Către Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (prin Biroul reprezentanței Patriarhiei Ecumenice din Grecia, care are sediul în Atena)
Către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia
Către membrii Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Greciei
KAVALA 6-8-2022
Înaltpreasfințite, Vă sărutăm dreapta!
Toți cei care am semnat prezenta scrisoare suntem fii ai Sfintei Mitropolii de Filipi de Neapole și Tasos și, în consecință, fii duhovnicești ai Voștri.
Am fost informați cu bucurie că, în urma referatului Vostru, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a dedicat luna Septembrie să fie sărbătorită Sinaxa Sfinților din insula Tasos. De asemenea, am fost informați că la prima sărbătorire a acestei sinaxe se va afla atât Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cât și Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia.
Totuși bucuria aceasta s-a schimbat cu puține zile în urmă în întristare, când au apărut știri care menționau că la prăznuirea aceasta se va afla pseudo-episcopul schismatic Epifanie al Kievului, care este un mirean cu odăjdii, care, împreună cu uniații, autohirotoniții, caterisiții și schismaticii, constituie «așa-zisa Biserică Autocefală a Ucrainei», o biserică pe care 10 din 14 Biserici Ortodoxe nu au recunoscut-o, nici nu au comuniune cu mitropolitul schismatic Epianie și cu așa-zișii clerici dimpreună cu el caterisiți și nehirotoniți.
Din păcate, știrile acestea nu doar că nu le-ați negat, ci, dimpotrivă, le-ați adeverit prin comunicatul din partea Mitropoliei de Filipi de Neapole și Tasos cu programul vizitei înalților Voștri invitați și al așa-zisului episcop Epifanie de Kiev, cu rezultatul că ne-ați strâmtorat foarte tare prin alegerile Voastre.
Ca fii duhovnicești, vă întrebăm cu îndrăzneală cu dragoste îndurerată: veți sluji împreună cu el și cu așa-zișii clerici care sunt mireni cu rasă? Astfel, nu vă prejudiciați arhieria pe care v-a dăruit-o Dumnezeu cel adevărat întreit și unitar?
Ce prevăd sfintele canoane pentru asemenea acțiuni bisericești? Am întrebat pe teologi și ne-au menționat că o astfel de conjunctură bisericească a Mitropolitului atrage consecințe grave asupra arhieriei lui. Sfintele canoane 10 apostolic și 2 al Sinodului din Antiohia sunt foarte clare: „Cel ce are comuniune cu cel excomunicat să fie excomunicat».
Merită să vă prejudiciați arhieria și să-i smintiți pe credincioși pentru aspirații și ambițiile altora (de ex., a unor oameni politici, diplomatici și bisericești)? Aveți succesiune apostolică, săvârșiți Tainele Bisericii noastre ca urmaș al Sfinților Apostoli (concret, al Apostolilor Pavel, Luca Timotei și Sila) și sunteți chipul și în locul lui Hristos și treceți la conslujirea cu schismatici uniați și autohirotoniți care nu au nici succesiune apostolică, nici nu sunt ortodocși. luați în considerare că o astfel de acțiune Îl insultă atât pe Dumnezeu cel adevărat întreit și unitar, cât și pe Înaltpreasfinția Voastră ca Arhiereu și pe noi ca credincioși.
Și, după cum spunea și Sfântul Paisie, funcționează și legile duhovnicești, care au funcționat și în istoria bisericească adeseori, Înaltpreasfințite. Cu dragoste, durere sufletească, ca fii care-l văd pe părintele lor că se pregătește să treacă la fapte necanonice, vă chemăm să stați împotrivă tuturor celor care au plănuit această conslujire inacceptabilă. Să știți că o astfel de faptă nobilă din partea Voastră va fi bine-plăcută Domnului nostru Iisus Hristos și ne va face să simțim că avem un Arhiereu care rezistă la orice interese mitropolitane ale conducătorilor care vin și pleacă.
Nu-i trece prin cap nici unui credincios ortodox (cleric și mirean) să se afle la conslujirea care forțează sfintele canoane pe care Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu le-au legiferat ca să delimiteze hotarele dintre Adevăr și Minciună.
Vă urmăm bună luminare ca să luați decizii ortodoxe și Dumnezeu cel întreit să vă dea putere, luminare și curaj în lucrarea Voastră!
Urmează semnăturile credincioșilor care protestează pe drept din Mitropolia Voastră.
Strângerea semnăturilor va continua până la anularea invitării lui Epifanie.
În contrapartidă, apare atitudinea recentă a Episcopului Isaia de Tamassos, un ierarh cipriot care a fost constant un opozant al recunoașterii schismaticilor ucraineni, dar care recent a făcut o vizită neoficială la Constantinopol pentru a strânge legăturile cu Patriarhul Bartolomeu.
Mitr. Isaia alături de Patr. Bartolomeu (Imagine: Romfea.gr)
Într-un interviu extins acordat agenției Filenews, preluat și de portalul bisericesc cel mai cunoscut din Grecia, Romfea.gr, Mitropolitul Isaia a oferit detalii legate de vizita de la Fanar, dar și de cea precedentă la Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului. Pe bună dreptate, reporterul care l-a intervievat a dorit să afle intențiile de acestuia de a ajunge Arhiepiscop după moartea celui actual, care se pare că este grăbită de boala grea de care suferă.
Din nefericire, explicațiile date confirmă destul de clar faptul că este dispus să renunțe la poziția inițială pe problema ucraineană pentru a fi ales ca Întâistătător al Bisericii Ciprului. Deși a făcut studii la Moscova cu binecuvântarea Mitropolitului Nichifor de Kikkos, acum este în poziția de a se întoarce împotriva rușilor din oportunism.
Vizita la Fanar a nu a țintit „curățarea” numelui său de diferite interpretări, ci a venit „din respect față de Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic”. „Această vizită a constituit încă o încredințare a relațiilor admirabile dintre noi, dar și o continuare a conlucrării noastre”, a declarat Mitropolitul Isaia, pentru că el „cunoaște din experiență dragostea părintească și înțelepciunea Sanctității Sale”.
Vizita la Arhiepiscopul Ciprului a fost la fel de prietenească. I-a sărutat mâna și l-a încredințat „sincer” că este „la dispoziția lui ca om și ca Episcop”.
Ceea ce este cel mai important, în decursul vizitei la Constantinopol, a primit mărturii detaliate despre argumentele Patriarhiei de a recunoaște pe ucrainenii schismatici, pe care le va studia cu atenție. Concret, a primit „suficiente răspunsuri prin dizertații nomo-canonice și istorice”, fapt ce consideră că va „lămuri și va arunca lumină abundentă asupra chestiunii ucrainene”.
Punctul cel mai spinos a fost explicarea schimbării de atitudine, de la refuzarea conslujirii cu Arhiepiscopul până la deplina ascultare față de acesta. Bineînțeles că nu a constituit o dilemă foarte mare. Practic, acum Mitropolitul Isaia declară că opoziția sa nu s-a datorat greșelii canonice, ci „modului în care au fost luate deciziile și procedurile”.
Pe marginea acestor două atitudini, se ridică întrebarea: Vor reuși credincioșii simpli să-și păstreze credința curată spre mântuirea lor și slava lui Dumnezeu atât pe subiectul schismei ucrainene, cât și pe orice alte teme bisericești arzătoare de astăzi? Aceasta cu atât mai mult cu cât păstrătorii credinței ar trebui să fie episcopii, nu cei de jos din Biserică.
Botezul săvârșit de curând la Atena de Arhiepiscopul Elpidofor al Americii, care ține de Patriarhia Ecumenică, asupra unor copii „înfiați” de un cuplu homosexual din Chicago a stârnit indignarea Sinodului Bisericii Greciei. În contrapondere, au apărut și poziționări de promovare a temei homosexualității pe mai departe de către reprezentanți oficiali ai Constantinopolului, cum ar fi diaconul ierarhului împricinat, Ioannis Hrisavghis. În acest context, conducerea Sfântului Munte Athos a emis un comunicat pe acest subiect.
Cu ocazia aparițiilor publice recente și a poziționărilor unor clerici ai Bisericii, chiar și a unor ierarhi, care lasă să se creeze impresia că este posibil ca Biserica să primească orice altă formă de familie în afară de cea pe care o instituie Sfânta Evanghelie, Sfânta Chinotită dorește să se poziționeze și public.
Sfântul Munte, ca ținut al rugăciunii și nevoinței, cu o continuitate neîntreruptă liturgică și duhovnicească, se roagă smerit pentru toată lumea, pentru toți oamenii indiferent de diferențe.
Taina Botezului, prin care omul devine mădular al Bisericii și primește harul Sfântului Duh, constituie neîndoielnic expresia văzută a dragostei infinite a lui Dumnezeu.
Strădania de a trăi conform cu Sfânta Evanghelie și cu legea lui Dumnezeu asigură condițiile premergătoare pentru participarea la taina Bisericii. Din prisma celor de mai sus, nu vom putea decât să ne exprimăm durerea pentru aparițiile publice menționate mai sus și pentru poziționările unor persoane bisericești care oferă prilejuri de sminteală pentru poporul credincios.
Este în mod evident un lucru străin de învățătura Evangheliei și de morala ortodoxă să se lase de înțeles că este posibil ca un «cuplu homosexual» fie considerat drept familie și să i se recunoască dreptul de a înfia copii, deoarece orice formă de înfiere sau adopție de acest fel este contrară învățăturii evanghelice, firii omenești, dar și moralei și tradițiilor poporului nostru, în timp ce forțează, în același timp, și drepturile elementare ale oamenilor nevinovați neajutorați, care nu au putința să aleagă un mediu familial natural.
Exprimăm cele de mai sus ca un glas al interesului nostru sincer față de mersul patriei noastre și mai ales într-o perioadă atât de critică pentru ea.
Fie ca Apărătoarea patriei noastre și ocrotitoarea Sfântului Munte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să mijlocească la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne conducă pe toți la pocăință și la o viață conformă cu lumina Evangheliei și cu învățătura ei.
