Progresismul apostat al Patriarhului Ecumenic merită condamnare pan-ortodoxă, nu propagandă în „lumea credinței” din România

Patriarhul Bartolomeu alături de Președintele SUA, Joe Biden
Sursă foto: Iefimerida.gr

Când am citit în grecește la începutul anului interviul acordat de Patriarhul Bartolomeu, am rămas bulversat de atitudinea de sfidare mascată, de pervertire a creștinismului în esența lui. Am vrut să scot în evidență într-un articol acest lucru, dar, până la urmă, nu am făcut-o, mai ales că nici alte publicații străine nu i-au acordat atenție. Deși nu spune lucruri noi, totuși tonul, înstrăinarea pe care o afișează față de tradiția ortodoxă este revelatoare.

După ce am descoperit că interviul cu pricina a fost tradus în românește și este difuzat de revista Lumea credinței, am simțit că subiectul nu merită trecut cu vederea. Mai ales că introducerea făcută de editorii români este una pozitivă, deși scurtă. Impresia este că se face o popularizare în rândul credincioșilor a ideilor și mentalității fanariote progresiste. O eventuală educare a percepției poporului credincios ar face mai ușoară implementarea politicii Constantinopolului dacă legile bisericești tot nu-i sunt favorabile. Socialul poate juca acest rol cum a făcut-o și în chestiunea ecumenismului. Cu cât sunt mai puțini oameni care cunosc tradiția autentică a Bisericii și mai mulți cei care se conduc după idei seculare, cu atât mai mică este rezistența la alterarea predaniei, a etosului și a comorilor Ortodoxiei. Cu atât mai ușor bate vântul schimbării.

Chiar discursul Patriarhului Ecumenic este unul propagandistic, fără idei de forță, fără temeiuri canonice, fără referințe clare, doar generează impresia că ar avea dreptate prin impozanța pe care o afișează. Mai rău, se folosește de victimizare, ca și cum el ar fi cel nedreptățit. Această atitudine este numită în introducerea românească drept „deschidere a inimii”. Poate ar fi fost mai potrivit să-și păzească inima și faptele de acțiuni și intervenții viciate, poate ar fi bine să ne păstrăm luciditatea în fața unor minciuni sfruntate spuse de la o așa înălțime a autorității.

Două subiecte dureroase sunt abordate într-un mod cu totul întristător de Patriarh: pandemia și schisma din Ucraina.

Pandemia

Tema pandemiei este tratată într-un mod progresist desăvârșit: o prezentare deformată a realității și un atac manipulator asupra celorlalți, asupra dușmanilor de clasă, care sunt niște indiferenți și lipsiți de dragoste și compasiune față de semenii lor. Aceasta ca și cum asistăm la o situație în care suntem „șocați de suferințele a nenumărați semeni de-ai noștri și suntem impresionați de sacrificiul de sine al medicilor”. Această descriere se potrivește mai degrabă epidemiei de ciumă sau holeră, cu zeci de mii de morți pe noapte. Totuși situația în realitate nu este chiar așa. Există bolnavi și morți, dar nu la cote extreme. În plus, restricțiile au creat și continuă să creeze multe probleme economice, culturale, sociale și religioase. Deci există mai mulți oameni afectați, nu doar cei infectați cu virusul corona. Lipsa de preocupare pentru celelalte categorii de oameni nu este tot indiferență, poate mai calculată și mai rece, insidioasă și vătămătoare?

A spune că respingerea măștii vine din „moartea dragostei între oameni” mi se pare absolut exagerat. Poate sunt unii care chiar iau în calcul considerente științifice și practice; e greu să cataloghezi refuzul măștii ca un dispreț față de suferința altora, este o acuzație ridicolă. La fel este și afirmația că perspectivele deschise de știință sunt nu doar de bun augur, ci „un dar din cer”. Pur și simplu cerul sau raiul este pe o altă treaptă. De fapt, asistăm la o reinventare a principiilor morale creștine pe baze pământești și chiar pe ideologii moderniste și progresiste, așa-zis științifice, nu pe jertfa și învățătura lui Hristos.

Teoria din vara anului trecut că restricțiile nu afectează Biserica, ci protejează pe credincioși este reluată și în acest interviu. La fel, este o declarație fără explicație, tendențioasă. De parcă bolnavii au nevoie doar de asistență medicală, nu și de libertate religioasă, de posibilitatea să se roage și să ia parte la cultul Bisericii pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu. Asta fără a mai intra în detalii care vădesc disproporționalitatea și intruziunea în rânduiala ortodoxă. Spre exemplu, de curând în Grecia statul a interzis slujbele de Bobotează după ce anterior anunțase că le permite. Sfântul Sinod a trecut peste aceste dispoziții și a dispus oficierea sfințirii mari a apei. Bisericile abia de curând sunt deschise după o perioadă de două luni. Asta pentru a aduce în discuție evenimente care nu sunt din România.

Disponibilitatea de a se vaccina este iarăși propagandistică în condițiile în care nu se cunoaște nici măcar eficacitatea vaccinului împotriva răspândirii virusului.

Schisma ucraineană

Dar cel mai dureros subiect este cel al schismei provocată în Ucraina și în toată lumea ortodoxă. Aici sunt reluate aceleași idei ale propagandei fanariote fără o minimă documentare a lor.

Este interesantă confuzia indusă în privința identității „ortodocșilor ucraineni”, care au cerut, pe de o parte, autocefalia, pe de altă parte sunt ținta unor atacuri extremiste. Adevărul este că ortodocșii canonici de sub vlădica Onufrie nu au cerut autocefalie, ci schismaticii rupți de Ortodoxie și recunoscuți ca atare de toate Bisericile Locale. Iar condamnarea abuzurilor și a răpirilor de biserici este una ipocrită pentru că este doar formală, fără o intervenție reală, binefăcătoare; asta pe lângă faptul că nu spune deschis că prigonitorii sunt tocmai cei cărora le-a acordat autocefalie, iar cei persecutați sunt creștinii canonici, pe care el îi disprețuiește ca un „bun” păstor.

Imaginea creată este aceea că intervenția Fanarului a fost pentru a repara nedreptatea față de milioane de ortodocși ucraineni care se aflau în afara Bisericii „fără vina lor”, și nu pe considerente politice. Aceasta s-a făcut pe baza practicii ecleziale, după cum a fost acordată autocefalie în trecut altor nouă Biserici Locale. Acest drept ar ține de „însăși structura Ortodoxiei”. De aceea situația actuală nu este una de schismă, ci este vorba doar de o acțiune a Patriarhiei Moscovei de a rupe comuniunea cu unele Biserici. Asta după ce „timp de trei decenii a închis ochii de bună voie și în mod ostentativ față de situația tragică din Ucraina”. Singura soluție este recunoașterea autocefaliei ucrainene de către toate Bisericile, fără întâlniri pan-ortodoxe și interminabile interviuri pe această temă. De ce? Pentru că aceasta ar fi „Eclesiologia Ortodoxă” și el, Patriarhul Ecumenic, nu poate permite ca ea să fie sacrificată pe altarul unor interese mărunte. Nu e vorba de papism la mijloc, ci de responsabilități consemnate în istoria bisericească, în teologia și canoanele ortodoxe. Renunțarea la această doctrină ar însemna o cedare spre federalizarea Bisericii Ortodoxe pe model protestant, iar rușii urmăresc, de fapt, preluarea autorității pe care o are în prezent Fanarul.

Desigur, acest discurs este profund mincinos în mai toate aspectele lui și a fost combătut de multe ori. Refuzul unei dezbateri la nivel pan-ortodox este elocvent și indică șubrezenia poziției în fața unei cercetări oneste și serioase. Realitatea este că schismaticii care au primit falsa autocefalie, ambele facțiuni, au fost condamnați pe drept și legitim în trecut, iar Patriarhia Ecumenică nu avea nici un drept și nici un temei să-i primească înapoi mai ales fără o pocăință din partea lor. Fanarul a acordat autocefalie mai multor Biserici, dar nu unilateral, ci cu acordul scris sau tacit al celorlalte Biserici Locale și pentru acele țări care făcuseră parte din jurisdicția sa. Este omis voit exemplul Patriarhiei Georgiei, care și-a primit autocefalia de la Patriarhia Antiohiei undeva în sec. al X-lea. De asemenea, pentru că nu există, nu este menționat nici un canon sau text patristic care să expună învățătura despre vreun primat de putere, nu doar onorific. Întotdeauna problemele s-au rezolvat în Ortodoxie sinodal, iar refuzul unei astfel de abordări este o înfruntare vădită și o trădare a ecleziologiei ortodoxe mai degrabă decât negarea pretinselor drepturi ale Patriarhiei Ecumenice. Iar acuzația de protestantism este ridicolă pentru că acesta nu constă în federalizare, ci în refuzarea oricărei autorități clericale și atomizarea credincioșilor, care sunt lăsați de capul lor, singuri cu Dumnezeu, fără ierarhie sacerdotală. Diferența este uriașă. De fapt, în Ortodoxie frățietatea se manifestă tocmai în sinodalitate, în organizarea ierarhică și totodată independentă pe teritorii episcopale, care sunt reunite în mitropolii și patriarhii pe criterii administrative, care iau în considerare circumstanțele sociale. De aceea, de cele mai multe ori, organizarea bisericească se pliază pe cea politică, dar nu se suprapune automat și total.

Unul dintre cei mai nocivi și mai trădători Patriarhi

Însă ceea ce frapează sunt cuvintele cu care refuză discutarea schismei ucrainene și termenii în care-și susține părerea. Este vorba de o îndârjire maximă, fermă, indiscutabilă și nenegociabilă. Practic, este o atitudine fățiș eretică și sfidătoare, care nu face decât rău dacă este tolerată mult în sânul Bisericii și nu sunt luate măsuri la nivel sinodal pan-ortodox față de această poziție.

