Venirea Duhului Sfânt este cea în stare să unească limbile și națiile
Din fericire, Biserica a dobândit un statut important în cadrul organizării politice a statului, mai ales în cadrul Imperiului Bizantin. Însă, din păcate, intrigile politice și interesele etnice au pătruns și ele în Biserică, acesta fiind reversul medaliei, al implicării prea mari pe scena politică.
Conlucrarea firească dintre Biserică și organizarea politică nu este clar definită de canoane în toate aspectele. Spre exemplu, mulți pun ca o condiție pentru un Sinod să fie recunoscut drept Ecumenic să fie convocat de împărat, lucru care nu se regăsește în caracteristicile stabilite la Sinodul VII Ecumenic pe această temă. Însă mai interesant este faptul că există o hotărâre controversată prin care este condamnat sinodal etnofiletismul ca erezie în 1872 la Constantinopol, care merită o atenție deosebită.
Istoricul condamnării sinodale a etnofiletismului în 1872
Sinodul din 1872 autodenumit Ecumenic, s-a întrunit în prezența Episcopilor din Bisericile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru pentru a discuta problema bulgară din cadrul Imperiului Otoman. Aceștia primiseră dreptul de a avea un Exarhat care să-i administreze bisericește. Dar această decizie venea din partea Porții (în 1870), nu a Fanarului.
Invocând în fața otomanilor delimitarea dintre treburile bisericești și cele politice și de a nu interfera între ele, Patriarhia Ecumenică a cerut dreptul să ia o hotărâre proprie în această privință.
Bulgarii, deși au avut Patriarhie o perioadă de 50 de ani în sec. X, apoi au obținut-o din nou spre finalul sec. al XII-lea (1186, recunoscută în 1235), pe care iarăși au pierdut-o după ce au fost cuceriți de turci în 1393. După ce mulți s-au declarat formal mahomedani, creștinismul a înflorit din nou după libertatea de credință și au obținut de la Constantinopol ierarhi ortodocși. Deși nu au avut nimic de protestat împotriva lor, cu timpul, după redeșteptarea conștiinței naționale, și-au dorit episcopi bulgari pentru că cei greci le impuneau limba greacă în cult și nu înțelegeau bine problemele lor specifice cu care se confruntau. Deoarece Fanarul le-a respins această cerere, au apelat la Poarta otomană și au obținut înființarea unui Exarhat în teritoriile deținut în proporție de 2/3 de către bulgari.
Atunci Patriarhia Ecumenică s-a simțit amenințată cu pierderea unor jurisdicții, deși Exarhatul era dependent tot de ea, și a cerut să rezolve această problemă bisericească singură. Într-un final, deoarece nu au ajuns la o înțelegere, turcii au pus în funcțiune structura bulgară (1872) și s-a ajuns la un conflict bisericesc. Bulgarii s-au declarat autocefali, iar Constantinopolul a întrunit un Sinod.
Culmea este că Patriarhul Chiril II al Ierusalimului nu a semnat actele și a înfruntat sfidarea grecilor. Deși Sinodul local l-a destituit și a fost exilat de otomani, a fost apărat și susținut de Imperiul Țarist. Iarăși este curioasă poziția rusească după ce anterior era împotriva formării Exarhatului bulgar și a dorinței lor de emancipare în anii anteriori. Atunci românii și sârbii sprijineau doleanțele bulgarilor.
Formula de condamnare a etnofiletismului conține două articole prin care este condamnată „doctrina filetistă sau diferența de rasă și diversitatea națională în sânul Bisericii lui Hristos” și sunt declarați schismatici cei care au avut „obrăznicia să întemeieze o adunare bisericească ilegală și fără precedent pe un asemenea principiu”.
Deși declarat Ecumenic, Sinodul nu a fost recunoscut decât de Bisericile grecofone, nu și de ruși, români și sârbi.
Principiul etnic specificat în canonul 34 apostolic
În ciuda faptului că Sinodul de la 1872 a declarat că este fără precedent împărțirea jurisdicției pe principiu etnic, totuși această măsură este specificată în canonul 34 apostolic, recunoscut de întreaga Ortodoxie. Acesta are următorul conținut:
„Se cade ca episcopii fiecărui neam/nații să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi să nu facă nimic în plus fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se impun pentru parohia (eparhia) sa şi pentru satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”
Termenul folosit de acest canon pentru „neam” este ἔθνος, care înseamnă nație, grup etnic. În Noul Testament este folosit în mai multe pasaje care confirmă această accepțiune, anume când se vorbește de neamul evreilor, de calea neamurilor opusă fiilor lui Israel, de stăpânirea Mielului în Apocalipsă asupra oricărei seminții, limbă, popor și nație și când e vorba de definirea creștinilor drept „neam ales”, care nu are conotații geografice, ci de trăsături comune.