Toți reprezentanții și Înainte-stătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos
Nota noastră: Important de reținut este faptul că mărul discordiei nu este botezarea copiilor, ci caracterizarea cuplului homosexual drept „familie de același neam (grec)” de către Arhiepiscopul Elpidofor și a copiilor ca fiind ai lor. Normalizarea unor astfel de situații chiar de către ierarhi ortodocși depășește cadrul profan al problematicii căsătoriilor LGBT-iste și introduce calul troian direct în Biserică. Desigur că retorica fanariotă dorește promovarea și adâncirea subiectului pentru a-l face mai primit și mai familiar în conștiința ortodoxă, dar așa ceva chiar nu este de negociat. Biserica luptă să convingă și societatea că nu există așa ceva ca familie homosexuală, cu atât mai puțin poate accepta în granițele ei astfel de aberații contra naturii.
Ca o notă în plus, este puțin ciudată intervenția Sfântului Munte în ce privește „mersul patriei noastre”, care se subînțelege că este Grecia. Având în vedere că există și monahi sârbi, ruși, români și bulgari în Athos, ar fi fost mai firească o exprimare neutră din punct de vedere național, cu toate că îndeosebi Grecia este supusă atacului homosexual. Dar dreapta credință nu ține de o națiune sau alta, ci chiar înfrățește duhovnicește popoarele, trecând peste diferențele etnice.
Bătrânul Gavriil, ucenic al Sf. Paisie Aghioritul, care a întrerupt pomenirea Patriarhului Bartolomeu ca reacție la ecumenismul semnat la Sinodul din Creta, a scris de curând o Epistolă de protest către conducerea Mănăstirii Cutlumuș față de prigonirea nedreaptă a Ieromonahului Cosma. Traducerea ei în românește, publicată pe Mărturisirea Ortodoxă, o reproducem și noi aici cu unele ajustări ale textului față de originalul grecesc publicat, bunăoară, de către Κατάνυξη.gr.
Monahul Gavriil Sfânta Chilie a Cuvioșilor Hristodul din Patmos și Arsenie Capadocianul Sfânta Mănăstire Cutlumuș, Sfântul Munte Athos
Sfântul Munte, 25.06.2022
Preacuviosului Egumen, Părintelui Arhimandrit Nicolae și binecuvântatei conduceri (gherontie=Sinaxa părinților) din Sfânta Mănăstire Cutlumuș
Cinstiți Părinți, binecuvântați!
Cu respectul cuvenit față de voi, în calitate de conducere mănăstirească a tuturor fraților dependenți de Mănăstirea noastră, aș dori să vă supun atenției un subiect foarte serios, care trebuie abordat cu sentimente frățești și pe baza obligației pe care o au toți creștinii, și mai ales noi, monahii, de a nu ceda în probleme de credință și adevăr.
Este vorba despre persecuția neîndreptățită, fără iubire de frați și nimicitoare pe care o suportă de ani de zile fratele nostru Părintele Cosma Ieromonahul de la Chilia Sfântul Atanasie al Alexandriei, care aparține de Schitul Sfântului Panteleimon. Ieromonahul în cauză locuiește aici în Sfântul Munte de treizeci și doi (32) de ani, dintre care ultimii douăzeci (20) ca monah care aparține de M-rea Cutlumuș în Chilia pe care am menționat-o.
Motivele care m-au determinat să vă adresez această scrisoare într-o manieră frăţească sunt următoarele: Ieromonahul Cosma este fiul meu duhovnicesc și, datorită acestei legături duhovniceşti, sunt la curent cu situația lui și îndeosebi cu acuzaţiile la adresa lui pe care se străduiesc să i le aducă conducătorii (administratorii) Sfintei Mănăstiri și a Schitului, care sunt cu totul nedrepte și inexistente.
Decizia sa de a nu participa la slujbele de obște în biserica principală (catolicon) a Schitului, precum și evitarea împărtășirii bisericești cu Părinții din Schit au un suport dogmatic și canonic. Nu vrea să-l pomenească pe Patriarhul eretic (αἱρετίζοντα) Bartolomeu, promotor și stâlp al panereziei ecumenismului, pentru că, pomenindu-l, înseamnă că și el crede la fel. Procedează corect în ce privește evitarea împărtășirii cu părinții din Schit, pentru că aceștia au comuniune cu schismaticii și nehirotoniții din Ucraina, pe care nu-i recunoaște mai mult de jumătate dintre ortodocși, zece din cele paisprezece Biserici Autocefale. V-ați gândi vreodată să recomandați clerului și călugărilor din aceste zece Biserici să aibă comuniune cu schismaticii, așa cum au făcut, din păcate, unii egumeni, ieromonahi și monahi aghioriți? Nu cumva, în loc să-l urmăriți pe P. Cosma, ar fi trebuit, ca Sfântă Mănăstire, să cereți Sfintei Chinotite să nu fie recunoscut noul mitropolit necanonic Epifanie al Kievului și să nu permiteți clerului noii biserici pseudo-autocefale să lucreze ca cler ortodox când vizitează Sfântul Munte?
Acesta este motivul principal pentru comportamentul, în opinia voastră, inacceptabil și chipurile anti-monahal al comportamentului bunului Ieromonah, despre care ar trebui să vă răzgândiți după explicațiile suficiente pe care vi le-a dat în scris prin scrisoarea sa din 31.8.2021/13.9.2021, al cărei conținut mi l-a comunicat și mie, ca Părinte al lui duhovnicesc, și cu care sunt total de acord. Călugărul trebuie desigur să respecte principiile monahale și să-și țină făgăduințele, slujbele, îndatoririle, obligațiile comune datorate Mănăstirii și Schitului. Totuși, mai presus de toate acestea, mai presus de mult-proclamata ascultare fără discernământ față de stareți și episcopi, mai presus de episcopocentrismul de inspirație papală, chiar și mai presus de rugăciunea și slujba de obște, este mărturisirea Ortodoxiei, a adevărului mântuitor, a cărei absență le face pe toate celelalte inutile. Nu așa spunea marele conducător monahal, Cuviosul Teodor Studitul, atunci când îi critică pe călugării din vremea lui care justificau inovațiile și ereziile? „Deci, dacă sunt monahi unii în vremurile de acum, să arăte din fapte. Lucrul monahului este să nu tolereze nici din întâmplare vreo inovație a Evangheliei, ca să nu fie luați drept exemplu de erezie și de comuniune cu ereticii de către mireni, spre a lor pierzanie” (PG 99, 1049).
A nu avea comuniune cu ereticii și schismaticii este o învățătură statornică a tradiției apostolice și patristice, iar pozițiile evanghelice și patristice sunt nenumărate. Mă limitez să amintesc doar două exemple, al unui Mare Ascet, care a întemeiat monahismul și este numit Dascălul pustiului, și al celui mai mare teolog al celui de-al doilea mileniu, care a strălucit ca aghiorit și a proslăvit întreaga Ortodoxie, dar și Sfântul Munte. Mă refer la Marele Antonie și la Sfântul Grigorie Palama. Marele Atanasie ne relatează despre primul că a fost uimitor și bine-cinstitor în probleme de credință. Nu a avut comuniune niciodată cu meletienii schismatici, nici cu ereticii manihei și arieni, dintre care pe unii i-a alungat din mănăstirea sa când a aflat din convorbiri cum rătăceau. El a spus chiar că sunt mai rele decât otrava șarpelui cuvintele lor: „A fost foarte minunat și bine-cinstitor în cele ale credinței. Nu a avut comuniune nici cu melitienii schismatici, știind răutatea și apostazia lor de la început; nici nu a vorbit prietenește cu maniheii sau cu alți eretici decât până la povățuire spre întoarcerea la buna-credință, socotind și vestind că prietenia și tovărășia cu ei este o vătămare și pierzare a sufletului. Așa se scârbea și de erezia arienilor și poruncea tuturor să nu se apropie de ei și nici să țină reaua lor credință. Când s-au dus la el cândva unii dintre arieni supărați, după ce a examinat și a aflat că sunt necredincioși, i-a alungat din latura lui, spunând că sunt mai rele decât veninul șarpelui cuvintele lor” (Viața 68).
Sfântul Grigorie Palama, în calitate de ieromonah aghiorit, a întrerupt pomenirea ereticului Patriarh Ioan Caleca. În scrisoarea sa „Venerabilului kir Dionisie cel dintre monahi” notează de la început că există trei tipuri de ateism. Primului tip îi aparțin ateii prin excelență, adică cei care neagă existența lui Dumnezeu. Celui de-al doilea tip de ateism îi aparțin ereticii, care distorsionează învățătura despre Dumnezeu, iar celui de-al treilea tip de ateism îi aparțin cei care tac și nu ii combat pe ateii din primul tip și nici pe ereticii din al doilea. La fel ca și astăzi, atunci existau aghioriți care nu doreau să intre în conflict cu patriarhul eretic. Ei chiar l-au criticat pe Sfântul Grigorie pentru că, în loc să se ocupe cu rugăciunea și să practice ascultarea, așa cum sfătuiesc și patriarhii, episcopii și stareții eretici de astăzi, el s-a dedicat criticării rătăcirii lui Varlaam. Sfântul Grigorie, deși era încă ieromonah, nu a ezitat să-l critice cu un limbaj aspru pe patriarhul varlaamit Ignatie al Antiohiei și să scrie că Biserica există acolo unde există adevărul. Rătăcirea și erezia te scot din Biserică. Acum cei amăgiți și ereticii răspândesc ideea la credincioșii necatehizați că nepomenirea patriarhului sau a episcopului, adică îngrădirea canonică, te pune în afara Bisericii, în timp ce înăuntrul Bisericii sunt ecumeniștii eretici. Deci Sfântul Grigorie Palama era în afara Bisericii când nu l-a pomenit pe patriarh? Și în afara Bisericii au fost cei trei episcopi și tot Sfântul Munte, printre care și Sfântul Paisie, care au întrerupt timp de trei ani pomenirea patriarhului Atenagora (1969-1972)? Sfântul Grigorie spune: „De fapt, cei din biserica lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt din adevăr nu sunt nici din biserica lui Hristos și cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstorii și arhipăstori sfințiți pe ei înșiși și unii pe alții; căci noi am fost învățați că nu este caracterizat creștinismul prin fețe, ci prin adevăr și acrivia credinței.” (Desființarea scrisorii lui Ignatie 3).
