Patriarhia Moscovei: oprirea pomenirii Patriarhului fără motive doctrinare sau canonice este schismă

Logo-ul Patriarhului Chiril (Foto Orthodoxie.com)

Orthodoxie.com: Rezoluția Patriarhului Chiril cu privire la nota Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka

Biroul de presă al Patriarhului Moscovei și a toată Rusia publică rezoluția întâistătătorului Bisericii Ruse cu referire la nota Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka din 1 martie 2022 cu decizia de a întrerupe pomenirea Sanctității Sale în timpul slujbelor în episcopia de Sumy.

(Conținutul dispoziției Mitropolitului: „Condamn agresiunea sângeroasă a Rusiei contra statului și poporului ucrainean! În urma cererii clericilor și mirenilor din 28 februarie 2022: Binecuvintez încetarea pomenirii Patriarhului Chiril în bisericile și mănăstirile Eparhiei Sumy a Bisericii Ortodoxe Ruse”.)

Preasfinției Sale, Mitropolitului Evloghie de Sumy și Ahtirka

Preasfinția Voastră, iubite vlădica!

Vă transmit prin prezenta rezoluția Sanctității Sale Patriarhul Chiril al Moscovei și a toată Rusia, emisă în urma notei voastre n° 03/03 din 01.03.2022 cu decizia de a înceta pomenirea Patriarhului Moscovei și a toată Rusia în timpul slujbelor divine în eparhia de Sumy.

„2 martie 2022, Preasfinției Sale, Mitropolitului Evloghie:

Regret decizia voastră de a nu mai pomeni pe Patriarhul Moscovei și a toată Rusia în timpul slujbelor divine. Aș dori să vă dau exemplul protoprezbiterului Grigorie Prozorov, care nu a oprit pomenirea numelui Mitropolitului Serghie când slujea în singura biserică din jurisdicția Patriarhiei Moscovei din Berlin în timpul războiului până în 1942, adică până la arestarea și moartea sa.

Oprirea pomenirii Întâistătătorului Bisericii nu din motiv de erori doctrinare sau canonice sau a unor idei false, ci pentru că nu corespunde unor opinii și preferințe politice, este o schismă pentru care cel ce o comite va răspunde înaintea lui Dumnezeu nu doar în veacul ce va veni, ci și în prezent».

† Toma, șeful secretariatului administrativ al Patriarhiei Moscovei, Episcop de Odintsovo și de Krasnogorsk”

Nota noastră: Conform canonului 31 apostolic și canoanelor 13-15 I-II, este interzisă întreruperea pomenirii episcopului superior fără a avea motive ce țin de credință sau de dreptate. În acest sens, este corect avertismentul adresat Mitropolitului de către Patriarhul Chiril. Probabil este primul din cel puțin trei îndemnuri spre îndreptare recomandate de canonul 31 ap.

Este curios exemplul dat cu preotul din Germania nazistă care l-a pomenit până la sfârșit pe Mitropolitul Serghie. Se știe că acesta din urmă a fost un uzurpator al tronului patriarhal și a colaborat cu sovieticii, producând o schismă puternică în Rusia, în urma căreia s-a format îndeosebi Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Mult mai indicată ar fi fost probabil exprimarea întristării pentru conflictul actual și o dezicere de războiul din Ucraina, cu toate că Mitropolitul în cauză nu a invocat atitudinea Patriarhului de a fi binecuvântat pe soldații ruși pentru război.

Menționarea faptului că există condiții care permit întreruperea pomenirii, însă nu cele politice probabil că se datorează gestului Mitropolitului Longhin din Biserica Ucrainei de a nu-l pomeni pe Patriarhul Chiril la slujbe. Însă motivația sa a fost una validă, anume trădarea credinței la întâlnirea cu Papa Francisc la Havana. O serie de clerici din zonă au invocat faptul că nu s-au luat măsuri împotriva Mitropolitului de Bănceni pentru a face același gest, uitând că nu este aceeași situație.

Mai trebuie remarcat că nu este singura Mitropolie în care s-a ajuns la această situație, ci aproape toate cele din Estul Ucrainei au procedat la fel, cu excepția Mitropoliei de Ternopol, unde este Mitropolitul Serghie și în jurisdicția căreia se află Lavra Poceaiv, cea mai mare și mai bine organizată la ora actuală din toată Patriarhia Rusă.

Nevoia unor decizii neobișnuite și acoperirea canonică pentru Exarhatul rusesc din Africa

Mitropolitul Ilarion în Sinodul Bisericii Ruse (Foto: Orthodox Times)

După formarea unui Exarhat în Africa de către Patriarhia Rusă, au început să apară acuzele de schismă la adresa ei. Mutarea aceasta a fost una constrânsă de împrejurări și pentru a forța o soluționare a conflictului care roade Ortodoxia de mai bine de 3 ani prin schisma ucraineană. Asistăm la un război diplomatic și o tensionare a nervilor, un asalt al pretențiilor inovative fanariote asupra Bisericii, îndeosebi asupra Patriarhiei Moscovei. Problema este cum trebuie să sune un răspuns în duh ortodox și conform canoanelor pentru a aplana schisma și a rezolva disputa, nu pentru a o continua și, eventual, chiar adânci. Altfel spus, rușii trebuie să convingă de bunele lor intenții.

Un episod relevant, un instantaneu al controversei îl constituie interviul acordat pentru agenția RIA Novosti de Mitropolitul Ilarion, șeful Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei. Acesta a fost publicat pe 12 ianuarie, când a apărut decizia Sinodului alexandrin și la o zi după un Comunicat al Sinodului Patriarhiei Ecumenice.

Comunicatul emis pe data de 11 de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, întrunit într-o ședință permanentă pe luna ianuarie, este unul scurt, pe două puncte, al doilea făcând referire la înființarea Exarhatului din Africa:

„Făcându-se cercetare despre intruziunea anticanonică a Bisericii Ruse în jurisdicția străvechii Patriarhii de Alexandria, a fost exprimată unanim susținerea frățească față de ea a Tronului prim al Bisericii de Constantinopol, rezervându-și dreptul să facă tot ceea ce ține de el pentru restabilirea ordinii canonice pe continentul african.”

Răspunsul din partea Patriarhiei Ruse prin gura Mitr. Ilarion conține câteva precizări, care pot fi urmărite mai jos în traducere:

Înaltpreasfințite, cum puteți comenta declarațiile Patriarhiilor de Constantinopol și Alexandria, îndeosebi apelul de ‘a restabili ordinea canonică în Africa’?

– Patriarhia de Constantinopol trăiește într-o realitate paralelă pe care a creat-o prin acțiunile ei în Ucraina. Așteptăm să fie restabilită ordinea canonică în Ucraina și apoi va fi posibil să începem să discutăm restabilirea ordinii canonice în comunitatea din toată lumea ortodoxă. Felul cum a evoluat situația în Africa este o consecință directă a acțiunilor luate de Patriarhul Bartolomeu de Constantinopol de a legaliza schisma ucraineană, de a „restabili în rang” persoane care nu au avut niciodată hirotonie canonică.

