Întrebarea 55: Dacă este potrivit scopului bunei-credințe folosirea lucrurilor din medicină.
Răspuns: Fiecare artă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă. Spre exemplu: agricultura ne-a fost dată întrucât cele ce cresc de la sine din pământ nu sunt îndeajuns pentru mângâierea celor de trebuință; iar țesutul, fiindcă folosirea îmbrăcămintei este necesară și pentru bună-cuviință și pentru vătămările aerului; și arhitectura (zidăria) la fel, așa și medicina. Deoarece corpul nostru pătimitor este supus la felurite vătămări, care intervin din afară și care constituite dinăuntru de la mâncăruri, și suferă când din cauza abundenței, când din lipsă, de aceea ne-a fost dăruită de Dumnezeu, conducătorul vieții noastre întregi, medicina ca un model pentru vindecarea sufletului, pentru ca prin ea să se taie ceea ce este de prisos și să se adauge ceea ce este de nevoie. Căci, precum n-am fi avut nevoie de inventarea și munca agriculturii dacă am fi rămas în raiul desfătării, la fel n-am avea nevoie de nici un ajutor medical pentru înlăturarea durerilor dacă am fi rămas liberi de orice durere, așa cum ne era dat după creare, înainte de cădere. Dar, așa cum, după ce am fost izgoniți din acest loc și am auzit cuvintele: «În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta» (Fac. 3: 19), după lungă experiență și osteneală în lucrarea pământului, am deprins arta agriculturii spre mângâierea de întristările din acest blestem, fiindcă Dumnezeu ne-a dat cunoașterea și priceperea acestei arte, la fel, fiindcă am primit porunca întoarcerii iarăși în pământ din care am fost luați și fiindcă am fost uniți cu trupul cel dureros, care din cauza păcatului a fost condamnat la pieire și pentru aceasta este supus acestor pătimiri, (de aceea) ni s-a dat și ajutorul artei medicale, care ajută, atât cât se poate, pe bolnavi.
2. Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală n-au răsărit din pământ așa, automat, ci s-au produs în mod cert prin voința Creatorului ca să ne fie nouă de folos. De aceea puterile naturale ce se află în rădăcini și flori sau în frunze sau în fructe sau în sucuri și toate câte din metale și din mare s-au găsit priincioase pentru folosul corpului, toate sunt asemenea acelora pe care le-am descoperit ca să mâncăm și să bem. Însă ceea ce s-a inventat pe deasupra, fără să fie nevoie și este rod al curiozității și pretinde multă ocupație și ne ține îndreptată spre grija de trup aproape toată viața, (de așa ceva) creștinii trebuie să se ferească; iar de arta medicală, dacă ar fi cândva necesară, trebuie să se îngrijească s-o folosească în așa fel încât să nu-i atribuie ei toată cauza sănătății sau a bolii, ci să primească folosirea binefacerilor ei ca rânduită spre slava lui Dumnezeu și ca un model al îngrijirii sufletelor. În ce privește ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru ușurarea durerilor numai în această artă, ci să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (1Cor. 10: 13), sau, ca atunci când câteodată pregătea tină și ungea pe bolnavi și le poruncea să se spele în Siloam (In. 9: 6, 7) sau ca altădată, când se mărginea la simplă voinţa Lui, spunând: «Voiesc, fii curăţit» (Mt. 8: 3), iar pe unii îi lăsa să lupte cu suferinţele spre a-i face mai probați prin ispitire; la fel se întâmplă şi cu noi: câteodată ne ajută în mod nevăzut şi în ascuns, când socoteşte că aceasta este în folosul sufletelor noastre, iar altădată socoteşte de cuviință să întrebuinţeze şi mijloace materiale pentru bolile noastre, (astfel), ca prin amânarea vindecării să ne facă mai puternică şi mai constantă amintirea binefacerii sau, încă, precum am spus, să ne dea un model de imitat pentru îngrijirea sufletului. Căci, precum în privinţa trupului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel şi în privinţa sufletului nostru, este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin şi să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept şi pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm.
