Unirea cu catolicii: un deziderat al Bisericii Ruse în competiție cu Fanarul?

La Congresul care se desfășoară la Budapesta, delegatul Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Ilarion, a vorbit în deschidere despre Sfânta Euharistie în termeni clar ecumeniști. Acest gest stârnește nedumeriri și întrebări serioase. Conflictul cu Constantinopolul pare acum mai mult unul de natură politică decât dogmatic și canonic.

În condițiile în care Biserica Rusă a oprit participarea la manifestări comune cu Fanarul, lucru ce a dus la blocarea dialogurilor ecumeniste din 2019, iată că acum nu a ezitat să fie prezentă la Congresul din Ungaria, la care vine și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Nu doar că nu era nimerită această participare la forumuri străine de duhul Ortodoxiei, dar contravine chiar și cu propriile hotărâri și interese. Scopul urmărit, după cum am subliniat de mai multe ori în contextul intruziunii fanariote în Ucraina, trebuie să fie apărarea dreptei credințe, nu interesele pământești. Aceste aspecte au fost sesizate și de părinții mărturisitori din Grecia, care au publicat articolul de mai jos pe această temă.

O problemă delicată ridicată de afirmațiile Mitropolitului Ilarion este aceea a folosirii termenului de „Biserică”, folosit în mod confuz pentru a putea induce ideea de unire între ortodocși și catolici. Deși pare marginal pentru unii, acest mod de a teologhisi, ratificat și la Sinodul din Creta, nu este simplă retorică, ci un demers cu rezultate concrete și nefaste, anume sincretismul religios, amestecarea credințelor.

Mitr. Ilarion la Budapesta, 6 sept. 2021 (Foto: CNA)

Biserica Rusă la un pas înainte de Euharistia comună cu papistașii

În cateheza inaugurală la a 52-lea Congres Euharistic Internațional, care a avut loc pe 6 septembrie la Budapesta, Mitropolitul Ilarion a oferit o lecție mizerabilă despre Sfânta Euharistie Ortodoxă, prezentând-o ca pe o trambulină pentru unirea papistașilor și ortodocșilor în ciuda diferențelor dogmatice. Știrea care a circulat este că manifestarea va dura o săptămână și se va încheia cu Liturghia pe care o va săvârși Papa Francis în Piața Eroilor. În aceeași zi se va afla în țară și Patriarhul Bartolomeu.

A spus concret: «Catolicii și ortodocșii nu sunt uniți în Euharistie, dar sunt uniți în convingerea că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală».Într-un alt punct: «Ei (Sfinții) au atins ținta, în timp ce noi suntem pe drum. Dar calea spre mântuire este de negândit fără Euharistie. Nu există mântuire fără Biserică: aceasta este convingerea pe care noi toți o împărtășim, atât catolicii, cât și ortodocșii, chiar dacă localizăm Biserica într-un mod cumva diferit».
[…] «Dar Biserica este de neînțeles fără Euharistie. Prin urmare, chiar noimele Bisericii și ale Euharistiei și ale mântuirii sunt legate inseparabil în teologia noastră».
Mitropolitul Ilarion ne spune că putem să comparăm și, în final să unim Ortodoxia cu erezia pentru că în Pâinea și Vinul euharistic de după sfințirea Lor nu avem doar prezența simbolică a lui Hristos, ci prezența Lui deplină și reală. Pentru duhul luciferic al pan-religiei, prezența reală a Domnului nu există exclusiv și numai în Tainele Ortodoxiei, ci și în Tainele papismului.

Apoi Mitropolitul, când spune că împărtășim cu papistașii fraza «Nu există mântuire fără Biserică», se referă la «extra Ecclesiam nulla salus», adică nu există mântuire în afara Bisericii. Câte Biserici există pentru el: una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească sau multe, după cum a decis pseudo-Sinodul din Colimbari?

Desigur că se creează confuzie când Mitropolitul de Volokalamsk nu identifică sensul «Biserică» cu Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, ci încalcă granițele ei stricte și îi cuprinde în ea și pe papistași. După ce a spus toate cele de mai sus, trage concluzia că, atâta timp cât Biserica este de neconceput fără Euharistie, prin urmare Ortodoxia și papismul pot să împartă aceeași Euharistie.

Intercalăm câteva puncte dintr-un articol mai vechi ca să ne amintim ce este Biserica romană:

… «De acum nu mai este nevoie de Sfântul Duh ca să conducă Biserica «la tot adevărul». Nu mai este nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, pentru că mai este un dumnezeu pe pământ, cu putere să facă inutil și să proclame drept amăgitoare învățăturile Dumnezeului ceresc. Pe baza acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar de credință și poate să exprime dogme noi chiar contrare normelor întregii Biserici, pe care toți credincioșii sunt datori să le primească ca să nu fie tăiați de la mântuire».

«Astfel, este același lucru Papa cu Biserica și Papa fără Biserică, adică Papa este totul și Biserica nu este nimic.»

Citind cuvintele Mitropolitului Ilarion, înțelegem că se desfășoară o luptă în curs pentru dominație între apărătorii panereziei ecumenismului din Rusia și Fanar. Este o nedumerire cum de consimt oamenii, în cazul concret Ierarhii ecumeniști din Rusia, să fie subordonați ai Papei. În afară de faptul că schimbă ecleziologia ortodoxă când se străduiesc să dea mărturie cu argumente teologice inexistente despre comuniunea euharistică viitoare, se nedreptățesc și pe ei înșiși. Pentru că ereticii nu fac nici o concesie de dragul unității. Dimpotrivă, rămân în rătăcirile lor, nu arată pic de pocăință și se străduiesc să atragă de partea lor pe acei neteologi pe care îi găsesc. Din păcate, pentru Mitropolitul Ilarion, subjugarea la primatul Papei este de dorit și canonic. Este vorba de o robie duhovnicească sau, mai exact, despre o înjosire duhovnicească reprobabilă în care este prinsă Biserica Rusiei.

Să nu râdem noi, oamenii, de o erezie condamnată de Sinoadele Părinților, care are ca piatră din capul unghiului pe Papa, nu pe Hristos, numai acela poate să o provoace. Cine știe cât este prețuită priveliștea unirii Adevărului Ortodoxiei cu ereziile sub conducerea Papei? Cine știe câți arginți face noua trădare a ecumeniștilor, încât pot să se facă egali pe ei înșiși cu ereticii, botezul nostru cu al lor? Singurul lucru sigur este că motivele care îi conduc pe arhierei ca Mitropolitul de Volokalamsk la astfel de poziționări provocatoare sunt clar demonice și nu au nici o legătură cu Duhul Sfânt, Care conduce acordul sobornicesc/catolic al Părinților Ortodoxiei.

Nu putem să nu semnalăm o contradicție. Biserica Rusiei a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu și acum dorește să obțină comuniunea cu Papa. O, fiară fără șovăire a amăgirii!…

Anti-rusismul deputatului Daniel Gheorghe îl duce în eroare în ce privește schisma bisericească ucraineană


Tocmai pentru că prin definiție Biserica este un organism apolitic, nu din lumea aceasta, este un mare deserviciu să fie pusă în slujba unor interese pământești, naționaliste sau chiar geo-politice. Schisma provocată de așa-zisa autocefalie din Ucraina a fost provocată de intervenția factorilor politici, dar ea trebui tranșată conform mizelor bisericești puse în joc. Împletirea între politic și ecleziastic este normală și inevitabilă, dar ar trebui să existe și o demarcare clară între cele două.

Într-o postare pe pagina sa de FaceBook, domnul Daniel Gheorghe, un deputat cunoscut pentru pozițiile sale conservatoare și naționaliste, face unele aprecieri pe subiectul schismei bisericești din Ucraina de pe poziții anti-rusești și pro-Constantinopol, pornind de la declarațiile recente ale Ministrului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov. Pe considerentul că la mijloc sunt interese rusești politice în Ucraina, politicianul nostru declară: „În calitate de Român Ortodox resping categoric toate aceste manevre rusești care fac mare rău Ortodoxiei și sunt solidar deplin fraților noștri din Patriarhia de Constantinopol!”.

În esență, în postarea sa, Daniel Gheorghe critică Rusia de astăzi, care ar fi o continuare a regimului comunist de odinioară, pentru faptul că se implică în problemele Bisericii Ortodoxe, făcând un mare deserviciu prin criticile aduse „liderului spiritual al ortodocșilor din întreaga lume”. Este evident că credința joacă un rol important pentru Moscova în ce privește interesele sale de putere în regiune; totuși acestea nu sunt atât de intruzive și nefaste pentru „moștenirea lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru noi, pentru Credința trăită curat și pentru legământul istoric păstrat de la Sfinții Apostoli, de la Sfinții Părinți și de la întreg așezământul civilizației și culturii romano-bizantin” pe cât sunt jocurile americane făcute prin Patriarhul de Constantinopol.

Întâlnirea de o zi cu Patriarhul Bartolomeu la București cu ocazia sfințirii Catedralei nu are cum să-l fi încredințat pe domnul deputat despre acesta că ar fi „un mare prieten al ortodoxiei românești și un om care înțelege cu adevărat esența învățăturii noastre străvechi”. Există multe alte fapte publice și notorii care dau dovadă despre contrariu. Dimpotrivă, se poate spune că acesta este unul dintre cei mai nocivi ierarhi pe care îi are Biserica. Numai apărător și cunoscător al Ortodoxiei nu demonstrează că ar fi prin numeroasele sale fapte smintitoare de rugăciuni în comun cu alte credințe și religii și prin conflictul pe care-l întreține în Ucraina.

Această poziționare este interesantă și ține de un subiect delicat, anume legătura dintre naționalism și credința ortodoxă. Dar, înainte de a analiza puțin mai în amănunt acest raport, merită cunoscute declarațiile diplomatului rus făcute unui jurnalist grec pentru postul OPEN TV despre interferența fanariotă în Ucraina:

„Avem o legătură duhovnicească, pe care se străduiesc să o submineze într-un mod energic înșiși camarazii noștri americani, care l-au silit pe Patriarhul Ecumenic să se îndrepte în direcția schismei, a subminării tradițiilor străvechi ale creștinismului ortodox, să fie urmată linia care se numește în Ortodoxie «papism», un papism nou, care a fost respins mereu de o mie și mai bine de ani în Ortodoxia Răsăriteană. Nu este o întâmplare că în lumea ortodoxă nu există un echivalent al Papei de la Roma.

Există Patriarhul Ecumenic, căruia i-a fost acordată până de curând cinstea primului între egali. Cu toate acestea, după constrângerea grosolană, rău ascunsă sau mai degrabă neascunsă deloc a Washington-ului, a urmat calea schismei în Ucraina, a creat o Biserică-marionetă, chipurile numită a Ucrainei, desigur că a amăgit această «Biserică» forfecându-i drepturile pe care i le-a promis și acum se sârguiesc energic împreună cu americanii să influențeze celelalte Biserici Ortodoxe, printre altele Biserica Ortodoxă Greacă, pe Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Ciprului, așa încât să treacă și ceilalți la direcția acestor acțiuni de subminare și anticanonice față de Ortodoxia Răsăriteană.