Concret, persistența în greșeală este exprimată în aceste cuvinte: „În calitate de Patriarh Ecumenic, nu pot permite ca Ecleziologia Ortodoxă să fie sacrificată (modificată) pe altarul intereselor mărunte. Nu am dreptul să fac nici un singur pas înapoi. Nu folosește la nimic curtoazia, atunci când sunt puse în primejdie Teologia, rânduiala (ordinea) și Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Cuvântul Adevărului „este mai ascuțit decât orice cuțit”. O mărturisește istoria, izvoarele, documentele și evenimentele. O alterează banii, intimidările, propaganda și visurile unei nopți de vară. Ei bine, asta nu! Să stăm bine!”. Așadar nu există loc de cedări, nici un pas îndărăt, nici o curtoazie.

Sfidarea aceasta este pur și simplu de factură papistă. Este apogeul parcursului pe care l-a avut Patriarhia Ecumenică în ultimul secol. Dependența ei de puteri străine pentru supraviețuirea pe teritoriul ostil al Turciei este o slăbiciune care a dus-o pe căi ecumeniste neortodoxe. Rugăciunile și apropierile de catolici, evrei și chiar musulmani au smintit și pus răbdarea ortodocșilor la mare încercare. A existat o toleranță mare până acum, dar ea este speculată de Fanar pentru a merge mai departe, pentru a influența întreaga Ortodoxie și a o direcționa pe căi și direcții străine. Puterea politică a SUA se folosește destul de evident de ea ca agent și devine de nesuportat.

Un mare rol în acest derapaj îl are, se pare, ordinul arhonților din interiorul Patriarhiei Ecumenice.

Noi, ca români, trebuie să fim conștienți de situația de ansamblu a Ortodoxiei și să ne poziționăm corect. Deocamdată nu ne atinge direct răul, dar sunt exercitate presiuni asupra tuturor Bisericilor Locale să recunoască falsa autocefalie; noi nu suntem trecuți cu vederea. De aceea este cel puțin curioasă publicarea acestui interviu de către revista Lumea credinței. Ortodoxia este străină de progresismul afișat de Fanar și trebuie să rămână așa, nu să inducă acest duh în mentalul credincioșilor. Lupta cu lumea pentru dobândirea mântuirii este mult mai serioasă și dură decât dulcegăriile și falsitățile la care apelează Patriarhul Bartolomeu.

Sinodul Bisericii Ruse decide oprirea pomenirii Arhiepiscopului Ciprului ca ripostă față de recunoașterea schismaticilor ucraineni

Ahriepiscopul Hrisostom II și Patriarhul Chiril
Foto: Romfea.gr

Ieri, 20 noiembrie, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ruse s-a întrunit online, sub președinția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia, pentru a discuta îndeosebi modul în care se cuvine să reacționeze la decizia recentă a Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului de a recunoaște pe „Biserica Ortodoxă Ucraineană” schismatică.

Sinodalii au menționat faptul că patru Mitropoliți ciprioți au condamnat, printr-o scrisoare comună, acțiunea unilaterală a Arhiepiscopului și au cerut revenirea asupra deciziei luate. De asemenea, sunt remarcate și declarațiile Mitropolitului Neofit că „Mitropolitul Onufrie a fost, este și sper să fie episcopul canonic al orașului Kiev” și că, „chiar dacă majoritatea episcopilor îl susțin pe arhiepiscop, acest lucru nu va face din Epifanie episcopul canonic”.

Sinodul Rus a luat cinci decizii în această privință:

1. Își exprimă regretul profund pentru pomenirea anti-canonică de către Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului a capului uneia dintre grupările schismatice ucrainene în dipticele ortodoxe ale Întâistătătorilor, ceea ce indică faptul că a intrat în comuniune cu schismaticii.

2. Accentuează faptul că această decizie a fost luată de Arhiepiscopul Hrisostom singur, fără consimțământul membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului și, de aceea, nu are un caracter sinodal.

3. Ia în considerare faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului, la întrunirea prezidată de Arhiepiscopul Hrisostom din 18 februarie 2019, și-a exprimat „îndoielile cu privire la posibilitatea legalizării retroactiv a hirotoniilor făcute de episcopi caterisiți, excomunicați și anatematizați”, când s-a referit la „episcopatul” nou-createi structuri schismatice din Ucraina.

4. Remarcă faptul că decizia actuală a Arhiepiscopului Hrisostom contrazice declarațiile sale repetate cu privire la chestiunea ucraineană, îndeosebi, o scrisoare către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse datată 26 iulie 2018, în care Arhiepiscopul Ciprului a dat asigurare că „Biserica Ciprului nu se va abate niciodată de la poziția sa, pe care v-am declarat-o repetat, că va susține poziția Bisericii Ortodoxe Ruse pe problema așa-numitei autocefalii din Ucraina” și a remarcat că „privește această poziție ca fiind corectă și justificată întru totul”.

5. Declară imposibilitatea pomenirii numelui Arhiepiscopului Hrisostom II în diptice, a comuniunii în rugăciune și Euharistie cu el, precum și con-slujirea cu acei ierarhi ai Bisericii Ciprului care vor intra în comuniune bisericească cu reprezentanții schismei ucrainene.


Această hotărâre intervine chiar înainte de convocarea Sinodului Bisericii Ciprului luni, pe 23 noiembrie, când ar putea fi revocată pomenirea schismaticului Epifanie. Așadar rușii au preferat o reacție dură, fără ezitări și fără a acorda răgaz. Probabil a fost avut în vedere și faptul că Arhiepiscopul Hrisostom și-a exprimat intenția de a nu supune la vot pomenirea lui Epifanie Dumenko sau și alte aspecte mai puțin cunoscute.

Pe de altă parte, este de remarcat aceeași atitudine corectă ca și în cazul Greciei, când comuniunea a fost întreruptă doar cu Arhiepiscopul și cu ierarhii care-i recunosc pe schismaticii „autocefali”, nu și cu cei care nu sunt de acord cu această poziție. Dar această fărâmițare nu poate continua la nesfârșit nici ca timp, nici ca amploare; nu este normal să existe divergențe atât de profunde  și chiar rupere a comuniunii între ierarhi și Biserici întregi și totuși să fie toți membri deplini recunoscuți ai Bisericii Ortodoxe. Este de sperat că se va pune capăt cât de curând, printr-un Sinod Panortodox, acestei sfâșieri, ca și problemei spinoase a ecumenismului, care împarte și ea Biserica în două tabere antagonice.

Hotărâri întârziate, dar severe ale Patriarhiei Moscovei în raport cu Patriarhia Alexandriei

Deși față de Biserica Greciei a luat decizia de întrerupere a comuniunii imediat după ce aceasta i-a recunoscut pe ucrainenii „autocefali”, de data aceasta a trecut mai bine de o lună până la o decizie similară. Amintim că Patriarhul Alexandriei a început să-l pomenească pe Epifanie Dumenko în diptice acum o lună jumătate, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli (8 nov.), fără să fi pus această chestiune în dezbaterea Sinodului local.

Orthochristian.com: Sinodul Rusesc scoate parohiile ruse din Africa de sub jurisdicția Patriarhiei de Alexandria

Astăzi, 26 decembrie, s-a întrunit Sinodul Bisericii Ruse pentru a evalua poziția Patriarhiei de Alexandria cu privire la recunoașterea „autocefalilor” ucraineni. Au fost luate următoarele hotărâri, rezumate astfel de Vladimir Legoida, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei:

1. A exprimat întristarea profundă cu privire la acțiunile anti-canonice ale Patriarhului Teodor al Alexandriei, care a intrat în comuniune cu schismaticii.
2. A subliniat faptul că decizia Patriarhului Teodor al Alexandriei de a recunoaște pe schismaticii ucraineni contravine declarațiile repetate ale Preafericirii Sale de sprijinire a Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene și a Întâistătătorului ei, Mitropolitul Onufrie al Kievului și a toată Ucraina, inclusiv declarația făcută în timpul ultimei sale vizite în Biserica Ortodoxă Ucraineană din 27 septembrie 2018, trei săptămâni după invazia Patriarhiei de Constantinopol în Ucraina prin desemnarea unor „exarhi” la Kiev.
3. A remarcat faptul că decizia de a recunoaște structura schismatică din Ucraina nu a fost făcută la sesiunea Sfântului Sinod al Patriarhiei de Alexandria ținută la 7-9 octombrie, că nu a fost supusă la vot ierarhilor săi și, în consecință, nu are un caracter sinodal, ci a fost luată de Întâistătătorul acestei Biserici în mod unilateral.
4. A confirmat imposibilitatea pomenirii numelui Patriarhului Teodor al Alexandriei în diptice, după cum și a comuniunii în rugăciune și euharistice cu el.
5. A păstrat cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Alexandrine comuniunea bisericească în afară de cei care au susținut sau vor susține legalizarea schismei ucrainene în viitor.
6. A suspendat activitatea de reprezentanței Patriarhiei Alexandrine la Tronul Patriarhal de Moscova.
7. A transformat reprezentanța Patriarhiei Moscovei și a toată Rusia la Patriarhul Alexandrei într-o parohie a Bisericii Ortodoxe Ruse în Cairo.
8. A retras parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse localizate pe continentul african din jurisdicția Patriarhiei Alexandriei, dându-le un statut stavropighial (locații aparținând direct de Patriarh, aflate pe teritoriu canonic străin, n.n.).

Înainte de începerea sesiunii sinodale, Patriarhul Chiril a declarat: „Fiecare Biserică Locală este responsabilă pentru destinul comun al Bisericii, pentru păstrarea unității ei. Acest lucru este valabil și pentru Biserica Ortodoxă Rusă – cea mai mare ca număr de episcopi și credincioși. Nu rămânem indiferenți la ceea ce se întâmplă acum în familia Bisericilor Ortodoxe”.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei ruse, Vladimir Legoida, a mai declarat că, „deoarece această decizie (de recunoaștere a schismaticilor) este în esență unilaterală și nu a fost votată prin procedurile canonice care există în Patriarhia Alexandriei, consider că putem să sperăm că această decizie poate fi revizuită”.