În comunitatea ortodoxă mondială, din cauza acțiunilor Patriarhului de Constantinopol, unilaterale și ostile față de Biserica Ortodoxă Rusă, s-a creat o situație de haos canonic. În această situație, până ce va fi restabilită ordinea canonică în comunitatea ortodoxă mondială, până când Constantinopolul refuză să aibă un dialog și continuă un monolog prin folosirea unor rezoluții în stilul Roma locuta, cusa finita (Roma a vorbit, cauza s-a încheiat), Bisericile Ortodoxe sunt nevoite să continue să ia decizii neobișnuite.

– De ce a decis Biserica Ortodoxă Rusă să creeze un Exarhat în Africa?

– Sfântul Sinod al Bisericii noastre a luat o decizie de a forma un Exarhat al Africii nu pentru a submina misiunea Patriarhiei de Alexandria sau pentru a îndepărta unele parohii de ea. Biserica Rusă nu are nevoie de asta și nu este interesată de așa ceva. Nu avem vreun simțământ ostil față de Patriarhul Teodor sau față de vreun ierarh al Patriarhiei de Alexandria.

Dimpotrivă, am apreciat mereu sprijinul Ortodoxiei canonice din Ucraina, care a fost dat constant de Patriarhul Teodor până în 2018. Am căutat să dăm tot ajutorul posibil Patriarhiei de Alexandria și nu am creat parohiile noastre în teritoriile ei, deși mulți credincioși de limbă rusă, care trăiesc în diferite țări din Africa ne-au cerut să facem asta. Dar, după ce Patriarhul Teodor a început pomenirea liturgică a liderului schismatic și a intrat în con-slujire cu schismaticii, o situație fără precedent a fost creată cu rezultatul că clericii africani au refuzat să urmeze pe Patriarhul lor în recunoașterea schismei și au apelat la Patriarhul Moscovei. Nu ne-am grăbit să luăm o decizie și am așteptat doi ani. Oricum, pentru că atitudinea Patriarhului Teodor nu s-a schimbat și nici unul din ierarhii Patriarhiei de Alexandria nu și-a exprimat dezacordul cu această atitudine, am considerat că nu mai putem refuza pe clericii care au cerut Patriarhiei Moscovei să-i accepte în jurisdicția Bisericii Ruse pentru un singur motiv – același pe care l-am avut de a rupe comuniunea cu Patriarhul de Alexandria.

– Care va fi răspunsul Bisericii Ruse la declarațiile Patriarhiilor de Alexandria și Constantinopol?

– Erau așteptate, dar, de vreme ce nimeni nu ne-a întrebat, nu este implicat un răspuns. În viziunea mea, calea de a schimba declarații este mai degrabă fără sens și nepromițătoare. Fie ar trebui să negociem regulile comportamentului la nivel inter-ortodox, fie va rămâne pe cont propriu fiecare Biserică Locală și să ia decizii independente.

Recent, nevoia pentru un astfel de dialog la nivel pan-ortodox a fost amintită de Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, care a dedicat mulți ani din viața sa misiunii pe continentul african. (…) Potrivit lui, ‘afirmația că nu există schismă în Ortodoxie, ci doar neînțelegeri îmi amintește de teoria că nu există coronavirus’. Arhiepiscopul Anastasie sugerează că ‘ar trebui să discutăm modalitatea vindecării și aplicării vaccinului prescris de tradiția apostolică: este vorba de pace și împăcare’.

– Cei din Biserica Rusă sunteți gata de dialog cu toate Bisericile Locale pe problema schismei?

– Suntem mereu gata de dialog. Pentru a preveni o evoluție periculoasă a evenimentelor, Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril, a mers la Istanbul în august 2018 pentru a se întâlni cu Patriarhul Bartolomeu. L-am avertizat de consecințele periculoase și catastrofale ale acțiunilor posibile de a legaliza schisma din Ucraina. În mod regretabil, nu a fost de ajutor. Pentru a discuta problemele la nivel inter-ortodox, Preafericitul Patriarh Teofil al Ierusalimului a convocat în februarie 2020 o conferință la Amman și Sanctitatea Sa, Patriarhul Chiril, a luat parte la ea.

– Care este, în viziunea voastră, ieșirea din această criză?

– Modalitatea de a restabili unitatea și a vindeca rănile produse stă în întoarcerea la situația care era până în toamna lui 2018 – la situația când Bisericile Ortodoxe se consultau împreună și când, potrivit canoanelor, ‘primul’ nu făcea nimic fără acordul restului, în timp ce restul, conduși de ‘primul între egali’, luau decizii sinodal. Acum a apărut printre noi ‘primul fără egali’, în timp ce monologul a devenit un mod de comunicare în locul dialogului. Consecințele acestei tactici greșite sunt evidente.

Nota noastră: Situația Bisericii Ruse și a clericilor din Africa este una încolțită, fără ieșire, cauzată de agresiunea și intruziunea necanonică a Patriarhiei de Constantinopol. Pentru un ochi neavizat și la o examinare superficială, explicațiile oferite atât de Fanar, cât și de ruși par a fi plauzibile, rezonabile. Însă lucrurile trebuie nuanțate mai bine.

Chiar dacă în mod evident fanarioții sunt cei în greșeală, care provoacă tulburare și pagubă, rezolvarea nu constă în a face dreptate rușilor, ci în a restabili pacea și buna-stare a Bisericii în ansamblul ei, adică în a aplica dreptatea lui Hristos, Capul și Stăpânul ei. Altfel spus, acțiunile Moscovei nu trebuie să fie răzbunătoare, să nu provoace altă schismă și noi probleme.

Deși cea mai numeroasă dintre Bisericile Locale, Moscova nu reușește să pună în discuție și să rezolve schisma creată de Constantinopol; celelalte Biserici nu sunt dispuse să întrunească un Sinod. De aceea, și clericii din Africa nu au vreo instanță superioară la care să facă apel în cauza lor. Ei nu doresc să accepte decizia patriarhală de a valida recunoașterea schismaticilor și nu au de la cine să ceară protecție și ajutor. Cea mai îndreptățită soluție a fost să se îndrepte spre ruși, care sunt direct implicați și singurii care au o poziție fermă și corectă pe chestiunea în discuție.

Dacă problema ar fi doar de ordin administrativ (schismă), nu s-ar justifica întreruperea pomenirii și comuniunii, conform canoanelor 13-15 I-II. Oricât ar părea de ciudat, în această situație ar trebui ca Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina pur și simplu să nu-i recunoască pe „autocefali”, ca și până acum, iar clericii africani să nu fie de acord cu decizia Patriarhiei lor și să-și exprime public opinia. Însă intervenția Fanarului are ca bază pretenții papiste, adică o viziune eretică despre Biserică, anti-sobornicească și anti-sinodală. De aceea este îndreptățită și chiar necesară reacția de rupere a comuniunii până la întrunirea unui Sinod Pan-Ortodox (conform canonului 31 apostolic, 15 I-II și 3 Sin III Ec.).

