Măsurile de redeschidere a slujbelor: o provocare adresată Bisericii

Conform unui comunicat de ieri al INSP (Institutul Național de Sănătate Publică), au fost făcute publice recomandările pentru perioada ce va urma relaxării din 15 mai. Sunt luate în vizor și slujbele bisericești spre a fi permis accesul credincioșilor, acestea fiind oficiate afară. Este o veste bună dacă avem în vedere faptul că, până acum, ni se spunea că nu vor fi deschise lăcașurile de cult, dar reglementările ridică probleme serioase, fiind o intruziune în ritualul ortodox. Dar nu trebuie să ne bucurăm prea mult pentru că există și alte propuneri de relaxare, care nu aduc nici o schimbare, fiind permis doar accesul clericilor. Însă merită o dezbatere fructuoasă pe această temă.

Deși un aspect important este baza legală, voi trece peste el în acest articol. Eu personal nu înțeleg în ce măsură este vorba de recomandări sau reglementări obligatorii și în ce cadru legal vor fi încadrate, care va fi situația după 15 mai. Având în vedere ultima decizie a CCR, situația țării pare a fi una ilegală, bazată pe interese și factori de putere, nu pe norme clare, pe legi. Există o instabilitate puternică în urma acestei pandemii și pentru că este prost gestionată.

Pentru a fi mai clar, conform teologiei ortodoxe, Biserica nu este din lumea aceasta, ci urmărește niște legi prin care să fie atinsă de credincioși viața viitoare. Asta nu înseamnă că este împotriva vieții pământești, ci că are idealuri mai înalte. În acest context, nevoia credincioșilor de a se ruga și a participa la slujbe trebuie judecată în plină pandemie de cler, nu de stat sau de alte autorități extra-bisericești. Ori lucrul acesta nu s-a întâmplat până acum, ba, mai mult, Patriarhia a recunoscut dreptul de intervenție al statului în oprirea accesului credincioșilor la cult chiar și în ziua de Paști. Deci măcar în ceasul acesta se impune să ne apărăm drepturile și statutul autentic de creștini, cu atât mai mult cu cât ne este recunoscut de cadrul legal existent, care prevede libertatea religioasă, ce nu trebuie anulată nici în starea de urgență.

În acest context, Biserica ar trebui să umple acest gol pentru credincioși în mod independent, să emită reglementări clare. Este remarcabilă în sensul bun reacția purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, prin prudența manifestată în privința Împărtășaniei, dar mai puțin de apreciat pentru referințele la celelalte culte în această privință, fiind cunoscute diferențele semnificative pe acest subiect dintre ortodoxie și restul confesiunilor. Acesta a afirmat, printre altele, că: „problema Sfintei Împărtășanii și a împărtășirii credincioșilor este una care aparține însă exclusiv Bisericii” și că „Biserica Ortodoxă Română se va consulta cu celelalte Biserici Ortodoxe surori pentru a găsi împreună, în comuniune și în spiritul fidelității față de tradiția liturgică, cea mai bună cale referitoare la accesul credincioșilor, în contextul pandemiei, la miezul vieții creștine: Sfânta Împărtășanie”. Desigur că măsurile acestea vizează toate cultele și este firească o consultare între ele, totuși nu pe tema Împărtășaniei pentru că există diferențe chiar și de administrare, fără a mai spune despre cele de doctrină. În sfârșit, după ce Patriarhia Română s-a compromis prin declarațiile inițiale pe tema molipsirii prin Împărtășanie și a fost contrazisă de majoritatea celorlalte Biserici Locale, nu se mai avântă să ia hotărâri hazardate. E de văzut care va fi soluționarea panortodoxă, care sper să nu fie în același spirit al fricii de contaminare.

Din păcate, purtătorul de cuvânt nu a făcut nici o mențiune la restul regulilor impuse, care afectează cultul ortodox, reprezintă o intruziune a statului în probleme bisericești. În plus, există și o discriminare inacceptabilă față de măsurile recomandate frizeriilor. În comunicatul INSP este precizată o suprafață de 4mp pentru fiecare client în spații închise, pe când în biserici este cerută una de 8 mp. Oare această distanțare fizică ține de virus sau de activitatea reglementată? Ar trebui să fie cel puțin la fel. În plus, nu este precizată distanța dintre persoane în cadrul slujbelor oficiate în aer liber, dar se subînțelege că va fi tot de 8mp, ceea ce este o anomalie și mai mare. Mediul exterior presupune o contagiere mai redusă, deci un spațiu mai mic, nu mai mare. 8mp înseamnă în jur de 1,5 m distanță între oameni, pe când 4mp presupun doar 1 m. Este necesară o precizie mai mare în exprimare, dar, în primul rând, o nediscriminare și intruziune în cultul Bisericii.

Este de remarcat că Arhiepiscopia Ortodoxă a Germaniei, Austriei și Luxemburgului deja a emis unele îndrumări privitoare la săvârșirea sfintelor slujbe în locașurile de cult în perioada de relaxare a măsurilor restrictive pentru teritoriul său. Stârnesc un interes deosebit cele referitoare la împărtășire. În primul rând clericii nu se vor „împărtăși cu Sf. Sânge direct din Sf. Potir, ci luând-L, o singură dată, cu lingurița”, iar diaconii vor primi Tainele de la preotul care va purta mască. Pentru împărtășirea credincioșilor vor fi folosite măști și mănuși (la care se poate renunța prin dezinfectarea mâinilor) de către preot și lingurițe și procovețe curate pentru fiecare credincios.

Consider că este normal să fie păstrate măsuri de prevenție, dar fără să exagerăm. Având în vedere că în Rusia există multe infectări, mai ales în mănăstiri și pe lângă biserici, ba chiar unul din egumenii Lavrei Sf. Serghie din Moscova, Tihon, medicul șef al Mănăstirii, a murit de complicații cauzate de virusul corona, este de la sine înțeles că sunt necesare măsuri de protecție. Majoritatea monahilor din Lavră s-au recuperat, ceea ce înseamnă că virusul nu este atât de mortal, dar nici nu este de acceptat să se îmbolnăvească cineva.

Având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu a transmis nimănui virusul, deși s-a împărtășit din același Potir cu mulți clerici, putem afirma cu încredere că Împărtășania este o Taină și e diferită de o băutură obișnuită. Nu este de competența medicilor să dea acum un verdict general în această privință, iar Patriarhia ar trebui să permită împărtășirea fără restricții pentru cei ce au credința necesară și s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine.

Sunt discutabile și recomandările cu privire la atingerea icoanelor și primirea binecuvântării. La nivel de sugestii medicale sunt acceptabile, însă, așa cum am mai scris pe această temă la finalul unui articol mai vechi, credința în Dumnezeu ar trebui să biruiască orice pericol trupesc și amenințare la adresa sănătății în limite rezonabile.

Toată această situație paradoxală este generată de virusul care nu produce simptome foarte grave și totuși măsurile luate de prevenție sunt exagerate și fără acoperire. Însă aceasta este o subiect mai amplu, pe marginea căruia s-a scris în mare măsură și asupra căruia trebuie revenit pentru că este de o importanță capitală. Ușor-ușor, lumea poate căpăta o configurație cu totul diferită, dusă de valuri de emoții, isterii și chiar ură viscerală. Iar Biserica poate aluneca pe panta unui creștinism social dezastruos în ce privește menirea ei, care este una spirituală, nu materială.

Actul sinodal din 1882 prin care Biserica Ortodoxă Română și-a impus autocefalia

În contextul dezbaterilor cu privire la autocefalie iscate de schisma ucraineană, Orthodox Synaxis a scos la lumină un act din Monitorul Oficial din 1882 (p. 2974-2980). Este bine de cunoscut acest document atât pentru valoarea lui doctrinară, cât și pentru istoria noastră bisericească. Îl redăm mai jos în limba română adusă la exprimarea de astăzi.

Punând în context istoric această acțiune a Sinodului episcopilor români de a se declara o structură bisericească autocefală, este evident că ea a determinat Patriarhia de Constantinopol să-i acorde un Tomos de autocefalie trei ani mai târziu, în 1885. Toate aceste evenimente trebuie puse în contextul obținerii independenței în 1877 de sub stăpânirea turcească și, implicit, o ieșire de sub influența fanariotă.

Actul sinodal interpretează trecutul istoric într-o manieră foarte interesantă, puțin cunoscută astăzi. Până la proba contrarie, viziunea prezentată trebuie luată de bună, mai ales că este foarte plauzibilă. În orice caz, identitatea noastră națională și îndeosebi cea bisericească a fost foarte bine conturată dintotdeauna și e bine să conștientizăm acest fapt important. Acest aspect ar fi meritat să fie punctat mai pregnant cu prilejul sărbătoririi anul acesta a 135 de ani de autocefalie. Mai mult, este de observat faptul că istoria bisericească a românilor care ni se prezintă oficial astăzi omite un fapt important subliniat în textul de mai jos, anume că românii au fost autonomi în organizarea ecleziastică, preferând să se plaseze sub jurisdicția Patriarhiei de Ohrida, nu sub cea de Constantinopol.

Patriarhul Constantinopolelui Ioachim al IV-lea și Mitropolitul Primat Calinic (Sursă foto: Familia Regală a României)

Sântul Sinod al Sântei biserici autocefale ortodoxe române, ascultând epistola Sinodală a Înaltei Sale Sanctități Domnului Domn Ioakim Arhiepiscopul Constantinopolului și patriarh ecumenic, epistolă adresată „Prea Sfințitului Mitropolit al Ungro-Vlachiei, Prea cinstitului Exarh al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”, precum și „tuturor respectabililor ierarhi ai păzitei de Dumnezeu regiuni (ținut) a României (κράτει της Ρουμανίας)”, pe care îi numește frați și coliturghisitori ai Modestiei sale: s’a informat de cuprinderea ei, care este cea următoare:

1) Înalta Sa Sanctitate, Domnul Ioakim, patriarhul ecumenic spune că s’a informat din jurnale, că la 25 Martie trecut, în biserica catedrală a Mitropoliei din Bucureștii, s’a săvârșit Sfințirea Sântului Mir și că prin aceasta ierarhii români ar fi arătat deplina lor neștiință despre canonica supremație (αρχή) spirituală a tronului patriarhal, apostolic și icumenic; că această urmare ar fi împotriva regulii urmate din vechime în această regiune (κλὶματη); că ierarhii români prin această faptă, în loc de a fi păzitori ai regulii păstrate în biserică, au oferit un model (τύπον) de neorânduială (ἀταξίας), care prin această epistolă ’și atrage mustrarea meritată. Această mustrare constă din următoarele aserțiuni: a) Că orânduiala (τάξις) este din cele mai salutare, mai necesare și universale în lume și că fără dânsa și fără prevedere nu trebuie a se conserva nimica în lume; căci ce se face altfel nu este stabil și nu are condițiunile necesare la trăinicie. Citează cuvintele Apostolului, adresate Corintenilor, că toate să se facă cu bunăcuviință și după orânduială. Aceasta orânduială, care trebuie a se păzi întru toate, cu atâta mai vârtos trebuie a se păstra în cele spirituale. b) Ierarhii români, prin actul sfințirii mirului, ar fi realizat o  neorânduială, călcând rânduiala stabilită de un foarte vechi obicei bisericesc. Că ierarhii români, după cuvântul Apostolului Petru, trebuie să fie pentru turma lor pildă și model:  păstoriți turma lui Dumnezeu dintre voi, făcându-vă pildă turmei”. De asemenea cuvintele Apostolului Pavel: fugi de dorințele de inovațiuni, știind că ele produc certe”. c) Alt argument al mustrării epistola îl ia din canonul XXXIV Apostolic, care prescrie ca Episcopii fiecărei națiuni să recunoască pe cel întâii între dânșii și să’l socotească ca cap și să nu facă nimica de prisos fără opiniunea lui”. Că acest canon ar fi având acel înțeles, că ierarhii români nu trebuia să cuteze a face Sfințirea mirului, care ar fi un novism; căci trebuia să conserve vechiul obicei de a primi Sfântul Mir de la patriarhia de Constantinopol, sub a căreia jurisdicțiune bisericească este pusă România încă de Sinodul Ecumenic IV-lea, ce s’a adunat în Calcedon în ani de la Hristos 451 și carele a decis ca Episcopii din Diocezele Pontului, Asiei și Traciei precum și Episcopii diocezelor acestora, carii se află printre barbari, să depindă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Între popoarele acele barbare, de prin veacul al V-lea la care se trimiteau episcopi misionari de la Constantinopol și din alte eparhii ale imperiului roman de orient, epistola sinodală a patriarhului numără și pe România noastră și crede a întemeia pe această esplicație supremația sa bisericească. d) Că Înalta sa Sanctitate, ascultând glasul Apostolesc carele zice : Luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v’a pus Episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu”, n’a trecut cu vederea a ne mustra pentru îndrăzneața faptă a sfințirii Sfântului Mir, faptă abătută de la orânduiala bisericească, și totodată exemplu rău turmei de nesupunere și neascultare.

2) Epistola patriarhală sinodală spune mai departe că s’ar fi răspândit pe acolo zgomotul că în biserica noastră s’ar fi mai introdus și alte inovațiuni precum: Stropirea și turnarea pe cap la Sfântul Botez în loc de cufundare; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme, pe care le înseamnă numai cu zicerile: „și altele asemenea”, Dar adauge că aceste din urmă le consideră ca simplu zgomot deocamdată, și cere informații lămurite despre existența unor astfel de inovațiuni în biserica românească. Epistola se încheie, invocând harul și mila lui D-zeu asupra noastră.

Epistola poartă data 10 Iulie anul 1882 și este sub-scrisă de Înalta Sa Sanctitate patriarhul Ioachim și de 11 Arhierei membri ai sinodului patriarhal.

Cetind și ascultând cu mare luare aminte această admonițiune patriarhală, am simțit în inimile noastre o plăcere duhovnicească, văzând că Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic ne amintește mai multe cuvinte din Sânta Scriptură și din canoane, care sunt norma administrației Sfintei noastre biserici ortodoxe a Răsăritului și pe care noi niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere în administrația spirituală a diecezelor noastre. Astfel de cuvinte le recităm și noi încă o dată cu multă plăcere: a) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din I-ia epistolă către Corinteni, Cap XIV, st. 40, unde Apostolul prescrie buna rânduială ce trebuie să domnească în templu în timpul serviciului divin, și încheie regulile sale cu aceste cuvinte: ,,toate să se facă după cuviință și rânduială”. b) Cuvintele Sfântului Apostol Petru din I-a epistola cap. V st. 1: „Păstoriți turma lui D-zeu cea dintre voi … făcându-vă exemplu turmei”. Cuvintele prin care Sfântul Petru dă povățuiri apostolice păstorilor bisericii sună în toată întregimea lor astfel: pe prezbiterii cei dintre voi îi îndemn, ca cel ce sunt împreună prezbiter și martor al suferințelor lui Hristos și părtași ai măririi celei ce va să se descopere: păstoriți turma lui cea dintre voi, priveghind asupra ei nu cu sila, ci de voie și după D-zeu, nu din interes rău, ci cu osârdie; nici așa ca cum ați domina peste ea; ci făcându-vă exemple turmei”. c) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei Episcopul Efesului: τὰς νεοτερικάς ἐπιθυμὶας φεύγε, trebuie citate iarăși în toată întregimea lor, pentru a fi pricepute și a se ținea minte cuprinsul lor cel salutar (mântuitor, n.n.). „Aceste cuvinte P II-a Timot. II. st. 22-26) glăsuiesc astfel:

„Iar de poftele tinerești fugi (τας νεωτερικας επιθυμιας γευγε) = Juvenilia autem desideria fuge), și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu toți cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Iar de întrebările cele nebunești și neînțelepte te ferește, știind că naște sfezi. Și slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător, cu blândețe certând pre cei ce stau împotrivă; poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoștința adevărului. Și vor scăpa din cursa diavolului, prinși fiind ei de dânsul spre a lui voie”. d) Pasagiul din faptele Apostolilor, unde Sfântul Apostol Pavel adresează cele din urmă cuvinte ale sale prezbiterilor din Efes, cu cari nu avea să se mai vadă în lumea aceasta: luați aminte de voi și de toată turma întru carea Duhul Sfânt v’a pus episcopi, ca sa păstoriți biserica lui Dumnezeu, carea o a câscigat cu scump sângele său” (Fapt. XX, 28).

Noi mulțămim din inimă Înaltei Sale Sanctități patriarhale că ne pune în vedere cuvintele cele Sfinte ale scripturii, ne dă ocazie să gândim la ele, să le studiem profund și să le realizăm în viața noastră.

Afară de aceste citațiuni din Noul Testament, epistola Sanctității Sale ne amintește încă două canoane anume: a) Canonul XXXIV al Sfinților Apostoli, din care se citează cuvintele de la început: Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a ști pe cel dintâi dintre dânșii și a’l recunoaște ca cap și nimic din cele ce trec peste autoritatea lor a nu face fără de socotința (opiniunea) lui.» Restul textului sună astfel precum urmează: ci să facă fiecare numai aceea ce se atinge de eparhia lui și de locurile ce aparțin la ea. Dar și cel dintâi (Episcop) să nu facă nimica fără de socotința tuturor, ca în acest chip să fie unire și să se slăvească Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh”. Așadar sensul acestui canon este că fiecare nație sau popor creștin ortodox are Episcopii săi; între Episcopi este unul în fruntea tuturor ; fiecare administrează dioceza sa după regulile stabilite de biserică. Când se înfățișează vreun caz neprevăzut de regulile bisericești, episcopul respectiv se consultă cu cel întâi, sau Arhiepiscopul, despre modul cum se cuvine să urmeze în cazul respectiv. Dar și Arhiepiscopul sau căpitănia Episcopilor, în cazurile neprevăzute prin regulile bisericești, să nu facă nimic arbitrar, ci să consulte pe Episcopii națiunii și să facă așa precum cu toți vor decide; căci cu modul acesta se va păstra buna înțelegere și unanimitatea în disciplina bisericească. Cum că așa se înțelege acest canon vom cita aici explicația ce’i face un canonist rus, Arhimandritul Ioan, în cartea sa intitulată: „Опьыть Курса Цєрковкаго Законовчдєніѩ”, carte care servește de manual în seminariile Rusiei la studiul dreptului canonic.

În tomul 1-iu, pagina 177 a acestei opere citim următoarele asupra acestui canon: Din acest canon (XXXIV Apost.) mai înainte de toate se vede că delimitarea hotarelor locale în administrația bisericii creștine, hotare numite eparhii (dioceze), s’a început deja în timpurile Apostolilor. Canonul apostolic la fiecare popor (ἔθνος), ce compune o biserică particulară sau locală, reprezintă câțiva Episcopi, din care fiecare diriguiește o parte din turmă ( παροικία) încredințată lui și care constă din câteva orașe, sau sate (χώρα), iar toți acești Episcopi au peste dânșii un Episcop primat ca un cap, care este dintâiul între dânșii (ὁ ἐν αὐτοις πρώτος). Cu privire la veacul apostolic și la timpurile cele mai apropiate de el, episcopi primați sau cel întâi în bisericile locale fără îndoială se socoteau primii urmași apostolici, puși de înșiși apostolii, cu deosebire în locurile cele mai însemnate ale țărilor și provinciilor cunoscute atunci: Iacov în Ierusalim, Timotei la Efes, capitala de atunci a Asiei Mici, Tit în insula Creta ș.a. Însă, numind pe acești Episcopi primați Capi ai bisericilor lor, canonul apostolic da a înțelege aici nu o putere a lor nemărginită și în totală independență, ci numai o principală protie, prioritate, întâietate a votului în afacerile bisericești; căci, precum episcopilor subordonați nu li se permite a face nimic din cele ce ar avea o importanță deosebită fără știrea și socotința capului, așa și însuși episcopului capital i se inspiră a nu face nimica fără socotința și conglăsuirea comună a tuturor episcopilor. Astfel de acte, care covârșesc autoritatea parțială a fiecărui Episcop și cer votul și decizia principalilor reprezentanți ai bisericii pot fi d. e. hotărârile dogmelor credinței, compunerea canoanelor și legiuirilor pentru biserică, alegerea Episcopilor, judecata asupra lor și altele asemenea. Iar fiecare Episcop eparhial ori diecezan, după canon, are primația și autoritatea numai în cele ce privesc eparhia lui și la locurile ce aparțin ei. Canoanele tipurilor următoare au confirmat această instituțiune apostolică (Sinod. I icum. 4, 6. – Sin. II icum. 2. – Sinod. Antioh. 9. ș. a.). De asemenea, se poate observa că canoanele apostolice vorbesc numai despre o căpetenie parțială, în bisericile locale, dar nu arată nici un cap universal peste toată biserica, – și nici măcar nu’l presupun; căci nu numai diriguirea bisericilor o reprezintă despărțită, – fiecare sub capul său, ci pe fiecare astfel de cap îl mărginește prin votul comun al tuturor episcopilor locali”. tom. I. p. 177-179).

