Prezentăm mai jos alte câteva cuvinte de folos, care se referă la raportarea noastră la credința în Dumnezeu, cum să o trăim și să o păzim printre oamenii din lume, extrase din învățăturile Sf. Serafim de Sarov, din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov. Toate acestea provin din inima aprinsă de Duhul Sfânt a Cuviosului Serafim și se adresează îndeosebi oamenilor cu o anumită trăire duhovnicească, dar sunt de folos oricui are o năzuință curată spre Dumnezeu și grijă pentru mântuirea proprie.
3. Despre Dumnezeu
Dumnezeu este foc
arzător, care încălzește inima împreună cu întreg lăuntrul omului. Și, astfel,
de vom simți în inima noastră răceală, care este de la diavol, căci diavolul
este lipsit de căldură, atunci să chemăm pe Domnul și El, venind, va încălzi
din nou inimile noastre cu dragostea Lui cea desăvârșită nu numai față de El,
ci și față de aproapele nostru. În felul acesta, răceala urâtorului de bine va
fi izgonită din preajma acestei călduri…
Despre lucrurile lui Dumnezeu nu se cuvine a grăi după ce ne-am umplut de sațiul mâncării, deoarece cu pântecele plin nu se vor vedea tainele lui Dumnezeu…
4. Despre dragostea lui Dumnezeu
Cel ce și-a dobândit dragostea cea desăvârșită trăiește în lumea aceasta în așa fel ca și cum n-ar trăi. Căci unul ca acesta se socotește pe sine străin pentru toate cele văzute, așteptând cu nerăbdare pe cele nevăzute… El s-a schimbat întreg în dragoste față de Dumnezeu și a dat uitării orice altă dragoste… Sufletul cel plin de dragostea lui Dumnezeu, la vremea ieșirii din trup, nu se va înfricoșa de stăpânitorul cel rău din văzduh, ci se va înălța însoțit de îngeri întocmai cum ar trece dintr-o țară străină în patria sa…
5. Despre frica de Dumnezeu
Omul care a luat asupra sa de bunăvoie însărcinarea cea grea de a străbate calea cea strâmtă a păzirii inimii trebuie, înainte de toate, să aibă frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. În mintea lui trebuie să fie necontenit întipărite aceste cuvinte proorocești: Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur (Ps. 2: 11).
El trebuie să străbată această cale cu cea mai mare luate aminte și cu respect față de tot ce este sfânt, iar nu cu nepăsare. Astfel trebuie să se teamă, ca nu cumva să atragă asupra lui acea hotărâre dumnezeiască: Blestemat este omul care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48:10). De aceea este de trebuință aici cucernicia chibzuită, căci mare și întins este acest noian de nepătruns, inima, cu gândurile și poftele ei, pe care trebuie s-o curățim cu multă băgare de seamă: Acolo sunt jivine cărora nu este număr (Ps. 103), adică multe gânduri deșarte, strâmbe și necurate, semințe ale duhurilor rele.
În scurt grăind, înfățișările fricii de Dumnezeu sunt două: dacă vrei să faci răul, atunci teme-te de Domnul și nu-l fă. Iar dacă vrei să faci binele, atunci teme-te de Domnul și săvârșește-l!
6. Despre taina Sfintei Treimi
Ca să ne putem
îndrepta privirile minții către Preasfânta Treime, trebuie neapărat să rugăm
pentru aceasta pe marele Vasile, pe Grigorie Teologul și pe Ioan Gură de Aur,
care au învățat despre Sfânta Treime și a căror mijlocire poate să aducă asupra
omului binecuvântarea Preasfintei Treimi. Iar așa singuri, fără ajutorul
nimănui, trebuie să ne ferim și de a încerca măcar să privim.
7. Despre cauzele venirii lui Hristos în lume
Cauzele venirii
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume sunt acestea:
1. Dragostea Lui
față de neamul omenesc, căci așa de mult
a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat (In.
3:16).