Cred că deja a condus la schismă în Biserica Ciprului «cutia Pandorei», pe care a deschis-o Bartolomeu, la agitație în alte Biserici Ortodoxe, «misiunea» pe care i-au pregătit-o americanii lui Bartolomeu și nu se ascund că lucrează activ împreună cu el sub deviza «libertății religioase sau de credință», misiunea lui Bartolomeu este să îngroape înrâurirea Ortodoxiei în lumea contemporană. Altă explicație nu pot să văd pentru acțiunile acestui om.”

Oricât de dur ar fi limbajul folosit, sunt exprimate adevăruri incontestabile. Atât politic, cât și bisericește, cel puțin de data aceasta are dreptate diplomatul rus.

În primul rând, el face referire la fapte concrete, la o interferență cruntă în viața bisericească a majorității ucrainenilor. Și nu vorbim doar la nivel de dogmă și instituții, ci de agresiuni și scandaluri puternice împânzite peste tot. Foarte multe lăcașuri de cult au fost acaparate, clerici hărțuiți, bătuți și chiar omorâți. Situația este dramatică pentru întreaga Ortodoxie, dar îndeosebi pentru credincioșii simpli ortodocși ucraineni care trebuie să se apere mereu de atacurile orchestrate naționaliștilor. Există nenumărate relatări despre astfel de cazuri, care nu s-au oprit nici până în ziua de astăzi de un an încoace.

Un alt aspect important, Patriarhul Ecumenic nu poate fi considerat nicicum conducătorul întregii Ortodoxii. Biserica are conștiința că nu are un astfel de cap pământesc, ci capul ei este Însuși Hristos, Care o conduce nevăzut, dar mai bine ca orice om văzut. Cârmuirea ei este de altă natură, una duhovnicească, făcută de Duhul Sfânt prin insuflarea care o dă clerului și aleșilor lui Dumnezeu. Așadar înfruntarea pretențiilor supremațiste ale Patriarhului Bartolomeu sunt nimerite, nicidecum o jignire la adresa Bisericii.

Cât despre raportul dintre interesele naționale și credința ortodoxă, acesta rămâne în parametri normali atâta timp cât nu este modificată învățătura și spiritualitatea pentru a sluji unor scopuri pământești. Biserica însuflețește popoarele care îmbrățișează credința, le dă o identitate. Acest lucru s-a întâmplat cu multe nații, printre care și cu noi, românii. Nu e nimic rău în asta. Doar să nu fie adaptată și pervertită pentru a se potrivi poporului, ci pentru a-l ridica la Dumnezeu.

În situația de acum, Ortodoxia este o parte constituentă a slavismului înțeles în limite normale, etnice. Așa cum a fost sufletul imperiului bizantin și cum a ridicat capitala lui, Constantinopolul, în cinste, așa s-a întâmplat în mare măsură și cu Moscova. Problema intervine când credința este instrumentată pentru a cuceri și controla politic o regiune sau o situație politică. Acest lucru îl face clar astăzi Fanarul, care slujește Statelor Unite de mai bine de jumătate de veac prin ecumenism, iar acum și prin neo-papismul prin care aduce o grozavă schismă.

Moștenirea lui Hristos și credința apostolilor moștenită prin tradiție nu a cunoscut niciodată un primat în persoana vreunui Patriarh. Fiecare Biserică autocefală este independentă și se organizează autonom. Arealul ei este definit de canonul 34 apostolic prin gruparea „episcopilor fiecărui neam” în jurul unui Întâistătător (Patriarh), care este egal, nu superior celorlalți. Acest lucru se vede astăzi în populația slavă, care se întinde pe un teritoriu mai larg decât Rusia și cuprinde, printre altele, și Ucraina. Este limpede că există o populație ucraineană naționalistă aici, care dorește independență ecleziastică, dar este prea mică în raport cu Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană și folosește mijloace neortodoxe, care nu dau mărturie de intenții bune, ci străine și dezbinătoare. Etosul ucrainean naționalist este îmbibat de spiritul (greco-)catolic. În plus, schismaticii aceștia s-au format prin acțiuni necanonice, condamnate la nivel pan-ortodox. Așadar metodele lor eronate nu pot fi validate de Constantinopol cu atât mai puțin cu cât Fanarul însuși adaugă la ele pretenții papiste. În plus, ortodocșii canonici de pe acest teritoriu sunt fideli Kievului slav de odinioară, leagănul Bisericii Ruse.

După cum am mai scris despre istoria întemeierii și despre poziția Patriarhiei Ruse, chiar dacă există și elemente criticabile în care slavismul a folosit Ortodoxia de-a lungul vremii, totuși în esență trebuie să-i recunoaștem meritele și nu avem ce să reproșăm Moscovei pe tema schismei ucrainene.

Din nefericire, poziționarea deputatului Daniel Gheorghe este atât de neortodoxă și politizată, încât stârnește indignare și reprobare din partea oricărui credincios fidel tradiției apostolice. Ea nu vădește decât o aliniere la politica progresistă dusă atât de Constantinopol, cât și de aripa interesele americanizate de la noi din țară. Păcat de o astfel de tendință, care trădează neînțelegere a cursului Bisericii.

Pretențiile papiste incipiente ale Patriarhiei Ecumenice de pe vremea lui Meletie (1923)

O mărturie foarte importantă din istoria tendințelor papale ale Patriarhiei Ecumenice este prezentată în articolul și introducerea de mai jos, la care am ajuns prin intermediul OrthodoxSynaxis.

Articolul remarcabil care urmează a fost scris de Mitropolitul pe atunci Hristofor de Leontopolis (viitorul Patriarh Hristofor II de Alexandria) în 1924 și a fost publicat în Paintanos, un ziar oficial al Patriarhiei de Alexandria și apoi tradus în franceză în revista Échos d’Orient în 1925 (a se vedea versiunea franceză aici). Articolul a fost scris într-un moment crucial în istoria ortodoxă, când ordinea veche de secole tocmai murise de o moarte violentă și Ortodoxia intra într-un viitor primejdios și nesigur. (Pentru mai multe despre această perioadă, în articolul “The Nine Years that Almost Destroyed the Orthodox Church”).

În mai 1919, armata greacă a invadat Turcia, instituind fatidicul Război Greco-Turc. Grecii, conduși de Primul lor Ministru Eleftherios Venizelos, urmăreau cu ambiție „Megali Idea” („Marele Ideal”) – visul unui nou Imperiu Bizantin, complet prin recucerirea Constantinopolului. Războiul care a urmat a fost un dezastru pentru greci: turcii au învins definitiv, o revoluție pro–Venizelos a răsturnat pe regele grec și Tratatul de la Lausanne a stabilit un „schimb de populație” – scoaterea forțată a grecilor din Turcia și a turcilor din Grecia. Patriarhia Ecumenică și-a pierdut dintr-o dată efectiv întreaga turmă.

Războiul marchează și sfârșitul oficial al Imperiului Otoman și crearea Republicii seculare din Turcia. Noul guvern turc a hotărât imediat că orice candidat pentru alegeri religioase din Turcia trebuie să fie cetățean turc – o lege care viza direct Patriarhia Ecumenică.

În această perioadă, Patriarhia Ecumenică a fost condusă mai întâi de un locum tenens – puternicul Mitropolit Dorotei de Prusa – și apoi de faimosul Patriarh Meletie Metaxakis, un aliat apropiat al Primului Ministru Venizelos. În perioada de 20 de luni de ocupare a Patriarhiei Ecumenice, Meletie a convocat un „Congres Pan-ortodox”, a introdus noul calendar, a întemeiat o câteva Biserici noi autocefale și autonome, a preluat controlul asupra Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America și a promulgat o nouă interpretare a canonului 28 de la Calcedon: teoria „ținuturilor barbare”, potrivit căreia toate teritoriile care nu sunt parte dintr-o altă Biserică Ortodoxă aparțin Patriarhiei Ecumenice. În 1924, Meletie a fost scos forțat de turci (dar nu înainte de a încerca să mute Patriarhia în Muntele Athos sau la Tesalonic), succesorul lui imediat, Grigorie VII a murit în noiembrie și la scurt timp după aceea a fost publicat acest articol, succesorul lui Grigorie, Constantin VI, a fost deportat de autoritățile turce.

Bustul Patriarhului Hristofor de Alexandria

Acesta a fost contextul – în perioada de după războiul greco-turc și după domnia lui Meletie, când comunitatea grecească era încă profund împărțită între regaliști și venizeliști – când și-a scris viitorul Patriarh Hristofor articolul, care este evident unul polemic anti-Meletie și anti-venizelist. Ca un document istoric, este uimitor în multe privințe. Poartă mărturia faptului că interpretarea modernă a „ținuturilor barbare” a canonului 28 era veche de doar doi ani când a fost scris acest articol – adică s-a dezvoltat sub stăpânirea lui Meletie. Arată o etapă timpurie în dezvoltarea pretenției Alexandriei la „toată Africa”. Articolul lui Hristofor predă începutul convertirii africanilor nativi în sub-Sahara, totuși chiar și la această dată timpurie are pretenții la o mare parte din continentul african pentru Patriarhia lui. Ironic, Meletie însuși a fost cel care – după ce a devenit Patriarh de Alexandria în 1926 – a primit primul pe acești convertiți africani și a adăugat „toată Africa” la titlul său. Perspectiva lui Hristofor asupra turcilor este mult mai înțelegătoare decât am asocia-o astăzi cu o poziție grecească mainstream (oficială) și, în vreme ce ar putea fi în dezacord, este o dovadă importantă că nu toată lumea grecească susținea o singură perspectivă asupra subiectului acum un secol în urmă.

La doar un an după ce a fost publicat acest articol, Meletie a fost ales Patriarh de Alexandria – învingându-l, printre alții, pe Hristofor însuși. Meletie a deținut poziția aceasta până la moartea sa în 1935 (deși din 1931 a încercat energic să fie ales Patriarh de Ierusalim). Alegerea lui Meletie a fost un coșmar pentru Hristofor, care s-a ciocnit cu Meletie în perioada patriarhatului celui din urmă. Apoi, în 1939, Hristofor însuși a devenit Patriarh de Alexandria. Va deveni un rival pro-rus față de Patriarhul Ecumenic pro-american Atenagora și cei doi se vor confrunta câțiva ani (Hristofor a domnit până la moartea lui în 1967, iar Atenagora a fost PE din 1948 până la moartea lui în 1972). Hristofor a fost și Patriarhul care a prevăzut creșterea rapidă a Ortodoxiei în Africa sub-sahariană; dacă Meletie este părintele Patriarhiei Ecumenice moderne, atunci Hristofor deține același rol desigur în istoria Patriarhiei de Alexandria.

*           *          *

Locul Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă

În numărul dinainte de ultimul din Paintanos (p. 612), am promis să tratăm în particular intruziunile anti-canonice ale Patriarhiei Ecumenice în teritoriile Bisericilor autocefale. Motivul pentru aceste studii asupra problemei este tendința pe care Patriarhia Ecumenică a avut-o în decursul ultimelor doi ani de a dori să-și extindă jurisdicția duhovnicească asupra oricărui teritoriu bisericesc sau asupra oricărei comunități care, pentru un motiv sau altul, era sau părea să fie deposedată de o conducere statornică sau supraveghere duhovnicească, care este descrisă drept „Biserica din diaspora”. Alte tendințe ale Patriarhiei Ecumenice care țintesc spre dominarea generală în Biserică ne-au dat, de asemenea, ocazia să cercetăm această chestiune în detaliu.