Deși canonul nu se ocupă cu împărțirea pe nații, aceasta rezultă în mod clar din formularea lui. Practic, putem avea Patriarhii naționale sau Mitropolii din cadrul lor. Așa cum bulgarii au format o singură structură bisericească inițial în cadrul Constantinopolului, apoi separat și în final le-a fost refuzat acest drept pe timpul stăpânirii otomane. În secolul trecut au fost recunoscuți ca Patriarhie autocefală.
Se poate observa că împărțirea creștinismului s-a făcut chiar și în Bizanț de pe vremea apostolilor pe regiuni etnice: Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim între latini, egipteni, sirieni și palestinieni/evrei. Chiar și regiunile strânse ulterior în cadrul Patriarhiei de Constantinopol erau împărțite între traci, asiatici (Asia Mică) și cei din Pont. Chiar și rușii au avut pentru ei o Mitropolie la Kiev mutată apoi la Vladimir și în final la Moscova, transformată în Biserică autocefală în 1484 și recunoscută ca Patriarhie în 1589.
Un exemplu de gândire „filetistă” pro-rusă din istoria bisericească
Există un episod ce are conotații etnofiletiste în istoria bisericească a Rusiei, descris de Protopr. Theodor Zisis în cartea sa Autocefalia ucraineană, (p. 40-70), editată în 2018.
Pe atunci, în vremea Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului (1341-47), condamnat pentru erezia energiilor create, niște episcopi din zona ucraineană au dorit să uzurpe stăpânirea Mitropolitului de Kiev, care se găsea la Mocova. Au și reușit aceasta mituind pe Patriarhul menționat al Constantinopolului, sub care se găsea întregul neam al rușilor. Mai concret, un Mitropolit al Galiției dorea să ia în stăpânirea sa tot Kievul și se lăuda că va aduce și Moscova în subordinea sa pentru că avea aliat puterea lituanienilor. După depunerea acelui Patriarh, atât împăratul Ioan VI Cantacuzino al Bizanțului, cât și Patriarhii Calist și Isidor, ortodocși și bine-cinstitori, au readus ordinea în zonă. Ei recunosc că dintotdeauna a existat o Mitropolie a tuturor rușilor, atât din Rusia Mare, cât și din cea Mică (Ucraina), și ea nu trebuie divizată după ambițiile personale sau politice. Aceste samavolnicii ale unor arhierei au alimentat tendințele și acțiunile anti-rusești ale conducătorilor lituanieni din acea vreme. Practic, greșeala consta în faptul că erau schimbate rânduielile bisericești îndătinate, lucru ce conducea la disensiuni etnice.
Așadar etnofiletismul ar consta mai degrabă în amestecarea Bisericii în acțiuni care aduc atingere identității etnice ale unor creștini prin puterea politică. Atunci ținuturile din Kiev, care nu se aflau sub stăpânirea rusească, dar erau locuite de ruși, erau tulburate de intervenția politică străină de neam, dar stăpânitoare în acele teritorii, prin intermediul episcopatului ortodox ce se lăsa antrenat în aceste demersuri. Dimpotrivă, menirea firească a Bisericii consta în menținerea structurii unitare bisericești pentru a păstra și unitatea firească a nației ruse.
Iată în traducere o pagină din cartea menționată:
Problema actuală din Basarabia
Subiectul acesta al etnofiletismului intervine pregnant în contextul disputelor jurisdicționale din Republica Moldova între Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove și cea a Basarabiei. Dacă ar fi să ținem cont de decizia sinodală din 1872, corect ar fi ca românii din această regiune să nu ceară episcopi de un neam cu ei, ci să fie mulțumiți cu rușii numiți de la Moscova, cum s-a întâmplat de-a lungul timpului după Gavriil Bodoni (1821) până în 1987, când creștinii localnici au reușit să impună să le fie aleși ierarhi de un neam cu ei începând cu Mitropolitul actual Vladimir.
Iarăși, dacă ar fi să ținem cont de canonul 34 apostolic, regiunea ar fi trebuit să fie supusă mai departe structurilor bisericești care au stăpânit-o dintotdeauna, după cum prevede și canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, și nu mutată în subordinea Patriarhiei Moscovei. În plus, impunerea limbii ruse și a etnicilor ruși în funcțiile de conducere în această zonă, adică folosirea Bisericii pentru rusificarea populației autohtone nu respectă cerința normală ca credincioșii să aibă cult și administrație potrivit cu specificul lor etnic.