În conformitate cu acest canon apostolic este constituită biserica ortodoxă din Regatul României, ai cărei locuitori sunt de națiune română. România este împărțită în opt eparhii sau dioceze, dintre care două arhiepiscopii și Mitropolii și șase episcopii, anume: Mitropolia Ungrovlahiei sau a Munteniei, Mitropolia Moldovei ; Episcopiile Râmnicului și Noului Severin, a Romanului, a Buzăului, a Hușilor, a Argeșului și a Dunării-de-jos. Conform canonului Apostolic, Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca unul ce reșede în capitala regatului, este primul între ierarhii români și are prerogativele de precădere, pentru care, pe lângă titlul de Arhiepiscop și Mitropolit al Ungrovlahiei, poartă și pe acel de „Primat al României și președinte al Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române”. Așa este el considerat și titluit în regatul României și de cler și de laici. Sub acest titlu se adresează către primul ierarh român oricine are vreo afacere bisericească, relativa ori la administrația parțială a Mitropoliei Ungrovlahiei, ori la cea generala a bisericii ortodoxe române. Mai departe, tot în conformitate cu canonul apostolic în chestiune, ierarhii noștri eparhiali, în chestiunile curente ale administrației lor bisericești se conduce de regulile stabilite mai dinainte de biserică și de uzul tradițional, clironomisit de la predecesori; iar în cazurile neprevăzute de practica anterioară, cer dezlegarea Sfântului Sinod, unde se adună toți ierarhii țării: Mitropoliții, Episcopii și Arhiereii, în număr de 16, și ceea ce se decide în Sinod, aceea devine regula pentru toți, și pentru Mitropoliți, și pentru Episcopi. Sinodul se adună de două ori pe an, după hotărârea canoanelor primăvara și toamna. Așa se înțelege și așa se aplică în România canonul XXXIV apostolic, care intră în legislația țării; căci în spiritul lui și al altor canoane sinodale este făcută legea noastră organică, pentru constituirea bisericii ortodoxe române a Regatului României.

b). Epistola patriarhală citează încă un fragment din canonul XXVIII al Sinodului IV-lea ecumenic, afirmând că biserica română ar fi pusă de acel Sinod sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol. Iată cum se exprimă epistola în acest loc: „sub a căruia (a tronului patriarhicesc) jurisdicție cei 630 Sf. părinți, care au constituit al IV-lea Sf. Sinod ecumenic din Calcedon în Bitinia, au rânduit să fie supuși: Episcopii din provinciile Pontului, Asiei și Traciei, precum și Episcopii provinciilor mai sus zise (aflați) între barbari”.

Noi reproducem acest citat din canon după Pidalion: „numai Mitropoliții provinciilor Pontului, ale Asiei și ale Traciei, de asemenea și Episcopii cei de la barbarii mai sus-ziselor provincii, să se pună de către sus-numitul prea Sf. Scaun al bisericii Constantinopolitane: adică fiecare Mitropolit al provinciilor menționate, cu Episcopii provinciei, trebuie să pună pe Episcopii eparhiei, precum este prescris de dumnezeieștile canoane. Iar înșiși Mitropoliții menționatelor provincii trebuie să fie puși, precum s’a zis, de Arhiepiscopul de Constantinopol, după ce se va face prin conglăsuire, după obicei, alegerea și prezentarea lor aceluia”. Așadar canonul a hotărât ca Mitropoliții ce se vor alege în provinciile Pontului, Asiei și Traciei să se prezinte la confirmarea Patriarhului. Tot asemenea să se urmeze și cu Episcopii populațiilor barbare, ce aparțin acelor provincii. Care sunt însă acele populații barbare, la care face aluzie Sinodul icumenic din anul 451 după Hristos? La aceasta ne răspunde Pidalionul sau cartea canoanelor bisericești, publicată de patriarhia de Constantinopol la începutul veacului acestuia, și după care avem și noi o traducere în limba română, ne răspunde în comentarea acestui canon, că populațiile barbare din veacul al V-lea, pe ai căror Mitropoliți și Episcopi Sinodul de la Calcedon îi pune sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol, sunt: alanii și rușii. Prin urmare canonul XXVIII al Sinodului IV-lea icumenic nu poate privi întru nimica pe regatul României din anul mântuirii 1882.

Canonistul rus amintit mai sus, Arhimandritul Ioan, iată cum explică canonul al XXVIII-lea al Sinodului al IV-lea: Sinodul a adaos încă în canonul său că de același patriarh al Constantinopolului trebuie să se pună și Episcopii popoarelor celor de alte seminții (ce sunt afară de imperiul roman), care după diriguirea bisericească se numără la provinciile menționate în canon (ἐτι δὲ και ἓν Βαρβαροὶς Επισκοποι τῶν προειρημένων διοικησεων): adică Episcopii acelor locuri și popoare care au primit învățătura credinței și botezul din Bizanțul ortodox și tot de la dânsul au primit cei întâi Episcopi”. (tom. II p. 315- 316). Și, după această explicație, Patriarhia constantinopolitană nu are nici o supremație asupra bisericii române: căci Românii n’au primit botezul și doctrina creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creștinătatea Românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolei. Românii au venit în Dacia cu sămânța creștinismului încă din veacul al 2-lea după Hristos. Sămânța creștinismului adusă în Dacia s’a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului, așa că în veacul al treilea, după mărturia lui Tertulian, Dacia era plină de creștini și Episcopii Daciei au participat la primele Sinoade icumenice. De aceea nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creștinarea diferitelor popoare din orientul Europei, precum despre bulgari și ruși, despre unguri, poloni, lituani, nu amintesc nimic despre creștinarea posterioară a românilor, fiindcă ei erau deja creștini din veacurile primitive ale creștinismului. Constatăm dar din nou că nici prin canonul Sinodului al IV-lea, nici prin altul al vreunui Sinod icumenic ori local, biserica romana nu este supusă celei Constantinopolitane.

În imperiul Roman era datina  ca, precum administrația politică, așa și cea bisericească să aibă diferite centre în politiile cele mai însemnate ale imperiului. Aceste centre se determinau atât prin legi imperiale, cât și prin canoane sinodale. De la aceste centre se da direcțiunea administrativă și organizatoare în regiunile respective. Împăratul Iustinian, în veacul al VI-lea, a instalat un asemenea centru de administrație bisericească în politia sa natală, Prima-Justiniana, și, între alte provincii incorporate la acest centru a fost și Dacia, unde locuiau românii. Această lege imperială, cuprinsă în Nuvela XI a lui Iustinian, este cel dintâi act public cunoscut în istoria românilor despre jurisdicția lor bisericească. Românii în decurgere de multe secole s’au ținut de această jurisdicție. În locul Primei-Justiniane cu timpul s’a ridicat Ohrida la slavii de sud și românii au păstrat cu dânsa vechile legături ce avusese cu biserica Primei-Justiniane. În intervalul acesta, românii și cu slavii de sud formaseră un imperiu, pe care au trebuit să’l țină cu necontenite lupte și vărsări de sânge contra pretențiilor de cucerire ale imperiului bizantin, până ce imperiul româno-slav căzu pradă cuceritorilor. Ca clironomie (moștenire, n.n.) din acel timp am avut noi literatura slavă în biserica română până în veacul al XVII-lea. Românii își adunară puterile lor și, după multe lupte și vărsări de sânge, formară, în România actuală, prin veacul al XIII-lea două state române, unul în Muntenia, altul în Moldova, independente de orice supremație străină. Aceste state au păstrat încă un timp legăturile lor bisericești cu Ohrida. Aceste legături constau întru aceea că românii, la caz de trebuință, cereau de acolo povățuiri în unele chestiuni bisericești, pe care conștiința lor  religioasă le credea de o importanță deosebită.

Pe la finele veacului al XIV-lea se ivește întâia oară tendința patriarhiei de Constantinopol de a’și întinde jurisdicția sa asupra Domniatelor române. În Moldova se îndeplinise vacanțele ce avură loc în scaunele episcopale ale țării după anticul său uz.

Încă mai dinainte, cu primirea Domnilor și a boierilor, patriarhia trimisese în Muntenia doi mitropoliți, unul pentru Valahia-mare , altul pentru Valahia-mică. Tot așa voia sa facă și în Moldova; însă aici nu fu primit Mitropolitul trimis de patriarhie. Aceasta excomunică întreaga țară, care continua a se administra bisericește după uzul antic de Mitropoliții și Episcopii săi, recunoscuți de biserica Ohridei. A intervenit curtea imperială bizantină și pe căi amicale a liniștit afacerea, silind patriarhia a nu se amesteca în afacerile interioare ale bisericii Moldovei, a nu trimite acolo Mitropoliții săi, ci a recunoaște pe ai țării și a se pune în relație bisericească cu dânșii, iar pe Domnul țării, Alexandru-cel-bun, l’a înduplecat a se pune în relații bisericești cu patriarhia, care este centrul a toată ortodoxia. De aici se încep relațiile noastre bisericești cu patriarhia de Constantinopol. Ele nu au fost reglementate prin nici un canon bisericesc ori lege politică, ci au fost totdeauna relații amicale, de bună voie, niște legături morale cu centrul ortodoxiei. Această stare de lucruri nu a durat mult. După Sinodul de la Florența, unde patriarhul și împăratul Constantinopolului s’au unit cu biserica Romei în dezavantajul ortodoxiei, biserica română din amândouă țările iarăși a curmat legăturile abia strânse cu patriarhia de Constantinopol, și s’au lipit iarăși de biserica Ohridei, cu care din nou s’a pus în comunicare, ca una ce era într’un loc pașnic și retras de tulburările politice și cu care aveau simpatii tradiționale. Această stare de lucruri a continuat până pe la finele veacului al XVI-lea. Patriarhia de Constantinopol, fiind căzută sub dominația turcească, a început a căuta sprijin material, moral și politic la statele ortodoxe, la Rusia și România. S’au început vizitele prin țările Române, Muntenia și Moldova, precum și colectele bănești prin țară pentru  susținerea patriarhiei, care era în ultimul pericol. Cea dintâi vizită patriarhală în Muntenia a fost primită cu răceală, în Moldova însă a fost primită cu toată simpatia și s’a dat patriarhului Ieremia cea mai largă ospitalitate și ajutoare materiale. Biserica Ohridei, căzând sub jugul turcesc, prin aceea a căzut și bisericește sub patriarhia de Constantinopol. Iar prin aceasta bisericile din țările române, din nou , de bună voia lor și după rugămintea patriarhiei, s’au pus în relații spirituale cu dânsa, păstrându-și autocefalia lor internă. În puterea acestor relații amicale și de omodoxie (aceeași credință ortodoxă, n.n.), Domnii și boierii, precum și clerul român, respectând pe patriarhi, primeau ca bucurie povățuirile lor în materii dogmatice, morale și disciplinare, care servind spre edificarea națiunii. Domnii noștri cu influența lor politică la înalta Poartă protejând pe patriarh și afacerile bisericii ortodoxe; îl ajutau cu mijloace materiale la plata nenumăratelor lor datorii. Un patriarh persecutat de cămătarii turci, armeni și evrei, încât nu mai putea trăi în Constantinopol, a venit la ajutorul țărilor române și, tânguindu-se lui Vasilie-vodă despre trista sa postură, a scos din buzunar un ștreang și, arătându-l Domnitorului, i-a zis: Spânzură-mă Maria Ta, un Domnitor creștin, decât mă vor spânzura păgânii”! Domnul se umili de această postură disperată și îi dădu o sumă mare de bani. Mulți patriarhi detronați de Sultani și Viziri găseau adăpost în țările române până se puteau reabilita ori până la moartea lor. Aici, chiar în retragerea lor, erau stimați de toți și priviți ca martiri pentru cauza bisericii ortodoxe, persecutați de necredincioși. Stima mergea până acolo, că îi pofteau să preșeadă la divanurile țării, alăturea cu Domnitorii noștri. Nu numai patriarhul Constantinopolului, dar și cei de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria; ba și călugării de la diferite mănăstiri din Orient în veacurile XVI, XVII și XVIII, umblau prin Principatele române, implorând mila și ajutorul Domnilor , boierilor, clerului și poporului. Între alte ajutoare, mila românească a mers până acolo, că a început să dea în administrația acestor călugări ai Orientului ortodox chiar mănăstirile române cu averile lor, crezând că ei, ca oameni sfinți, vor administra așa de bine acele mănăstiri, că, după ce le-ar ține bine și în toată regula, mai bine decât călugării români, vor produce și un excedent de venituri, pe care să’l trimită ca milă mănăstirilor respective ale lor din Orientul ortodox cel nenorocit.