Dar înființarea unui Exarhat în Africa depășește aceste hotare, nu s-a rămas la ruperea comuniunii din partea preoților, ci aceștia au primit o protecție din partea Moscovei, fapt ce constituie o intruziune într-un teritoriu canonic străin. În situații de pace, aceste fapte sunt sancționate de o serie de canoane, cum ar fi: 35 apostolic, 6 Sin. I Ec., 2 Sin. II Ec., 8 Sin. III Ec., 19 Antiohia, 13 Cartagina și altele. Această acțiune este interzisă mai ales pentru că reprezintă o interferență într-o altă Patriarhie, adică la cel mai înalt nivel. Dacă ar fi fost vorba de un conflict între Episcopii din aceeași Patriarhie sau Mitropolie sau Biserică autocefală, rezolvarea ar fi fost mai ușoară pentru că ar fi fost Întâistătătorul lor (Patriarh, Arhiepiscop sau Mitropolit) care să facă dreptate. Însă acum nu există instanță mai înaltă decât Sinodul Pan-Ortodox sau Ecumenic.

Erezia papistă, în cazul acesta, când Bisericile refuză să o discute sinodal, ar fi putut fi tranșată de ruși prin convocarea unui Sinod la care să condamne definitiv și nominal Patriarhia Ecumenică și pe toți aderenții ei, ceea ce ar fi însemnat o nouă rupere nedorită, ca în 1054. O situație asemănătoare, când practic Sinodul unei Biserici Locale a fost considerat Sinod Ecumenic a avut loc pe vremea Sf. Maxim Mărturisitorul, la Lateran, în 649. Atunci au participat mulți episcopi apuseni și unul singur din Ierusalim, restul ierarhilor neparticipanți fiind monoteliți. Pe baza împărțirii clare între ortodocși și eretici monoteliți, acel Sinod a avut statut ecumenic. Însă, la intervenția imperială, papa Martin a fost arestat și exilat și decizia nu a putut fi aplicată, ci abia în 681 a fost proclamată învățătura ortodoxă la Sinodul VI Ecumenic.

În cazul în care nu există o hotărâre definitivă, adică Moscova nu a forțat separarea apelor printr-o condamnare definitivă, care ar fi împărțit Bisericile Locale între Fanar și ea, se pune problema cât de îndreptățită este intervenția ei în Africa.

În trecut, credincioșii din Constantinopol au apelat la Sf. Chiril al Alexandriei din cauza ereziei Patriarhului Nestorie, iar Sf. Vasile cel Mare chema în ajutor pe episcopii din Apus împotriva arienilor (ep. 90 și multe altele). Diferența față de situația de astăzi constă în faptul că acum sprijinul este acordat unor preoți, nu unor episcopi; în plus, ereticii de odinioară erau condamnați definitiv de Sinoade adunate împotriva lor, pe când acum există doar o sancționare prin ruperea comuniunii cu Patriarhul Teodor al Alexandriei de către Biserica Rusă.

Ca o paranteză importantă, este de remarcat că Mitr. Ilarion lasă de înțeles că dogmele Bisericii Ortodoxe și poziționarea Moscovei depind de atitudinea Constantinopolului și că, în lipsa ei, fiecare Biserică este forțată să acționeze independent. Sau vorbește chiar de o „negociere a comportamentului la nivel inter-ortodox”. Este surprinzătoare și înfricoșătoare ocolirea apărării cu orice preț a dreptei credințe. Totuși Biserica nu este o instituție lumească și cu reguli de funcționare negociabile.

Revenind, în cazul acestui vid legislativ, o sugestie ar fi ca Sinodul Bisericii Ruse să fi indicat precis motivele, condițiile și limitele acțiunii sale în Africa. Adică să indice și erezia papistă din pretențiile de primat ale Constantinopolului, care stau la baza schismei ucrainene, dar și caracterul provizoriu și regimul limitat al Exarhatului înființat în condiții de forță majoră pentru a oferi clericilor africani posibilitatea să-și trăiască nealterat credința ortodoxă și comunitățile lor să aibă continuitate prin eventuale hirotonii.

Așadar nu e vorba de decizii neobișnuite („non-standard”) pur și simplu, discreționare pe care să le ia Bisericile Locale, ci de conjunctură, pentru a conserva cât mai bine credința și viața bisericească acolo unde sunt amenințate. Oricum, situația este în dezbatere și ieșită din comun, dar și tragică prin lipsa de preocupare autentică față de valorile și principiile ortodoxe.

Crearea Exarhatului rusesc în Africa. Hotărârile Bisericilor Rusiei și Alexandriei și reacții aferente

Conflictul bisericesc dintre Patriarhia de Constantinopol și cea a Rusiei, creat prin recunoașterea schismaticilor ucraineni de către fanarioți, ia o amploare deosebită prin formarea de către Moscova a unui Exarhat în teritoriul canonic ce aparține de Patriarhia Alexandriei. Există semne că s-ar putea ajunge la o escaladare a situației în continuare, după decizia sinodală de ieri (12 ianuarie) a celor din Africa.

Înainte de hotărârea Patriarhiei Ruse de a înființa pe 29 decembrie Exarhatul african, exista o ruptură între ea și Alexandria. Aceasta fusese cauzată de recunoașterea schismaticilor ucraineni și pomenirea în diptice a Întâistătătorului lor, Epifanie Dumenko. Deocamdată doar Bisericile grecofone (Patriarhiile de Constantinopol și Alexandria, Biserica Greciei și cea a Ciprului) au recunoscut pe schismaticii ucraineni printr-o acțiune de solidarizare în jurul Fanarului.

Sediul Exarhatului de Sud din Johannesburg (Foto: UJO)

Romfea.gr: Exclusiv: Biserica Rusiei a creat un Exarhat Patriarhal al Africii:

În jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Rusiei, au fost primiți astăzi, miercuri 29 decembrie 21, 102 clerici ai Patriarhiei Alexandriei din opt țări africane. Sfântul Sinod al Bisericii Ruse și-a declarat neputința pe mai departe de lepădare a clericilor Patriarhiei Alexandriei, care depus cereri să fie primiți în Patriarhia Moscovei.

De asemenea, informațiile se referă la faptul că Biserica Rusiei a decis crearea unui Exarhat Patriarhal în Africa, având titlul „Klinski”. Mitropolit de Klin și Exarh Patriarhal de Africa a fost desemnat Arhiepiscopul Leonidas de Erevan și Armenia, până de curând reprezentant al Secției Relații Bisericești Externe al Patriarhiei Moscovei.