Din 1993 a fost acordat statutul de Mitropolie autonomă Moldovei de către Patriarhia Rusă, precum și ucrainenilor și bielorușilor. În ce măsură este suficientă această măsură pentru a respecta canonul 34 nu mă pot eu pronunța și nici nu ține de competența mea. Probabil cei mai îndreptățiți sunt înșiși moldovenii de peste Prut să aprecieze dacă vor să țină de Patriarhia Română sau de cea a Moscovei.
Ca o opinie personală, etnofiletismul ar trebui să fie definit mai degrabă ca interferența Bisericii în schimbarea structurii etnice a unei populații decât împărțirea firească pe neamuri a credincioșilor ortodocși. În plus, unitatea credinței în Hristos ar trebui să se vadă într-o colaborare mai strânsă între Biserici și depășirea diferențelor etnice. Din păcate, chiar Constantinopolul a contribuit la impunerea unei perspective etnice asupra Bisericii, grecii considerându-se leagănul creștinismului și limba lor ca fiind vorbită în rai. După ei, și rușii au preluat această viziune în politica țaristă, dar și noi, românii, suntem tributari de multe ori acestor greșeli.
Din păcate, etnofiletismul se găsește mai de curând și în poziția Patriarhului Chiril față de războiul din Ucraina, pe care îl sprijină prin implicare personală ca pe o faptă sfântă și prin care se iartă păcatele. În plus, îi caterisește pe preoții care îndeamnă la pace și au o opinie diferită față de război. De aceea a și atras antagonismul Bisericii Ucrainene, care nu a mai găsit în el o mângâiere părintească, așa cum s-ar fi cuvenit, ci un îndemn de a se împotrivi statului ucrainean.
Trăirea în Duhul Sfânt șterge diferențele etnice nu în sensul că nu mai suntem români, greci, sârbi sau ruși, ci că nu ne dușmănim, ne respectăm și iubim mai mult ceea ce este comun în noi decât diferențele etnice. Din păcate, împotriva samavolniciei etnice a unor ierarhi sau Sinoade în Biserică a fost nevoie să lupte unii ani de zile pentru a-și obține drepturile, cum au fost bulgarii, dar și georgienii, românii, polonezii și alții.
(…) Pe 7 martie 2024, Departamentul pentru Informare și Educație al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a publicat un comentariu în legătură cu intenția Bisericii Ortodoxe Române de a-și deschide o structură pe teritoriul Ucrainei.
“Am primit cu surprindere și îngrijorare decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la intenția de a-și deschide o structură pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, se arată în comunicat.
Se notează că această decizie a fost interpretată ca “fiind contrară structurii canonice a vieții bisericești, care se bazează pe principiul teritorial și nu pe principiul național”.
Departamentul pentru Informare a subliniat că Biserica Ortodoxă Ucraineană prețuiește parohiile de limbă română din jurisdicția sa. “Prezența lor în componența noastră subliniază natura universală a Bisericii”, au explicat în Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Pentru credincioșii vorbitori de limbă română sunt create toate condițiile necesare pentru ca aceștia “să se simtă confortabil în sânul Bisericii noastre” și să aibă “libertate deplină pentru a săvârși sfintele slujbe în limba română și pentru a-și păstra tradițiile național-duhovnicești”.
“Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană au fost întotdeauna calde și constructive, așa că am dori să sperăm că decizia luată de partea română va fi reconsiderată și nu va umbri relațiile tradiționale bune dintre Bisericile noastre”, a subliniat Biserica Ortodoxă Ucraineană. (…)
În cadrul ședinței Sinodului BOU (autocefală), desfășurat la Reședința Mitropolitului Epifanie (Serghii Dumenko) la data de 7 martie 2024, membrii Sinodului au exprimat nemulțumirea față de această hotărâre istorică, fiind luată decizia de a trimite o scrisoare către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, dar și Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Autocefală).
„Luând în considerare decizia Sfântului Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române din 29 februarie 2024, referitoare la Ucraina, după discuții, s-a luat hotărârea unanimă de a trimite scrisori de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina către Înalt Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu și Preafericitul Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe din Ucraina.
Sinodul constată că unul dintre principiile fundamentale ale ordinii canonice și a structurii Bisericii Ortodoxe este că fiecare Biserică Ortodoxă locală are jurisdicție exclusivă în limitele teritoriului său canonic. De asemenea, prin Marele Sinod de la Constantinopol din 1872, s-a stabilit că formarea structurilor canonice ale Bisericii nu poate fi bazată exclusiv pe principii tribale sau filiale, care nu unesc credincioșii ortodocși, ci împart Trupul unic al Bisericii și creează schismă.
Printre altele, în scrisori se subliniază că, conform ordinii canonice și a definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, recunoscute internațional, inclusiv de statul român prieten, teritoriul Ucrainei este sub jurisdicția canonică exclusivă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina și niciuna alta.