I. Tendințele Patriarhiei Ecumenice spre supremație

Ceea ce trebuie să atragă prima dată atenția este faptul că aceste tendințe ale Patriarhiei Ecumenice au apărut imediat ce și-a pierdut în totalitate – din cauza multelor noastre păcate, ale noastre, păstorii Bisericii lui Hristos – eparhiile din „Pont, Asia și Tracia” pe care canoanele Sinoadelor Ecumenice i le-au dăruit, o pierdere suferită în urma războiului din Asia Mică dintre Grecia și Turcia, care i-a lăsat pe păstorii acestor episcopii fără turmă. Pentru acești păstori fără turmă, au împărțit în două sau trei teritoriile bisericești principale care au rămas, precum acelea din Calcedon, Derkos, Rodos și Hios[1], precum și anumite episcopii din Macedonia și Epir; mai mult, au creat eparhii noi: acestea erau arhiepiscopii ale Europei de Vest și Centrale (Thiatira și Ungaria), Arhiepiscopia Americii, cu trei episcopi, Arhiepiscopia Australiei și Oceania și alte câteva care încă sunt în plan. Dar, pe lângă necesitatea plasării de episcopi vacanți, Patriarhia Ecumenică, așa ruinată cum era de predecesorul Patriarhului actual din cauza caracterului și ignoranței în a conduce Biserica potrivit sfintelor canoane, dorește cucerirea și are o tendință spre supremație în Biserică, sentimente care sunt total contrare duhului democratic și federativ al conducerii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, ceea ce demonstrează dorința de a obține în Biserică un primat care este, așa vorbind, papal. Astfel, într-o vreme când Biserica Rusă, supusă încercărilor, lupta pentru propria ei existență, în paralel cu activitățile „Bisericii” Catolice de a atrage pe rușii ortodocși la catolicism, Patriarhia Ecumenică, sub Meletie, nu a ezitat să anexeze eparhii rusești localizate în afara Rusiei sovietice. Ca exemple de astfel de anexări, putem cita teritoriile bisericești din Polonia, Finlanda, Estonia și Cehoslovacia. Cel mai recent, Patriarhia Ecumenică, sub Grigorie VII, a încercat să anexeze comunitățile Africii de est și de sud.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch-Photius-of-Alexandria-218x300.jpg?resize=218%2C300&ssl=1
Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925)

Așa cum intruziunile Patriarhiei Ecumenice în teritoriile bisericești rusești au fost anti-canonice – și Patriarhia Rusiei a început să le denunțe în fața Bisericii sobornicești – la fel și pentru aceleași motive, intruziunea în comunitățile din Africa de est și de sud a fost anti-canoincă. Și, de fapt, chiar dacă punem deoparte faptul că aceste teritorii se învecinează cu Patriarhia Alexandriei, o proximitate care ar face absurdă orice dependență duhovnicească venită dinafară, chiar dacă trecem sub tăcere alt aspect, că sub titlul de „al Etiopiei”, pe care îl poartă Patriarhul Alexandriei, trebuie înțeles întregul pământ al Etiopiei, care se găsește în Africa și nu numai în teritoriul Regatului Abisinia – teritoriu care astăzi este mai mic, mâine mai mare și într-o zi poate inexistent – faptul că din primele zile ale ascensiunii pe tronul patriarhal, Patriarhul actual de Alexandria, chiar în momentul când ortodocșii se stabileau în Africa de sud, a trimis un preot acolo pentru nevoile duhovnicești ale creștinilor și, ulterior și în mod repetat, au fost trimiși alți preoți în Africa de est și de sud pentru a vizita și mângâia pe creștinii de acolo – nu este acest lucru, spunem noi, o dovadă evidentă că sunt dependente de Patriarhia Alexandriei comunitățile din Africa? Dacă, mai târziu, este adevărat, Biserica Greciei a trimis preoții ei la cererea creștinilor din Grecia liberă stabiliți acolo și dacă Patriarhia Alexandriei, fie din cauza lipsei de preoți sau din alte motive, a neglijat să protesteze și să-și recupereze drepturile pentru aceste țări, aceasta sigur nu înseamnă pentru nici o persoană rațională, care gândește pe baza canoanelor Bisericii că aceste drepturi au expirat[2].

Țintele papale, așa zicând, ale Patriarhiei Ecumenice s-au manifestat clar din nou anul acesta în două probleme bisericești: 1) chestiunea calendarului și 2) cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local.

1. Chestiunea calendarului. Oricine știe că a fost o discuție între Bisericile autocefale ortodoxe despre posibilitatea sau nu a înlocuirii calendarului iulian cu calendarul gregorian și că nu a fost absolut nici o necesitate pentru a lua o decizie pripită și individuală despre această problemă. Cele trei Patriarhii de Răsărit, care au avut argumente serioase de a se opune acceptării calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă, au cerut frățește Patriarhiei Ecumenice să suspende orice decizie de a schimba calendarul, cel puțin până la convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare, care ar putea decide. Mai mult, este sigur că, în plus față de Patriarhiile Orientale, celelalte Biserici autocefale, cu excepția Bisericii Greciei, doresc un acord și o decizie comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe și că doar în acest mod vor accepta să înlocuiască vechiul calendar cu cel nou; părea aproape sigur că opinia dominantă a fost că decizia ar trebui să fie luată în comun de Bisericile adunate în Sinod. Dintr-o dată și împotriva tuturor așteptărilor, anturajul Patriarhului Ecumenic, ca și cuprins de o inspirație, a trimis telegrame Întâistătătorilor de Biserici autocefale pentru a confirma această decizie. Patriarhii frați, egali în cinste, au încercat, prin telegrame repetate, să recomande suspendarea oricărei decizii, dare nu avut nici un efect. Patriarhia Ecumenică și numai Biserica Greciei au adoptat noul calendar definitiv în teritoriile lor. Mai târziu, cu indiferență față de problemele bisericești, negândit și cu snobism, li s-a alăturat Biserica Ciprului.

2. Convocarea unui Sinod Ecumenic sau a unui Sinod Local mare. Cealaltă chestiune unde s-au manifestat într-un mod evident tendințele papale ale Patriarhiei Ecumenice a fost, după cum am spus, cea a convocării unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local. Care dintre cei interesați în problemele bisericești și le urmăresc îndeaproape nu-și amintește modul indecent în care s-au comportat oamenii Patriarhiei Ecumenice? Cei trei Patriarhi din cele trei Patriarhii străvechi au decis să convoace un Sinod Ecumenic sau un mare Sinod Local în Ierusalim în decursul anului. După studierea și discutarea de către toate Bisericile, acest Sinod urma să ia decizii nu doar despre chestiunea calendarului și a chestiunilor legate de Paști, ci și despre alte câteva chestiuni care necăjesc întreaga Biserică Ortodoxă și a căror soluționare imediată este necesară în opinia tuturor. Cei trei Patriarhi au decis să scrie și chiar au scris fratelui lor în Hristos, Patriarhul Ecumenic, să-l roage să convoace Sinodul. Au făcut așa nu pentru că fiecare dintre ei nu are aceeași cinste, demnitate și influență în Biserică precum Patriarhul Ecumenic, ci pentru că, în absența unui împărat ortodox, care avea dreptul în Biserica străveche să convoace un Sinod general, era necesar să ridice prestigiul Patriarhiei Ecumenice, în special când era umilită în tot chipul. Din acest motiv cei trei Patriarhi au scris Patriarhului Ecumenic să-i ceară să convoace el Sinodul în Ierusalim, după cum i-au propus, chiar dacă ei înșiși sau unul din ei era în stare să-l convoace. Cum au răspuns oamenii Patriarhiei Ecumenice acestei condescendențe în totalitate frățești din partea celor trei Patriarhi? Întâi de toate, nu s-au gândit să răspundă până ce au trecut trei luni; în al doilea rând, nu au fost de acord cu decizia celor trei Patriarhi de a convoca un Sinod în timpul anului pentru că ei nu vedeau necesitatea de a grăbi convocarea pentru că ei au decis să adune Sinodul anul viitor, aniversar al convocării Sinodului Ecumenic de la Niceea, după cum stabilise convenția pan-ortodoxă. Chiar dacă ei nu vedeau necesitatea la Patriarhia Ecumenică de a convoca un Sinod Ecumenic anul acela, totuși ei, se spune, au desemnat o comisie însărcinată cu determinarea chestiunilor de discutat la Sinod anul viitor. Cât privește lista chestiunilor de discutat propusă de scrisoarea celor trei Patriarhi, ei nu au considerat, se pare, să o ia în considerare, de vreme scrisoarea Patriarhului Ecumenic nu o menționează, cu siguranță pentru ca cei trei Patriarhi să nu aibă îndrăzneala să creadă că au și ei dreptul de a guverna ansamblul Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu sau chiar să fie preocupați de acest lucru!

II. Comportamentul Patriarhiei Ecumenice este contrar canoanelor și practicii Bisericii

Oricine a trecut în revistă faptele pe care tocmai le-am prezentat s-ar putea întreba în mintea sa: De unde-și iau oamenii din Patriarhia Ecumenică îndrăzneala de a pretinde supremația în Biserică, de a preocupa pripit cu plasarea sub jurisdicția lor a oricărui teritoriu bisericesc fără conducător, de a interveni frecvent în teritoriile acordate de canoane și de logica însăși altor Biserici autocefale, de a dori ca în problemele bisericești generale să predomine opinia lor fără cercetare, chiar dacă ceilalți Patriarhi și majoritatea Bisericilor autocefale sunt de o opinie contrară? De vreme ce avem două surse de lege bisericească la dispoziție, canoanele Bisericii și practica ei, vom apela la ele pentru a determina în ce grad Patriarhia Ecumenică are dreptul de a pretinde superioritatea față de celelalte Patriarhii, după cum am descris mai sus.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2020/08/1800_Wilkinson_Map_of_the_4_Eastern_Churches_rectified-1024x798.jpg?resize=1024%2C798&ssl=1
Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde. (Nota theodosie: doar Dobrogea făcea parte din arealul ei, nu și Țara Românească și Moldova)

Harta jurisdicțiilor celor cinci Patriarhii în timpul lui Iustinian, ilustrată pe o hartă din 1800. Jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, inclusiv Pontul, Asia și Tracia, sunt în verde.

1.Canoanele Bisericii. Ce spun canoanele?

