicei bucurii cu Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul şi Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.
Cât este de mare îndurarea lui Dumnezeu faţă de sărăcia noastră, adică faţă de nebăgarea de seamă pe care o avem faţă de purtarea Lui de grijă cea către noi, când Dumnezeu spune: Iată, Eu stau la uşă şi bat, înţelegând prin uşă cursul vieţii noastre încă neînchis de moarte.
O, cât aş dori eu, bucuria mea, ca şi tu să fii în această viaţă umbrit întotdeauna de Duhul lui Dumnezeu! Căci în ce te vei afla în aceea te voi judeca, zice Domnul. De aceea, vai, grozavă nenorocire de ne va afla robiţi de grijile şi de plăcerile acestei vieţi trecătoare, pentru că cine va putea să stea împotriva mâniei Lui? Iată de ce s-a zis: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită, adică să nu vă lipsiţi de harul Duhului lui Dumnezeu, fiindcă privegherea şi rugăciunea aduc îndeosebi acest dar al Său. Desigur, orice faptă bună făcută pentru Hristos este aducătoare a harului Duhului Sfânt; dar mai mult decât oricare faptă foloseşte la aceasta rugăciunea, deoarece ea totdeauna este în mâinile noastre, întocmai ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.
Ai vrea, de exemplu, să mergi la biserică şi, fie că nu este nici o biserică prin apropiere, fie că este, dar s-a terminat slujba; ai vrea să miluieşti pe săraci şi nu-i nici unul în cale, sau, dacă este, nu ai ce să-i dai; ai vrea să-ţi păzeşti fecioria, dar din cauza firii tale slabe sau din cauza încordării împotrivirilor vrăjmaşe, cărora, din pricina neputinţelor omeneşti, nu-i poţi sta împotrivă, te vezi lipsit de puterea trebuitoare pentru îndeplinirea acestei dorinţe; ai vrea să faci şi altă faptă bună oarecare pentru Hristos şi de asemeni te vezi lipsit de putere sau nu poţi găsi vreme prielnică. Dar toate aceste piedici nu se potrivesc nicidecum pentru rugăciune. Căci pentru îndeplinirea ei oricine şi oriunde are posibilitatea, şi bogatul, şi săracul, şi cel înălţat şi cel simplu, şi cel tare în putere ca şi cel slab, şi cel sănătos şi cel bolnav, şi cel drept şi cel păcătos. Aşa, bucuria mea, rugăciunea o poate face oricine şi puterea ei este aşa de mare, încât cel ce o îndeplineşte cu sârguinţă dobândeşte mai mult decât prin oricare faptă bună Darul Duhului Sfânt.
Fericiţi vom fi dacă Domnul Dumnezeu ne va găsi priveghind, adică rugându-ne în plinătatea darurilor Duhului Sfânt. Atunci vom putea cu bună îndrăzneală să nădăjduim că vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, Care va veni cu slavă şi cu putere multă să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele lui. Prin rugăciune, noi ne învrednicim a sta de vorbă cu El Însuşi, cu întru tot Bunul şi Dătătorul de viaţă Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Însă şi aici trebuie să ne rugăm numai până atunci, până când Dumnezeu-Duhul Sfânt revarsă în sufletul nostru, după măsura ştiută numai de El, harul Său ceresc. Şi când El binevoieşte să ne cerceteze, atunci trebuie să încetăm cu rugăciunea, căci de ce să mai continuăm a zice: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”, când El deja a venit să ne mântuiască pe noi, care am nădăjduit în El şi am chemat întru adevăr numele cel sfânt al Lui, ca să vină înlăuntrul cămării sufletului nostru însetat şi flămând de puterea Lui. Eu am să explic aceasta dragostei tale printr-un exemplu.
Iată, să presupunem că tu m-ai poftit să vin la tine ca oaspete şi eu, după această poftire, am venit şi am voit să stau de vorbă cu tine. Iar tu, cu toate acestea, ai continua să mă pofteşti mereu, zicând: „Poftiţi, poftiţi la mine”. Atunci chiar şi nevrând ar trebui să zic: „Oare ce-i cu el? Iată eu am venit deja la dânsul şi, cu toate acestea, el continuă să mă cheme”.
Aşa stau lucrurile şi în privinţa Domnului Dumnezeu-Duhul Sfânt. De aceea s-a şi spus: Părăsiţi-vă, (opriţi-vă) şi înţelegeţi că Eu sunt Dumnezeu, care M-am înălţat pe pământ…, adică Acela care Mă arăt şi Mă voi arăta oricui crede în Mine şi Mă cheamă şi voi vorbi cu el cum am vorbit oarecând cu Adam în Rai, cu Avraam şi cu Isaac şi cu ceilalţi robi ai Mei, cu Moise, cu Iov şi cu cei asemenea lor.
Mulţi, tălmăcind acest loc, spun că prin această „părăsire” se înţelege numai lepădarea lucrurilor lumeşti, adică în timpul rugăciunii trebuie să ne debarasăm, să ne eliberăm de cugetarea la lucrurile lumeşti. Eu însă îţi spun după Dumnezeu, că, deşi se cuvine ca şi de acestea să ne eliberăm în timpul rugăciunii, dar în momentul când, prin puterea cea atotbiruitoare a credinţei şi a rugăciunii, Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt binevoieşte să ne cerceteze şi vine la noi în deplinătatea negrăitului Său har, atunci trebuie să ne eliberăm chiar şi de rugăciune: trebuie să încetăm a ne mai ruga.
Sufletul vorbeşte şi se află în grai când săvârşeşte rugăciunea, iar în momentul venirii Duhului Sfânt trebuie să fie deplină tăcere, să asculte lămurit şi cu înţelegere toate cuvintele vieţii veşnice pe care El atunci binevoieşte să i le vestească. Trebuie să fii în acel moment în deplină trezvie a sufletului şi a duhului şi în deplină curăţie a trupului. Aşa s-a întâmplat în timpul călătoriei prin pustie, când li s-a spus israeliţilor că, până la arătarea Domnului pe Muntele Sinai, timp de trei zile să nu se atingă de femei, fiindcă Dumnezeul nostru este foc arzător, mistuitor a toată necurăţia şi în legătură cu El nu poate să intre nimeni, fiind întinat cu trupul sau cu sufletul».
«Ei, dar cum este, părinte, cu celelalte fapte bune făcute pentru Hristos, cu scopul de a dobândi harul Duhului Sfânt? Căci ai binevoit să-mi vorbeşti numai despre rugăciune».
«Dobândeşte-ţi harul Duhului Sfânt şi prin celelalte fapte făcute pentru Hristos; neguţătoreşte şi cu acelea dintre ele care-ţi aduc un câştig mai mare. Strânge agoniseala binecuvântatei bogăţii a bunătăţii lui Dumnezeu, depozitează pe muntele credincioşiei Sale celei veşnice şi nu pe 4 sau 6 %, ci pe o sută de arginţi duhovniceşti la unul singur sau chiar de un număr nesfârşit mai mare decât acesta. De exemplu: simţi că te învredniceşti de mai mult har dumnezeiesc prin rugăciune şi priveghere: priveghează şi te roagă. Aduce mai mult Duh dumnezeiesc postul: posteşte. Aduce încă şi mai mult milostenia: fă milostenie. Şi tot aşa socoteşte despre fiecare faptă bună făcută pentru Hristos.
Iată, ca să înţelegi mai bine, am să-ţi spun chiar despre mine, sărmanul Serafim. Eu mă trag dintr-o familie de comercianţi din Kursk şi mai înainte de a pleca eu la mănăstire am văzut că părinţii mei făceau comerţ cu acea marfă care aducea mai mult câştig.
Aşa fă şi tu. Şi, întocmai ca în afacerile acestea negustoreşti, să nu-ţi pui toată grija numai în aceea, ca să faci comerţ şi atâta tot; ci să urmăreşti aceea ca să câştigi cât mai mult. Tot aşa, şi în lucrurile vieţii noastre creştine: nu trebuie să-ţi pui toată grija numai în aceea ca să te rogi sau să faci o altă faptă bună oarecare. Căci, deşi Apostolul spune rugaţi-vă neîncetat, dar după aceea adaugă: Vreau mai bine cinci cuvinte să spun cu mintea decât mii cu limba. Şi Domnul grăieşte: Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, se va mântui, ci cel ce face voia Tatălui Meu, adică cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu bună chibzuinţă, ştiind că: Tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă este blestemat.
Iar lucrul Domnului acesta este: Ca să credeţi în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, pe care El L-a trimis. Aşa că, dacă vom cugeta bine asupra poruncilor Mântuitorului Hristos şi ale Apostolilor, vom vedea că datoria noastră creştină este nu numai de a spori oricum numărul faptelor celor bune, care servesc drept mijloace în ajungerea scopului nostru creştin, ci mai ales în a scoate din ele cel mai mare folos, adică urmărind cea mai bogată câştigare a celor mai înalte daruri ale Duhului Sfânt.
Aşa aş dori eu, bucuria mea, ca şi tu însuţi să dobândeşti de-a pururea acest nesecat izvor al harului lui Dumnezeu şi întotdeauna să te cercetezi pe tine însuţi şi să vezi dacă te afli în Duhul lui Dumnezeu sau nu. Şi, dacă vei fi în Duhul lui Dumnezeu, atunci, binecuvântat fie El, nu vei avea de ce să te întristezi la înfricoşata Judecată a lui Hristos. Căci în ce te voi afla în acea te voi judeca.
Iar dacă nu, atunci este de neapărată nevoie a cerceta din ce cauză şi pentru care pricină Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt a socotit să te părăsească. Și din nou să te osteneşti să-L descoperi şi să nu te lași până ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt cel căutat nu va fi aflat din nou şi va petrece iarăşi împreună cu noi prin harul Său. Iar asupra vrăjmaşilor noştri, care ne îndepărtează de El, trebuie să ne năpustim şi să ne luptăm în aşa fel, încât până şi praful lor se va spulbera, cum a zis proorocul: Voi secera pe vrăjmaşii mei şi-i voi apuca şi nu mă voi întoarce până ce nu se vor sfârşi; îi voi înfrunta şi nu vor putea să stea, vor cădea sub picioare mele.
Aşa stau lucrurile, bucuria mea, aşa stau şi vezi, binevoieşte a neguţători cum se cuvine duhovniceşte fapta cea bună. Împarte din darurile Duhului Sfânt și altor doritori, după exemplul făcliei aprinse, care însăşi luminează, arzând cu o flacără materială, fi aprinde spre luminarea tuturor şi pe alte făclii aprinse, fără să-şi împuţineze prin aceasta propria sa lumină. Şi, dacă aşa stau lucrurile cu lumina pământească, atunci oare ce vom spune despre lumina harului întru tot Sfântului Duh al lui Dumnezeu? Fiindcă bogăţia pământească a harului lui Dumnezeu, cu cât mai mult se împarte, cu atât mai mult se înmulţeşte la cel ce o împarte. Aşa şi Însuşi Domnul a binevoit să spună femeii samarinence: Cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar apa pe care Eu i-o voi da se va face în el izvor pururea curgător în viaţa veşnică».
V
«Părinte, iată – am zis eu -, tu ai binevoit să-mi spui totul despre dobândirea harului Duhului Sfânt ca scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde aş putea să văd eu acest har? Faptele bune se pot vedea; dar oare Duhul Sfânt poate fi văzut? Şi cum aş putea eu să ştiu dacă El este cu mine sau nu?»
«Noi, în timpul de faţă – aşa mi-a răspuns bătrânul -, din cauza nepăsării noastre faţă de sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi din cauza neatenţiei noastre faţă de lucrarea dumnezeieştii Sale providenţe cea pentru noi şi a legăturii omului cu Dumnezeu, am ajuns până acolo, încât se poate spune că ne-am îndepărtat aproape cu totul de adevărata viaţă creştină. Nouă ni se par ciudate acum acele cuvinte ale Sfintei Scripturi, când Duhul lui Dumnezeu spune prin gura lui Moise: Şi a văzut Adam pe Dumnezeu umblând prin rai. Sau când citim la Sfântul Apostol Pavel: Am mers în Ahaia şi Duhul lui Dumnezeu nu era cu noi; apoi ne-am întors în Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu mergea cu noi. De asemenea, de nenumărate ori se vorbeşte şi în alte locuri din Sfânta Scriptură despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor. Unii spun chiar: «Aceste locuri sunt neînţelese: oare oamenii pot să vadă pe Dumnezeu?» Dar aici nu este nimic greu de înţeles. Această părută neînţelegere vine de acolo că noi ne-am îndepărtat de duhul acelei cunoaşteri creştine care era la început şi, sub motiv că suntem oameni tare învăţaţi, am intrat într-un aşa întuneric de necunoaştere, încât ni se par cu totul de neînţeles acele locuri pe care cei dinaintea noastră, care au trăit în vremurile de demult, le înţelegeau aşa de bine, încât în cuvintele lor zilnice, ideea despre arătarea lui Dumnezeu oamenilor nu li se părea niciodată ciudată, ci ca ceva foarte obişnuit. Aşa de pildă Iov, când cei trei prieteni ai lui îl mustrau, zicând că huleşte pe Dumnezeu, el le-a răspuns: Cum poate să fie adevărat acest lucru când eu simt suflarea Atotţiitorului în nările mele? Adică zice: „cum pot să hulesc pe Dumnezeu, când Duhul Lui cel Sfânt petrece cu mine? Dacă eu aş huli pe Dumnezeu, atunci Duhul Lui S-ar îndepărta de la mine. Dar iată că eu şi suflarea Lui o simt în nările mele!” Şi întocmai în acest înţeles se vorbeşte şi despre Avraam şi despre Iacov, că ei au văzut pe Domnul şi au vorbit cu El. Moise a văzut pe Domnul şi tot poporul cu dânsul, când el s-a învrednicit să primească din mâinile Creatorului tablele legii pe muntele Sinai. Stâlpul cel de nor şi de foc sau, ceea ce este tot una, harul vădit al Duhului Sfânt, a slujit drept călăuză poporului celui ales de Dumnezeu în pustie.
Pe Dumnezeu şi harul Duhului Său cel Sfânt ei nu l-au văzut în somn ori în vis ori în vreo răpire duhovnicească sau într-o închipuire bolnăvicioasă a minţii, ci în înfăţişare adevărată. Noi am devenit acum lipsiţi cu totul de atenţie faţă de lucrurile mântuirii noastre, de unde rezultă că şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi nu le primim în acelaşi înţeles adevărat în care s-ar cuveni. Iar toate acestea ni se întâmplă pentru că nu căutăm harul lui Dumnezeu şi pentru că din cauza îngâmfării minţii noastre nu-I îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre, pentru care motiv nici nu avem adevărata iluminare de la Dumnezeu, trimisă în sufletele oamenilor care flămânzesc şi însetoşează din toată inima după adevărul dumnezeiesc.
Iată, mulţi tălmăcesc cum că acolo unde spune Biblia: Şi a suflat Dumnezeu duh de viaţă în faţa lui Adam celui întâi zidit şi plăsmuit de El din ţărâna pământului, ar însemna că până în acel moment al insuflării, în fiinţa lui Adam n-a existat suflu şi duh omenesc, ci că ar fi fost numai simplu trup alcătuit din ţărâna pământului. Această explicaţie însă nu poate fi adevărată deoarece Domnul Dumnezeu a zidit pe Adam din ţărâna pământului în acea stare cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: Ca să fie păzit cu totul fără prihană şi duhul şi sufletul şi trupul vostru la venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi toate aceste trei părţi ale fiinţei noastre au fost create din ţărâna pământului, căci doar Adam n-a fost făcut doar cu trup mort, ci fiinţă vie, lucrătoare, asemenea celorlalte creaturi zidite şi însufleţite de Dumnezeu care trăiesc pe pământ.
Însă, iată care este deosebirea între unele şi altele, că, dacă Domnul Dumnezeu n-ar fi suflat după aceea în faţa lui Adam suflare de viaţă, adică harul Sfântului Duh, Care de la Tatăl purcede şi în Fiul odihneşte şi prin Fiul a fost trimis în lume, atunci Adam, oricât de desăvârşit de minunat ar fi fost plăsmuit faţă de celelalte creaturi, ca o coroană a tuturor făpturilor pământeşti, totuşi ar fi rămas lipsit înlăuntrul său de Duhul Sfânt, Care l-a înălţat la vrednicia de asemănare cu Dumnezeu şi ar fi fost la fel cu toate celelalte creaturi, care deşi au trup și suflet şi duh, părţi care sunt deosebite la fiecare din ele după neamul lor, totuşi nu au înlăuntrul lor Duhul Sfânt. Când însă Domnul Dumnezeu a suflat în fața lui Adam duh de viaţă, atunci, după mărturisirea la Moise, Adam a devenit un suflet viu, adică un suflet întru totul şi desăvârşit asemenea lui Dumnezeu şi cu putinţa de a fi tot aşa de nemuritor ca şi El în veci.
Adam a fost făcut atât de liber de lucrarea stihiilor create de Dumnezeu, încât nici apa nu-l putea îneca, nici focul nu-l putea arde, nici pământul nu-l putea înghiţi în adâncurile sale, nici văzduhul nu-l putea vătăma cu o lucrare a lui oarecare. Totul era supus lui ca unei creaturi alese a lui Dumnezeu, ca unui împărat şi stăpân al făpturii şi toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârşită a creaturilor lui Dumnezeu. Acest duh de viaţă i s-a insuflat atunci în faţa lui Adam din gura cea atotcreatoare a Ziditorului a toate, Dumnezeu. Iar Adam întru atâta de mult s-a înţelepţit, încât din veac n-a existat vreodată şi te miră de va mai exista cândva pe pământ un om mai înţelept ca el şi mai însemnat decât el.