UJO: În Biserica Ortodoxă Rusă a fost format Exarhatul Patriarhal în Africa

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a examinat raportul Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Leonid al Erevanului și Armeniei cu privire la cererile numeroși clerici din întreaga Africa care resping recunoașterea schismaticilor ucraineni de către Patriarhul Teodor al Alexandriei și prin urmare, doresc să treacă în subordinea Bisericii Ruse.

Printre deciziile luate la 29 decembrie 2021, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât să primească 102 clerici africani în jurisdicția sa la cererea acestora, relatează Patriarchia.ru. (…)

După ce patriarhul Teodor a coliturghisit cu Dumenko în luna august, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât că nu mai poate ignora cererile preoților.

Reacția imediată a Alexandriei a survenit chiar a doua zi:

UJO: Biserica Alexandriei este „profund mâhnită” pentru Exarhatul BORu în Africa

 În comunicatul Sfântului Sinod al Alexandriei se arată următoarele: „Vechea Patriarhie a Alexandriei își exprimă cea mai profundă mâhnire cu privire la decizia sinodală a Patriarhiei Ruse de a înființa un Exarhat în limitele canonice ale jurisdicției Bisericii Patriarhale din Alexandria, hotărâre luată în perioada sărbătoririi Nașterii lui Hristos și a Botezului Domnului, când se arată Hristos, Regelui lumii”.

Patriarhia Alexandriei a asigurat că „își va îndeplini în continuare îndatoririle pastorale față de turma care i-a fost încredințată de Dumnezeu, călăuzindu-se de tezaurul duhovnicesc al marilor Părinți greci ai Bisericii care, potrivit teologului contemporan rus și regretatului părinte Gheorghe Florovski, a lăsat o amprentă de neșters în teologia Ortodoxă și Biserică”.

Documentul mai prevede că „decizia Patriarhiei Ruse va fi discutată la viitoarea ședință a Sinodului Patriarhiei Alexandriei, la care se vor lua decizii corespunzătoare”.

După această decizie, au apărut unele comentarii și clarificări pe tema ridicată.

UJO: Biserica Rusă vorbește despre motivele creării Exarhatului său în Africa

Mitropolitul Ilarion, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Ruse, a „susținut că „Noi nu am fi intrat în Africa dacă nu ar fi fost cererile persistente ale clerului african care s-a adresat nouă la scurt timp după ce Patriarhul Teodor al Alexandriei s-a alăturat schismei”. „Prima cerere de acest fel a fost făcută acum doi ani. Am așteptat cu răbdare. Am studiat apelurile clerului care a depus petițiile nouă. Am trimis diferite semnale Patriarhului Alexandriei că nu voiam să invadăm teritoriul Africii”. Și numai „când propunerile noastre au fost respinse, când Patriarhul de Alexandria a arătat că nu avea să-și schimbe poziția în privința Ucrainei, ce puteam face? De aceea, acum i-am acceptat pe aceia care au dorit să ni se afilieze”, a susținut șeful DECR ROC.

Foarte importante sunt discuțiile și perspectivele care se conturează în jurul acestei teme.

ΑΚΤΙΝΕΣ: Anastasie al Albaniei: Fisura din Ucraina în Africa

În continuare, africanii simpli vor fi chemați să vină la Ortodoxie de două Patriarhii Ortodoxe, fără să aibă comuniune sacramentală între ele. Sminteala și slăbirea mărturiei ortodoxe de la această acțiune dezbinătoare este evidentă. Este vorba despre o evoluție dureroasă. (…)

În noiembrie 2019 am trimis tuturor Întâistătătorilor ortodocși textul în care accentuam întâietatea absolută a datoriei de unitate, nevoia valorificarea dialogului, evitarea coalizărilor etnofiletiste, activarea urgentă a principiului sinodalității, pe care s-a bizuit mereu Biserica Ortodoxă. (…)

Această chemare îndurerată rămâne absolut actuală și astăzi.

Βήμα Ορθοδοξίας: Serafim de Pireu: Convocarea imediată a Sinodului Panortodox – Africa, Moscova și Fanarul!

Exarhatul Bisericii Ruse, care a fost anunțat anterior, se susține pe opinia greșită că Patriarhia Alexandriei a devenit schismatică prin pomenirea Mitropolitului Epifanie al Bisericii „Autocefale” a Ucrainei. (…) Prin urmare, acțiunea Bisericii Rusiei se susține pe o presupoziție greșită, pentru că nu poți să privești pe cineva și să-l declari schismatic fără constatarea și pedeapsa canonică pe care poate să o impună organul sinodal competent. (…)

Nu se pune în discuție dacă Patriarhia Ecumenică avea sau nu dreptul să acorde autocefalie Bisericii Ucrainei – desigur că avea acest drept – pentru că este Biserica primă ca scaun și până să fie decis alt mod de acordare a autocefaliei, Patriarhia Ecumenică are acest drept. Nu se pune problema dacă Patriarhia Ecumenică a dat bine sau rău autocefalia, ci subiectul este cui a dat-o, adică unui roi de oameni caterisiți, amăgitori, anatematizați, nehirotoniți. (…)

Se cere depășirea acestei crize imediat prin convocarea unui Sinod Panortodox.

La fel și Mitropolitul cipriot Isaia de Tamassos a vorbit despre necesitatea convocării unui Sinod Panortodox cu următoarea explicație: „Pe măsură ce evoluează această stare de confuzie și întrerupere a comuniunii între noi, ea distorsionează strident orice apărăm noi ca și creștini ortodocși și acum, dacă vom continua să mergem pe această cale, care nu duce nicăieri, vom transforma eventual Bisericile noastre în grupuri religioase închise”.

Chiar și în mediul rusesc sunt vehiculate teorii conform cărora Patriarhia Alexandriei a căzut din Biserică prin comuniunea cu schismaticii ucraineni, fapt ce justifică intervenția Moscovei în Africa.

Romfea.gr: Sfântul Sinod al Patriarhiei Alexandriei despre întemeierea Exarhatului African

Deja de doi ani, de la faptul recunoașterii de către Preafericitul Papă și Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei și a toată Africa a Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene, am primit prin surprindere atacul și intruziunea necanonice și neobișnuite ale Bisericii Ruse prin metode neconforme cu practica și tradiția bisericească pe care au respectat-o toți predecesorii cinstiți ai Patriarhului Chiril al Rusiei, spre cumpărarea clericilor băștinași ai Patriarhiei noastre ca o impunere imediată de sancțiuni în oglindă și de constrângere și răzbunare în prelungire față de noi.