Al doilea motiv care m-a motivat să scriu această scrisoare, în afară de a-mi declara acordul față de atitudinea mărturisitoare și vrednică de laudă a Ieromonahului Cosma, care se bazează pe învățătura și practica din toate timpurile a Sfinților, a fost admirația mea, și exprim aceasta cu profundă tristețe și amărăciune, că această persecuție de durată și neomenoasă împotriva lui este în mod esențial îndreptată încă o dată către persoana mea umilă. Ieromonahul Cosma este absolut de acord cu pozițiile și părerile mele cu privire la ceea ce tulbură Biserica în ultima vreme și zguduie ecleziologia ortodoxă și, din acest motiv, este singurul preot din zona din jurul Chiliei mele unde pot să particip la Liturghie și să mă împărtășesc cu preacuratele Taine. Prin urmare, impunându-i, fără motive serioase, fără abateri specifice, pedeapsa opririi de la slujbă, care, conform Dreptului Canonic, se impune cu un rechizitoriu specific și o procedură anume, căutați în esență să ne lăsați lipsiți de Liturghie și neîmpărtășiți pe mine și pe părinții din jurul meu, așa cum ați făcut mai devreme, persecutându-l pe părintele Irineu total pe nedrept.
Al treilea motiv pentru care vă scriu această scrisoare este faptul că trebuie evitată smintirea credincioșilor, care respectă și cinstesc Sfântul Munte, când sunt făcute cunoscute măsurile inumane, pentru prima dată auzite și nemaiauzite pe care le-ați luat împotriva Ieromonahului Cosma, ca să încovoiați reacțiile lui ortodoxe. Vă sunt cunoscute și nu le voi enumera. Nu l-ați încovoiat nici cu amenințarea expulzării din Chilia lui, nici cu întreruperea alimentării cu apă timp de nouă (9) luni. Monahii sunt prigoniți, nu prigonesc. Nu voi argumenta mai departe, pentru că știu că vă voi întărâta, dacă nu v-am întărâtat deja, susținând pe un frate al nostru persecutat, calomniat și șantajat pe nedrept. Grija voastră părintească și pastorală ar fi trebuit sa se îndrepte către alţi fraţi dependenţi ai mânăstirii noastre, care au ieșit deplin de pe calea vieții și a desăvârșirii monahale, și pe ei ar fi trebuit să-i învăţaţi și să-i aduceţi în simţiri, nu pe Părintele Cosma, care, sub călăuzirea mea și a altor Bătrâni, face ceea ce este de la sine înțeles, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și nu celor puternici și tari ai lumii.
Pedepsele impuse pe nedrept și ilegal, atunci când nu provin din grija frățească și părintească, ci dintr-o încercare de șantaj și intimidare pentru a atinge scopuri neortodoxe, nu sunt validate de Dumnezeu. Vai, dacă Dumnezeu ar fi validat prigonirile ereticilor și a propovăduitorilor de erezii împotriva ortodocșilor!
Mă rog ca Dumnezeu, prin mijlocirile Sfinților Părinți mărturisitori și mai ales ale Părinților Aghioriți, să-l întărească și mai departe pe Părintele Cosma pe calea ortodoxă și să vă lumineze și pe voi să încetați a-l persecuta pe nedrept. Pedeapsa de șase luni de oprire de la slujire pe care i-ați impus-o nu este „trezitoare”, așa cum credeți, ci nedreaptă și răzbunătoare! Alții trebuie să se trezească și să înțeleagă cele de la sine înțeles pentru monahi. După sfatul și îndemnul meu, dar și al altor Bătrâni, nu va respecta regula opririi de la slujire pentru că nu este conformă nici cu litera, nici cu spiritul Sfintelor Canoane și, în consecință, nici măcar cu Carta Sfântului Munte și cu Regulamentul Intern al Mănăstirii.
Cu respect și nădejduind în încetarea persecuției împotriva noastră,
În ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (12 iulie), a avut loc la Urziceni o Conferință organizată de un grup de Părinți nepomenitori cu tema: „Ortodoxia în contextul marii resetări”. A fost mai degrabă o Conferință-dezbatere pentru că au fost prezentate puncte de vedere divergente și au existat discuții contradictorii pe marginea subiectului fără o concluzie finală definitivă și absolut clară. Acest fapt este îmbucurător pentru că o poziție de dialog și deschisă este preferabilă uneia care emite sentințe autoritariste, dar nefondate sau slab argumentată și care poate induce în grave erori pe ascultători.
Părinții prezenți au fost Pr. Claudiu Buză (gazdă), Ierom. Grigorie Sanda, Ierom. Paisie de la Prodromu, Pr. Ioan Ungureanu, alături de care au susținut referate teologul Mihai Silviu Chirilă, d-l Radu Cornel Paul și d-l Valentin Bucur. Au fost citite și mesaje de susținere din partea Pr. Prof. emerit Theodor Zisis și a părinților nepomenitori din Rep. Moldova. Filmarea video poate fi vizionată mai jos sau pe platforma Rumble.
Mai multe informații și textele scrise ale referatelor prezentate pot fi găsite în articolul rezervat acestui eveniment pe blogul Mărturisirea Ortodoxă:
După cum este prezentat evenimentul de organizatori, a existat și se pare că persistă o diferență de înțelegere a Pr. Cosmin Tripon, Pr. Ioan Ungureanu și Mihai Silviu Chirilă față de prezentarea făcută de Pr. Claudiu Buză pe marginea profețiilor Sfântului Paisie Aghioritul despre pecetluirea antihristică prin actele de identitate și vaccinare.
Fără a emite o judecată despre discuțiile avute, menționez doar că pe acest subiect am scris un articol mai vechi, valabil și astăzi, în care am atins și poziția Sf. Paisie Aghioritul față de actele de identitate care conțin numărul 666, pe care nu le considera lepădare, dar totuși o cădere. O prezentare ziditoare a implementării graduale și pe nesimțite a însemnării antihristice poate fi consultată și într-un articol recent de pe portalul Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși.
Așa-zisa dezbatere despre dreptul la avort a fost împinsă și în spațiul nostru mediatic. Din nefericire, Biserica a intrat în logica profană prin mesajul purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, în loc să-și expună învățătura prin gura ierarhilor sau clericilor săi într-un mod cât se poate de cuviincios.
Mesajul purtătorului de cuvânt este unul profan
Textul domnului Bănescu a fost promovat, de data aceasta, și de Basilica, agenția oficială a Patriarhiei, dar conținutul integral poate fi consultat în alte părți, cum ar fi pe Hotnews. Deoarece exprimarea este foarte alambicată, ca de obicei, autorul a simțit nevoia să răspundă criticilor printr-un rezumat caracterizat de același limbaj contorsionat și nebisericesc.
Sintetizând, ideea centrală este aceea că Biserica nu impune în mod totalitar femeilor să nu renunțe la sarcină, ci cu iubire de oameni, respectând în mod absolut libertatea credincioșilor. Doar unii preoți își permit în mod greșit chipurile „să comită intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale” și să se substituie medicului. Această perspectivă este una în acord cu viziunea catolică modernă de după Vatican II, unde nu este luat în calcul păcatul, judecata lui Dumnezeu și moartea, ci doar un bine abstract și nedefinit.
Este adevărat că a surprins corect faptul esențial că avortul nu vizează corpul mamei, ci al copilului nenăscut, dar introducerea altor idei străine banalizează în mod nepermis gravitatea faptei. Biserica nu recomandă, ci interzice prin poruncă avortul. Ba în așa măsură, încât nu există excepții de la această regulă deoarece morala creștină nu este o recomandare la încurajarea aducerii pe lume a ființelor umane. Iar militantismului ucigaș de prunci nu i se opune o recomandare firavă la responsabilitate, ci o hotărâre fermă de a proteja viața fătului cu orice preț.
Este ales greșit momentul și modul în care să fie subliniat caracterul uman și sensibil al legii lui Dumnezeu. Iubirea de oameni se manifestă în fața avortului prin hotărâre și fermitate, nu prin evitarea și dezvinovățirea de totalitarism.
Expresia: „Biserica nu comite intruziuni în intimitatea adâncă a vieții strict personale” este cel puțin neinspirată, dacă nu chiar rău-voitoare. Tocmai că spiritualitatea creștină atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului și duhului uman; atât prin dragoste și lumina adevărului, cât și prin înfricoșarea cu chinurile iadului care îi așteaptă pe păcătoși.
Dar expresia care dezvăluie adevărata miză (urmărită voit sau din inerție) a dezbaterii este următoarea: „Pe Decalog s-a clădit civilizația euro-atlantică însăși”. Numai dacă luăm în calcul recenta rezoluție a Parlamentului European prin care se cere ca avortul să fie înscris în Carta drepturilor fundamentale, constatăm fix contrariul. Fără să mai adăugăm că este de notorietate politica anti-ortodoxă, pro-LGBT și pro-avort a Occidentului. De fapt, mesajul domnului Bănescu apără valorile euro-atlantice, nu evanghelice.
Câteva repere privind problematica avortului
În discuția televizată la care am făcut referire în debutul articolului, avocații „dreptului” la avort invocă doar faptul că el oricum se face și ar trebui săvârșit în mod igienic și fără riscuri, să nu ducă la drame ale femeilor care fac chiuretaje pe ascuns. Dar acest argument are mai multe puncte slabe.
În primul rând, există multe alte delicte care se săvârșesc și totuși nu devin legale. Arhim. Epifanie Teodoropulos argumentează că evaziunea fiscală generalizată nu poate duce la acceptarea ei pentru că statul „este și pedagog. Nu trebuie să se mărginească și să exprime doar situația existentă, ci este dator să arate ceea ce trebuie și să îndrepte spre aceea” (Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, p. 84). Chiar dacă nu sunt respectate, normele legale trebuie să fie corecte, formatoare.
Pe de altă parte, problema sarcinilor nedorite este una complexă și implică mai multe resorturi. Raporturile sexuale responsabile, în cadrul căsătoriei, și prețuirea vieții umane, a fătului, sunt lucruri indispensabile și evidente pentru orice om. Desigur că se poate întâmpla ca cineva să calce strâmb, dar trebuie să-și asume greșeala și să suporte consecințele.
Canoanele bisericești (2 al Sf. Vasile) nu fac diferențe după vârsta fătului; el este om deplin de la zămislire. Dar și dreptul civil privește la fel lucrurile și, de aceea, legislația permite ca embrionul să poată fi declarat moștenitor.
Așa cum uciderea unui copil mai mic dovedește cruzime mai mare, la fel și avortul ucigaș este o faptă abominabilă și inacceptabil să fie de legalizată.