Însă, după ce patriarhii s’au pus bine cu turcii, au vrut să introducă în biserica ortodoxă o dominație absolută. Au desființat bisericile autocefale din Bulgaria și Serbia, au zdrobit independența patriarhiilor Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei, reducându-le la rolul de mitropolii supuse jurisdicției lor. Au încercat a face nu o dată așa și cu biserica română. Însă aici Statele române, precum și’au păstrat autonomia politică, tot așa ad știut să’și apere și autocefalia bisericească prin puterile lor proprii de orice încercări arbitrare ale patriarhiei, precum: numirea mitropoliților și episcopilor, administrația și legislația internă a bisericii. Nu o dată s’au ținut sinoade și adunări naționale și s’au făcut proteste energice contra a orice încercări de încălcare și nesocotire a drepturilor autocefale bisericești, Aceste încălcări ale patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioților. Istoricul luptelor noastre cu călugării fanarioți este o dramă plină de durere sufletească pentru orice inimă creștinească. Pe de o parte simplitatea, devotamentul religios până la abnegație, credulitatea, durerea pentru suferințele confraților din Orient, jertfele enorme în favoarea lor, pe de alta ingratitudinea, dorința de apăsare, de dominare, de absolutism și de interes propriu particular, cu un cuvânt, exploatarea unei națiuni de milioane de credincioși nu pentru folosul ei moral, religios și material, ci pentru alte interese străine și chiar opuse acestei națiuni. Cu domnia fanarioților, s’au împuternicit egumenii greci, ce erau pe la mănăstirile române. Favorizați de Domnii fanarioți și de influența politică a patriarhiei, ei se făcuseră stăpâni pe o mare parte din teritoriul României, cu drepturile mănăstirilor române. Ei alungaseră călugării români și’i înlocuiseră cu familiile lor, ce le aduceau din Orient, când intrau în egumenate, lăsaseră chiar edificiile ctitoricești în dărâmare deplină. Adunau banii veniturilor pentru dânșii și pentru membrii familiei lor; după ce se îmbogățeau destul, egumenii se întorceau în Orient, unde ‘și agoniseau dregătorii mari bisericești; iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient. Unii cu banii românești își trimiteau rudele la învățături în școlile Europei și apoi din ei ajungeau demnitari mari în Turcia. Dar pentru Romania n’au făcut nimica bun acești călugări fanarioți: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici un spital pentru bolnavi, nici un bărbat roman cult format prin inițiativa și banii ce aveau la dispoziția lor, nici o carte română pentru cultura limbii, nici o instituție de binefacere; ba încă au lăsat în părăsire și pe acele testamentare ctitorești. În loc de bune, ne-au lăsat numai rele: corupția moravurilor, împuținarea simțului religios în cler și popor, simonia, jaf în cler și popor, cât se revoltă conștiința citind în scriitorii români de la începutul veacului acestuia despre corupția clerului fanariot adus aici de Domnii fanarioți și protejat de ei și de patriarhia de Constantinopol. În acele timpuri de tristă memorie, patriarhia, bazată pe Domnii fanarioți, făcea felurite încălcări în sfera autocefaliei noastre bisericești, d. e. Domnii puneau biruri grele pe țară, care sărăceau de tot pe locuitori; se făcea murmurare mare, se revolta poporul, se făceau adunări mari de boieri și cler, se făceau hrisoave așa numite sobornicești pentru desființarea acelor biruri, se legau cu mari blesteme de către mitropoliți și episcopi, se citeau prin biserici și se proclamau anateme îngrozitoare contra celor ce ar mai îndrăzni a le introduce. Domnii fanarioți așteptau până se liniștea poporul, apoi se adresau la patriarhie și dobândeau dezlegarea anatemei pusă de biserica romană. Alte dăți Mitropoliții țării în puterea dreptului canonic opreau unele căsătorii între rude de aproape. Cei interesați alergau la patriarhie și izbuteau a’și scoate de acolo învoire, cu înjosirea demnității ierarhiei române. Un folos însă, deși negativ, au avut românii de la călugării fanarioți și de la amestecul lor în afacerile noastre bisericești: convingerea că românii nu trebuie să aștepte pentru țara lor nimica bun de la călugării străini; căci acești străini, deși ar fi început cu vreun bine, totdeauna au sfârșit’o cu rău pentru țara noastră. Românii trebuie să-și facă bine lor și națiunii lor ei înșiși prin propriile lor puteri și pe tărâmul bisericesc prin propriile puteri ale bisericii naționale. Numai în ei și în Dumnezeu să conteze și nimica bun să nu aștepte de aiurea, ci mai vârtos să stea în poziție de apărare din toate părțile.

Așa și fac românii acum de mult timp. De la 1821 datează epoca renașterii noastre naționale, politice și bisericești; atunci s’a depărtat din țara noastră cu Domnii fanarioți și clerul fanariot. Biserica noastră este biserica ortodoxă Română, pe care providența divină acum de curând a făcut’o biserica unui regat liber și independent, Regatul României.

Dacă ea în timpuri grele, de restriște și de întuneric, a știut, împreună cu toată nația a’și păstra și apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s’a făcut lumină mare, când națiunea a căreia este aceasta biserică vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieții și o călăuză sigură pe calea mântuirii.

Cu toate acestea, Patriarhia n’a încetat, din timp in timp, a manifesta sub diferite forme părerea sa de rău că n’a putut cuceri și supune această biserică a națiunii române, puternică prin credință. Patriarhia a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională și le-a combătut cu toate armele de care a crezut că poate dispune. Pentru mișcarea noastră națională de la 1848, patriarhia a destituit și argosit (făcut nelucrător, n.n.) pe mitropolitul Neofit, pentru că s’a pus în fruntea națiunii în acea mișcare. Țara era tulburată și îngrijorată de existența sa politică și de aceea faptul a fost trecut cu vederea și considerat numai ca un expedient în luptele politice interne și externe. Când s’a început mișcarea unionistă în România, patriarhia a crezut că poate amenința pe Mitropoliții români cu excomunicare, daca vor adera și ei la unire și vor coopera pentru realizarea ei. Mitropoliții însă, ca și în trecut, au continuat a coopera la realizarea acestui mare act național. Sub Domnitorul Cuza s’au luat  mănăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți, act prin care s’a șters ultima rămășiță a dominației fanariote, i s’a dezrobit și redat țării partea înstrăinată din moșiile și veniturile române spre a se întrebuința numai spre dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarmă mai în toată lumea, a pârât și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipuite nedreptăți ce i-ar fi făcut România; dar în realitate pentru un mare bine făcut României. Când sub același Domn, între alte legi pentru organizarea țării, s’au făcut și câteva legi privitoare la biserica română, aceste legi în adevăr n’au găsit ecou în inimile românilor, s’a impus de guvernul Domnitorului ca niște expediențe politice, cum s’a explicat lucrul pe urmă. În țară era însă murmurare pentru dânsele. Patriarhia a protestat contra lor la Domnitor; însă protestul său a fost respins. Guvernul Domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și bisericii române.

Sub Domnitorul Carol, legea organică bisericească, făcută sub Cuza-Vodă și care deșteptase mare nemulțumire în țară, s’a prefăcut, punându-i-se ca bază canoanele bisericești și uzurile tradiționale ale țării, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară. În ea se cuprinde modul alegerii Mitropoliților și Episcopilor, constituirea Sfântului Sinod și prerogativele lui în afacerile bisericești; administrația eparhiilor etc. După această lege se conduce biserica noastră acum de zece ani aproape și ea în sine nu este decât o continuare și aplicare a uzurilor anterioare. Patriarhia până astăzi se face a nu ști nimica despre organizarea și poziția noastră bisericească și la orice ocazie favorabilă ne întâmpină cu pretențiile sale de amestec în administrarea noastră internă bisericească și în toate scrisorile sale către Mitropolitul primat al României și președintele Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române, patriarhia întrebuințează titluri: „pre-sfințite Mitropolite al Ungro-Vlahiei, prea cinstite exarhe al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”; titluri care de cele mai multe ori n-au avut și nu au un nes sau vreo aplicare practică afară doar numai intenția de a jigni simțul nostru național, neîntrebuințând titlurile noastre legale. Cu aceasta ocazie, amintim și aceea că în prezent țara noastră nu este o simplă regiune, ținut (κράτος, κλίμα); ci „păzitul de Dumnezeu Regat al României”.

Acesta este în scurt istoricul autocefaliei bisericii române, pe de o parte avută și practicată de români neîntrerupt ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome și apărată cu zel și pietate de toate generațiile trecute în curgere de multe secole; pe de altă parte, combătută și îngânată de patriarhia de Constantinopol, deși ea nu are în favoarea sa decât poate unele cazuri regretabile din Domnia fanarioților sau reminiscențe de pe atunci; deși ea dă canoanelor sinodale un alt înțeles. punându-ne pe noi între barbarii din veacul al V-lea, care locuiau lângă Tracia și lângă Pontul Euxin. Chiar să fi fost noi între acei barbari în veacul al V-lea, tot n’ar avea patriarhia un drept să ne stăpânească astăzi bisericește. Popoarele barbare în pruncia lor devin cu timpul culte prin civilizație și-și iau locul lor cuvenit între națiunile culte și se tratează cum sunt, nu cum au fost cu sute și cu mii de ani în urmă. Pe temeiul canonului acestuia și al altora, poate că patriarhia va pretinde dominația bisericească asupra Rusiei, asupra Bulgariei, Ungariei, Serbiei și chiar Greciei actuale; căci toate acestea oarecând se administrau bisericește după dispozițiile luate de la Constantinopol. Încheind acest capitol, Sf. Sinod al bisericii ortodoxe române, pe temeiul istoriei noastre române , pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității statului roman și al demnității națiunii române,  declară sus și tare că biserica română ortodoxă a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străina nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu biserica și cu Statul nostru în relații amicale. Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare nimica nu ne va urni din această poziție.

Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne desparți de întregimea bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin pe care le-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune bisericii ortodoxe din toate țările. Noi recunoaștem în patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcția în toate chestiunile de interes general al întregii biserici ortodoxe în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate la trebuință a ne consulta și pre noi în asemenea materii; putem și noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al bisericii ortodoxe și mitropoliții noștri îl pomenesc la sfintele slujbe, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuire a bisericii pe calea cea dreaptă. Vom primi de la acest centru bisericesc cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și bisericii noastre. Dorim însă ca corespondența noastră bisericească să fie în formele obișnuite la noi și cerute de demnitatea reciprocă.

Sfârșind acum cele ce trebuiau spuse despre autocefalia bisericii române și despre relațiile noastre cu patriarhia, revenim iarăși la epistola patriarhală, de care ne ocupăm, și anume la chestiunea Sfântului Mir.

Înalta Sa Sanctitate, patriarhul Ioakim, face mustrare Ierarhilor români pentru actul sfințirii mirului, zicând că prin acest act s’ar fi călcat supremația sa spirituală asupra bisericii ortodoxe române; că acest act ar fi contrar rânduielii urmate la noi din vechime; că prin acest act Ierarhii români ar fi oferit lumii un tip de neorânduială. Apoi urmează textele biblice și canoanele pe care le-am analizat mai sus și care, precum am văzut, nu au nici o relație, nici cu autocefalia bisericii române, nici cu actul Sfântului Mir. Să ne explicăm sincer și în cunoștință profundă a chestiunii, pe tărâmul istoric, dogmatic și canonic.

În Pidalion găsim un singur canon în care se vorbește despre actul sfințirii Mirului, poruncind a nu se face de prezbiteri: „săvârșirea Mirului… să nu o facă prezbiterul” (Sinod. Cartag. c. 6). Canonistul rus, Arhimandritul Ioan, comentând acest canon, zice: „Săvârșirea Mirului (χρὶσματος ποὶησις) în canonul acesta se înțelege cu deosebire misterioasa săvârșire, adică sfințirea mirului. Temeiul pentru care se oprește prezbiterului sfințirea mirului este pus în canoanele bisericii apostolice, unde botezul și celelalte taine se săvârșeau de prezbiteri; dar punerea mâinilor asupra celor botezați pentru a le comunica darurile Sfântului Duh aparținea înșiși apostolilor și constituia un drept al lor deosebit, după darul și autoritatea comunicata lor de Iisus Hristos (Fapt. 8. 14-17). După apostoli, aceeași punere a mâinilor în mistere s’a însușit episcopilor, prin succesiunea autorității lor de la apostoli. Așa scriitorii bisericești din veacurile primitive mărturisesc că prezbiterii, săvârșind botezul, duceau pe cei botezați la episcopi, care puneau pe ei mâinile și-i declarau vrednici de sfânta comunicătură. Pentru aceea și după ce pretutindenea s’a stabilit întrebuințarea sfântului mir și ungerea în locul punerii mâinilor în demnitatea episcopală s’a păstrat de-asemenea și dreptul de precădere al ungerii, dreptul exclusiv al săvârșirii, sau al sfințirii mirului. Dar săvârșirea tainei ungerii s’a învoit și prezbiterilor. Această din urmă lucrare biserica ortodoxă niciodată nu o a însușit exclusiv episcopilor (precum biserica Romei) și nu a oprit’o preoților. În cartea instituțiilor apostolice citim: „tu, episcope, sau tu, prezbitere, dintâi unge cu ulei, apoi botează cu apă și în fine pecetluiește cu mir” (t. II. p. 129-130). Așadar de aici rezultă că canonul oprește pe preoți a săvârși sfințirea mirului și o rezervă episcopilor. Pidalionul patriarhiei, explicând acest canon, zice că trei lucruri oprește canonul acesta a se face de preoți, anume consacrarea fecioarelor, împăcarea păcătoșilor cu biserica; iar mai cu deosebire facerea sfântului mir, care toate trebuie a se lucra de arhiereu. Apoi într-o notiță de subsol citim ceva mai mult despre facerea sfântului mir:

„Alcătuirea sfântului mir, slujbă și taină se numește de Dionisie Areopagitul în cap. al IV-lea al ierarhiei bisericești. Această taină în ziua de astăzi foarte rar, într-atâția ani, se săvârșește o dată în biserica cea mare a patriarhiei Constantinopolului: nu știm pentru care pricină. Iar în împărăția cea de Dumnezeu păzită a Rusiei auzim că se face la fiecare al doilea an, în Joia cea mare a sfintelor patimi. Însemnează însă că această lucrare nicicum nu o pot face preoții, după canon, ci numai arhiereii, care pot și îndeosebi a săvârși mir. Dar pentru buna ascultare și supunere, adunându-se la scaunele patriarhicești în biserica catedrala o săvârșesc” (Pidal. f. 320).

De aici urmează că după canoane oricare episcop ortodox poate face sfințirea mirului; dar s’a introdus uzul ca în fiecare țară cu biserică autocefală sfințirea mirului se face numai în bisericile principale, la patriarhie și mitropolii. Așa în Orient se face la patriarhia de Constantinopol, la a Ierusalimului, a Antiohiei, Alexandriei, la Creta; în Rusia la mitropoliile din Petersburg, Moscova și Kiev, în Austria la mitropoliile din Carlovăț, din Sibiu și din Cernăuți. Și cuvântul principal este ca cheltuielile ce reclamă materialele din care se compune sfântul mir nu le poate întâmpina fiecare episcop îndeosebi, ci numai bisericile principale, care reprezintă centrele de unitate bisericească în fiecare țară cu biserică autocefală.

Dacă ne întoarcem la istoria bisericii române din trecut, găsim și aici o dovadă palpabilă de autocefalia bisericii noastre, care și în privința sfântului mir a avut deplină libertate a și’l procura după buna-voința sa și după credința sa. Chestia mirului la noi niciodată n’a devenit obiect de discuție teologică sau de judisdicție canonică până în prezent; căci altminterea ea s’ar fi curmat de demult, ca multe altele, în puterea autocefaliei noastre bisericești. Din vechime sântul mir uneori se sfințea în România. Anume, Domnitorii noștri, cu ocazia vizitelor patriarhilor din Orient, ai Constantinopolului, ai Ierusalimului, ai Antiohiei și ai Alexandriei, îi pofteau de săvârșeau sfințirea mirului împreună cu mitropoliții și episcopii țării. Bătrânii spun că în Moldova Vasele de argint pentru sfințirea mirului s’au păstrat până nu demult în Mănăstirea sf. Trei Ierarhi din Iași, de unde ele au dispărut cu alte odoare ctitorești și documente istorice când s’au retras egumenii greci din țară. Alteori patriarhii din Orient, la ocazia diferitelor lor trebuințe, trimiteau mitropoliților sf. mir ca dar; alteori mitropoliții noștri își procurau sf. mir când de la unii, când de la alții dintre patriarhii Orientului, după relațiile de apropiere amicală, ce erau între dânșii. În timpurile din urmă, sf. mir se lua când de la Constantinopol, când de la Kiev. Mirul procurat în atâtea diferite moduri mitropoliții la caz de nevoie îl adăugau cu untdelemn curat și îl sporeau ca să ajungă pe un timp mai îndelungat. Aceasta este permis de uzul bisericesc. De uzul acesta se pomenește și în Pidalion, în nota de la f. 320, la comentariul canonului ce l-am citat mai sus despre sfințirea mirului. Pe la începutul veacului al XVII-lea, patriarhul de Alexandria Meletie Pigas, trimițând sf. mir mitropolitului Moldovei Georgie Moghilă, zice în scrisoare: „Înmulțește-l cu regula știută”.

Pe lângă aceste temeiuri canonice și istorice, noi am luat în considerare și partea dogmatică a chestiunii. Sfântul mir este una din Tainele bisericii prin care se pecetluiește botezul, se pune pecetea darului sfântului duh asupra noului membru al bisericii, adică a celui botezat. Prin botez el s’a făcut fiu al lui Dumnezeu și comoștenitor cu Hristos al împărăției lui Dumnezeu, s’a introdus în biserica lui Iisus Hristos; prin ungerea cu sfântul mir se pecetluiesc toate membrele lui și se declară de organe ale sfântului duh, Carele trebuie să locuiască în sufletul creștinului să conducă viața și mișcările lui, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. Sămânța pusă în sufletul noului membru al bisericii prin Taina botezului și al Chrismei, sau ungerii cu sfântul mir, trebuie să se dezvolte în viața lui prin îngrijirea bisericii al căreia el a devenit membru, adică prin catehizare, prin predică, prin administrarea celorlalte sfinte Taine, a căror depozitară este biserica. Atât botezul, cât și miruirea, fără o mare îngrijire a bisericii în decurgerea vieții creștinești, ar rămane ca o sămânță aruncată pe un pământ necultivat, neroditoare. Biserica dar trebuie să fie depozitară a tuturor mijloacelor de sfințire și perfecționare a credincioșilor, trebuie să aibă la îndemână toate mijloacele spre săvârșirea și administrarea tainelor și spre perfecționarea în viața creștină. Unul din aceste mijloace fiind și sfântul mir, ca pecete a botezului, ca simbol al comunicării sfântului duh, se cere neapărat ca el să se producă în fiecare localitate, unde este organizată o biserică autocefală. A căuta acest mijloc de sfințire pe la bisericile din alte țări ar însemna că acea biserică nu posedă toată plinătatea mijloacelor de mântuire și sfințire; că, dacă ea nu poate produce sfântul mir, nu poate comunica nici duhul sfânt celor botezați de dânsa, nici al desăvârși prin catehizare și predică, ci caută pe la alte biserici, ca acelea să pună în comunicație cu duhul sfânt pe botezații săi. Prin urmare ar trebui, ca consecință, ca tot de acolo să se aducă și catehizatori și predicatori care să conserve și să dezvolte darurile sfântului duh cele comunicate prin mir. Așadar sfințirea sfântului mir este un atribut indispensabil pentru o biserică autocefală. Fără acest atribut, acea biserică este lipsită de unul din mijloacele principale spre mântuire, comunicarea sfântului duh. A căuta mirul pe la bisericile altor țări înseamnă a nu avea conștiința și încrederea că duhul sfânt se pogoară de la Dumnezeu: „tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la tine, părintele luminilor”, zice sfânta biserică. Așadar și biserica noastră crede că duhul sfânt se pogoară și asupra ei precum și asupra celorlalte biserici și ea’L caută și’L cere de sus, de la părintele luminilor și dătătorul a tot darul desăvârșit.

În această convingere, bazată pe canoane, pe istoria generală a bisericii ortodoxe și pe istoria bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică și pe exemplul altor biserici autocefale, noi am decis a săvârși în România, în biserica catedrală a primei Mitropolii, sfințirea mirului după rânduiala stabilită întru aceasta de biserică și după cum se face și la alte biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista biserica ortodoxa a națiunii române.