Fiind o biserică iubitoare pentru toți credincioșii ortodocși din Ucraina, indiferent de originea lor etnică, și având grijă pastorală pentru nevoile spirituale ale credincioșilor ortodocși care se identifică cu tradiția națională și bisericească românească și trăiesc în Ucraina, Biserica Ortodoxă din Ucraina, prin hotărârea Sfântului Sinod (Jurnalul nr. 39 al ședinței din 27 iulie 2019), a adoptat următoarea hotărâre: „Luând în considerare nevoile pastorale ale comunităților ortodoxe vorbitoare de limbă română din Ucraina, după modelul organizării vieții bisericești a parohiilor Bisericii Ortodoxe Române cu majoritate etnică ucraineană – să formeze Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Biserica Ortodoxă din Ucraina) pentru organizațiile religioase (comunitățile religioase și mănăstiri) din Ucraina cu majoritate etnică românească”.
Sfântul Sinod exprimă speranța că toate problemele care necesită reglementare vor fi rezolvate de Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană în spiritul iubirii frățești, al ordinii canonice și al definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.
Comentariu BucPress:
În ceea ce privește Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Autocefale), înființat în 2019, nici până în prezent nu se dispune de detalii referitoare la această structură. Nu se cunoaște nimic despre existența parohiilor românești în cadrul acesteia. Altfel spus, vicariatul nu include nicio biserică. Vicariatul a fost creat pentru a îmbunătăți imaginea BOU (autocefală) în relația cu Patriarhia de la București și de a obține recunoașterea din partea acesteia.
În legătură cu relația dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOU) și comunitățile etnice ortodoxe din Ucraina, aceasta a fost în centrul criticilor și îngrijorărilor, în special în contextul tendințelor naționaliste ale clerului ucrainean. Sloganul „Un popor, o limbă, o biserică”, promovat de BOU(A), este perceput de români ca un mesaj periculos care generează îngrijorări cu privire la respectarea drepturilor minorităților. Criticii subliniază că promovarea unor astfel de sloganuri de către BOU(A) poate contribui la marginalizarea grupurilor etnice și lingvistice mai mici din țară.
„Îi așteptăm pe toți, vom crea condiții adecvate, confortabile pentru ca toată lumea să rămână și împreună într-un singur stat, într-o singură biserică ne vom construi viitorul comun ucrainean. Vom construi lumea noastră ucraineană”, a spus Mitropolitul Epifanie al BOU (A) în februarie a.c..
Relația tensionată dintre reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale (BOUA) și comunitățile religioase românești, în special a clerului de etnie română din regiunea Cernăuți, atrage în mod constant atenția publicului. Au mai existat atacuri verbale din partea clericilor BOU(A) la adresa preoților români, inclusiv a mitropolitului Jar, pentru afilierea lor la Biserica Ortodoxă Ucrainean supusă canonic Patriarhiei Moscovei, dar și pentru unele poziții pro-românești ale altor fețe bisericești.
Un episod semnificativ a avut loc anul trecut, la ceremonia de comemorare a jertfelor masacrului de la Fântâna Albă. Cu aprobarea autorităților regionale, slujba religioasă a fost ținută exclusiv în limba ucraineană, iar preoții români, care erau organizatorii tradiționali ai evenimentului, au fost nevoiți să oficieze o slujbă separată în limba română într-o locație din apropierea monumentului victimelor.
Nota noastră: Pentru noi, ca români, este de înțeles acțiunea Patriarhiei noastre de a înființa o structură bisericească pe un teritoriu de tradiție românească și cu o istorie bisericească în spate. Principiul etnic este recunoscut de canoane și stabilit în fixarea teritoriilor bisericești. Nu este de înțeles de ce nu a fost acceptată înființarea unui Vicariat ortodox în Ucraina pe modelul celui ucrainean din România.
Ruptura bisericească a Bucovinei s-a făcut prin intervenția statului ateu bolșevic împotriva rânduielilor bisericești. Potrivit canonului 30 apostolic, Biserica nu recunoaște intervenția politicului și o sancționează prin întoarcerea eparhiilor la posesorul inițial de drept.
Reproșul Bisericii Ucranene canonice este unul legitim, anume că organizarea bisericească se face pe principiul teritorial, nu național. Adică nu se poate introduce o administrare precum cea din diaspora, unde coexistă mai multe Biserici pe aceeași regiune. Parohiile românești din Ucraina nu formează o unitate compactă, ci sunt răsfirate, deci nu se pot constitui într-un tot unitar.
Explicația cea mai plauzibilă este aceea că românii se pliază și vor să fructifice o situație politică în schimbare, în care Ucraina e mai slabă și posibil tot mai neputincioasă pe viitor.