3. Şi, desigur, aşa cum în cazul artei medicale, pentru vindecarea trupului suportăm operaţii, cauterizări și bem medicamente amare, la fel şi pentru vindecarea sufletului trebuie să suportăm tăietura cuvintelor de mustrare şi medicamentele cele amare ale epitimiilor. Aceasta o spune şi cuvântul profetic celor care nu s-au îndreptat, mustrându-i: «Oare nu mai existăbalsam în Galaad? Ori nu mai este nici un medic acolo? De ce nu se ridică vindecare pentru fiica poporului Meu?» (Ier. 8: 22). Și faptul că vindecarea bolilor învechite se obține cu tratamente diferite şi dureroase aplicate timp îndelungat, aceasta constituie un indiciu că şi păcatele sufletului trebuie să le îndreptăm prin rugăciune stăruitoare, prin căinţă îndelungată şi printr-o disciplină aspră, pe care şi Scriptura ne-o arată ca suficientă pentru însănătoşire. Aşadar, pentru faptul că unii nu întrebuinţează în mod cinstit arta medicală, nu se cade să fugim de orice folos pe care ea ni-l poate aduce. Căci, dacă câțiva neînfrânați în plăceri se folosesc de arta fiertului, a coptului sau a ţesutului pentru iscodirea deliciilor, trecând peste limitele necesităţii, nu înseamnă că trebuie să condamnăm toate artele la un loc, ci dimpotrivă, prin întrebuinţarea dreaptă a lor, să mustrăm ceea ce s-a corupt de către aceia. Tot aşa şi în privinţa artei medicale, nu este drept ca din cauza unei rele întrebuințări, să denigrăm darul lui Dumnezeu. Căci (dacă) pe de o parte este lucru nesocotit să-şi pună cineva toată nădejdea de însănătoşire a lui (numai) în mâinile doctorilor, cum vedem (că fac) unii dintre nefericiţii suferinzi, care nu se dau în lături să-i numească pe doctori chiar mântuitori, pe de altă parte este încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina. Dar, precum Iezechia n-a socotit şirul de smochine (pus pe rănile lui) drept cauza principală a însănătoşirii lui (IV Regi 20: 7) şi nici n-a atribuit acestuia vindecarea corpului său, ci la slava lui Dumnezeu a adăugat şi mulţumire pentru crearea smochinilor, la fel şi noi, când primim răni de la Dumnezeu, Cel Care conduce cu dreptate şi înţelepciune viaţa noastră, Îi cerem întâi să cunoaştem cauza pentru care adaugă biciuirile, apoi să ne scape de suferinţe şi să ne dea răbdare, în aşa fel încât, odată cu încercarea (la care suntem supuşi) să ne dea şi puterea ca s-o putem suporta (1Cor. 10: 13).