Toți cei care știu chiar și puțină istorie bisericească știu că Bizanțul, înainte de a deveni Constantinopol, Cetatea împărătească, Noua Romă, a fost, dintr-un punct de vedere bisericesc, doar o episcopie modestă sub Mitropolia de Heracleea. După întemeierea Constantinopolului și proclamarea lui drept capitală a Imperiului Roman, a fost resimțită treptat nevoia de a o cinsti din punct de vedere bisericesc. Astfel, vedem canonul 3 al Sinodului II Ecumenic că dă episcopului de Constantinopol „primatul de onoare după episcopul Romei, pentru că este noua Romă”. După acest canon, pe baza faptului că episcopul de Constantinopol, din caua relațiilor frecvente cu autoritățile politice înalte ale imperiului, a fost considerat o figură importantă și influentă și că era firesc ca toți episcopii și tot poporul care aveau nevoie de puterea statului veneau la el, episcopul de Constantinopol, în afara teritoriului său bisericesc, a început să intervină din necesitate în problemele bisericești ale altor eparhii, mitropolii și chiar exarhate. În majoritatea timpului, aceste chestiuni erau retrimise episcopilor de Constantinopol de autoritățile civile ale capitalei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur a mers atât de departe încât a depus și a hirotonit chiar pe exarhii provinciilor din Asia Mică și Anatolia, împreună cu Sinodul permanent (endemic) din jurul lui, a depus și a instalat episcopi chiar în Mitropolia de Tir, care era sub Antiohia. Cu timpul, pentru a legitima intervențiile rezonabile, a fost considerat firesc și drept ca, întocmai precum Bisericile Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, la al căror rang a fost ridicat Constantinopolul, aveau jurisdicții bisericești întinse, tot la fel au fost oferite teritorii comparabile episcopului de Constantinopol, de vreme ce, în plus, chiar și fără recunoaștere canonică, el deja intervenea, ca episcop al capitalei, în problemele episcopilor răsăriteni; nu a apărut nici o opoziție la această concesie. Astfel, în canonul său 28, Sinodul IV Ecumenic din Calcedon, după ce a confirmat canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, a adăugat că „mitropoliții episcopiilor din Pont, Asia și Tracia și episcopii din aceste episcopii stabiliți printre barbari vor fi hirotoniți de Preasfântul Scaun al Preasfintei Biserici de Constantinopol”. După acest canon, față de care episcopul Romei și cei din jurul lui au protestat la vremea aceea și încă protestează, cu scopul de a ridica prestigiul și puterea episcopului de Constantinopol și poziția lui actuală în interiorul Bisericii, avem canonul 36 al Sinodului Ecumenic trulan, unde citim: „Înnoind legiferările celor 150 de Părinți adunați în cetatea imperială apărată de Dumnezeu și cele ale celor 630 care s-au întâlnit la Calcedon, decretăm că scaunul de Constantinopol va avea privilegii egale cu scaunul Vechii Rome și va fi mărit în lucrurile bisericești ca și acela și va fi al doilea după el. După el să fie numărat tronul marii cetăți a Alexandriei, apoi cel al Antiohiei și după aceea Scaunul de Ierusalim”. Așa stau lucrurile și astfel sunt canoanele prin care episcopia de Constantinopol a fost lărgită și cinstită egală cu cele ale Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Principalul motiv este ridicarea la rang de capitală a Imperiului Roman a Constantinopolului, „cinstit cu împărat și senat”. Jurisdicția duhovnicească a Patriarhiei de Constantinopol, potrivit canoanelor Bisericii, nu s-a extins dincolo de diocezele Pontului, Asiei (astăzi, Asia Mică) și Traciei, inclusiv națiunile barbare găsite în acele dioceze, precum alanii și rușii; cei dintâi, vecini ai Diocezei Pontului, și ultimii, vecini ai celei din Tracia (Rhallis-Potlis vol. 2, p. 283)[3].

2. Practica Bisericii. Dar furnizează istoria, în special după schismă, fapte din care ar putea concluziona oricine că dreptul la supremație asupra celorlalte Patriarhii a fost acordat Patriarhiei Ecumenice? În această istorie a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, după schismă, Patriarhul Ecumenic apare primul în demnitate, Papa Romei fiind dat deoparte, și este fără dubiu pe primul loc oriunde; are prosperitate, bogăție, slavă; numără în teritoriul său șase sute de episcopi în timpul lui Fotie și mai târziu poate chiar mai mult, de vreme ce, după pretenția împăraților, provinciile civile ale Imperiului grec de Răsărit, care depindeau din punct de vedere bisericesc de Biserica de Apus, au fost plasate toate sub autoritatea duhovnicească a Patriarhului Ecumenic. Onorurile pe care i le-a oferit sunt extraordinare și aproape regale; emblemele imperiului sunt aproape acelea ale Patriarhiei; Patriarhul are curtea și ofițerii lui, tocmai ca împăratul; este numit „ecumenic” tocmai ca împăratul. Este firesc la vârful a toată viața și activitatea religioasă din imperiu; viața religioasă, după cum știm, este nota caracteristică a perioadei bizantine; la orice adunare civilă sau militară a imperiului, Patriarhul participă cu aceleași onoruri ca împăratul. La sărbători și triumfuri, la încercări și tristețe, la înfrângerile Imperiului Bizantin, Patriarhul era mereu prezent. Dacă o astfel de strălucire, o astfel de slavă și o astfel de influență erau însoțite de un plan ușuratice, nu este nici un dubiu că am avea în răsărit un alt papă care dorește supunerea, în afară de episcopi și Patriarhi, chiar și a împăraților și să-i fie acordată o autoritate civilă și religioasă. Aceasta am văzut într-o anumită măsură în Rusia. Dar la noi, în Răsărit, asta nu s-a văzut niciodată. Patriarhia Ecumenică, supunându-se ordinii stabilite de sfintele canoane, în ciuda strălucirii din jurul ei, nu a avut niciodată asemenea pretenții tari. Și, cu privire la Patriarhi, frații, lui, niciodată nu a vrut să ia un aer arogant în acea perioadă, când Patriarhii din Răsărit erau umiliți înaintea lumii, neavând aproape nici o turmă sau păstori. În chestiunile bisericești generale, a cerut opiniile celorlalți Patriarhi ca înainte, o opinie care avea tocmai la fel de mare greutate ca cea a Patriarhului Ecumenic. Este adevărat că, de la începutul acelei perioade, de când Sinoadele generale nu au mai fost întrunite, Patriarhia Ecumenică a emis decrete canonice care au înlocuit sfintele canoane în Biserică în măsura în care nu erau contrare celor ale Sinoadelor Ecumenice; dar aceste decrete erau decise și promulgate de Sinodul permanent adunat în jurul Patriarhului de Constantinopol, la care luau parte Patriarhii care stăteau obișnuit în Constantinopol. Aceste decrete canonice nu au fost impuse celorlalți Patriarhi când ei nu luat parte la Sinodul permanent, ci erau bine-primite de voie deoarece erau cu adevărat înțelepte, inspirate și folositoare pentru viața și mântuirea poporului creștin. În general, oriunde și oricând, de fiecare dată când Patriarhul Ecumenic intra în relații cu unul din ceilalți Patriarhi sau cu toți odată, relațiile erau cordiale, pline de stimă, respect reciproc și solidaritate frățească. Aceste relații frățești erau evidente îndeosebi de fiecare dată când era necesar să dea o lecție egoismului papal. Chiar sub regimul turc, atunci când imperiul creștin dispăruse și Patriarhul Ecumenic a ținut guvernarea națiunii pentru problemele bisericești și civile și a apărat interesele familiilor și ale neamului, chiar și atunci Patriarhul Ecumenic nu doar că nu disprețuia pe ceilalți Patriarhi, ci mai degrabă, dimpotrivă, vedem pe unii dintre ei că stăteau aproape permanent în Constantinopol sau în teritoriul Patriarhului Ecumenic făcând colecte pentru Patriarhiile lor sărăcăcioase și erau așezați lângă Patriarhul Ecumenic în Sinoadele permanente din Constantinopol. În adunări, pe lângă decretele canonice, au fost formulate dogme de credință care au fost adoptate de toate scaunele patriarhale (vezi răspunsul lui Ieremia II către protestanți). Avem, mai mult, exemplul Sinodului ținut în Betleem, prezidat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a formulat o învățătură dogmatică la care s-au alăturat ceilalți Patriarhi și la care încă aderă întreaga Biserică Ortodoxă astăzi.

Astfel că așa este poziția Patriarhiei Ecumenice în raport cu celelalte Patriarhii potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Este pur frățească. Cei patru Patriarhi sunt egali în demnitate, nici unul nu este în vreun fel inferior celuilalt. Fiecare din ei se mișcă și acționează în interiorul propriei lui sfere, având ca regulă pentru activitatea sa să nu se abată cu nimic de la dogmele ortodoxiei și de la ordinea stabilită prin sfintele canoane și sfânta tradiție. Și, dacă apărea vreo abatere fie față de dogme, față de sfintele canoane sau față de disciplina bisericească, toți Patriarhii interveneau împreună. În chestiunile bisericești generale, Patriarhii acționau împreună și numai deciziile luate în comun aveau putere de lege în Biserică. Astfel a fost cazul în disputa dintre Papa Nicolae al Romei și Patriarhul Fotie; cel din urmă, într-o enciclică, a denunțat pe papă celorlalți trei Patriarhi. Aceeași acțiune comună a fost din partea celor patru Patriarhi în timpul Sinodului de la Florența. La fel, când Biserica Rusiei a fost întemeiată ca Patriarhie și când bulgarii au fost declarați schismatici, toți Patriarhii au considerat indispensabil să se adune și să ia o decizie comună[4].

III. Motive pentru comportamentul actual al Patriarhiei Ecumenice

Întrebăm încă o dată:

Ce a fost în stare să decidă Patriarhia Ecumenică în anii recenți? Să se depărteze de linia bună a fi pe care a urmat-o până în prezent. Să ocupe orice țară considerată fără conducător (religios) și să o anexeze la teritoriul său bisericesc. Să intervină în teritorii ale altor Biserici autocefale. Și, în final, să vrea ea singură – adică fără sfatul altor Patriarhi – să se pronunțe pe chestiuni religioase de natură generală și, în caz de dezacord cu celelalte Patriarhii, să dorească să domine opinia sa și ca ea singură să triumfe.

Explicația pentru schimbarea de tactică indicată mai sus și urmată de la început de Patriarhia Ecumenică a fost deja sugerată la începutul acestui studiu. Pe de o parte, în timpul ultimului război european și îndeosebi de la armistițiu, interferența penibilă și publică a Patriarhiei Ecumenice în politică drept reprezentantă a elenismului; pe de altă parte, după interferență, punctul la care a fost redusă pentru a-l vedea pe Meletie urcând pe tronul sfânt al lui Gură de Aur și, în sfârșit, după această intervenție politică și această ascensiune a lui Meletie, pierderea unor mari teritorii bisericești în Asia Mică, Pont și Tracia, renumite pentru bogăția și abundența lor în orice și abolirea privilegiilor Patriarhiei Ecumenice, acestea sunt cele trei motive pentru schimbarea de tactică a Patriarhiei Ecumenice, care au făcut-o de nerecunoscut în ultimii ani.