Cat privește mustrarea ce ne face pentru acest act Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic, noi o privim cu simțul blândeții cuvenită bisericii noastre, ca membru al bisericii noastre ortodoxe ecumenice, cu care dorim a fi în pace și în armonioase legături spirituale, aducându-ne aminte de cuvintele sfântului apostol Pavel către Timotei, că „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător” (II Tim. II, 24).

2) Epistola patriarhală spune că pe acolo s’ar fi răspândit zgomotul că în biserica română s’ar fi introdus oarecare inovații, precum stropirea și turnarea la botez; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme și cere a i se da informații despre niște asemenea novisme. Această îngrijire a sanctității sale despre păstrarea bunei rânduieli și a disciplinei bisericii ortodoxe ne place și o aplaudăm din inimă. Dar sf. sinod al bisericii ortodoxe române nu are nici o cunoștință despre asemenea inovații, căci în biserica ortodoxă română s-au păstrat neatinse prescripțiile canoanelorrespective.

București 1882, ședința de la 23 Noiembrie.

† Președinte, Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României, Calinic.
† Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei.
† Episcopul Iosif Râmnicu.
† Episcopul Romanului, Meichisedec.
† Inochentie, Buzău.
† Kallinic, Episcopul Hușilor.
† Ghenadie, Argeș.
† Calist Stratonichias, Băcăoanu.
† Arhiereul Ieremia Gălățeanul.
† Silvestru B. Piteșteanu.
† Valerian Râmniceanu.
† Innocent M. Ploieșteanu.
† Callistrat Bârlădeanu.
† Narcis Botoșăneanu.

NECAZURILE de pe urmă. Ascuțimea și rostul lor în mijlocul apostaziei

O învățătură de căpătâi a Sf. Ignatie Briancianinov, care merită reluată și subliniată, este că partea călugărilor, dar și a creștinilor din vremea de pe urmă sunt necazurile. Deoarece nu se ridică la înălțimea trăirii celor dintâi creștini, modalitatea prin care pot compensa lipsurile duhovnicești și să-și păstreze duhul în smerenia autentică este suportarea necazurilor. Aceasta nu înseamnă pur și simplu o trudă din greu, ci o suferință a inimii în mijlocul ispitelor întețite și tot mai deznădăjduitoare prin amploarea lor, prin presiunea tot mai felurită din jur, chiar din partea celor din Biserică. Învățătura aceasta trebuie coroborată cu necesitatea călăuzirii după Evanghelie și Sfinții Părinți din cauza împuținării îndrumătorilor autentici și a nedesăvârșirii lor.

Deși în textul de mai jos sfaturile Sfântului sunt cât se poate de nimerite pentru vremurile noastre, trebuie subliniat îndeosebi un aspect important: apostazia înconjoară pe cel credincios și-l destabilizează prin intimidare. Nu doar că majoritatea ierarhilor se abat pur și simplu de la normele elementare ale Ortodoxiei (dogmatic îndeosebi prin ecumenism, dar și liturgic prin oprirea slujbelor și acceptarea folosirii unor lingurițe de unică folosință), dar și mulți teologi care au ținut linia trezviei în credință, cum ar fi Jean Claude Larchet, produc răni în conștiința multora prin viziunea lor neconsecventă în ea însăși și smintitoare. Acestea sunt cele mai dureroase necazuri, care ating sufletul, încrederea interioară, nu trupul. Acestui tip de destabilizări trebuie să facem față cu înțelepciune, fără a cădea în capcane duhovnicești.

Necazurile vor fi partea călugărilor din vremurile de pe urmă

Arhimandritul Arcadie, superiorul Mănăstirii Sfântul Chiril din Novozersk, mort în 1847, relatează următoarele: „Într-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. În această stare m-am dus la Utrenie şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: involuntar am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe patronul Mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: ‘De ce eşti abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?’ Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit în sine. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu – căci aşa era Arcadie – o pace profundă.

Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi ispitelor cu care ne confruntăm! „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe Ia timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (l Petru 5, 6-7). Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi.

În cele mai multe cazuri, încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă duhovnicească, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de expectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.

Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim, dar, să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le, vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară, cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de monahismul însuşi şi stă, înainte de toate, în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul, plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine. Mult mai târziu, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă şi ori de ce apreciere s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor căzute pe cei ce i se dedică ei.

O formare duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în carte, dar n-o primeşti printr-o povăţuire vie şi orală, este singura călăuză pe care o ai la îndemână şi aşa, prin forţa lucrurilor, călugărul îşi devine în mare măsură propriul său dascăl. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea însoţit de greşeli şi abateri grave, consecinţă inevitabilă a stării de ignoranţă a celor supuşi puterii patimilor. Un începător, din cauza necunoaşterii şi influenţei ce o au patimile asupra lui, nu poate înţelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate ţine cu statornicie de acestea. Traversând înot marea de păcate, adeseori ni se împuţinează forţele: epuizaţi, cădem şi ne afundăm în mare, riscând să ne înecăm.

Din pricina lipsei povăţuitorilor duhovniceşti, a marilor trăitori în Duh, datorită nenumăratelor pericole de care suntem înconjuraţi, ajungem într-o stare de plâns. Suntem disperaţi, ne-am rătăcit şi nu există voce care să se întoarcă din rătăcire: cartea rămâne mută, duhul căzut, dorind să ne ţine în eroare, ne face să uităm chiar că o asemenea carte există. „Mântuieşte-mă, Doamne!”, striga David care, în duh profetic, prevedea necazurile noastre şi vorbea în numele celui ce doreşte să fie salvat, „că a lipsit cel cuvios”. Nu mai există mentor sau povăţuitor purtător de Duh, capabil să ne arate fără greşeală calea mântuirii şi căruia cel ce vrea mântuirea să i se încredinţeze fără de nici o grijă. „Că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor, deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său” (Ps. 11, l-3) la îndemnul unei înţelepciuni profane capabile să exagereze şi să întărească erorile şi nălucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cădere s-au înmulţit în jurul nostru şi au căpătat o putere enormă; ele sunt foarte diversificate şi înşelătoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav şi pentru inima noastră, care, atrasă de ele, se îndepărtează de Dumnezeu.

Suntem atât de stăpâniţi de ispite, încât am abandonat formarea noastră duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu şi care este totuşi singurul mijloc de salvare. Această formare duhovnicească cere să duci o viaţă atentă, eliberată de distracţii, dar voinţa noastră pervertită caută tocmai contrariul. Suntem porniţi înspre câştig material, înspre reuşită în această lume.

Dorim onoruri, dorim belşug şi lux. Dorim distracţii şi partea noastră de plăceri mondene. Pentru a dobândi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupaţi de dezvoltarea naturii căzute. Am pierdut noţiunea firii născute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat şi le-am uitat; nevoinţa interioară ne este total necunoscută, cea exterioară absorbindu-ne complet, cu scopul de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa oamenilor şi de a ne lua răsplata de la aceştia. Am părăsit calea mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri şi călătorim pe calea cea largă şi uşoară. „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios. Iată-ne pe noi (călugării) mai mici decât toate neamurile, iată-ne astăzi smeriţi pentru tot pământul din pricina păcatelor noastre. Nu mai este nici căpetenie, nici profet, nici rege” pentru a ne călăuzi în războiul nevăzut ochilor trupeşti, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhri” (Efeseni 6, 12).

“Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu îngăduie uneori să vină ispitele şi dimpreună cu ele suferinţele pe care le provoacă, înspre sfârşitul veacurilor acestea vor fi atât de puternice şi de numeroase încât „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicită prin sabie, prin violenţa aducătoare de moarte a patimilor, şi va deveni pustie (Iez. 38, 8).

Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini şi în aparenţă se vor purta ca atare şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.

Ei vor acţiona împotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenţa puterii, prin calomnie, prin maşinaţii pline de răutate, prin tot felul de artificii şi prin persecuţii crude. Mântuitorul lumii, în timp ce era persecutat, a  găsit  adăpost  într-un  sat  obscur  şi  îndepărtat,  Nazaret, ascunzându-se de Irod, de cărturarii şi fariseii, de preoţii şi arhiereii evrei care-L urau; la fel în vremurile de pe urmă un adevărat călugăr cu greu va găsi un loc retras şi necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu într-o oarecare libertate şi fără a se lăsa antrenat de violenţa apostaţilor în slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situaţie dezastruoasă! O, disperare morală, mult mai mare decât catastrofele materiale şi neînţeleasă de către oamenii senzuali! O, catastrofă care începe în timp, dar nu se termină în timp, ci trece în eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de către adevăraţii creştini şi de către adevăraţii călugări, dar ignorat de către cei pe care-i loveşte şi înghite.

(extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)

Panica de coronavirus îi cuprinde doar pe cei cu ochii închiși. Evaluări de etapă

Panica: „Stați în casă!”

Orice boală produce frică, teamă de moarte și suferință. Este o reacție normală și înțeleaptă. Însă panica pătrunde doar în sufletele mărunte și fără Dumnezeu. Drept aceea, este nevoie mai mult ca oricând de luciditate în aprecierea situației și luarea măsurilor celor mai potrivite de protejare în fața contaminării. Și, nu în ultimul rând, de o triere a informațiilor, care curg avalanșă în aceste zile.

Deja după atâtea luni de luptă „crâncenă” cu virusul corona, apar unele evaluări și observații pe baze științifice, mai raționale și mai puțin isterice. Surpriza constă în aceea că tocmai cei ce ar fi trebuit să ia în calcul realitățile din teren, adică factorii de decizie instituționali, nu dau semne că ar face-o, ci urmează tot direcții panicarde. Însă există unii medici care au curajul să facă analize chibzuite și chiar o țară, anume Suedia, a preferat o altă abordare decât blocarea în casă. Cifrele reale spun că sunt infectați puțini, spitale goale, oameni carantinați, acesta este peisajul care domină cele ~700 de decese contorizate până acum în țară la noi, marea majoritate cauzate de alte comorbidități (boli grave). Însă nu doar la noi, unde sistemul sanitar ar fi la pământ, ci și în toate țările dezvoltate se constată aceleași elemente.

Din păcate, nici Biserica nu a dat dovadă de limpezime, ci s-a lăsat târâtă într-o frică nespecifică celor care înfruntă moartea prin definiție, prin însăși credința ortodoxă. Totuși Dumnezeu dă semne celor care mai iau aminte la El. Unul dintre acestea este situația Arhiepiscopiei din Suceava, mai exact a IPS Arhiepiscop Pimen, infectat cu virus, și a celor din jurul lui, care nu s-au contaminat.

Basilica.ro: Anchetă epidemiologică: 25 de preoţi care au intrat în contact cu IPS Pimen au rezultate negative la coronavirus

Cei 25 de preoţi din diferite parohii, identificaţi în cadrul anchetei epidemiologice efectuate de autorităţile sanitare sucevene ca fiind contacţi ai Arhiepiscopului Pimen, confirmat cu noul coronavirus, au avut rezultate negative la testarea pentru SARS-CoV-2.

