Pe 20 august 2024, Rada Supremă a adoptat în întregime proiectul de lege nr. 8371 „Cu privire la protecția ordinii constituționale în sfera activităților organizațiilor religioase”, prin care urmează să fie interzisă Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Pentru decizia corespunzătoare au votat 265 de parlamentari, împotrivă – 29, și 4 s-au abținut. În fracțiunea „Slujitorul poporului”, 173 de parlamentari au votat pentru lege, „Solidaritatea europeană” a dat 25 de voturi, „Batkivșina” – 17, „Platforma pentru viață și pace”– 1, „Pentru viitor” – 9, „Holos” – 18, „Încrederea” – 11, „Restaurarea Ucrainei” – 0. Deputații independenți au dat 11 voturi.
Legea intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării. Dar cu excepția unui punct – conform acestuia, comunitățile Bisericii Ortodoxe Ucrainene vor avea la dispoziție 9 luni pentru a rupe legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă.
Pe 23 iulie, parlamentarii au blocat platforma Radei Supreme din cauza refuzului de dezbate în plen proiectul de lege care vizează interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, perturbând astfel ședința plenară.
Pe 16 august, Comisia pentru politică umanitară și informațională a aprobat amendamentele propuse la proiectul de lege 8371 și a recomandat Parlamentului să îl adopte în a doua lectură.
Pe 17 august, Consiliul Panucrainean al Bisericilor și Organizațiilor Religioase, fără participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Ucrainene, a declarat că sprijină inițiativa legislativă de a interzice activitățile organizațiilor religioase asociate cu Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina.
UJO a informat mai devreme că pe 15 august, Zelenski a cerut Radei să se întrunească și să rezolve problema „independenței spirituale”.
Un aspect foarte important, după cum notează un articol din Orthodox Christianity, este că, „deși Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a votat separarea de Patriarhia Moscovei încă din mai 2022, după cum este reflectat acest lucru în statutul actualizat al Bisericii, statul ucrainean continuă să o stigmatizeze ca o Biserică rusească pentru a-și justifica persecuția asupra Bisericii”.
Imediat după votarea legii, Președintele Zelenski a mulțumit Radei Supreme într-un mesaj video pentru votarea proiectului care prevede interzicerea acțiunilor grupărilor religioase care au legături cu Rusia. El privește acești pași drept o întărire a societății ucrainene pe drumul „independenței ei spirituale”. De asemenea, a anunțat că vor urma negocieri cu reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice în scopul rezolvării situației bisericești din Ucraina.
Cei trei delegați ai Fanarului către Kiev sunt Mitr. Ilarion al Canadei, Arhiepiscopul Iov și diaconul Epifanie Kamianovici. Curios este că aceasta nu mai este condusă de Mitr. Emanuel al Calcedonului, care a fost figura principală a negocierilor până acum. O explicație ar putea fi dată de jocurile de putere din interiorul Patriarhiei de Constantinopol, cât și al schismaticilor, după cum detaliază un articol al UOJ dedicat acestui subiect. Persecuțiile în forță, minciunile și necanonicitatea noii structuri bisericești formate abuziv de fanarioți în Ucraina pun în dificultate planul de a pacifica bisericește această țară și îl dau de gol a fi o farsă grosolană. Imaginea Patriarhiei este serios afectată și aceasta s-ar simți nevoită să mascheze mai bine nedreptățile din spate.
[…] PF Daniil a accentuat că Bisericii Ortodoxe Ucrainene de sub Mitr. Onufrie îi sunt impuse diferite îngrădiri ale libertății religioase, îngrădiri pentru libertatea de cult, îi este acaparat cu forța patrimoniul bisericesc și este încurajată ura verbală împotriva ei.
De asemenea, Patriarhul Bulgariei a menționat că Biserica Ortodoxă Ucraineană, cu care toate Bisericile Ortodoxe Locale se găsesc în comuniune euharistică, este supusă unor îngrădiri legale serioase în activitatea ei pastorală din cauza unor politici părtinitoare ale anumitor factori din Ucraina.
Într-un alt punct, Patriarhul și-a exprimat încrederea că puterile democratice ale lumii care urmăresc procedurile religioase vor lua în seamă aceste tendințe neliniștitoare din Ucraina și vor contribui la asigurarea libertății religioase, a dreptului la cult și la inviolabilitatea averii Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
Tot pe 20 august, Biserica Ortodoxă Estoniană și-a declarat autonomia față de Patriarhia Rusă. Sinodul acesteia a decis schimbarea denumirii oficiale din „Biserica Ortodoxă Estoniană a Patriarhiei Moscovei” în „Biserica Ortodoxă Estoniană”. De remarcat că Mitropolitului primat Evghenie nu i s-a permis participarea la ședințe de către autoritățile statului. Se pare că în viitor este avută în vedere unirea cu Biserica Apostolică Ortodoxă Estoniană a Patriarhiei de Constantinopol.
Ca în fiecare an, de la sărbătoarea Schimbării la Față a lui Hristos până la Adormirea Maicii Domnului, sau de pe 6 august până pe 15, șerpișorii apar într-un mod miraculor în două sate din Kefalonia cu bisericuțe dedicate Adormirii Maicii Domnului, în Markopoulo și Arginia, care par să se închine printre pelerinii care se îngrămădesc în biserici și cinstesc în felul lor icoana Maicii Domnului. Mulți au remarcat că unele minuni sunt corelate cu acești șerpișori.
Presa greacă a semnalat că trei șerpișori ai Maicii Domnului și-au făcut apariția anul acesta pe 8 august în Markopoulo; anul trecut doi șerpișori au apărut acolo pe 8 august. În Agrinia, doi șeprișori au apărut pe 6 august. Anul trecut au fost trei șerpișori care au apărut pe 8 august. Drept urmare, în 2024 au apărut în total 5 șerpișori, întocmai ca anul trecut.
La apariția lor, clopotele au sunat voioase pentru a anunța sosirea lor. Nu s-a relatat dacă și-au făcut apariția mai mulți șerpișori în ultimele cinci zile. Toate fotografiile de mai jos au fost făcute atât în Markopoulo, cât și în Agrinia anul acesta.
Markopoulo:
Agrinia:
Câteva detalii despre apariția șerpișorilor: Credincioșii localnici dau mărturie că aceștia au sânge cald, lucru nemaiîntâlnit nicăieri. Ei se târăsc prin biserică, îndeosebi în jurul icoanelor Maicii Domnului. Mulți au mărturisit că s-au vindecat de boli după ce s-au atins de ei.
Biserica Adormirii din Markopoulo este construită pe ruinele unei vechi mănăstiri. La începutul sec. al XVIII-lea, călugărițele fostei mănăstiri au fost atacate de pirați. Ele s-au rugat cu căldură Născătoarei de Dumnezeu pentru a le apăra și pirații au fost înfricoșați de înfățișarea șerpișorilor care se aruncau asupra lor când au intrat în locaș și au fugit.
Șerpișorii au apărut în fiecare an de atunci cu exepția a doi ani: 1940, anul când Grecia a fost băgată în Al Doilea Război Mondial, și în 1953, anul unui cutremur devastator din Kefalonia. Astfel, se crede că este o prevestire rea dacă nu apar șerpișorii.