4. Darul vindecării care ni se dă fie prin vin şi untdelemn, ca în cazul celui căzut între tâlhari (Lc. 10: 34), fie prin smochine, ca în cazul lui Iezechia (IV Regi 20: 7), îl primim cu recunoştinţă. Şi nu vom face nici o deosebire, fie că purtarea de grijă a lui Dumnezeu se face în mod nevăzut, fie că se face printr-unul din mijloacele materiale, care adesea ne conduc mai eficace la cunoaşterea harului (ce vine) de la Domnul. Dar, fiindcă ne îmbolnăvim pentru pedepsirea noastră, suntem condamnaţi să suportăm o vindecare dureroasă şi grea ca parte a pedepsei. Aşadar rațiunea sănătoasă ne învaţă să nu fugim nici de operații, nici de cauterizări, nici de suferinţele pe care le provoacă medicamentele tari şi dureroase, nici de postiri, nici de regim aspru, nici de abțineri de la lucruri vătămătoare; şi toate acestea, o repet, ca să se salveze scopul folosului sufletesc, aşa încât, avându-l pe acesta ca model, să se învețe grija de sine însuşi. Există însă pericolul de a cădea în concepţia rătăcită că pentru orice boală este nevoie de ajutoarele medicinii. Căci nu toate bolile ne vin de la natură sau de la o dietă greşită sau din alte cauze corporale, pentru care vedem că medicina este câteodată de folos, fiindcă adesea bolile sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubește Domnul, pe acela îl ceartă» (Pilde 3: 12) şi: «Pentru aceasta mulţisunt slabi și bolnavi între voi și mulți mor; căci, dacă ne-am judeca pe noi înșine, (atunci) n-am mai fi judecați. Fiind însă judecați de Domnul, suntem pedepsiți ca să nu fim osândiți împreună cu lumea» (1Cor. 11:30-32). Aşadar cei de felul acesta, când vor cunoaşte greşelile lor, fiind liniştiţi şi uitând de ajutoarele medicale, trebuie să îndure cele trimise asupra lor, după exemplul celui care a zis: «Îndura-voi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui» (Mih. 7: 9), şi să dea dovadă de îndreptare prin aceea că fac roade vrednice de căinţă şi să-şi aducă aminte de Domnul, Care spune: «Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău» (In. 5: 14). Dar bolile mai provin câteodată şi la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a robilor Săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov (Iov 2: 6). Sau ca exemplu pentru cei nerăbdători se aduc de către Dumnezeu (unii) care pot să suporte până la moarte, ca în cazul lui Lazăr, care, acoperit de astfel de bube (Lc. 16: 20), aşa cum se arată în Scriptură, niciodată n-a cerut ceva de la cel bogat şi nici nu s-a arătat nemulţumit din cauza stării lui; de aceea a şi obţinut odihna în sânurile lui Avraam, ca unul ce primise cele rele în viaţa lui (Lc. 16: 22, 25). Dar mai aflăm şi altă cauză pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu se pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus (lucru pe care l-au făcut unii licaonieni, care i-au adus cununi şi lauri) (Fapte 14: 13), era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească.
5. Aşadar ce câştig pot să aibă de la medicină oamenii de acest fel? Nu este mai degrabă un pericol (pentru ei), ca unii care s-au abătut de la învăţătura cea dreaptă ca să se îngrijească de corp? Însă aceia care s-au îmbolnăvit dintr-o dietă rea trebuie să se folosească de vindecarea corpului ca de un model şi exemplu pentru îngrijirea sufletului, precum s-a spus mai înainte. Căci abţinerea de la cele păgubitoare, (cerută) de raţiunea medicală, ne este şi nouă folositoare, (ca şi) alegerea celor folositoare şi păzirea poruncilor (ei). Chiar şi trecerea corpului de la boală la sănătate să ne fie o mângâiere (încurajare), ca să nu ne decepţionăm în privinţa sufletului, ca şi cum nu s-ar mai putea întoarce prin căinţă de la păcate la integritatea sa proprie. Aşadar nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem toată nădejdea în ea. Ci, precum folosim agricultura, dar roadele le cerem de la Dumnezeu şi precum cârma o încredințăm conducătorului, dar pentru salvarea din mare ne rugăm lui Dumnezeu, la fel şi când chemăm pe medic, dacă ar fi nevoie, să nu părăsim nădejdea în Dumnezeu. Dar mie mi se pare că această artă contribuie mult şi la înfrânare. Căci eu văd că ea suprimă desfătările, dispreţuieşte săturarea (peste măsură) şi înlătură ca nepriitoare varietatea bucatelor dietei şi abundenţa netrebuitoare a condimentelor şi în general ea numeşte sobrietatea ca maică a sănătăţii, încât şi în această privinţă îndrumările ei ne sunt folositoare.
Aşadar, fie că ne-am folosi cândva de recomandările medicinii, fie că le-am respinge pentru vreunul din motivele arătate mai înainte, să se păstreze totdeauna scopul de a plăcea lui Dumnezeu, să se poarte grijă de folosul sufletului şi să se împlinească porunca Apostolului, care spune: «Deci, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi» (1Cor 10: 31).