Când i-a poruncit Dumnezeu să dea nume celorlalte creaturi, atunci el a dat fiecăreia în parte un aşa nume, încât acesta cuprindea deplin toate însuşirile, toată puterea şi zestrea naturală deosebită, pe care o are fiecare după darul lui Dumnezeu, primită de la El în momentul când a creat-o. Iată, datorită acestui dar mai presus de fire al harului lui Dumnezeu, dăruit lui prin suflarea cea de viaţă, a putut Adam să vadă şi să înţeleagă pe Domnul, Care umbla prin rai, să priceapă cuvintele Lui şi să poată grăi cu sfinţii îngeri, să înţeleagă graiul tuturor animalelor, al păsărilor şi al târâtoarelor, care trăiau pe pământ. Tot ceea ce este ascuns acum pentru noi, din cauza păcătoşeniei, care ne-a adus căderea din har; pentru Adam, până la căderea lui, era cu totul limpede.
Aceeaşi înţelepciune, aceeaşi tărie şi atotputernicie împreună cu toate celelalte bunuri şi însuşiri sfinte a dăruit bunul Dumnezeu şi Evei, pe care a zidit-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam, în raiul desfătării cel sădit de El în mijlocul pământului. Şi, pentru ca ei să poată păstra nestingherit şi pentru totdeauna în firea lor nemurirea, precum şi toate însuşirile cele pline de dar dumnezeiesc ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a sădit în mijlocul raiului pomul vieţii, în rodurile căruia se cuprindea toată esenţa şi deplinătatea darurilor acestei insuflări dumnezeieşti.
Dacă Adam şi Eva n-ar fi greşit, atunci atât ei înşişi, cât şi toţi urmaşii lor, ar fi putut de-a pururi să se folosească din gustarea pomului vieţii, să păstreze în ei veşnic puterea cea viu făcătoare a harului lui Dumnezeu şi deplinătatea nemuririi, ca şi puterea veşnic tânără a trupului, a sufletului şi a duhului, precum şi continua neîmbătrânire a fericitei lor stări nemuritoare şi fără de sfârşit. Când însă, prin gustarea pomului cunoştinţei binelui şi răului, mai înainte de vreme, în chip potrivnic voinţei şi poruncii lui Dumnezeu, au cunoscut deosebirea dintre bine şi rău şi au căzut în primejdia tuturor nenorocirilor care au urmat pentru nesocotirea poruncii lui Dumnezeu, atunci s-au lipsit de acest nepreţuit dar al Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, aşa încât, până la însăși venirea în lume a lui Dumnezeu Omul Iisus Hristos, Duhul lui Dumnezeu „prin urmare n-a fost proslăvit”. Totuşi asta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu a lipsit cu totul din lume, ci numai că prezenţa Lui nu a fost într-o aşa deplină măsură cum a fost în Adam şi în noi, creştinii ortodocşi, ci se arăta numai din afară şi semnele prezenţei Lui în lume erau ascunse neamului omenesc. Aşa, de exemplu, chiar lui Adam după cădere şi de asemeni Evei, le-au fost descoperite multe taine cu privire la mântuirea viitoare a neamului omenesc. Şi chiar lui Cain, fără a ţine seama de nelegiuirea şi crima lui, i-a fost cu putinţă să recunoască glasul binecuvântatei, deşi mustrătoarei, grăiri a lui Dumnezeu cu el.
Noe a vorbit cu Dumnezeu, Avraam a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat. Harul Sfântului Duh, care lucra din afară, îşi revărsa lumina sa şi în toţi proorocii Vechiului Testament şi în sfinţii lui Israel. Mai târziu au fost înfiinţate la evrei nişte şcoli anume prooroceşti, unde tinerii învăţau cum se pot recunoaşte semnele arătării lui Dumnezeu sau a îngerilor Lui şi a deosebi lucrările Duhului Sfânt de lucrările şi arătările obişnuite, care aveau loc în firea lipsită de har a vieţii pământeşti. Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu, dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi alţi nenumăraţi robi ai lui Dumnezeu aveau continui şi felurite arătări dumnezeieşti în vis, glasuri de descoperire, care se dovedeau ca vădite întâmplări minunate.
Duhul lui Dumnezeu Îşi arăta de-asemeni lucrarea Sa şi între păgâni, care nu cunoşteau pe Domnul cel adevărat, deşi nu cu aceeaşi putere cum se arăta în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căci şi în mijlocul lor Dumnezeu Și-a găsit oameni aleşi. Astfel au fost de exemplu, tinerele proorocițe sibile care-şi afieroseau fecioria lor, deşi unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi pentru Dumnezeu Ziditorul întregii făpturi, Atotţiitorul şi Conducătorul lumii cum Îl recunoşteau şi păgânii. De asemenea şi filozofii păgâni, care, deşi rătăceau în întunericul necunoaşterii de Dumnezeu, dar căutând adevărul care este plăcut lui Dumnezeu, au putut pentru această singură căutare a Sa, să nu rămână cu totul neîmpărtăşiţi de Duhul lui Dumnezeu, pentru că s-a spus: păgânii care nu cunosc pe Dumnezeu (din lege, ca iudeii) din fire fac ale legii şi săvârşesc cele plăcute lui Dumnezeu. Iar Domnul, atât de mult laudă şi preţuieşte adevărul, încât El însuşi prin Sfântul Duh vesteşte despre El: Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.
Aşa că, iată, bucuria mea, după cum vezi, prezenţa Duhului Sfânt atât în mijlocul poporului celui ales şi iubit al lui Dumnezeu, cât şi în mijlocul popoarelor păgâne care nu cunoşteau pe Dumnezeu, adică nu aveau o închipuire clară şi bine judecată despre modul cum Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează în om şi cum anume şi după care semne din afară se poate încredinţa că un anumit fapt este lucrarea Duhului Sfânt şi nu a vreunei năluciri vrăjmaşe oarecare. Aşa au fost lucrurile de la căderea lui Adam şi până la venirea trupească în lume a Domnului nostru Iisus Hristos. Fără această idee bine înţeleasă despre lucrările Duhului Sfânt în lume, idee care s-a păstrat întotdeauna în mijlocul neamului omenesc, lumea n-ar fi putut cu nici un chip să afle adevărat dacă a venit în lume sau încă nu acel rod făgăduit din sămânţa femeii, care fusese făgăduit lui Adam, şi care avea să sfarme capul şarpelui.
Iată însă că Simeon, primitorul de Dumnezeu, care a trăit cu darul întru tot Sfântului Duh trei sute de ani, după prevestirea tainei zămislirii şi naşterii lui Iisus Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria, prevestire care i s-a făcut la vârsta de 65 de ani ai vieţii sale, când a ajuns la 365 de ani a avut fericitul prilej să spună deschis în biserica Domnului că acum a cunoscut în mod simţit prin darul Sfântului Duh, că acest prunc este El însuşi acel Hristos, Mântuitorul lumii, despre a Cărui zămislire mai presus de fire şi naştere feciorelnică de la Duhul Sfânt se prevestise de înger cu trei sute de ani mai înainte. De asemenea Sfânta Ana Proorociţa, fata lui Fanuil, care slujise Domnului Dumnezeu 80 de ani din văduvia sa, o adevărată văduvă sfântă şi roabă curată a lui Dumnezeu, a vestit că Acesta este cu adevărat El, Mesia cel făgăduit lumii, Adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Împăratul lui Israel, Care a venit să mântuiască pe Adam şi tot neamul omenesc.
Când însă El, Domnul nostru Iisus Hristos, a binevoit a săvârşi tot lucrul mântuirii noastre, atunci, după Învierea Sa din morţi, a suflat asupra Sfinţilor Apostoli, reînnoind astfel suflarea cea de viaţă pierdută de Adam, şi le-a dat din nou acel har al întru tot Sfântului Duh, care fusese dat lui Adam dintru început. Dar aceasta încă e puţin; căci doar El le-a spus că de folos este lor ca El să meargă la Tatăl, căci dacă va merge El, Hristos, la Tatăl, atunci Îl va trimite din nou în lume, pe El, Mângâietorul, Care îi va învăţa, pe ei ca şi pe toţi cei ce vor urma învăţăturii lor, adevărul şi va aminti lor din nou toate câte le-a vorbit lor încă fiind cu ei în lume. Asta înseamnă că deja le-a fost promis har peste har. Şi iată că, în ziua Cincizecimii, El le-a trimis în chip arătat pe Sfântul Duh în suflare de vânt sub înfăţişare de limbi de foc care au stat pe fiecare din ei, a intrat în ei şi i-a umplut de puterea dumnezeiescului har care a fost văzut sub închipuirea focului ce suflă, aducând pe Dumnezeu, şi lucrează în sufletele oamenilor, producând bucurie celor ce se fac părtaşi de puterea şi lucrurile Lui.
Şi iată că însuşi acest dar al Sfântului Duh se dă şi nouă, tuturor celor ce credem în Hristos, la Taina Sfântului Botez, în momentul când în chip sfânt ni se pecetluiesc prin ungerea cu Sfântul Mir părţile cele mai însemnate ale trupului, ca unul ce devine de aici înainte păstrător veşnic al acestui har, zicându-se în acel moment: pecetea darului Duhului Sfânt.
Şi pe ce anume, iubitul meu frate, punem noi, sărmanii, peceţile Sale, dacă nu pe aceste vase ale trupurilor noastre care sunt păstrătoare ale unui odor atât de scump? Ce poate fi însă mai înalt pe lume şi mai de preţ decât darurile Duhului Sfânt trimise de sus în Taina Sfântului Botez, fiindcă acest har al Botezului este atât de mare şi atât de trebuitor, atât de dătător de viaţă pentru om, încât chiar de omul eretic nu se înstrăinează până la moartea sa, adică până la vremea hotărâtă de sus, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru încercarea omului în timpul vieţii sale pământeşti, ca să vadă ce este anume în stare să facă cu ajutorul harului primit de sus şi ce anume va face în acest soroc dăruit lui de Dumnezeu.
Şi dacă noi n-am păcătui niciodată după primirea Botezului, atunci am rămâne pentru totdeauna în stare de sfinţenie, neprihăniţi şi plăcuţi lui Dumnezeu, feriţi de toată întinăciunea trupului şi a sufletului. Dar, iată că tocmai în aceasta constă şi nenorocirea, că noi, pe măsură ce sporim cu vârsta, nu sporim cu harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, cum sporea Domnul nostru Iisus Hristos, ci dimpotrivă, corupându-ne puţin câte puţin, ne lipsim de lucrarea harului întru tot Sfântului Duh şi devenim oameni păcătoşi, mai mult sau mai puţin slăbănogi în cele duhovniceşti.
Dar, când cineva, fiind mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu, Care caută mântuirea noastră, trecând cu vederea toate, aleargă către Dumnezeu şi depune osteneală pentru dobândirea veşnicei lui mântuiri, săvârşind fapte bune, contrare celor rele pe care le-a făcut până atunci, poate să ajungă din nou la dobândirea deplinătăţii harului Duhului Sfânt, care lucrează şi întemeiază împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Căci nu degeaba vorbeşte cuvântul Scripturii: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea. Adică a acelor oameni care, fără să se deznădăjduiască de legăturile păcatelor ce i-au cuprins – care prin puterea ce o au asupra lor şi prin aţâţarea la alte păcate noi, nu le îngăduie să vină la El, la Mântuitorul nostru, să se mărturisească cu desăvârşită pocăinţă înaintea Lui totuşi dispreţuiesc toată răutatea acestor încătuşări păcătoase şi se silesc să rupă legăturile lor. Asemenea oameni se arată apoi în faţa lui Dumnezeu cu drept cuvânt mai curaţi decât zăpada prin harul Său. Veniţi să ne judecăm, zice Domnul, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi.
Aşa oarecând Sfântul Ioan Evanghelistul, văzătorul de taine, a văzut pe nişte astfel de oameni în veşminte albe, adică în veşmintele pocăinţei şi ale desăvârşirii şi cu stâlpări în mâinile lor, ca semn al biruinţei, şi cântau lui Dumnezeu acea minunată cântare: Aliluia, iar frumuseţea cântării lor nimeni nu putea să o spună. Şi îngerul Domnului a zis despre ei: Aceştia sunt cei ce au venit de la întristare, cei care şi-au reînnoit hainele lor şi le-au albit cu Sângele Mielului, reînnoindu-le prin suferinţă şi înălbindu-le prin împărtăşirea cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Mielului Celui neprihănit şi preacurat, Hristos, Care S-a jertfit din propria Sa voie pentru păcatele lumii.
El din veac şi până în veac Se jertfeşte şi Se sfărâmă, dar niciodată nu Se sfârşeşte, ci Se dă nouă pururea ca veşnică şi nepreţuită mântuire. Această Jertfă ne este nouă veşnică, răspuns bine primit la înfricoşata Lui Judecată şi cel mai scump şi neajuns de nici o minte preţ de răscumpărare al acelui fruct al pomului vieţii, de care vrăjmaşul oamenilor, luceafărul cel ce a căzut, a vrut să lipsească pe întreg neamul omenesc. Şi cu toate că a înşelat pe Eva şi împreună cu dânsa a căzut şi Adam, dar Domnul nu numai că le-a dat lor în rodul seminţei femeii pe Răscumpărătorul, Care a călcat cu moartea pe moarte, ci şi nouă, tuturor, ne-a dat în chipul femeii, al Pururea Fecioarei Maria – care a sfărâmat în ea însăşi mai întâi şi după aceea în tot neamul omenesc sfarmă capul şarpelui – , o neîncetată rugătoare şi mijlocitoare către Fiul ei şi Dumnezeul nostru. Ea este pentru toţi neamăgitoare şi neînvinsă chezaşă, chiar şi pentru cei mai deznădăjduiţi păcătoşi. Pentru acest motiv se şi numeşte Maica Domnului, „rana dracilor”, fiindcă nu poate satana să piardă pe om fără numai dacă omul însuşi ar fi nebăgător de seamă faţă de acest preţios ajutor al Maicii Domnului…
VI
Trebuie ca eu, nevrednicul Serafim, să-ţi mai explic, bucuria mea, şi aceea în ce anume constă deosebirea între lucrările Duhului Sfânt – Care prin mijlocirea Sfintelor Taine Se sălăşluieşte în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos -, şi lucrările întunericului păcatului – care lucrează hoţeşte prin îmboldirea şi aţâţarea satanicească.
Duhul lui Dumnezeu ne aminteşte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrează una cu El, totdeauna la fel, umplând de bucurie inimile noastre şi îndreptând paşii noştri pe calea păcii; iar duhul cel viclean, satanic, totdeauna unelteşte împotriva lui Hristos şi lucrările lui în noi sunt răzvrătitoare, aspre şi pline de poftă trupească, de pofta ochilor şi de trufia vieţii pământeşti. – Amin, amin zic vouă, tot cel viu şi credincios Mie, nu va muri în veac! – cel ce a câştigat harul Sfântului Duh pentru dreapta sa credinţă în Hristos, chiar dacă s-ar întâmpla să şi moară sufleteşte, din cauza vreunui păcat oarecare, săvârşit din neputinţa firii omeneşti, totuşi nu va muri pentru veşnicie, ci va fi înviat cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ridică păcatul lumii şi dăruieşte har peste har. Despre acest har care a fost arătat întregii lumi şi neamului nostru omenesc în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, s-a şi spus în Evanghelie: în Acela era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor şi adaugă: Şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul n-a cuprins-o. Asta însemnă că harul Sfântului Duh, dăruit nouă la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, fără să ţină seama de căderea oamenilor în păcate şi nici de întunericul din jurul sufletului nostru, luminează în inimă cu lumina dumnezeiască a nepreţuitelor merite ale Domnului Hristos. Şi această lumină a lui Hristos, când păcătosul este încă nepocăit, strigă către Tatăl: „Avva, Părinte, nu Te mânia până în sfârşit asupra acestei neîntoarceri”, iar mai pe urmă, după întoarcerea păcătosului în calea pocăinţei, şterge cu desăvârşire din amintire, chiar şi urmele călcărilor de poruncă săvârşite, îmbrăcând pe cel ce era mai înainte păcătos din nou în haina nestricăciunii, ţesută din firele harului Duhului Sfânt, despre a cărui dobândire, ca scop al vieţii creştine, vorbesc eu de atâta vreme dragostei tale. Şi pentru ca să fii şi mai bine lămurit, îţi voi spune ce trebuie să înţelegi sub această denumire de „har” al lui Dumnezeu, cum să-l recunoşti şi prin ce se face arătat, îndeosebi lucrarea sa în sufletele oamenilor luminaţi prin puterea lui.
Harul Duhului Sfânt este lumină care luminează pe om. Despre aceasta vorbeşte toată Sfânta Scriptură. Aşa dumnezeiescul Părinte David a spus: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele şi de n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea. Adică harul Duhului Sfânt, care a grăit în Lege prin cuvintele poruncilor Domnului, este făclia şi lumina mea şi dacă acest har al Duhului Sfânt, pe care eu îl capăt cu atâta nevoinţă şi osârdie, încât de şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale, nu m-ar fi luminat în întunericul grijilor legate de răspunderea cea mare a rangului meu împărătesc, atunci de unde aş fi luat această scânteie de viaţă binevoitoare, trăind în mijlocul neprietenilor mei, așa de rău voitori? Şi chiar în faptă Domnul a făcut arătat de nenumărate ori, în faţa multor martori, lucrarea harului Sfântului Duh asupra acelor oameni, pe care El i-a sfinţit şi i-a luminat prin arătările Sale măreţe, Lumea n-a putut să privească la El, aşa de tare strălucea cu o neobişnuită lumină care înconjura chipul Său. El a vrut chiar să se arate poporului nu altfel decât sub o formă tăinuită, luând chipul unul om de rând. Îţi aminteşti de Schimbarea la Faţă a Domnului pe muntele Tabor. O mare lumină L a învăluit şi s-au făcut hainele Lui albe ca zăpada, iar ucenicii de spaimă au căzut cu feţele la pământ. Iar când Moise şi Ilie s-au arătat în aceeaşi lumină, atunci, ca să acopere strălucirea dumnezeiescului har, care orbise ochii ucenicilor, un nor luminos, zice, i-a acoperit pe ei. Şi astfel întru tot Sfântul Duh al lui Dumnezeu se arată într-o lumină negrăită tuturor acelora care Dumnezeu vrea să le arate lumina Sa».