După anunțul din 29 decembrie 2021 al Patriarhiei Moscovei, avem deja decizii oficiale și declarații ale Bisericii Rusiei și interviuri ale membrilor ei despre întemeierea total necanonică a unui «Exarhat» pe baza dispozițiilor ei «regulamentare» interne, nu canonice, în interiorul Patriarhiei noastre, constituită din clerici care s-au îndepărtat singuri, care fie se află sub canonisire și alții de proveniență necunoscută, care se autocaracterizează drept ortodocși, dar care nu au aparținut niciodată de Patriarhia Alexandriei.

Prin aceste acțiuni, se constată efortul de înstrăinare de ecleziologia ortodoxă în mulți parametri distincți ai ei, dar în principal în chestiunea granițelor articulării administrative a structurilor Bisericii lui Hristos, cu punct de plecare depărtat de tradiția ortodoxă. Cu durere înțelegem că toate acestea decurg din rațiuni pătimașe și infectate cu «virusul etnofiletismului», condamnat de Sinodul din 1872. (…)

Sinodul Tronului Alexandriei, cu uimire îndurerată, protestează față de Patriarhul Rusiei și Sinodul din jurul lui. Cu uimire pentru că pentru noi, «care urmăm Sfinților noștri Părinți», granițele fiecărei Biserici Locale sunt clare, geografice și cartografiate de Sinoadele Ecumenice și vrednice de respect. Demonstrăm că în practică niciodată nu ne-am implicat în hotarele oricărei Biserici Locale surori, cu atât mai mult în ale Bisericii Rusești. (…)

Considerăm că prin aceste metode este forțată grosolan încă o dată esența credinței noastre ortodoxe și în câmpul sensibil al Misiunii din Africa, care «este hrănită» de noi «ca un prunc cu lapte, și nu cu hrană teologică tare», după expresia paulină, care constituie pentru noi regula și măsura care urmează lucrarea noastră apostolică.

Față de aceasta s-a decis ca:

Α) Să fie informat cinstita Patriarhie Ecumenică și Bisericile Locale prin Întâistătătorii lor prin scrisori patriarhale care vor fi trimise, care vor descrie încurcătura «infecțioasă» care a căzut asupra «fiilor noștri născuți în Hristos», credincioșii africani, cu consecința unor acțiuni vădite și nevăzute ale unor persoane desemnate de Biserica Rusă și

Β) Aplicarea credincioasă și imediată a pedepselor prevăzute de sfintele canoane bisericești pentru delicvenți.

Orthodoxia Info: EXCLUSIV: Sinaxa Întâistătătorilor și caterisiri pentru intruziunea rusească

Conform unor informații exclusive ale orthodoxia.info, imediat va fi trimisă o delegație la Patriarhia Ecumenică căreia i se va încredința o scrisoare patriarhală și sinodală de către Biserica Alexandriei, care îi va cere convocarea Sinaxei Întâistătătorilor cu singura temă intruziunea rusească în Africa.

La acest Sinod vor participa numai Întâistătătorii Patriarhiilor străvechi (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim), precum și Arhiepiscopul Ciprului, adică Întâistătătorul singurei Biserici care a fost întemeiată de un Sinod Ecumenic în afară de Bisericile străvechi. (…)

Conform acelorași surse ale orthodoxia.info, decizia Sinodului privește caterisirea imediată a episcopului rus și a oricărui cleric ce intră și slujește în jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, în timp ce sunt așteptate să existe și validări pe seama clericilor africani care nu se vor «repatria» în Biserica lor.

Nota noastră: Este absolut necesară convocarea unui Sinod Panortodox care să ia serios în discuție schisma aflată în desfășurare și care ia amploare. La acesta ar trebui să participe toate Bisericile Locale, nu doar unele selectiv, pe considerente exclusiviste.

Problema etnofiletismului domină acest conflict. Ea nu ține doar de conflictul intern din sânul Patriarhiei Ruse, care a provocat schisma ucraineană, ci se extinde la interferența grecească evidentă, formată ca un bloc compact din Bisericile elenofone.

Intervenția Patriarhiei Ruse în Africa mi se pare justificată, dar nu bine argumentată. Din această cauză, apar confuzii și chiar motivări greșite, cu caracter schismatic. Ar fi trebuit menționate canoanele care-i permit această mișcare și punctate limpede greșelile ce stau la baza recunoașterii schismaticilor ucraineni. Principalul argument ar trebui să fie acela că toată polemica pornește de la pretențiile papiste ale Constantinopolului, care sunt de factură eretică. Într-o situație disperată ca aceasta, Biserica Rusă este îndreptățită să ajute pe frații ortodocși din Africa să evite o erezie. Din nefericire, chiar și Mitropolitul Serafim de Pireu a ajuns acum să valideze pretențiile papale fanariote.

Mai trebuie menționat că dintotdeauna rușii au căutat o soluționare comună, sinodală, iar Constantinopolul a refuzat categoric orice dialog. Prin această mutare, nu prea mai există altă soluție decât o dezbatere panortodoxă, dar pe care se pare că Fanarul încearcă să o evite chiar și în aceste condiții.

Progresismul apostat al Patriarhului Ecumenic merită condamnare pan-ortodoxă, nu propagandă în „lumea credinței” din România

Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden
Sursă foto: Iefimerida.gr

Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.

După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.

Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.

Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.

Pandemia

Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?

A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.

Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.

Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.

Schisma ucraineană

Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.

Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.

Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.

Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.

Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi

Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.

Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.

Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.

Un mare rol în acest derapaj îl are, se pare, ordinul arhonților din interiorul Patriarhiei Ecumenice.

Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.

Sinodul Bisericii Ruse decide oprirea pomenirii Arhiepiscopului Ciprului ca ripostă față de recunoașterea schismaticilor ucraineni

Ahriepiscopul Hrisostom II și Patriarhul Chiril
Foto: Romfea.gr

Ieri, 20 noiembrie, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ruse s-a întrunit online, sub președinția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia, pentru a discuta îndeosebi modul în care se cuvine să reacționeze la decizia recentă a Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului de a recunoaște pe „Biserica Ortodoxă Ucraineană” schismatică.

Sinodalii au menționat faptul că patru Mitropoliți ciprioți au condamnat, printr-o scrisoare comună, acțiunea unilaterală a Arhiepiscopului și au cerut revenirea asupra deciziei luate. De asemenea, sunt remarcate și declarațiile Mitropolitului Neofit că „Mitropolitul Onufrie a fost, este și sper să fie episcopul canonic al orașului Kiev” și că, „chiar dacă majoritatea episcopilor îl susțin pe arhiepiscop, acest lucru nu va face din Epifanie episcopul canonic”.

Sinodul Rus a luat cinci decizii în această privință:

1. Își exprimă regretul profund pentru pomenirea anti-canonică de către Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului a capului uneia dintre grupările schismatice ucrainene în dipticele ortodoxe ale Întâistătătorilor, ceea ce indică faptul că a intrat în comuniune cu schismaticii.

2. Accentuează faptul că această decizie a fost luată de Arhiepiscopul Hrisostom singur, fără consimțământul membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului și, de aceea, nu are un caracter sinodal.