În urma analizelor de laborator, directorul executiv al Direcției de Sănătate Publică (DSP) Suceava, medicul Elena Manuela Trifan, a declarat pentru presa locală, că toate testele recoltate de la cei 25 de preoţi au avut rezultat negativ pentru noul coronavirus.

Potrivit DSP Suceava citată de Crai Nou, din cele 37 de probe recoltate de la personalul mănăstirii şi al căminului „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” în cadrul anchetei epidemiologice efectuate în cazul infectării cu SARS-CoV-2 a IPS Pimen, şase au avut rezultat pozitiv, iar celelalte au fost negative.

În cursul zilei de 21 aprilie au fost recoltate 22 de probe pentru SARS-CoV-2 de la personalul Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” şi alte 15 probe de la personalul Căminului „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, unde sunt îngrijite persoane vârstnice.

Arhiepiscopul Pimen a oficiat Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine din același potir cu mai mulți clerici, potrivit tradiției ortodoxe, atât în noaptea de Înviere, cât și în ziua în care a fost confirmat pozitiv cu noul coronavirus.

Conform unor informații care au circulat pe rețelele de socializare, nu doar că cei care au slujit împreună cu IPS Pimen și s-au împărtășit din același Potir nu s-au molipsit, ci, culmea, doar cel care a participat la slujbă ca paraclisier, dar nu s-a împărtășit.

Această întâmplare ar trebui să dea curaj celor credincioși, chiar dacă există și cazuri când clerici și chiar ierarhi ortodocși au murit de coronavirus în Serbia și Rusia până acum.

Dar cel mai uimitor lucru este că anihilarea virusului s-ar face cel mai bine prin imunizarea de turmă. Acest lucru l-au susținut doi medici din SUA într-o filmare postată pe youtube, care a fost ulterior cenzurată (oare de ce?). Pentru că am apucat să urmăresc discursul lor în fața unor reporteri neîncrezători, am rămas în special cu această idee centrală, că e nevoie de formarea acestei imunități. Organismul uman rezistă mai bine la boli producând anticoropi, creându-și imunitate printr-o expunere la boli, prin călire, nu prin izolare, ceea ce l-ar face mai vulnerabil. Acest plan de turmă a fost gândit inițial de Marea Britanie, dar abandonat la insistențele unor „binevoitori” care au avansat cifre fabuloase de morți (500.000), pe care imediat le-au revizuit la 20.000, dar fără o revenire asupra deciziei adoptate. Cei doi medici de care vorbeam și-au bazat ideile lor pe cifrele colectate de ei. Din ce țin minte, în spitalul lor s-au făcut ~5.250 de teste, din care au ieșit cam 225 de pozitivi, adică aproximativ 5%. Iar cei care au murit au fost în covârșitoarea lor majoritate bătrâni și bolnavi. Iar rata mortalității este undeva în jur de 0,1%. După spusele lor, populația dobândește imunitate de turmă prin confruntarea cu virusul a celor care au sănătatea mai puternică. Aceștia îl pot transmite altora într-o formă mai ușoară și chiar le dau și anticorpi. Pur și simplu așa funcționează organismele, într-o simbioză cu bacteriile și virușii. Eu nu mă pot pronunța asupra acestor aprecieri pentru că nu am specializarea necesară, dar par a fi foarte corecte și realiste. Într-un contrast evident cu discursul oficial, care avansează tot felul de informații neconcludente și lozincarde.

Deși există mai multe voci care susțin aceleași idei, cea mai concludentă prezentare a situației acestei pandemii consider că este aceasta, detaliată la sursă cu argumentele de rigoare:

Cuvântul Ortodox: 5 FAPTE ESENȚIALE ignorate de promotorii restricțiilor…

Fapt 1: Majoritatea covârșitoare a oamenilor nu prezintă niciun risc semnificativ de a muri din cauza COVID-19

Fapt 2: Protejarea persoanelor în vârstă, cu factori de risc, elimină supraaglomerarea spitalului

Fapt 3: Imunitatea vitală a populației este împiedicată prin politicile de izolare totală, prelungind problema

Fapt 4: Oamenii mor din alte cauze, deoarece alt gen de îngrijiri medicale nu se mai oferă din cauza proiecțiilor ipotetice referitoare la pandemie

Fapt 5: Avem o categorie de populație clar definită în ceea ce privește riscul, categorie ce poate fi protejată cu măsuri personalizate

Probabil că foarte mulți dintre noi ne confruntăm destul de puternic cu aceste aspecte. Desigur că este mai greu pentru cei care gestionează lucrurile să ofere un discurs credibil decât pentru alții de a critica de pe margine. Totuși realitatea este atât de evidentă, încât este greu și tragic să nu ne punem semne de întrebare și să ne îngrijorăm în sensul cel bun.

Din păcate, peste toate aceste greutăți se mai adaugă una deosebit de provocatoare. Chiar și din domeniul credinței apar voci care susțin măsurile de izolare. Nu dintre cercurile oficiale, ci tocmai unul dintre cei care au ținut o linie sănătoasă până acum. Dacă alunecările IPS Ierotheos de până acum (pe tema primatului constantinopolitan) ar putea fi justificate ca provenind din mentalități naționaliste, reflecțiile teologului francez Jean Claude Larchet au stârnit indignare pe bună dreptate. Însă acestea par să se înscrie într-o ispită tot mai accentuată: foarte mulți dintre teologii de bună calitate capitulează și se conformează cu linia oficială, chiar dacă este fățiș contra bunului simț și a adevărului, nu mai spun a Evangheliei. Aș include aici și pe cei din Mănăstirea Essex, de altfel un reper bun și purtătoarea moștenirii Părintelui Sofronie, reprezentată îndeosebi de Părintele Zaharia, dar care îl sprijină pe Mitropolitul Zizioulas în rătăcirile lui și în alte chestiuni. Este o ispită care produce descurajare și dezorientare. Pe de altă parte, dintotdeauna au existat astfel de situații, așa că nu avem de ce ne plânge prea tare, ci să stăruim în învățătura cea mântuitoare fără cârteală și descumpănire.

Într-o societate pretins mai rațională ca în trecut, aflată pe culmile științei, se pare că ne confruntăm cu opusul, cu decizii din condei, bazate pe cu totul alte calcule decât știința și observația. Aceasta nu poate decât să atragă atenția asupra științei promovate mai ceva ca un cult, care nu este, de fapt, decât un alt soi de religie. Așa cum evoluționismul a indus o ideologie atât de falsă, dar bine ticluită, la fel sunt și măsurile de acum, dar resimțite cu mult mai intens, chiar și pe plan material.

În concluzie, nu putem ignora faptul că însuși discursul distanțării sociale este un fals. Nu de distanțare socială avem nevoie, ci fizică. Prin acest slogan se induce, de fapt, o abordare greșită, de frică și panică și chiar de ură și anarhie. Mai mult, distanțarea fizică necesară ar trebui aplicată persoanelor infectate și celor cu risc major de a nu face față bolii, adică bătrânii și cei ce au deja alte probleme serioase de sănătate. Restul populației ar trebui să se îngrijească de traiul de zi cu zi. Așadar toată această pandemie pare mai mult o manevră de control al populației (la nivel mondial) și introducere a unor măsuri legislative în această direcție decât una de prevenție și îngrijire a sănătății publice.

Oare câți se vor trezi cum se cuvine măcar la viața trupească normală, dacă nu să vadă sensul mai înalt al existenței printr-o trăire duhovnicească? Nu la nivel de grup, dar măcar individual să ne preocupăm mai bine de suflet, văzând minciuna și vremelnicia de pe pământ.

Mângâierea plânsului duhovnicesc este partea cea bună, nu distracțiile. Evitarea capcanei râvnei trupești

Un mare îndrumător duhovnicesc al vremurilor din urmă a fost Sf. Ignatie Briancianinov (†30 aprilie 1867). Alături de Sf. Teofan Zăvorâtul, contemporan cu el, a fost un Părinte care a repus temeliile corecte pentru trăirea duhovnicească. Viața monahală și-a început-o la Optina, sub călăuzirea Starețului Leonid, a ajuns Episcop de Stavropol, scaun din care s-a retras după patru ani din cauza bolii. Principala sa învățătură, pe care o subliniem și noi prin aceste fragmente de mai jos din operele sale, este discernământul, înțelegerea vieții autentice creștine, căutarea virtuților duhovnicești și evitarea înșelării, a părerii de sine. A fost și un apărător al Ortodoxiei în fața apostaziei pe care o întrevedea încă de pe atunci, dar punctul pe care a insistat mereu și pe care trebuie să-l conștientizeze orice credincios este despătimirea și dobândirea harului Duhului Sfânt prin nevoințe corecte.

Deosebirea dintre virtuțile sufletești și cele duhovnicești

Pe noi, toți oamenii, ne privește Dumnezeu Cel întru totul desăvârșit. În fața nesfârșitului Său bine piere binele omenesc, care e atât de nedesăvârșit, că, după foarte îndreptățita spusă a unui Sfânt Părinte, el poate fi numit mai degrabă schimonosire a legii lui Dumnezeu. Până și Avraam, cel atât de îmbunătățit, are laudă pentru virtuțile sale înaintea oamenilor, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu i s-a socotit întru virtute credința în Cel ce acoperă neajunsurile omenești: Dumnezeu. Dumnezeu primește virtuțile noastre numai atunci când ele sunt martore ale credinței; în sine, ele sunt nevrednice de Dumnezeu. Toată dreptatea noastră, a zis Sfântul Prooroc Isaia, este ca o cârpă de femeie curvă (potrivit versiunii slavone) (Is. 64:6). Din această pricină, Dumnezeu, privind inimile noastre, binevoiește doar către inimile smerite, pline de recunoașterea propriei păcătoșenii, care mărturisește zădărnicia binelui lor firesc, vătămarea lui de către cădere, care îi aduc prinos dorința lor după binele cel duhovnicesc. Omul poate săvârși cu propriile puteri virtuțile sufletești, însă virtuțile duhovnicești sunt în el ca dar al Milostivului Dumnezeu, Care dă acest dar celor săraci cu duhul, care flămânzesc și însetează de dreptatea lui Hristos.

Fericiți sunteți voi, cei ce ați cunoscut deosebirea dintre virtuțile duhovnicești și cele sufletești, dintre virtuțile proprii doar Noului Adam și virtuțile de care e în stare Adam cel vechi, dintre virtuțile evanghelice și virtuțile firii noastre căzute, virtuți de care nu sunt străini închinătorii la idoli, mahomedanii și toți ceilalți oameni care s-au abătut de la urmarea sfântului Adevăr!