(Fragment reprodus din opera Sf. Vasile cel Mare, Reguli mari (pe larg), din vol. Scrieri 2, col. PSB, vol. 18, EIBMBOR, București, 1989, cu revizuiri pe alocuri după textul original grecesc)
După ce m-am ocupat ieri de cuvântul despre prooroci şi patriarhi, au rămas puţine din creaţiile lui Dumnezeu. Căci toate se spală prin ape şi se adapă şi se curăţă. Şi, într-adevăr, firea apelor e una, dar se împarte în multe părţi prin zidiri: în viţă se face acritură, în untdelemn unduioasă; în crin albă, roşie în trandafir; în roade hrănitoare, în lemne crescătoare; patrupedele le adapă şi pe peşti îi hrăneşte; trupurile oamenilor le curăţă. Oricând trăim, prin ape trăim; oricând ne îmbogăţim, prin ape ne îmbogăţim; oricând ne odihnim, prin ape ne odihnim. Prin urmare să nu ţi se pară mică puterea apelor! Ci acestea toate le trec pentru lungimea cuvântului. De fapt, oricât vom tălmăci, pe cele mai multe le sărim; căci nu ajunge cuvântul omenesc să tâlcuiască cu de-amănuntul darul cel îndestulat al apelor, precum nu se poate măsura marea cu cuvântul, nici câte bunătăţi ale apelor mărilor se distribuie oamenilor prin înţelepciunea lui Dumnezeu.
Şi iarăşi mă grăbesc spre Legământul cel Nou, căci, vorbind multe despre ape, nu ştiu de unde am însetat şi, înotând în apele celui de faţă, iarăşi însetez. Dar îmi voi aduce aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care propovăduieşte în Evanghelii şi spune: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7:37-38). Aşadar să alergăm la El şi să ne tămăduim setea noastră, adăpându-ne cu curgeri duhovniceşti şi irigându-ne cu ape cereşti! Nu cumva voi afla că port în mine chiar un râu şi, căutând numai un râu, mă voi afla câştigând tot izvorul? Căci Iisus Hristos este avuţia fără de moarte a sufletelor noastre şi izvor ceresc. Însă unde voi alerga? Cine e Cel ce mă conduce de mână? Cine e Cel Care să-mi arate paharul acesta al vieţii? Conduceţi-mă de mână pe mine, străinul, la ape, călăuziţi-mă la izvorul, la râul şi la curgerile care izvorăsc sus, în cer, şi de acolo plouă, iar pe cei ce beau cu credinţă îi trimite în împărăţia cerurilor! Căci poftim foarte de aceste ape ca să aflăm mântuirea.
Vino, fericite între apostoli Ioane, cheamă-ne pe noi la Iordan! Căci, multe ape cutreierând, de la tine vom primi cununa cea dumnezeiască. De fapt, ştiu că proorocii şi patriarhii prin ape s-au mântuit [în chip simbolic] şi că zidirea întreagă s-a spălat prin ape, iar Dumnezeu cel fără de păcat S-a botezat cu apă. Acesta vine la Iordan să Se boteze şi să înfăptuiască minunea cea mare şi străină. Dumnezeu Unul-Născut[2], Care este în sânul Tatălui, Cel ce este din început la Dumnezeu, Dumnezeu, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel închinat de îngeri şi slăvit de arhangheli, pe Care-L laudă heruvimii şi-L slăvesc serafimii, întinzând mare curăţire şi bună-vestire lumii, învaţă neamul oamenilor să nu dispreţuiască harul acesta ceresc. Şi Se botează Cel fără de păcat şi apele lumii le sfinţeşte. Căci Domnul este peste ape multe, însă îi plineşte pe cei de faţă Cel ce Se botează; căci şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel. Şi Tatăl de sus, din ceruri, a strigat: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3:17). Adevărată e proorocia care spune: „Domnul peste ape multe. Dumnezeul slavei a tunat” (Ps. 28:3).