Nota theodosie.ro: Cu toate că Patriarhul Chiril dorește să justifice aceste măsuri ca venind din grija pentru Ortodoxie, nu din rațiuni politice, este greu să explice de ce nu a reacționat la fel cu doar doi ani mai devreme față de textele eretice semnate la Sinodul din Creta (2016). Chiar dacă acțiunile Moscovei sunt îndreptățite și acoperite canonic, totuși asupra lor planează suspiciunea că sunt luate și din interese proprii, nu doar pentru păstrarea unității Bisericii. Aceste rezerve pot fi înlăturate dacă Biserica Rusă va avea în vedere o rezolvare a tuturor problemelor ce frământă lumea ortodoxă de astăzi, nu doar a celor din Ucraina, ecumenismul fiind o amenințare mai gravă pentru stabilitatea Ortodoxiei.
Un alt aspect ar fi acela că Moscova este datoare să precizeze motivele și condițiile în care operează încetarea comuniunii cu Alexandria (precum și cu Constantinopol și Atena). Mai clar spus, ar trebui să precizeze că la mijloc este o erezie, primatul de factură papistă, care permite acest gest. Dacă ar fi fost vorba doar de schismă, care este o problemă administrativă, cadrul canonic nu ar fi permis astfel de decizii.

Orthochristian.com: Ierarhii greci din Alexandria îi pedepsesc pe preoții africani care aduc obiecții față de recunoașterea schismaticilor ucraineni

După ce săptămâna trecută 27 de preoți din Kenya, Tanzania, Uganda și Zambia au trimis o scrisoare deschisă prin care își exprimau dezacordul față de decizia Patriarhului Alexandriei de a recunoaște „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” și a-l pomeni pe primatul ei, au apărut informații că o parte dintre aceștia au început să fie persecutați chiar de a doua zi. Au fost amenințați cu sancțiuni, tăierea salariului, scoaterea din preoție și excomunicarea.

Câteva zile mai târziu, Orthochristian.com a fost informată de unul din semnatari că au fost deja opriți de la slujire. În orice caz, acest preot și alții au declarat pe social media că vor continua să fie de partea Bisericii Ucrainei în ciuda oricăror amenințări sau pedepse. Pr. George Maximov specifică faptul că trei ierarhi greci, Mitropolitul Macarie al Kenyei, Mitropolitul Dimitrie de Irinoupolis (Tanzania) și Mitropolitul Agatonic de Arușa și Tanzania Centrală, s-au mișcat imediat împotriva preoților lor care semnaseră scrisoarea deschisă, cerându-le să semneze o declarație în favoarea „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei”. Când au refuzat, au fost opriți de la slujbă și amenințați cu caterisirea. Doar Mitropolitul Iona de Kampala (Uganda) nu a exprimat amenințări la adresa preoților semnatari din eparhia sa.

De remarcat că scrisoarea acelor preoți nu exprimă decât o opinie discordantă, fără să presupună oprirea comuniunii cu episcopii lor. Dimpotrivă, ei precizau expres că vor continua să se supună ierarhilor lor din Patriarhia Alexandriei.

Lista cu primele Episcopii grecești interzise pentru vizitare pelerinilor ruși

Unul din efectele colaterale ale întreruperii comuniunii de către Patriarhia Moscovei cu episcopii greci care recunosc pe așa-zișii autocefali din Ucraina este îngrădirea turismului religios în aceste zone. În acest scop, Centrul pentru Turism Religios al Bisericii Ruse a publicat astăzi o listă cu primele Mitropolii grecești care sunt interzise ca loc de destinație pentru pelerinii ruși.

Această măsură este urmarea hotărârii Sinodului recent al Patriarhiei Moscovei pe tema recunoașterii schismei din Ucraina de către Biserica Greciei. Pasajul cu pricina sună astfel: „Întrerupem comuniunea de rugăciune și euharistică față de arhiereii Bisericii Greciei care au primit sau primesc într-o astfel de comuniune delegații comunităților ucrainene schismatice necanonice. La fel, nu dăm binecuvântare pentru călătorii de închinare în eparhiile care sunt păstorite de ierarhii în cauză. Informațiile aferente vor fi comunicate pe larg organelor de închinare și turistice ale țării, care constituie ținutul canonic al Bisericii noastre”.

Deocamdată se regăsesc doar 6 Mitropolii pe această listă, care s-ar putea lărgi după vizita preconizată a schismaticilor ucraineni în Grecia. Acestea sunt:

1) Arhiepiscopia Atenei
2) Mitropolia de Lankada
3) Mitropolia de Veria
4) Mitropolia de Arta
5) Mitropolia de Trikki și Stagon
6) Mitropolia Dimitriadei.

Întâlnire între Fanar și ruși. De bun augur?

O știre ce ar părea de bun augur a fost publicată de ΟρθοδοξίαInfo despre o discuție între Fanar și Moscova, care ar da prilej pentru ameliorarea conflictului existent pe tema ucraineană:

La invitația Mitropolitului Iosif al Americii, care ține de Patriarhia Antiohiei, a avut loc o întâlnire a Arhiepiscopului Elpidofor al Americii (Patriarhia de Constantinopol) și Mitropolitul Ilarion de Volokalamsk (Patriarhia Rusă).

Întâlnirea s-a desfășurat pe „terenul neutru” al Mitropoliei antiohiene și, conform comunicatului aferent, a existat o masă de lucru. A urmat o întâlnire privată între cei trei ierarhi.

Este vorba despre prima întâlnire între ierarhi de rang înalt ai Patriarhiei Ecumenice și ai Bisericii Rusiei după întreruperea comuniunii hotărâtă de Moscova.

Amintim că, după discuțiile avute de Patriarhul Chiril la Istanbul cu Patriarhul Bartolomeu în ajunul izbucnirii conflictului ucrainean, cel din urmă a refuzat orice discuție deschisă pe această temă. Deși au fost multe voci care au cerut întrunire panortodoxă, Fanarul s-a opus până acum din răsputeri. În acest context, dialogul acesta poate fi un început. Sperăm la o evoluție bună în continuare, cu toate că implicațiile cercurilor politice nu sunt excluse, având în vedere în aceste zile Mitropolitul Ilarion a avut o întrevedere privată cu Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo (rectificare: se pare că a fost doar programată, dar anulată. Pompeo s-a întâlnit dor cu Epifanie, conducătorul schismaticilor).

Habemus Papam în Ortodoxie? Considerații românești pe marginea ultimelor decizii sinodale grecești

Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.


Mitropolitul Ierotheos Vlachos anunță „Habemus Papam” în Ortodoxie, rușii răspund moderat, românii sunt presați de SUA

Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.

Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.

Din 1992 până în 2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.

Iar acum, în urma presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol de a acorda autocefalia.

Din Biserica Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei

Mitropolitul Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se veștejesc precum frunza căzută din copac.

În problema din Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.

În primăvara acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.

În 30 martie 2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea, scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.

Apoi, în lunile care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba unității (sic!).

După acordarea Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici. 

Greu de explicat cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a greșit dogmatic.

În Ucraina sunt 12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia, inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.

Apoi Mitropolitul Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru a fi primit?

Mitropolitul Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!

Deci el însuși a fost de rea-credință.

Din punct de vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.

Dacă atunci a fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică? 

Mitropolitul Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”, de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a explicat, într-un articol scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie extrem de periculoasă? 

Arhimandritul Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a explicat că este o erezie ecleziologică:

„Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit Sofronie Saharov)

Reacția neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei

Joi, 17 octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.

Decizia a fost de a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina. 

Această abordare a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei, președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.

Această moderație nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar biserica din care face parte. 

Prea multă implicare politică

Relația Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.

În ianuarie 1949, după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.

Nici faptul că oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.

Într-un moment de cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.

Lucas Notaras, mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec, abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși credința.

Imperiul a dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în catolicism, ci a rămas ortodoxie. 

În prezent, acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația americană actuală, condusă de Partidul Republican.

Administrația anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica Ucraineană canonică.

Cei care conduc conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.

Ce va urma?

Cine a mai zis în istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de Constantinopol? Papalitatea. 

Patima iubirii de stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.

Aceasta nu se va întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie. 

Șansa de a se ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale. Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut. Motivațiile sunt două. 

Prima este că știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei structuri bisericești!

În schimb, Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se bucură.

Românii, între presiunea politică, pe de o parte, și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta

Pentru români, decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici. 

În luna mai, Samuel Brownback,  Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos, Bulgaria, România și Republica Moldova.

Epifanie a anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și, apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu ar mai fi lăsați să folosească limba  română în biserici.

Din păcate, ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.

Pentru români, recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna, pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.

În Basarabia, majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei. Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.

Miza nu este a alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu poate să fie de la Dumnezeu.

Ne rugăm ca Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”

Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.


Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.)  De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora.
Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică.
Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II).
În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor.
Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie.
Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.

Pași repezi spre un nou 1054! Sau mai rău?

Ruptura dintre rusofili și grecofili în Biserica Ortodoxă se lărgește după decizia Sinodului Bisericii Greciei de ieri. Este de așteptat ca mai multe Biserici Locale să adopte aceeași poziție, printre care cel mai probabil BOR. Doar că diferențele nu sunt atât de natură etnică, ci chiar dogmatică, neopapismul instaurat prin aceste mișcări fiind o invenție doctrinară de inspirație occidentală. Pare o scindare trasă la indigo cu cea produsă în 1054 între Roma și Constantinopol, între ortodocși și catolici. Doar că, prin prisma evoluțiilor în timp, îndrăznim să spunem că ambele schisme, de atunci și de acum, au ceva în comun și sunt o continuitate: ele sunt o erodare a credinței, o lucrare a tainei fărădelegii, o îndreptare spre apostazie generală. Chiar dacă era incipientă în vremurile acelea, când occidentalii distorsionau dreapta credință pe fondul înapoierii lor religioase (revenirea la filozofia păgână sub forma scolasticii prin coborârea Evangheliei la nivelul rațiunii umane căzute fiind unul din fenomenele minore, ca să nu vorbim de cruciade și degradarea artei bisericești și moralității lamentabile), acum este într-o fază finală, cu ingrediente ecumeniste și de apostazie mult mai evidente.
Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Aceste afirmații sunt bazate pe acțiunile întreprinse până acum de Fanar, care se înscrie într-o apropiere cel puțin ciudată față de catolici și eterodocși, iar pe de altă parte ține să fie liderul lumii ortodoxe, pe care să o ducă în direcția dorită. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.

Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.

Cei familiarizați cu istoria bisericească știu că ceea ce se numește „Marea Schismă” dintre creștinismul de răsărit și cel de apus nu a intervenit peste noapte. A venit totul treptat, începând înainte de 17 iulie 1054, când legații papali au depus excomunicarea pe altarul din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și nu a fost confirmată un timp mai târziu, când a fost adâncită și extinsă în timpul celei de a patra Cruciade, devenind o schismă reală, decisivă.
Istoricii indică în această privință că înstrăinarea culturală, politică și economică a dus treptat la formarea unei schisme care a avut loc pentru motive dogmatice care existau de secole, dar pentru care Roma și Răsăritul au evitat, cu toate acestea, un conflict deschis înainte ca temperamentul personal al conducătorilor celor două Biserici să fi condus la vremea aceea la inflamarea lor și să-și permită să fie inflamați mai degrabă decât să lucreze la soluționarea lor în interiorul Bisericii una.
Ceea ce este uimitor aici este că rezultatele acestei schisme nu au fost devastatoare la vremea aceea pentru credincioși, care nu sesizau atunci pericolul ei și care au continuat să participe la slujbe când se mutau din Este în Vest. Aceasta probabil datorită credinței în posibilitatea depășirii crizei pentru că Roma și Constantinopolul au rupt comuniunea între ele mai mult de zece ori din secolul al IV-lea și de fiecare dată au fost în stare să treacă peste diferențele dintre ele.
Dar schisma, care la început a fost limitată la abținerea Papei Romei și a Patriarhului de Constantinopol să se pomenească unul pe altul la Liturghie și pe care mulți, precum Patriarhul Petru III de Antiohia, au încercat să o vindece, a atins nivelul popular prin cruciade, care au introdus duhul de ură, amărăciune și resentimente între popoare, în special după ce Roma a rânduit Patriarhi pentru Patriarhiile de Răsărit și episcopi pentru episcopiile de acolo, așa încât erau dispuse altar în fața altui altar și în fiecare cetate existau comunități rivale.
Așa încât ceea ce a început ca o înstrăinare între Răsărit și Apus și a evoluat spre a deveni o divizare pe care mulți s-au străduit să o repare, a evoluat pe seama unor factori neprevăzuți încât să devină schisma de durată dintre Bisericile de Răsărit și Apus, care s-a adâncit cu trecerea timpului și acum constituie marea tragedie a creștinătății.
O comparație între motivele, repercusiunile și cursurile schismei dintre Răsărit și Apus, care a avut loc la începutul celui de al doilea mileniu și situația de care suferă astăzi Biserica Ortodoxă la început de mileniu trei, ne conduce la observarea unor aspecte îngrijorătoare de asemănare între ele, inclusiv:
– Divizarea care există între Bisericile de Constantinopol și Moscova astăzi a început cu înstrăinarea la început de secol XX pe seama a ceea ce Moscova privește drept convergența Constantinopolului cu persecutorii ei la început de eră sovietică. S-a mărit prin încercarea lui Stalin de a stabili în 1948 ceva ca un Vatican ortodox în Moscova și cu subminarea primatului Constantinopolului, care reînvie fricile Constantinopolului față de ambițiile de a fi „a treia Romă”.
– Această înstrăinare, care s-a transformat în divizarea actuală de la mijlocul anilor ’90 pe seama crizei estoniene, a devenit astăzi o divizare ascuțită și a atins un grad de criză, pericol și ostilitate verbală între teologii greci și ruși, cler și susținătorii lor.
– Ruperea comuniunii între Biserica Moscovei și a Constantinopolului și pledoaria și campaniile de mobilizare pe care le întreprind ambele Biserici au adus lupta, chiar dacă este într-un mod care nu este răspândită, la nivelul credincioșilor de rând.
– Divizarea continuă, dată fiind lipsa de succes a oricărei medieri sau inițiative de arezolva criza ucraineană, a condus Biserica Moscovei la crearea propriilor ei parohii în teritoriul istoric al Patriarhiei de Constantinopol, cu toată scindarea pe care o aduce aceasta la nivel de credincioși. Acest lucru este susceptibil să se împrăștie în teritoriul Bisericilor care recunosc nou-creata entitate din Ucraina.
– Divizarea continuă a început să-și arunce umbra asupra relațiilor dintre credincioșii care aparțin celor două Patriarhii din diaspora, unde ruptura se adâncește și scindarea crește între credincioșii care susțin scaunul acesta sau acela, după cum a fost clarificat de criza Arhidiocezei de tradiție Rusă din Vestul Europei și corespondența dintre episcopii de Constantinopol și Moscova din Coreea de Sud.
– Adâncirea dezacordului cu privire la înțelegerea primatului în Biserică și maniera în care este exercitat între Constantinopol și Moscova a trecut de la stadiul discuției teologice la stadiul acuzațiilor reciproce de depărtare de la Ortodoxie și ruperea dialogului direct cu privire la această chestiune a adus un dezacord la nivel dogmatic.
Toate cele de mai sus indică faptul că divizarea curentă dintre Moscova și Constantinopol a atins un grad de pericol acut care poate conduce la o schismă reală și de durată în interiorul Bisericii Ortodoxe în eventualitatea că există un element de politică externă care favorizează o parte sau alta. Probabil că posibilitatea alunecării în schismă nu este banală în contextul stării actuale de criză în relațiile internaționale, pe care mulți o descriu ca pe o pace fierbinte care este susceptibilă de a izbucni în flăcări.
Vor fi prompți oamenii chibzuiți să dreagă rana și să o vindece înainte de a fi prea târziu? Sau își vor permite, ca niște înfierbântați, luxul de a se amuza prin a-și face acuzații reciproce, exagerând diferențe simple, alimentând sentimentele de dușmănie, punând lumea ortodoxă pe jar și trăgând-o spre o catastrofă?
Să răscumpărăm vremea, pentru că timpul de desfătare s-a încheiat!

Intervenția Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia

Implicațiile recunoașterii unui primat în Ortodoxie sunt multe. O dovadă elocventă este situația în care se află Biserica Locală a Ținuturilor Cehe și Slovaciei, care încă suferă de pe urma pretențiilor de supremație a Constantinopolului. Mentalitățile străine de duhul evanghelic aduc o destabilizare imensă în Biserică, ce o afectează de la vlădică până la opincă. Prezentarea de mai jos este un caz ce ar trebui să convingă pe toți că este imperios necesară o soluționare clară a poziției de întâietate a Patriarhiei Ecumenice față de celelalte Biserici Locale. Din nefericire, nu doar autocefalia Bisericii Cehe este afectată de această atitudine autoritară.

The Ecumenical Patriarchate’s Role in the Crisis Period of the Orthodox Church in the Czech Lands and Slovakia

În prezent, suntem martorii dorinței Patriarhiei Ecumenice de a influența procesul ecleziastic ce are loc în Ucraina, a cărei Biserică este recunoscută universal drept teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta nu este prima dată când Constantinopolul a încercat să intervină în treburile altor Biserici Autocefale. Acum câțiva ani în urmă, a fost o încercare similară cu privire la Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia.

În rândurile ce urmează, voi încerca să fac un tablou al situației din punctul de vedere al unui martor care în toată această perioadă a fost un membru al Sinodului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe de Praga, lucrând în majoritatea timpului în administrația bisericească. Aș dori să accentuez că vorbesc despre punctul meu de vedere personal, absolut neoficial și nu vreau să jignesc, să defaim sau să acuz pe cineva.

Înainte de toate, câteva cuvinte despre formarea Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe:

Istoria Bisericii noastre Locale

Credința ortodoxă ne-a fost adusă de Sfinții Chiril și Metodie în 863 de la Constantinopol. În orice caz, nu a fost vorba să fi trimis un episcop, ci s-a întâmplat că Biserica a fost întemeiată aici deja în 869, când Sf. Metodie a fost hirotonit Arhiepiscop de Moravia de către Papa încă ortodox Adrian II al Romei. Astfel, mama dintâi a Bisericii noastre Locale a fost Biserica Romei. Oricum, având în vedere intrigile clerului latin și presiunea politică a francilor, după moartea Arhiepiscopului în 886, ucenicii Sf. Metodie au fost scoși din Moravia. În ciuda acestui fapt, credința ortodoxă și cultul slav a existat în ținuturile cehe până la sfârșitul secolului al XI-lea, când, în 1096, Mănăstirea slavă Sázava a fost împrăștiată, unde erau păstrate moaștele Sfinților Mucenici Boris și Gleb. Ortodoxia a dispărut din ținuturile cehe mai multe secole…

Abia în 1874 a fost posibil ca slujbele ortodoxe să reînvie în Praga, în Biserica Sf. Nicolae din piața Staromestskaya. Preoții care au slujit în această biserică și în alte trei biserici din orașe-stațiuni din vestul Cehiei au aparținut Bisericii Moscovei. În același timp, guvernul austriac a refuzat să întemeieze o parohie ortodoxă în Praga și, din punctul de vedere al înregistrării parohiei, ortodoxia cehă a aparținut parohiei sârbe din Viena. S-au iscat „tratative ortodoxe” în jurul bisericii Sf. Nicolae, care au strâns sute de credincioși cehi.