Deși canoanele nu prevăd situații excepționale în care să fie permis avortul, Arhim. Epifanie vorbește despre un singur caz, acela când nașterea (nu continuarea sarcinii) are drept rezultat inevitabil moartea mamei. Dar și atunci depinde de alegerea ei, îndemnul fiind mai degrabă să se jertfească pe sine, știut fiind că morala creștină insistă în mod deosebit pe a nu săvârși păcatul uciderii cu orice preț. Nu putem vorbi de „avort justificat medical” decât precizând clar limitele lui pentru a nu lăsa loc la interpretări progresiste.
Dreptul la avort
În mod eronat, s-a spus că decizia recentă din SUA anulează așa-zisul drept constituțional la avort. De fapt, ea constată inexistența acestuia și, practic, denunță abuzul de până acum prin care a fost impus acest drept fals. Cu alte cuvinte, la nivel de state avortul poate fi interzis de acum încolo. Hotărârea nu este la nivel federal, ci doar o opțiune la nivel local.
Însă în termeni bisericești problema trebuie pusă altfel. Avortul este un delict și nu poate fi acceptat. În caz că este săvârșit, se impune pocăință după gravitatea circumstanțelor. Prin urmare, ar fi normal ca Biserica să militeze, deși nu are capacitatea de a impune, pentru clasificarea avortului în normele legale civile drept crimă pasibilă de pedeapsă. În felul acesta ar fi conștientizată corect gravitatea acestei fapte și consecințele ei grozave în societate.
„Esența moralei religioase cu rădăcini cerești, dar și cea a bioeticii seculare oneste” ne provoacă la o seriozitate maximă, la respectul cu frică nu doar față de viața copiilor nenăscuți, ci și față de propriul nostru suflet, pe care nu ar trebui să-l lăsăm pradă păcatelor. Mai de preț este legea morală de la Dumnezeu decât cea seculară și cu atât mai mult când vorbim de cea euro-atlantică. Indiferent de regimul politic în care ne aflăm, Biserica trebuie să fie un spațiu sfânt al Evangheliei, nu „sacrosanct” profan.
Pretențiile homosexualilor de a fi acceptați de către Biserica Ortodoxă cu drept la căsătorie exploatează un eveniment special creat în această direcție. Botezul unui cuplu LGBT în condiții discutabile a fost săvârșit tocmai pentru a stârni simpatie față de ei, dar și animozități și tulburare în rândul creștinilor ortodocși. Evident că nu poate fi refuzat botezul unui copil chiar și crescut de cupluri deviate sexual de la normele credinței, dar nu ca un act de validare a părinților adoptivi. Ceea ce înseamnă că, în aceste situații, ar trebui luate măsuri de precauție și distanțare față de subiectul inflamabil și nociv al mariajelor gay.
„Cuplul” fericit de homosexuali după botezul „copiilor” lor, felicitați de IPS Elpidoforos (Imagine: GreekReporter)
Taina Botezului a fost săvârșită de IPS Mitropolit Elpidofor al Americii, care este un episcop grec ce ține de Patriarhia Ecumenică, pretendent la scaunul de Patriarh pe viitor, dar în Atena. Mitropolitul local Antonie al Glyfadei a reacționat și a dezvăluit Sinodului grec situația în ansamblul ei prin următoarea scrisoare:
„Preafericite Părinte și Stăpâne,
Cu prilejul zarvei care a fost provocată de săvârșirea de către IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Americii, a Tainei Botezului a doi copii care sunt crescuți de două persoane de același sex, vin în mod cucernic să vă raportez următoarele:
1. IPS Mitropolit al Americii mi-a cerut în scris permisiunea să săvârșească „botezul a doi copii/fii ai familiei Bousis omogenă (de același neam, greci, n.tr.) de proveniență din Chicago”, după cum reiese din documentul său atașat cu nr. 140/21.6.2022.
Pe bună dreptate, din citatul în cauză nu subzistă nimic care poate să provoace chiar și cea mai mică bănuială despre ceea ce s-a făcut în final. De aceea, deoarece nu am avut nici o cunoștință despre ceea ce s-a săvârșit în final, am oferit frățește IPS-ului permisiunea canonică pentru slujba Tainei.
De atunci nu am avut nici o comunicare de vreun fel cu IPS Mitropolit al Americii, nici înainte de botez, nici după el.
2. Eu nu m-am aflat în biserică la săvârșirea botezului, după cum s-a spus. Evenimentele au fost comunicate în noaptea de sâmbătă, 09.7.΄22, de către parohii bisericii.
3. După cum reiese din referința atașată a superiorului sfintei biserici, nașii celor botezați sunt dl. Gheorghe Bousis și dna. Evghenia Niarhou, ambii creștini ortodocși.
Ca să spun pe scurt, IPS Mitropolit al Americii a acționat din proprie inițiativă, samavolnic și anticanonic în Mitropolia mea, câtă vreme, deși cunoștea bine că nu aparțin familiei copiii după regulile Bisericii, nu mi-a menționat nimic despre aceasta. Dacă m-ar fi informat, m-aș fi adresat Sfântului Sinod ca el să decidă despre ce trebuie făcut.
Raportându-vă acestea după datorie, semnez,
Cel mai mic frate în Hristos,
† Antonie al Glyfadei
„Familia” copiilor botezați au mediatizat evenimentul în sensul unui progresism bine-venit în cadrul Bisericii Ortodoxe, după cum relatează presa. Concret, „Evanggelos Bousis și Peter Dundas, ambii de origine greacă, au devenit primul cuplu gay care au ținut un botez ortodox grec pentru copiii lor în Grecia sâmbătă. Copiii cuplului, Alexios și Eleni, au fost botezați de IPS Arhiepiscop Elpidofor al Americii la biserica Panagia Faneromeni în suburbia sudică Vouliagmeni a Atenei”. Fratele unuia dintre „părinții” adoptivi a descris pe FB botezul ca fiind un moment special nu doar pentru familia sa, ci și pentru Biserica Ortodoxă Greacă, „progresul și conducerea de care avem nevoie în Biserica noastră, unde nici o persoană nu ar trebui să fie renegată de Domnul nostru din cauza a ce sunt, cum aleg să-și trăiască viața și pe cine iubesc”.
O reacție pe acest subiect a venit din partea IPS Serafim de Pireu printr-un comunicat public în care adeverește dragostea Bisericii față de păcătoși, dar și contrastul dintre poruncile și predica apostolilor față de păcatele de orice fel. Este înfierată atitudinea IPS Elpidoforos de „a săvârși cu pompă și cu o deosebită publicitate Taina Botezului a doi copii care au fost «adoptați» de un «cuplu» de homosexuali”. Copiii sunt victime nevinovate ale drepturilor anormale legiferate de stat, dar premierea în esență a sodomiților nepocăiți drept «persoane cinstitoare de Dumnezeu» care-și botează ortodox copiii este un atac la antropologia și soteriologia (învățătura despre om și mântuire) a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare Ierarhul în cauză a greșit că „a preferat Evanghelia contemporană» a șarpelui în locul învățăturii Bisericii” și este sub blestemul Sfinților Părinți și vinovat față de prevederile canonice ale organelor competente ale Patriarhiei Ecumenice. Personal, din prietenie, IPS Serafim îl îndeamnă pe IPS Elpidoforos la îndreptarea situației prin a-și cere iertare pentru faptele sale de la Domnul și de la trupul Bisericii.
Pentru concentrarea ta, în general, şi mai ales în rugăciune, precum şi pentru întărirea sufletului tău, îţi este absolut necesară citirea Noului Testament şi a cărţilor ajutătoare ale Sfinţilor Părinţi pentru a-l înţelege. Nu citi încă Vechiul Testament, ca să nu te vatămi, deoarece nu te afli încă într-o stare duhovnicească bună și te vei sminti. Mai târziu însă, când vei ajunge la nepătimire, toate te vor ajuta şi uimi, dar nu acum, când vârsta ta nu te ajută.
Ajută foarte mult Vieţile Sfinţilor, Patericul, Everghetinosul, Scara, Războiul nevăzut, Sfântul Efrem şi Lavsaiconul. Încă este bine să cercetezi pe Avva Isaac, cu toate că e considerat necesar mai ales pentru cei sporiţi, căci ajută şi pe începători pentru a prinde sensul cel mai adânc al vieţii şi să alunge orice fel de complex, dacă există.
Cercetând deci toate aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi, ele îţi vor încălzi sufletul şi te vor ajuta să te căieşti mult, ca să imiţi pe Sfinţi şi, în paralel, îţi vor aduce o mare smerenie, când te vei compara pe tine cu Sfinţii. Lucrul acesta, fireşte, îţi va alunga şi orice simţământ fals ce ţi s-ar fi născut mai înainte, prin care te considerai oarecum sfânt, comparându-te cu hippie etc., deoarece numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor, în timp ce noi judecăm „după înfăţişare” (In. 7, 24).
De asemenea, să nu citeşti cărţi şi tipărituri revoluţionare, care se referă la teme bisericeşti, ca să-ţi păstrezi liniştea, deoarece tu nu eşti competent pentru aceste probleme serioase. Ai nevoie de cărţi care să te ajute la pocăinţă. Dacă vrei să ajuţi Biserica, îndreaptă-te pe tine însuţi şi imediat se îndreaptă o părticică a Bisericii. Şi dacă aceasta ar face-o toţi, Biserica ar fi îndreptată.
Înainte de a începe citirea din Sfinţii Părinţi, fă cel puţin două minute rugăciune, ca să te lumineze Dumnezeu să înţelegi noimele dumnezeieşti. Dacă nu-ţi ajunge timpul de studiu, nu e nevoie să te grăbeşti să termini capitolul, deoarece scopul nostru nu este să terminăm capitolele, ci să intre ceva în capul nostru.
Iarăşi, să nu-ţi placă numai să citeşti şi să rămâi cu admiraţia faţă de Sfinţi, deoarece aceasta o fac mirenii, care citesc cu sufletul la gură noile peripeţii ale lui Tarzan şi se mulţumesc cu atât. Scopul nostru însă este duhovnicesc şi trebuie ca, încet-încet, să ne hrănim cu nevoinţele din vieţile Sfinţilor Părinţi. De aceea, când citim, să imităm vaca ce preferă trifoiul în locul paielor şi care, după ce mănâncă, rumegă mâncarea, în felul acesta făcând hrana lapte.