VII
«Dar în ce fel, am întrebat eu, aş putea să fiu încredinţat că mă aflu în harul Sfântului Duh?»
«Asta-i foarte simplu, bucuria mea, a răspuns Părintele. Pentru aceasta şi Domnul zice: Toate sunt uşoare celor ce află înţelepciunea. Dar paguba noastră mare vine tocmai de acolo că noi înşine nu căutăm acea dumnezeiască înţelepciune care, nefiind din lumea aceasta, nu se făleşte. Această înţelepciune este plină de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi zideşte pe orice om în calea mântuirii.
Despre această înţelepciune a zis Domnul: Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Iar Apostolilor Săi le-a spus cu privire la neajunsurile acestei înţelepciuni: Oare sunteţi nepricepuţi şi oare n-aţi citit Scripturile şi nu înţelegeţi aceste pilde? Şi iarăşi se vorbeşte în Evanghelie despre înţelepciune cu privire la Apostoli, că Domnul le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.
Aflându-se în lumina acestei înţelepciuni, Apostolii au cunoscut întotdeauna dacă este cu ei Duhul Domnului sau nu şi fiind pătrunşi de El şi văzând împreună petrecerea Duhului lui Dumnezeu cu ei, propovăduiau cu încredinţare că lucrul lor este sfânt şi cu desăvârşire plăcut lui Dumnezeu. Aşa se şi explică de ce au scris ei în Epistolele lor: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă şi numai pe aceste temelii încredinţându-se au dat creştinătăţii Epistolele lor ca pe un adevăr neschimbat, spre folosinţa tuturor credincioşilor. În felul acesta, Sfinţii Apostoli în mod simţit au cunoscut în ei prezenţa Duhului lui Dumnezeu. Iată, vezi, bucuria mea, cât este de uşor să te încredinţezi despre acest lucru?»
Eu am răspuns: «Totuşi eu nu înţeleg după ce semne pot să fiu bine încredinţat că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu! Şi cum pot să recunosc înlăuntrul meu adevărata Lui prezenţă?»
Părintele Serafim a răspuns: «Eu deja ţi-am spus cum se află oamenii în Duhul lui Dumnezeu şi cum trebuie să înţelegem prezenţa Lui înlăuntrul nostru. Ce-ţi mai trebuieşte?»
«Îmi trebuieşte, am spus eu, ca să înţeleg bine acest lucru». Atunci, Părintele Serafim m-a apucat strâns de umeri şi privindu-mă drept în faţă, a zis: «Noi amândoi, în acest moment suntem în Duhul lui Dumnezeu. De ce nu te uiţi la mine?»
Eu am răspuns: «Nu pot să mă uit, Părinte, pentru că din ochii tăi se răspândesc nişte fulgere ca de foc. Faţa ta s-a făcut mai strălucitoare decât soarele şi mi se vatămă ochii de durere». Părintele Serafim a zis: «Nu te speria, bucuria mea; şi tu în acest moment eşti tot aşa de luminos ca şi mine. Tu însuţi acum eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nici n-ai putea să mă vezi pe mine în această stare (comp. 1In. 3:2)».
Şi, plecându-şi capul spre mine, mi-a spus încet la ureche: «Dă slavă Domnului Dumnezeu, pentru negrăita Lui milostivire cea către tine. Ai văzut că eu nici nu mi-am făcut măcar semnul Sfintei Cruci pe chipul meu, ci numai în inima mea m-am rugat cu gândul Domnului Dumnezeu şi am zis înlăuntrul meu: „Doamne, învredniceşte-l şi pe el să vadă lămurit şi cu ochii trupeşti acea pogorâre a Duhului Tău, de care Tu învredniceşti pe robii Tăi, când binevoieşti să Te arăţi în lumina negrăitei Tale slave!” Şi iată, bucuria mea, că Domnul a şi împlinit îndată smerita rugăciune a sărmanului Serafim. Cum dar să nu-I mulţumim pentru această negrăită milostivire a Lui arătată către noi amândoi? În acest fel, ca acum, să ştii frăţia ta că nu arată Domnul Dumnezeu mila Sa nici chiar pustnicilor mari. Acest har al lui Dumnezeu a binevoit să mângâie inima ta întristată, întocmai ca o mamă iubitoare de fii, prin mijlocirea Maicii Domnului. Dar de ce, frăţia ta, nu te uiţi în ochii mei? Uită-te la mine în mod obişnuit şi nu te teme; Domnul este cu noi».
După aceste cuvinte, eu m-am uitat în faţa lui şi m-a cuprins o cucernică groază şi mai mare. Închipuiţi-vă că faţa omului care vă vorbeşte ar fi în mijlocul soarelui, în cea mai sclipitoare strălucire a razelor sale de amiază. Vedeţi mişcarea buzelor lui, înfăţişarea schimbătoare a ochilor săi, auziţi glasul lui, simţiţi că vă ţine cineva cu mâinile de umeri, şi nu numai că nu vedeţi aceste mâini, dar nu te vezi nici pe tine însuţi, nici faţa lui, ci numai o singură lumină orbitoare, răspândindu-se până departe, la mai mulţi stânjeni împrejur şi luminând cu lumina ei strălucitoare până şi pânza de zăpadă care acoperă poiana şi chiar fulgul de zăpadă care se cerne din văzduh şi, în mijlocul acestei privelişti m-ai vedea pe mine şi pe marele Părinte duhovnicesc Serafim… Este oare cu putinţă să-şi închipuiască cineva în mintea lui acea stare în care mă aflam eu atunci?
«Ce simţi acum?», m-a întrebat după aceea Părintele Serafim. «Mă simt neobişnuit de bine», am răspuns eu. «Dar ce fel de bine? Ce anume simţi?» Eu am răspuns: «Simt o astfel de linişte şi pace în sufletul meu, încât nu pot spune prin cuvinte». «Aceasta este, bucuria mea, a reluat Părintele Serafim, acea pace despre care a spus Domnul ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă; nu cum vă dă lumea, vă dau Eu. Căci dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său. Dar pentru că Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.
Iată, acestor oameni urâţi de toată lumea, dar aleşi de Domnul, le şi dă El acea pace, pe care tu o simţi acum: pacea care covârşeşte mintea, cum spune Apostolul. Aşa o numeşte Apostolul, fiindcă prin nici un cuvânt nu se poate cuprinde acea fericire sufletească pe care o produce ea înlăuntrul acelor oameni, în inimile cărora Domnul Dumnezeu binevoieşte să o insufle. Mântuitorul Hristos o numeşte pace izvorâtă din propriile Sale îndurări, şi nu din lumea aceasta, pentru că nici o fericire pământească, vremelnică, nu este în stare s-o procure inimii omeneşti. Această pace se dă de sus, de la însuşi Domnul Dumnezeu, pentru care se şi numeşte „pace dumnezeiască”. Dar ce altceva mai simţi?» – m-a întrebat iarăşi Părintele Serafim.
«O desfătare neobişnuită!» – am răspuns eu şi el a continuat: «Aceasta este desfătarea aceea despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: Din grăsimea casei Tale se vor îndestula şi cu râul desfătării Tale îi vei adăpa. Iată, acea desfătare umple acum inimile noastre şi se revarsă afară prin tot cuprinsul trupului nostru, producându-ne o negrăită voioşie. De această desfătare sufletele noastre se topesc, oarecum, în această clipă şi noi amândoi suntem plini de o fericire care nu poate să fie grăită de nici o limbă omenească… Ce altceva mai simţi?»
«O bucurie neobişnuită în toată inima mea!» Şi Părintele Serafim a adăugat: «Când Duhul lui Dumnezeu Se pogoară la om şi-l luminează cu deplinătatea luminii Sale, atunci inima omului se umple de o negrăită bucurie, fiindcă Duhul lui Dumnezeu înveseleşte totul, cu orice ar veni în atingere. Aceasta este însăşi acea bucurie, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: Femeia când naşte are întristare, pentru că i-a sosit vremea ei; dar după ce a născut pruncul nu-şi mai aminteşte de acea întristare, pentru bucuria ce o are că s-a născut om în lume. Şi iarăşi, alt cuvânt care zice: în lume, scârbe veţi avea … dar când vă voi vedea, se vor bucura inimile voastre şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.
Însă, oricât de mângâietoare ar fi această bucurie, pe care o simţi acum tu în inima ta, totuşi ea nu este nimic faţă de acea bucurie, despre care Însuşi Domnul a spus prin gura Apostolului Său, zicând că: bucuria aceea nici ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici la inima omului nu s-a suit, bucuria pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El. Arvunele acestei bucurii ni se dau acum nouă şi dacă numai din aceste arvune ne simţim noi aşa de fericiţi, aşa de bine şi aşa de veseli în sufletele noastre, atunci oare ce să zicem despre însăşi acea bucurie care este pregătită acolo, în cer, pentru cei ce au plâns pe pământ? Şi tu, bucuria mea, care ai plâns mult în viaţa ta pământească, vezi cu ce bucurie te mângâie Domnul, chiar în această lume. Acum lucrul nostru este ca să adăugăm osteneli la osteneli, să ne înălţăm din putere în putere şi să ajungem la măsura deplinătăţii lui Iisus Hristos, întru bărbat desăvârşii, ca să se plinească şi asupra noastră cuvintele Domnului: Iar cei ce rabdă pentru Domnul îşi vor reînnoi puterea, se vor întraripa ca vulturii, vor merge şi nu vor obosi, vor merge şi nu vor înseta, vor merge din putere în putere şi li se va arăta lor Dumnezeul Dumnezeilor în Sionul înţelegerii şi al vederilor cereşti.
Bucuria aceasta pe care o simţim noi acum şi care ni s-a arătat numai într-o mică măsură şi pentru puţină vreme, atunci ni se va arăta în toată deplinătatea ei şi nimeni nu o va lua de la noi, ci vom rămâne pentru totdeauna copleşiţi de o bucurie netâlcuită. Dar ce altceva mai simţi, bucuria mea?»
Am răspuns: «O căldură neobişnuită!» «Cum căldură, tăicuţule? Doar ne aflăm în pădure, afară este acum vreme de iarnă şi zăpadă destulă sub picioarele noastre, zăpada pe noi de o palmă şi din văzduh fulgii se cern mereu? Ce fel de căldură poate să fie aici?» Eu am răspuns: «O căldură ca în baie; însă după lucrarea ei cu totul altfel decât aceea, căci nu este la fel cu cea din baie, când pun apă peste piatră fierbinte şi se înalţă din coloana de aburi, ci o căldură deosebită care încălzeşte toate simţurile, toate încheieturile şi umple tot sufletul de bucurie».
«Dar mirosul, a întrebat el, este la fel cu cel din baie?» «Nu – i-am răspuns eu – pe pământ nu cred că se află nimic asemănător cu această plăcută mireasmă. Pe când trăia încă mama mea şi eu eram tânăr, îmi plăcea să mă distrez şi să umblu pe la baluri şi serate cu dans. Atunci ea mă stropea cu parfumuri pe care le cumpăra de la cele mai bune magazine de mode din Kazan; dar nici unul din acele parfumuri nu răspândeau o asemenea bună-mireasmă».
Şi Părintele Serafim, zâmbind uşor, a zis prieteneşte: «Şi eu însumi, bucuria mea, ştiu întocmai ca şi tine acest lucru, şi de aceea te întreb înadins: oare aşa simţi şi tu ceea ce se petrece acum? Adevăr curat, frăţia ta. Nici o plăcere a mirodeniilor pământeşti nu poate să fie asemănată cu această bună mireasmă pe care o simţim noi acum, fiindcă pe noi ne înconjoară în acest moment mireasma cea bună a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Şi ce lucru pământesc ar putea să fie asemănat cu lucrarea Duhului Sfânt? Însă bagă de seamă, frăţia ta, doar mi-ai spus că în jurul nostru este cald ca-n baie şi cu toate acestea, nici pe tine, nici pe mine şi nici sub picioarele noastre nu se topeşte zăpada. Ceea ce înseamnă că această căldură nu s-a făcut în văzduh, ci numai înlăuntrul nostru. Aceasta este însăşi acea căldură, pentru care Duhul Sfânt ne sileşte să strigăm către Domnul prin cuvintele rugăciunii: „Încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău cel Sfânt”. Cu aceasta încălzindu-se pustnicii cei de demult, nu purtau grijă de frigul pământesc, fiind îmbrăcaţi întocmai ca şi cu nişte veşminte călduroase, în haina cerescului har, ţesută de Duhul Sfânt. Şi aşa doar se şi cuvine să fie de fapt, deoarece harul lui Dumnezeu trebuie să locuiască înlăuntrul nostru, în inima noastră, cum a zis Domnul: împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. Şi prin această «împărăţie a lui Dumnezeu», Domnul înţelege harul Duhului Sfânt. Iată, prin urmare, că împărăţia lui Dumnezeu se găseşte acum înlăuntrul nostru, iar harul Duhului Sfânt şi din lăuntrul nostru ne luminează şi ne încălzeşte și, umplând de bune miresme văzduhul ce ne înconjoară, desfătează sufletele noastre cu o desfătare mai presus de ceruri, îmbătându-ne inimile cu o bucurie negrăită. Starea noastră din această clipă este întocmai cu aceea, despre care zice Apostolul: Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Credinţa noastră nu se cuprinde în cuvintele măgulitoare ale înţelepciunii pământeşti, ci în arătarea puterii şi a Duhului. Iată, în această stare a zis Domnul: Sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Iată, frate dragă, de ce bucurie negrăită ne-a învrednicit astăzi Domnul Dumnezeu. Iată ce însemnează a fi în deplinătatea Duhului Sfânt, despre care Sfântul Macarie Egipteanul scrie: „Eu însumi am fost în deplinătatea Duhului Sfânt”. De această deplinătate a Duhului Sfânt ne-a umplut acum Domnul şi pe noi, sărmanii. Aşa că, după cât se pare, acum nu mai ai nimic de întrebat, bucuria mea, despre felul cum se face că oamenii sunt în Duhul lui Dumnezeu. Dar oare vei ţine tu minte această arătare a negrăitei milostiviri a lui Dumnezeu, Care ne-a cercetat acum?»
«Nu ştiu Părinte, am răspuns eu, dacă mă va învrednici Dumnezeu să reţin pentru totdeauna aşa de viu şi clar în mintea mea, cum simt acum, această milostivire a Lui către noi».
«Eu cred însă, a zis Părintele Serafim, că Domnul îţi va ajuta să reţii pentru totdeauna în mintea ta acest fapt dumnezeiesc, pentru că altfel harul Lui nu s-ar fi plecat aşa de îndată smeritei mele rugăciuni şi n-ar fi luat înainte să asculte aşa de repede pe sărmanul Serafim; cu atât mai mult, că nu s-a dat ca numai tu singur să înţelegi acest lucru, ci prin tine a fost dat la toată lumea, ca întărindu-te mai întâi pe tine însuţi în lucrul lui Dumnezeu, să poţi fi de folos după aceea şi altora. Iar cât priveşte faptul că eu sunt monah, iar tu un simplu mirean, nu are nici o însemnătate; la Dumnezeu se caută numai credinţa dreaptă în El, în Unul Născut Fiul Său, căci pentru aceasta se dă din belşug harul Duhului Sfânt. Domnul caută numai o inimă plină de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele; acesta este tronul pe care îi place să împărăţească şi pe care Se arată în deplina Lui slavă, cea mai presus de ceruri. Dă-mi, fiule, inima ta, zice El, iar pe celelalte toate Eu însumi ţi le voi adăuga, fiindcă în inima omului poate să încapă împărăţia lui Dumnezeu.
Domnul porunceşte ucenicilor Săi: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă. – Ştie însă Tatăl vostru cel din ceruri că trebuinţă aveţi de toate acestea. Nu mustră Domnul Dumnezeu nici pentru folosinţa bunurilor pământeşti, deoarece şi El însuşi zice, că din cauza firii noastre cu care petrecem în viaţa pământească, avem trebuinţă de toate acestea, adică de tot ceea ce îndestulează pe pământ viaţii noastră omenească şi face plăcută şi uşoară cale» către împărăţia cerurilor. La aceasta gândindu-se Sfântul Apostol Petru a spus că, după părerea lui, nu este nimic mai bun pe lume decât evlavia unită cu mulţumirea.
Şi Sfânta Biserică se roagă ca Domnul Dumnezeu să ne dea aceste lucruri şi cu toate că viaţa noastră pământească este împletită cu multe întristări, nenorociri şi felurite nevoi, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să fim numai în scârbe şi năpaste, pentru care ne şi porunceşte prin Sfinţii Apostoli să purtăm sarcina unul altuia, ca să plinim legea (dragostei) lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus ne dă această poruncă de a ne iubi unul pe altul şi aşa, mângâindu-ne între noi prin această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea strâmtă şi cu chinuri a călătoriei noastre către împărăţia cerului. Căci, pentru ce S-a pogorât El din cer la noi, dacă nu ca să ia asupra Lui sărăcia noastră, să ne îmbogăţească cu bogăţia harului Său şi cu îndurările Sale negrăite? Căci doar nu de aceea a venit, ca alţii să slujească Lui, ci ca El să slujească altora şi să-şi dea viaţa Sa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. Aşa să faci şi tu, bucuria mea, şi văzând lămurit mila lui Dumnezeu care ţi s-a arătat acum, istoriseşte despre aceasta oricui va dori să se mântuiască. Căci secerişul este mult, dar secerătorii sunt puţini, zice Domnul.
Iată, şi pe noi ne-a chemat Domnul la lucru şi ne-a dat darurile harului Său, ca secerând spicele mântuirii aproapelui nostru, printr-un număr cât mai mare al celor aduşi de noi în împărăţia lui Dumnezeu, să-I aducem roduri vrednice, fie treizeci, fie şaizeci, fie chiar o sută. Să ne păzim însă, frate, ca să nu fim pedepsiţi împreună cu sluga cea vicleană şi leneşă, care a îngropat talantul Domnului în pământ, ci să ne sârguim a face ca slugile cele bune şi credincioase, care au adus stăpânului lor, unul – patru în loc de doi, iar altul – zece în loc de cinci.
