Hristos în slavă la Schimbarea la Față alături de Moise și Ilie (Imagine: ΒήμαΟρθοδοξίας)
Cuvântul lui Dumnezeu este „duh și viață” (In. 3:63) pentru că nu e o învățătură seacă, teoretică, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt. El poate fi redus la niște porunci omenești, la formalisme exterioare, dar numai prin trădarea credinței drepte, prin renunțarea la esența Bisericii. De aceea trebuie să dobândim și să păstrăm tradiția autentic ortodoxă lăsată de Sfinții Părinți și îndeosebi de Sf. Grigorie Palama, teologul energiilor necreate.
Învățătura palamită sau isihastă constă în două principii de căpătâi: (1) Dumnezeu nu poate fi cunoscut și prins în ființa Lui, ci doar prin lucrările Sale, care (2) sunt necreate, veșnice. Împotriva ereticilor Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora, care afirmau că Dumnezeu ne face cunoscută natura Lui prin idei și imagini create, prin concepte omenești, Sf. Grigorie Palama a opus învățătura patristică a lucrării necreate a lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Suntem înzestrați cu capacitatea de a intra în contact, în atingere cu veșnicia lui Dumnezeu, fapt care ne scoate din limitările create și ne ridică înapoi în rai, ne scoate din stricăciunea păcatului, ne mântuiește. Niciodată nu vom putea ajunge la ființa lui Dumnezeu, care este mai presus de orice lucru creat, dar ne putem împărtăși de bunătatea, dreptatea, dragostea, viața Lui, care sunt veșnice, ne fac asemenea Lui, ne îndumnezeiesc prin harul, adică prin darul Lui.
Aceste aspecte teoretice au fost definite concis în principal în cadrul disputelor isihaste din anii 1341-1351, dar ele reflectă experiența și trăirea ascetică a Bisericii dintotdeauna și nu doar la nivel teoretic, ci mai ales practic, făptuitor. În continuare, va fi ilustrată această comoară a viețuirii ortodoxe prin puține exemple punctuale din cuvintele și viețile unor Sfinți. Pe lângă bine-cunoscuta învățătură generală a Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt și călăuzirile Sf. Teofan Zăvorâtul, există o bogăție de alte mărturii ale Părinților despre lucrarea harului în suflet din care pot fi alese îndrumări pe măsură.
Experiențe ale venirii harului
„La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă!” (Valeriu Gafencu, Scrisori către familie)
„ La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. (…) Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli.” (Starețul Samson Sievers)
Harul dumnezeiesc este bucurie cerească mai presus de orice simțire omenească
„Avem bucurii duhovniceşti, dar cereşti nu avem. Facem o hirotesie, o priveghere, cântăm şi „Robii Domnului…”, învârtim şi policandrul şi ne bucurăm. Dar acestea nu sunt bucurii cereşti. Sunt bucurii trupeşti ale inimii, în sensul cel bun. Bucuria cerească este ceva mai înalt, care nu se poate explica. Când începe cineva să guste puţin din cele cereşti, îi tresaltă inima, înnebuneşte. Trebuie să trăim bucurii cereşti, ca să le transmitem şi generaţiilor următoare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)
„Mă îndrept către cei ce spun (în mod greșit) că au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip neştiut [inconştient] şi socotesc că L-au dobândit pe Acesta în ei înşişi de la dumnezeiescul Botez şi cred că au această comoară [2 Co 4, 7], dar se recunosc pe ei înşişi cu totul uşori de aceasta, spre cei care mărturisesc că n-au simţit nimic la Botez, dar presupun că darul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în ei înşişi şi că el există de atunci şi până acum în sufletul lor în chip neştiut şi nesimţit; dar nu numai spre aceştia, ci şi spre cei care spun că n-au primit vreodată o simțire a lui în vedere şi descoperire, ci că l-au primit pe acesta şi îl ţin în ei înşişi numai prin credinţă şi gând din auzirea cuvintelor dumnezeieşti [ale Scripturii].” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursul 5)
„Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu știam că este Duh Sfânt, cum vine și ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta. Slavă Domnului și milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învață tot binele și ne dă puterea de a birui păcatul. După mulțimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul și noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovnicește. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaște pe Duhul Sfânt, nu știe cât e de dulce și de aceea e înrobit pământului. Dar cine a cunoscut dulceața Duhului Sfânt, acela știe că ea întrece neasemănat toate și nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, își găsește odihna în Dumnezeu și se bucură și plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toți pe Domnul și îi este milă de ei. Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin și nu mai tânjește după cele cerești, pentru că împărăția cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit și s-a sălășluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjește după cele cerești și cu lacrimi îl caută pe Domnul. Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Harul se dobândește cu multă nevoință, cu sânge
„Femeia atunci cunoaște că a zămislit, când i se va opri sângele. Așadar și sufletul, atunci cunoaște că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile cele ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-însele, cum poate să se mărească în deșert că este fără patimă? Dă sânge și ia Duh!” (Pateric, Avva Longhin)
„Când omul se nevoieşte duhovniceşte cu mărinimie, simte o veselie lăuntrică, fiindcă Dumnezeu îi dă mulţumire duhovnicească. Desigur, cel mărinimos niciodată nu se nevoieşte ca să afle odihnă sau ca să primească vreo mulţumire. Şi chiar dacă Dumnezeu nu-i va da Raiul, el nu se va mâhni, căci nu se nevoieşte cu gândul: „Să mă nevoiesc ca să merg în Rai, ca să o duc bine şi să nu sufăr în iad”, ci nu păcătuieşte din mărinimie, deoarece nu vrea să meargă în iad şi astfel să-L rănească pe Hristos, Binefăcătorul Său. Iar dacă Hristos îi va spune că şi în Rai va avea parte de suferinţe muceniceşti etc., el tot acolo va voi să meargă din dragoste pentru Hristos.” (Sf. Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți)
Pericolul înșelării
„- Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?
– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă pricinuieşte simțăminte false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. “Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”. Şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Am cunoscut un monah care făcea nevoință din mândrie şi gândul îi spunea că este mare nevoitor. Ajunsese într-un hal fără de hal; nu mânca, nu se spăla deloc şi trăia într-o nespusă murdărie… Hainele i se rupseseră de murdare ce erau. I le-am luat să i le spăl, dar ce să speli? Putreziseră. Odată mi-a spus: “L-am întrecut pe Sfântul Ioan Colibaşul”. “Bre. Sfântul Ioan Colibaşul s-a sfințit pentru că nu s-a spălat?”, îi spun. După câteva zile a venit din nou şi mi-a spus: “L-am întrecut pe Cuviosul Maxim Cavsocalivitul”. “Cum adică l-ai întrecut?”, întreb. “Iată, tot Sfântul Munte l-am înconjurat ca o sfârlează” ‘Bre. Cuviosul Maxim a devenit imaterial şi zbura, nu umbla ca tine”. După aceea a început să practice pomenirea morţii anapoda și-și spunea în gând: “Acum sunt în iad”. Apoi, după puțină vreme, chipurile ca să se smerească, a început să spună: „Acum sunt diavol, satana, şi mă duc să-mi adun ucenici” și astfel a ajuns la înşelare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească)
Cunoașterea lui Dumnezeu este prin descoperire, nu doar prin citire
„ Oricât am învăța, e cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulți filozofi și savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Și noi, monahii, învățăm ziua și noaptea Legea Domnului, dar nu toți ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El. A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; și, în sfârșit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, și printer aceștia din urmă există mulți oameni învățați. La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînțeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaște decât cele pământești și pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu și toate cele cerești nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Venirea harului curăță sufletul de patimi
„În cei ce s-au învrednicit de adumbrirea harului, sufletul e răpit mereu de către rugăciunea minţii, ca de o mână nevăzută, din mijlocul gândurilor şi simţămintelor deşarte şi păcătoase, şi înălţată sus: lucrarea păcatului şi lumii rămâne neputincioasă şi neroditoare” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. 1)
Un al doilea material video la care am fost invitat a fost realizat și a apărut pe canalul SFV. Tema acestuia este alcătuirea sufletului omenesc.