Să examinăm cauzele în detaliu.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/03/Met-Dorotheos-of-Prusa-Locum-Tenens-of-EP-Outlook-Apr-6-1921-e1552075121935-294x300.jpg?resize=294%2C300&ssl=1
Metropolitul Dorotei de Prusa, Locum Tenens al Patriarhiei Ecumenice din 1918-21

Intervenția Patriarhiei în politică. La sfârșitul războiului european, mai precis după armistițiu, Turcia, aliată cu Puterile Centrale învinse, era ea însăși învinsă. Astfel că a suferit toate consecințele înfrângerii sale, printre care să vadă capitala statului, Constantinopolul, ocupat de armatele aliate. În timpul ocupației, orașul a fost administrat de aliați și guvernul turc s-a găsit sub controlul lor direct. La acea vreme, turcii înnebuniți erau convinși de dizolvarea iminentă a țării lor. Se așteptau să vadă pe cetățenii compatrioți să ia parte la nenorocirea lor. În toate împrejurările, fericite sau triste, în care imperiul turc s-a aflat, elementul grec, cel puțin prin reprezentanții săi, care erau Patriarhia și episcopii, urmați de Sinoade mixte și locale (demogherontii), au arătat mereu nu doar că sunt supuși legilor, ci, chiar dacă doar în aparență, și că erau preocupați de bună-starea Turciei, pe care o considerau ca patria lor, ceea ce și este de fapt. În schimb pentru atitudinea fidelă a seminției grecești și pentru grija pe care o arătau pentru stat, aproape mereu, dar în special în anii recenți, înainte de proclamarea constituției, noi, grecii, am fost în vizorul favorurilor stăpânului. Am fost lăsați liberi să ne practicăm religia și să ne cultivăm limba. Am fost în fruntea oricărei mișcări civilizaționale și am tras beneficii mari din asta. Comerțul țării, industria și navigația erau în mâinile noastre. Ne-am îmbogățit și aproape că am subjugat poporul turc din perspectivă economică. Erau în Turcia miniștri greci și ambasadori greci la curțile europene. Am fost persecutați doar când, devenind instrumente ale intereselor străine în Turcia, ne-am ridicat împotriva ordinii stabilite a lucrurilor și ne-am răzvrătit. Astfel, am fost persecutați și neamul nostru a fost amenințat cu exterminarea în 1821, în timpul ridicării nației noastre pentru libertate.

Cu toate acestea, în timp ce turcii așteptau de la noi a fost, după cum am spus, doar puțină simpatie în vremea înfrângerii lor în războiul european, ne-au văzut imediat luând partea deschis aliaților și Greciei. Patriarhia, episcopii și arhonții nației au identificat interesele grecilor și Turciei cu cele ale Greciei și aliaților fără nici o prudență și complet împotriva tacticii urmată până atunci. Și, dacă asta nu a fost suficient, Patriarhia Ecumenică a rupt toate relațiile cu guvernul turc, pe care l-a disprețuit; declara peste tot că era gata să ia în stăpânire Sfânta Sofia. Avea o gardă cretană venită din Grecia pentru Patriarhie. A afișat pe clădiri steagul cu vulturul bicefal. A făcut totul să-și arate ura față de turci, împotriva cărora își lua cumva revanșa. Am văzut cu disperare această ură și această răzbunare a Patriarhiei față de turci în timpul misiunii locțiitorului din acea vreme, Dorotei de Bursa, la Paris, Londra și Atena. S-a prezentat pentru a cere dizolvarea Imperiului Turc și să pretindă asta din partea provinciilor grecești din Asia Mică, Pont și Tracia, care erau locuite de greci. A dat interviuri în care a acuzat Turcia că este o națiune barbară, sângeroasă și perimată.

Asia Mică, începând cu Smirna, doar a fost ocupată de greci doar când episcopii și figurile importante ale locului au început să agite elementul grec împotriva elementului turc spre proteste inoportune. Noi înșine am fost martori oculari în Constantinopol și Asia Mică la această sfidare a alor noștri, mari și mici, față de turci și am admis că, poate doar pentru că vedem lucrurile mai clar dinafară, nu avem justificare pentru o astfel de atitudine din partea liderilor noștri împotriva turcilor și, când am aflat că Patriarhia a rupt relațiile cu guvernul turc, nu am găsit deplasată întrebarea pe care am pus-o locțiitorului din Constantinopol:

„De ce ați rupt relațiile, Sanctitate, cu guvernul turc?”
„Pentru că Turcia nu mai există”, a răspuns.
„Dacă Turcia n-ar mai exista pe viitor, cum v-ar face rău”, am continuat, „să continue să fiți în termeni buni cu turcii și să păstrați relațiile cu guvernul lor, atâta timp nu a fost dizolvată de puteri? Dar dacă, păzească Dumnezeu!, se întâmplă ca Turcia să existe pe viitor, care va fi situația elementului grec cu turcii după atât de multe provocări din partea voastră?”

La această întrebare, locum tenens (locțiitorul) nu a spus nimic. Un astfel de dialog a avut loc între noi la Mitropolia din Atena în 1919, în prezența lui Meletie însuși. Dacă, după armistițiu, în Constantinopol și Asia Mică, nu am fost mai șovini decât compatrioții noștri din Grecia, dacă am ținut o neutralitate mereu atât de subtil simulată, sigur după victoria turcilor, după înfrângerea noastră dezastruoasă din Asia Mică, Patriarhia nu și-ar fi pierdut privilegiile și populațiile nu ar fi fost schimbate și, chiar dacă ar fi avut loc unele neînțelegeri în timpul războiului dintre Grecia și Turcia, s-ar fi dus cu timpul. În orice caz, ar fi fost incomparabil mai puține rele pentru elenism în Turcia decât cele pe care le suferă astăzi.

Alegerea lui Meletie.

https://i2.wp.com/orthodoxhistory.org/wp-content/uploads/2019/10/Patriarch_Meletius_IV_of_Constantinople-206x300.jpg?resize=206%2C300&ssl=1
Patriarhul Ecumenic Meletie II

Viteza cu care șovinismul prostesc și răutăcios al Patriarhiei și grandoarea neamului și-au manifestat complet nenecesar ura și disprețul față de Turcia a ajuns la punctul în care, când a venit timpul de a alege un Patriarh de Constantinopol, l-au ales pe el pe baza unor statute care erau complet diferite de cele care erau recunoscute pentru alegerea de Patriarh, statute pe care guvernul turc nu le-a văzut, nici nu le-a aprobat și nu au anunțat alegerea, chiar și ca politețe, guvernului pentru a o recunoaște. Și asta a fost o greșeală. Dar cea mai mare provocare la adresa demnității și onoarei guvernului turc a fost alegerea ca Patriarh a lui Meletie, un caracter cunoscut ca fiind un fanfaron vorbăreț, o creatură a unei faimoase facțiuni politice din Grecia. Meletie a fost mai puțin dorit decât oricine pentru turci pentru că, mereu și pretutindeni, se simțea obligat să fie un partizan virulent al facțiunii politice care l-a ridicat la putere în loc să-și împlinească funcțiile sale bisericești, nu putea face nimic altceva decât politică, întocmai cum făcuse și până atunci. Și turcii nu au greșit. La primirea lui, la sosirea în Constantinopol, emblemele Imperiului Bizantin au fost afișate timid. Discursul lui de întronizare putea fi numit orice altceva decât un discurs de om al Bisericii. Mai târziu, acționând în acord cu cei care aveau aceleași opinii ca el în Constantinopol, a organizat în plină zi faimoasa lui „Apărare”, care, este un lucru cunoscut, a ocupat un rol activ în operațiunile de război ale Greciei. Noi toți, și turcii cu noi, am observat că Patriarhia, în special sub Meletie, ignorându-și complet misiunea și îndatoririle bisericești, a făcut jocuri politice și nimic altceva decât politică. Predica rostită de la amvonul tuturor bisericilor din Patriarhia Ecumenică nu mai era preocupată cu adevărurile Evangheliei, ci doar cu triumful partidei care-l numise pe Meletie Patriarh și cultivarea continuă a fanatismului pe care-l nutrea populația greacă din Turcia împotriva partidei de opoziție și împotriva turcilor. Cineva s-a simțit îndatorat să împodobească sfintele biserici cu steaguri grecești și culori grecești; chiar portretul lui Venizelos a ocupat un loc vizibil în biserici. Pretutindeni, la acea vreme, era menționat Venezilos în petițiile de pace în locul regelui. Pentru aceste motive, deși desigur că în ciuda lui și urmându-și orbirea incurabilă, Meletie a contribuit mai mult decât oricine, prin activitatea lui în Asia Mică, la victoria turcilor. Era desigur privit rău de ei pentru că îi disprețuia puternic și deoarece, în timpul ocupației aliate, el însuși a jucat un rol activ în sens politic în Grecia. Este notoriu, de asemenea, faptul că, în discuțiile Tratatului de la Lausanne, Pașa Ismet a cerut oficial și categoric ca Venizelos să-l îndepărteze pe Meletie din Constantinopol. După victoriile turcilor în Asia Mică, știm cu ce servilism s-a silit Meletie să facă jocuri politice în favoare turcilor ca să-și mențină tronul pe cât posibil și cum, în ciuda avertismentelor guvernului grec și ale lui Venizelos însuși, a refuzat să demisioneze și cum a fost forțat să plece din Constantinopol.

Sejurul lui Meletie în Constantinopol și atitudinea locțiitorului Dorotei au fost, în mare parte, cauza nu doar a dezastrului din Asia Mică, nu doar a anulării privilegiilor națiunii noastre în Turcia, ci și a toată seria de necazuri suferite de Patriarhia Ecumenică și populația greacă ce a rămas după masacre, emigrație și schimbul de populație. Cu excepția Arhiepiscopiei de Constantinopol și a eparhiilor din împrejurimi, în afară de eparhiile Dodecanez (cele 12 insule, n.tr.) și a Mitropoliilor din Grecia încă neeliberate, eparhiile din toată Asia Mică, din Pont și din Tracia din Turcia de astăzi au fost lovite și pierdute pentru totdeauna pentru elenism și îndeosebi pentru Patriarhia Ecumenică nefericită, care, din cauza aceasta și din cauza răzbunării implacabile a turcilor, mari și mici, au încheiat prin a-și pierde toată splendoarea, viața și vigoarea de odinioară. Astăzi nu e cu nimic diferită de o biserică de parohie din Constantinopol, cu consiliul, birourile și camerele pentru preoți care se găsesc în interior. Guvernul turc disprețuiește foarte ostentativ Patriarhia și pe Patriarh, cărora nu le mai acordă mai mult respect decât ca unui lider religios, un bash-papa. Consideră că este contrar demnității ei să fie preocupată de treburile lui și le îndrumă spre șeful din vecinătate sau către comisarul de poliție din Fanar. Mai mult, Patriarhia a devenit săracă în ultimul timp. Deposedată de toate veniturile pe care le primea din diferite surse din cauza războiului, din cauza sărăciei turmei arhiepiscopiei și din cauza pierderii tuturor eparhiilor, nu este în stare să se păstreze și să mențină diferitele institute de educaționale și caritabile pe care le-a păstrat și se găsește obligată să le închidă una după alta. Pentru propria ei susținere și pentru cheltuielile de întreținere și pentru cele ale episcopilor, a fost obligată să recurgă la ajutor de la guvernul grec. Astăzi cel din urmă asigură orice este necesar pentru susținerea ei și pentru cheltuielile de întreținere, dar, în schimb pentru acest ajutor, a subjugat Patriarhia Ecumenică să nu facă nimic fără aprobarea prealabilă a șefului secției Afacerilor Bisericești din Ministerul Afacerilor Externe[5].