Iar cât priveşte milostivirea lui Dumnezeu, întru nimic să nu ne îndoim, căci vezi tu singur că s-au împlinit chiar cu noi înşine cuvintele Domnului pe care le-a spus prin gura Proorocului: Eu sunt Dumnezeu, Care nu stau departe, ci aproape şi pe buzele tale este mântuirea ta. Căci n-am apucat eu, sărmanul, nici semnul Sfintei Cruci să-mi fac, ci numai în inima mea m-am rugat ca Domnul să te învrednicească a vedea bunătatea Lui în toată plinătatea ei şi El a binevoit şi în faptă a Se grăbi, fără întârziere, cu îndeplinirea cererii mele. Nu lăudându-mă spun acest lucru, şi nu de aceea, ca să-ţi arăt vrednicia mea şi să te pornesc spre invidie şi nici pentru aceea ca să te fac atent să ţii seamă că eu sunt monah, iar tu un credincios de rând. Nu! Bucuria mea, nu! Căci Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr şi nu caută la faţa omului. Tatăl însă iubeşte pe Fiul şi totul a dat în mâinile Lui, numai dacă noi L-am iubi pe El, pe Părintele nostru ceresc, întocmai ca nişte fii adevăraţi. Domnul ascultă la fel şi pe credinciosul de rând, ca şi pe monah, numai să fie amândoi creştini ortodocşi, să iubească pe Dumnezeu din adâncul sufletului lor, şi să aibă credinţă tare în El, măcar cât un grăunte de muştar. Căci însuşi Domnul zice: Toate sunt cu putinţă celui credincios; iar Sfântul Apostol Pavel strigă cu mare glas: Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte.
Şi încă şi mai minunat decât aceasta este ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre cei ce cred întru El: Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu, şi acela le va face, ba încă şi mai mari decât acelea va face. Căci Eu mă duc la Tatăl şi-L voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; acuma însă cereţi şi veţi primi.
Aşa, bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui, sau spre folosul aproapelui, deoarece şi folosul aproapelui El tot spre slava Lui îl socoteşte, pentru care şi zice: Orice aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut. Aşa că, nu este nici un motiv ca Domnul Dumnezeu să nu îndeplinească cererile noastre, numai ca ele să fie îndreptate, cum am spus, fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul şi întărirea sufletească a aproapelui nostru. Şi, chiar dacă ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreo nevoie şi lipsă oarecare, chiar şi pentru aceasta, tot aşa de repede ascultător este Domnul Dumnezeu şi binevoieşte să-ţi îndeplinească cererea, numai să fie pornită cu adevărat din cea mai mare lipsă şi trebuinţă, fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El şi de aceea, Bun este Domnul întru toate, Se îndură şi dă tuturor celor ce cheamă numele Lui şi îndurările Lui întru toate lucrurile Lui; voia celor ce se tem de Dânsul o va face şi rugăciunea lor va auzi şi orice sfat va împlini.
Va împlini Domnul orice rugăciune a ta, însă numai de un lucru să te păzeşti, bucuria mea, ca să nu ceri de la Dumnezeu ceva de care nu ai neapărată nevoie. Nu te va lăsa pe tine Domnul nici întru aceasta, pentru credinţa ta cea dreaptă în Mântuitorul Hristos, pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor şi voia robului Său David o va face curând…, dar, cu toate acestea, va întreba pentru ce supără el pe Dumnezeu, fără o nevoie deosebită? A cerut de la El aceea de care s-ar fi putut lipsi cu destulă uşurinţă?
Iată, aşa, bucuria mea, ţi-am spus acum şi ţi-am arătat în faptă totul, ceea ce Domnul şi Maica Domnului au binevoit să-ţi spună şi să-ţi arate prin mine, sărmanul Serafim. Mergi de-acum în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Mergi cu pace».
Şi în tot timpul cât am grăit noi împreună aceste lucruri duhovniceşti, din momentul când faţa Părintelui s-a luminat, vedenia aceasta nu s-a sfârşit; şi toate cele spuse de la începutul istorisirii până acum mi le-a vorbit aflându-se în una şi aceeaşi stare. Iar acea negrăită strălucire de lumină care se răspândea de la el, am văzut-o eu însumi, cu proprii mei ochi, lucru pentru care sunt gata a întări şi cu jurământ…”.
Şi S. A. Nilus, care a dat pentru prima dată la lumina tiparului această convorbire, încheie aşa: „În acest loc se termină manuscrisul lui Motovilov. Iar adâncimea însemnătăţii acestui act al triumfului Ortodoxiei nu este dat peniţei mele să încep a-l explica şi sublinia, căci el nici nu are nevoie de mărturie, deoarece singur mărturiseşte pentru sine cu o aşa de neînvinsă putere, încât însemnătatea lui nu se poate micşora în faţa vorbelor deşarte ale acestui lumi. Nu este greu să-şi închipuie cineva bucuria negrăită pe care am avut-o eu la aflarea acestei nepreţuite comori şi cât de importante mi s-au părut mie îndeosebi aceste cuvinte ale manuscrisului: «Eu însă cred, mi-a răspuns Părintele Serafim, că Domnul îţi va ajuta să reţii pentru totdeauna în minte această întâmplare, fiindcă harul Său nu s-ar fi plecat aşa de neîntârziat smeritei mele rugăciuni şi n-ar fi luat înainte să asculte aşa de repede pe sărmanul Serafim, cu atât mai mult, că nu numai ţie ţi s-a dat să înţelegi acest lucru, ci prin tine s-a dat la toată lumea».
Timp de şaptezeci de ani a zăcut aceasta comoară, manuscrisul lui N. A. Motovilov, ascunsă în pod, printre diferite vechituri uitate. Dar a trebuit ca el să nimerească odată sub presa tiparului şi anume, când? Chiar acum, în preajma proslăvirii cinstitelor moaşte ale aceluia, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă, începea să-l cheme, zicând: «Preacuvioase Părinte Serafime, roagă-te pentru noi!»”
(Din cartea Arhimandrit Ddosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, 2002)
Unul dintre cele mai des abordate subiecte de către Sf. Ioan Gură de Aur în predicile sale este cel al educației tinerilor. Această temă o consideră definitorie Părintele Teodor Zisis pentru acest mare Sfânt Părinte al Bisericii noastre și prezintă succint ideile sale mai importante pentru a reuși creșterea corectă a copiilor.
Cele trei iubiri
Nepăsarea față de formarea duhovnicească a tinerilor, față de desăvârșirea lor morală, era cea dintâi caracteristică a atitudinii părinților. Planurile lor pentru viitorul copiilor se mărgineau doar la a reuși în viață din punct de vedere profesional, la a trăi în bunăstare. Țelurile lor erau unele practice, materialiste și individualiste. Pentru a le atinge, părinții se îngrijeau să asigure copiilor toate înlesnirile materiale; nu precupețeau nici o cheltuială, nici un efort sau sacrificiu pentru a găsi școlile potrivite și cei mai buni profesori, astfel încât copiii să dobândească toate mijloacele care să-i ajute în viața lumească și în cariera lor. Obsesia dobândirii bunurilor materiale era cel mai puternic stimul în îngrijirea copiilor. Tinerii erau tratați în mod unilateral, de parcă ar fi fost doar niște ființe trupești, de parcă nu ar fi avut un suflet care să aibă și el nevoie de îngrijire. În această atmosferă, așadar, de goană după bogăție și pentru slava lumească, creșteau și se dezvoltau copiii.
Când auzi pe părinți că-și sfătuiesc copiii să învețe carte, spune Sf. Ioan Gură de Aur, argumentația lor este următoarea: Cutare, deși se trăgea dintr-o familie săracă și neînsemnată, cu școala pe care a făcut-o, a reușit să ajungă mare și faimos, să ocupe funcții importante, să devină bogat, să se însoare cu o femeie bogată, să zidească o casă frumoasă. Altul, iarăși, cu limbile pe care le-a învățat, a ocupat o funcție înaltă la palat și el e cel care rânduiește toate treburile. Cei mai mulți îi dau ca pildă pe oamenii realizați în viață, „pe cei străluciți și renumiți pe pământ”[1]. Astfel, părinții înșiși introduc în sufletele ușor modelabile și receptive ale tinerilor două mari rele, două iubiri tiranice: iubirea banilor, a bogăției, și iubirea slavei lumești, a „ascensiunii sociale”, cum am numi-o astăzi. Însă, în felul acesta, tinerii sunt stricați, devenind materialiști și plini de slavă deșartă. Stricarea tinerilor arată marele pedagog, se datorează exclusiv goanei după bunurile pământești: „De niciunde altundeva nu vine stricarea copiilor decât de la goana pentru cele pământești”.
Toți părinții se îngrijeau, spune Sfântul, să asigure copiilor bogăție, îmbrăcăminte, slujitori, pământuri. Singurul lucru pentru care nu se îngrijeau era cultivarea lor sufletească, anume ca tinerii să devină virtuoși și evlavioși. Ba chiar dimpotrivă, virtuțile le socoteau defecte și slăbiciuni. Domnea o desăvârșită inversare a valorilor. Viciile erau numite virtuți, iar virtuțile – vicii. Iubirea de slavă se numea mărinimie sufletească, îmbogățirea – libertate; obrăznicia se numea curaj, nedreptatea – bărbăție. Dimpotrivă, întreaga-înțelepciune era socotită bădărănie, îngăduința – lașitate, dreptatea – lipsă de bărbăție, răbdarea – slăbiciune și smerenia – slugărnicie.
Nu mai exista nimic limpede și statornic în această confuzie duhovnicească. Nu puteau să îndrepte [situația] nici tribunalele, nici legile, nici școlile. Pe judecători îi cumpărau cei bogați, iar învățătorii erau interesați doar de salarii. „Nu sunt de nici un folos tribunalele, nici legile, nici pedagogii, nici părinții, nici însoțitorii și nici dascălii copiilor; cei dintâi sunt corupți prin bani, iar ceilalți se gândesc doar la cum să-și primească leafa”. Cei ce se nelinișteau pentru această situație fie erau amăgiți cu cuvinte liniștitoare, fie nu vorbeau pentru că se temeau de puterea celor vicioși.
Decăderea morală și tulburările sociale se datorează, după Sf. Ioan Gură de Aur, îngrijirii greșite a copiilor și neglijării cultivării lor sufletești: „De aici vine dărâmarea întregii lumi, de la faptul că nu ne îngrijim de copiii noștri: de averile lor ne îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea”. De aceea, Sfântul nu șovăie să numească ucigașă această nepăsare a părinților față de cultivarea virtuților și a sufletului copiilor: sunt ucigași de prunci, își omoară proprii copii cei ce îi deprind cu patimi tiranice, cu vicii care omoară și chinuiesc zilnic sufletul lor.
Societatea nu suferă din lipsă de afaceriști abili, nu suferă din lipsă de oameni învățați sau cultivați, ci suferă din lipsă de oameni virtuoși. Suferă pentru că a fost năpădită de oameni necinstiți, care pentru a-și înmulți bogățiile și pentru a-și asigura bunul trai nu se dau înapoi de la nimic. Suferă pentru că cei însetați de putere, în încercarea lor de a urca pe scara socială răvășesc totul în cale. Suferă pentru că dobândirea de case luxoase și de confort a devenit unicul țel în viață. De aici vine nenorocirea societății, aceștia sunt cei ce distrug conviețuirea pașnică în societate, iar nu cei ce trăiesc în virtute și sfințenie. „Aceasta e ceea ce strică totul, anume că lucrul cel cu adevărat de trebuință, cel care menține viața noastră, este socotit de prisos și secundar”. Iar lucrul de care societatea are cu adevărat trebuință și care o menține în armonie este tocmai virtutea, cultivarea sufletească.
În legătură cu aceste două patimi, o alta – tot la fel de chinuitoare și primejdioasă sau poate chiar mai primejdioasă pentru înflăcărata tinerețe – domina atmosfera în care creșteau tinerii. Libertinajul sexual, cum am spune astăzi, adică stârnirea și satisfacerea poftei trupești, iubirea trupului. Sfântul Părinte șovăie să vorbească despre această temă, despre acest domeniu sacru al legăturilor dintre oameni, care ajunsese însă cel mai murdar; atât de murdar, încât erau la modă și nu stârneau împotriviri nici măcar legăturile trupești dintre persoanele de același sex. Își depășește însă șovăielile și rușinea pentru a mustra și a înfiera nepăsarea tuturor celor răspunzători cu educația față de această răsturnare nu numai a legăturilor morale, ci și a celor firești. Și este uimit el însuși – exprimând de asemenea uimirea multora – cum de rabdă Dumnezeu atât de mult și îngăduie această îndobitocire a omului, cum de nu trimite foc ca să ardă cetatea Antiohiei, după cum făcuse altădată cu Sodoma și Gomora.
O mare răspundere pentru destrăbălarea morală Sfântul o atribuie teatrului, ale cărui piese aveau mai ales subiecte obscene, curvii și adultere: „Acolo iau naștere adulterele, acolo se pune la cale stricarea căsniciilor, acolo sunt femei ce-și vând trupul, bărbați care se prostituează, tineri destrăbălându-se; toate sunt pline de fărădelege, toate pline de măscări, toate pline de rușine”, remarcă el, cuvânt cu cuvânt.
Aceste trei iubiri, așadar, a banilor, a slavei și a trupului, domneau în atmosfera duhovnicească a vremii Sf. Ioan Gură de Aur și ele determinau și principiile după care se orienta educarea tinerilor.
Mediul social. Slava deșartă
Educația tinerilor este influențată în mod hotărâtor de concepția de viață predominantă, de felul de a trăi și a gândi al membrilor grupului în care se dezvoltă tânărul. În acest mediu al vieții de grup, tânărul respiră și se dezvoltă și, în chip inevitabil, acest mediu îi determină calitatea morală şi personalitatea duhovnicească. Şi faptul că acest mediu este nesănătos, spune Sf. Ioan Gură de Aur, se datorează slavei deşarte, înţelegerii greşite a demnităţii şi, legat de aceasta, înclinaţiei de a face paradă cu bogăţia, cu îmbrăcămintea, cu casele, cu mobila…
Se răspândise obiceiul printre cei bogaţi de a face paradă cu posibilităţile lor economice prin finanţarea de spectacole de teatru şi prin organizarea de întreceri la hipodrom. Ceea ce îi îndemna la aceasta erau aplauzele, ovaţiile poporului şi slava. Această concurenţă de a-şi etala puterea economică ajunsese la un aşa grad, încât unii, numai şi numai pentru a nu-şi pierde faima, ajungeau la sărăcie şi mizerie, împrăştiindu-şi cu nesăbuinţă banii în astfel de manifestări, în timp ce exista mulţime de oameni care mureau de foame.
Însă această înclinaţie de a face paradă nu era doar o trăsătură a câtorva bogaţi: ea cuprinsese toate păturile societăţii. Până şi cei săraci se îngrijeau să cumpere cele mai bune haine, cele mai bune mobile şi unelte, pentru a ieşi în evidenţă. Angajau până şi slujitori în casă, deoarece socoteau că faptul de a se sluji singuri le micşora statutul social.
Mulţi, deşi mureau de foame, nu se îngrijeau de întreţinerea lor, ci doar de demnitatea socială şi de a arăta că sunt cineva, că sunt înstăriţi. Tipul omului ideal, realizat în viaţă şi vrednic de uimire, nu era omul virtuos şi cumpătat, ci cel bogat şi aranjat economic.
Sf. Ioan Gură de Aur este indignat de această situație: toate acestea, spune el, sunt lucruri exterioare şi nu au nici o legătură cu omul lăuntric, nu-l definesc pe om. Omul ideal se măsoară după virtutea sa. Virtutea dă demnitate, cinste şi slavă: „aceasta este adevărata vază, aceasta este adevărata slavă, aceasta este adevărata cinste”. Şi în acest punct, făcând astfel legătură între slava deşartă şi creşterea copiilor, Sfântul arată că pricina tuturor relelor este faptul că tinerii cresc în această atmosferă nesănătoasă şi sunt înrâuriţi de ea.
De îndată ce se naşte copilul, părinţii fac totul nu pentru a găsi modul corespunzător de a-1 educa, ci pentru a-l împodobi, pentru a-l îmbrăca şi pentru a-i cumpăra tot felul de bijuterii de aur. Nu se îngrijesc să scoată din sufletul copilului această patimă, ci ei înşişi introduc de la bun început dragostea de bani şi grija pentru lucruri fără rost. Iar vârsta copilăriei, vârsta cea dintâi, este anume timpul cel mai potrivit pentru a se sădi fie virtutea, fie viciul. De aceea răspunderea părinţilor este uriaşă dacă nu se îngrijesc de educarea corectă şi la timp a copiilor lor.
Educația la timp
Sufletele copiilor, spune Sfântul, sunt moi şi fragede; dacă învăţăturile bune sunt întipărite asupra lor încă de la început, nimeni nu o să le mai poată şterge deoarece cu timpul ele se întăresc ca o pecete, așa cum se întâmplă cu ceara. Un lucru moale ia orice contur, deoarece încă nu a căpătat o formă a sa statornică. Sufletele copiilor mai seamănă și cu niște planșe de pictură sau cu un material pentru sculptat. Sculptorii, de asemenea, îndepărtează cu multă răbdare ceea ce prisosește și adaugă ceea ce este necesar pentru a obține opera pe care o doresc. Nu există un material mai minunat pentru a crea o operă de artă decât sufletele copiilor; tot ce trebuie e ca aceasta să se facă la timp. Astfel, părinții făuresc niște icoane însuflețite ale lui Dumnezeu, niște statui vii.
În continuare, Sf. Ioan aseamănă sufletul copilului cu o cetate nouă, iar pe părinte cu împăratul acestei cetăți. El are datoria de a așeza legi și de a o organiza în așa fel încât să nu fie distrusă de lucrarea puterilor rău-făcătoare sau anarhiste. Felurite tendințe, înclinații și puteri – bune și rele – se luptă pentru a câștiga un loc și pentru a-și întări stăpânirea asupra sufletului copilului. În această nouă cetate, părinții sunt cei ce pun legile; iar această muncă este ușoară la vârsta copilăriei deoarece, lipsiți de experiență și ascultători cum sunt, copiii se modelează ușor. După ce cresc, această muncă de zidire a casei sufletului lor devine mult mai anevoioasă.