Învățătura ortodoxă este foarte precisă și minuțioasă în ce privește sufletul și modul cum funcționează/lucrează acesta. Am fi uimiți să știm cât de bine este cunoscută lumea interioară și cât de bine este descrisă. Cu toate acestea, predomină foarte multe idei confuze răspândite în lumea de astăzi, care neagă existența lui sau îl banalizează. De aceea este foarte important să avem o perspectivă corectă asupra alcătuirii sufletului pentru a ne putea îngriji corect de el. Sfinții Părinți vorbesc în detaliu despre curățirea de patimi și din scrierile lor se poate desprinde o imagine de ansamblu asupra modului cum este structurată lumea noastră lăuntrică.
În acest episod de mai jos prezentarea se concentrează pe componentele sufletului, care sunt mintea, inima, duhul, conștiința. Acestea sunt facultăți ale părții noastre cuvântătoare. Ele sunt organe, să le numim așa, ale sufletului.
Nu a fost avută în vedere funcționarea sufletului, care are trei părți: rațiune, poftă și mânie, pe care nu le consider organe, ci mai degrabă moduri sau direcții de manifestare ale sufletului, capacități ale lui. De asemenea, nici voința nu a fost luată în calcul pentru că nu reprezintă o componentă concretă, ci un atribut al rațiunii omenești.
Ceea ce ne distinge ca ființe făcute după chipul lui Dumnezeu este partea cuvântătoare, prin care suntem capabili să gândim, să iubim, să fim buni și morali. Această latură a noastră trebuie cunoscută și îngrijită în așa fel încât să devină vie prin harul lui Dumnezeu, iar nu neglijată și lăsată în paragină prin lucrarea păcatelor ucigătoare de suflet.
Motto: „Daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23: 23-24)
Cuvintele de mai sus sunt la fel de valabile pentru zilele noastre pe cât au fost și în vremea când le-a rostit Însuși Mântuitorul. Ele nu exprimă decât durerea și mustrarea la adresa celor care se mulțumesc cu ritualuri ieftine și nesocotesc cele mai de căpătâi porunci ale lui Dumnezeu. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (In. 6:63). Cât de ușor ne limităm la forme goale și renunțăm la gesturile simple și încărcate de duh! Dar întrebarea se pune: Hristos S-a întrupat, a pătimit și a înviat pentru sănătatea și bună-starea noastră sau pentru ceva mai bun și mai de trebuință, pentru inimile și viața veșnică a oamenilor, pentru noi?
Care este esența ritualurilor ortodoxe
Însă în primul rând ecumeniștii de astăzi convinși, dar și cei care doar acceptă Sinodul din Creta, țin mai ales și îndeamnă și pe alții să prețuiască mai mult rânduielile exterioare decuplate de la puterea sfințitoare a credinței curate. Chiar se laudă că nu au lepădat credința pentru că săvârșesc Liturghia și tot ritualul neschimbate. Dar oare nu au citit niciodată Evanghelia? Nici măcar la slujbe? Este atât de greu să pună puțină inimă și sinceritate în rânduiala exterioară a vieții liturgice?
Este adevărat, trebuie să recunosc că cel mai greu
lucru din lumea aceasta este să punem credință în faptele noastre. Este cel mai
ușor să împlinim îndatoririle noastre față de bunul Dumnezeu fără credință,
fără tragere de inimă, fără conștiință. Este cumplit de anevoios să luptăm cu
noi înșine, să nu ne amăgim. Este știința științelor și arta artelor, după cum
definesc Sfinții Părinți această lucrare, după cum și măiestria duhurilor rele este
să deraieze calea oamenilor de pe drumul cel drept și sănătos, să presare
neghină care să înăbușe și să facă neroditoare strădaniile cele bune.