Deja ne-am obișnuit noi, creștinii ortodocși mai ales, să ne fie batjocorită credința în diferite feluri și la diferite nivele. Ura față de Hristos este o neputință care greu poate fi înăbușită de cei depărtați de Dumnezeu. Adevărul evanghelic este insuportabil pentru conștiința lor, scoate sufletul din ei, așa cum se exprimau oarecând și iudeii în fața Mântuitorului (In. 10, 24).
Însă noi ne asumăm această postură. Nu ne răzbunăm, nu dorim răul celor ce ne fac rău, nu ripostăm ca musulmanii la adresa hulitorilor. Dumnezeu este mai presus de orice ofensă adusă la adresa Lui. Însă nici nu ar trebui să fim pasivi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ci ne arătăm curajul de a fi de partea lui Hristos, Care îndură cu răbdare și dragoste prigonirile asupra Lui. Important este nu a îndepărta ofensele și pe cei care le aduc, ci a le respinge și a le vădi ca fiind mincinoase. Demnitatea este cea atinsă, credința ne este pusă la încercare, nu orgoliul. Insultele oricum nu au putere asupra slavei lui Dumnezeu, dar important este a nu le da noi putere prin reacții greșite de indiferență sau de oțărâre ofensată.
Conținutul anti-creștin al festivității de deschidere a JO
Deși nu am urmărit și nici nu m-a interesat măcar să văd ceremonia de începere a Jocurilor Olimpice, anumite scene hulitoare au devenit deja cunoscute și criticate la scenă deschisă. Este vorba de cel puțin 3 secvențe: (1) parodierea blasfemiatoare a Cinei de Taină, (2) imaginea unui călăreț pe cal alb, ce reprezintă, de fapt, pe Hristos biruitor din Apocalipsă (19, 11-13), Cuvântul lui Dumnezeu și (3) vițelul ca idol ce face trimitere la zeul turnat de evrei cât a fost Moise pe munte să primească tablele Legii. Acestea aduc atingere explicită valorilor creștine, deși există numeroase alte reprezentări de demoni, spirite rele și simboluri indecente, pentru care spectacolul ar fi trebuit interzis copiilor. De altfel, chiar coregraful Jolly a declarat că „ideea a fost să fie făcută o sărbătoare păgână mare legată de zeii Olimpului”.
Într-un fel și în mod surprinzător, este justificată reprezentarea zeităților păgâne, de vreme ce Jocurile Olimpice sunt legate de un eveniment din antichitate dedicat lui Zeus. Ba chiar reînvierea lor a avut loc tot sub auspicii păgâne și idolatre, prin contribuția unor francezi descendenți și reprezentanți ai Revoluției Franceze, care s-a vrut nu doar eliberatoare de sub auspiciile creștinismului, ci și să introducă lumea în mediul misticii păgâne a zeităților de odinioară. Sportul se poate organiza și în alte forme, dar esențial a fost să fie pus sub patronajul gândirii idolatre și hedoniste.
Dacă oarecând creștinismul a stins flacăra păgânismului mai ales în Imperiul Roman (Bizantin), acum asistăm la o reinversare a cursului lucrurilor. Împăratul Teodosie cel Mare a oprit Jocurile Olimpice în anul 393, care se țineau cam din anul 776 î.H., iar de o sută de ani revenim la tradițiile idolatre.
Nu sunt un cunoscător al acestor detalii, dar cred că aceasta este prima festivitate de anvergură în care creștinismul este insultat „artistic”, nu doar contracarat prin tot felul de imagini ale spiritelor rele și demonice.
Dintre toate, batjocorirea Cinei de Taină a fost cea mai vizibilă și ușor de recunoscut. Locul Mântuitorului și al apostolilor Săi a fost luat de persoane trans-gender. Atingerea vizeză îndeosebi cultele care pun preț pe Împărtășanie (instituită la Cina de Taină), dintre care catolicii s-au simțit cei mai vizați, dar ortodocșii sunt cel puțin la fel de atinși. În plus, scena nu parodiază tabloul lui Da Vinci musai, ci icoana Cinei, care are un loc important în pictura ortodoxă. Taina centrală a credinței este lovită, anume prezența lui Hristos în Sfânta Împărtășanie. Este un semn că lumea necurată știe cu Cine și cu ce se luptă.
Pentru a întregi tabloul, trebuie punctat faptul că spectacolul acesta are conotații politice și culturale puternice, mai ales că președintele francez Macron a lăudat public spectacolul. Este un soi de declarație de război a Occidentului la adresa tradiționaliștilor, creștinilor și țărilor conservatoare. Dar și o etalare a forțelor și scopurilor care stau în spatele progresismului apusean. Războaiele din Ucraina și Palestina sunt doar două zone de războaie armate care reliefează apăsat cât de puternic este acest conflict ideologic răspândit în multe alte sfere ale societății.
Scuzele penibile ale organizatorilor
La presiunea oarecum neașteptată a numeroase personalități, organizatorii au dat cumva înapoi. Au retras filmul cu toată festivitatea de pe canalele de internet unde putea fi vizionat. Ba chiar și-au cerut un soi de scuze.
De fapt, chiar scuzele sunt cele care mi-au atras atenția asupra acestui eveniment care a trecut fără să-i fi dat atenție prea multă inițial. La o conferință de presă, purtătoarea de cuvânt a declarat: „În mod clar nu a existat niciodată vreo intenție să arătăm dispreț față de orice grupare religioasă. (Ceremonia de deschidere) a încercat să sărbătorească toleranța comunitară. Credem că această ambiție a fost atinsă. Dacă unii oameni s-au simțit ofensați, ne pare tare rău”.
Deși unora aceste cuvinte le-au părut a părere de rău și retractare a mesajului, mie îmi par o continuare a insultei. Ca și cum se dorește promovarea toleranței la adresa răului și cine se simte ofensat ne pare rău de el că nu a înțeles și nu-și calcă pe inimă să se lase insultat în credințele sale religioase. Practic, nu există nici o mea culpa.
Critici din partea Bisericii
Trec peste faptul că unii reprezentanți ai catolicilor au adus critici la adresa mesajului ofensator al ceremoniei, deși nu știu dacă Papa a făcut declarații pe acest subiect, pentru a ajunge la unele reacții ale ortodocșilor.
În peisajul românesc remarc emisiunea la care a participat Pr. Ciprian Mega, în care a scos în evidență, spre exemplu, faptul că pictura lui Da Vinci cu Cina cea de Taină este practic începutul decadenței, dusă la o măsură mai mare de organizatorii Jocurilor Olimpice de la Paris de anul acesta.
Se pare că și anumiți sponsori ai evenimentului au protestat și s-au disociat de mesajul insultător. Ba au existat și personalități care au criticat evenimentul fără să fie creștini, din solidaritate și bun simț.
Reacția creștină la astfel de insulte
Dincolo de toate detaliile, fiecare suntem vizați de acest mesaj. Ne ascundem, suntem indiferenți, ne enervăm sau reacționăm cu demnitate și fără rușinare de credința ortodoxă?