Selecția influențelor în educație. Asprimea
Pentru a reuși în formarea sufletului copilului, este nevoie de o atentă supraveghere a ceea ce intră în el, a influenţelor oferite. Aşadar selecţia influenţelor are o însemnătate hotărâtoare. În chip plastic, Sf. Ioan Gură de Aur prezintă această supraveghere în felul următor: zidul cetăţii sufleteşti a copilului este trupul, iar cele cinci simţuri sunt porţile. Prin simţuri pătrund înăuntru toate impresiile şi toţi stimulii din lumea de afară. Dacă lăsăm ca prin aceste porţi să intre necontrolate orice fel de impresii, cetatea va fi cu siguranţă cucerită sau dărâmată, deoarece puterea de rezistenţă a copilului este mică.
În continuare, restul scrierii arată cum trebuie supravegheat fiecare simţ în parte, ce trebuie să vadă, să audă, să vorbească, să guste sau să atingă copilul. Însă, deoarece prezentarea tuturor acestor recomandări ar ocupa mult spaţiu, ne vom referi doar la câteva dintre ele.
Asprimea este un factor esenţial în reuşita muncii pedagogice. Ea trebuie să fie însă măsurată şi consecventă, ca să nu ajungă nici la brutalitate, dar nici să lase impresia că ar fi doar de formă. De pildă, bătaia continuă nu este un mijloc corect de aplicare a pedepselor: copilul se obişnuieşte cu ea şi nu se îndreaptă. Folosirea ameninţării, care din când în când să fie pusă şi în practică, astfel încât copilul să se teamă de pedeapsă şi să nu creadă că sunt doar vorbe, este cel mai indicat mod de a aplica pedepsele. Severitatea continuă nu este îngăduită, deoarece din fire omul are nevoie de destindere şi blândeţe. „Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii îngăduitor: că are nevoie și de blândeţe firea noastră”.
Mai ales, Sfântul stăruie asupra grijii ce trebuie arătate faţă de ceea ce aude şi vede copilul. Iar ceea ce spune el în acest sens este cu atât mai valabil pentru creșterea tinerilor de azi, când mijloacele de informare şi comunicare în masă (cărţi, radio, televizoare, internet etc.) asediază de-a dreptul auzul şi văzul tinerilor. Astfel, aceste simţuri devin nişte porţi prin care intră în lumea lăuntrică a tinerilor fără absolut nici un control material de foarte slabă calitate sau chiar primejdios din punct de vedere moral.
După cum plantele, arată Sfântul, au nevoie de mai multă îngrijire atunci când sunt firave şi fragede, tot la fel şi copiii. Trebuie să fim atenţi cu anturajul lor, ca să putem verifica ce se vorbeşte în acest anturaj şi ce învaţă copilul. Nu trebuie să îngăduim oricui să devină un ziditor al lumii sufleteşti a copilului nostru. Trebuie evitate şi povestirile deşarte şi fără rost, ca de pildă: „Cutare s-a îndrăgostit de cutare; prinţul şi prinţesa au făcut asta şi asta…” Există în Sfânta Scriptură istorisiri încântătoare, care, dacă sunt rostite în chip potrivit, vor ţine aprins şi interesul copilului şi îl vor şi învăţa virtutea. Sf. Ioan Gură de Aur însuşi dă exemple de rostire corectă a unor astfel de istorisiri.
Educația sexuală
Prezintă interes şi ceea ce spune Sfântul despre educaţia sexuală a tinerilor. Bineînţeles, învăţătura sa este în contradicţie cu ceea ce promovează azi concepția generală de viaţă şi pedagogia libertină şi lipsită de orice frâu. Pofta trupească îl asaltează cu putere pe om începând cam cu cel de-al 15-lea an al vieţii, iar stăpânirea ei este foarte dificilă. Sfântul îndeamnă să se evite priveliştile şi vorbele necuviincioase, care stârnesc pofta. Pentru a contrabalansa aceste distracţii pierzătoare, el recomandă îndreptarea interesului tinerilor spre alte preocupări: excursii, vizitarea oraşelor şi a muzeelor, legătura cu oameni duhovniceşti şi sfinţi…
În vremea noastră, situaţia e deja scăpată de sub orice control. Nu ajunge ploaia de senzaţii şi excitaţii primite de copii din cauza înfăţişării necuviincioase şi goliciunii provocatoare a femeilor şi a bărbaţilor – care tinde să devină normă – cât şi din cauza isteriei pornografice, promovată mai ales prin canalele de televiziune şi prin internet; înţelepţii pedagogi ai vremurilor noastre – în fapt, distrugători ai tineretului! – plănuiesc să introducă în şcoli predarea orelor de „educaţie sexuală”. În această privinţă, înţeleapta tradiţie pedagogică a Părinţilor încearcă să controleze excitaţiile şi senzaţiile, pentru ca tinerii, pe de o parte, să se ocupe pe cât posibil liniştiţi şi nestânjeniţi cu învăţătura şi educaţia, iar pe de alta să guste bucuriile legăturii trupeşti în cadrul binecuvântat al căsătoriei, care astfel rămâne şi din punct de vedere firesc un izvor de bucurie şi fericire. Needucaţii educatori de astăzi nu-i lasă în pace pe tineri nici măcar în şcoli, unde ispitele și excitaţiile ar fi trebuit înlăturate, pentru ca învățământul să constituie o scăpare nobilă [din astfel de ispite] şi un loc potrivit pentru studiu şi învăţătură. Câţi dintre profesori sunt persoane morale şi cultivate duhovnicește, care să se angajeze cu seriozitate şi responsabilitate la sarcina predării educaţiei sexuale? Şi câţi dintre părinţi ar accepta cu plăcere ca acest domeniu prin excelenţă sacru şi personal al copiilor lor sa fie stricat şi siluit de vorbele şi învăţătura orişicărui profesor, care poate să aibă în această privinţă propriile experienţe şi păreri, poate chiar perverse? Şi ce va rămâne să înveţe şi să guste tinerii în cadrul căsătoriei, dacă le învaţă şi le gustă pe toate în afara ei? Tocmai de aceea şi-au pierdut căsătoria şi familia orice atracţie şi farmec în zilele noastre, de vreme ce această legătură sacră, unică şi personală dintre un bărbat şi o femeie a ajuns să fie în cele din urmă doar una din multele legături [trupeşti] pe care le-au avut mai înainte cei doi; ba a ajuns chiar într-o situaţie mai proastă, deoarece este legată de problemele traiului în comun şi de feluritele obligaţii ale vieţii de familie.
Nu e nevoie de învăţătură în cele legate de împreunarea trupească. Firea însăşi îşi este un învăţător suficient sieşi. La fel cum nu avem nevoie să învăţăm cum să mâncăm, să bem sau să dormim. Tot ce este în plus este de la vrăjmașul. Generații întregi de oameni au făcut căsătorii și familii – și încă fericite și statornice – fără educație sexuală. Aceasta nu e nimic altceva decât încă o lovitură dată la temelia educației și a familiei.
În fine, Sf. Ioan Gură de Aur socotește căsătoria de la o vârstă tânără drept unul din cele mai potrivite mijloace nu doar pentru înfruntarea problemei poftei sexuale, ci și pentru reușita în căsătorie.
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Πρὸς τοὺς πολεμοῦντας [Către cei care se războiesc] 3, 5. PG 47, 357. (Titlul complet al operei este: Către cei care atacă pe cei care îndeamnă la viața monahală. Lucrarea a fost tradusă în limba română sub numele de Apologia vieții monahale în Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor).
(Extrase din cartea Protoprezbiter Teodor Zisis, Urmând dumnezeieștilor Părinți. Eseuri asupra tradiției patristice, trad. de Ierom. Grigorie Benea, Ed. Renașterea, 2016)
Câteva fragmente relevante pentru situația actuală a Bisericii au fost extrase de portalul Romfea.gr dintr-o cuvântare înregistrată a Părintelui Atanasie Mitileneos. Cuvintele sale sunt simple și clare și vădesc o realitate cu care ne-am obișnuit de multă vreme, ca Biserica să fie condusă fără Duh, de episcopi în total dispreț față de… credincioși (Biserică). Dar principalii vinovați sunt tot cei din popor, că nu strigă, nu deplâng această stare de lucruri. Măcar Părintele Atanasie exprimă ceea ce puțini mai observă sau au curajul să pună pe tapet.
„Atunci s-au arătat toți la Apostoli împreună cu preoții și împreună cu toată Biserica să aleagă câțiva bărbați pe care să-i trimită la Antiohia împreună cu Pavel și Varnava. Și aceștia erau Iuda, cel numit Varsava, și Sila, bărbați de seamă între frați (Fapte 15:22), adică erau delegați ai Bisericii. În acest verset pe care vi l-am redat pe scurt putem să ne minunăm de caracterul sinodal al Bisericii. Foarte important asta.
Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? «…dogma se face în comun». Apoi, zice, vine decizia (dogma) comună. De către cine este luată decizia comună? O spune în mod evident pasajul pe care vi l-am citit. De apostoli, prezbiteri (adică clericii) și de toată Biserica. «Toată» o spune textul «împreună cu toată Biserica». Deci trei. Cine compun Sinodul? Apostolii, clericii (prezbiterii/preoții) și mirenii, toată Biserica.
Sinodul apostolic este tiparul oricărui alt Sinod care se va ține vreodată în istorie. Totuși astăzi în spațiul nostru lucrurile s-au schimbat, poporul este ignorat. Vreți? Este ignorat și clerul. Atunci din cine este compus un Sinod? Din episcopi? Sfântul Sinod al Ierarhiei din cine este compus? Din episcopi. Rezultatul? Să nu fie luată în considerare părerea nu doar a poporului, ci nici a preoților. Episcopii decid orice. Vreți? De aceea urmează mii de rele. Nu vă gândiți, când este războit Adevărul, după cum a fost trecut în Sfânta Scriptură, Adevărul este prigonit și este prigonit înfricoșător. Prin toate acele nereguli care există tocmai că nu este respectat ceea ce a fost trecut. Un Sinod trebuie să aibă și clerici, și mireni. …
Desigur, adevărul este că în Biserică au ieșit multe elemente străine și privesc astăzi Biserica în epoca noastră, dar și în epoci mai vechi, ca pe un element admirabil pe care-l pot exploata alții din afară. Cum este politica, comerțul, alte situații sociale și așa mai departe. Asta este o nenorocire. Deci așa se face că astăzi, ca să avem o influență, o influență politică, nu știu care altă influență, intră oameni înăuntru, caută candidatură și astfel aceia care vor fi aleși nu au nici Duhul lui Dumnezeu, nici frica de Dumnezeu și rezultatul putem să-l vedem.
Când au vrut (apostolii) să aleagă înlocuitor pentru Iuda, ce s-a întâmplat? Biserica a prezentat două persoane și pentru aceștia au tras sorți. cine a ales aici? Duhul Sfânt și Biserica. Vă întreba acum, dacă se fac manevre și găteli, telefoane, «știți să-l alegeți pe acesta Episcop ipopsifiu (candidat)» și îl iau, lumea se defectează, «pe acesta să-l alegeți». Vă întreb, la aceste tranzacții și la aceste găteli a fost lăsat de-o parte Duhul Sfânt? Aici decid oamenii, mă întristează, pustiu de Sfântul Duh, mă întristează. Și încă ceva, hulind împotriva Sfântului Duh. Spun acestea ca să fie cultivat poporul să-și cunoască drepturile. Da, chiar și dacă este limitat, chiar dacă strigă pentru că poporul astăzi nu are vot, glasul lui va fi votul lui.”
Părinte, diferitele mişcări, protestele ce se fac de creştini au vreun oarecare rezultat?
– Prezenţa creştinilor este mărturisire de credință. Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune: ΄Cutare şi cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi΄. Dacă nu încep unii să lovească răul adică să mustre pe cel care smintesc pe credincioşi, se va face mai mare rău. Astfel se vor întări puțin cei credincioşi, dar vor fi împiedicați puţin şi cei ce luptă Biserica. Biserica nu este corabia lor, cu care sa facă plimbări, ci este corabia lui Hristos. Aceştia sunt de blamat. Singurul lucru care îl interesează este să aibă salariu mare, maşini de lux, să alerge la distracții… Şi după aceea fac legi să se căsătorească cu căsătorie civilă, legiferează avorturile… Ce va face Dumnezeu este alt subiect. Iar cu filmele hulitoare pe care le prezintă vor să-și bată joc de Hristos. O fac ca să spună: ΄Acesta a fost Hristos, acum va veni Mesia’, și apoi îl prezintă pe ‘Mesia’ al lor. Într-acolo merg.
– Părinte, oamenii chiar cred și se vatămă.
– Cel stricat se vatămă. Le cred deoarece vor să justifice cele nejustificabile și să-şi odihnească gândul. Prin toate aceste blasfemii vor să justifice neregulile morale. Au întrecut limitele. S-au făcut reclamații că filmul „Ultima ispită” loveşte în religie și procurorii au spus: ‘Nu-i nimic”. Astfel de blasfemii nu s-au auzit niciodată. Pentru noi, protestul împotriva acelui film hulitor a fost mărturisire de credință. Desigur că prin toate aceste blasfemii se face și un bine, se separă grâul de neghină; se cerne lumea.
– Părinte, există unele subiecte față de care trebuie să se apere cineva, fie ca persoană, fie ca grup, și unele față de care nu trebuie? De pildă, atunci când v-au spus că sunteți eretic, Sfinţia Voastră ați răspuns, în timp ce la alte acuzații ați tăcut.
– Aceasta o spun Sfinții Părinți, n-o spun eu. Orice clevetire mă ajută în viața duhovnicească, în timp ce a fi numit ‘eretic’ mă desparte de Hristos.
– Părinte, în ce fel pot fi ajutați oamenii de vreme ce se întâmplă atâtea în lume?
– Cel ce vrea să se ajute se ajută şi cu lucruri de nimic. De pildă, se mişcă o candelă sau se mișcă el însuşi în întregime la un cutremur şi își revine. Cei ce nu cred se fac mai răi atunci când aud că va fi război sau vreo catastrofă. ‘Hai să ne distrăm’, îşi spun, ‘pentru că ne vom pierde viaţa’. Şi astfel cad cu desăvârşire. Altădată şi indiferenţii îşi reveneau şi se schimbau atunci când auzeau, de pildă, că va fi război. Acum sunt foarte puțini unii ca aceştia. Mai demult neamul nostru trăia duhovniceşte, de aceea şi Dumnezeu îl binecuvânta şi Sfinţii ne ajutau în chip minunat. Şi biruiam pe vrăjmaşii noștri, care întotdeauna au fost mai mulți ca noi. Astăzi spunem că suntem ortodocşi, dar, din păcate, adesea avem numai numele de ortodox. nu şi viaţa ortodoxă. Am întrebat pe un duhovnic cu lucrare socială cu o grămadă de fii duhovniceşti etc.: ‘Ce ştii despre acel film hulitor?’. ‘Nu ştiu nimic’. mi-a răspuns. Nu ştia nimic şi este într-un oraş mare. Unii ca aceştia adorm lumea. O lasă așa, ca să nu se întristeze, ci să se distreze. Nu cumva să spui că va fi război sau că se va face a Doua Venire pentru care şi trebuie sa ne pregătim ca nu cumva să se mâhnească oamenii. Ca unele bătrâne care spun: ‘Nu vorbi despre moarte, să vorbim numai de bucurii şi botezuri’, ca şi cum nu le-ar aștepta moartea. Astfel simt o bucurie falsă, în timp ce, dacă s-ar gândi că bătrânelul cutare, care locuia mai jos, a murit ieri, că altul este în cele mai de pe lui și va muri, că poimâine va fi parastasul cutăruia, care a fost cu mult mai tânăr decât ele, ar cugeta la moarte și ar spune: ‘Trebuie să mă spovedesc, să mă pregătesc duhovnicește, pentru că poate și pe mine peste puțin mă va chema Hristos la viața cealaltă’. Altfel, vine moartea şi le ia nepregătite. Alții iarăși din… ‘bunătate’ spun: ‘Ereticilor nu le spuneți că sunt în rătăcire, ca să le arătăm dragoste’. Şi așa pe toate le nivelează. Dacă aceştia ar fi trăit în primii ani ai creștinismului, n-am fi avut nici un sfânt. Atunci spuneau creștinilor: ‘Aruncă numai tămâie în foc și nu te lepăda de Hristos’. Dar nu au primit. ‘Fă-te numai că arunci’. Nici aşa n-au primit. ‘Nu vorbi despre Hristos și du-te liber în altă parte’. Şi nici pe aceasta n-o primeau. Astăzi vezi o lume fără vlagă.
– Părinte, atunci când Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Roada Duhului este dragostea, bucuria‘, înțelege că bucuria este dovada unei vieţi corecte?