3. Ia în considerare faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului, la întrunirea prezidată de Arhiepiscopul Hrisostom din 18 februarie 2019, și-a exprimat „îndoielile cu privire la posibilitatea legalizării retroactiv a hirotoniilor făcute de episcopi caterisiți, excomunicați și anatematizați”, când s-a referit la „episcopatul” nou-createi structuri schismatice din Ucraina.

4. Remarcă faptul că decizia actuală a Arhiepiscopului Hrisostom contrazice declarațiile sale repetate cu privire la chestiunea ucraineană, îndeosebi, o scrisoare către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse datată 26 iulie 2018, în care Arhiepiscopul Ciprului a dat asigurare că „Biserica Ciprului nu se va abate niciodată de la poziția sa, pe care v-am declarat-o repetat, că va susține poziția Bisericii Ortodoxe Ruse pe problema așa-numitei autocefalii din Ucraina” și a remarcat că „privește această poziție ca fiind corectă și justificată întru totul”.

5. Declară imposibilitatea pomenirii numelui Arhiepiscopului Hrisostom II în diptice, a comuniunii în rugăciune și Euharistie cu el, precum și con-slujirea cu acei ierarhi ai Bisericii Ciprului care vor intra în comuniune bisericească cu reprezentanții schismei ucrainene.


Această hotărâre intervine chiar înainte de convocarea Sinodului Bisericii Ciprului luni, pe 23 noiembrie, când ar putea fi revocată pomenirea schismaticului Epifanie. Așadar rușii au preferat o reacție dură, fără ezitări și fără a acorda răgaz. Probabil a fost avut în vedere și faptul că Arhiepiscopul Hrisostom și-a exprimat intenția de a nu supune la vot pomenirea lui Epifanie Dumenko sau și alte aspecte mai puțin cunoscute.

Pe de altă parte, este de remarcat aceeași atitudine corectă ca și în cazul Greciei, când comuniunea a fost întreruptă doar cu Arhiepiscopul și cu ierarhii care-i recunosc pe schismaticii „autocefali”, nu și cu cei care nu sunt de acord cu această poziție. Dar această fărâmițare nu poate continua la nesfârșit nici ca timp, nici ca amploare; nu este normal să existe divergențe atât de profunde  și chiar rupere a comuniunii între ierarhi și Biserici întregi și totuși să fie toți membri deplini recunoscuți ai Bisericii Ortodoxe. Este de sperat că se va pune capăt cât de curând, printr-un Sinod Panortodox, acestei sfâșieri, ca și problemei spinoase a ecumenismului, care împarte și ea Biserica în două tabere antagonice.

Hotărâri întârziate, dar severe ale Patriarhiei Moscovei în raport cu Patriarhia Alexandriei

Deși față de Biserica Greciei a luat decizia de întrerupere a comuniunii imediat după ce aceasta i-a recunoscut pe ucrainenii „autocefali”, de data aceasta a trecut mai bine de o lună până la o decizie similară. Amintim că Patriarhul Alexandriei a început să-l pomenească pe Epifanie Dumenko în diptice acum o lună jumătate, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli (8 nov.), fără să fi pus această chestiune în dezbaterea Sinodului local.

Orthochristian.com: Sinodul Rusesc scoate parohiile ruse din Africa de sub jurisdicția Patriarhiei de Alexandria

Astăzi, 26 decembrie, s-a întrunit Sinodul Bisericii Ruse pentru a evalua poziția Patriarhiei de Alexandria cu privire la recunoașterea „autocefalilor” ucraineni. Au fost luate următoarele hotărâri, rezumate astfel de Vladimir Legoida, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei:

1. A exprimat întristarea profundă cu privire la acțiunile anti-canonice ale Patriarhului Teodor al Alexandriei, care a intrat în comuniune cu schismaticii.
2. A subliniat faptul că decizia Patriarhului Teodor al Alexandriei de a recunoaște pe schismaticii ucraineni contravine declarațiile repetate ale Preafericirii Sale de sprijinire a Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene și a Întâistătătorului ei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina, inclusiv declarația făcută în timpul ultimei sale vizite în Biserica Ortodoxă Ucraineană din 27 septembrie 2018, trei săptămâni după invazia Patriarhiei de Constantinopol în Ucraina prin desemnarea unor „exarhi” la Kiev.
3. A remarcat faptul că decizia de a recunoaște structura schismatică din Ucraina nu a fost făcută la sesiunea Sfântului Sinod al Patriarhiei de Alexandria ținută la 7-9 octombrie, că nu a fost supusă la vot ierarhilor săi și, în consecință, nu are un caracter sinodal, ci a fost luată de Întâistătătorul acestei Biserici în mod unilateral.
4. A confirmat imposibilitatea pomenirii numelui Patriarhului Teodor al Alexandriei în diptice, după cum și a comuniunii în rugăciune și euharistice cu el.
5. A păstrat cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Alexandrine comuniunea bisericească în afară de cei care au susținut sau vor susține legalizarea schismei ucrainene în viitor.
6. A suspendat activitatea de reprezentanței Patriarhiei Alexandrine la Tronul Patriarhal de Moscova.
7. A transformat reprezentanța Patriarhiei Moscovei și a toată Rusia la Patriarhul Alexandrei într-o parohie a Bisericii Ortodoxe Ruse în Cairo.
8. A retras parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse localizate pe continentul african din jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, dându-le un statut stavropighial (locații aparținând direct de Patriarh, aflate pe teritoriu canonic străin, n.n.).

Înainte de începerea sesiunii sinodale, Patriarhul Chiril a declarat: „Fiecare Biserică Locală este responsabilă pentru destinul comun al Bisericii, pentru păstrarea unității ei. Acest lucru este valabil și pentru Biserica Ortodoxă Rusă – cea mai mare ca număr de episcopi și credincioși. Nu rămânem indiferenți la ceea ce se întâmplă acum în familia Bisericilor Ortodoxe”.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei ruse, Vladimir Legoida, a mai declarat că, „deoarece această decizie (de recunoaștere a schismaticilor) este în esență unilaterală și nu a fost votată prin procedurile canonice care există în Patriarhia Alexandriei, consider că putem să sperăm că această decizie poate fi revizuită”.

Nota theodosie.ro: Cu toate că Patriarhul Chiril dorește să justifice aceste măsuri ca venind din grija pentru Ortodoxie, nu din rațiuni politice, este greu să explice de ce nu a reacționat la fel cu doar doi ani mai devreme față de textele eretice semnate la Sinodul din Creta (2016). Chiar dacă acțiunile Moscovei sunt îndreptățite și acoperite canonic, totuși asupra lor planează suspiciunea că sunt luate și din interese proprii, nu doar pentru păstrarea unității Bisericii. Aceste rezerve pot fi înlăturate dacă Biserica Rusă va avea în vedere o rezolvare a tuturor problemelor ce frământă lumea ortodoxă de astăzi, nu doar a celor din Ucraina, ecumenismul fiind o amenințare mai gravă pentru stabilitatea Ortodoxiei.
Un alt aspect ar fi acela că Moscova este datoare să precizeze motivele și condițiile în care operează încetarea comuniunii cu Alexandria (precum și cu Constantinopol și Atena). Mai clar spus, ar trebui să precizeze că la mijloc este o erezie, primatul de factură papistă, care permite acest gest. Dacă ar fi fost vorba doar de schismă, care este o problemă administrativă, cadrul canonic nu ar fi permis astfel de decizii.