Atitudinea corectă nu mi se pare de a cere sportivilor participanți să boicoteze și să se retragă de la aceste Jocuri. E doar o opinie. Festivitatea de deschidere nu reprezintă o platformă program a evenimentului, cum era în antichitate dedicarea întregului concurs zeilor, ci doar o inserție ce ar trebui criticată serios. Spre exemplu, sârbul Novak Djokovic și-a scos și afișat ostentativ crucea de la gât parcă în semn de protest față de drăciile din debut, fapt ce a stârnit reacția favorabilă a publicului. Se va vedea dacă vor fi puse presiuni asupra lui, așa cum s-a procedat cu alți sportivi care au ales să fie mai dezinvolți și să-și pună o imagine cu Hristos pe surf-ul cu care concurau. Însă mai trebuie ținut cont și de faptul că organizatorii au retras filmul din mediul online și nu și-au asumat deschis ofensarea valorilor creștine, fapt ce este un pas înapoi sau măcar un semn că sentimentele creștine nu sunt excluse de la această ediție.
Desigur că nu este exclusă boicotarea, însă nu în scopul de a induce acceptarea creștinismului la acest eveniment sportiv. Dar remarci critice ar fi bine-venite din partea celor implicați, care au conștiință ortodoxă fermă. Așa cum creștinii din timpurile primare au trăit în societatea păgână fără să se retragă din ea, dar au mărturisit credința când era momentul, la fel consider că e situația și acum. Mai rămâne puțin până să ne fie impusă tuturor supunerea în fața zeităților din spatele mai-marilor lumii, în final foarte probabil lui Antihrist în persoană.
Mai degrabă, acesta este un prilej pentru a ne reconsidera perspectiva asupra societății actuale și a vedea cât de profund anti-creștină a ajuns să fie. Nu în majoritatea ei, ci prin cei care o conduc și impun direcția, o minoritate puternică, furibundă și discretă, care acționează tot mai la vedere prin diferiți interpuși, cum sunt coregrafii în cauză.
De fapt, lecția și reacția în urma acestui scandal ar fi că avem conducători care sunt animați de idealuri oculte, păgâne și anti-creștine și care încep să se manifeste deschis ca atare. În societatea progresistă actuală creștinismul nu mai are vocația de a da tonul, ci ar trebui să-și recapete sarea care să-i dea gust și vigoare. Nu este încă zdrobit, dar nici în stare să dilueze puterile demonice din lume.
Mitr. Nicolae de Plovdiv împreună cu schismaticul Evstratie Zoria (Imagine: Orthodox Christianity)
Luni, trei ierarhi, Mitropoliții Gavriil de Loveci, Serafim de Nevrokop și Daniil de Vidin au publicat următoarea declarație și chemare pe site-ul Bisericii Bulgare:
Dragi părinți, frați și surori în Domnul,
Avem în față alegeri cruciale pentru Patriarhul Bisericii noastre Bulgare, precum și alegeri de stat.
Facem apel către toți care doresc să sprijine cu rugăciune Biserica și țara noastră.
Să citim Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în fiecare zi de azi până pe 30 iunie! Să ne ierte și să aibă Domnul Dumnezeu milă, prin rugăciunile ei preasfinte și să picure mila sa dumnezeiască asupra Sfintei noastre Biserici natale și asupra poporului!
… Pe parcursul ședinței Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, membrii săi s-au ocupat cu participarea arhiereilor Bisericii Bulgare și ai Bisericii Ortodoxe a Ucrainei la Liturghia patriarhală și cu mulți arhierei care s-a săvârșit în Biserica centrală a Mănăstirii Patriarhale și Stavropighiale Valukli în Duminica Mironosițelor, pe 19 mai.
La această Liturghie au slujit împreună cu Patriarhul Bartolomeu ierarhi din Biserica Bulgariei și din Biseeica Ortodoxă din Ucraina, Nicolae de Filipupoli, Ciprian de Stara Zagora, Evstratie de Bila Țerkva, Iacov de Dorostol, precum și Sionios de Velikia, Visarion de Smolian și Avraamie de Borisopol.
Sfântul Sinod al Patriarhiei Moscovei și-a exprimat adânca tristețe pentru faptul că ierarhii cu pricina ai Patriarhiei Bulgariei au slujit împreună cu reprezentanți ai jneia dintre structurile schismatice din Ucraina, provocând astfel o ruptură adâncă în relațiile dintre Biserica Rusiei și Biserica Bulgariei.
În final, membrii Sfântului Sinod, din pricina conslujirii de la Mănăstirea Valukli, au declarat imposibilitatea comuniunii cu ierarhii în cauză ai Patriarhiei Bulgariei, accentuând faptul că Patriarhia Ecumenică continuă să întreprindă acțiuni care au ca scop adâncirea dezbinării în Ortodoxie.
Conform mai multor surse, Mitropolitul Nicolae de Plovdiv este în cărți pentru alegerea în scaunul de Patriarh și atrage de partea sa ajutorul Patriarhului Bartolomeu, unealta americanilor, comentează unii teologi bulgari. Chiar a invitat pe Patriarhul Ecumenic la înmormântarea Patriarhului Neofit și l-a chemat nu doar la întronizarea noului Patriarh, ci chiar și la alegerile care vor avea loc pe 30 iunie, lucru contrar independenței autocefale a bulgarilor. Prin aceasta îi acordă o cinste de tip papal, mult râvnită de Întâistătătorul fanariot.
Însă cel mai grav lucru este că a con-slujit cu schismatici ucraineni (cu care ei nu sunt în comuniune) la Constantinopol împreună cu alți patru episcopi bulgari. Față de acest gest necanonic, mulți clerici și credincioși au protestat în timpul ședinței sinodale din Bulgaria zilele trecute. Un grup de preoți din Loveci au trimis o scrisoare de indignare față de această conslujire, față de pretențiile papiste ale Fanarului și față de prezența Patriarhului Bartolomeu la viitoarele alegeri.
„Procuroarea Nina” regăsindu-se sufletește în biserica pr. Ciprian Mega
Toți știm că trăim, suntem înconjurați de rău și reacționăm pozitiv când cineva ne deschide ochii să vedem ceea ce nu puteam observa. Acest lucru îl fac documentarele de tip teoria conspirației. Dar noi, românii, parcă nu ne punem problema serios că există o conspirație reală împotriva noastră și a tot ce e autentic românesc. Senzația mea când am văzut filmul „21 de rubini” a fost ca după o deconspirație artistică, nu de tip documentar. Dar una cu finalul autentic, pe care nu-l găseam la celelalte, de inspirație protestantă sau profană. O tăcere cu tâlc, meditativă, dar și puternic grăitoare.
Puterea criticilor
Înainte să aștern perspectiva mea așezată asupra filmului, după ce a fost vizionat de toți, am să scriu o experiență. Prima carte a pr. Ciprian, Pântecul desfrânatei, mi-a fost recomandată și chiar descrisă de unii ca fiind o demascare a fărădelegilor și captivității oculte a ierarhilor. Din acest motiv, nu am citit-o nici până azi, deși am avut prilejul. Doar am lecturat primele 3 pagini, după care m-am oprit, nu am vrut să intru în subiectul sugerat. Însă senzația după acele pagini a fost că e altceva decât o expunere a fărădelegilor unui ierarh. Și am rămas cu incertitudinea până azi, influențat de critica ajunsă la mine.
Văd că așa se întâmplă și cu filmul. Chiar mulți care l-au văzut au rămas doar cu partea negativă, în mod surprinzător pentru mine.
Aici trebuie precizat, așa cum a făcut-o Liviu Mihaiu, că atacurile cele mai josnice provin din presa plătită gros de partenerul strategic, care are tot interesul să nu se vorbească liber despre corupția pe care o infuzează la noi. Restul sunt preluări de către cei din zona tradiționalistă falsă, incapabili să gândească singuri și contra curentului politic.