– Da, pentru că există bucurie lumească și bucurie dumnezeiască. Atunci când ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista în inimă adevărata bucurie și pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumeasca pe care mulți o caută astăzi. Să nu încurcăm lucrurile. Sfinții aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care Sfânt a trecut fără durere prin această viață? Care Sfânt a avut o astfel de bucurie, pe care o urmăresc mulți creștini din vremea noastră, care nu vor să audă nimic neplăcut ca să nu se întristeze și să nu-și piardă pacea lor? Dacă doresc să nu mă întristez, ca să petrec bucuros și să nu-mi stric liniștea, ca să fiu blând, atunci sunt indiferent! Altceva este blândețea duhovnicească şi altceva este blândețea din nepăsare. Spun unii: ‘Trebuie să fiu bucuros, pentru că sunt creștin. Să fiu liniştit pentru că sunt creştin’. Aceştia nu sunt creştini. Ați înțeles? Aceasta este nepăsare, este bucurie lumească. Cel ce are aceste particularități lumeşti nu este om duhovnicesc. Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situații, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta. Simte durere, dar înăuntrul lui simte mângâiere dumnezeiască pentru că Dumnezeu aruncă cu binecuvântări din rai în suflet şi se veseleşte omul de dragostea dumnezeiască. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima.[…]
Ceea ce va ajuta foarte mult pe oamenii de astăzi este exemplul nostru creștinesc și viața noastră creștinească. Pe creștini trebuie să-i caracterizeze mărinimia, noblețea și jertfa. De aceea le spun mirenilor: ‘Să-L iubiți pe Hristos, să aveți smerenie, să vă faceți datoria, iar Hristos va dezvălui virtutea voastră în ochii oamenilor’. Virtutea are însușirea de a-l trăda pe om, oriunde s-ar afla el. Chiar de s-ar ascunde, de se va și fățărnici prin nebunia lui Hristos, totuși virtutea îl va trăda, fie și mai târziu, și visteria lui ascunsă, ce se va descoperi atunci în întregime, va ajuta iarăși multe suflete; poate atunci chiar mai mult.
Astăzi Dumnezeu rabdă situația existentă. Rabdă, rabdă, pentru ca răul să fie fără putință de a se justifica. Sunt cazuri când Dumnezeu intervine direct și imediat, în timp ce în alte cazuri așteaptă. Nu dă imediat rezolvarea, ci așteaptă de la oameni răbdarea, rugăciunea și nevoința lor. Câtă noblețe are Dumnezeu! Câți nu au omorât unul în război și încă mai trăiește. Dar Dumnezeu îi va spune în cealaltă viață: ‘Te-am lăsat să trăiești mai mult chiar și decât cei buni’. Unul ca acesta nu va avea circumstanțe atenuante.
– Părinte, de ce unii dintr-acest fel de oameni nu mor, deși sunt foarte grav bolnavi? – Se vede că au păcate grele, de aceea nu mor. Dumnezeu așteaptă, poate se vor pocăi.
– Dar cu cei din jurul lor, pe care îi chinuie, ce se va întâmpla? – Cei care se chinuiesc cu aceia, nevinovați fiind, sunt răsplătiți. Iar cei ce sunt vinovați se curățesc.
– Părinte, ce înseamnă: ‘Iar oamenii vicleni și amăgitori vor spori spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși‘? – Vezi, există oameni care au un egoism mic și Dumnezeu le dă o palmă să meargă mai jos. Alții au mai mult egoism și Dumnezeu le dă o palmă și se duc și mai jos. Însă pe cei ce au mândrie luciferică Dumnezeu îi lasă. Se poate vedea că fac pricopseală, dar ce pricopseală este aceasta? Pricopseală neagră. Și după aceea nu cad în mod simplu jos, ci cad în prăpastie. Dumnezeu să ne păzească!
Vezi cum înjură de cele sfinte și nimeni nu zice nimic. În cazul acesta, blândețea este diavolească. Odată, când ieşeam din Sfântul Munte, am întâlnit pe vapor pe unul, sărmanul, care fugise din psihiatrie și venise în Sfântul Munte. Striga şi înjura mereu pe cei mari, pe conducători, pe medici… ‘Atâția ani m-au chinuit cu șocuri electrice și medicamente. Voi o duceți bine. Aveți înlesnirile voastre, mașinile voastre. Pe mine mama mea de la 12 ani m-a trimis într-o insulă. De 25 de ani mă învârt dintr-un spital de nebuni în altul’. Ocăra toate partidele, după care a început să înjure pe Hristos și pe Maica Domnului. Mă ridic în picioare și-i spun: ‘Încetează. Ce, crezi că nu există nici o lege aici? ‘ Se vede ca a fost atins însoțitorul lui – se pare că era polițai și s-a adunat puțin. Şi-a spus tot necazul lui strigând şi ocărând. M-a durut pentru el. După aceea a venit şi mi-a sărutat mâna. L-am sărutat și eu. Avea dreptate. Toți, mult-puțin, avem porţia noastră de vină. Am fost şi eu de vină că înjura sărmanul. Dacă aș fi avut o stare duhovnicească așa cum trebuia, l-aș fi făcut bine.
(Din vol. Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)
Chilia Panaguda (ultima) a Părintelui Paisie:
Strana în care obișnuia să stea în paraclisul chiliei sale:
Prea cinstite între ieromonahi și mie prea dorite
frate în Hristos, kir Arsenie, mă rog lui Dumnezeu să fie sănătoasă sfinția ta
și trupește, cu a Cărui milă și cu rugăciunile tale sunt sănătos și eu până
acum.
Primind eu scrisoarea sfinției tale, am aflat din
ea că ești sănătos, prin harul lui Dumnezeu, și petreci în pace până în vremea
de acum, iar de ce va fi se va îngriji Domnul.
M-ai întrebat și mai înainte, în Limnos, despre cei ce săvârșesc ale preoției în chip nevrednic și ți-am spus să te desparți de ei, însă nu pe față, ci în chip voalat, încât numai ei, și nimeni altul, să simtă lucrul acesta. Iar a le trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică. Căci se fac și aici, și în altă parte multe asemenea lucruri și unii dintre clerici își mărturisesc propriile patimi, iar alții cele pe care le-au săvârșit împreună cu clerici, dar nimeni nu cutează să le trâmbițeze păcatele, nici să-i oprească de la preoție; nici duhovnicul la care se mărturisesc, nici vreun altul. Mie mi-a mărturisit cineva patima săvârșită cu o față arhierească care trăiește și lucrează în Biserica lui, însă nu pot să fac nimic împotriva acelui arhiereu decât să plâng pierzania sufletului său. Așadar numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele. Căci, făcând aceasta, nu va mai fi duhovnic, ci învinuitor și va trebui acesta să aducă și martori. La fel și în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față. iar dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular. Așadar nu trebuie să luăm aminte la unii ca aceștia, ca să nu dăm prilej celor ce vor să calomnieze sau să învinuiască pe temei de bănuială.
Cele spuse de cei ce te contrazic sunt sănătoase
și temeinice, iar cele pe care tu le-ai spus contra lor țin de episcopi și
judecători și sunt valabile în cazul celor ce păcătuiesc pe față sau care sunt
învinuiți pe față. Pentru că s-a zis: „ceartă și judecă drept pe cei ce sunt
sub tine, dar nu judeca pe nici unul din cei din afară. Căci scris este: „Nu
voi îi judecați pe cei dinăuntru?” (1Cor. 5:2). Așadar nici o întinăciune nu
îți fac unii ca aceștia, chiar de te nimerești să liturghisești împreună cu ei.
Iar spus Apostolului: „se aude că între voi e sigur desfrânare și o asemenea
desfrânare” (1Cor. 5:1) și :„unul ca acesta să fie dat satanei” (1Cor. 5:5) s-a
zis despre cel ce a păcătuit pe față și și-a luat ca femeie pe mama vitregă. Prin
urmare, numai de unii ca aceștia trebuie să fugim, adică de cei ce mărturisesc
pe față și nu tăgăduiesc păcatul, după care totuși stăruie în el. Iar pe
ceilalți mia degrabă să-i acoperim, dacă e cu putință, și să-i mustrăm și să-i
sfătuim în ascuns – dacă avem îndrăznire către ei –, dar nu să-i dăm în vileag
înaintea tuturor. Căci, dacă acoperim păcatul, și Dumnezeu le acoperă pe ale
noastre, dar, dacă vom trâmbița păcatul fratelui, și Dumnezeu le va trâmbița pe
ale noastre (cf. Mt. 6:14-15). Căci pentru aceștia s-au scris și cuvintele pe
care le-ai invocat, ca, citindu-le și fiind mustrați de conștiință, să se
depărteze de slujba înfricoșată a preoției, dar nu pentru noi s-au scris, ca
să-i judecăm și să-i oprim de la preoție pe cei ce nu sunt supuși nouă. Căci pe
mulți de felul acesta îi vei găsi și în Constantinopol, pe care nimeni nu poate
să-i judece, nici să-i scoată din preoție fără numai Patriarhul – dar și acesta
dacă are pârâși pe față, iar dacă nu, tace și nu poate să facă nimic.
Așadar numai cu acest lucru sunteți datori voi,
preoții: să nu dați mărturie pentru nici unul din cei nevrednici ca să intre în
preoție. Dar, după primirea preoției, totul trebuie lăsat pe seama conștiinței
celui preoțit, în afară de cazul în care are învinuitori pe față, care vor să-l
mustre la arătare.
Acestea ți le-am răspuns pe scurt la cele
întrebate, sub formă epistolară, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se
cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1]
Din cartea: Sf. Marcu Evghenicul, Opere, vol. 1, editura Pateres, 2009.
Întrebările unui ucenic și răspunsurile Starețului Leonidconsemnate de cel dintâi în scris
ΡAZA GURII
Ucenicul: Cum să fac când sunt în tovărășia altor fraţi și nu mă pot înfrâna de la vorbă şi apoi, vorbind, jignesc pe cineva prin ceea ce spun?
Starețul: Ar trebui să-ţi aminteşti de strigătul Bisericii către Dumnezeu: Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmul 140, 3). Mai mult, ar trebui să socoţi că cei care vorbesc o fac cu înţelepciune duhovnioească şi că sunt vrednici de asta, dar pe tine să te vezi nevrednic de a vorbi cu dânşii. Când îți pun ei o întrebare, tu răspunde cu respect.
Când ajungi să te împotriveşti în
cuvânt, căieşte-te şi fă tot ceea ce poţi ca să te îndrepţi. Ar trebui, de
altfel, să te porţi astfel încât fraţii să observe că faci un efort anume ca să te îndrepţi.
JUDECAREA CELORLALŢI
Ucenicul: Cum ar trebui să mă port când îi văd pe alții exprimându-şi liber gândurile şi sunt scandalizat? Daratunci când, cu privire la Sfinţia Voastră, Părinte, nu văd întotdeauna blândeţea unui stareţ în purtarea faţa de alţii şi atunci mă simt şi eu jignit?
Stareţul: Ţi se pare asta pentru că îţi lipseşte atenţia şi îţi lipseşte înţelegerea. Nu trebuie niciodată să judeci pe cineva de vreme ce nu cunoşti raţiunea lucrurilor sale. Şi nici scopul, care se ascunde în spatele felului în care mă port cu alţii nu îl ştii. Astfel de fapte pot scoate la iveală mult mai iute caracterul interior al unei persoane şi sunt necesare în cazul celor ce se comportă cu trufie. Aşa că nu ai dreptate. Încearcă mai bine să fii atent la tine însuţi şi să nu mai urmăreşti faptele, purtarea şi treburile altora. Ai venit la şcoala lepădării de sine ca să faci ce ţi se spune; de aceea nu ai dreptul să judeci când, unde, cum şi cu cine au alţii treabă.
DRAGOSTEA
FRĂŢEASCĂ
Ucenicul: Nu văd dragoste între fraţi şi nu aflu pe nimeni cu care să pot vorbi despre Sfintele Scripturi.
Stareţul: Ε cu neputinţă să nu existe dragoste între ei. Asta ar trebui să gândeşti şi asta este concluzia corectă la care ar trebui să ajungi. Dacă nu vezi dragoste între ei asta e pentru că nu ai tu însuţi dragoste. Tu însuţi trebuie să arăţi primul faptele adevăratei iubiri şi apoi o să vezi că dragostea sălășluiește între ei și e din plin păstrată în tine. Mai mult, nis-a dat poruncă de la Dumnezeu sa iubim pe aproapele cu inimă curată, dar nu scrie nicăieri să căutăm noi iubirea lor. Dacă ei nu sunt în stare sau, mai bine spus, dacă nu îndrăznesc să discute cu tine despre Scripturi, atunci nu o căuta cu dinadinsul. Cine are smerenie, acela are şi simplitate, iar acest vlăstar dumnezeiesc nu iscodeşte judecăţile lui Dumnezeu. Se supune lor, pur şi simplu, cu credinţă, iar la timpul cuvenit se mulţumeşte cu acele concepţii pe care credinţa i le dezvăluie. Dumnezeu nu o sâ îl întrebe pe începător de ce nu a ajuns teolog, ci mai degrabă de ce nu a luat aminte la sine. Dumnezeu nu îl va părăsi în cele ce îi privesc mântuirea. Or, dacă e plăcut Lui, îi va descoperi şi tainele căilor Lui. Mintea luminată cu lumina lui Dumnezeu, potrivit măsurii credinţei sale, e mai presus de orice carte de învăţătură, căci evident că mintea descoperă învăţătura şi nu învăţătura mintea.
SPORIREA
DUHOVNICEASCĂ
Ucenicul: De ce am ajuns ca după cinci ani de vieţuire in mănăstire şi încercări susţinute de a mă îndrepta, să simt contrariul: că am devenit de fapt mai rău, faptele mele necugetate, inima rece şi laşă de a mărturisi?
Stareţul: Foarte puţini s-au înălţat în scurt timp pe aripile credinţei şi virtuţii spre cerul cel duhovnicesc sau au simţit în ei certitudinea veşnică întru nădejde şi logodna cu slava viitoare. Foarte puţini, după osteneli îndelungate, au simţit mistic răsplata cea mângâietoare sau florile bunei făptuiri în Domnul, care să îmbie gândul la mulţimea roadelor în via cea dintru înălţime a lui Hristos. Şi sunt alţii care nu vor simţi niciodată acestea în toată viaţa lor pământească, potrivit rânduielii Ocrotitorului nostru cel ceresc, Dumnezeu, Care întotdeauna dă ceea ce e bun pentru noi. Căci noi, cruzi încă în înțelegerea judecăţilor Celui ce conduce lumea, cerem adesea instrumente care, în ele însele şi în puterea lor, sunt spre mântuire, dar pe carenoi, în nepriceperea noastră, le-am folosi în defavoarea noastră. De aceea iubitorul Părinte al Luminilor ascunde unor oameni evlavioşi darurile care sunt spre mântuire altora, lor însă aducându-le pierzarea. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu, Care le ştie pe toate, ne-ar împlini orice dorinţă? Cred, deşi nu sunt sigur, că toată lumea s-ar pierde. Chiar dacă nu respinge rugăciunile celor aleşi ai Lui, totuşi, uneori Dumnezeu nu le împlineşte cererile. Și asta numai pentru a le potrivi pe toate în cel mai bun mod, potrivit cu voia Sa dumnezeiască. Ar mai trebui să ştii că oamenii care trăiesc fără a lua aminte la ei înşişi nu sunt niciodată găsiţi vrednici de a primi har; dar dacă totuşi se învrednicesc de aceasta numai prin bunătatea lui Dumnezeu se petrece doar înainte de sfârşit. Ori, numai pentru că tu nu te vezi înaintând, nu înseamnă că nu înaintezi deloc. Astfel de trăiri pot sădi adevărata smerenie în inima ta. Iar când ai dobândit cunoaşterea că eşti lipsit de roade duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi îndârjeşti lupta pentru Dumnezeu. Când aflăm că suntem lipsiţi de virtuţi şi, astfel, nu mai avem o părere înaltă despre noi înşine, aceasta prin ea însăşi poate atrage atenţia binevoitoare a lui Dumnezeu, care ne va întări prin nădejde împotriva duhului ucigător al deznădejdii. Când nu am reuşit nimic în virtuţi, nu e nici o altă cale mai aproape de mântuire decât smerenia. Înălţarea de sine, chiar dacă însoţită de virtuţi, jigneşte pe Dumnezeu; dar un suflet blând nu va fi uitat înaintea Lui.
PIERDEREA ÎNCREDERII ÎN POVĂŢUITOR
Ucenicul: Cum de am ajuns că mi-am pierdut încredere şi preţuirea ce acordam sfaturilor Sfinţiei Voastre şi că poveţele ce mi le dați au încetat să mai aibă ecou în inima mea și totul pare greu de făcut?
Starețul: Ți-ai pierdut încrederea din pricina bănuielii, și preţuirea din pricina familiarităţii. Poveţele mele nu mai găsesc ecou în inima ta pentru că tu le asculţi dintr-un fel de curiozitate; te gândeşti că sar brusc de la un subiect la altul și că răspund întrebărilor tale doar cu nişte simple sintagme. Lasă curiozitatea; caută să fii cumpătat în îndrăznire; şi fii convins de faptul că Dumnezeu este Cel Care te povăţuieşte prin alţii. Nu fi distins; păstrează-te în simplitatea ascultării, atunci vei simţi ceva deosebit în inima ta. Dacă nu ai simplitatea care discerne, dobândeşte-o prin a nu te încrede în tine și prin amintirea scopului cu care ai venit aici. Amintește-ţi râvna şi starea sufletească pe care ai avut-o la începutul întâlnirii inimii tale cu Dumnezeu, prefacerea sfântă lucrată de dreapta Celui Preaînalt. Căci celui ce se află cu adevărat în ascultare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic nu-i vine greu să facă. Adevărata lepădare de sine va face întotdeauna ca jugul mântuirii să fie mai uşor. Dacă ispitele nu întrec darurile lui Dumnezeu, omul care voieşte să se mântuiască poate face orice în numele Celui Care îi întăreşte pe toţi, Domnul Iisus. Iar acesta este un adevăr sfânt de care oricine are credinţă vie nu se va îndoi niciodată. Pentru cineva puţin-credincios, chiar şi un fir de praf pare cât un munte; şi, la fel, pentru cineva care crede, este foarte simplu, foarte uşor să mute munţii ispitelor.
RÂSUL
Ucenicul: Ce trebuie să fac atunci când, în prezenţa Părinţilor mănăstirii, aceştia introduc în convorbirea lor ceva de care să îţi vină greu să nu râzi?