Oare cine nu crede după o astfel de slavă[3]? Cine se mai îndoieşte de harul acesta ceresc? Nu se poate ca cineva să vadă împărăţia cerurilor fără a se învrednici de botez, nici nu poate să se afle desăvârşit, chiar de va petrece ca îngerii, fără a lua cununa darului acesta. Însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat-o, spunându-ne: „De nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia cerurilor” (In. 3:5). Ba şi de-şi va duce viaţa îngereşte şi după apostoli se va dărui pe sine lui Dumnezeu, dar va dispreţui harul botezului, nu poate să se afle desăvârşit. Aşa a spus fericitului Corneliu: „Corneliu, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (FA 10:4). Însă peste acestea este cununa cea desăvârşită, darul cel din credinţă prin ape. De aceea a trimis pe întâi-stătătorul apostolilor, pe Petru, şi a plinit restul. A venit, a îndrumat, a botezat, a încununat. S-a pus de acum pe credinţă neclintit rămâne întemeiat pe harul apelor.
Nu te uita la ape şi să te îndoieşti iarăşi! Vezi cum îţi dăruieşte Dumnezeu prin ape iertarea păcatelor! Nu te uita la ape şi să iei spre defăimare uşurinţa darului! Când vezi apele, aleargă cu credinţă, căci aceste ape îţi sting gheena, acestea te rourează pentru râul cel înfocat, acestea singure ruşinează cugetarea gheenei. Aşa a spus bogatul cel din Evanghelii care căuta şi vedea pe Lazăr odihnind în sânurile lui Avraam: „Miluieşte-mă, părinte Avraame, şi trimite pe Lazăr ca să-şi moaie degetul său în apă şi să răcorească limba mea, că mă chinuiesc rău în văpaia aceasta!” (Lc. 16:24).
De aceea, când vezi apele, aleargă cu sârguinţă! Căci aceste ape îţi deschid cerul, aceste ape te strămută de la robie la libertate; aceste ape îţi deschid raiul şi-ţi dăruiesc ochi duhovniceşti; aceste ape te înalţă la tainele cele cereşti, la care îngerii doresc să privească. Te-ai întraripat de acum cu gândirea la ceruri; ai văzut pe Dumnezeu sfinţind firea apelor, ai văzut nedespărţita potrivire a Sfintei Treimi deasupra apelor, ai luat de la Dumnezeu făgăduinţele prooroceşti, care binevestesc mântuirea ta; cununa sufletului e vădită, iertarea păcatelor celor de multă vreme e aproape. Rânduieşte-le pe toate în chip curat şi întărit spre gătire: credinţă curată, gând nerănit, frică dumnezeiască, închinare adevărată, veşmânt îngeresc, adu-le pe toate desăvârşite Celui desăvârşit, căci va să fii slujit de leviţi, să fii dus de mână de preoţi, de îngeri să fii înarmat, de ape să fii curăţit, la Dumnezeu şi Tatăl să fii încununat, că Lui se cuvine slava împreună şi Fiului şi Duhului Sfânt în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după Sf. Vasile cel Mare, Homilia in aquas în Ps. Basilii,Εἰς τὰ ὕδατα καὶ εἰς τὸ ἅγιον βάπτισμα, S. Constanza (ed.), Peloritane Editrice, Messina, 1967, pp. 39- 44.
[2] Cf. In. 1: 18. În versiunile manuscrise ale Noului Testament se găseşte şi varianta „Dumnezeu Unul-Născut”, spre care înclină Sfântul Vasile şi face uz de ea de patru ori în Tratatul despre Sfântul Duh, VI, 15; VIII, 17, 19; XVIII, 45. Această variantă mai este menţionată şi de alţi Părinţi bisericeşti precum: Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Epifanie al Salaminei, Eusebiu al Cezareei, Teodoret al Cyrului, Sfântul Chiril al Alexandriei.