Greul de a primi mesajul că suntem în colaps spiritual
Este foarte adevărat că grosul filmului se axează pe corupția din Biserică și societate, dar centrul de greutate cade pe puterea unui om zdrobit să iasă din mijlocul lupilor și să trăiască senin și regăsit prin credință. Era necesară o portretizare cât mai cruntă a realității, deși nu se apropie de ea, pentru a dezmetici sufletul din mirajul în care trăiește: pădurea, adică Biserica și țara, nu mai are uscături, ci e putredă ea însăși.
Percepția mea este că lipsa de receptare pozitivă masivă a filmului vine din faptul că puțini sunt dispuși să-și asume realitatea și să facă schimbări în ei înșiși. Nici măcar nu se vrea o recunoaștere că suntem părtași la toată această decadență din jur, care nu e una doar economică și politică, ci morală, socială și spirituală. Vorba din film: „Noi nu ne mai facem bine”.
Foarte mulți acceptă că există uscături criticabile, episcopi și demnitari corupți și caraghioși, dar nu și faptul că e o realitate sistemică. Promovarea se face pe criterii de corupție și corupere sufletească în Biserică și în stat. Nu e vorba de cazuri izolate, ci de faptul că mai există și episcopi și preoți buni, ca să zicem așa.
Și e normal ca un mesaj evanghelic să fie primit de cei puțini. E un semn al autenticului.
Rezistența la pocăința reală
Împotrivirea față de mesajul filmului vine pe două paliere, cum am zis, a celor plătiți și a celor amăgiți. Două exemple sunt ilustrative pentru aceste categorii, dar am să insist pe a doua.
Mai întâi remarc poziționarea corectă a lui Iulian Capsali, preluată chiar și pe ActiveNews, ca semn că se poate gândi cu propria minte.
Ca mostră străvezie, dar nu ridicolă de articol scris la comandă este recenzia aceasta cam agramată de pe Cotidianul. Există alte materiale mult mai penibile, dar acesta e interesant prin comentariile inteligente, mult peste penița autorului.
În fine, am să iau ca mostră de articol care refuză viziunea creștină de pe o poziție „tradiționalistă” pe cel scris de d-l acad. Ilie Bădescu. Tocmai pentru că nici acesta nu este ilustrativ pentru opoziția de acest tip, dar exprimă cel mai bine rezervele care-l îndeamnă să se dezică de film.
Spiritualitatea sau duhovnicia precară a autorului este devoalată într-un articol ulterior, în care cunoașterea bună este identificată drept puterea de a te vedea ca „făptură capabilă să distingă între omul orb care am fost și omul nou, care vede”. Această definiție nu este patristică, ci înșelată. Nu este trecută prin focul chinuitor de a te vedea fix așa rău cum ești și a fi ridicat de puterea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este subliniat și mai clar în rândurile acelui text, când țara și Biserica sunt luate ca fiind bune pur și simplu. În felul acesta sunt negate Apocalipsa și Evangheliile, care vorbesc clar despre decăderea Bisericii până acolo încât, de nu s-ar scurta vremurile, nici un trup nu s-ar mântui atunci când urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt. Dar nu trebuie trecut cu vederea că și istoria bisericească a văzut perioade în care credința a fost înfrântă aproape total, cum s-a întâmplat pe vremea moniteliților și a iconoclaștilor. Mai rău, unele Biserici Locale au căzut definitiv din trupul lui Hristos, cum sunt unii anticalcedonieni (armenii, de exemplu) sau Roma sub influența nefastă a aceluiași Occident, doar că în urmă cu o mie de ani.
Nici nu avea mari șanse să aibă altă viziune pentru că Biserica este captivă și deturnată, ca și țara. Acuza adusă pr. Ciprian Mega că lovește Biserica este similară cu a fariseilor care vedeau în Hristos un distrugător al Legii Vechi. De fapt, ei înlocuiau Legea cu ei înșiși și se apărau pe ei de impostura demascată de Mântuitorul. Dai în mine, dai în fabrici și uzine – acesta ar fi corespondentul laic.
Așadar cum să accepte cineva că pădurea e putredă? Asta ar însemna efort să-și refacă viața și credințele. Dar, cel mai important, ar însemna să recunoască faptul că este el însuși parte la distrugerea sa spirituală și a altora. Dar e mai lesne a ucide pe cel care profețește, vorba tot a d-lui Bădescu.
Aici ar mai fi de punctat iarăși că Evanghelia nu este pentru cei mulți, însă fericiți cei care nu se smintesc întru Mine, după cum a spus Însuși Hristos. Poate că filmul s-a dorit pentru gloate, dar a ajuns mai bine să fie un semn de împotrivire. Nici măcar pentru întreaga Biserică, ci pentru fiecare suflet în parte, culmea! Oare cum ar fi fost receptat dacă ar fi țintit spre un nivel mai mare, spre revigorarea instituțiilor, nu doar a unei persoane, a mea, a ta?!
Demontarea câtorva acuze penibile
Unii au spus că i se face un portret onorant și o campanie mascată Laurei C. Kovesi. În afară de faptul că Nina din film este tot femeie, are tot 3 nume, este candidată la postul de procuror general și face sport cumva, diferențele sunt notabile și tocmai că critică personajul din realitate pentru ce nu a făcut, adică lipsa de compromis măcar la nivel uman și din dragoste de țară.
Acuzațiile că finanțatorii filmului sunt sus-puși și au interese politice sunt la fel de nefondate. Capitalul e 100% orădean sau măcar românesc.
Aprecierile despre calitatea artistică a scenariului, imaginii, jocului actorilor sunt de o subiectivitate crasă, din păcate. Filmul rivalizează cu cele de top. Are un ambalaj care să nu facă de râs mesajul de esență tare; nu e un teatru ieftin.
Scenele lascive există, dar nu sunt incitante, de o senzualitate pătimașă, ci dimpotrivă, dezvăluie grotescul și greața față de depravarea sexuală sau față de consumul de droguri. Din acest punct de vedere, filmul e prozaic, nu aghiografic și pudic. Nu transmite ideea de castitate, rămâne la nivelul patimilor, printre care și fumatul, pe care le prezintă în hidoșenia lor. E aprecierea fiecăruia cum să ia acest aspect, acceptabil sau nu.
Mesajul pro-rus este unul închipuit. Rusia nu e creionată în nici un fel, cu atât mai puțin atractivă. Mai mult, nici Occidentul nu e criticat în sine, ci sistemul politic și moral care ne corupe.
În fine, dacă filmul nu trimite la Biserică și la slujbe, la rugăciune și pocăință, înseamnă că mersul la biserică e degradat la simplul mers și stat țeapăn sau la aprinderea unor lumânări. Iar dacă nu există un îndemn la așa ceva, acest fapt este catalogat drept sacrilegiu.
Mesajul autentic al filmului
Nu știu ce a avut în minte sigur regizorul, pr. Ciprian, dar cert este că produsul are mesajul său, care poate depăși intențiile sale prin impactul cu realitatea, cu spectatorii. De aceea interpretarea mea finală este una care poate fi absolută, deși e personală.