Orthochristian.com: Ierarhii greci din Alexandria îi pedepsesc pe preoții africani care aduc obiecții față de recunoașterea schismaticilor ucraineni

După ce săptămâna trecută 27 de preoți din Kenya, Tanzania, Uganda și Zambia au trimis o scrisoare deschisă prin care își exprimau dezacordul față de decizia Patriarhului Alexandriei de a recunoaște „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” și a-l pomeni pe primatul ei, au apărut informații că o parte dintre aceștia au început să fie persecutați chiar de a doua zi. Au fost amenințați cu sancțiuni, tăierea salariului, scoaterea din preoție și excomunicarea.

Câteva zile mai târziu, Orthochristian.com a fost informată de unul din semnatari că au fost deja opriți de la slujire. În orice caz, acest preot și alții au declarat pe social media că vor continua să fie de partea Bisericii Ucrainei în ciuda oricăror amenințări sau pedepse. Pr. George Maximov specifică faptul că trei ierarhi greci, Mitropolitul Macarie al Kenyei, Mitropolitul Dimitrie de Irinoupolis (Tanzania) și Mitropolitul Agatonic de Arușa și Tanzania Centrală, s-au mișcat imediat împotriva preoților lor care semnaseră scrisoarea deschisă, cerându-le să semneze o declarație în favoarea „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei”. Când au refuzat, au fost opriți de la slujbă și amenințați cu caterisirea. Doar Mitropolitul Iona de Kampala (Uganda) nu a exprimat amenințări la adresa preoților semnatari din eparhia sa.

De remarcat că scrisoarea acelor preoți nu exprimă decât o opinie discordantă, fără să presupună oprirea comuniunii cu episcopii lor. Dimpotrivă, ei precizau expres că vor continua să se supună ierarhilor lor din Patriarhia Alexandriei.

Lista cu primele Episcopii grecești interzise pentru vizitare pelerinilor ruși

Unul din efectele colaterale ale întreruperii comuniunii de către Patriarhia Moscovei cu episcopii greci care recunosc pe așa-zișii autocefali din Ucraina este îngrădirea turismului religios în aceste zone. În acest scop, Centrul pentru Turism Religios al Bisericii Ruse a publicat astăzi o listă cu primele Mitropolii grecești care sunt interzise ca loc de destinație pentru pelerinii ruși.

Această măsură este urmarea hotărârii Sinodului recent al Patriarhiei Moscovei pe tema recunoașterii schismei din Ucraina de către Biserica Greciei. Pasajul cu pricina sună astfel: „Întrerupem comuniunea de rugăciune și euharistică față de arhiereii Bisericii Greciei care au primit sau primesc într-o astfel de comuniune delegații comunităților ucrainene schismatice necanonice. La fel, nu dăm binecuvântare pentru călătorii de închinare în eparhiile care sunt păstorite de ierarhii în cauză. Informațiile aferente vor fi comunicate pe larg organelor de închinare și turistice ale țării, care constituie ținutul canonic al Bisericii noastre”.

Deocamdată se regăsesc doar 6 Mitropolii pe această listă, care s-ar putea lărgi după vizita preconizată a schismaticilor ucraineni în Grecia. Acestea sunt:

1) Arhiepiscopia Atenei
2) Mitropolia de Lankada
3) Mitropolia de Veria
4) Mitropolia de Arta
5) Mitropolia de Trikki și Stagon
6) Mitropolia Dimitriadei.

Întâlnire între Fanar și ruși. De bun augur?

O știre ce ar părea de bun augur a fost publicată de ΟρθοδοξίαInfo despre o discuție între Fanar și Moscova, care ar da prilej pentru ameliorarea conflictului existent pe tema ucraineană:

La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii (Patriarhia de Constantinopol) și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk (Patriarhia Rusă).

Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.

Este vorba despre prima întâlnire între ierarhi de rang înalt ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii Rusiei după întreruperea comuniunii hotărâtă de Moscova.

Amintim că, după discuțiile avute de Patriarhul Chiril la Istanbul cu Patriarhul Bartolomeu în ajunul izbucnirii conflictului ucrainean, cel din urmă a refuzat orice discuție deschisă pe această temă. Deși au fost multe voci care au cerut întrunire panortodoxă, Fanarul s-a opus până acum din răsputeri. În acest context, dialogul acesta poate fi un început. Sperăm la o evoluție bună în continuare, cu toate că implicațiile cercurilor politice nu sunt excluse, având în vedere în aceste zile Mitropolitul Ilarion a avut o întrevedere privată cu Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo (rectificare: se pare că a fost doar programată, dar anulată. Pompeo s-a întâlnit dor cu Epifanie, conducătorul schismaticilor).

Habemus Papam în Ortodoxie? Considerații românești pe marginea ultimelor decizii sinodale grecești

Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.


Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA

Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.

Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.

Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.

Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.

Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei

Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.

În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.

În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.

În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.

Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).

După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici. 

Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.

În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.

Apoi Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?

Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!

Deci el însuși a fost de rea-credință.

Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.

Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică? 

Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă? 

Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:

„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)

Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei

Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.

Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina. 

Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.

Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte. 

Prea multă implicare politică

Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.

În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.

Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.

Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.

Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.

Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie. 

În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.

Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.

Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.

Ce va urma?

Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea. 

Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.

Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie. 

Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două. 

Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!

În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.

Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta

Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici. 

În luna mai, Samuel Brownback,  Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.

Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba  română în biserici.

Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.

Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.

În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.

Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.

Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”

Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.


Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.)  De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora.
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică.
Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II).
În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor.
Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie.
Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.

Pași repezi spre un nou 1054! Sau mai rău?