Concluzie

Eliberarea pe cât posibil de tutela guvernului grec, o tutelă cauzată de sărăcia Patriarhiei, putința de a se elibera pe viitor pe seama mitropoliilor localizate în noile regiuni din Grecia și, fără să-și vadă diminuat numărul eparhiilor înscrise în lista ei, găsirea pe cât posibil a unui loc pentru episcopii fără episcopii: acestea sunt motivele pe care Patriarhia Ecumenică le-a văzut pentru nevoia de a căuta alte țări pentru a-și întemeia noi provincii bisericești și să-și stabilească acolo episcopi. Căutând din greu, și-a amintit de comunitățile grecești ortodoxe din America, cele din Europa occidentală și centrală, precum și de cele din Australia, pe care anterior, când era într-o stare prosperă, le-a acordat Bisericii Greciei. Această tendință a oamenilor din Patriarhia Ecumenică i-a adus chiar și în Africa de este și de sud. Dacă pentru comunitățile din America, Europa și Australia, nu a fost nici un protest împotriva ocupării lor deoarece sunt localizate în afara granițelor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale și, dacă nu a fost nici o plângere până astăzi, cel puțin pentru comunitățile din Africa de sud și de est, Patriarhia Alexandriei, în a cărei jurisdicție s-a băgat Patriarhia Ecumenică, își face auzit protestul ei. Oamenii din Biserica Rusiei protestează și ei împotriva extinderii jurisdicției duhovnicești a Patriarhiei Ecumenice pe teritorii cu adevărat sub Patriarhia Rusiei, o extindere cauzată de această adevărată megalomanie, a cărei primă și cea mai primejdioasă manifestare o găsim sub domnia lui Meletie. Cei trei Patriarhi din Răsărit protestează și ei deoarece Patriarhia Ecumenică, fie încă o dată din megalomanie sau la cererea Atenei, de care nu se poate desprinde din cauza subjugării ei economice, în privința calendarului și în cea a unui Sinod Ecumenic sau a unui mare Sinod Local cerut de Patriarhii din Răsărit, i-a tratat cu dispreț și continuă să disprețuiască opinia și voința celor din urmă și s-a pus în ordine cu opinia guvernului grec. După cum am văzut în detaliu, nici canoanele, nici practica Bisericii nu au dat Patriarhului Ecumenic vreun rang special sau mai ridicat, vreo demnitate mai mare decât cea a celorlalți Patriarhi. Pentru că eparhiile date Patriarhiei Ecumenice nu mai există, din cauza evenimentelor, cei trei Patriarhi și toate Bisericile autocefale recunosc nevoia ei de a-și extinde jurisdicția în bisericile din diaspora, care se găsesc în afara jurisdicției celorlalte Biserici, cedându-i de bună voie aceste biserici din diaspora în duhul unui sentiment frățesc și mulțumire pentru bunătatea pe care a arătat-o Patriarhia Ecumenică față de ele în vechime; Patriarhiile oferă de bună-voie Patriarhului de Constantinopol „primatul de onoare” dar lui de canoane. Dar, după dispoziția frățească a Bisericilor autocefale, nu ar fi o impertinență din partea Patriarhiei Ecumenice să vrea să intervină și în teritoriile Bisericilor autocefale?[6]

În plus, nu ar fi contrar oricărei logici, într-un moment când Patriarhia Ecumenică traversează un calvar și dușmanul a tot ce este bine a lipsit-o de toată slava ei străveche și a umilit-o în fața lumii, nu ar fi complet lipsit de rațiune să aibă pretenții la un primat papal în Biserică și să denigreze orice opinie care vine de la cele trei Patriarhii răsăritene?

Hristofor, Mitropolit de Leontopolis


[1] Partea de nord din Grecia de astăzi nu a fost în componența statului elen de la început, iar bisericește era administrată de Constantinopol. După ce a fost înglobat în Republica elenă, acest teritoriu a dobândit dublă guvernare bisericească, fiind pomenit și Patriarhul Ecumenic în aceste eparhii. (n. tr.)

[2] Patriarhia Ecumenică, potrivit canoanelor, nu are nici un drept asupra „coloniilor ortodoxe care sunt împrăștiate și localizate în afara granițelor Bisericilor Ortodoxe surori autocefale”, contrar cu ceea ce a fost formulat într-o scrisoare recentă de Patriarhul Ecumenic față de Patriarhul de Alexandria. Patriarhul Ecumenic, în Tomosul din 1908, prin care a oferit Bisericii Greciei supraveghere duhovnicească a țărilor din diaspora, formulează aceeași pretenție în acești termeni: „Este limpede că nici Preasfânta Biserică a Greciei, pe care tronul nostru patriarhal a făcut-o autocefală cu granițe definite, nici o altă Biserică nu a fost în stare să-și extindă autoritatea canonică duhovnicească dincolo de propriile ei granițe. Doar Scaunului nostru Preasfânt Ecumenic, Apostolic și Patriarhal i s-a oferit să hirotonească episcopi ai țărilor barbare care sunt localizate în afara teritoriilor bisericești definite și să aibă drept să exercite supraveghere duhovnicească supremă asupra bisericilor de peste hotare” (Ecclesiastikos Pharos vol. 1, p. 504). În Actele și deciziile Conferinței pan-ortodoxe din Constantinopol (p. 175), citim că Meletie însuși, sprijinindu-se pe canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, este de părere că „jurisdicția asupra tuturor episcopiilor și teritoriilor localizate în afara imperiului și care sunt numite țări barbare” este dată Patriarhiei de Constantinopol.

[3] În studiul său despre „Drepturile și privilegiile Patriarhiei Ecumenice” (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 11, 12, etc.), Arhimandritul Calist pretinde că este oferită de canoanele 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic supremația Patriarhiei Ecumenice asupra celorlalți Patriarhi. A se citi în Pidalion (p. 108 din ediția 1841), unde pretențiile Arhimandritului Calist sunt respinse convingător.

[4] Arhimandritul Calist, în studiul menționat mai sus (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, pp. 5-34), a avut grijă să adune multe exemple de intervenții din partea Patriarhiei Ecumenice în teritoriile altor Patriarhii. Dar aceste intervenții, care nu sunt bazate pe sfintele canoane și pe duhul general democratic al Bisericii noastre sau nu sunt inspirate de circumstanțe unui bine suprem, ar trebui considerate acțiuni arbitrare ale Patriarhilor și împăraților.

[5] Nu s-ar fi petrecut nici o nenorocire din acestea pentru elenism în Turcia și pentru Patriarhia Ecumenică dacă nu ar fi făcut greșeala de a-l depune, în urma unei tulburări, pe Patriarhul Gherman V. A fost forțat să demisioneze tocmai din cauză că a fost acuzat că avea relații foarte bune cu turcii, a cărui înțelepciune o va confirma pe deplin viitorul.

[6] Titlul de „ecumenic” deținut de Patriarhul de Constantinopol, de care s-au preocupat atât de mulți, printre altele pe Arhimandritul Calist (op. cit., pp. 15-17) ca având o însemnătate specială, are aceeași valoare ca și titlul de „Judecător al lumii” deținut de Patriarhul de Alexandria, care este chiar papă al Răsăritului. (Cf. Paparrigopoulos, History, vol. 3, p. 199).

update│Întâlnirea de la Amman s-a încheiat; Comunicatul oficial deja redactat, deși a fost anunțat pentru mâine

Reprezentanții Bisericilor (de la stânga la dreapta) Poloneză, Ucraineană, Ceho-Slovacă, Rusă, a Ierusalimului, Sârbă și Română

Discuțiile din cadrul întâlnirii Bisericilor Ortodoxe Locale la Amman s-au încheiat, iar Comunicatul oficial va fi făcut cunoscut mâine dimineață, joi, 27 februarie.

După cum s-a preconizat, au fost prezente 6 Biserici Locale reprezentate prin Întâistătătorii lor, cum au fost Patriarhiile Ierusalimului, Rusiei, Serbiei și Biserica Cehiei și Slovaciei sau prin delegații desemnate, ca în cazul românilor și sârbilor. Acest lucru este atestat de fotografia participanților, de mai sus.

A fost prezent și Mitropolitul Onufrie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, deși aceasta nu este autocefală. Acesta a declarat că decizia finală „încă nu a fost elaborată, va urma puțin mai târziu, dar faptul că ne-am întâlnit, ne-am uitat unii la alții, am discutat toate problemele este un pas important spre un rezultat bun”.

Informațiile deocamdată sunt puține pe marginea dezbaterilor, care s-au purtat cu ușile închise. Deși este un aspect criticat, este firesc să se deruleze astfel, rezultatele fiind făcute cunoscute la final. Pentru a împiedica accesul intruziv al presei, discuțiile au avut loc în diferite locații și etaje ale hotelului gazdă, chiar cu ședințe paralele, după câte se pare.

Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut unele remarci în adresarea sa către participanții la întâlnire. „Arma eficientă a Bisericii împotriva înrobirii ei față de lume și disoluția seculară este dragostea noastră frățească și unitatea, rugăciunea noastră comună și luarea liberă a unor decizii în comun prin chibzuința sinodală a Bisericii.” El a reafirmat intenția de a se ține mai multe întruniri de acest fel pentru a se ajunge la o soluționare finală.

Mitropolitul sârb Irineu de Bačka a făcut unele declarații interesante pe marginea întâlnirii într-un interviu acordat site-ului „Ortodoxia rusă în Marea Britanie și Europa Occidentală”. Acesta a spus, printre altele, că „este bine cunoscut faptul că cele mai serioase chestiuni de dezbinare din prezent sunt rezultatul acțiunilor Patriarhiei de Constantinopol, care au dus relația lor cu restul lumii ortodoxe într-o stare delicată și care relații clar nu pot continua într-o manieră deplină fără ca acele comportamente și acțiuni să fie abordate. Așa că da, astfel de chestiuni vor fi în centrul discuțiilor de la Amman”. Pe de altă parte este important de știut că, „în vreme ce este adevărat că, la origini, situația prezentă a relației Patriarhiei de Constantinopol cu restul lumii ortodoxe a început de la realități teritoriale de incursiune jurisdicțională și o folosire greșită a autorității și puterii, ea a escaladat direct pe tărâmul dogmei – al Tainelor, al naturii Bisericii”.

După cum am mai remarcat, deși Bisericile participante (6) sunt în minoritate ca pondere din totalul celor 14, totuși ele reprezintă aproximativ 80% din credincioșii ortodocși din lume. Ca să nu mai punem la socoteală că este posibil ca unele Biserici Locale, cum sunt cele din Bulgaria, Antiohia și Cipru, să nu fie chiar potrivnice din principiu acestei întâlniri și viziunii sobornicești în antiteză cu viziunea primațială-papistă promovată de Constantinopol.