Nina, personajul principal, e un om ambițios, care s-a ridicat mult peste condiția familiei sale și a ajuns să fie pretendentă la funcția de Procuror General. Ea este măcinată de resentimente față de Biserică și corupție după moartea fratelui ei, care s-a sinucis pentru că nu a putut purta povara intrării la Seminar prin șpagă. Sunt foarte importante detaliile despre politizarea României, despre corupția veche și cea neo, de import occidental, dar esențială este regăsirea Bisericii autentice, a credinței pierdute sau niciodată trăite de către procuroarea devenită ea „penală”.
Toată descrierea lumii căzute nu mai are rostul decât de a o trece ditr-o dată în umbră, înghițită de descoperirea lui Dumnezeu și a sensului autentic al vieții. Durerea dulce de a scăpa de gândurile de suicid care o bântuiau, de a găsi puterea de a nu face compromisuri profesionale, de a-și putea accepta tatăl pe care-l pusese în ospiciu pentru a nu-i păta cariera, tăria de a privi trădarea colegei fără a fi strivită, toate acestea dau un contur cu adevărat mioritic. E ca ciobănașul care se apără cu câinii de intențiile ucigașe ale confraților, dar e senin chiar și de-o fi să moară. Nu oile, nu cariera, nici banii nu constituie țelul vieții. Și-așa aceasta îți joacă feste când te lași prins de ea, te lasă sănătatea, nervii, prietenii, te coboară la compromisuri care te îngrețoșează… Dacă tot e grea, de ce să nu fie ușoară acceptarea prin credință a poverii ei, care măcar nu te înșeală, ci te răsplătește total la sfârșit.
În substrat există și mesajul unei spovedanii a tuturor pentru a ne face bine ca societate, ca Biserică, dar asta nu condiționează propriul drum spre Dumnezeu. Există soluții chiar și în mijlocul pervertirii generalizate și nepocăite.
Cel mai invocat temei pentru întreruperea pomenirii episcopilor semnatari ai ereziilor de la Sinodul tâlhăresc din Creta este canonul 15 I-II Constantinopol. Conform părții a doua a acestuia, acest gest este o osândire sau admonestare/sancționare/dosădire (traducerea verbului grecesc καταγίνωσκω) a ierarhului. Totuși istoria consemnează și concepția exprimată de studiți că prin comuniunea cu el apare întinarea de erezia/rătăcirea lui și că acesta e lipsit automat de harul sacramental.
Întreruperea pomenirii definită ca mustrare a episcopului în canoanele 13-15 I-II
Pentru a înțelege ce înseamnă oprirea pomenirii ierarhului îngăduită și lăudată de canonul 15 de la Sinodul din Constantinopol 861, acesta trebuie privit în corelație cu canoanele anterioare. Contextualizarea aceasta nu este întâmplătoare sau forțată, ci este dată de înșiruirea logică și de înlănțuirea lor progresivă și este indicată chiar de textul canonului 15, care face referire la cele două anterioare: „cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi…”.
Canonul 13 definește limpede ce semnificație are întreruperea pomenirii: „cel ce este rânduit în ceata presbiterială şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi [mai înainte de judecată, după chibzuinţa sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei…]”. Este limpede că e vorba de o acuzare și chiar condamnare (nechibzuită) a episcopului de către preot pentru o greșeală, atribuție care nu este decât a mitropoliților, adică a superiorilor ierarhici ai episcopilor. Deci abuzul constă în semeția de a răpi cele ce țin de demnitatea sinoadelor și a celor ce le prezidează (mitropoliți și patriarhi). Numai o insanță superioară poate lua la rost pe ierarhi pentru greșelile lor oarecare.
Canonul 14 reia aceleași idei prin cuvintele: „se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile sale şi nici presbiterul să nu-l disprețuiască pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său”. Practic, se insistă pe aceeași temă a limitării la rangul propriu, care nu trebuie depășit prin acțiuni peste vrednicia proprie când e vorba, la fel, de abateri oarecare. Altfel, se săvârșește schismă, adică rupere sau, mai bine zis, se creează adunări separate (parasinagogi), după definiția exactă din canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare.
În fine, canonul 15 nu face astfel de referințe și nu reia explicațiile anterioare în prima parte a sa pentru că deja au fost formulate în canoanele precedente. Însă, în a doua parte, definește la fel întreruperea pomenirii drept mustrare a ierarhului astfel: „ei nu au osândit/admonestat episcopi, ci pseudo-episcopi…”. De data aceasta, când e vorba de o acuzație de erezie, nu de o abatere oarecare, ridicarea cu mustrare asupra arhiereului este acceptabilă și chiar lăudabilă pentru că nu produce scindare, ci urmărește izbăvirea Bisericii de dezbinări.
Aspecte terminologice. Sancționare și condamnare
Este important de știut că există niște nuanțe în exprimare. În traducerile românești acestea nu pot fi urmărite pentru că nu s-a păstrat o consecvență în folosirea termenilor. Mă refer la faptul că două verbe similare, dar nu identice sunt utilizate alternativ și distingerea între ele ar fi folositoare. Desigur că o gândire bine-voitoare nu se încurcă în aceste aspecte, dar precizia poate conta.
Așadar acțiunea de osândire este marcată prin două verbe în mai multe situații: κατακρίνω=a condamna și καταγίνωσκω=a sancționa, a admonesta. În general, primul este folosit când e vorba de acțiuni fără echivoc, mai ales de hotărâri sinodale asupra unor ierarhi vinovați, iar al doilea când e vorba de o mustrare făcută prin întreruperea pomenirii, care nu e una definitivă, adică nu e finalizată prin caterisire, echivalentă cu desconsiderarea (καταφρονέω).
De observat că există două excepții. Una, când canonul 13 cataloghează ruperea de episcop a clerului inferior pentru delicte oarecare drept condamnare a aceluia și a doua, când ereziile episcopului trebuie să fi fost sancționate/osândite de Sfintele Sinoade sau de Părinți. În primul caz, se pare că oprirea nejustificată a pomenirii episcopului este numită condamnare, nu doar sancționare pentru a sublinia că e un abuz și produce schismă, iar în a doua situație expresia induce ideea că e vorba de erezii repudiate trecător de Sinoade sau de Părinți, asupra cărora nu este pronunțată o anatemă, adică e vorba de erezii noi, nu deja condamnate oficial și definitiv.
Mai jos traducerea celor trei canoane revizuită:
CANONUL 13 Sinod I-II
Cel atotviclean, aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa zâzaniilor eretice şi pe acestea văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale a meșteșugirii, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această uneltire a lui, a hotărât că, dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon, care așa-zicând ar sancționa pe episcopul său pentru oarecare vinovăţii înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de condamnarea lui desăvârşită, ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să fie supus caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea preoțească. Căci cel ce este rânduit în tagma presbiterului şi răpește judecata mitropoliţilor şi condamnă el însuşi mai înainte de judecată, pe cât ține de el, pe părintele şi episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, să cadă și ei din cinstea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu.
CANONUL 14 Sinod I-II
Dacă vreun episcop, aducând ca pretext o vinovăție împotriva mitropolitului său, s-ar depărta de comuniunea cu el mai înainte de cercetarea sinodală şi nu ar pomeni numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică (Sfănta Liturghie), Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă ar face schismă depărtându-se de mitropolitul său. Fiindcă se cuvine ca fiecare să cunoască măsurile proprii şi nici presbiterul să nu-l desconsidere pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.