Pe cât poţi, caută ca în casa ta să ai pentru citit o linişte corespunzătoare şi, dacă e cu putinţă, o cameră separată, ca să simţi atmosfera de chilie. Deoarece aceasta te va ajuta mult ca să te afli pe tine însuţi şi, în paralel, îţi va da puteri duhovniceşti ca să treci orice fel de greutate cu linişte, fără enervare.
Să citeşti, pe cât poţi, vieţile sfinţilor, care accentuează pocăinţa, ca să te foloseşti.
Nu citi cărţi dogmatice, deoarece nu sunt pentru începători. Dar chiar şi mai târziu, dacă nu ştii carte, să nu le citeşti, deoarece, precum din pricina Filocaliei unul lipsit de carte cade în înşelare, înţelegând-o anapoda, la fel şi cărţile dogmatice te pot duce la o altfel de înşelare. Înşelarea din Filocalie va pricinui o linişte diavolească a simţământului fals că nu eşti decât cu puţin mai jos (în smerenie) decât Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar erminia dogmei îl face pe cel fără carte, deşi este o fiară sălbatică şi plin de invidie înfricoşată, să creadă că este Sfântul Marcu Eugenicul.
Sinaxarul ajută mult deoarece în el fiecare poate afla orice fel de vitamină de care are nevoie sufletul său. Este bun şi sinaxarul zilei. De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul este absolut necesar pentru fiecare monah (ca prototip), precum şi Everghetinosul (sau Patericul), Lavsaiconul, Limonariul, Sfântul Efrem, Războiul nevăzut, Filocalia (dacă eşti cu carte) – afară de tomul IV, „Despre rugăciunea minţii”, deoarece acolo este nevoie să ai şi nevoinţă ca să înţelegi şi nu-ţi va ajunge numai faptul că eşti învăţat (de nu vei avea şi un povăţuitor experimentat, care este foarte necesar). Deoarece este primejdios, precum am spus, să nu amestece cineva lacrimile sale ieftine cu cele preţioase ale Sfinţilor Părinţi şi să se înşele. Iar aceasta este cu atât mai periculos pentru caracterele sentimentale.
Acelaşi pericol, poate şi mai mare, poate veni din lucrările Sfântului Simeon Noul Teolog, deoarece unii ca aceştia amestecă, afară de lacrimi, şi dumnezeiasca dragoste a Sfântului cu propriile lor simţăminte, precum şi dragostea Sfântului ce o avea către Stareţul său cu sentimentalismul lor, de multe ori bolnav şi plin de toxine duhovniceşti, lucru pe care este greu să-l înţeleagă.
De asemenea, şi femeile au nevoie de atenţie (din pricina caracterului); să nu citească pe Sfântul Simeon dacă încă n-au dobândit bărbăţia sufletească. Este nevoie de ajutor atât de la stareţă, pentru a filtra dragostea lor şi a se îmbărbăta duhovniceşte, cât şi de la ele însele, pentru a întoarce toată nevoinţa lor împotriva moliciunii care pricinuieşte acest mucegai. Fireşte, medicamentul necesar aici este viaţa aspră, precum şi limitarea la absolutul necesar a băilor. Din viaţa aspră va veni îndoita însănătoşire, a sufletului şi a trupului, iar din această sănătate se vor naşte dulceţile dumnezeieşti (din petrecerea aspră trupească care se face cu cunoştinţă şi discernământ).
Este adevărat că unii stareţi nu-l recomandă pe Avva Isaac, ca să nu le plece călugării în pustie… Dar Avva Isaac nu recomandă elevilor de la şcoala generală să meargă la Universitate, nici acelora care încă n-au terminat gimnaziul. De aceea, stareţul va trebui să-l ajute în privinţa aceasta pe noul începător, ca să-i înţeleagă pe Sfânt şi să se folosească mult din cartea lui cea inspirată de Dumnezeu.
Când un începător prezintă astfel de simptome (adică vrea să plece la pustie), deşi n-a terminat nici gimnaziul cel duhovnicesc, unul ca acesta se dovedeşte un cap sec. Când spun „sec”, nu-l înţeleg cu desăvârşire gol, deoarece în capul lui sec are totuşi o părere înaltă despre sine.
Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvintele frumoase ale minţii ce se alcătuiesc prin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc.
Cuvintele meşteşugite nu pot vorbi sufletului omului, precum nu poate vorbi o statuie frumoasă, afară numai dacă ascultătorii sunt foarte lumeşti şi se mulţumesc în mod simplu numai cu cuvinte frumoase.
Teologia ce se învaţă ca ştiinţă, de obicei cercetează lucruri istorice şi, prin urmare, ele se înţeleg în mod exterior; deoarece lipseşte asceza patristică, nevoinţele lăuntrice, ea este plină de îndoieli şi de semne de întrebare, deoarece omul nu poate înţelege cu mintea energiile dumnezeieşti, dacă nu se nevoieşte mai întâi să le trăiască, ca să lucreze înlăuntrul său harul lui Dumnezeu.
Cel ce crede că poate cunoaşte tainele lui Dumnezeu prin teoria ştiinţifică exterioară se aseamănă cu acel lipsit de minte care vrea să vadă raiul cu telescopul.
Toţi cei ce se nevoiesc patristic se fac teologi practici prin cercetarea lor de către harul Sfântului Duh. Iar acei dintre aceştia care au ştiinţa de carte exterioară, precum şi pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeieşti şi le pot explica în mod corect, precum au făcut mulţi dintre Sfinţii Părinţi.
Iarăşi nu e bine ca să teologhisească cineva cu teologii străine, deoarece unul ca acesta seamănă cu omul sterp care înfiază copii străini şi-i prezintă apoi ca pe ai lui proprii, apărând ca un tată cu mulţi fii. Sfinţii Părinţi au scos din inima lor cuvântul dumnezeiesc sau experienţele lor din luptele lor duhovniceşti împotriva răului şi din focurile ispitelor, lucruri ce le-au mărturisit sau scris smerit, ca să ne ajute pe noi, cei născuţi după ei, din dragoste; dragoste pe care n-au ţinut-o niciodată pentru ei înşişi, precum şi smerenia şi toate harismele lui Dumnezeu au recunoscut că sunt ale lui Dumnezeu.
Când în om merge mai înainte curăţia şi vine simplitatea cu credinţa ei fierbinte şi cu evlavia sa, atunci se sălăşluieşte în noi Sfânta Treime şi prin acea iluminare dumnezeiască uşor află cineva cheia noimelor dumnezeieşti, aşa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu şi firesc, fără durere de cap intelectuală.
În mod firesc, în raport cu curăţia sau viclenia ce o arată cineva face şi interpretările sale, folosindu-se sau vătămându-se, folosind sau vătămând. De multe ori vatămă cineva chiar şi cu lipsa sa de experienţă, deşi e mişcat de bună intenţie. De pildă, neştiind că există şi vin alb, bagă în el vopsea roşie, chipurile să-l facă mai bun, dar astfel otrăveşte lumea. Chiar şi lipsa de experienţă, fără de viclenie, ci având dreptate şi raţiune omenească, iarăşi va nedreptăţi pe Duhul lui Dumnezeu, nedreptăţindu-se, prin urmare, pe sine însuşi şi pe ceilalţi.
Toţi cei ce îşi justifică răutatea lor prin, chipurile, controlul celorlalţi şi nu prin al lor înşişi, sau prin a arăta lumii situaţii bisericeşti – chiar şi lucruri ce nu se grăiesc – pretextând spusa: „spune-l Bisericii” (Mt. 18, 17), să facă început mai întâi de la mica lor biserică, de la familia lor sau de la obştea lor şi, dacă li se pare că e bine, atunci să-şi bată joc şi de Mama Biserică. Dar eu cred că fiii cei buni niciodată nu clevetesc pe mama lor. Din păcate însă, mulţi necugetaţi dau un îmbelşugat material de război ereticilor şi răpesc oraşe si sate ortodoxe, iehoviștii etc. mărindu-si lucrarea lor misionară.
Dacă omul nu îşi curăţă de zgură cablurile sale duhovniceşti, continuu el va fi scurtcircuitat şi plin de teorii lumeşti, cu îndoieli şi semne de întrebare. Atunci nu mai teologhisim, ci filologhisim istoriceşte sau cercetăm lucrurile juridic şi matematic. Adică dacă cuiele ce au străpuns pe Hristos au fost trei sau patru sau câţi ostaşi au fost când au răstignit pe Hristos şi nu înaintăm spre ceea ce are însemnătate, anume că Hristos S-a răstignit pentru păcatele noastre, ca să ne elibereze, şi că a suferit mai mult decât toţi Sfinţii Mucenici.
Sfinţii Părinţi, odinioară, fugeau mai întâi în pustie şi se goleau de patimile lor nevoindu-se şi, fără planuri şi programe personale, se lăsau în mâinile lui Dumnezeu, evitând cinstirile şi stăpânirile, chiar şi când ajungeau la măsura sfinţeniei.
În epoca noastră însă, mulţi dintre noi, ispitiţi din păcate de dragostea lumească, ce nu are nici un sens duhovnicesc, mergem chipurile să facem binele, să dăm sânge, dar sângele nostru este plin de microbi duhovniceşti şi vătămăm mai mult.
Dar dacă am fi trăit după Sfinţii Părinţi, am fi dobândit toată sănătatea duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o toţi eterodocșii și astfel și-ar fi lăsat înşelăciunile lor bolnăvicioase şi s-ar fi mântuit fără de piedică. Aceasta deoarece ei acum nu se mai mişcă de tradiţia noastră patristică, ci vor să vadă şi continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinţii noştri.
În epoca noastră, din păcate, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele de virtute, deoarece oamenii au fost influenţaţi de duhul lumesc care urmăreşte numai cele uşoare şi evită osteneala trupească. Adică cei mai mulţi dintre noi preferă mai mult cititul şi puţini sau deloc aplicarea în practică. Ne minunăm numai de sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să ne dăm seama cât s-au ostenit, deoarece nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor, ca să-i iubim şi să ne nevoim cu mărime de suflet spre a-i imita.
Cei care urmăresc stăpâniri în vreme ce sunt stăpâniţi de patimi şi prezintă interesele lor personale ca duhovniceşti, apelând chiar şi la stăpânirile lumeşti ca să le rezolve problemele lor bisericeşti, unii ca aceştia sunt deja părăsiţi de harul lui Dumnezeu.