Ruptura dintre rusofili și grecofili în Biserica Ortodoxă se lărgește după decizia Sinodului Bisericii Greciei de ieri. Este de așteptat ca mai multe Biserici Locale să adopte aceeași poziție, printre care cel mai probabil BOR. Doar că diferențele nu sunt atât de natură etnică, ci chiar dogmatică, neopapismul instaurat prin aceste mișcări fiind o invenție doctrinară de inspirație occidentală. Pare o scindare trasă la indigo cu cea produsă în 1054 între Roma și Constantinopol, între ortodocși și catolici. Doar că, prin prisma evoluțiilor în timp, îndrăznim să spunem că ambele schisme, de atunci și de acum, au ceva în comun și sunt o continuitate: ele sunt o erodare a credinței, o lucrare a tainei fărădelegii, o îndreptare spre apostazie generală. Chiar dacă era incipientă în vremurile acelea, când occidentalii distorsionau dreapta credință pe fondul înapoierii lor religioase (revenirea la filozofia păgână sub forma scolasticii prin coborârea Evangheliei la nivelul rațiunii umane căzute fiind unul din fenomenele minore, ca să nu vorbim de cruciade și degradarea artei bisericești și moralității lamentabile), acum este într-o fază finală, cu ingrediente ecumeniste și de apostazie mult mai evidente.
Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Aceste afirmații sunt bazate pe acțiunile întreprinse până acum de Fanar, care se înscrie într-o apropiere cel puțin ciudată față de catolici și eterodocși, iar pe de altă parte ține să fie liderul lumii ortodoxe, pe care să o ducă în direcția dorită. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.

Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.

Cei familiarizați cu istoria bisericească știu că ceea ce se numește „Marea Schismă” dintre creștinismul de răsărit și cel de apus nu a intervenit peste noapte. A venit totul treptat, începând înainte de 17 iulie 1054, când legații papali au depus excomunicarea pe altarul din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și nu a fost confirmată un timp mai târziu, când a fost adâncită și extinsă în timpul celei de a patra Cruciade, devenind o schismă reală, decisivă.
Istoricii indică în această privință că înstrăinarea culturală, politică și economică a dus treptat la formarea unei schisme care a avut loc pentru motive dogmatice care existau de secole, dar pentru care Roma și Răsăritul au evitat, cu toate acestea, un conflict deschis înainte ca temperamentul personal al conducătorilor celor două Biserici să fi condus la vremea aceea la inflamarea lor și să-și permită să fie inflamați mai degrabă decât să lucreze la soluționarea lor în interiorul Bisericii una.
Ceea ce este uimitor aici este că rezultatele acestei schisme nu au fost devastatoare la vremea aceea pentru credincioși, care nu sesizau atunci pericolul ei și care au continuat să participe la slujbe când se mutau din Este în Vest. Aceasta probabil datorită credinței în posibilitatea depășirii crizei pentru că Roma și Constantinopolul au rupt comuniunea între ele mai mult de zece ori din secolul al IV-lea și de fiecare dată au fost în stare să treacă peste diferențele dintre ele.
Dar schisma, care la început a fost limitată la abținerea Papei Romei și a Patriarhului de Constantinopol să se pomenească unul pe altul la Liturghie și pe care mulți, precum Patriarhul Petru III de Antiohia, au încercat să o vindece, a atins nivelul popular prin cruciade, care au introdus duhul de ură, amărăciune și resentimente între popoare, în special după ce Roma a rânduit Patriarhi pentru Patriarhiile de Răsărit și episcopi pentru episcopiile de acolo, așa încât erau dispuse altar în fața altui altar și în fiecare cetate existau comunități rivale.
Așa încât ceea ce a început ca o înstrăinare între Răsărit și Apus și a evoluat spre a deveni o divizare pe care mulți s-au străduit să o repare, a evoluat pe seama unor factori neprevăzuți încât să devină schisma de durată dintre Bisericile de Răsărit și Apus, care s-a adâncit cu trecerea timpului și acum constituie marea tragedie a creștinătății.
O comparație între motivele, repercusiunile și cursurile schismei dintre Răsărit și Apus, care a avut loc la începutul celui de al doilea mileniu și situația de care suferă astăzi Biserica Ortodoxă la început de mileniu trei, ne conduce la observarea unor aspecte îngrijorătoare de asemănare între ele, inclusiv:
– Divizarea care există între Bisericile de Constantinopol și Moscova astăzi a început cu înstrăinarea la început de secol XX pe seama a ceea ce Moscova privește drept convergența Constantinopolului cu persecutorii ei la început de eră sovietică. S-a mărit prin încercarea lui Stalin de a stabili în 1948 ceva ca un Vatican ortodox în Moscova și cu subminarea primatului Constantinopolului, care reînvie fricile Constantinopolului față de ambițiile de a fi „a treia Romă”.
– Această înstrăinare, care s-a transformat în divizarea actuală de la mijlocul anilor ’90 pe seama crizei estoniene, a devenit astăzi o divizare ascuțită și a atins un grad de criză, pericol și ostilitate verbală între teologii greci și ruși, cler și susținătorii lor.
– Ruperea comuniunii între Biserica Moscovei și a Constantinopolului și pledoaria și campaniile de mobilizare pe care le întreprind ambele Biserici au adus lupta, chiar dacă este într-un mod care nu este răspândită, la nivelul credincioșilor de rând.
– Divizarea continuă, dată fiind lipsa de succes a oricărei medieri sau inițiative de arezolva criza ucraineană, a condus Biserica Moscovei la crearea propriilor ei parohii în teritoriul istoric al Patriarhiei de Constantinopol, cu toată scindarea pe care o aduce aceasta la nivel de credincioși. Acest lucru este susceptibil să se împrăștie în teritoriul Bisericilor care recunosc nou-creata entitate din Ucraina.
– Divizarea continuă a început să-și arunce umbra asupra relațiilor dintre credincioșii care aparțin celor două Patriarhii din diaspora, unde ruptura se adâncește și scindarea crește între credincioșii care susțin scaunul acesta sau acela, după cum a fost clarificat de criza Arhidiocezei de tradiție Rusă din Vestul Europei și corespondența dintre episcopii de Constantinopol și Moscova din Coreea de Sud.
– Adâncirea dezacordului cu privire la înțelegerea primatului în Biserică și maniera în care este exercitat între Constantinopol și Moscova a trecut de la stadiul discuției teologice la stadiul acuzațiilor reciproce de depărtare de la Ortodoxie și ruperea dialogului direct cu privire la această chestiune a adus un dezacord la nivel dogmatic.
Toate cele de mai sus indică faptul că divizarea curentă dintre Moscova și Constantinopol a atins un grad de pericol acut care poate conduce la o schismă reală și de durată în interiorul Bisericii Ortodoxe în eventualitatea că există un element de politică externă care favorizează o parte sau alta. Probabil că posibilitatea alunecării în schismă nu este banală în contextul stării actuale de criză în relațiile internaționale, pe care mulți o descriu ca pe o pace fierbinte care este susceptibilă de a izbucni în flăcări.
Vor fi prompți oamenii chibzuiți să dreagă rana și să o vindece înainte de a fi prea târziu? Sau își vor permite, ca niște înfierbântați, luxul de a se amuza prin a-și face acuzații reciproce, exagerând diferențe simple, alimentând sentimentele de dușmănie, punând lumea ortodoxă pe jar și trăgând-o spre o catastrofă?
Să răscumpărăm vremea, pentru că timpul de desfătare s-a încheiat!

Translate page >>