CANONUL 15 sin. I-II
Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de condamnarea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Căci cei ce se desfac de comuniunea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, adică de comuniunea cu acela care propovăduieşte erezia în public şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, îngrădindu-se ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.
Diferența dintre mustrarea pentru greșeli oarecare și cea pentru erezie
Se observă în aceste canoane o diferență între întreruperea pomenirii episcopului pentru o erezie promovată de acesta și cea pentru o greșeală oarecare a lui. În al doilea caz se produce o schismă în Biserică și se rupe unitatea ei, pe când în prima situație se urmărește tocmai izbăvirea de schismă. Însă există opinia unora de astăzi că oprirea pomenirii unui episcop pentru erezie se justifică prin faptul că respectivul a căzut deja din treapta sa prin însăși abaterea dogmatică propovăduită de el, adică a devenit pseudo-episcop, non-episcop. Alții spun că întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezia ierarhului, care s-ar transmite prin comuniunea cu el.
Mai întâi, căderea automată din treaptă nu reiese din canon pentru că ierarhul este desemnat și cu numiri reverențioase, cum ar fi „întâi-stătător” și „numitul episcop”. Catalogarea drept pseudo-episcop este explicată prin cea de pseudo-învățător (care nu este un rang din care să decadă, ci un atribut) și prin aceasta se subliniază faptul că dogmele promovate de el sunt greșite, fiind în contradicție cu Sinoadele și cu Părinții Bisericii.
Apoi nu reiese nici faptul că se produce o îngrădire de învățăturile rătăcite ale episcopului, nefiind nici un indiciu în acest sens. Clericul nu se separă de erezia episcopului, ci de comuniunea cu el, care este echivalată cu desconsiderarea și mustrarea lui. În mod evident, dacă prin comuniunea liturgică s-ar fi produs o părtășie la greșelile dogmatice ale episcopului necondamnat sinodal, atunci oprirea comuniunii ar fi fost trecută ca obligatorie, nu doar lăudabilă.
În fine, motivul real pentru care nu este schismă întreruperea pomenirii pentru erezie constă în aceea că nu se urmărește desconsiderarea cu semeție a episcopului, ci izbăvirea Bisericii de dezbinări. Obiectul acțiunii nu este episcopul, ci Biserica; nu e atât de importantă înfruntarea arhiereului în cauză, cât scoaterea ereziei din Biserică. Practic, prin vădirea și dezicerea de episcop, se atrage atenția asupra problemei pe care o creează el. Acesta trebuie despărțit de masa credincioșilor sănătoși în credință sau îndreptat pentru a nu mai fi la mijloc motive de tulburare a poporului credincios. Greșelile oarecare ale unui ierarh nu produc diviziuni în corpul Bisericii, pe când învățăturile eretice fac asta și este necesară reacția viguroasă din partea celor vigilenți, chiar dacă sunt inferiori ierarhic.
Viziunea studită despre întreruperea pomenirii episcopului
Până la Sf. Teodor Studitul, linia extremistă a studiților poate fi detectată la Sinodul VII Ecumenic, când o parte dintre ei nu au vrut să participe pentru că nu puteau să accepte primirea unor episcopi iconoclaști care se pocăiau de erezia lor. Apoi au intervenit disputele simoniace în anii imediat după Sinod, urmate de schisma adulterină. Luptele corecte împotriva iconoclasmului reînviat alături de restul ortodocșilor moderați nu au putut să împiedice izbucnirea unor certuri dure și rupere a comuniunii cu Sfântul Patriarh Metodie (843) duse de către ucenicii Sf. Teodor pe motiv că nu ar fi fost suficient de intransigent la primirea iconoclaștilor care se întorceau în Biserică. Ultima manifestare a fost răscoala împotriva Patriarhului Fotie pentru că fusese hirotonit direct din treapta de mirean trecut rapid prin toate rangurile intermediare.
Deși sunt mai mulți studiți canonizați ca Sfinți, cel mai cunoscut pare a fi Sf. Teodor, probabil pentru scrierile sale contra iconoclaștilor. El a fost proclamat ca Sfânt de Patriarhul Metodie tocmai pentru a-i domoli pe studiți, dar și pentru a le recunoaște meritele, punându-i pe calea cea dreaptă. Dar a făcut aceasta pe considerentul forțat că Sf. Teodor se împăcase cu Patriarhul Nichifor.
În contrapondere cu monahii studiți au fost cei din Olimpul Bitiniei, dintre care cel mai cunoscut a fost Sf. Ioanichie cel Mare. Aceștia au fost mai moderați și au avut un rol important în promovarea Patriarhului Metodie, dar și în general a unei linii ponderate în confruntarea cu ereziile și cu neregulile din Biserică.
Nevaliditatea Tainelor din perspectiva Sf. Teodor Studitul
Poziția Sf. Teodor față de adulterini este cea mai relevantă dintre toate și merită înțeleasă deplin. El însuși a venit la Studion cu toată obștea după ce inițial a viețuit la Mănăstirea Sakkudion, al cărei stareț a fost. A trebuit să se justifice în fața altora de ce a primit hirotonia de la Sf. Patriarh Tarasie, deși acesta era acuzat de pactizare cu simoniacii.
Problema simoniacă provenea de la Starețul Sava Studitul, care a acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și reprimirea unor iconoclaști cu gândul că aceștia vor fi scoși ulterior din treaptă pe motiv de simonie, adică au cumpărat preoția cu bani, după cum era obiceiul știut al iconomahilor. Însă Patriarhul Tarasie nu a caterisit pe nici unul deoarece nu avea probe în acest sens. E foarte posibil ca această atitudine să fi urmărit calmarea spiritelor și o concesie prin care să nu se incite la învierea iconoclasmului proaspăt condamnat.
Dar abia disputa adulterină a dus la sistematizarea concepțiilor studite. Împăratul a fost cununat necanonic cu o nepoată a Sf. Teodor de către preotul Iosif, nu de Patriarh, deși soția sa legitimă era în viață. Studiții au luat atitudine și au oprit comuniunea cu Patriarhul, nu doar cu preotul oficiant. Această opoziție a durat doar un an pentru că, după moartea împăratului, Sf. Tarasie a caterisit pe Iosif. Însă conflictul a fost reînviat sub Patriarhul Nichifor, care îl repune în treaptă pe acel preot la presiunile imperiale din iconomie. Mai mult, convoacă un Sinod care condamnă pe cei care nu acceptau acea decizie de pogorământ.
Pe fondul acelei dispoziții sinodale cel puțin controversate, Sf. Teodor și cei împreună cu el au responsabilizat pe toți credincioșii, afirmând că simpla comuniune cu cei ce au decis acea iconomie implica pierderea harului sacramental. Nu era un adept al teoriei vaselor comunicante, adică al contaminării prin comuniune la nesfârșit, ci doar cu sinodalii în cauză. Adică preotul de sub un episcop care nu a participat la Sinod avea Taine valide, dar cel de sub un episcop care participase nu era considerat acceptabil.