În 1918, după reapariția Republicii Cehe, o mișcare a început să creeze Biserica Ortodoxă Locală. În fruntea grupului, care a apărut din tratativele ortodoxe, a fost Arhimandritul Savatie (Vrabeț). În același timp, în 1920, a fost formată Biserica națională a Cehoslovaciei, care număra câteva sute de mii de membri și a negociat cu Biserica Sârbă în privința primirii Ortodoxiei. Într-un final, asociația a adoptat o cale foarte diferită, liberală. Doar Episcopul Gorazd (Pavlik), hirotonit în Belgrad, și câteva sute de credincioși au rămas fideli Ortodoxiei. Comunitatea condusă de el era, bineînțeles, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Acesta a fost unul din motivele pentru care Belgradul, în ciuda cererilor repetate ale lui Savatie, a refuzat nu doar să-l recunoască, ci și să-l hirotonească episcop. Drept aceea, Savatie s-a îndreptat spre Constantinopol, ca singura scăpare, cu cererea de a fi hirotonit. Pe 4 martie 1923, Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului nu doar că l-a hirotonit, ci l-a și desemnat Arhiepiscop al recent înființatei Biserici Ortodoxe a Cehoslovaciei sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. După întoarcerea lui acasă, a intervenit o dispută între Savatie și Gorazd despre cine să conducă Ortodoxia cehă (și moravă), în care, destul de repede, mulțumită sprijinului majorității credincioșilor, vlădica Gorazd a fost în stare să obțină victoria. El a fost cel care a creat Biserica din Republica Cehă și Moravia sub jurisdicția sârbă în perioada interbelică. Astfel, Biserica Sârbă a devenit a doua Biserică Mamă a Bisericii noastre Locale. În 1942 vlădica Gorazd a fost condamnat la moarte pentru că ar fi ajutat rezistența anti-fascistă și a primit cununa muceniciei. Este cinstit ca Sfânt astăzi.

După înfrângerea sa, vlădica Savatie s-a retras în singurătate și practic nu a mai participat la viața Bisericii. A fost închis într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației și a murit în 1959 în Praga, uitat aproape de toți. Tomosul pentru crearea Bisericii Autonome a Cehoslovaciei, pe care l-a primit în Constantinopol, a rămas doar literă moartă.

În timpul ocupației, Biserica lui Gorazd a fost dizolvată oficial și (din nou) s-a împrăștiat. În anii grei care au urmat sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica a reînviat sub jurisdicția Patriarhiei de Moscova, care, într-un final, i-a acordat autocefalia în 1951, ale cărei teritorii includeau nu doar ținuturile istorice cehe, unde a activat mai înainte Biserica lui Gorazd, ci și Slovacia. Astfel, Moscova a devenit a treia Biserică Mamă pentru noi. O problemă aparte a acelei vremi a fost că Biserica avea atunci câteva sute de mii de membri pe hârtie, dar marea majoritate a lor era reprezentată de populația uniată, reuniți cu Ortodoxia în Slovacia de Est. Când activitatea Bisericii Greco-Catolice a primit permisiunea de a se relua în 1968, atunci doar aproape 100.000 de oameni au rămas printre membrii Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. În ciuda acestui fapt, acordarea autocefaliei a făcut posibilă dezvoltarea pe viitor a Bisericii noastre Ortodoxe Locale.

Emiterea Tomosului de la Constantinopol

Și acum ne mutăm de la vremurile străvechi la istoria mult mai recentă. Constantinopolul, bineînțeles, nu a recunoscut niciodată acordarea autocefaliei de către Moscova Bisericii cehoslovace. După căderea regimului comunist în 1989, Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a început să caute să dreagă relațiile cu Patriarhia de Constantinopol și să-și câștige recunoașterea autocefaliei. Aceste eforturi au culminat în 1998 cu publicarea unui Tomos Patriarhal și Sinodal prin care Constantinopolul recunoștea autocefalia noastră.

Biserica cehoslovacă a sperat că noul Tomos va aduce o atmosferă de duh frățesc sau, cel puțin, părintesc și dragoste reciprocă și doar va ratifica situația care deja exista efectiv de câteva decenii. Probabil că ar fi fost așa dacă Patriarhul de Constantinopol nu și-ar fi stricat reputația. Biserica a primit un document cu un conținut complet diferit și răsunător. Iată câteva extrase din Tomos, dar cititorul poate să-și facă o imagine:

Din introducere (accentuarea autorului):

Sfânta noastră Biserică a lui Hristos, care are încredințată grija tuturor Bisericilor lui Dumnezeu și care nu lasă niciodată singuri pe vreunul din copiii ei fără protecție și niciodată nu îngăduie nimănui altcuiva să facă ceva ce nu are dreptul să facă și care, ca o Biserică vie – care trăiește viața Vieții de sus, manifestată prin învierea Domnului din morți – purtându-și slujirea, a dat în 1923 cinstea autonomiei prin emiterea unui Tomos Patriarhal și Sinodal Sfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia, care trăiește într-un stat liber, suveran și liber, în ciuda faptului că această Biserică este mică. Din acea vreme până astăzi, Biserica Ortodoxă Locală din Ținuturile Cehe și Slovacia a existat în ciuda unor acțiuni ale ei necanonice, pe care le iertăm în tăcere, știind că orice este făcut necanonic, nu pe baza regulilor și tradițiilor Bisericii Ortodoxe, una, sfântă este lipsit de putere de la sine, este nevalid și nu va fi aprobat nici chiar până la sfârșitul veacurilor.

Astfel, actul întemeietor al Bisericii Locale ar trebui considerat în viitor că este Tomosul de la Constantinopol din 1923, care nu a fost niciodată viabil și Biserica nu s-a bizuit niciodată pe el. toate tradițiile Bisericii lui Gorazd, inclusiv suferința ei în perioada ocupației naziste și tradițiile ei de după 1945, ar trebui să fie date uitării. Indiferent ce s-a întâmplat în această perioadă, totul este necanonic și Constantinopolul poate pune sub semnul întrebării oricând.

Tomosul continuă mai departe:

D. Diaconii și preoții sunt sub jurisdicția tribunalelor de nivelul doi, episcopii – sub cele de primul nivel și sunt, potrivit sfintelor canoane, în toate privințele datoriilor lor, sub jurisdicția tribunalelor stabilite canonic, la lucrările cărora sunt invitați, prin înțelegere cu Patriarhul Ecumenic, ierarhi exclusiv din jurisdicția Bisericii Mamă, adică Tronul Ecumenic.

G. Ca semn al unității duhovnicești cu Biserica Mamă, Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia primește Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.

H. Prima și cea mai importantă menire a Sfântului Sinod este de a supraveghea curăția credinței ortodoxe și comuniunea în Duhul Sfânt cu Patriarhia Ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe. În același timp, este obligat să apeleze, în eventualitatea unei neglijențe, nu doar la Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, ci la Sinodul mai mare, lărgit, convocat în acest scop prin grija Patriarhiei Ecumenice și prin inițiativa celei din urmă.

I. Cât privește temele generale și chestiunile cu caracter bisericesc, dincolo de posibilitățile Bisericilor Ortodoxe Locale, Preafericitul Arhiepiscop de Praga și a toate Ținuturile Cehe și Slovacia are dreptul, de asemenea, să apeleze la Sfântul nostru Tron Patriarhal Ecumenic, care este în comuniune cu toți episcopii ortodocși, drept învățând cuvântul adevărului. Patriarhia Ecumenică va cere Bisericilor surori opiniile și pozițiile lor.[1]

În principiu, Tomosul dă independență Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, dar, în același timp, în cazurile de judecată cu asupra episcopilor și în chestiuni larg-bisericești o pune în dependență completă față de Patriarhia Ecumenică. Manifestarea exterioară a acestei situații este obligația de a primi Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.

Astfel, Constantinopolul a devenit deja a patra Biserică Mamă a noastră. Oricum, Biserica noastră, independentă până astăzi, care era într-o poziție de a-și rezolva singură treburile administrative, prin primirea Tomosului a devenit Biserică subordonată Constantinopolului în chestiuni esențiale și, mai mult, trebuie să apere interesele și pozițiile Patriarhiei Ecumenice la întrunirile largi bisericești.

Nu e de mirare că Biserica noastră nu a știut ce să facă cu Tomosul și nu l-a adoptat niciodată. Toți, îmi pare, sperau să fie mulțumit Constantinopolul cu emiterea lui și că în viitor totul va rămâne ca înainte.

Evenimentele din 2013

Cincisprezece ani după confirmarea autocefaliei în 1998, într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. În orice caz, cu primul prilej, Patriarhia de Constantinopol s-a dat pe față și a început să-și ceară drepturile. Această ocazie a intervenit în 2013, după demisia Mitropolitului Hristofor (Pulec). Au început discuții apoi despre alegerea noului Arhiepiscop pentru Scaunul vacant de Praga. În ciuda faptului că, potrivit statutului nostru, la vremea aceea nici Arhiepiscopul de Praga, nici cel de Prešov nu puteau fi aleși ca Întâistătători ai Bisericii (și, după o lege nescrisă la vremea aceea, ierarhul slovac [Prešov] era următorul în ordine), din punctul de vedere al Constantinopolului, doar Arhiepiscopul de Praga putea fi ales drept cap al întregii Biserici. În acest sens, Patriarhia de Constantinopol a fost foarte interesată de ocuparea Scaunului de Praga.

În această situație agravată, unul din posibilii candidați pentru alegerea de Arhiepiscop de Praga – Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno și Locum Tenens al Tronului mitropolitan ca fiind ales de Sinodul Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovaciei – a făcut apel la Patriarhia de Constantinopol pentru ajutor. Intruziunea Constantinopolului în viața Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovaciei datează de la acest moment. Baza pentru negocieri era, bineînțeles, Tomosul din 1998.

În 19 octombrie 2013, s-a ținut a doua întrunire eparhială a Episcopiei de Praga, la care trebuia să fie ales, după prima întâlnire eparhială fără succes, potrivit statutului Bisericii noastre Ortodoxe Locale, un nou Arhiepiscop de Praga (era necesară o majoritate de două treimi din delegații prezenți – clerici și mireni aleși după parohii individuale – pentru alegerea episcopului). Erau doi candidați pentru post: Vlădica Gheorghe (Stransky) de Košice-Mihalovce și Arhimandritul Dorotei (Raptsun). Reprezentantul Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolitul Emanuel de Franța, a venit la întâlnire ca oaspete.

Chiar înainte de alegere, Vlădica Emanuel a cerut cuvântul. Toți din biserică se așteptau la un salut de încurajare părintească. Dar, în schimb, Mitropolitul a avut unele cuvinte dure: Patriarhia de Constantinopol nu ar recunoaște alegerea nici unuia dintre candidații propuși – Vlădica Gheorghe din cauză că apăruseră unele bârfe despre el online și Păr. Dorotei din cauză că fusese tuns ca monah doar cu o lună sau două înainte.

Trebuie subliniat că amândoi candidații fuseseră recunoscuți anterior drept competenți canonic de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Locale (condus de Mitropolitul interimar Simeon) și aceasta, bineînțeles, era o condiție necesară pentru nominalizarea candidaturii lor.