Schismaticii, pe de altă parte, spun corect că nu pot împărți teritoriul cu altcineva, deși ei înșiși nu-l dețin canonic. Invocă hotărârea de condamnare a etnofiletismului din 1872, care este foarte dubioasă și contrară canonului 34 apostolic de împărțire a Bisericilor Locale pe nații.
Adresarea către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu e posibil să producă o intervenție a acestuia în problemele jurisdicționale din zonă.
Peste toate, Biserica trebuie să fie unitară, fără orgolii naționaliste. Aceasta decurge din trăirea credinței în Hristos, din înnoirea cugetului și a inimii prin harul Duhului Sfânt. După aceea există și principiul organizării după nație (etnic) pt mai ușoara înțelegere pământească dată de limba și etosul comune. În cazul în care suntem stăpâniți de erezii care falsifică credința, cum este ecumenismul sau primatul de tip papist, Duhul lui Dumnezeu nu poate fi liantul unității duhovnicești. Dimpotrivă, atunci când harul face să treacă pe planul secund diferențele lumești, se vor găsi soluțiile cele mai bune pentru a rezolva conflictele acestea jurisdicționale.
Unirea Fanarului cu Roma ar putea interveni destul de devreme, în 2025. Photo: UOJ
Într-un interviu realizat de ziariști occidentali cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, acesta din urmă a confirmat faptul că aniversarea a 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) poate „sluji drept o oportunitate pentru Bisericile creștine de a reflecta asupra călătoriei lor”. Unirea cu catolicii, dar și cu protestanții este un subiect important alături de promovarea în sânul Ortodoxiei a ideii că Tronul patriarhal de Constantinopol deține o întâietate de putere și un loc central pentru celelalte Biserici Locale.
Anul 2025 a fost propus de Patriarhul Ecumenic încă din 2014 ca un potențial moment important în realizarea unirii dintre ortodocși, catolici și protestanți. Atunci, după întâlnirea de la Ierusalim cu Papa Francisc, acesta a declarat pentru AsiaNews: „Ne-am înțeles să lăsăm ca moștenire pentru noi înșine și pentru urmașii noștri o întâlnire în Niceea în 2025, pentru a celebra împreună, după 17 secole, primul Sinod cu adevărat ecumenic, unde a fost prima dată promulgat Crezul”. Această perspectivă a fost înnoită de nunțiul papal din Moscova în decembrie 2019 și se pare că terenul este deja pregătit pentru unirea care se va decreta în viitor.
Faptul că acum Patriarhul Bartolomeu vorbește despre ocazia întrunirii în Sinod în 2025 împreună cu ereticii din Occident arată că există planuri reale de unire ecumenistă. Iar ceea ce ar fi comun nu este atât Crezul, cât legislația canonică. Adică nu trebuie insistat pe a ajunge la aceeași credință, ci mișcarea ecumenică ar face bine să aibă mai mult în vedere faptul că avem chipurile reguli de conduită comune. Așadar viitoarea aniversare se dorește a fi „un apel adresat tuturor creștinilor să conștientizeze faptul că ceea ce ne unește este mai mare decât ceea ce ne ține separați într-un obicei banal”.
Sunt enumerate și alte acțiuni ecumeniste semnificative, cum ar fi Enciclica Patriarhală din 1920, care este considerată un soi de „cartă constituțională”, și începerea în 1981 a dialogului cu luteranii, la 400 de ani după primele contacte eșuate. Este evident că fapte criticabile și în contradicție evidentă cu tradiția ortodoxă devin elemente importante și pozitive în ochii Patriarhului Bartolomeu. Parcă se rescrie istoria Bisericii. Pe de o parte, devine normativă Enciclica din 1920, deși nu a reprezentat cugetul întregii Ortodoxii nici la momentul când a fost emisă, iar pe de altă parte, dialogul cu luteranii se întemeiază pe niște tratative compromise de acum 400 de ani, când apăruseră prin ruptura de catolici și au respins credința ortodoxă. Contradicții mai flagrante parcă nici nu se puteau imagina.
Dar asta nu e tot. Cei care se împotrivesc direcției ecumeniste sunt catalogați drept grupări extremiste, care au fost condamnate prin decizia Sinodului din Creta pentru că ar rupe unitatea Bisericii. Să mai spună cineva că au fost inocente deciziile de acolo! Sau că nu au implicații concrete în practică. Sau că nu denaturează perspectiva asupra unității Bisericii, care ar trebui apărată prin mărturisire chiar și prin întreruperea pomenirii celor care aduc în sânul ei inovații dogmatice. Canonul 15 I-II afirmă practic contrariul spuselor Patriarhului Ecumenic, anume că cei care dezbină sunt clericii care se abat de la adevărul de credință, și nu cei care reacționează contra lor și țin la corectitudinea dogmelor. Tocmai aceștia din urmă se silesc să apere Biserica și pacea ei în Hristos, care se obține prin lepădarea și înfruntarea lumii.