Pentru a nu fi prinși în cursele celui rău este
nevoie să cercetăm Scripturile, să căutăm pe Dumnezeu, să batem la porțile
inimii noastre și să cerem mila lui Hristos. Nu se poate să le evităm fără o
pregătire pe măsură, fără o strădanie potrivită. Nu este posibil să ne mântuim
fără să cunoaștem tradiția curată lăsată de Mântuitorul prin apostoli
Bisericii. Desigur că nu e nevoie să cunoască toți toate amănuntele, să fie
experți. Totuși nu putem avea pretenții de mântuire când înghițim cămila și
strecurăm țânțarul, când păstrăm unele aspecte exterioare și formale, dar
neglijăm esența poruncilor lui Dumnezeu: credința dreaptă, sănătoasă, plină de
evlavie conștientă.
Sf. Teofan Zăvorâtul înfățișează elocvent
simplitatea credinței: „Ați cunoscut din experiență puterea mântuitoare a
întregii chivernisiri din Biserica lui Dumnezeu, în toate amănuntele ei, până
la tămâia din cădelniță și la simpla ofrandă adusă la biserică. Iar dacă toate
acestea sunt născociri – așa cum spun ei – atunci sunt născociri mântuitoare. […] Evanghelia nu vor să o înțeleagă altfel decât în
măsura în care o găsesc asemănătoare cu propriile lor considerații. Care este
sfârșitul? Sfârșitul lor este respingerea totală a creștinismului și, ca
urmare, pierzarea. […] În Sfânta Biserică a
lui Dumnezeu nu este posibilă o asemenea șovăială și oscilare a ideilor și
speculațiilor deșarte. Aici norma mântuitoare este stabilită odată pentru
totdeauna în Sfântul Crez, fiind transmisă încă de la apostoli și cuprinsă de
Sfânta Biserică Ortodoxă”[1].
Cine sunt cei care schimbă tradiția tocmai în
miezul ei dacă nu ierarhia ce a aderat la deciziile Sinodului din Creta? Cine
se dezice de Biserică: cei care mustră pe arhierei chiar și prin întreruperea
pomenirii sau tocmai cei ce au adoptat ecumenismul? Care este criteriul ce
trebuie urmat: tradiția apostolilor sau bunul plac al ierarhiei, care se vrea
impus prin Sinod?
Elementele ecumenismului actual
Pentru a fi mai explicit și a aduce argumente
concrete despre trădarea subtilă, dar uriașă, ar trebui să înțelegem ce este
ecumenismul în forma lui actuală. El este descris chiar de un promotor al său
în aceste cuvinte: „Ortodocșii ecumeniști și cei anti-ecumeniști pleacă ambii
din același principiu ecleziologic fundamental, exprimat succint într-o
declarație anti-ecumenică a Sfintei Chinotite a Muntelui Athos în aprilie 1980:
«Noi credem că sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă,
sobornicească și apostolică a lui Hristos, care deține deplinătatea harului și
adevărului”. Dar ortodocșii pro-ecumeniști și cei anti-ecumeniști trag
concluzii radical diferite din acest principiu unic. Ecumeniștii ortodocși,
precum Pr. Serghie Bulgakov (1871-1944) și Pr. George Florovski (1893-1979),
concentrându-se pe noțiunea că Biserica Ortodoxă deține deplinătatea adevărului și a harului, concluzionează că celelalte
biserici creștine dețin, de asemenea,
harul și adevărul, chiar dacă nu în deplinătatea lor. […] Asta nu înseamnă că toate comunitățile creștine
sunt egale în materie de credință și doctrină, de vreme ce ecumeniștii
ortodocși sunt de acord cu anti-ecumeniștii că Biserica Ortodoxă singură deține deplinătatea credinței creștine și este adevărata Biserică văzută a lui Hristos”[2].