Stareţul: Cu privire la cuvintele lor ar trebui să gândeşti în felul următor: Fiindcă am o minte proastă, eu nu pot înţelege raţiunea spuselor lor. De vreme ce nu ştiu motivul, nu ar trebui să râd. Dacă, pe neaşteptate şi fără să vrei, râzi totuşi, mustră-te singur, amintindu-ţi adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, că nimic nu sfărâmă legătura virtuţii şi aiubirii evanghelice ca râsul şi gluma. Aşa cum învoirea în cugetarea lăuntrică a gândurilor murdare alungă harul, aşa şi obiceiul râsului şi pornirea către el depărtează pe îngerul păzitor. Virtuţile sunt golite când se amestecă cu vreun viciu, în suflet; turnul reuşitei astfel cade. Mântuitorul lumii a rânduit ruşinea vcşnică pentru cei care se scufundă în glume: Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi! (Luca 6, 25).
PLĂCERILE TRUPEŞTI
Ucenicul: Cum mă pot elibera de simţirile foarte puternice ale patimilor trupeşti, şi nu numai în prezenţa femeilor, ci şi la gândul la ele?
Stareţul: Văzându-le, trebuie să îţi păzeşti mintea şi sentimentele şi, în special, să nu spui nimic fară chibzuinţă. Fă tot ce poţi să pleci cât mai curând posibil. Când apare gândul la ele, stăpâneşte-l. Înfrânarea este bună, însă mai bună este dreapta socoteală în toate. Dar mai întâi de toate trebuie să-L rogi pe Atotputernicul nostru Domn să te scape de asalturile celei mai cumplite patimi, căci omul prin el însuşi niciodată nu va reuşi să o dezrădăcineze. Când scopul nostru e bun, mult-milostivul Dumnezeu stinge izbucnirile acestui foc.
RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TRUPULUI
Ucenicul: Cum pot scăpa de gândurile ademenitoaretrupeşti care târâie mintea după ele?
Stareţul: Coboară cu mintea la iad în oglinda Sfintelor Scripturi priveşte-i pe cei robiţi plăcerilor cărnii. Ești sigur că vrei pierzania veşnică în schimb pentru dulceaţa trecătoare a păcatului? Adu-ţi aminte că eşti muritor. Roagă-L cu smerenie pe Dumnezeu, căci El este Biruitorul patimilor, să abată săgeţile gândite ale cărnii, acest vrăjmaș care se răzvrăteşte neîncetat împotriva legii minţii şi a duhului – căci fără Cel Preaînalt nu putem face nici cel mai mic dintre lucrurile bune.
ŢINEREA DE MINTE A RĂULUI
Ucenicul: Cu ce arme să lupt împotriva gândurilor care mă forţează să-mi judec aproapele – mai ales pe cel care mă insultă dureros, ale cărui fapte par jignitoare şi nu corespund menirii sale în Hristos şi care jigneşte în mod evident pe ceilalţi? Când văd asta şi iau parte la nemulţumirea lor, devin încă şi mai nervos şi nu-mi mai găsesc liniştea; iar atunci când îmi pierd pacea, port o povară stricătoare de suflet.
Stareţul: Când apar gândurile care te provoacă să îl judeci pe aproapele tău pentru vreun rău pe care ţi l-a făcut, când furtuna gândurilor face valuri şi îndeamnă la răzbunare, atunci pune alături de scârba ta scârba de mai înainte a Mântuitorului lumii. El, Îngerul Sfatului celui Mare. Fiul lui Dumnezeu Cel fără de păcat, a răbdat cu mărinimie cea mai mare dintre scârbe; cu cât mai mult, atunci, trebuie să răbdăm noi împrejurările amarnice, fiind păcătoşi şi vrednici de certare? Mai mult, trebuie chiar să ne osândim pe noi înşine.
În acest caz, cu arma osândirii de sine, putem lupta împotriva celui care ne necăjeşte sufletul, filisteanul nevăzut care răpeşte corabia cea dumnezeiască a sufletului nostru. Pe de altă parte, ar trebui să îl privim pe cel care grămădeşte rele asupra noastră ca pe binefăcătorul nostru; căci nu e decât o unealtă prin care Dumnezeu ne lucrează mântuirea.
În felul acesta îi vom cinsti pe cei
care ne fac rău ca pe nişte binefăcători, iar atunci când vom începe a învăţa
osândirea de sine, vom spori fără să ne dăm seama în învinuirea noastră
interioară. Atunci inima, cu ajutor de sus, poate deveni uşoară, blândă, în
sens duhovnicesc; atunci cineva devine vas al harului şi al păcii
duhovniceşti. Sufletul va simţi o astfel de pace, pe care nu o va pierde nici
în stare de supărare sau, mai bine spus, se împărtăşeşte de ea. Este pacea
care va ilumina mintea nevoitorului. Zorile blândeţii duhovniceşti îşi vor
răspândi razele în mintea, în grăirea şi în inteligenţa lui; atunci se va
putea el împotrivi mult mai uşor răului, supunându-şi şi închinându-şi inima
numai celor ce sunt spre mântuire. Nemulţumirile lui i se vor părea atunci
vesele şi plăcute.
NESIMŢIREA
Ucenicul: Când nici un gând sau închipuire sfântă nu poate avea efect asupra inimii mele, aflate în stare de nervozitate sau pornite spre insensibilitate, ce trebuie să fac pentru a mă linişti?
Stareţul: Trebuie să te izolezi undeva, să te sileşti acolo la rugăciune, să îţi verşi sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cand valurile nesimţirii se mai potolesc întrucâtva, atunci caută să scoți la iveală pricina acestei răciri. Dacă vreo patimă se va fi stârnit în tine, alung-o. Dar, când o astfel de greutate amarnică s-a aşezat înlăuntru pentru motive pe care nu le poţi pătrunde, cere de la Cel Omniprezent ca El să risipească prin harul Său toate pricinile necredinţei, vlăstarul dăunător al nesimţirii.
CĂLDURA
SUFLETULUI
Ucenicul: Cum se poate sufletul încălzi,după ce s-a răcitbine?
Starețul: Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, printr-o
simţire smerită, recunoscătoare a inimii către Dumnezeu în toate prefacerile neaşteptate,
petrecute nu doar în starea noastră exterioară, ci şi în cea lăuntrică.
SLAVA DEŞARTĂ
Ucenicul: Simt înlăuntrul meu nu numai pornirea, ci mişcările reale ale slavei deşarte; aş vrea să pot scăpa de ele. Cum să reuşesc?
Stareţul: Dacă vei rămâne în ascultare cu sinceritate, dacă nu vei încerca să îi faci pe mai-marii tăi să fie de acord cu voia ta în orice sau să cauţi să le atragi atenţia asupra ta, dacă aduci întru totul nimicnicia ta în faţa lui Dumnezeu, atunci, prin harul Său atotputernic poţi fi, cu timpul, eliberat de slava deşartă. Această patimă adesea ţine de la tinereţe până la vârsta bătrâneţilor şi chiar până în mormânt. Îi chinuie nu numai pe cei pătimaşi şi pe cei ce sporesc, dar uneori chiar şi pe cei desăvârşiţi. De aceea e nevoie nu de puţină chibzuinţă. Doar Ziditorul Cel fără de patimă o poate smulge din rădăcini. Oh, cât de greu este să eviţi această otravă care ucide roadele chiar şi ale celor mai desăvârşite virtuţi!
CITIREA
SFINTELOR SCRIPTURI
Ucenicul: Când am citit cărţile Sfintei Scripturi, am însemnat cele mai educative fragmente. Ar trebui sau nu să fac aceasta, este un lucru folositor?
Stareţul: Bătrânul meu, de care – cu ajutorul Atotţiitorului – am ascultat douăzeci dc ani, mi-a interzis să fac asta. Însemnările pe care le faci vor da pe neobservate naştere urmelor înălţării în inima ta, trăsătura distinctivă a mândriei celei atotstricătoare. Aceasta se ştie din experienţă. Când Dumnezeul păcii face ca lumina adevărată să îşi arate zorile în mintea ta, atunci îţi vei aminti fără însemnări unde sunt de găsit anumite pasaje şi care este rostul lor. Puterea de înţelegere luminată de har îţi va arăta în Sfânta Scriptură tot ceea ce e necesar pentru mântuirea ta. Sfânta Scriptură, deşi ne-a fost dăruită de Dumnezeu mai ales ca un fel de călăuză spre sporire, are totuşi împărţirile ei. De pildă: unele părţi îi privesc pe cei care au puterea, altele pe cei care se supun acelora; unele se potrivesc celor înaintaţi în vârstă, altele celor de vârstă mijlocie şi celor tineri; unele sunt pentru călugări, altele pentru mireni; pentru cei căsătoriţi, pentru feciorelnici şi aşa mai departe. Tu nu trebuie decât, pur şi simplu, să citeşti cărţile. Trebuie să ceri atotştiutorului Dumnezeu să înscrie în sufletul tău voia Sa sfântă; apoi tu să o împlineşti cu smerenie. Atunci vei fi înţelept dumnezeieşte şi vei avea o memorie ascuţită în Domnul.
ÎNDREPTAREA
FRATELUI
Ucenicul: Când întâlnesc un începător care e uşuratic în unele din faptele sale sau făcând ceva necuvenit, trebuie să-l îndrept?
Starețul: Dacă ești
obligat iei seama la tine însuţi, dacă
nu ai binecuvântarea mai-marelui tău şi dacă înţelegi că ești victimă a patimilor, atunci nu
te implica în nici un fel în chestiuni și prilejuri
care nu sunt treaba ta. Păstrează tăcerea! Toți stau sau cad în
faţa propriului lor Domn. Fă tot ce poți ca să nu
devii ispititorul aproapelui tău. Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!
RÂNDUIALA DE CHILIE SÂMBĂTĂ
Ucenicul: Trebuie să îmi fac sâmbăta rânduiala de chilie?
Starețul: Trebuie, cu excepţia sărbătorilor şi a acelor zile în care
se face priveghere. Fă mai degrabă închinăciuni decât metanii.
RÂNDUIALA DE CHILIE
Ucenicul: Atunci când, datorită faptului că am lipsit sau din pricina ascultării, nu mai găsesc timp pentru rânduiala pe care o am de făcut decât noaptea târziu, ce să fac?
Starețul: Dacă ai fost departe şi eşti obosit, odihneşte-te. Lasă deoparte rânduiala, smereşte-te şi nu te îngrijora din pricina asta. Dar, când ascultarea ta este mai mijlocie, fă un efort să îţi completezi rânduiala şi vei avea nu mic folos din aceasta. Ţine-te de rânduială până către ora zece. Dar dacă e mai târziu, atunci citeşte cu atenţie rugăciunile de dinainte de culcare şi treci la odihnă, spunând rugăciunea lui Iisus până adormi; vei fi astfel mai bine pregătit pentru Utrenie şi pentru continuarea ascultării în ziua următoare, dacă e pe placul lui Dumnezeu să te mai scoale. Aceasta se potriveşte însă numai la începători.
BIRUIREA PATIMILOR
Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?
Stareţul: Stăruie în voinţă, iar Dumnezeul Cel Atotputernic te va răsplăti după inima ta; căci începutul virtuţilor şi izvorul lor este deschiderea şi dorinţa de bine a cuiva în Domnul. Omul nu poate birui patimile prin el însuşi. Aceasta e lucrarea dreptei Celui Preaînalt, este lucrarea puterii lui Dumnezeu. Dinspre partea noastră, noi trebuie doar să păstrăm întreagă deschiderea întru sfinţenie dăruită nouă de Dumnezeu şi, potrivit ei, să aducem ostenelile noastre de a atinge limanul lin al nepătimirii. Fără nici o îndoială, Cel Preaînalt va desăvârşi osteneala celui care voieşte aceasta. Aşa că, dacă voieşti să te ridici din mormântul patimilor, atunci ţine-ţi întotdeauna mintea atentă la aceasta; îngrijeşte-te de aceasta şi lucrează cu râvnă neşovăielnică. Nădăjduieşte în Dumnezeu, Care poate arăta puterea Sa, prin harul Său, în slăbiciunile noastre şi te vei mântui.
RISIPIREA GÂNDURILOR
Ucenicul: Cum pot scăpa de risipirea gândurilor în timpul rugăciunii?
Stareţul: Când te rogi cu buzele, roagă-te şi cu mintea; adică îngrădeşte-ţi mintea cu puterea cuvintelor rugăciunii. Dacă eşti tulburat de vreun gând la ceva, de cum ai observat această neluare aminte, întăreşte-ţi atenţia la rugăciune. Fă aceasta tot timpul şi vei simţi folosul. Statornicia minţii atrage lucrări deosebite ale harului.
TRÂNDĂVIA
Ucenicul: Lenea mă stăpâneşte încă mult; cum să scap de ea?
Stareţul: Dacă lupţi împotriva lenei fără hotărâre, nu o vei birui niciodată. Dar, de cum te-ai ridicat împotriva ei cu hotărâre neclintită, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu fără suferinţe, poţi câştiga biruinţa. A rezista chiar dacă eşti atacat este semnul unui oştean bun şi credincios; dar a renunţa de fiecare dată este trăsătura unui purtător de arme nepăsător. Când cineva ajunge în această patimă trebuie să ia aminte la sine până în mormânt, altfel va auzi în ultima zi cea mai înfricoşătoare judecată de la Cunoscătorul inimilor: Slugă vicleană şi leneşă! (Matei 25, 26).
În Scripturi se spune „Celui care biruieşte”, şi nu „Celui care a biruit” deoarece fără ajutorul Celui Preaînalt nu putem birui pe vrăjmaş cu desăvârşire; niciodată nu am putea câştiga vreo superioritate asupra lui. Numai cel care biruieşte este încununat, numai cel care porneşte la luptă cu hotărâre neclintită de a duce războiul până la ultima suflare – numai cel care nu aruncă niciodată armele în clipa celei mai mari primejdii, cel care, fie el în prizonierat fără de voie, nu îşi predă inima duşmanului. Unui astfel de om, chiar de ar fi câteodată învins, nu i se împuţinează niciodată râvna cea sfântă; el se jertfeşte neîncetat, cu duh dc nădejde. Din acest motiv sporeşte şi primeşte cunună numai pentru hotărârea lui, căci a fost găsit curajos şi vrednic de cinstirile cereşti.
DEZNĂDĂJDUIREA
Ucenicul: Cum pot scăpa de ucigătorul duh al deznădejdii?
Stareţul: Pesemne că, din voia ta proprie, ești atrascătre ceva anume. Dacă încetezi a te mai călăuzi singur și dacă vei face totul cu binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci, cu această binecuvântare, vei culege pacea sufletului și celelalte roade ale Duhului Sfânt. Dacă vei părăsi cu totul voia-ţi proprie, nu vei simţi niciodată greul întuneric al deznădăjduirii. Cele mai groaznice valuri ale patimilor se vor potoli; în locul lor vor răsări limpezimea minţii, liniștea gândurilor, blândeţea duhului şi pacea cea neamăgitoare, care te va binecuvânta din înalt şi va veni să se sălășluiască în sufletul tău. Dacă vei păstra atenţia neîntreruptă şi luarea aminte la tine însuţi, vei deveni asemenea fecioarelor înţelepte şi vei intra în cămara de nuntă a Mirelui celui nemuritor. Mirele vine în miezul nopţii! Ai grijă, deci, să nu-ţi îngreuiezi inima cu deznădejdea! Dă slavă Domnului Dumnezeului tău până ce nu va apune soarele! Vino în numele Domnului la calea lepădării de sine dacă vrei cu adevărat să te mântuieşti! Deznădejdea îi chinuie pe toţi; ea strică roadele aşteptate ale înţelepciunii, chiar şi în cei mai mari oameni. Dar nu are loc în începătorul simplu şi curat. Cel care s-a lepădat de sine cu nădejde în Dumnezeu, de ce să mai fie deznădăjduit? Pentru un astfel de om, vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile (Psalmul 9, 6).
TUNDEREA ÎN MONAHISM, VEŞMINTELE CĂLUGĂREȘTI
Ucenicul: Am auzit de propunerea spre tunderea în monahism a unor fraţi, mai ales dintre cei intraţi în mănăstire după mine. Aş vrea şi eu să primesc rânduiala cea îngerească; dar, pentru că nu am binecuvântarea mai-marelui meu, sunt foarte mâhnit şi simt că nu îmi împlinesc scopul. Cum pot să îmi redobândesc pacea duhului, pe care am pierdut-o în felul acesta?
Stareţul: Mai întâi, trebuie să te smereşti şi, fără nici o altă cumpănire, să te supui voii lui Dumnezeu. Hotărârea mai-marelui este voia Celui Care domneşte peste toate. Din această pricină, oricine nu se supune mai-marelui nu se supune voii lui Dumnezeu, care le conduce pe toate şi oricine nu se supune voii lui Dumnezeu se nenoroceşte amarnic pe el însuşi, lipsindu-se de har, cu duhul stricător al mâhnirii, cu neorânduiala, cu scârbele şi toate felurile de lucruri prost cumpănite. Acei care au fost propuşi pentru tundere, peste tine, trebuie că sunt socotiţi mai vrednici. Vrând să primeşti veşmântul îngeresc cel din afară, ai grijă să devii mai înainte înger pe dinăuntru. Fără monahismul lăuntric, numai cel exterior nu te va mântui. Potrivit cu chemarea pe care o ai şi cu scopul pe care ți l-ai propus, urmează, în măsura în care poţi, modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi de demult şi crede că Atotputernicul Dumnezeu domneşte peste noi toţi. Cinsteşte pe mai-marele ca pe cel care împlineşte sfânta şi dreapta Sa voie, căci el poartă mistic chipul lui Hristos. De crezi aceasta, bineînţeles că nu vei urma mai-marelui fără discernământ. Iată, cum îndrăznim noi să păstrăm duh netulburat împotriva lui Hristos, când suntem datori să fim în pace cu cei care nu caută niciodată pacea, să fim blânzi şi ascultători smeriţi? Dar nu voi mai vorbi mai mult despre aceasta. Dacă Dumnezeu vede inima şi gândul şi priveşte la faptele fiecăruia, dacă El ştie toate lucrurile noastre viitoare şi sfârşitul vieţii noastre, atunci noi trebuie să ne mai îndoim că El, fiind întru tot bun, potriveşte toate cum e mai bine pentru noi? Ε de ajuns ca Dumnezeu să vrea, şi rânduiala firii este biruită; căci harul, în el însuşi, fără de îndoială, e mai presus de toată înţelepciunea şi puterea acestei lumi. Ceea ce Dumnezeu a hotărât nici un sfat omenesc nu poate schimba. Este evident că nu e pe placul lui Dumnezeu ca tu să fii primit în rânduiala călugărească. Dacă te vei învrednici de aceasta, atunci fii sigur că, chiar şi înaintea morţii tale, vei fi dăruit cu ea sau, după ce te vei fi eliberat de trup, îngerii te vor duce înaintea Domnului în veşmânt călugăresc. Acesta este adevărul. Şi, dacă ai avea doar puţină credinţă în suflet, credinţă dincolo de înţelegere, l-ai putea primi; dar, dacă nu ai astfel de credinţă, atunci strigă mai bine cu Sfântul Apostol Petru: „Doamne, dă-mi credinţă!”.