2. Aducerea din
nou a omului căzut la vrednicia chipului și asemănării cu Dumnezeu, cum cântă
și Sfânta Biserică: «Pe cel căzut pentru neascultare, care era după chipul lui
Dumnezeu și care s-a făcut cu totul întru stricăciune, căzând din cea mai bună
viață dumnezeiască, iarăși îl înnoiește înțeleptul Ziditor» (Canonul1, cântarea
1 la Nașterea Domnului).
3. Mântuirea sufletelor omenești: N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea prin El (In. 3:17).
9. Despre păstrarea adevărurilor cunoscute
Nu trebuie să-ți
deschizi inima ta niciodată fără trebuință. Dintr-o mie, nu știi de se va putea
găsi măcar unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Și, când noi înșine
nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum vom putea nădăjdui că ea ar putea
fi păstrată de alții?
Cu omul simplu trebuie să vorbești despre lucrurile omenești, iar cu omul bogat în înțelepciunea duhovnicească trebuie să grăiești despre cele cerești.
Oamenii plini de
înțelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta
Scriptură, căutând să se încredințeze
dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Și numai după aceea își
dau o părere sau alta despre el.
Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorință de a asculta asemenea lucruri. În acest caz, trebuie urmată învățătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și ascunde în taină sfânta înțelepciune în fața norodului celui neluminat, să și-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu ei, căci nu este bine, cum zice Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înțelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată și de mare preț». Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel, le vei pierde și nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba și de lucruri duhovnicești, atunci trebuie să-ți deschizi gura și să grăiești deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: «Căci calea este acum deschisă…»”
Pe lângă încredințarea deosebit de importantă a Sf. Serafim de Sarov dată lui Motovilov despre scopul vieții creștine ca dobândire a Duhului Sfânt, mai există și alte învățături folositoare, care pornesc din aceasta. Redăm aici o altă întâmplare uimitoare și pilduitoare pentru coordonatele vieții creștine mai ales pentru mulți dintre cei care cred că nu exiată iad, ci doar o mustrare de conștiință și vorbesc mai mult despre harul Duhului Sfânt, ignorând realitățile copleșitoare ale lumii de dincolo. Și nu doar oamenii de rând, nici numai creștinii simpli ajung la astfel de concepții, ci aceste idei se găsesc și la diverși “teologi”.
Fragmentul este preluat din cartea Arhim. Dosoftei Murariu, Sfântul Serafim de Sarov, Ediția a III-a, Mănăstirea Sihăstria, 2010.
Istorisirea lui N.A. Motovilov (după revista rusească Pravoslavnaia Karpatskaia Rosii (ian. 1933); trad. de pr. N. Grosu în manuscris)
N. A. Motovilov, robul lui Serafim, după cum îi plăcea lui să se numească, un om cu inimă curată și credință fierbinte, după ce s-a vindecat cu rugăciunile Părintelui Serafim de o grea suferință și după ce s-a învrednicit să vadă cu proprii săi ochi strălucirea chipului binefăcătorului său cu lumina taborică a harului Sfântului Duh, s-a hotărât ca, în amintirea Părintelui Serafim, să plece el însuși la locul de naștere al marelui stareț, la Kursk, pentru a aduna unele date din copilăria și tinerețea lui și să cerceteze Mănăstirea Kievo-Florensky. Această plecare a avut foarte grele urmări pentru N.A. Motovilov, întrucât, cu voia lui Dumnezeu, el s-a îmbolnăvit, devenind victima vrăjmașului, care s-a răzbunat cumplit asupra lui pentru faptul că a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu Serafim. Împrejurările în care a avut loc îmbolnăvirea lui Motovilov și care lămuresc începuturile ei sunt următoarele:
Odată, într-o
convorbire mai îndelungată cu Preacuviosul Serafim, a venit vorba despre
atacurile pe care vrăjmașul diavol le dă asupra oamenilor. Motovilov, care a
avut o creștere lumească, n-a pregetat, desigur, să se îndoiască de existența
adevărată a puterilor rele. Atunci Preacuviosul i-a destăinuit lupta groaznică
pe care a avut-o împotriva demonilor timp de o mie de zile și o mie de nopți. Și,
prin puterea cuvântului său, ca și prin autoritatea sfințeniei sale, în care nu
mai încăpea nici o urmă de îndoială, l-a convins pe Motovilov de existența demonilor,
care se arată nu numai în felurite năluciri sau vise, ci chiar aievea, în cea
mai crudă înfățișare văzută cu ochii trupești. Aprins cum era din fire,
Motovilov s-a însuflețit în așa măsură de povestirea starețului, încât a
strigat din adâncul sufletului: «Părinte, am mare dorință să mă lupt cu
dracii!».