O perspectivă străină de Evanghelie străbate descrierea în general a acțiunilor ecumeniste așa cum le vede conducătorul Constantinopolului. Acesta vorbește de „transformarea lumii în Hristos”, pe când idealul creștin este de a preschimba sufletele, nu lumea, care zace sub cel rău. Mesajul apostolic autentic este acela că trebuie să dobândim dragostea, pacea și unitatea în Hristos, în Duhul Sfânt și să fugim de iubirea lumii, care este străină și potrivnică lui Dumnezeu (cf. 1In. 2:15-16). Deci ecumenismul este o pervertire cruntă în cuvinte frumoase, care vorbesc de iubire, pace și împăcare, protejarea săracilor, dar în numele unui bine căzut, amăgitor și decadent, care duce la iad, nu la înviere.
În același context, relațiile pe care le întreține Fanarul cu Papa sunt lumești, pe de o parte, și trădătoare în materie de credință, pe de altă parte. Chiar în cuvintele din interviu ale Patriarhului, ele sunt rezumate astfel: „Avem multe interese și intenții comune (cu Roma, n.n.) cu privire la problemele sociale, de exemplu, protejarea semenilor noștri aflați în situații dificile, a săracilor, refugiaților, promovarea păcii și a reconcilierii, dialogul interconfesional, protejarea creației. Desigur, problema care privește calea spre unitatea creștină și progresul dialogului teologic rămâne axa centrală în relațiile noastre”. Măcar de-ar fi urmărit scopuri cu adevărat benefice aceste raporturi, cum ar fi contracararea mișcărilor LGBT sau marginalizarea vieții religioase din societate.
Este imposibil să nu fie observată, în schimb, indiferența față de unitatea internă a Ortodoxiei. Ba chiar este negată expres existența unei schisme curente cauzate de conflictul din Ucraina. Acesta este catalogat ca fiind doar „o viziune diferită din partea Bisericii Ruse asupra chestiunii ucrainene, care s-a manifestat prin oprirea comuniunii cu Biserica Mamă a Constantinopolului și apoi cu alte Biserici autocefale care au adoptat decizia de acordare a autocefaliei”. Această ruptură nu este considerată schismă pentru că ține de probleme administrative, nu de diferențe dogmatice. De parcă orice întrerupere a legăturilor bisericești nu ar afecta unitatea. Dar se pare că Patriarhul Ecumenic jonglează cu noțiunile după cum îi convine pentru a-și atinge scopurile lui sau chiar unele străine.
Există o legătură între orientarea ecumenistă și pretențiile papiste ale Fanarului. Practic, Ortodoxia se dorește a fi remodelată după tiparul papistaș, pregătită pentru unirea cu papismul. Dar asta practic înseamnă destructurarea ei, supunerea ei la o comandă centralizată lumește. Astfel, conducătorul fanariot spune că „Bisericile Locale își pot gestiona problemele interne independent, dar legate inerent de Biserica lor mamă din Constantinopol”. Polarizarea aceasta în jurul așa-zisei Biserici Mamă este străină de funcționarea și organizarea Bisericii Ortodoxe, care se ghidează după canonul 34 apostolic. Acesta prevede organizarea în Biserici Locale pe principii naționale, etnice pentru o bună funcționare, nu pentru divizare și fragmentare. De aceea, argumentele aduse că împărțirea pe nații a Bisericilor ar însemna etnofiletism sunt false și manipulatoare. Chiar și Sinodul din 1872 este unul controversat, ale cărui decizii nici măcar nu au fost adoptate corect, ci la presiuni politice. Este greu să se spună că etnofiletismul ar fi mai mult decât o greșeală, anume o erezie, pentru că nu afectează credința în sine.
Acuzele aduse Moscovei că nu a fost dispusă să coopereze pentru rezolvarea schismei din Ucraina sunt cel puțin nefondate, dacă nu tendențioase. Pe de o parte, Patriarhia Rusă a condamnat, caterisit și anatematizat pe Filaret și adepții săi, gest recunoscut de toate Bisericile Locale ca o rezolvare completă și corectă a problemei. Pe de altă parte, cea care refuză dialogul în privința acordării autocefaliei unor schismatici este Patriarhia Ecumenică, nu cea Rusă.