[3] Deşi nu este explicit din text la care slavă se referă pentru că nu o descrie, se subînţelege că e vorba de slava Noului Testament. Având în vedere că la Bobotează Hristos a fost adumbrit de Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a fost mărturisit de Tatăl şi cerurile s-au deschis, lucruri care arată tainele ce sunt primite prin Botezul creştin, nimeni n-ar trebui să refuze să devină creştin prin Botez.
(Din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez)
Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a
plăsmuit (Fc.
2:7).
Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de
Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca
Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul
iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut
aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă
raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat
întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi
mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu.
Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au
fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult
mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine
din pământ.
2. Căci zice: Şi
a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun
la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai
aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru
chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea,
neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea,
strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate
răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea
plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul,
unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină,
nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici
umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună
închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită
cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare
florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi
roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind
lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau
cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele
şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa,
prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu
adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de
ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi
limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât
veselie.
3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de
primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe
feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare
prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai
căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru
lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi
frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?
4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la
vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se
ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi
dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt
amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile
omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată
întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii
buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate
boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de
câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit
pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de
primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci
n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea
nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată
şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua
frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o
veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui,
ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă
uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.
5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de
crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu
desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu
ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele,
cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele
roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind
spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase
cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele,
împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă
este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât
frumuseţea este utilitatea.
6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei
plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă
le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare.
Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt
desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc
din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu
deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.
7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin
floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se
adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele
văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele
mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe
feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite
întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător
şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa
pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate
celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite.
Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a
plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe
luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ,
apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe
care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi
acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie
în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi
urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte
locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau
amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea
înţelegătoare[1].
8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor
raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase?
Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de
lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2],
gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele
făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit,
nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească,
dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta?
Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le
scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3].
Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles,
aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.
Deci a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub
tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci
Eden se tălmăceşte desfătare.
8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură,
care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea
cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea
pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau
a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej
de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea
tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea
mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.
9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare,
vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui
Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4]
Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile
inimii tale” (Ps. 36:4).
10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea
virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea
de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci
spre răsărituri. Căci fiecare din
plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a
virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu”
(Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps.
35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5].
Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc.
2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi
zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum
dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina
este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple
casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit
sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6],
l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască
covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce
s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din
compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.
11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi
lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în
Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică
sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa
Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului
nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de
roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos,
îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul
lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să
crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului
celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza
lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps.
91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps.
89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la
înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini,
unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7].
Şi, măcar[8]
de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi
cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui
Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită,
nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.
12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte
puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de
curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre
desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt
răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu
pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai
zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută.
Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare!
Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele
trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu
de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel
plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al
cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge
râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind
toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care
pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi
atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei
întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru
Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1] Deci
sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material,
faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este
prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine
laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.
[2] Prin
minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi
vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza
izolării ei în cele materiale.
[3] Raiul
este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea
omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o
frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba
netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum
pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau
un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.
[4] Pentru
că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm
doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la
început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri
materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie,
având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh,
pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.
[5] În rai trupul
primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se
împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam
de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri
înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum
roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură
şi înviorează sufletul.
[6] Omul
este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la
asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în
virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin
abdicarea de la grija de suflet.
[7] Este obiceiul
Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti.
Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează
mintea prin răsărituri.
[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi
a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă
să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci
cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al
cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi:
Când?, ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci
„când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti.
Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă
de prototip. Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această
raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul
naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti.
Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri
vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis
că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai
apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi
decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi
făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de
înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci,
cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că
mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele
înţelese.
Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este
abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată
până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în
vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu
între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor
şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci
prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu
din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi
unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată
omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea
în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu
aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea
lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg
împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi
S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a
făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a
primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a
Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi
că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel
nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa
trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul
e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face
el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa
şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit
Dumnezeirii neputinţa obişnuită.
Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează
nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel
nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas
intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru
aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese
înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile,
obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se
destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin
firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în
apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte
soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui
Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit
Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa
vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu!
Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii
caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine
bunătăţii.
Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas
în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin
trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu.
Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească
trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe
cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine
este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile
naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai
degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama
Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece
din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18). Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost
socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria,
şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru
sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii[2].
Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor
obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi
întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât
cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi
rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul
Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de
Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu
curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin
logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic
fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că
s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia
veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca
o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe
proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is.
7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea
Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.
«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că
are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi
pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al
unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public
cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el
acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme
a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul
cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă
fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia
ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de
una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt».
Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea
obişnuită. Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a
formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus
«ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din
sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei
pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie
nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac
şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura
virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este
numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de
veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată,
Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel,
care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o
arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte,
zice, „cu noi este Dumnezeu”.
Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor,
care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată,
tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn
este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a
fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a
vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în
adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe
Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi
semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a
cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn
neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că
Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce
S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi
maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii
de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie
tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în
obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum
zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e
logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a
culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).
«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt.
1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată
grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a
cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt.
1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie
naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de
lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci
fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă
grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul
iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea
de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia:
«n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o
limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat. În ce fel este ceea ce
s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul
cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare
a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”.
Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură
cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul
că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci
există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit
în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de
iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela
neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice
fecioria. «Născându-Se Iisus, zice, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este
Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care
iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la
observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel
ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care
chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă
cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte
vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu
acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om
din Israel»(Num. 24:15-17). Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după
pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor
Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de
acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor[3]
e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta,
după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de
Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că
mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau
iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce
nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi
casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme
ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor
din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.
Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor
astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja
existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor
întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat
naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se
întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru
totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că
are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele
ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată.
Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că
nu aparţine nici unora. Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat
deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat
călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin
venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat,
deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi
smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre
Hristos acestea: «Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu.
Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te
blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9). Deci, de vreme ce cuvântul arată prin
leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu
putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca
unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie. Căci nu se poate zice că au
înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă,
care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe
cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un
loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi
denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte
aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o
materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede
a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea
Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se
avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a
apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii
s-au bucurat cu bucurie mare.
Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii. Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială! Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.
O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni
al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului.
Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi
rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în
trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a
luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să
se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te
cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii
înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria
a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe
Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în
micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea
dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă,
dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii
curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava
Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu
iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria
în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476. Este publicat în volumul Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez.
[2] Era
necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă
parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate
de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în
sânul unei familii.
Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe.
“Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care, pe mulţi episcopi drept-credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci se mînia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stâlp şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea supărau foarte mult pe sfântul cei de un gînd cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gîndului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemîndu-l la sine şi neputînd să-l înduplece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: “Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.
Modest a zis: “Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: “Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă cînd cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfîrşit Modest a zis: “Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: “Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvîntul tău”. Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea ale Sfîntului Vasile le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz – fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mînie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecîndu-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a tremurat şi frica a căzut peste dânsul; iar el, cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.
Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: “Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice decât să slujească la nedreapta lui judecată”.
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: “Să nu fie aceea ca, abătându-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: “Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, se gîndea cum ar putea să piardă pe Vasile.
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi, deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împărat, se certa cu dânsul, zicând: “Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: “Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: “De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzînd acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: “Şi noi putem să facem aceasta”. După aceea au înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mîinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), care împărăţea în Apus, adică fratelui lui Valens, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere prin mîinile lui Anastasie, pe care Vasile luînd-o, a zidit prin cetăţi spitale în eparhia sa şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.
Sfîntul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe cînd acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boala sa la sfintele lui rugăciuni.” (Din Viețile Sfinților pe luna Ianuarie)