Dumnezeu caută hotărârea. Iată pilda Fericitei Thaisia, care, deşi fusese femeie nevrednică, într-o clipă, printr-o hotărâtă lepădare de sine numai, a ajuns călugăriţă desăvârşită. Ea şi-a imaginat soluţia în a sluji numai lui Dumnezeu şi şi-a predat cu desăvârşire inima călăuzirii lui Hristos. Când, în miezul acestei hotărâri, a prins-o moartea pe drum, însoţitorul ei, Sfântul Ioan, care o convertise cu ajutorul Celui Preaînalt, aducând-o din căile desfrânării la calea mântuitoare a pocăinţei, spre marea sa uimire, văzu cu duhul său curat cum îngerii luară sufletul Thaisiei, care se împăcase cu Dumnezeu, ducând-o întru lumina cea neapropiată. Nu ajunsese încă în pustie; nu aflase în ce stă viața călugărească; nu fusese îmbrăcată în hainele pe care le dorise. Dar, prin întoarcerea spre Dumnezeu, prin disprețuirea lumii și prin lepădarea de sine, i s-a dăruit în aceeași clipă cea mai mare milă a judecății lui Dumnezeu și a fost adusă să se sălășluiască în locașurile cerești cele nefăcute de mâini omenești. Nu devenise ea călugăriță desăvârșită? A fost plăcut voii tainice a milei Celui-peste-toate să-i taie zilele chiar în clipa gândului ei hotărâtor şi astfel doar hotărârea cea bună a fost încununată la fel ca fapta însăşi. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Dacă vrei o mărturie şi mai clară decât aceasta, priveşte atunci cu ochii smereniei şi ai credinţei la acel începător care, pentru gândul bun și vrednicia vieţii sale, a fost, imediat după înmormântarea sa, îmbrăcat în schimă de către îngeri, aşa cum vedem în vieţile Sfinţilor Părinți ai Peşterilor. Dar vai acelui schimonah de la care judecata lui Dumnezeu a hotărât să se ia veşmântul cel dinafară ca dovadă a goliciunii lui celei din lăuntru.
Dacă te îmbraci în Hristos, în veşmântul monahului dinăuntru, atunci nu te vei mai îngrijora prea mult cu privire
la veşmântul cel din afară – chiar dacă nu e nici un păcat să doreşti aceasta. Văzătorul inimilor. Care întotdeauna poruncește
toate cele de folos nouă, îţi va da potrivit
credinţei şi faptelor tale plăcute Lui. Adu-ţi aminte de Sfântul
Pimen, îndelung-răbdătorul. Mulţi s-au făcut monahi numai cu
gândul, deşi în
lumea aceasta nu s-au putut tunde de
către mâini muritoare, din judecăţile Stăpânului lumii.
Sfânta Pelaghia a cunoscut credinţa cea adevărată şi astfel
a dorit să aducă roade vrednice de pocăinţă de cum a primit
iluminarea. Şi, prin nevoinţe ascetice de negrăit, a devenit sfântă, deşi nu a
fost îmbrăcată în mantia călugărească de oameni. Mantia simbolizează mâhnirea
trupului, votul sărăciei de bună-voie, al curăției, al ascultării şi smereniei monahale. Dar mantia veşmântului
lăuntric a fost mai dinainte stabilită de Cel Prea Înalt ca răsplată veşnică în
ceruri; aceasta este îmbrăcarea întru tot sfântă a veşmintelor Sfântului Duh.
CREDINŢA IN
VISE
Ucenicul: Ni se cere să credem în vise care, aparent, descriu veridic viitorul?
Stareţul: Nu, nu ni se cere, chiar dacă în felul lor s-ar putea dovedi adevărate; prin credinţa în vise mulţi au fost amăgiţi. Iubitorul de înţelepciune stareţ Teostirict, care a alcătuit Paraclisul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, prin credinţa în vise, a ajuns în cele din urmă atât de înşelat, încât a pierit. Este cu adevărat înţelept acela care nu crede nici în cele mai adevărate arătări.
(RUGĂCIUNE PENTRU SINUCIGAȘI)
Ucenicul: Dar cum mă pot ruga pentru astfel de oameni?
Starețul: Potrivit cu duhul în care o fac oamenii virtuoși și înțelepți: „Caută, o, Doamne, la sufletul pierdut al tatălui meu dacă e cu putință; fie-Ți milă! Judecățile Tale sunt de nepătruns. Nu socoti această rugăciune a mea ca pe un păcat! Facă-se voia cea sfântă a Ta!”.
Roagă-te simplu, fără să te gândești, încredințându-ți
inima dreptei Celui Preaînalt. Bineînțeles, o astfel de moarte nefericită nu a
fost voia lui Dumnezeu pentru tatăl tău, dar acum dânsul se află cu totul în
voia Lui, care poate să arunce atât sufletul, cât și trupul în cuptorul cel de
foc, căci El smerește și El înalță, omoară și învie, coboară la locuința
morților și iarăși scoate (I Regi 2, 6-7). Mai mult, El este atât de milostiv,
atotputernic și plin de iubire, că toate calitățile tuturor celor născuți pe
pământ sunt nimic pe lângă suprema Sa bunătate. Din acest motiv, tu nu ar
trebui să te mâhnești până la exces. Tu spui: „Îl iubesc pe tatăl meu, așadar
plâng fără să pot fi mângâiat”. E adevărat; dar Dumnezeu l-a iubit cu mult mai
mult decât tine și încă îl mai iubește. Ceea ce înseamnă că singurul lucru care
ți-a rămas să îl faci este să lași soarta din veșnicie a tatălui tău pe seama
bunătății și a iubirii lui Dumnezeu, Căruia, dacă Lui Îi place să arate milă,
cine Îi poate sta împotrivă?
Din cartea Ierom. Clement Sederholm, Viața și învățăturile Starețului Leonid de la Optina, Editura Bunavestire, 1998, p. 169-192.
Cui ar trebui să fie date milosteniile şi
cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are şi
cine nu are într-adevăr nevoie?
E
foarte greu să-i probezi. Noi avem ştiinţã deja de o
regulă: a nu da celor ce cerşesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi
aceşti oameni îşi cheltuie banii ca să-şi cumpere băutură, tutun, pastile etc.
Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile
lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai uşor
mod de a trăi şi au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici
frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-şi
răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar ştim
că sunt mulţi cerşetori care au conturi în bancă şi
sunt foarte sănătoşi. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i
vom da nimic, nu-i aşa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi
de a-l fi ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede
că am crezut pe cerşetor şi i-am dat o rublă, aşa-i? Şi
cerşetorul ia rubla aia şi cumpără nişte
vin sau se duce şi o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem
preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceştia
sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaş,
care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos şi
aşteaptă, dar nu este nimeni care să i-l dea. Suntem vinovaţi
de a nu fi căutat pe aceşti oameni şi să fi purtat grijă de ei.
Dar este şi altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu
bani şi material, ci şi într-un alt fel oarecare?
Bineînţeles
că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem
să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care
avem nevoie noi înşine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem
nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” şi
dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.
Ţi-am
spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov şi
cum a spus unui cerşetor: „Aşteaptă o clipă să trec colţul
şi-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ,
şi-a scos reverenda şi apoi şi-a
scos ultima sa şi singura cămaşã
şi a adus-o cerşetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Şi
a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În final n-a rămas cu nici o haină
pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale şi
apoi a dat, de asemenea, şi bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea
că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru
moartea ei. Era o persoană dificilă şi-l mustra totdeauna. În simplitatea
inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea
Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia
mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtăşanie
şi a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o
şi a mers cu ea întru veselie.
Ei
bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era
imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi,
icoane. Avea o aşa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc
bucurie”, spunea.
Părintele
Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan.
Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în
biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au
băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule
separate şi apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună
aproape un an. Nu ştiau că eram prieteni şi nimeni nu le-a spus că ne cunoşteam
de mult timp şi că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit
oricum. Am rămas singur şi el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru
mult timp. L-au eliberat în aparenţã
din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator
remarcabil şi un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog şi
a vindecat demonizaţi şi bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau şase
ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne,
strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”.
Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să
mai cântăm o dată?”
Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, şi m-au luat şi pe mine, aşijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Şi în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerşetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea şi-i hrănea. „Vino oricând şi-ţi vom da ceai şi supă de varză ori borş şi pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerşetori. Cerşetorii îşi petreceau noaptea în casa lui şi venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârşit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotografia lui unui demonizat, demonul se va scutura.
Numai la fotografie?
Da,
de la o fotografie, de la fotografia lui. Vestitul Kononov, Protoiereul
Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc –
Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram şi
eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar
nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politică
şi nu se angaja niciodată în discuţii
anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune,
„Păstorul cel bun”. Ştia Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Ştii
despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii
Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor
Karamazov şi a Stareţului Zosima din punctul de vedere creştin.
Pentru aceasta şi-a primit doctoratul.
LUPTA CU PĂCATUL
Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele şi
cu patimile noastre?
Ia-ţi
păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl
numesc Sfinţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moşteni
împărăţia lui Dumnezeu. Şi ce va fi dacă avem vreo câteva sau şi
mai multe? Suntem copleşiţi, aşa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă
a ta, nărav sau păcat şi mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin
aceasta şi cu toate celelalte păcate ale tale şi
în final le vei clarifica. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu
crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă:
„dacă ai o pocăinţã
sinceră şi o umilinţã
sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te
ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi
în faţa celor apropiaţi ai tăi şi, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul
te va scăpa repede de acest păcat şi patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa
ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar şi
înaintea celor apropiaţi şi a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia,
ci la aşa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament
înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care
trebuie să le dezrădăcinăm fără greşeală.
Ce trebuie să fac – cum să fiu slobozit de patima care dă
război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea şi
asta mă duce la disperare.
Dacă
ai pocăinţã
sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut şi fără greş,
într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăieşte,
Îşi va trimite harul Său să te ajute şi
vei ajunge să urăşti acea patimă. Tu însuţi nu-ţi
vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate,
tărie şi perseverenţã.
E uşor pentru noi, călugări şi preoţi,
să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea şi
primirea Sfintei Împărtăşanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător
pentru ele şi ne rugăm la Liturghie ca să fim vindecaţi,
curăţiţi şi eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa
noastră, nu-i aşa? Şi tăria, statornicia şi umilinţa,
toate sunt din credinţã.
Neglijând
aceasta şi sperând să facem faţã
cumva [păcatului] înseamnă o uşurătate de minte de neiertat. Şi,
desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã
ne-ortodoxă, aşa-zicând vagă. Trebuie să te lipseşti
pe tine însuţi de slavă, să te necinsteşti,
dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârşit
păcatul şi nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din
partea harului şi păcatul este şters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el.
Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim
doar părere de rău că am păcătuit şi că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că
păcatul a fost iertat.
Ar fi nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia
asupra tuturor faptelor mele greşite, a păcatelor şi
a păcătoşeniei în cuvânt şi fapte şi
să mă mustre?
Nu
poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea
ajutor. Trebuie să-ţi aminteşti cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că
trebuie să te mustre în timp ce el însuşi îşi pierde mântuirea. Nu pentru că va fi
ispitit să păcătuiască în acelaşi fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să fie rănit de
părerea de sine, care este în principiu mândrie sau ar putea deveni vanitos.
Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât
de mult îl iubeşti. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în felul acesta:
du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi]
şi spune: „Părinte, arată-mi către care din fraţii
bătrâni m-aş putea adresa pentru ajutor spre a fi slobozit de patima asta şi
asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.
Harul
lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi,
care să nu poată fi tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în
măsura credinţei fiecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat
pentru un „spital”, care se numeşte mănăstire, aşa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse.
Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea
sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!
Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi
despre desăvârşirea duhovnicească.
În
general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârşi
cineva este foarte îndrăzneaţã.
Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi?
Arată că este un om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată
alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult
să-l spună tare.
CONŞTIINŢA
Trebuie
să înţelegem că unealta pe care o numim conştiinţã este o
unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un
ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i aşa?
S-ar opri, aşa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, aşa-i?
Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conştiinţa
noastră. Cea mai fină greşeală se reflectă în conştiinţa
noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina
pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei
sau a conştiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe
noi înşine, nu-i aşa? Ştim că se întâmplă aşa ceva. Ne forţãm să
păcătuim, ne obligăm pe noi înşine, vorbim cu noi înşine înăuntrul ei. Şi,
deşi voinţa şi glasul nostru interior – ceea ce numim noi conştiinţã – se
împotriveşte, totuşi o facem. Ce viaţã
minunată ar fi fost dacă oamenii ar fi înţeles şi
ar fi băgat în seamă conştiinţa lor! N-ar fi fost nevoie de poliţie,
judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar fi avut grijă unii de alţii,
nu-i aşa? S-ar fi temut de păcat, va să zică de a batjocori pe
Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.
Au conştiinţã chiar şi oamenii necredincioşi?
Cu
siguranţã.
Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naştere.
La necredincioşi, oricum, este foarte slabă şi
crudă (necoaptă). Dar conştiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de
Sfintele Taine, este foarte simţitoare, delicată şi subtilă. Şi, pe măsură ce ne curăţim conştiinţa
noastră prin pocăinţã
şi prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot
mai sensibilă. De aceea Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu erau aşa de uimitor de sensibili în privinţa
dragostei şi a păcatului. Asta va să zică desăvârşire.
Părinte, dacă conştiinţa
unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã
să o curăţească?
Cu
siguranţã.
Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina
pocăinţei, nu doar mergând la preot şi
mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva
săptămâni, să citească şi canoanele de pocăinţã
sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse
lacrimi pentru păcatul său şi să ceară ajutor aşa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l
săvârşeşte din nou, trebuie să meargă la preot şi
să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei]
va ajunge să se sălăşluiască în om şi păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu
totul de la sine şi nu va mai fi repetat.
ÎNFRÂNAREA
Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile
noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut
în mod formal?
Din
cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii
mântuirii cuiva şi veşnicia devine din ce în ce mai puţin
văzută în fiecare din noi.
Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.
Înfrânarea.
Postul nu trebuie neglijat?
Imposibil.
Imposibil! Este cu totul neavenit! Ştim ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac
oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi.
Sunt neînstare de a-şi părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de
înfrânare nu poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice
faptă de pocăinţã
este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi
pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare şi
apoi te vei sili pe tine să te pocăieşti. Va ieşi
ceva din aceasta? Nu va ieşi nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor
înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o
gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihneşte-te!”
Pentru că demonii nu vor să te pocăieşti şi te supui lor datorită milei de sine.
Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã?
De vreme ce un om se hotărăşte să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea,
să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihneşte,
posteşti prea mult, păstrează-ţi
sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere şamd.
Asta
pentru că-şi zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la
punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.
Şi
din această pricină nu poate face faţã
îndemnului.
Ei,
desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă,
ajută-mă!” Omul începe cu rugăciunea, aşa-i? Cerşeşte
ajutor şi oroare de păcat. Această oroare şi
pocăinţã,
această cerşire: „Iartă-mă şi ajută-mă!” sau „dăruieşte-mi-o!” va întoarce pe orice criminal
pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-şi
puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără
plăcerea lor de căpătâi. Dar, fiind rănite de conştiinţã şi
având, până la urmă, credinţã,
au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la
început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obişnuit
cu mine şi au început să vină foarte des şi
după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Şi
îşi aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare şi
lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre
aceste persoane este acum călugăriţã,
şi încă o călugăriţã
puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã
minunată. Şi nimeni n-ar fi putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a
fost. Se întâmplă aşa pentru că pocăinţa nu doar tămăduieşte
oameni, ci-i şi înnoieşte. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te
întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.
Am
avut un cleptoman. Nu se putea abţine şi fura. Dar prin pocăinţã
a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase şi
s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, aşa-i?
Prin hotărâre, neabatere şi nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un
om încântător. Nu-şi aminteşte niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica
că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început
să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea
lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice
vreme din zi şi din noapte. Şi, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă
ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se
ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.
Îndelungarea
vine din neabaterea lacrimilor şi a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când
vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima
plânge şi nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivă
şi nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de
asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este
numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită
de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate şi
apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva
pentru care nu erau suficiente patru batiste pe durata Liturghiei.
Am
cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată,
sfinţită avea. Şi cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie
sfântă şi să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie.
Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci
bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb fiind, avea darul
străvederii. Deşi orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume şi
putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se aşeza
pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau
crucii şi apoi se întorceau spre el şi
spunea ceva fiecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz,
ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi;
biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la
11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce şirul
acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el.
Asta e puterea harului Duhului Sfânt.
Părinte, care-i era numele lui?
Serafim.
Odihneşte aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se află Lavra Sfânta
Treime a Sf. Serghie].
Este îngropat în Lavră?
Nu,
în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta şi
ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia
Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă
că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obişnuia
să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-şi
seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neaşteptate,
Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O aşa
dragoste! A murit cu o moarte neaşteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul
diocezan şi secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui.
Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuşi
acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o
caracteristică a sfinţeniei. Ştia prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea
acest vechi protoprezbiter. Dar aşa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte
Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci aşa
din nou!” Şi nimic mai mult.