Așadar până și ecumeniștii recunosc diferențele acestea, care au fost speculate
în formulele finale ale documentelor sinodale din Creta. Ei nu neagă faptul că
Biserica Ortodoxă ar fi Biserica cea una a lui Hristos, ci se folosesc de
formule sofisticate și sofiste pentru a afirma faptul că celelalte culte ar fi
și ele părtașe la trupul lui Hristos. Iarăși, nu neagă diferențele și
inegalitatea dintre confesiunile creștine, dar afirmă că toate acelea formează
în mod nevăzut Biserica apostolică. Pe când adevărul este că Sinoadele au
puterea să scoată din trupul Bisericii pe eretici, ea este un organism viu și
alege singură pe cine să primească și pe cine nu, sub insuflarea Duhului Sfânt;
nu pot eterodocșii să facă parte din ea împotriva voinței ei. Istoria
bisericească tocmai acest lucru îl arată, că Biserica și-a păstrat unitatea și
integritatea prin excluderea din sânul ei și condamnarea ereticilor. Acum
teoriile ecumeniste reprezintă tocmai o răsturnare a rânduielilor Sfintelor
Sinoade și rânduieli bisericești.
Pentru a ne face o imagine completă asupra
liniilor de forță ecumeniste, adaug succint și alte câteva idei de bază din
articolul citat mai sus. Pe lângă distincția dintre unicitatea și deplinătatea
Ortodoxiei ca Biserică a lui Hristos, din care rezultă posibilitatea și
oportunitatea stabilirii unui dialog între Ortodoxie și eretici, autorul
insistă pe încă alte două principii. Nu admite absența harului mântuitor în cadrul formațiunilor eterodoxe, și
nici negarea denumirii lor ca biserici.
Cele două aspecte din urmă reclamă unele detalieri,
dar totuși sunt clare din punct de vedere doctrinar. Oricât ar încerca să
contrazică dictonul Sf. Ciprian al Cartaginei „extra ecclesiam, nulla salum” (în afara Bisericii nu există
mântuire), el reprezintă chintesența cugetului Bisericii dintotdeauna. Dumnezeu
lucrează și în afara Bisericii, dar nu putem concluziona de aici că harul lui Hristos
este prin definiție prezent în afara granițelor bisericești canonice. Iar faptul
că a fost respinsă propunerea preotului Vsevolod Chaplin: „comunități care se
numesc pe ele însele creștine” în loc de «denumirea istorică a celorlalte biserici
și confesiuni creștine» dovedește că acesta este un punct pe care ecumeniștii
nu-l cedează, anume ca ereticii să fie considerați biserici. De aceea a existat
o așa de mare împotrivire la scoaterea termenului de „biserică” din text cu
referire la neortodocși.
Din toate acestea rezultă un program bine conturat
și care urmează să fie implementat pas cu pas. Dialogul și relațiile cu
ereticii trebuie să devină o normalitate mai întâi în rândul ierarhilor, profesorilor
de teologie și preoților, apoi și la nivelul credincioșilor simpli. Trebuie ca
ortodocșii să fie obișnuiți cu ideea că și cei din afara Bisericii au parte de
harul lui Hristos și sunt frați vitregi ai noștri pe care trebuie să-i iubim și
să-i acceptăm în numele unei iubiri fără granițe. Cu alte cuvinte, este atacată
sistematic îndărătnicia „pravoslavnică” (inventând etichete persiflante precum
„ecumenoclaști”) pentru a fi înlăturată puritatea credinței, pentru a se ajunge
la un amestec dizolvant cu toți apostații. Și, din păcate, mulți dintre
ortodocșii chiar practicanți cad în plasa aceasta, ignoră pericolul
înfricoșător de a avea „deschidere” nepermisă față de erezii.
Ecumenismul ratificat prin documentele din Creta
Pentru a arăta prezența acestei teorii ecumeniste
în rândurile documentului 6 din Creta, prezint aici câteva pasaje din care se
desprind chiar ideile mișcării ecumenice:
1. Art. 1: «Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană.»
Această frază exprimă convingerea implicării în
fruntea mișcării ecumenice pe baza faptului că Biserica noastră este în mod
deplin Biserica cea una, pe când ceilalți ar fi nedeplini. Conștiința de sine
reprezintă o viziune dogmatică, nu doar instituțională despre Biserică. Și nu
este o convingere dogmatică misionară sau despre rolul în societate, ci una
eclezială, adică ce privește definiția Bisericii în esența ei. Așadar, din
convingere dogmatică, acest pasaj declară că Ortodoxia conlucrează cu celelalte
culte creștine pentru a reface unitatea bisericească. Această afirmație este în
contradicție flagrantă cu istoria dintotdeauna, de care am pomenit. Tocmai că
unitatea Bisericii a fost păstrată prin excluderea ereticilor care atentează la
ea. A-i considera acum în interior și că există o dezbinare și că trebuie
conlucrat cu ei pentru a ajunge, chipurile, la unitate, aceasta înseamnă tocmai
negarea dreptății și păcii dumnezeiești păstrată cu sacrificii până acum.
Dar există o rătăcire printre ortodocșii de astăzi
care nu vor să vadă adevăratul sens al articolului discutat. Dau drept exemplu
pe Arhim. Tihon, starețul atonit al Mănăstirii Stavronichita. Acesta a fost
prezent la Sinodul din Creta (Colimbari) și a făcut chiar și o descriere a celor petrecute acolo. Dar a mai scris și un text elogios,
intitulat Sfântul și Marele Sinod prin textele
deciziilor lui, în care
prezintă hotărârile luate ca și cum ar fi ortodoxe. Deși la final există
indicația că va urma o continuare, se pare că nu s-a întâmplat acest lucru.
După cum mi-au indicat monahii de la chilia Panaguda, articolul acesta
„demonstrează” că nu a fost atinsă învățătura ortodoxă. El se aseamănă cu
broșura lansată de Patriarhia Română, care prezintă o viziune ortodoxă, dar
care nu se regăsește în documentele cretane, de fapt.
Așadar Arhim. Tihon afirmă, la un moment dat,
comentând art. 1: „Biserica Ortodoxă crede cu tărie și deține în cea mai adâncă
parte a conștiinței ei, prin trăirea experimentală a harului Preasfântului Duh,
că este una și singură prin faptul că este trupul Domnului și Dumnezeului
nostru Iisus Hristos, Care S-a întrupat, care se prelungește în veci”. Așadar
se poate observa că este vorba de o citire incorectă a textului sinodal. Acolo
nu se afirmă că Biserica ar crede că ea este Biserica cea una, ci că deține un
loc principal în promovarea unității „ecumenice”. Este cel puțin ciudată
această orbire și neputință de a citi textul sinodal în toată splendoarea lui.
Probabil că, dintr-o panică dureroasă a trădării, nu poate accepta acest lucru
dezastruos. Totuși atitudinea de a băga capul în nisip, care nu este doar a
Arhim. Tihon, nu este una folositoare, ci extrem de păgubitoare.
2. Art. 18: «Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale interne și învăţăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade, în timp ce participă la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și nu poate primi nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională (s.n.). În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar produsul acordurilor teologice, ci și al unităţii de credinţă, păstrată și trăită în Biserica Ortodoxă în Taine.»
După cum s-a văzut în textul de mai înainte,
acestea sunt principii tipice pentru ecumeniștii ortodocși. Anume că recunosc o
inegalitate între confesiuni, dar că toate ar fi în măsuri diferite părți ale
Bisericii lui Hristos. Expresia: „nu poate primi
nicidecum unitatea Bisericii ca pe o oarecare adaptare interconfesională” nu se
referă la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a celei care îi cuprinde, de fapt, și
pe eretici. Chipurile, nu este acceptat un compromis interconfesional, o stare
de amalgam, care se regăsește în prezent, care tocmai că ar exprima dezbinarea
din sântul Bisericii una sancta, ci
se dorește o conlucrare pentru a se ajunge la o unitate bine stabilită. Cu alte
cuvinte, Biserica acum ar fi formată din confesiuni inegale, care sunt într-o
stare de diviziune și ea trebuie să ajungă la unitate nu prin compromisuri. Dar
această viziune este în esență contrară perspectivei ortodoxe.