Ca martor al acestor evenimente, trebuie să adaug faptul că acuzațiile la adresa Vlădicăi Gheorghe (prea dezgustătoare pentru a scrie despre asta aici) erau publicate pe unul sau două site-uri care au fost create special în această perioadă de criză bisericească și autorii lor erau în stare să spună orice. Nu doar eu, ci alții, care-l cunoșteau personal pe Vlădica Gheorghe, nu au crezut niciodată aceste zvonuri, care nu aveau nici o urmă de dovezi. În orice caz, în perioada alegerii, Patriarhia de Constantinopol a considerat aceste motive suficient de concludente pentru a refuza să-l recunoască pe Vlădica Gheorghe în caz că va fi ales, fără alte proceduri suplimentare.

Într-adevăr, Arhimandritul Dorotei fusese tuns ca monah nu cu mult înainte, după divorțul (pe care Vlădica Emanuel nu l-a indicat ca un punct de restricție), dar vorbim despre un preot vrednic cu mulți ani de slujire – unul dintre cei mai buni din eparhia noastră.

Discursul Mitropolitului Emanuel a șocat total pe delegații prezenți, laici și mireni, torpilând întreaga adunare. Alegerea a început într-o atmosferă atât de inadecvată și nici unul dintre candidați nu a primit cele două treimi din voturi necesare. Toate astea au condus la confuzia ulterioară din Biserica noastră Locală.

Următoarea intervenție a Constantinopolului nu a durat mult până să vină. A fost o întâlnire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovaciei în Praga, în decembrie 2013. A fost condusă de Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno ca Locum Tenens al Tronului mitropolitan. Printre membri a fost Arhiepiscopul Rostislav de Prešov, Arhiepiscopul Gheorghe de Košice-Mihalovce și Episcopul Vicar de Moravia, Ioachim de Hodonin. Scaunul Arhiepiscopal de Praga era încă vacant.

Vlădica Simeon, ca Locum Tenens, a invitat doi episcopi din Patriarhia de Constantinopol la întâlnire: Mitropolitul Emanuel, menționat înainte, și Mitropolitul Arsenie de Austria. Cu ajutorul lor, a încercat să-și pună în practică planurile. Vlădica Ioachim a primit o notificare scrisă de concediere și a fost exclus din Sinod, iar Vlădica Gheorghe a fost amenințat cu acțiuni în judecată bisericească (pentru bârfele menționate anterior de pe internet). Judecata, dacă ar fi ajuns să fie întreprinsă, s-ar fi ținut fără îndoială în duhul Tomosului, cu participarea unor judecători din partea Patriarhiei de Constantinopol.

Dar, în final, întâlnirea a luat o turnură neașteptată pentru unii. A ajuns Mitropolitul Ilarion, de la Patriarhia Moscovei, pe care-l invitaseră cei trei episcopi rămași, conștienți de participarea delegaților de la Constantinopol și în anticiparea a ceea ce urma să se întâmple. Vlădica Ilarion s-a pus de acord repede cu reprezentanții Constantinopolului ca nici o parte să nu intervină în întâlnirea Sinodului și să dea șansa Bisericii noastre autocefale să-și rezolve singură treburile. Drept rezultat, Arhiepiscopul Simeon a fost scos de pe postul de Locum Tenens de Sinod și a fost ales în locul său Arhiepiscopul Rostislav de Prešov. În orice caz, Vlădica Simeon nu a recunoscut că această decizie a fost în acord cu statutul și a continuat să se prezinte ca Locum Tenens.

S-a adus lumină în rolul Patriarhiei de Constantinopol, care a intervenit în acest caz la cererea Arhiepiscopului Simeon, prin scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Vlădica Simeon din 23/12/2013 (protocol Nr. 1127), care, printre altele, spune următoarele (sublinierea autorului):

De aceea, Modestia noastră și-a trimis Exarhul, pe Preasfințitul Emanuel de Franța, pe baza unei invitații formale potrivit articolului 9 al Tomosului de autocefalie, exprimată în scrisoarea Preasfinției Voastre din 10 octombrie, cu autoritatea de Locum Tenens, în care îndreptățiți să „se completeze numărul episcopilor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii voastre”, așa încât deciziile adoptate de Sinod să îndeplinească cerințele sfintelor canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe. O astfel de decizie, care privea înlocuirea Scaunului vacant din Praga, ce s-a dovedit ulterior a fi imposibilă, de vreme ce candidații propuși pentru această poziție nu au întrunit cerințele expuse de sfintele canoane, după cum a informat Mitropolitul Emanuel al Franței în lungul și detaliatul său raport.

Frate drag, mărturisim că Biserica mamă a fost dezamăgită de evoluția neașteptată și neadecvată a situației. Cu toate acestea, a continuat să-și arate interesul conștiincios și binevoitor și a răspuns din nou la invitația exprimată în scrisoarea Eminenței Voastre din 22 octombrie 2013 și a trimis, la propunerea și decizia Sinodului, pe frații noștri – ÎPS Mitropolit Emanuel al Franței și Arsenie de Austria – ca observatori și consilieri care au luat parte la întâlnirea Sfântului Sinod al Preasfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia care a avut loc pe 9 decembrie 2013, unde, în timpul sesiunii sinodale, au fost surprinși să afle că reprezentanții Preasfintei Biserici Ruse, care au apărut acolo fără invitație – și suntem interesați pe ce bază canonică (la urma urmei, de ce nu au fost invitați reprezentanți din alte Biserici Ortodoxe?) – despre care ne-au relatat reprezentanții noștri menționați mai sus.

IPS Voastră va fi desigur de acord că aceste evenimente, care nu pot fi descrise altfel, conțin dovada unei funcționări nesănătoase a sistemului sinodal și a unui regim discreționar al Bisericii Ortodoxe Locale autocefale. Acest fapt ridică diferite întrebări printre canoniștii, teologii și ierarhii instruiți și îi duce la concluzia că autocefalia Bisericii voastre Locale trece printr-o criză, întrucât criteriile canonice relevante nu sunt îndeplinite, unul dintre cele mai de bază, concret: abilitatea Bisericii autocefale de a se guverna prin proprii săi ierarhi, care ar trebui să fie maturi și în stare să recunoască în mod canonic pe membrii săi drept egali și, de asemenea, să recunoască pe Întâistătătorul și primul său Ierarh din mijlocul ei. Aceasta aduce Biserica mamă în situația disperată de a căuta alte mijloace de a rezolva această situație ilegală, care are deja loc și crește constant, atât în conformitate cu sfintele canoane, cât i cu tradiția confirmată istoric a Bisericii.

Concluzia logică a acestei stări de fapt a fost că Patriarhia de Constantinopol nu doar că nu a recunoscut îndepărtarea Vlădicăi Simeon din poziția sa, ci a continuat să-l considere Locum Tenens și nici nu a recunoscut alegerea ulterioară a Arhiepiscopului Rostislav drept Mitropolit, care a avut loc în Sinodul Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia pe 11 ianuarie 2014 în Prešov. Toate acestea au condus la o schismă de facto în Biserică ce s-a împrăștiat în principal în eparhia Olomuc-Brno și, într-un grad mai mic, în eparhia de Praga.

Într-un final, Patriarhia de Constantinopol a pus sub semnul întrebării poziția canonică a Bisericii noastre Locale, nerecunoscând în aprilie alegerea Mitropolitului Rostislav.

Mesajul oficial al Patriarhiei de Constantinopol:

Cu privire la Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, Patriarhia Ecumenică a ajuns la o înțelegere astăzi și declară următoarele:

I. Alegerea noului Întâistătător al Bisericii, ca urmare a vacantării Scaunului de Arhiepiscopul Hristofor, a avut loc fără recunoașterea Patriarhiei Ecumenice și a altor Biserici Ortodoxe din cauza recunoașterii unor acțiuni necanonice în ținerea acestei alegeri.

II. Din acest motiv, orice acțiune succesivă susținută de această Biserică, pornind de la ultima alegere a ierarhiei acestei Biserici, este necanonică și nerecunoscută de Patriarhia Ecumenică.

III. Patriarhia Ecumenică, fiind Biserica Mamă a acestei Biserici, este gata să contribuie la rezolvarea situației triste care a apărut acolo și invită toate părțile prezente să continue aceste negocieri cu Biserica Mamă pentru a găsi o rezolvare potrivită și pentru a preveni orice acțiuni care ar putea complica mai departe situația prezentă mai degrabă regretabilă din această Biserică.

Patriarhia Ecumenică, 1 aprilie 2014

Înregistrată de șeful Secretariatului Sfântului Sinod

Patriarhul Bartolomeu chiar a trimis personal o scrisoare Ministrului Culturii din Republica Cehă pentru a împiedica statul să-l recunoască pe Arhiepiscopul Ioachim de Praga, desemnat de Sfântul Sinod. În final, Ministerul nu l-a recunoscut pe Vlădica Ioachim, provocând prin aceasta probleme imense în Biserică.

Consulatul General al Republicii Cehe din Istanbul, nr. de înregistrare 336/2014

Ministerul Culturii CR, nr. de înregistrare 24399/2014

Excelenței Sale Daniel German, Ministrul Culturii din Republica Cehă

Excelența Voastră,

Cu un sentiment de adâncă tristețe și de mare îngrijorare, Vă adresăm acest mesaj patriarhal și am dori să vă informăm confidențial despre situația tristă în care Biserica noastră fiică, Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, se găsește, prin care este amenințată canonicitatea Ortodoxiei din ținutul Vostru și frica teribilă de schismă a devenit o realitate palpabilă.

Drept aceea, noi, ca membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, am emis comunicatul atașat din 1 aprilie 2014, care spune că Primul Tron al Bisericii Ortodoxe, care este și Biserica Bisericii Locale de aici, împreună cu zece alte Biserici Ortodoxe autocefale canonice, în afară de Patriarhiile Moscovei și Antiohiei și Biserica Ortodoxă a Poloniei, nu recunoaște pe „Întâistătătorul” nou ales din cauza acțiunilor necanonice din timpul alegerii sale. Drept aceea, nu recunoaștem acțiunile pe care Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia le numește „canonice”. Am dori să remarcăm faptul că „Întâistătătorul” zisei Biserici nu a fost invitat la Sinaxa capilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lui martie. Excluderea sa din Sinaxă ilustrează evident seriozitatea întregii afaceri, de vreme ce „Întâistătătorul” este prin aceasta izolat de restul lumii ortodoxe.