Scrisorile trimise de Sf. Teodor rezumă concepția sa cu privire la tema în cauză, dintre care o parte au fost traduse de pr. Marcel Hancheș în cartea Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1. Pentru că sunt amestecate epistolele din perioada iconoclastă cu cele contra adulterinilor fără distincție, uneori e greu să fie datate corect, așa cum se întâmplă în colecția Patrologia Graeca. Totuși un element distinctiv ar fi faptul că pentru iconomahi Sfântul avea în vedere fuga de părtășia la erezie, pe când contra adulterinilor cerea dezicerea și de comuniunea cu clericii aflați în părtășie cu sinodalii adulterini, chiar dacă aceștia nu ar fi fost de acord cu Sinodul. Lucrul acesta este de înțeles pentru că persecuția iconoclastă a dus la o separare de comuniune clară între drept-credincioșii prigoniți și eretici, lucru care nu s-a întâmplat în cazul Sinodului adulterin. De aceea se insistă într-un caz pe erezie și în celălalt pe comuniune.
Interesantă este Epistola 40 către Navcratie, în care se afirmă explicit nevaliditatea Tainelor și hirotoniilor făcute de un episcop aflat în comuniune cu alții care au luat o decizie sinodală greșită în aceste cuvinte: „dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau să lucreze deîndată cele sfinte, dar, cât timp este în erezie prin faptul că pomenește un eretic la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”. În mod evident este vorba de cearta adulterină aici, nu de cea iconosclastă. Pe de o parte, pentru că scrisoarea aceasta este inclusă în P.G. în corpul celor ce privesc disputa miheiană. Pe de altă parte, Sf. Teodor insista pe decizia sinodală a Patriarhului Nichifor, pe când în cazul ereziei iconoclaste nu mai era relevant Sinodul care a relansat-o, ci ea în sine. Iar în această Epistolă 40 există o dovadă internă pentru datare, anume critica la adresa episcopului care a făcut hirotoniile, „care zice în același timp că în chip rău s-a făcut Sinodul și că pierim”, căruia îi reproșează că „nu fuge de pierzanie, despărțindu-se de erezie”. Ruperea cerută este prin încetarea comuniunii, după cum este clar din primul citat. În plus, deși se referă la erezie, este vorba, de fapt, de hotărârea adulterină, pe care el o considera astfel, după cum rezultă din aceeași scrisoare, dar și din altele. Într-adevăr, e vorba de schismă, dar Sf. Teodor o vedea ca erezie și răsturnare a Evangheliei.
Așadar Tainele sunt privite ca nelucrătoare, hirotoniile nefiind primite decât dacă episcopul ar fi rupt comuniunea cu superiorul său. Motivul pentru care nu cere Botez sau mirungere este că îi pune pe adulterini în categoria celor ce se primesc prin simpla anatematizare a erorii lor, după cum scrie tot în această Epistolă 40, adică întreruperea pomenirii.
Dar trebuie spus că această viziune a sa nu a fost primită de Biserică, fiind în contradicție cu practica de dinainte de el în privința întreruperii comuniunii cu ereticii. După cum a arătat și Sinodul VII Ecumenic, există multe situații când unii Sfinți au avut părtășie cu ereticii încă necondamnați definitiv. Pe de altă parte, canoanele 13-15 I-II interzic abordarea Sf. Teodor și pentru că se referă la motive oarecare, nu dogmatice, linie preluată de la Sf. Sofronie al Ierusalimului, care a trăit cam cu o sută de ani mai devreme și care făcea această diferență între motivele de erezie și cele oarecare.
Reacția corectă în fața apariției unei erezii noi
Rezumând cele spuse până acum, cerința ca toți credincioșii să înfrunte obligatoriu devierile dogmatice care apar, indiferent de pregătirea lor teologică, așa cum pretindea Sf. Teodor Studitul, este forțată. Bine ar fi să se întâmple asta, însă este peste puterea multora, care au de lucrat încă mult cu propriul lor suflet și să-și consolideze credința până să mustre public diferite erori dogmatice complicate. Tocmai de aceea sunt necesare Sinoadele, ca să fie definită fără dubii ortodoxia și să fie urmată de toți fără excepție.
Pe de altă parte, canoanele invocate, dar și altele (cum ar fi 31 apostolic și 3 al Sinodului III Ecumenic), permit și laudă pe cei care apără credința în vreme ce este asaltată de noi erezii. Scopul lor nu este să se păzească doar pe sine și să se delimiteze de corpul credincioșilor aflați în comuniune cu episcopii eretici, ci să-i mustre și să-i înfrunte pe acei ierarhi chiar și prin oprirea pomenirii pentru a atrage atenția asupra învățăturilor lor vătămătoare pentru Biserică, care-i pun în contradicție cu menirea lor de păzitori ai turmei. Nu mai sunt pomeniți la slujbe pentru ca să se arate că și-au părăsit menirea de episcopi.
Bineînțeles că lupta de azi împotriva ecumenismului are două planuri distincte: contra-argumentarea dogmatică și vădirea trădării arhiereilor. O bună respingere a erorilor ecumeniste duce la ușurarea și claritatea înfruntării ierarhilor, pe când o reacție necalculată și chiar pătimașă față de episcopi duce, din păcate, la tensiuni care blochează înțelegerea și discutarea temelor de credință.
Dar mai presus de toate aceste detalii patristice și canonice importante este rugăciunea și ajutorul lui Dumnezeu să deschidă mintea spre înțelegerea corectă și mântuitoare a credinței noastre curate.
Dorim tuturor cititorilor, celor care ne urmăresc, celor ce ne acceptă și celor ce ne urăsc să aibă parte de bucuria negrăită a Învierii Domnului la acest Praznic mare!
Dintre toate bunătățile care ne vin prin harul bunului Dumnezeu, poate că în aceste zile pacea este cea mai dorită, dar și distorsionată și nemeritată. Fără o înnoire duhovnicească a minții prin pace nu poate veni cea pământească și materială. Dar, mai ales, fără credința vie în Hristos, nici măcar nu este de folos pacea exterioară, ci pierzătoate de suflet. Cu toate acestea, lumea caută pacea de la cei puternici ai lumii, de la trup, de la modă, din plăceri și din minciuni. De aceea nici nu au înțeles odinioară, nici nu L-au primit pe Domnul slavei, de la Care așteptau să Se pogoare de pe Cruce. Și nici măcar astăzi nu-L slujim cu cutremur, cum se cuvine.
Milostivul Dumnezeu să împace sufletele și trupurile noastre cu harul Învierii, să ne facă ușoară sabia pe care a adus-o pe pământ care să ne taie toate metehnele, să țină laolaltă pe cei uniți în numele Lui și să risipească furtunile acestei vieți!
Iar noi ne silim să scuturăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, poverile ce ne împresoară ca să putem ura tuturor credincioșilor ortodocși cu inimă luminată:
Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.
Păcatul Sf. Andrei Criteanul
După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.
Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.
Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.
Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.
Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții
Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.
Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?
Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.
Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare
Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.
Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.
În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.
Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească
Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.
În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.
Măsura Ortodoxiei
Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.
Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.
Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.
De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.
Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.
Concluzii și actualitate
Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.
Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.
Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui. Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.
În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.
Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.
După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.
Epistolă despre calendarul inovat de latini a lui Ieremia, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic
Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.
Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.
Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.
Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.
În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.
Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.
1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12
Ieremia al Constantinopolului
Silvestru al Alexandriei
Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.
Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).
Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.
Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.
Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.
Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.
Deși inițial am dorit să scriu o replică mai scurtă celui care a semnalat la comentarii criticile pe care mi le aduce Mihai Silviu Chirilă, am decis să o redactez totuși ca un articolde sine stătător, dar cu caracter de comment pentru că s-au adunat mai multe idei importante în ce am a spune. Revin acum, mai târziu, pentru că nu am apucat să vizionez și să răspund chiar în duminica dinaintea începerii Postului Mare.