Când cineva încearcă să rezolve problemele bisericeşti într-un mod ortodox, dar scopul lui e să se aranjeze cât mai bine pe sine însuşi, cum va fi oare acela binecuvântat de Dumnezeu?
Iarăşi nu trebuie să se mire nimeni de cei ce aranjează treburile bisericeşti foarte bine, în chip ortodox, dacă ei înşişi nu sunt bine aranjaţi în Biserică, ci o tulbură cu exagerări sau pogorăminte fără discernământ.
Cele două extreme întotdeauna o chinuiesc pe Maica Biserica, dar şi cei ce le promovează se chinuiesc, deoarece aceste două extreme de obicei se împung… Adică este ca şi cum un capăt l-ar ţine îndrăcitul, când suferă de obrăznicie duhovnicească (dispreţ faţă de toate), iar celălalt capăt l-ar ţine nebunul, când are râvnă pruncească cu strâmtime de minte, când – ferească Dumnezeu – pot să se lovească aceste două capete şi nimeni „să nu le poată da de capăt”.
Cei ce vor putea îndoi aceste două capete, aşa fel ca să le unească, se vor încununa de Hristos cu două cununi de smarald.
Nu trebuie să creăm probleme în Biserică, nici să mărim micile neorânduieli omeneşti ce se fac, ca să nu pricinuim mai marc rău şi să se bucure cel viclean.
Din păcate, în epoca noastră avem mulţi care tulbură pe Maica Biserică. Dintre aceştia, cei cu ştiinţă de carte au prins dogma cu mintea şi nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Iar ceilalţi, care sunt fără ştiinţă de carte, au prins-o şi aceştia cu dinţii, de aceea şi scrâşnesc din dinţi când discută probleme bisericeşti, pricinuindu-se astfel Bisericii cea mai mare pagubă şi mai mare rană de la aceştia, decât de la cei ce ne luptă Ortodoxia noastră.
Faptul că mulţi au făcut iehovişti prin acest tipic diavolesc (teatralizarea clerului şi a Bisericii) este cunoscut duhovnicilor, părinţilor cu dreaptă socoteală, precum de asemenea este cunoscut tuturor că n-au făcut nici un iehovist ortodox prin acest mod neortodox.
Nu este sincer şi cinstit cel ce spune adevărul în faţă, nici cel care îl publică, ci cel ce are dragoste, viaţă dreaptă şi vorbeşte cu discernământ atunci când trebuie, spunând cele ce trebuie la vremea cuvenită.
Cei ce cercetează fără discernământ au întunecare duhovnicească şi răutate, iar pe oameni îi văd, din păcate, ca pe nişte lemne. Unii ca aceştia, în vreme ce îi cioplesc fără de milă, făcând pe oameni să sufere, se bucură de cioplitura ce le-o fac.
Cei ce se grăbesc să facă pe Părintele duhovnicesc, având încă multe toxine duhovniceşti, seamănă cu gutuile verzi strepezite, peste care oricât zahăr am pune, nici o pricopseală nu li se face, iar dacă li se şi face, repede se acresc. Cuvintele dulci și adevărurile mari au valoare doar atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcini numai în suflete binevoitoare şi la oamenii mari care au minte curată.
Mai mare valoare are un om binecuvântat, care s-a schimbat lăuntric şi s-a sfinţit şi pe dinafară decât toţi oamenii care se schimbă mereu numai la exterior (hainele lor), păstrându-şi pe dinlăuntru pe omul lor cel vechi cu păcate arheologice.
Mai mare valoare are un cuvânt al omului smerit şi cu lucrare, pe care îl scoate cu durere din adâncurile inimii sale, decât o grămadă de cuvinte ale omului exterior, ce ies cu viteză din gura sa instruită, dar care nu mişcă sufletele, pentru că unul ca acesta este trup, iar nu limbă de foc a Sfântului Duh.
(Extrase din cartea Cuv. Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către cer, Ed. Evanghelismos)
Observație: Aceste cugetări selectate de la Sf. Paisie nu au legătură cu decizia de a întrerupe sau nu pomenirea episcopilor pentru erezia ecumenistă semnată în Creta, ci cu grija personală a fiecăruia de a se raporta corect la dogmele și morala Bisericii cu dispoziție corectă și cerească a inimii. Ele pot fi raportate și la problematica nepomenirii, dar la modul general, nu strict pentru ecumeniști sau anti-ecumeniști, nici pentru „pomenitori” sau „nepomenitori”.
Articol al Profesorului emerit Protopresbiter Theodoros Zisis scris la cererea Părintelui Mihai Cantor, tradus de pr. Matei Vulcănescu și publicat pe blogul său personal.
În legătură cu problematica ce a apărut cu privire la legitimitatea și puterea epitimiilor (pedepselor) care sunt impuse clericilor ortodocși și laicilor de către episcopii care învață erezii și de către alți clerici de rang înalt (care învață erezia, și nu sunt condamnați eclesiastic dar învață și răspândesc erezia) subliniem următoarele:
Impunerea unei pedepse ortodoxului care protestează împotriva ereziei (impunere din partea superiorului său care răspândește erezia, de obicei din partea unui episcop – mitropolit, arhiepiscop, patriarh) mai ales când protestul ia forma întreruperii comuniunii și a pomenirii celui ce răspândește erezia adeverește și demonstrează particularitatea eretică a superiorului; persecuția sub formă de pedeapsă dovedește în esență protestul împotriva ereziei superiorului pe baza căruia subordonatul ortodox se opune celui care predică erezia sau recurge chiar și la întreruperea comuniunii și a pomenirii lui (adică la Sfânta Îngrădire) conform celor prevăzute de Canonul 31 Apostolic și de Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol.
Această adeverire de mai sus este întărită pentru că superiorul care învață o erezie și care impune o pedeapsă împotriva ortodoxului:
A) nici nu îl invită pe subordonatul său – care protestează sau se îngrădește din cauza ereziei – astfel încât să se lămurească și să se definească pozițiile teologice controversate ale superiorului (în baza Canonului 31 Apostolic),
B) nici nu a mărturisit public împotriva ereziei de care a fost învinuit, astfel încât să se alunge orice bănuială cum că ar fi eretic și să se îndrepte orice sminteală,
C) nici nu îi laudă pe protestatarii împotriva ereziei aduse la lumină, în acord cu ceea ce aduce Canonul 15 I-II Constantinopol, adică ortodocșii trebuie să-i cinstească pe cei care au întrerupt pomenirea, ca cei care aduc unitatea și siguranța Bisericii, („cinstei cuvenite Ortodocșilor să se învrednicească, (…), și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”), aceste laude au fost aduse și în scrierile Sfântului Grigorie Teologul, care a lăudat buna intenție a Monahilor care s-au îngrădit de tatăl său, episcopul Grigorie (pe care îl bănuiau de erezie) însă a condamnat graba și exagerarea protestului lor.
Pedeapsa dată de către superiorul care învață erezia, aplicată subordonatului său, care protestează chiar prin sfânta îngrădire, are însă legitimitate și putere între ortodocși?
Se înțelege, desigur, că absolut orice pedeapsă dată de către un cleric eretic, tăiat din Trupul Bisericii (adică deja condamnat) nu are nicio putere împotriva clericilor ortodocși și a laicilor, pentru că și comuniunea cu el, chiar și împreună-rugăciunea, este pedepsită de Sfintele Canoane (spre exemplu Canonul 10 Apostolic și multe altele), și mărturia ereticului la tribunalul bisericesc împotriva Clericilor Ortodocși și a laicilor nu este primită (în baza Sfântului Canon 75 Apostolic, Sfântului Canon 6 de la Sinodul II Ecumenic, precum și 129 și 138 din Cartagina).
În primul rând este cunoscut Sfântul Canon 3 de la Sinodul al III-lea Ecumenic (431 d. Hr.) care-i apără pe Ortodocși de pedepse ecleziastice (legătura însingurării) pe care ar fi impus-o susținătorii (eretizanți) ai lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, condamnat de Sinodul al III-lea Ecumenic. Este de subliniat faptul ca acest Sfânt Canon predică nulitatea atât a pedepselor cât și a oricărei alte lucrări bisericești nu numai a ereticilor care deja au fost condamnați de Sinodul Ecumenic, dar și a celor care stau departe de Sinod. Prin urmare Canonul are și putere preventivă împotriva celor care se dezic de Sinodul Ecumenic, în eventualitatea faptului că Ortodocșii vor fi persecutați de către superiorii lor formali care ar învăța erezia: „Iar dacă oricare dintre clericii din fiecare cetate ori sat au fost opriți de la preoție de către Nestorie și de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept, am îndreptățit și pe aceștia să-și dobândească din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă cu sinodul ortodox și ecumenic să nu se supună nicidecum și în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se îndepărtează (ἀποστατήσασιν ἤ ἀφισταμένοις Ἐπισκόποις) sau cugetă altfel decât Sinodul”.
Dintre Sfinții Părinți, Sfântul Dionisie Areopagitul, care reprezintă un izvor teologic important, arătat între Părinții Teologi, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, în lucrarea sa Despre Ierarhia Bisericească foarte specific adeverește cum că Dumnezeu nu pune în aplicare rugăciunile rele și împotriva voii lui Dumnezeu ale Episcopului, nici nu validează de asemenea nedreapta, din răutate, pedeapsa dată de Episcop: „În felul acesta, Ierarhii au și puterea de a afurisi, ca și arătători ai Sfintei Dreptăți. Nu pentru că, să o spunem ca o laudă, Dumnezeul cel înțelept ar urma ca un slujitor al patimilor lor nebunești, ci pentru că aceștia îi afurisesc cu dreptate, pe care Dumnezeu i-a judecat, așa cum Duhul Sfânt îi mișcă pe Ierarhi în mod profetic (…). Deci Ierarhii îndumnezeiți așa trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice, mișcați fiind de Dumnezeu, și următorii așa trebuie să dea atenție Ierarhilor, la câte lucrează în duhul Ierarhiei, fiind mișcați de Dumnezeu. (…) Pentru că spune: ”Cine ascultă de voi pe Mine mă ascultă”. Prin urmare, nici Dumnezeu nu activează pedepsele nedrepte, din antipatie, nici nu este dator să asculte de ele. Cu atât mai mult Dumnezeu nu ascultă și nu pune în aplicare pedepsele date de Episcopi, atunci când aceștia în mod public, cu capul descoperit și cu obrăznicie fac derogare de la Ortodoxie, adică erezie!