Aceste acțiuni necanonice și imorale din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, care-i guvernează astăzi treburile, au întristat profund Patriarhia Ecumenică și pe noi personal. Iresponsabilitatea, lipsa de cugetare și lipsa de prudență și moralitate bisericească în administrarea unei Biserici Locale strică unitatea întregii Biserici Ortodoxe. În ciuda faptului că provoacă durere, Patriarhia Ecumenică va considera necanonice  viitoarele acțiuni ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia până la găsirea unei rezolvări canonice. Credem că organismele civile ale țării Voastre vor luat în considerare această situație când va luat decizii cu privire la recunoașterea organismelor bisericești de către stat.

Schisma din Biserica Ceho-Slovacă (care a fost cauzată în mare parte de acțiunile Patriarhiei de Constantinopol) au dat acelei Patriarhii prilejul de a acționa ca un judecător între cele două părți. A avut loc un număr de negocieri de-a lungul timpului, la care Patriarhul Bartolomeu și ierarhii săi au acționat, în principiu, ca judecători. Este o evidență faptul că partida reprezentată de Mitropolitul Rostislav, inclusiv majoritatea Bisericii noastre Locale, nu a fost niciodată de acord cu această ambiție a Constantinopolului; în orice caz, a luat parte la negocieri, depunând toate eforturile pentru a atinge un armistițiu și unificare și pentru a apăra autocefalia noastră printr-o poziție clară.

Primele negocieri s-au ținut la 1 martie 2014 în Constantinopol, fără rezultat. Unele modificări au apărut în perioada următoare printre care cea mai importantă a fost excluderea Vlădicăi Ioachim din Scaunul de Praga, cu alegerea ulterioară a Starețului Mihail (Dandar) în acest scaun. A fost recunoscut de stat. Oricum, aceasta nu a rezolvat problema schismei bisericești din Biserica noastră Locală.

Relația cu Constantinopolul s-a deteriorat chiar mai tare după ce au intrat în posesia unor înregistrări în secret ale unor declarații neprotocolare ale Mitropolitului Rostislav, aruncate în înfierbântarea indignării la o întâlnire neoficială, pe seama Patriarhiei de Constantinopol. Pe 25 august 2015 Patriarhul Bartolomeu a trimis o scrisoare „către Secretariatul Central al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia” (nr. de protocol 836), în care, printre altele, scrie:

De aceea vă aduc în atenție astăzi evenimentele menționate mai sus, despre care au fost informate și Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, că Patriarhia Ecumenică nu mai poate arăta milostivire (iconomie) bisericească  în rezolvarea chestiunilor care s-au adunat în Biserica Ținuturilor Cehe și Slovaciei, cu privire la alegerea Întâistătătorului ei. Drept aceea, cerem urgent ca Sfântul Sinod să convoace o întrunire a clericilor și laicilor Bisericii Ortodoxe autocefale unite din Ținuturile Cehe și Slovacia, conștientă de distrugerea spre care o îndreaptă cârmaciul Bisericii lor Locale, astfel încât să reconsidere în general problema în lumina anulării (terminării validității) alegerii – fără succes, necanonice și nerecunoscute de întreaga lume ortodoxă – a Mitropolitului Rostislav menționat mai sus în postul de Întâistătător al acestei Biserici și să treacă la alegerea unui nou Întâistătător în conformitate cu decretele Tomosului Patriarhal din 1998 și cu statutul existent al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia. (Nota autorului: Deși documentul vorbește despre „Mitropolitul” Rostislav, potrivit terminologiei grecești, are în minte titlul de Episcop de Prešov, în orice caz, nu de cap al întregii Biserici Locale).

Se părea că orice cale spre un armistițiu era blocată, după cum scria Patriarhul Bartolomeu în scrisoarea sa. În orice caz, în această perioadă au atins apogeul discuțiile inter-bisericești din ajunul Marelui Sinod Pan-Ortodox din Creta. Neparticiparea uneia din Bisericile Locale la discuții ar fi putut complica pregătirea lui. Biserica Ortodoxă Rusă a adoptat o poziție clară în vremea aceea, că Sinodul nu putea să fie ținut fără participarea vreuneia din Bisericile Ortodoxe Locale. În final, Constantinopolul a decis să dea un pas înapoi cumva de la declarațiile sale radicale și a promis să aplaneze pașnic chestiunea.

În această privință, următoarea întâlnire a ambelor părți a fost ținută în Constantinopol pe 12 ianuarie 2016, unde au ajuns în sfârșit la o înțelegere, care este compromisul actual, dar în perspectiva viitorului ar putea fi o victorie a Patriarhiei de Constantinopol. Protocolul negocierilor este dat mai jos (accentuarea autorului):

Practikon
(Protocolul întâlnirii)

Pe 12 ianuarie 2016, la Patriarhie, sub președinția IPS Mitropolit Ioan de Pergam și cu participarea IPS Mitropolit Maxim de Silivria și a Arhimandritului Bartolomeu (Samaras), Secretarul General al Sfântului Sinod, s-a ținut o întâlnire a comisiei speciale, care s-a întâlnit separat cu fiecare parte separat la instrucțiunile Sinodului și apoi cu cele două delegații autorizate ale părților aflate în conflict ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, conduse de IPS Arhiepiscop Mihail de Praga[2], reprezentantul IPS Arhiepiscop Simeon de Olomuc-Brno, și IPS Arhiepiscop Gheorghe de Košice-Mihalovce, reprezentantul IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov. Scopul întâlnirii a fost de a găsi o soluție la problemele care necăjesc această Biserică în recunoașterea alegerii anterioare a IPS Rostislav ca Mitropolit al ei, care, pentru motive canonice bine cunoscute, nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe, precum și de prima din părțile conflictuale menționate mai sus, care a informat Patriarhia Ecumenică despre ea.

După un schimb de opinii între membrii Comisiei Patriarhale și delegațiile menționate mai sus, s-a decis că, pe baza iconomiei, recunoașterea alegerii IPS Rostislav de Prešov ca Întâistătător al acestei Biserici este posibilă dacă sunt întrunite următoarele condiții:

1. IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov va cere public iertare pentru remarcile indecente și insultătoare făcute la adresa Patriarhiei Ecumenice – Biserica mamă a Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, de la care a primit credința creștină și față de persoana onorabilă a Patriarhului Ecumenic și față de Bisericile Ortodoxe vorbitoare de limba greacă.

2. Ambele părți aflate în conflict ale Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia consideră că doar Tomosul Patriarhal și Sinodal emis în 1998 de Patriarhia Ecumenică este valid cu privire la declararea și binecuvântarea autocefaliei acestei Biserici (nr. de protocol 1058,  27 august 1998).

3. Va fi creată comisie comună a delegațiilor Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia (cu participarea reprezentanților ambelor părți separate de până acum), a cărei sarcină va fi să adapteze articolele Statutului în conformitate cu prevederile Tomosului Patriarhal și Sinodal menționat mai sus, emis în 1998, și să impementeze în Statut Tomosul, documentul fondator al Bisericii autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia, și să revizuiască în general Statutul pe baza sfintelor canoane, cu scopul de a asigura unitatea și o viață normală ecleziastică în această Biserică.

4. IPS Mitropolit Simeon de Olomuc-Brno va fi recunoscut legal drept Mitropolitul canonic al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, exercitându-și liber toate drepturile în eparhia sa și în Sfântul Sinod al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, care decurg din sfintele canoane și din Statutul acestei Biserici.

5. Pe baza iconomiei, prin crearea unui precedent canonic, Ieromonahul Mihail (Dandar) și Arhimandritul Isaia (Slaninka) vor fi recunoscuți drept ierarhi canonici, primul ca Arhiepiscop de Praga și ultimul ca Episcop Vicar pentru Mitropolitul de Olomuc-Brno, cu titlul de Episcop de Šumperk.

6. Ambele grupări își asumă datoria în fața lui Dumnezeu și a Bisericii mamă să respecte și să urmeze cele declarate mai sus fără abatere, să respecte poziția și slujirea în Biserică a tuturor clericilor și monahilor ce aparțin ambelor părți menționate anterior, fără să facă pași care ar putea încălca mai departe unitatea Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia și să restabilească clerul și monahii concediați în perioada conflictului de pe pozițiile anterioare.

Mulțumită acestui compromis, Constantinopolul a recunoscut pe Mitropolitul Rostislav ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia și a fost în stare să ia parte imediat la întâlnirea din ajunul Sinaxei care, la invitația Patriarhului Bartolomeu, a avut loc în Elveția, la Chambésy, pe 21-28 ianuarie 2016. O delegație din partea Bisericii noastre Locale a luat parte ulterior la Sinodul Pan-Ortodox din Creta.

Datorită acesteia, a fost posibilă calmarea schismei în Biserica noastră, deși o neînțelegere continuă încă și în eparhia de Olomuc-Brno există preoți care au fost alungați din slujirea lor pentru loialitatea față de Sfântul Sinod, care, contrar înțelegerilor, nu au fost primiți înapoi în slujirea lor. Același lucru este valabil pentru obștea de surori a Mănăstirii din Vilémov.

Principalul lucru pe care a reușit să-l câștige Constantinopolul a fost înțelegerea asupra armonizării prevederilor din Tomosul din 1998 cu Statutul Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia. Proiectul de a încorpora Tomosul a fost aprobat la întâlnirea comună din Constantinopol din 14 aprilie 2016. Acum, în spiritul Tomosului, Biserica noastră autocefală este obligată să ceară punctul de vedere al Constantinopolului pe o serie de chestiuni, procesele asupra episcopilor trebuie să se deruleze cu participarea ierarhilor Constantinopolului și episcopii pot face apel la Constantinopol. Unele prevederi asigură posibilitatea, în situația unei probleme în Biserica Locală, ca Patriarhia Ecumenică să intervină activ în viața Bisericii Locale. Autocefalia Bisericii noastre a devenit în mare parte doar o iluzie. Doar Consiliul întregii Biserici Ceho-Slovace, condus de Sfântul Sinod poate aproba amendamentele la Statut, dar Consiliul nici măcar nu s-a întrunit de atunci și nici nu sunt planuri să fie convocat. Din 2016, foarte puțin s-a făcut cu privire la armonizarea dintre Tomos și Statut.