Acesta este filmulețul lui Silviu:
Sincer să fiu, îmi pare că pur și simplu are chef de contrazicere, fără a depune efortul să înțeleagă ce vreau eu să spun. În plus, încadrează tot textul meu în lupta pe care o are el pe tema canonicității Mitropoliei Basarabiei, deși ating doar tangențial acest subiect. Eu nu am avut acest lucru în intenție, ci doar să prezint contextul și sensul ereziei etnofiletiste cu scopul de a fi oricine în cunoștință de cauză când vorbim de așa ceva.
Primul aspect discutabil este cel legat de procedura Sinodului. El s-a autodeclarat Ecumenic, deși rușii nu au participat. Ulterior, aceștia din urmă au sprijinit pe Patriarhul Ierusalimului în poziția sa de a nu semna documentele. Chiar putem echivala acțiunile autorităților rusești politice cu cele ale Bisericii lor în vremea aceea. Ba mai există un indiciu recent, în jurul Sinodului din Creta, când Patriarhul Bartolomeu a insistat pe condamnarea etnofiletismului, care se vede că nu beneficiază de receptarea pe care și-ar dori-o el.
Apoi Silviu spune că Sinodul de la 1872 nu a condamnat împărțirea jurisdicțiilor bisericești pe principiu etnic, ci divizarea între creștini pe principiu etnic. Însă Constantinopolul, prin acest Sinod, s-a rupt de bulgari, care cereau episcopi din sânul lor. Tocmai că urmăreau să-i oprească pe bulgari să aibă episcopi de etnia lor și care să slujească în limba lor, nu în greacă. Exarhatul pe care l-a propus și l-a înființat Poarta otomană era preconizat să fie dependent canonic de Fanar. Deci clar nu se pune problema de divizare, de Biserică proprie, ci de o jurisdicție care era fix în cadrul Patriarhiei Ecumenice. Iar partea a doua a hotărârii sinodale este la fel de clară, catalogând drept obrăznicie întemeierea unei jurisdicții bulgărești.
Mie mi se pare injustă condamnarea etnofiletismului în forma Sinodului de la 1872 și contrară canonului 34. Nu sunt eu în măsură să dau un verdict, dar pot să-mi exprim o părere pe care o consider pertinentă.
Desigur că împărțirea pe jurisdicții bisericești etnice nu se face ca în diaspora, ci teritorial, când e vorba de regiuni dominate de anumite nații, care se găsesc grupate îndeosebi în interiorul unor state. Apostolii de la început nu au delimitat Biserica în funcție de granițele statale, ci după configurația etnică, adică după gruparea regională a credincioșilor în funcție de etnia lor. Ba chiar și în problema bulgară, înaintea Sinodului de la 1872, Constantinopolul invocă o separare a competențelor și o lipsă de interferență între Biserică și stat, chiar și otoman. De aici am făcut conexiunea cu situația din Basarabia și am expus părerea mea că firesc ar fi fost ca statul țarist sau sovietic să nu fi intervenit în împărțirea Mitropoliei Moldovei, respectiv a Basarabiei, ci să permită continuarea vieții bisericești în făgașul pe care-l avea înainte. Bineînțeles că au intervenit considerente de ordin politic despre care nu mă pot eu pronunța acum cât au fost de valide sau nu.
În acest context, punctez aici că mi se pare nedreaptă atitudinea ierarhiei Mitropoliei Chișinăului de a nega istoria bisericească de pe teritoriul său dinainte de 1812. Episcopul Markel vorbește sfidător de existența netulburată de 200 de ani cu o mică întrerupere. Dacă avem în vedere că Sf. Paisie Velicikovski a plecat din Poltava, Ucraina, adică din Biserica Rusă pentru că a decis să nu mai trăiască într-o țară în care credința nu este ținută ortodox și a ales Moldova, este limpede că tradiția bisericească din Basarabia inclusiv, căci a stat în mănăstiri din această zonă, era mai bogată decât în Rusia. Chiar și din Sfântul Munte a venit înapoi în Moldova pentru că socotea această regiune prielnică viețuirii isihaste. Așadar cum pot ierarhii moldoveni să disprețuiască istoria dinainte de 1812? Nu văd alt motiv decât afinitățile lor etnice, care sunt străine nu de România, ci de Basarabia însăși. Și tot ei invocă filetismul!!
În privința Mitropoliei Basarabiei, subiectul este vast, nu sunt pe deplin edificat asupra lui. Deși există implicații etnice atât rezonabile, cât și exagerate, pe lângă ele un loc important îl ocupă chestiunea posesiei și intruziunii jurisdicționale. Opinia mea este că s-ar fi impus din anii 90 o cercetare în colaborare între Patriarhia Rusă și cea Română pe această temă (utopică, ce-i dreptJ). Spre exemplu, informațiile vehiculate de Silviu dintr-o carte editată în rusește cu traducere în românește, e posibil să schimbe total starea de fapt a lucrurilor. Oficializarea cedării jurisdicției basarabene către sovietici de către Patriarhia noastă în anii ’47 ne privează de orice drept de revendicare în momentul de față.
Ce îmi displace în pledoaria lui Silviu în general și în linia Mitropoliei Moldovei este invocarea unor idei fără temei printre alte argumente canonice. Una dintre acestea este ideea etnofiletismului. O alta ar fi trasarea jurisdicțiilor pe baza granițelor statale, lucru care nu e prevăzut de nici un canon sau principiu bisericesc consemnat. La fel de ciudată este și ideea neclară că nu pot exista două Biserici în interiorul aceluiași stat, prin extindere de la interdicția funcționării a doi episcopi în același teritoriu. Evident că nu pot exista două Biserici Locale suprapuse, cum e în diaspora și în Basarabia, totuși în Imperiul Bizantin au existat 4 sau chiar 5 Patriarhii în regiuni diferite ale aceleiași formațiuni politice.
Precizez că articolul anterior despre filetism nu l-am scris pentru a contrazice chiar și indirect pe cineva, ci doar am folosit contextul pentru a expune contextul și forma nedreaptă a condamnării etnofiletismului la Sinodul din Constantinopol 1872. De mai mult timp aveam această intenție.
Închei prin a-mi lua libertatea să nu răspund întrebărilor provocatoare din finalul video-ului lui Silviu pentru că întregul film mi se pare tendențios și răutăcios și nu doresc să intru pe acest făgaș. Înțeleg bănuielile și conexiunile legitime, dar nu mă simt dator cu nici un răspuns, eu nefiind partizan nici al Patriarhiei Române, nici al Mitropoliei Basarabiei, cu atât mai puțin al unor structuri bisericești din afara spațiului românesc. Sunt foarte dispus să recunosc greșeala intervenției în Basarabia și chiar să îndemn și alte foruri bisericești din pătrățica mea să facă asta în caz că se constată o tranșare clară a subiectului.
Deocamdată pot doar să-mi exprim mâhnirea că Patriarhia noastră nu-și manifestă public sprijinul necondiționat pentru Mitropolia Ucrainei canonică, suferindă și prigonită, dar etalează pretenții pentru parohiile românești din teritoriul ei. Aceasta este clar o atitudine nebisericească, politizată și etnofiletistă, că tot este vorba despre asta.