Din toate acestea se vede că Patriarhia Ecumenică reprezintă o amenințare serioasă pentru integritatea Bisericii Ortodoxe atât în materie de dogme prin tendințele ecumeniste, cât și la nivel administrativ prin intervenția papistă din Ucraina. Acest pericol se răsfrânge direct asupra credincioșilor de rând, dar și asupra ierarhilor. Așadar trebuie să fim conștienți fiecare de atacul care ne vizează, iar ierarhii și Sinoadele Bisericilor Locale ar trebui să reacționeze și să rezolve oficial și definitiv problemele, așa cum s-a încercat la Amman și cum face apel în continuare Patriarhul Ierusalimului.
Profesor emerit al Facultății de
Teologie din Tesalonic
Unitatea Bisericii sobornicești este
amenințată serios în această perioadă de acordarea necanonică a autocefaliei de
către Patriarhia Ecumenică părților schismatice ale ortodocșilor ucraineni prin
ignorarea Bisericii autonome a Ucrainei de sub Mitropolitul Onufrie al Kievului,
care se supune istoric și canonic Bisericii Rusiei.
Kievul este maica, cristelnița rușilor ortodocși din
epoca în care Țarul (Cneazul) Vladimir, în 988, a fost botezat el însuși și
poporul rușilor în credința creștină prin acțiunile Bisericii de
Constantinopol. Timp de cinci veacuri Mitropolia de Kiev și a toată Rusia a
ținut nemijlocit de jurisdicția Constantinopolului. Cuceririle străine și influențele creștine apusene au
încercat de multe ori să spargă Mitropolia unitară, unitatea bisericească a
rușilor ortodocși și să creeze o a doua Mitropolie în ținutul Rusiei Mici,
Ucraina de astăzi, însă mereu a reacționat corect la această dezbinare Patriarhia
Ecumenică pentru că a întrezărit că desprinderea ținutului de trunchiul Ortodoxiei rusești, pe care o vizau
Roma papistașă și conducătorii papistași ai Poloniei și Lituaniei, ar fi
întărit uniația între ortodocși, adică unirea lor cu Roma și dependența lor de
jurisdicția Papei.
Concret, pentru
o perioadă de timp și în timp ce capitala rușilor s-a mutat în Nord, la început
la Vladimir și apoi definitiv la Moscova, Kievul nu a mai fost încadrat, din
motive politice și militare, în Biserica autocefală a Rusiei din 1448, ci a
rămas sub jurisdicția Constantinopolului și sub influențele catastrofale și
înrâuririle uniației și ale puterilor politice occidentale, care urmăreau
atunci, ca și astăzi, să-i taie pe locuitori de Rusia, cultivând sistematic simțământul
rusofobiei. Această despărțire a ortodocșilor ruși a fost tămăduită când
Mitropolia de Kiev a revenit în administrația bisericească unitară a
ortodocșilor ruși în 1686 prin actul patriarhal și sinodal al Patriarhiei
Ecumenice, care a trecut Mitropolia de Kiev în jurisdicția Bisericii Rusiei, de
care aparține de trei secole și jumătate (333 de ani), fără să se fi gândit
cineva până acum să se pună la îndoială această trecere și această jurisdicție.
Nu ne vom lungi
aici în alte analize istorice și canonice, care nu îndreptățesc intruziunea
Bisericii de Constantinopol într-un teritoriu al unei jurisdicții străine prin intervenția
dincolo de granițele sale în hotarele canonice ale altei Biserici autocefale. Acestea
devin de la sine înțeles prin citirea cărții noastre, «Autocefalia
ucraineană. Intruziune anticanonică și dezbinătoare a Constantinopolului», în
care sunt publicate trei articole ale noastre: a) Ucraina este teritoriu canonic
al Bisericii Rusiei, b) Autocefalia ucraineană. Ascunderea și răstălmăcirea
documentelor și c) Constantinopolul creează schisme. După cea calendaristică
vine cea ucraineană. Studiile acestea,
în afară de faptul că demonstrează răstălmăcirea documentelor pe care
întemeiază unii cercetători neatenți și înregimentați acțiunile Constantinopolului,
arată, de asemenea, că, de-a lungul timpului, Constantinopolul a fost pentru
jurisdicția unitară bisericească a rușilor și că separarea au urmărit-o Patriarhii
răi și interesați, care slujeau interese străine. Mai ales al treilea studiu sună
clopotul de alarmă prin aprecierea că, în final, Constantinopolul, în loc să
tămăduiască schisma pe care a creat-o în 1924 prin reforma calendaristică, a
creat acum o altă schismă prin acordarea anticanonică a autocefaliei
schismaticilor din Ucraina.