Aceeași poziție adoptă, interpretându-l pe Sfântul Dionisie, și Cuviosul Maxim Mărturisitorul: „Să se ia aminte că dacă Ierarhul afurisește împotriva scopului lui Dumnezeu, nu este urmat de Sfânta Hotărâre, pentru că acesta (ierarhul) este îndatorat să o săvârșească în acord cu judecata dumnezeiască, iar nu după voia lui”.
Este importantă și interpretarea pe care o aduce Theodoros Balsamon, Patriarhul Antiohiei (în secolul al XII-lea) – cunoscut canonist – în legătură cu Canonul 29 (sau 37) din Cartagina. Care interpretare, subliniază că Preotul sau laicul care este pedepsit de Episcop trebuie să țină pedeapsa excomunicării (afurisirii) care i-a fost dată până când se va judeca acea cauză, chiar dacă pedeapsa este nedreaptă; dacă însă excomunicarea (afurisirea) nu a fost dată pentru nedreptăți prevăzute, ci pentru răzbunare din partea Episcopului călcător de lege, atunci excomunicarea nu trebuie luată în seamă. Să se ia în considerare faptul că această interpretare a Canonului are legătură cu punerea în pericol a credinței Dogmatice, a Bunei-Credințe, dacă Episcopii folosesc o astfel de putere și de pedepsire.
„ … dacă cineva, așa cum este prevăzut din capitolele de mai sus, afurisește pe un cleric, clericul trebuie să respecte afurisirea, așa cum a fost dată, și să nu o respingă, până când va fi cercetată cauza afurisaniei. Însă, datorită altei cauze și fără legătură cu cele amintite mai sus, afurisește Episcopul un cleric sau laic, spre exemplu atunci când se ridică împotriva căpeteniilor politice sau pentru că nu îi dă Episcopului un lucru al său, sau pentru că nu este de acord cu nedreapta și cutezanta voință a Episcopului, atunci cel afurisit poate, fără nici un pericol, să ignore afurisirea și mai degrabă va fi afurisit acela care a dat afurisirea. Pentru că, dacă Episcopul ar avea dreptul de a afurisi nedrept clerici și laici, și clericii și laicii ar fi obligați să respecte afurisania, atunci Episcopii s-ar transforma în tirani și ar stăpâni toate și nimeni nu ar avea curaj să le răspundă de frica afurisaniei. Poate, desigur, să joace și victorios aceștia chiar pe Ortodoxie, și așa Sfintele Canoane să ajungă cauza multor rele, lucru deplasat. Să se dea atenție și Canonului de fata (29 Cartagina), care spune că trebuie respectată afurisirea atunci când este dată pentru păcate, adică pentru păcate care sunt prevăzute și pedepsite de Canoane”.
Și deși acestea, deci, sunt clare pentru celelalte infracțiuni, toate care nu se leagă de erezie, ci cu lucrările pătimașe ale Episcopilor (după cum arată Sfântul Dionisie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Theodoros Balsamonas), practica Sfinților Părinți în lupta lor împotriva ereziilor adeverește cum că se consideră de la sine înțeles neascultarea și neluarea în seamă a Ortodocșilor a pedepselor (epitimiilor) date de clerici de rang înalt care învață erezia. Ar fi fost cu totul de neînțeles, lovindu-se de bunul simț, acceptarea că având putere canonică și ascultare către aceste feluri de pedepse, care ar fi avut ca scop să înceteze protestele ortodoxe și să facă inertă opoziția Clericilor Ortodocși, așa încât să se prevaleze sinoadele eretice și episcopii! Ar fi părut Sfintele Canoane ca sprijinitoare ale nebuniei eretice, lucru irațional.
Din toate exemplele istorice, de pe timpul Marelui Athanasie, Ioan Hrisostom și a altor Părinți Ortodocși, alegem ca fiind bine-grăitor exemplul Sfântului Grigorie Palama. Atunci când Patriarhul Ecumenic Ioan Caleca, după primul și al doilea Sinod Isihast (în vara lui 1341) se întoarce împotriva ortodoxiei și a început să ia aminte la impresiile lui Varlaam, întorcându-se și împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe care îl afurisește, a emis Gramata Patriarhală, prin care îl defăimează pe Sfântul Grigorie Palama printre care și pentru că „acest cap și apărător al blasfemiilor, Palama, după ce a fost condamnat, el și organizația lui, (pentru că nu a dat înapoi în protestul său, nici nu a micșorat ….) este anunțat dat afară și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție (…). Se face în felul acesta încetarea și suspendarea lor, doar că fără ca să ia în seama sub nici o formă această pedeapsă, s-au lipit de preoție, săvârșind cu îndrăzneală Jertfele Tainice în ascuns”.
Sfidarea pe care a săvârșit-o Sfântul Grigorie Palama și cei ortodocși împreună-cugetători cu el împotriva caterisirii patriarhale și a afurisirii, ne adeverește de la însuși Sfântul, care în recursul (apărarea) pe care l-a compus împotriva scrisorii patriarhale a eretizantului (cel care răspândește o erezie fără a fi încă condamnat de Biserica ca eretic) Patriarh Ioan Caleca, subliniază: „Dar desigur, deși acesta (Caleca) prefera să facă astfel sinaxe cultice care duc la pierzare, după aceea pe noi, pentru ca nu am vrut să facem împreună cu el sinaxe sau să participăm ca invitați, ne numește străini și dușmani ai Bisericii”.
Și numai din puținele exemple de mai sus, din exprimarea conștiinței bisericești de-a lungul timpului despre pedepsele pe care le-au impus eretizanții, necondamnați de clerici ortodocși altor clerici sau laici ortodocși, datorită Credinței Ortodoxe, pedepse nedrepte, se arată vădit cum că ortodocșii preîntâmpinau aceste pedepse ca fiind inexistente.
Protopresbiter Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie Ortodoxă din Salonic
Prof. C-tin Dulcan, invitat la emisiuni Trinitas (Imagine: Youtube)
Unul dintre cele mai mari pericole care pândesc credința vine din partea noilor mișcări religioase, foarte împânzite și în România, dar mai ales în Occident. Aceste idei ezoterice pornesc de la concepții orientale pe care le modernizează inovativ și le adaptează la tradițiile locale și specificul fiecărui popor pentru a fi primite mai ușor. Așa se face că elemente ale credinței ortodoxe sunt transpuse în acest sistem de convingeri religioase pentru a atrage și deturna pe credincioșii din Biserică.
Pe fondul slăbirii credinței la nivel dogmatic și al trăirii ei, foarte mulți cad în capcana acestor curente din ignoranță. Din păcate, atunci când aceste amăgiri sunt girate și de la nivel oficial de către Biserică, ele devin mai periculoase. Așa se face că recenta conferință ținută într-o biserică parohială și difuzată până și de postul oficial al Patriarhiei, Trinitas, poate corupe suflete necoapte din ograda Bisericii.
Conferința în discuție a fost organizată practic de cunoscutul gânditor Mihai Neamțu, cu ocazia lansării noii sale cărți, Iisus la Niceea, dar gazda efectivă a fost Pr. Cristian Trandafir, parohul de la biserica unde a avut loc prezentarea. Este lăudabilă conectarea intelectualilor la valorile ortodoxe, dar vătămătoare implicarea unor reprezentanți ai ideilor religioase de factură New-Age, cum este domnul doctor Constantin Dulcan. Și, mai presus decât toate, este păguboasă persistența Preotului în a nu recunoaște erorile semnalate chiar și după criticarea lor pertinentă.
Discursul pe care l-a ținut dl. Dulcan este unul rezervat, ar putea fi etichetat drept ortodox, dar ascunde unele momeli ezoteriste. Ele au fost devoalate într-un articol de pe site-ul Asociației Astradrom, pe care-l semnalăm și-l recomandăm spre citire:
Fără a relua aici ideile punctate în materialul indicat, creionez doar perspectiva predispusă spre amăgire și cea corectă de abordare a vieții duhovnicești. Contactul incorect cu lumea nevăzută duce la înșelare, la înrâurire demonică. Până la Dumnezeu, la dobândirea harului Său, trebuie să depășim preocupările materiale, dar și nivelul spiritual creat. Există lucrări spirituale care țin de sufletul nostru, dar și demonice, induse de duhurile rele. Un pericol uriaș este să confundăm senzațiile produse de acestea cu prezența sau atingerea lui Dumnezeu. Trăirile sufletești și mai ales cele drăcești sunt impresionante, mai presus de cele trupești, dar ele nu sunt necreate, divine. Așadar există trei nivele: trupesc, spiritual și dumnezeiesc. Primul este rudimentar și pătimaș de obicei și ar trebui supus sufletului; al doilea este mai ridicat, dar vulnerabil la înșelare; iar al treilea este negrăit și reprezintă venirea lui Dumnezeu în suflet, dobândirea împărăției cerurilor, gustarea bunătăților viitoare. Cine cade în amăgire și este prins de învățături și influențe necurate începe să se închine sinelui său, să fie prins de mândrie și captivat de universul spiritual căzut. De aceea dezvoltă diferite teorii spirituale și ajunge chiar să facă afirmații interesante, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Buddha sau diferiți maeștri hinduși. Spre așa ceva ne trimite cu gândul afirmația d-lui Dulcan că credința prin care făcea minuni Hristos era dispoziția lăuntrică a omului, nu lucrarea extraordinară a lui Dumnezeu. Accentul nu cade pe „credința ta te-a mântuit”, ci pe minunea făcută de Hristos.
Ortodoxia este total diferită de această cale și ea ajută pe credincios să descopere chipul lui Dumnezeu din el, să facă lucrător harul dumnezeiesc, să se mântuiască și să se însănătoșească sufletește, nu neapărat trupește. Ridicarea la nivelul acesta nu se poate face prin tehnici și metode, diete sau alte practici similare. Da, putem observa că diferite obiceiuri rele ne vatămă și să le eliminăm, dar niciodată nu vom obține nici măcar echilibrul sufletesc și cu atât mai puțin luminarea care contează și care dăinuie pentru veșnicie fără ajutorul efectiv al lui Dumnezeu, fără a-l căuta cu smerenie deplină. De aceea Biserica nu este o instituție, un organism pământesc, nu urmărește pacea lumească, ci pe cea care covârșește orice minte. Pentru aceasta este nevoie să păstrăm tradițiile apostolice și învățăturile patristice cu toată scumpătatea și frica de a nu cădea în înșelări cumplite.