În concluzie, cu permisiunea dumneavoastră, îmi permit să recapitulez rezultatele, care nu pretind să fie obiective.

În primul rând, în 1998, Patriarhia de Constantinopol a profitat de situația când Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a venit la ea cu smerenie și dragoste, sperând să rezolve dezacordul ei canonic și a cerut recunoașterea autocefaliei ei. Patriarhia i-a dat un Tomos care, oricum, sub acoperirea independenței, a urma să conducă la subjugarea Bisericii noastre Locale față de Constantinopol. Cred și sper că Patriarhia de Constantinopol a fost condusă atunci doar de grija și protecția tinerei și relativ micii Biserici din fosta Cehoslovacie. Biserica noastră nu a aprobat acest Tomos și nu l-a pus în acord cu Statutul deoarece știa foarte bine că ar însemna pierderea independenței și negarea tradiției ei existente, creată de Sfântul Nou Mucenic Gorazd.

Într-un moment de confuzie după demiterea Mitropolitului Hristofor în 2013, Constantinopolul a avut prilejul să introducă prevederile Tomosului său în Statutul Bisericii noastre Locale prin care dobândea controlul asupra ei. Și, chiar dacă în acest caz era condusă de intenții bune, apoi totul s-a întâmplat într-un sens cu totul opus. Dezbinarea Bisericii noastre Locale a intervenit când într-adevăr dușmanii omului vor fi casnicii lui (Mt. 10:36). Biserica noastră va purta consecințele acestei schisme multe decenii. Dacă Patriarhiei de Constantinopol i-a păsat cu adevărat de Biserica noastră Locală cu intenții bune, atunci în acest timp eforturile ei au dat greș. Dacă a căutat altceva, ceea ce este foarte posibil, atunci a reușit cu prețul prăbușirii uneia dintre Bisericile Locale. Fie să întregească fiecare tabloul pentru sine însuși cu ajutorul lui Dumnezeu cum a fost în realitate.

Dacă au rănit pe cineva cuvintele mele, îmi cer iertare dinainte. Îmi păstrez respectul pentru orice persoană și creștin ortodox și, mai presus de toate, față de cinstiții episcopi care poartă sarcina slujirii pastorale încredințată lor de Domnul Iisus Hristos.

Doctor în Teologie, Jakub Jiří Jukl
Membru al Sinodului Eparhial din Praga
Tradus în engleză de Jesse Dominick, apoi în românește de Ierom. Lavrentie Carp


[1] Pentru comparație, tot conținutul Tomosului de autocefalie acordat de Biserica Rusă în 1951 este acesta:

„Biserica Ortodoxă Rusă, în persoana Patriarhului Alexei al Moscovei și a toată Rusia și întregul Sfânt Sinod al Episcopilor, pe considerentul petiției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia, acordă acestei Biserici, care a fost până acum Exarhat al Patriarhiei Moscovei, autocefalie.

Cu o singură inimă, Biserica Ortodoxă Rusă se roagă Păstorului ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, să acorde binecuvântarea Sa dumnezeiască surorii mai tinere în familia Bisericilor Ortodoxe autocefale, Biserica Cehoslovaciei, și să o încununeze cu slavă veșnică.

ALEXEI, PATRIARH AL MOSCOVEI ȘI A TOATĂ RUSIA 11.23.1951” – Trad.

[2] Aici și mai departe traducem titlurile potrivit obiceiului cehoslovac, care diferă de originalul grec deoarece în Grecia capul unei Biserici Locale este „Arhiepiscopul” și episcopul conducător al fiecărei localități este un „Mitropolit”.

Patriarhul Alexandriei: „În chestiunea autocefaliei există soluție” dacă este acordată cui trebuie

Într-un interviu acordat Marinei Zioziu pentru ziarul grecesc Ethnos, Patriarhul-Papă al Alexandriei, Teodor al II-lea, și-a exprimat părerea despre situația din Ucraina și a dat detalii, printre altele, despre acțiunile care sunt întreprinse pentru rezolvarea conflictului. Iată ce a afirmat pe această temă:

„Pe 18 aprilie v-ați întâlnit în Cipru cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei, Ierusalimului și Ciprului la convocarea Arhiepiscopului Ciprului, Hrisostom. Una din temele pe care le-ați discutat a fost și autocefalia în Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Puteți să împărtășiți cu noi gândurile și poziția pe care o va ține Arhiepiscopia Alexandriei pe această chestiune?

M-am născut în Grecia, în Creta, respect și iubesc pe Sanctitatea Sa, Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu pentru că mi-a făcut cunoștință cu Criticopulos (fotbalist grec, n.n.) în Spili în 1978 și în principal marele dar pe care mi l-a făcut la Marele Sinod din Creta a fost să vină să vadă în Micrasiatissa pe mama mea acasă.

Am trăit în Ucraina, am trăit durerea și schisma Bisericii din Ucraina. Totuși știu foarte bine și Biserica Rusă pentru că am trăit în sânul ei zece ani întregi și Patriarhia Alexandriei legături emoționante cu ea.

Dacă există mănăstirile noastre, bisericile noastre, este prin rublele pe care le-au dat țarii Rusiei în epoca aceea.

Toate au fost înnoite cu banii marilor boieri din pământul rusesc. Legăturile Patriarhiei Alexandriei cu Biserica Rusă sunt mari și nu pot fi stinse.

Totuși avem aproape de noi această uriașă problemă a autocefaliei, care a fost cedată și avea dreptul să o cedeze Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.

Desigur, nu avem nici o obiecție să ia autocefalie orice Biserică. Cu toate acestea, ceea ce a scindat Bisericile sunt oamenii care au luat autocefalia și vedem acum că deja Filaret (Patriarhul onorific de Kiev) convoacă Sinod pentru ca să anuleze deciziile Consiliului Unirii.

Deci astfel am zis cei trei Întâistătători cu pricepere și rugăciune către fratele nostru, Arhiepiscopul de Cipru, care a făcut deja o călătorie în Ungaria, Serbia, România și a vorbit cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe despre situația bisericească din Ucraina să se întâlnească cu Patriarhul Ecumenic. Arhiepiscopul de Cipru este un ierarh înțelept, are bunătate și iubește Biserica.

Există soluții pentru toate problemele. Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu este Patriarhul romeității, pe care îl cinstim toți și-l iubim. Nu uităm că subiectul acesta nu este dogmatic. În chestiunea autocefaliei există soluție.

Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.

Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.

Arhiepiscopul Ciprului va face acest efort, în timp ce ne vom găsi din nou în scurt timp la Nicosia împreună cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei și Ierusalimului. Pentru noi, Patriarhiile străvechi de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, Biserica Ciprului a fost un punct de referință.

Arhiepiscopul Hrisostom de Cipru ne-a dat metoace, biserici și locuri ca să avem fiecare o delegație și să putem să ne întâlnim. Cred că se poate găsi soluție. Pur și simplu să lase fiecare cele personale de-o parte și să vedem dincolo de toate interesul Bisericii.

Romfea.gr

Nota noastră: Declarațiile din acest interviu sunt foarte interesante și descoperă o perspectivă neașteptată. Deși există o străduință în sensul rezolvării schismei din Ucraina, Întâistătătorii implicați (din Cipru, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) par să aibă un rol de arbitri pe criteriul unei păci lumești, nu duhovnicești. Se observă un stil de negociere, nu de rezolvare după voia lui Dumnezeu și după normele canonice ale Bisericii.

O importanță foarte mare, de altfel chiar subliniată, o joacă apartenența etnică, nu bisericească. Patriarhii greci se vor susține între ei. Desigur, asta rămâne de văzut până la capăt, pentru că măcar este invocată greșeala de a fi acordată autocefalia unor schismatici.

Dacă se va ajunge la un compromis în care Constantinpolul să iasă basma curată și recunoscut ca primat al Ortodoxiei, este posibil ca problema ucraineană să ducă la o problemă majoră, similară cu cea din Creta, adică acceptarea papismului de nuanță orientală.

Deși popoarele slave (rușii, sârbii și bulgarii) este posibil să se coalizeze tot pe criterii etnice, totuși au argumente canonice solide. Unul dintre ele este acela că Georgiei i-a fost acordat statutul de Patriarhie de către Antiohia, după cum menționează canonistul Balsamon (sec. XI). Acest fapt anulează efectiv primatul pretins al Constantinopolului în Ortodoxie și dreptul exclusiv de a recunoaște drept autocefale Bisericile Locale.

Din păcate, credința ortodoxă ajunge tot mai mult o religie pământească, la discreția influenței puternicilor pământului. Mai există și teologi care țin mai mult la Hristos decât la naționalitate, cum ar fi Protopr. Prof. Teodor Zisis și Protopr. Nicoale Manolis, care vor organiza o manifestare cu tema: Autocefalia ucraineană și noua ecleziologie a Fanarului. În afara celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari în Creta, ar fi de remarcat poziția a 12 Chilii din Sfântul Munte în apărarea Bisericii de intruziunea Constantinopolului. În rest, tot mai puține voci care au curajul mărturisirii și care să favorizeze prin pozițiile lor luarea unor decizii corecte.

Biserica Rusă devine tot mai izolată și atacată de puterile politice din cauza apărării dreptei credințe. Probabil nu atât conducătorii ei oficiali, sinodalii, au acest merit, cât evlavia poporului de rând. Ierarhii ruși sunt la fel de implicați în manifestări ecumeniste și în ambiții de putere ca și ceilalți. În schimb, credința oamenilor de rând este cea care nu îngăduie trădări mari. Din acest exemplu ar trebui să învățăm toți că este importantă atitudinea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi sau ni s-ar părea că suntem.

Translate page >>