Părintele Serafim,
umplându-se de spaimă, l-a întrerupt, zicând: «Ce-i cu dumneata, bucuria mea? Îți
dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în stare
să răstoarne tot pământul numai cu o singură unghie (în măsura în care îi îngăduie
Dumnezeu), atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu ei!».
«Dar dracii au
unghii, Părinte?» «Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce vă mai învață pe voi
profesorii pe la școlile mari? Nu știți oare că demonii nu au unghii? Ei sunt
zugrăviți cu copite, cu coarne, cu coadă pentru că închipuirea omenească nu poate
să născocească ceva mai respingător, mai grozav decât astfel de chipuri. Căci,
în adevăr, ei sunt neînchipuit de respingători, deoarece, în urma căderii lor
de bunăvoie din fața lui Dumnezeu și din pricina împotrivirii lor voite la
harul Duhului Sfânt, din îngeri luminați au devenit demoni, atât de întunecați
și de respingători, încât este cu neputință să fie înfățișați prin vreo
asemănare omenească. Și, cu toate acestea, este nevoie de o asemănare care să
cuprindă toată răutatea lor și atunci sunt înfățișați negri și urâți. Dar,
întrucât au fost creați cu puteri și însușiri de îngeri (care nu li s-au luat
întru totul după cădere), ei se arată sub înfățișare de oameni și au față de
lume, ca și față de tot ce este pământesc, o putere neobișnuită, așa încât cel
mai mic dintre ei, după cum ți-am spus, este în stare să răstoarne pământul
întreg numai cu o singură unghie. Și doar harul Sfântului Duh, care ni s-a dat
nouă, creștinilor ortodocși pentru meritele dumnezeiești ale Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, numai El zădărnicește cu desăvârșire și nimicește uneltirile și
vicleșugurile vrăjmașului.
Atunci Motovilov
s-a îngrozit. Și, atâta vreme cât s-a aflat sub scutul de apărare al
rugăciunilor Părintelui Serafim, el a putut să nu se teamă de răutatea
satanică. Dar această provocare îndrăzneață și chiar nesocotită, cu îngăduința
lui Dumnezeu, n-a rămas fără urmări. Când Motovilov, după adormirea Părintelui
Serafim, a plecat cu trăsura la Kursk, n-a putut aduna decât puține știri
despre copilăria și tinerețea Părintelui Serafim. Rudele mai apropiate nu-și
mai aminteau de el încă de pe când era tânăr; unele din ele muriseră, iar
altele spuneau că l-au uitat. Chiar casa în care s-a născut copilul Prohor era
distrusă și în locul ei se ridicaseră alte clădiri. Totuși s-a găsit un uncheș,
care era cam de aceeași vârstă cu Părintele Serafim și care a dat lui Motovilov
unele informații care au fost trecute după aceea în toate cărțile câte s-au
scris despre viața Părintelui Serafim. Așa că această călătorie la Kursk și
rămânerea acolo a fost încununată cu un oarecare succes, căci vijelia potrivnicului
nu s-a dezlănțuit asupra lui Motovilov decât la întoarcerea spre Voronej.
Făcându-se
noapte, Motovilov a fost nevoit să rămână pentru găzduire la una din stațiile
de poștă, care se afla pe drumul dintre Kursk și Voronej. Fiind singur în casa
de oaspeți, și-a scos din cufăr manuscrisele sale și a început să le descifreze
la lumina slabă a unei lămpi care abia pâlpâia într-o oaie largă. Cele dintâi însemnări
care i-au căzut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei femei de neam novil,
Erapkin, la sicriul Sfântului Mitrofan de la Voronej. „În acel moment m-am
gândit, scria Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se
împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos să
mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului și încă un timp așa de
îndelungat de treizeci și mai bine de ani? Și am zis: «E o prostie! Nu se poate
una ca asta! Aș vrea să văd cum ar îndrăzni necuratul să se cuibărească
înlăuntrul meu dacă m-aș împărtăși cât se poate de des cu Trupul și Sângele Domnului
Hristos!»