Din păcate, Biserica nu doar că nu mai găsește intelectuali care să promoveze autentic valorile ei, dar aproape că și-a pierdut această vocație prin validarea unora compromițători. Nu ar trebui să-i disprețuiască pe toți, dar măcar să aibă discernământ în felul cum o face și să vizeze altceva decât vizibilitate și notorietate, să urmărească să aibă o voce autentică și ziditoare spre mântuire. Desigur, asta după ce este măcar atentă să nu-și trădeze propriile învățături revelate și reușește să crească astfel de oameni în care să fi insuflat corect învățăturile sale evanghelice.
Iarăși, când instituția Bisericii performează doar la nivel social, adică pe primele două nivele ale existenței (în primul rând material, apoi și pe cel strict spiritual, de cam am pomenit mai sus), ajunge să fie întrecută de diferite alte mișcari mai bine pregătite în acest domeniu. Fie că vorbim de politică, social sau caritate sau alte spații de activitate, ele vor fi doar tot atâtea prilejuri de compromitere dacă totul se rezumă la atât.
Mai sesizăm un aspect deloc neglijabil: tendința teologică academică este de a accepta credințele orientale. Din neericire, s-a ajuns la un așa stadiu, încât sunt greu de găsit materiale în mediul universitar teologic care să înfiereze în loc să promoveze noile mișcări religioase. Ba chiar Părinți precum Serafim Rose sau Paisie Aghioritul sunt priviți ca demodați și ca având opinii marginale în Ortodoxie pe acest subiect.
Vizita recentă a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în Sfântul Munte a ridicat problema raportului dintre rugăciune și mărturisirea dreptei credințe, care este unul subtil. Pe de o parte, el i-a îndemnat pe monahi la izolare în plâns și asceză, pe de altă parte o grupare de părinți aghioriți chilioți afirmă că vremurile de apostazie necesită ieșirea la mărturisire. Subiectul este important și actual și merită tratat cu seriozitate.
Rugăciunea și lupta cu patimile
Adeseori, ca în cazul Patriarhului, luptele pentru apărarea credinței sunt prezentate ca aducând numai tulburare și că sunt potrivnice vieții de rugăciune, de parcă pocăința ar fi o stare de apatie față de cele din jur. Dar ruperea dogmelor de spiritualitate sau viceversa nu duce decât la faliment duhovnicesc, la dezmembrarea adevăratei nevoințe. De fapt, rugăciunea este alimentată de credința plină de cutremur și dreaptă și duce, dacă este făcută corect, la o viață de mărturisire, schimbată, prin care nu ne rușinăm de Dumnezeu pentru ca nici El să nu Se rușineze de noi (cf. Mc. 8: 38).
Chiar și în lupta cu patimile rugăciunea își are locul ei, adică trebuie dublată de fapte. Căci în Pateric se spune că, „de nu se va uni fapta cu rugăciunea, în zadar se osteneşte omul”, adică „acelea pentru care ne rugăm, să nu le mai facem” (Avva Moise, 16). Exemplificarea acestui aspect se găsește într-o întâmplare (Pateric, cap. VI despre curvie, 4) cu un bătrân căruia i-a cerut un frate să se roage pentru el să scape de duhul desfrânării; dar, pentru că nu se depărta ispita, bătrânul a cerut de la Dumnezeu să vadă ce se întâmplă și i s-a arătat că acel frate nu lupta cu patimile sale, ceea ce făcea rugăciunea nelucrătoare. Drept aceea l-a învățat cum se cuvine să se împotrivească gândurilor.
De asemenea, și Cuviosul Paisie Aghioritul arată limitele dintre fapte și intervenția Domnului: „Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omenește. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă” (din vol. Trezire duhovnicească).
Declarațiile Patriarhului și reproșurile aduse de unii monahi
Revenind la vizita Patriarhului Bartolomeu în Sfântul Munte, în cuvântările pe care le-a ținut, acesta a afirmat, printre altele: «preocupările monahilor cu evenimente bisericești distincte fără invitația episcopilor locali și mai ales intensă și fierbinte, sunt condamnabile» pentru că este posibil să producă «probleme, judecăți, critici, tulburări și dihonii. Nu este lucrul monahului acțiunea paralelă cu Biserica Locală. Monahul învață, luminează și sfințește pe cei din jurul său prin viața lui continuă cu lupte, pocăință, lacrimi, nevoință, liniștire, ascundere, rugăciune neîntreruptă».
Ca răspuns la aceste îndemnuri, o „grupare de monahi chilioți” au redactat un text în care critică unele afirmații și atitudini ale sale. Printre ele, este și cea a preocupării călugărilor de păzire a credinței ortodoxe. Aceștia pun în contrapondere faptul că dintotdeauna călugării au fost păzitorii dreptei credințe, cum avem exemplul Sfântului Munte în întregime, care a întrerupt pomenirea Patriarhului eretic Atenagora de acum 50 de ani și toți cuvioșii contemporani chiar canonizați de Patriarhia Ecumenică. Niciodată administrația bisericească aflată în păreri eretice nu a apelat la monahii sfinți pentru a lua atitudine, ci ei au reacționat din proprie inițiativă. În plus, această chemare spre supunere sună tendențios din gura celui care disprețuiește pe toți ceilalți Patriarhi ca unul care ar avea primatul papal.
Îndemnuri de acest fel au mai făcut și alți episcopi, dar Patriarhul Bartolomeu a fost mai sincer și nu și-a disimulat scopul avut în vedere, adică a spus fățiș că rugăciunea este opusul implicării mărturisitoare în problemele bisericești. Dar preocuparea cu bunul mers al credinței nu este doar sarcina episcopilor, ci și a tuturor credincioșilor, îndeosebi a monahilor. Diferența constă în aceea că ierarhii au datoria aceasta de la care nu se pot sustrage, pe când călugării și credincioșii sârguincioși au doar dreptul și datoria morală să vegheze asupra păstrării dogmelor sănătoase, fapt care decurge din trăirea vieții creștine.
Viața duhovnicească izvorăște din dogmele drepte
Contrar spuselor Patriarhului Ecumenic, rugăciunea în duh ortodox nu este o îndeletnicire strict personală, ruptă de viața activă. Plânsul și pocăința reprezintă o legare a sufletului de Dumnezeu în Duhul Sfânt, care aduce o transformare a viețuirii, o schimbare și în exterior. Interiorizarea nu înseamnă izolare și neglijarea celor din jur, ci curățarea inimii, descoperirea comorilor puse de Dumnezeu înăuntrul nostru și atragerea harului în cele dinăuntru. Toate acestea este adevărat că sunt dublate de o rupere de lume, dar nu de lucruri, ci de împătimirea față de ele. Aceasta înseamnă că monahii taie preocupările legate de politică, economie, cultură și de deșertăciunile pământești, oricât ar fi de importante, dar nu și de orice are legătură cu Biserica la nivel moral și mai ales dogmatic. Altfel spus, vorbim de o trăire a împărăției lui Dumnezeu în lume, dar aceasta presupune luptă și silință, nu detașare platonică, a fi ca oi înțelepte în mijlocul lupilor, nu să mergem pe calea largă a pierzării.
În privința învățăturilor greșite, este poruncă de la Domnul nostru să ne păzim de învățătorii și hristoșii mincinoși (cf. Mt. 24:24), de aluatul sau învățătura lor (Mt. 16: 12). Pentru că dogmele sănătoase sunt viață (In. 6:63), sunt cuvintele lui Dumnezeu. Pe adevărul Evanghelic, dar și pe piatra mărturisirii se întemeiază Biserica, după cum a spus Însuși Hristos Apostolului Petru (Mt. 16:18).
Raportarea corectă la abaterile doctrinare
Desigur că există și oameni păcătoși, pentru care trebuie să ne rugăm, după cum spune Sf. Evanghelist Ioan: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte”. Dar, în cazul păcatelor grave, de moarte, cum sunt perseverarea în erezii și învățături stricate, nu sunt potrivite doar rugăciunile, după cum continuă Sf. Ioan: „Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (1In. 5: 16). Atunci este cazul să existe și reacții cu fapta sau să fie lăsați la judecata lui Dumnezeu. Oamenii nu se mântuiesc doar prin rugăciuni pentru ei, ci și prin învățare, îndemnare, mustrare și chiar pedepsire, ca să priceapă gravitatea greșelilor și ce trebuie să facă pentru îndreptare. Iar față de unii trebuie păstrată distanța din cauza împietririi lor sau a necredinței extreme.
Modul cum au viețuit Sfinții din vechime, dar și cei mai recenți, dovedește că este necesară și bine-venită reacționarea față de erezii, nu indiferența. Cu cât au avut pocăință și statură duhovnicească mai mare, cu atât s-au luptat mai mult, nu au fost nepăsători. Sfinți precum Antonie cel Mare, Ioanichie cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Teodor Studitul, Paisie Aghioritul sunt doar câteva exemple. Avva Agathon cel înțelept se știa pe sine păcătos, dar nu accepta să fie eretic pentru că asta ar fi însemnat „despărțire de Dumnezeu” (Pateric, Avva Agaton, 5).
Spiritualitatea autentică nu este ruptă de dreapta credință
Cartea Străjerii Ortodoxiei este o colecție cu multe pilde de acest fel de mărturisitori, renumiți sau mai puțin cunoscuți. Nu toți monahii au fost iscusiți în dogme, dar nici unul nu a predicat o spiritualitate a indiferenței față de abaterile doctrinare tocmai pentru că Biserica este un organism viu duhovnicesc, care trăiește din cuvintele adevărului evanghelic.
Desigur că nu toți sunt la o înălțime de la care să cunoască finețurile dogmatice, dar nici cei luminați nu suportă defăimarea adevărului, nici cei începători nu pot fi indiferenți la atacarea învățăturii mântuitoare, pentru că ea este viața lor. Pe când desprinderea vieții în duh de dreapta credință este un faliment și o abatere de la calea cea dreaptă dintotdeauna a Bisericii, se înscrie în linia ecumenismului contemporan și a toleranței vătămătoare de suflet.
Există și pericolul alunecării în zelotism și schismă, dar molima cea mai cumplită de acum este apostazia, și încă justificată „teologic” de la cel mai înalt nivel, cum este cazul recent cu Patriarhul Ecumenic, de la care am pornit acest material.