Update: Conform agenției Ορθοδοξία.news, Comunicatul participanților a fost deja formulat în engleză și textul său a fost tradus neoficial și în greacă. În rezumat, sunt enumerate cele 6 Biserici participante și reprezentanții lor, sunt aduse mulțumiri Patriarhului Teofil pentru inițiativa de a găzdui aceste discuții și regelui Abdullah al Iordaniei pentru primire. Sunt menționate ca puncte de discuție problema ucraineană, precum și cele două similare din Macedonia și Muntenegru. Deși nu sunt stabilite soluții clare, s-a hotărât că rezolvarea acestor chestiuni se poate face doar prin dialog pan-ortodox, la care este așteptat și Patriarhul Ecumenic. Sunt adresate îndemnuri autorităților din Muntenegru să respecte drepturile la proprietate, inclusiv ale Bisericii. Problemele jurisdicționale din Muntenegru și Macedonia trebuie rezolvate de către Biserica Sârbă, în cadrul căreia sunt localizate, dar cu asistență pan-ortodoxă. Viitoarea întrunire este preconizată până la sfârșitul acestui an și trebuie să se desfășoare într-o atmosferă frățească. La final, este îndemnat și desemnat Patriarhul Teofil să înalțe către Hristos o rugăciune pentru unitatea Bisericii de la Sfântul Mormânt, din care a înviat.

Întâlnire între Fanar și ruși. De bun augur?

O știre ce ar părea de bun augur a fost publicată de ΟρθοδοξίαInfo despre o discuție între Fanar și Moscova, care ar da prilej pentru ameliorarea conflictului existent pe tema ucraineană:

La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii (Patriarhia de Constantinopol) și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk (Patriarhia Rusă).

Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.

Este vorba despre prima întâlnire între ierarhi de rang înalt ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii Rusiei după întreruperea comuniunii hotărâtă de Moscova.

Amintim că, după discuțiile avute de Patriarhul Chiril la Istanbul cu Patriarhul Bartolomeu în ajunul izbucnirii conflictului ucrainean, cel din urmă a refuzat orice discuție deschisă pe această temă. Deși au fost multe voci care au cerut întrunire panortodoxă, Fanarul s-a opus până acum din răsputeri. În acest context, dialogul acesta poate fi un început. Sperăm la o evoluție bună în continuare, cu toate că implicațiile cercurilor politice nu sunt excluse, având în vedere în aceste zile Mitropolitul Ilarion a avut o întrevedere privată cu Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo (rectificare: se pare că a fost doar programată, dar anulată. Pompeo s-a întâlnit dor cu Epifanie, conducătorul schismaticilor).

Constantinopolul nu-și respectă nici propriile decizii în problema ucraineană

În contextul anunțat al dezbaterii problemei ucrainene în Sinodul mare (Ierarhia) al Bisericii Greciei, care se desfășoară săptămâna aceasta, Pr. Prof. Teodor Zisis a scris un text în care subliniază că decizia cea mai corectă este respectarea teritoriului bisericesc al Ucrainei, care aparține de Biserica Rusă, și neintervenția samavolnică a Constantinopolului. Această poziție a fost asumată de toate Bisericile recent, în 2014, printr-un document semnat de Întâistătătorii lor. Este uimitor cum acum Fanarul nu-și mai recunoaște nici propriile decizii nici măcar foarte vechi.
Redăm mai jos textul Pr. Teodor, în rezumat primele două subpuncte și în traducere ultimele două, care tratează subiectul în sine.

După câte se pare, Sinodul Ierarhiei din Grecia nu va aborda problematica ucraineană în această sesiune, fiind una foarte spinoasă și nu-și asumă o responsabilitate mai mare decât capacitățile ei.

Sinaxa Întâistătătorilor a decis în privința problemei ucrainene. Un document uitat

1. Argumentele suspendate ale Fanarului

Bazele canonice ale Bisericii au fost recunoscute și respectate de toate Bisericile Locale, inclusiv de Patriarhia Ecumenică până de curând. În consecință, toate au recunoscut caterisirile și afurisirile impuse schismaticilor din Ucraina de către Biserica Rusă și nici o altă Biserică autocefală nu a intervenit în teritoriul acesta pentru că este o jurisdicție străină. Doar de curând Fanarul a tulburat mersul lucrurilor prin acordarea unei autocefalii necanonice unor episcopi caterisiți și ignorând Biserica Ucraineană canonică. Pentru a justifica acest gest, teologii săi au inventat mai multe teze necanonice, dintre care cele mai importante sunt două: 1) că Ucraina constituie un teritoriu al Bisericii de Constantinopol și 2) că Patriarhul Ecumenic are dreptul la recurs, adică să judece prin apel orice decizie de pretutindeni în Ortodoxie, ca un alt papă. Nici una din acestea nu stă în picioare, fiind dovedite în diferite articole și luări de poziție.

2. De ce forțează Fanarul dreptul canonic?

De-a lungul veacurilor, Marea Biserică a Constantinopolului a susținut tradiția canonică și buna rânduială, drept pentru care i-a fost recunoscut primatul cinstei fără rezerve, adică rolul său coordonator și prezidarea întâlnirilor inter-ortodoxe. Doar că în ultimul veac și în prezent a început să forțeze canoanele și să urmărească îndeosebi o unire neîngăduită cu ereticii, care nu este precedată de o unire prealabilă în credința dreaptă. A inventat o teologie post-patristică prin care să eludeze canoanele și să impună un rol papist Patriarhului Ecumenic (primul fără egali, nu între egali) pentru a fi mai ușor de impus linia ecumenistă urmată, cum se întâmplă în catolicism. Acest lucru conduce la zguduirea locului său în Ortodoxie și la contestarea «întâietății onorifice» pentru că au fost transformate într-un «primat de putere», după model papal.
Cunoaștem cu toții presiunile puse de americani asupra Bisericii, îndeosebi asupra rușilor, care sunt mai puternici, pentru a se alinia la noua ordine mondială (religioasă). Existența unui Papă în Ortodoxie ar ușura acest demers, cum se întâmplă la catolici deja acest lucru. Dar modelul Bisericii este unul sinodal, nu monarhic, cum l-a răstălmăcit Apusul. Dar acestea nu constituie scopul articolului, ci deciziile luate nu de mult de toți Întâistătătorii Bisericilor Locale.

3. A fost uitată decizia Întâistătătorilor cu privire la problema ucraineană

„În principal dorim să arătăm, și prin alt element doveditor, un document, că Patriarhul Ecumenic, deși se fălește că în ultima vreme a întemeiat și a activat instituția necunoscută în istoria bisericească a «Sinaxei Întâistătătorilor», prin depoziții antisinodale papistașe, nu respectă nici cele pe care le decid Întâistătătorii și el însuși, după cum nu a respectat nici deciziile sinodale ale Bisericii Ruse cu privire la schismaticii din Ucraina, nici deciziile sinodale ale Bisericilor Locale în Pseudo-Sinodul din Creta pentru amânarea «Sinodului» sau pentru îmbunătățirea textelor presinodale, după cum nu s-a respectat nici pe sine, care a recunoscut anterior jurisdicția Bisericii Ruse asupra Ucrainei și pedepsele impuse schismaticilor și s-a angajat să nu se amestece.
Concret: Citind din nou zilele acestea «Mesajul» pe care l-a dat publicității «Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe», care s-a întrunit la Fanar între 6-9 martie 2014 și s-a ocupat cu teme care privesc Biserica, am văzut că, printre altele, s-a ocupat și cu tema ucraineană, pentru care au scris Întâistătătorii, sub președinția Patriarhului Bartolomeu, în paragraful 3 al «Mesajului­» comun următoarele: «Ne rugăm călduros pentru desfășurarea tratativelor de pace și pentru împăcarea prin rugăciune pentru ieșirea din criza care continuă în Ucraina. Condamnăm amenințările cu luarea cu forța a sfintelor mănăstiri și biserici și ne rugăm pentru întoarcerea fraților noștri, care se găsesc astăzi în afara comuniunii cu Sfânta Biserică».

Din «Mesaj» reies două chestiuni serioase. Întâi că schismaticii din Ucraina treceau sau amenințau să treacă la violențe și ocuparea sfintelor mănăstiri și biserici ale Bisericii canonice și, de asemenea, cel mai important, Întâistătătorii priveau drept soluție întoarcerea cu pocăință a schismaticilor la comuniunea cu Biserica cea canonică. Prin recunoașterea samavolnică și dezbinătoare a schismaticilor din partea Constantinopolului, nimic din acestea nu s-a întâmplat. Schismaticii au fost restabiliți fără pocăință și întoarcere și violențele împotriva Bisericii canonice continuă revigorate. Și, în locul unității, au crescut împărțirile între schismatici, de când «Patriarhul» Filaret de Kiev, conducătorul schismei, dar și al autocefaliei, nu recunoaște nici nu ascultă de noul «mitropolit» Epifanie, întâistătătorul bisericii «autocefale».

4. Soluția indicată. Să-și recunoască greșeala Constantinopolul și să se întoarcă schismaticii la Biserica cea canonică

Semnalarea acestei decizii a Întâistătătorilor explică și refuzul de a-i recunoaște pe schismatici drept biserică a Ucrainei canonică fără pocăință și întoarcerea la Biserica cea canonică din care s-au rupt. Nu există Biserica cea canonică? O vom ignora și o vom face să dispară? Vom îngădui în același loc mai multe jurisdicții, după cum se propune necanonic de către unii «specialiști» (unele detalii în Nota de la Scrisoarea Prof. Tselenghidis, n.n.), care, după ce au provocat confuzie și haos prin alte propuneri anterior, neîntemeiate și absurde, acum încep să perceapă schisma și să propună soluții și mai rele?
Ar fi o faptă de judecată dreaptă, dar și de smerenie dacă și-ar recunoaște Constantinopolul greșeala, văzând agravarea situației și dezbinările de mai departe, și ar lua de la început tratativele de pace prin participarea și altor Biserici Locale, ca un fel de Sinod mai mare. Nu fac numai persoanele greșeli, fac și Bisericile, după cum s-a arătat aceasta în istorie prin admiterea unor erezii sau provocarea unor schisme. Într-o situație similară, Sf. Grigorie Palama, referindu-se la Biserica Romei spune că este singura biserică ce nu-și recunoaște greșelile și nu vrea să se ridice din căderea ei, deși există multe Biserici care au căzut, dar s-au ridicat. Se aseamănă, spune, cu elefantul, care, din cauza greutății lui, de cade, nu poate să se ridice fără ajutor[1]. Biserica Greciei trebuie să ajute Noua Romă cea căzută în greșeală, de un veac de acum, prin noii Papi-Patriarhi, să-și recunoască greșeala și să se ridice, după cum au făcut toate celelalte Biserici Locale și să nu se întărească în căderea ei. Ar fi a doua Biserică după Roma care rămâne în greșeala ei și, ca elefantul, nu vrea să se ridice pentru că refuză egoist ajutorul celorlalți și face de capul său.”


[1] Despre purcederea Sfântului duh, Cuvântul al doilea, 2.