Schismaticii rămân
schismatici, cât timp nu s-au pocăit de schismă și cât timp continuă să-i
considere schismatici administrația bisericească care i-a tăiat din Biserică. Numai
aceasta, după sfintele canoane, poate să-i restabilească. Înainte de această
restabilire canonică, este în vigoare în continuare canonul 2 al Sinodului
Local din Antiohia, care impune scoaterea din comuniune a celor care au
comuniune cu cei scoși din comuniune. «Nu este îngăduit să aibă comuniune cu
cei neîmpărtășiți (scoși din comuniune), nici să fie primiți în altă Biserică
cei care nu se adună în altă Biserică. Iar dacă s-ar arăta cineva dintre
episcopi sau preoți sau diaconi sau cineva care are comuniune cu cei scoși din
comuniune de canon, să fie și acesta scos din comuniune ca unul care
bulversează canonul Bisericii».
Este un favor și un lucru vrednic de toată lauda că toate Bisericile autocefale refuză până acum să primească în comuniune pe schismaticii din Ucraina, pe care i-a restabilit anticanonic Constantinopolul și cărora le-a fost acordată autocefalia prin intruziune în jurisdicție străină. Deja am exprimat neliniștea noastră că etnofiletismul, adică patriotismul prost înțeles, va conduce unele conduceri grecești ale câtorva Biserici autocefale (Alexandria, Ierusalimul, Ciprul, Grecia și Albania)la susținerea acțiunilor anticanonice ale Patriarhului de Constantinopol. Lucrul acesta, deși nu s-a întâmplat până acum, urmează să fie promovat de puterile politice și bisericești care urmăresc slăbirea Ortodoxiei prin «dezbină și stăpânește». Cea mai slabă verigă se pare că este Biserica Greciei, al cărei Întâistătător tace și nu se manifestă, nici nu există până astăzi o decizie sinodală în afară că unii arhierei resping pseudo-autocefalia schismaticilor din Ucraina, precum și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte. Totuși există alții care deschid drumul recunoașterii, fie prin decizii, fie prin acțiuni. Este deja cunoscut că cele două Comisii Sinodale, cărora le-a încredințat Sfântul Sinod Permanent studierea subiectului, și-au dat acordul pentru recunoașterea autocefaliei, iar Mitropolitul de Nafpaktos susține prin scrisoarea sa către Arhiepiscop că nu există altă soluție canonică decât recunoașterea autocefaliei, poziție pe care am combătut-o prin publicația noastră pe internet, care a găsit o audiență mare, cu titlul: «Arhiepiscopul Ieronim fără ieșire pe tema ucraineană. Îi sare în ajutor Mitropolitul de Nafpaktos».
În pregătirea
recunoașterii se înscrie și hirotonia de către schismaticii din Ucraina a unui
cleric grec din Mitropolia de Dimitriada ca episcop de Olvia, precum și primirea
cu felicitări și acordarea cinstei «episcopului» de Olvia nou hirotonit scos
din comuniune după sfintele canoane de către Mitropolitul de Ftiotida.
Această acțiune
preliminară anticanonică și ascunsă a atins culmea prin prezența comună a
Arhiepiscopului Ieronim și a Mitropolitului schismatic Epifanie de Kiev la
Fanar pentru sărbătorirea Patriarhului Bartolomeu la vecernia patriarhală care
s-a săvârșit în Sfânta Mănăstire a Izvorului Tămăduirii din Balukli din
Constantinopol pe 10 iunie anul curent, unde s-au arătat așezați alături, în
împreună-rugăciune și salutându-se în biserică. Când a fost întrebat
Arhiepiscopul Ieronim despre scopul prezenței sale în Cetate, a spus: «Am
venit să urmăm Patriarhului nostru ca Dumnezeu să-i dea putere să continue
lucrarea sa binecuvântată». Totuși este lucrare binecuvântată susținerea
ereziilor în Colimbari și a schismaticilor în Ucraina?
Noi ne exprimăm
bucuria că va circula acum și în limba rusă cartea noastră despre autocefalia
ucraineană, nu numai ca să nu fim considerați toți grecii vinovați împreună de
poziția și starea etnofiletistă care se întrezărește, ci și ca să exprimăm pe
baza adevărului istoric și canonic tradiția noastră, starea noastră alături de
marele neam al rușilor, care a luat de a greci Ortodoxia, totuși a oferit în
continuare multe pentru păzirea, răspândirea, adâncirea și slava ei prin
mulțimea de Sfinți Cuvioși, Mărturisitori, Propovăduitori, Noi Mucenici,
Teologi și Dascăli, dar și nenumărați credincioși ortodocși evlavioși și bine
cinstitori.
Occidentul se
descreștinează, Rusia se reîncreștinează ortodox după vijelia comunistă. Grecia
urmează Occidentul descreștinat al Papismului și al Protestantismului.