Mai mult, ultima parte a paragrafului ne arată care ar fi
acea unitate fără compromis: „Unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi doar
produsul acordurilor teologice (adică prin compromisuri), ci și al
unităţii de credinţă” (ortodoxă). Însă cuvintele subliniate marchează tocmai un
compromis; dacă ar fi eliminate, s-ar ajunge la un cu totul alt înțeles. Așadar
CMB nu promovează un compromis vădit, ci unul prin acorduri și discuții, dar
care nu reprezintă strict adevărul de credință, ci un amestec între tradiția
autentică și acordurile teologice care au loc.
Dacă avem în vedere că IPS Teofan, spre exemplu, a citat acest articol 18 ca și cum ar fi ortodox, pentru a arăta că textele din Creta nu ar conține erori
dogmatică, tabloul trădării cred că este complet. Ierarhii noștri nici măcar
nu-și dau seama care este credința ortodoxă, nici nu știu ce au semnat, nici nu
vor să revizuiască, ci apără mai departe linia deraiată ecumenistă pe care
înscriu întreaga Biserică.
3. Art. 8: «În cadrul relațiilor sale cu restul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci se bizuie în primul rând pe protecţia Duhului Sfânt prin harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17: 21).»
Prezența așa-zisă a harului și în rândul lumii neortodoxe
a fost bifată prin acest paragraf. Ideea care se desprinde din el este că harul
lui Dumnezeu ar lucra spre o dorită unitate între cu ereticii. Pe când Hristos S-a
rugat ca toți ortodocșii să fie una cu Dumnezeu și între ei, nu cu cei din
afara Bisericii. Tocmai că rugăciunea Mântuitorului nu-i are în vedere decât în
exclusivitate pe membrii bine-credincioși ai Bisericii.
4. Art. 6: «Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe.»
Acest paragraf a fost cel mai dezbătut și nu merită repus
în discuție acum. Oricum, este limpede că ecumeniștii țin la el ca la o redută
câștigată, anume să-i considere biserici pe eretici și membri ai Bisericii lui Hristos.
Desigur că singură participarea la CMB este suficientă
pentru a parafa devierea de la ortodoxie, fără a mai lua în calcul detaliile
amintite. Dar acelea întăresc și vădesc greșelile.
Păstrarea smerită,
dar curată a predaniei ortodoxe
Au mai existat Sfinți care au împărtășit convingeri
eretice până la o vreme, cum ar fi Sf. Gherasim de la Iordan și Sf. Ioanichie
cel Mare, dar și-au revenit; conștiința, evlavia curată și căutarea lor sinceră
i-au adus la adevăr. Au existat și ierarhi care au semnat documente în care erau
strecurate expresii subtil eretice, cum ar fi Grigorie, tatăl Sf. Grigorie
Teologul, și Dianie, episcopul Cezareei Capadociei. Aceștia și-au retractat
semnătura când unii monahi, printre care și Sf. Vasile cel Mare, au rupt
comuniunea cu ei. Oare este atât de greu și pentru sinodalii români (ca să nu
mai zic și cei din alte Biserici Locale) să se dezică de aceste hotărâri
pierzătoare dacă ei au cuget ortodox? Repet, dacă au cuget ortodox.
Biserica nu este la discreția noastră, ca să putem noi
condamna pe episcopi și să punem ordine, dar nici străină de noi, încât să fim
indiferenți. Cine spune că lasă pe Hristos să aibă grijă de Biserica Lui, iar
el nu face nimic, ci acceptă totul ca și cum ar fi foarte bine, unul ca acesta
dovedește că el nu este al lui Hristos și că prin el nu lucrează Domnul spre
apărarea Bisericii Lui. Căci cum poate un mădular viu al trupului lui Hristos
să nu reacționeze în nici un fel când trupul este atacat. Doar dacă este
mădular mort sau bolnav.
Să fim treji, priveghind, atenți la deraierile care ni se
impun, pentru a nu sluji la domni străini! Măcar să fim ca cei șapte mii de pe
vremea Proorocului Ilie, care nu și-au plecat genunchiul lui Baal, pe care îi
știa doar Dumnezeu, dar prin care a dăinuit poporul ales de atunci!
[1] Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și Scrisori despre viața creștină, p. 133-135.