În aceeași clipă,
un nor înfricoșat, rece ca gheața și cu miros nespus de urât l-a înconjurat și
a început să se strecoare prin gura lui închisă, cu toate că el se opunea din răsputeri,
zbătându-se în spasme. Și, în ciuda tuturor zvârcolirilor nenorocitului
Motovilov, în ciuda încercărilor lui disperate de a se apăra împotriva norului
de gheață și împotriva puterii de care se vedea împresurat, norul puturos a
intrat în întregime înlăuntrul lui, fără să țină seama de sforțările lui mai
presus de om. I se părea că mâinile îi sunt paralizate și nu era în stare să
facă semnul Crucii, iar mintea fiindu-i încremenită de spaimă, nu-și putea
aminti de numele Domnului nostru Iisus Hristos. Se săvârșise ceva dezgustător
și groaznic și pentru Motovilov a început perioada celor mai cumplite munci. Chinurile
pe care le-a suferit el atunci au fost descrise astfel în însemnările făcute cu
propria sa mână:
„Domnul m-a învrednicit
să cunosc din proprie experiență, în deplină trezvie a trupului și a duhului,
nu în stare de vis ori de nălucire, trei din muncile iadului. Prima a fost
focul cel nestins (nematerialnic), care nu se poate stinge prin nimic altceva
decât prin harul Sfântului Duh. Acest chin a durat trei zile și trei nopți, în
timpul cărora simțeam cum mă mistuie flăcările și cum, cu toate acestea, nu ard
de tot. De zece ori, iar altădată de șaptesprezece ori în curs de o zi și o
noapte ștergeam de pe corpul meu un fel de funingine ca de gheenă, pe care
oricine o putea vedea. Și aceste munci n-au contenit decât după ce m-am
spovedit și m-am împărtășit cu Sfintele Taine, prin rugăciunile Arhiepiscopului
Antonie și prin ecteniile de însănătoșire pe care acest vlădică le-a rânduit la
47 de biserici și mănăstiri din Voronej pentru vindecarea robului lui Dumnezeu Nicolae.
A doua muncă a
durat două zile și două nopți. Acesta a fost chinul tartarului celui
neîmblânzit al gheenei, care îmi băga atâta răceală în oase, încât focul nu numai
că nu mă ardea, dar nici nu mă putea încălzi. După dorința personală a IPS Antonie
de Voronej, am ținut mâna timp de o jumătate de oră asupra unei lumânări
aprinse și, cu toate că mâna s-a afumat cu desăvârșire, totuși nu s-a încălzit
deloc. Această probă, care a fost verificată de mai mulți martori, eu am
scris-o pe o coală de hârtie pe care apoi am semnat-o, aplicând totodată pe ea
și mâna mea plină de funinginea lumânării. Aceste chinuri nu mi se ușurau prin
Sfânta Împărtășanie. Trupul și Sângele Domnului îmi dădeau numai putința să mănânc,
să beau și să dorm puțin. Dar, dacă aceste două munci erau cu putință de văzut
pentru oricine, al treilea chin de gheenă, deși a fost de mai scurtă durată,
căci n-a ținut decât 36 de ore, a fost îngrozitor, iar suferințele mele erau de
nedescris și de nepătruns cu mintea omenească.
Mă mir eu singur
cum de am mai putut să rămân în viață. Și de acesta am scăpat tot prin spovedanie
și împărtășire cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta m-a împărtășit
însuși Arhiepiscopul Antonie, cu propriile sale mâini. Acest chin a fost
pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea
nimeni afară de mine și de Arhiepiscopul Antonie. Eu însă am fost copleșit
peste tot de acest vierme atât de rău, care se târa prin toate mădularele mele
și-mi rodea într-un chip nespus de îngrozitor toate măruntaiele dinăuntrul meu,
ieșind când pe gură, când pe urechi ori pe nas și apoi întorcându-se iarăși înăuntru.
Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, așa încât puteam să-l iau în mână și să-l
întind. Eu declar toate acestea de nevoie, căci nu în zadar mi s-a dat mei de
sus ca să încerc toate acestea, ci ca să nu mai poată gândi cineva că eu îndrăznesc
să chem numele lui Dumnezeu în deșert. Nu! În ziua Înfricoșătoarei Judecăți a Domnului,
El Însuși, Dumnezeu, ajutorul și acoperitorul meu, va mărturisi că eu n-am
mințit împotriva Lui și împotriva providenței Sale dumnezeiești!”
Curând după
această încercare groaznică și nepătrunsă de mintea omului, Motovilov a văzut
într-o vedenie pe iubitul său îndrumător și ocrotitor, pe Părintele Serafim,
care l-a mângâiat și i-a făgăduit că va primi vindecare desăvârșită abia atunci
când se vor descoperi moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk, iar până atunci demonul
care s-a cuibărit în el va continua să-l chinuiască, dar nu cu atât cruzime.
Într-adevăr,
această făgăduință s-a împlinit după mai bine de treizeci și mai bine de ani,
când așteptarea lui Motovilov a luat sfârșit și, după marea lui credință, s-a
vindecat. În ziua când s-au descoperit moaștele Sfântului Tihon de Zadonsk (1861),
Motovilov sta în fața sfântului altar și se ruga plângând cu amar că Domnul nu-i
trimite vindecarea, pe care sufletul lui necăjit o aștepta de atâta vreme, potrivit
cu făgăduința Preacuviosului Serafim de Sarov. Și iată că, în timp ce se cânta
Heruvicul, el și-a ridicat ochii în sus și a văzut pe Sfântul Tihon, care l-a
binecuvântat și apoi s-a făcut nevăzut. După aceea, Motovilov s-a vindecat cu
desăvârșire.
Romfea.gr: Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului s-a referit, în unele declarații ale sale, la epistola pe care a primit-o de la Patriarhul Teofil III al Ierusalimului cu privire la convocarea unei Sinaxe a Întâistătătorilor la Aman în Iordania.
„Am considerat chibzuit să nu răspund. Nu am considerat acest lucru a fi o acțiune serioasă. Nu am considerat-o drept o decizie serioasă din clipa când am primit acest subiect al Patriarhului, care îmi este prieten” – a declarat Arhiepiscopul Ciprului.
Arhiepiscopul Hrisostom II, întrebat despre cine are dreptul să convoace Sinaxa Întâistătătorilor conform cu sfintele canoane și cu predania Bisericii, a răspuns: „Numai Patriarhul Ecumenic, nimeni altul și tocmai de aceea nu am luat-o în serios, cu toată prietenia noastră, nu am răspuns”.
Nota noastră: Calea cea corectă a rezolvării oricărui impas este dialogul. Refuzul dezbaterii dă în vileag pe cel care preferă abuzul și tirania și este abătut de la calea Bisericii. Subliniez acest lucru foarte important: soluțiile vin prin disponibilitatea la dialog, nu prin refuzul lui; fapt la care ar trebui să ia aminte toți mărturisitorii credinței pe diferite teme, nu doar a schismei ucrainene, ci și a Sinodului din Creta sau alte teme sensibile.
Chiar și numai din cuvintele Arhiepiscopului se constată neseriozitatea totală a acestuia față de un subiect atât de sensibil. Nici măcar nu a precizat care canoane sau norme bisericești conferă exclusiv Patriarhului Ecumenic dreptul de a convoca la o întrunire pe toți Întâistătătorii de Biserici. Pentru că nu ar putea să indice vreun temei serios.
Este interesant de văzut cum vor reacționa celelalte Biserici Locale. Până acum, au acceptat oficial invitația Biserica Rusă și cea a Cehiei și Slovaciei prin hotărâri sinodale interne. Patriarhul Antiohiei s-a arătat favorabil, iar Arhiepiscopul Greciei a refuzat această idee.
Ar mai trebui remarcat că o astfel de decizie, de a participa sau nu la Sinaxa Întâistătătorilor ar fi de competența Sinodului fiecărui Patriarh, nu este admisibil să ia singur hotărârea aceasta în nume propriu.