Filaret reînvie “Patriarhia de Kiev”. “Unitatea” din Ucraina, construită pe schismă, rămâne una schismatică

Filaret Denisenko, longevivul “Patriarh” schismatic al “Patriarhiei de Kiev” (PK) și “Patriarh onorific” al schismaticei “Biserici Ortodoxe a Ucrainei” (BOaU), a ținut astăzi un Sinod Local al PK în Catedrala Sf. Vladimir din Kiev.

După cum a fost relatat mai înainte, Filaret a fost sprijinit și însoțit de alți trei “ierarhi” din eparhii din afara Ucrainei, care se se alăturaseră BOaU de la PK. Episcopilor li s-au alăturat un număr de clerici, mai mult de 200 de delegați și aproximativ 50 de oaspeți.

Participanții au schițat o rezoluție în 10 puncte, care a fost publicată pe Strana.ua. …

Cele 10 puncte au următorul conținut:

1. Sinodul Local respinge dizolvarea PK din 15 decembrie pentru că a fost decisă abia prin câteva semnături la cererea Constantinopolului, nu de un Sinod Local, după cum precuzează statutul. Fără dizolvarea PK, nu putea exista nici un Consiliu al unificării, nici acordarea unui tomos de autocefalie.

De menționat că “Mitropolitul” Macarie Maleticia dezvăluit faptul că “Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană” a lui nu a fost dizolvată nici ea. De vreme ce dizolvarea acestor două structuri era o premiză pentru “Consiliul unificării”, stipulată de Constantinopol, statutul “Consiliului” ar trebui să fie incert chiar și în ochii Constantinopolului.

PK este înregistrată legal de autoritățile statului și își continuă existența și activitățile în folosul poporului ucrainean.

Ministerul Ucrainean de Justiție a confirmat că PK incă exiată în regiatrul de stat.

3. Capul PK continuă să fie Filaret Denisenko, ales pe viață de Sinodul Local al PK din 20-22 octombrie 1995.

4. PK continuă să fie deținătoarea tuturor fondurilor și proprietăților transferate ei de autoritățile competente, inclusiv biserici, mănăstiri, instituții educaționale etc., conform contractelor și înțelegerilor aferente. Toate conturile bancare sunt și ele proprietatea PK, ca entitate legală.

5. Toate mănăstirile și parohiile eparhiei de Kiev aparțin administrării PK, inclusiv Mănăstirea Sf. Mihail cu cupole aurii, unde slujește în prezent “Mitropolitul” Epipfanie Dumenko al BOaU. Academia Teologică din Kiev, fondată de Filaret în 1992, continuă să aparțină PK. the OCU currently serves. The Kiev.

Prima ședință a Sinodului Episcopilor BOaU a pus pe Filaret în funcția Eparhiei de Kiev în februarie, cu excepția Mănăstirii Sf. Mihail cu cupole aurite, care a rămas sub Epifanie Dumenko. Astfel că sigur va fi o bătălie încinsă pentru Mănăstire și catedrala ei.

6. PK continuă să dețină toate eparhiile, mănăstirile, instituțiile educaționale religioase, frățiile și misiunile care sunt înregiatrate legal în PK. Acele entități care au fost re-înregistrate la BOaU, dar vor să fie parte din PK pot să facă asta. PK își menține și toate eparhiile și parohiile ei din diaspora.

7. Tomosul de autocefalie emis de Constantinopol pe 6 ianuarie nu corespunde cu statutele Bisericilor autocefale și, astfel, face BOaU dependentă de Patriarhia de Constantinopol.

8. Sinodul Local este recunoscător Patriarhului Bartolomeu și Patriarhiei pentru încercarea de a rezolva problema bisericească ucraineană, dar nu este mulțumit cu conținutul tomosului de autocefalie.

9. PK continuă să folosească statutul adoptat în sinodul din 13 mai 2016 și înregistrat legal la Ministerul Culturii pe 8 iulie 2016.

10. Sinodul Local cheamă pe toți patrioții să sprijine PK când se confruntă cu încercări de a o distruge din interior, care provoacă bucurie dușmanilor ei. “Dar adevărul este cu noi, așa că Dumnezeu este cu noi” încheie declarația.

În final, Filaret a declarat că nu există motive de îngrijorare că PK nu este recunoscută. “Nu avem nevoie de recunoaștere pentru Biserică, ci ca ea să fie sfântă și apostolică” a spus el.

Mai mult, au fost aleși noi episcopi, Filaret propunând doi candidați: Pr. Andrei, economul Mănăstirii Sf. Teodosie, și un reprezentatnt al Episcopiei de Harkov a PK.

Dimpotrivă, Filaret a declarat recent că BOaU este necanonică tocmai pentru că nu este recunoscută de nici o Biserică Locală alta decât Constantinopolul.

(Orthochristian.com)

Filaret a spus exact cum vede procesul de refacere a BOU PK: “Am devenit o Biserică mică din una mare, dar vom deveni din nou una mare din mică. Acum puteți vedea la prezidiu trei episcopi, dar vom hirotoni mult mai mulți episcopi. Și vom începe de la acest Sinod. Vom alege candidați pentru scaunele episcopale”

Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși

Patriarhul Alexandriei: „În chestiunea autocefaliei există soluție” dacă este acordată cui trebuie

Într-un interviu acordat Marinei Zioziu pentru ziarul grecesc Ethnos, Patriarhul-Papă al Alexandriei, Teodor al II-lea, și-a exprimat părerea despre situația din Ucraina și a dat detalii, printre altele, despre acțiunile care sunt întreprinse pentru rezolvarea conflictului. Iată ce a afirmat pe această temă:

„Pe 18 aprilie v-ați întâlnit în Cipru cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei, Ierusalimului și Ciprului la convocarea Arhiepiscopului Ciprului, Hrisostom. Una din temele pe care le-ați discutat a fost și autocefalia în Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Puteți să împărtășiți cu noi gândurile și poziția pe care o va ține Arhiepiscopia Alexandriei pe această chestiune?

M-am născut în Grecia, în Creta, respect și iubesc pe Sanctitatea Sa, Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu pentru că mi-a făcut cunoștință cu Criticopulos (fotbalist grec, n.n.) în Spili în 1978 și în principal marele dar pe care mi l-a făcut la Marele Sinod din Creta a fost să vină să vadă în Micrasiatissa pe mama mea acasă.

Am trăit în Ucraina, am trăit durerea și schisma Bisericii din Ucraina. Totuși știu foarte bine și Biserica Rusă pentru că am trăit în sânul ei zece ani întregi și Patriarhia Alexandriei legături emoționante cu ea.

Dacă există mănăstirile noastre, bisericile noastre, este prin rublele pe care le-au dat țarii Rusiei în epoca aceea.

Toate au fost înnoite cu banii marilor boieri din pământul rusesc. Legăturile Patriarhiei Alexandriei cu Biserica Rusă sunt mari și nu pot fi stinse.

Totuși avem aproape de noi această uriașă problemă a autocefaliei, care a fost cedată și avea dreptul să o cedeze Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.

Desigur, nu avem nici o obiecție să ia autocefalie orice Biserică. Cu toate acestea, ceea ce a scindat Bisericile sunt oamenii care au luat autocefalia și vedem acum că deja Filaret (Patriarhul onorific de Kiev) convoacă Sinod pentru ca să anuleze deciziile Consiliului Unirii.

Deci astfel am zis cei trei Întâistătători cu pricepere și rugăciune către fratele nostru, Arhiepiscopul de Cipru, care a făcut deja o călătorie în Ungaria, Serbia, România și a vorbit cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe despre situația bisericească din Ucraina să se întâlnească cu Patriarhul Ecumenic. Arhiepiscopul de Cipru este un ierarh înțelept, are bunătate și iubește Biserica.

Există soluții pentru toate problemele. Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu este Patriarhul romeității, pe care îl cinstim toți și-l iubim. Nu uităm că subiectul acesta nu este dogmatic. În chestiunea autocefaliei există soluție.

Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.

Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.

Arhiepiscopul Ciprului va face acest efort, în timp ce ne vom găsi din nou în scurt timp la Nicosia împreună cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei și Ierusalimului. Pentru noi, Patriarhiile străvechi de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, Biserica Ciprului a fost un punct de referință.

Arhiepiscopul Hrisostom de Cipru ne-a dat metoace, biserici și locuri ca să avem fiecare o delegație și să putem să ne întâlnim. Cred că se poate găsi soluție. Pur și simplu să lase fiecare cele personale de-o parte și să vedem dincolo de toate interesul Bisericii.

Romfea.gr

Nota noastră: Declarațiile din acest interviu sunt foarte interesante și descoperă o perspectivă neașteptată. Deși există o străduință în sensul rezolvării schismei din Ucraina, Întâistătătorii implicați (din Cipru, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) par să aibă un rol de arbitri pe criteriul unei păci lumești, nu duhovnicești. Se observă un stil de negociere, nu de rezolvare după voia lui Dumnezeu și după normele canonice ale Bisericii.

O importanță foarte mare, de altfel chiar subliniată, o joacă apartenența etnică, nu bisericească. Patriarhii greci se vor susține între ei. Desigur, asta rămâne de văzut până la capăt, pentru că măcar este invocată greșeala de a fi acordată autocefalia unor schismatici.

Dacă se va ajunge la un compromis în care Constantinpolul să iasă basma curată și recunoscut ca primat al Ortodoxiei, este posibil ca problema ucraineană să ducă la o problemă majoră, similară cu cea din Creta, adică acceptarea papismului de nuanță orientală.

Deși popoarele slave (rușii, sârbii și bulgarii) este posibil să se coalizeze tot pe criterii etnice, totuși au argumente canonice solide. Unul dintre ele este acela că Georgiei i-a fost acordat statutul de Patriarhie de către Antiohia, după cum menționează canonistul Balsamon (sec. XI). Acest fapt anulează efectiv primatul pretins al Constantinopolului în Ortodoxie și dreptul exclusiv de a recunoaște drept autocefale Bisericile Locale.

Din păcate, credința ortodoxă ajunge tot mai mult o religie pământească, la discreția influenței puternicilor pământului. Mai există și teologi care țin mai mult la Hristos decât la naționalitate, cum ar fi Protopr. Prof. Teodor Zisis și Protopr. Nicoale Manolis, care vor organiza o manifestare cu tema: Autocefalia ucraineană și noua ecleziologie a Fanarului. În afara celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari în Creta, ar fi de remarcat poziția a 12 Chilii din Sfântul Munte în apărarea Bisericii de intruziunea Constantinopolului. În rest, tot mai puține voci care au curajul mărturisirii și care să favorizeze prin pozițiile lor luarea unor decizii corecte.

Biserica Rusă devine tot mai izolată și atacată de puterile politice din cauza apărării dreptei credințe. Probabil nu atât conducătorii ei oficiali, sinodalii, au acest merit, cât evlavia poporului de rând. Ierarhii ruși sunt la fel de implicați în manifestări ecumeniste și în ambiții de putere ca și ceilalți. În schimb, credința oamenilor de rând este cea care nu îngăduie trădări mari. Din acest exemplu ar trebui să învățăm toți că este importantă atitudinea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi sau ni s-ar părea că suntem.

Translate page >>