Spuneți că dorința binelui duhovnicesc este încă nestatornică în dumneavoastră? Dar în cine nu este ea nestatornică? Cu câtă ușurință trădează inima binele! Ce uitare, ce orbire, ce patimi și ce căderi însoțesc aceste trădări! De câtă osteneală este nevoie, de câtă luptă a omului cu sine însuși pentru a se întoarce la bine! Și iarăși este nevoie de osteneală, și iarăși este nevoie de luptă dârză până la sânge pentru a rămâne credincios binelui! Străvechiul ispititor, încercatul ispititor ne îmbie neîncetat cu gustarea fructului oprit. Pentru biruința asupra răului avem nevoie neapărată de ajutorul lui Dumnezeu. Când lucrează împreună cu noi ajutorul acesta atotputernic, biruim; când el se depărtează de la noi, suntem biruiți. Eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!”, dar, când Ți-ai întors fața Ta, eu m-am tulburat (Ps. 29:6-7). Când suntem biruiți, simțim atât de adânc neputința noastră, încât starea de biruitori ni se pare nefirească, ni se pare cu neputință, iar când biruim, dacă experiențele dinainte nu ar da mărturie grăitoare, nu am crede că este atât de aproape de noi înfrângerea, și încă în fața unui dușman atât de nimicnic, de respingător ca păcatul. Preaînțeleapta pronie a rânduit în așa fel, încât nevoitorii lui Dumnezeu să nu se afle totdeauna în starea de bucurie, de triumf și de biruință. O asemenea stare neîncetată ar putea naște în ei o trufie cruntă: nevăzându-și niciodată din experiență înfrângerile și neputințele, li s-ar părea că starea de necontenit triumf asupra păcatului nu e un dar al lui Dumnezeu, ci meritul lor. Tocmai de aceea Dumnezeu a amestecat pentru ei, după cum spune Cuviosul Isaac Sirul, „mângâierea și bântuirea, lumina și întunericul, războaiele și clipele de ocrotire dumnezeiască – pe scurt, strâmtorarea și lărgimea. Și acesta este semnul că omul sporește, cu ajutorul lui Dumnezeu”. În urma acestui amestec de biruințe și înfrângeri, de treceri de la una la cealaltă, omul își cunoaște tot mai mult neputința: treptat, înaintea lui Dumnezeu crește și, în cele din urmă, devine pentru el totul, obiectul întregii sale iubiri, nădejdi și credințe. Această cale pe care îl duce pe om Însuși Dumnezeu, pe care omul este ținut într-o necontenită stare de umilință a duhului, de sărăcie cu duhul, de vedere a păcatelor proprii, de plângere pentru ele, se numește „calea pocăinței”. Pe ea au mers toți sfinții de la păcat la Dumnezeu. Această cale e luminată de învățătura Sfântului Duh, ce strălucește din Sfânta Scriptură și din scrierile Părinților.

Pe calea pocăinței nu vei afla mulțumire de sine. Privind în dumneavoastră înșivă, nu veți afla nici un lucru care să vă lingușească părerea de sine: dimpotrivă, veți afla multe lucruri vrednice de tânguire și de suspine, vrednice de lacrimi amare și îndelungi. Vă vor mângâia plânsul dumneavoastră și lacrimile dumneavoastră; mângâiere vă vor fi ușurimea și libertatea conștiinței, pe care le vor aduce, pe care le vor întări și face să crească treptat plânsul dumneavoastră, suspinele dumneavoastră, lacrimile dumneavoastră. Doar cei smeriți, doar cei săraci cu duhul își vor găsi odihnă, vremelnică și veșnică. Aceasta este soarta și partea lăsată de Dumnezeu pentru cei pe care El i-a ales ca să-I slujească duhovnicește, adevărat. De-a lungul vieții pământești, ei trebuie să petreacă în pocăință, străini de plăcerile și de distracțiile stricăcioase, și prin această necontenită pocăință se deosebesc aleșii lui Dumnezeu de fiii lumii. Numai prin mijlocirea pocăinței se poate trece din starea sufletească în starea duhovnicească. Spune Sfântul Isaac Sirul: „De vreme ce toţi suntem păcătoși și nici unul dintre noi nu s-a înălţat mai presus de toate ispitele, înseamnă că nici una dintre virtuţi nu poate fi mai presus de pocăinţă (adică toate virtuţile, până şi cele mai înalte, trebuie îmbinate cu pocăinţa). Nevoinţa pocăinţei nu se poate încheia niciodată: ea este cuvenită întotdeauna tuturor păcătoşilor şi tuturor drepţilor care vor să primească mântuirea. Nu este hotar care să însemneze desăvârşita ei împlinire, căci până şi desăvârşirea celor desăvârşiţi este, cu adevărat, nedesăvârşită. Drept aceea, pocăinţa nu poate fi mărginită nici de timp, nici de mulţimea nevoinţelor, până în clipa morţii”.

În alt Cuvânt, acest mare îndrumător spune: „Pocăinţa este uşa milostivirii dumnezeieşti pentru cei ce se îndeletnicesc osârdnic cu ea. Pe această uşă intrăm în mila lui Dumnezeu şi nu putem intra în ea altfel decât pe această uşă”. Deşarte, sterpe, adeseori vătămătoare de suflet sunt nevoinţele, oricât ar fi ele de înalte, dacă nu sunt amestecate cu simţământul pocăinţei. Pocăinţa e străină de amăgirea de sine; aceasta nu se poate apropia de ea. În faptul că Dumnezeu v-a descoperit calea pocăinței se vede o milă aparte, o deosebită purtare de grijă a Lui faţă de dumneavoastră. Despărţiţi-vă de pământ cu mintea și cu inima! Începeți, pe calea care s-a deschis înaintea dumneavoastră, să mergeți spre Dumnezeu! La porunca Lui, toate împrejurările, chiar și cele ce par potrivnice, vă vor ajuta. Întru răbdarea dumneavoastră vă veți dobândi sufletul, privind cu mărinimoasă îngăduință la neputințele lui, la alunecările lui cele fără voie. A pretinde de la tine însuți să fii neschimbat și fără de păcat întru totul este o cerință cu neputință de împlinit în acest veac trecător. Neschimbarea și nepăcătuirea deplină sunt proprii omului în veacul ce va să fie, pe când aici trebuie să îndurăm cu mărime de suflet neputințele aproapelui și neputințele noastre proprii. Fugiți, pe cât vă stă în putere, de toate păcatele, iar neputințele de care nu puteți scăpa, în care cad fără voie gândul și inima, răbdați-le bărbătește! Dobândiți din vederea propriilor neputințe adâncul și statornicul simțământ al sărăciei cu duhul, care Îi este atât de plăcut lui Dumnezeu, nu descurajare și puținătate de suflet! Și săvârșiți-vă calea vieții pământești umblând înaintea Domnului întru umilința duhului!

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Ed. Sophia, 2012)

Râvna firească și râvna duhovnicească

Un călugăr trebuie cu desăvârşire să se păzească de râvna trupească şi psihică ce dă aparenţa exterioară de evlavie, dar care, în realitate, nu-i altceva decât împietrirea şi întunecarea sufletului.

Oamenii din lume, ba chiar şi mulţi călugări, elogiază o asemenea râvnă, fără să-şi dea seama că ea provine din părere de sine şi din mândrie. O laudă ca zel pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Această râvnă constă în tendinţa, mai mult sau mai puţin manifestată, de a-i judeca şi condamna pe alţii pentru greşelile lor de natură morală sau pentru abaterea de la disciplina şi rânduiala bisericească, înşelaţi printr-o concepţie falsă ce o au despre râvnă, aceşti oameni imprudenţi cred că aşa îi imită pe Sfinţii Părinţi şi mucenici, uitând că ei nu sunt nişte sfinţi, ci nişte păcătoşi.

Dacă sfinţii îi mustrau pe cei ce trăiau în păcate şi-n impietate, o făceau la porunca lui Dumnezeu, cu mandat şi inspiraţie de la Sfântul Duh, şi nu după pornirea lor sau după provocarea dracilor. Cel ce se hotărăşte cu de la sine putere să-l blameze pe fratele său, sau să-i facă reproşuri, arată limpede că se consideră mai înţelept şi mai virtuos decât acela, şi că acţionează sub impulsul unei patimi şi într-o stare de orbire sufletească, provocată de gândurile drăceşti. Trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).

Ce înseamnă bârna din acest citat? înseamnă înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă, şi care înlătură de tot puterea de pătrundere dată de Dumnezeu minţii şi inimii omului. Omul călăuzit de către înţelepciunea trupească nu poate în nici un chip să judece nici propria sa stare lăuntrică, nici a altora. Judecata pe care şi-o face sieşi, sau altora, este întemeiată pe cea care o are el despre sine şi despre alţii, văzuţi din exterior prin prisma deformată a înţelepciunii trupeşti. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe bună dreptate “om cu judecată strâmbă”.

După ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfântul Duh, un creştin capătă o viziune corectă a stării sale duhovniceşti, precum şi a aproapelui, înţelepciunea trupească, arătându-i semenului “bârna” din ochi, îl tulbură, adesea îl distruge, nu-i poate da nici un ajutor şi n-are nici cel mai mic efect asupra păcatului. Dimpotrivă, înţelepciunea duhovnicească acţionează exclusiv asupra bolii sufletului aproapelui având milă de el, tămăduindu-l şi salvându-l.

Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile semenului încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul, şi uşor de tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Este evident că fiind ea însăşi o “bârnă” le-a acordat o importanţă atât de mare. înţelepciunea trupească vede în semeni păcate care de fapt nu există; din acest motiv cei care se lasă cuprinşi de un zel exagerat cad adesea în păcatul bârfirii aproapelui şi devin un instrument de joacă pentru duhurile căzute.

Sfântul Pimen cel Mare povesteşte că un călugăr oarecare, cuprins de zelul său, a fost supus ispitei următoare: a văzut pe un alt călugăr culcat peste o femeie. Mult timp s-a luptat cu gândul de a-l opri de la păcat; în sfârşit s-a decis şi i-a lovit cu piciorul zicând: opriţi-vă! Abia atunci şi-a dat seama că erau doi snopi.

Avva Dorotei povesteşte că atunci când el era în mănăstirea Sfântului Sava, un frate a fost cuprins de o râvnă fără discernământ (aceasta aduce întotdeauna suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi predispoziţie înspre fabulaţie) şi l-a bârfit pe un alt frate, îl acuza pe acela că, toată, dimineaţa, a furat smochine din grădină şi le-a mâncat. Egumenul făcând o cercetare a aflat că cel acuzat nici n-a fost dimineaţa în mănăstire, ci a fost trimis de către econom în satul vecin, şi nu s-a întors în mănăstire decât spre sfârşitul Sfintei Liturghii.

Dacă vrei să fii un fiu râvnitor al Bisericii Ortodoxe, să realizezi acest lucru prin împlinirea statornică a poruncilor Evangheliei faţă de semenii tăi. Nu-ţi îngădui să-i bârfeşti. Nu-ţi permite să-i înveţi. Nu-ţi îngădui să-i judeci şi să le faci reproşuri. Toate acestea nu sunt izvorâte din credinţă, ci dintr-o râvnă exagerată, din părerea de sine şi din mândrie. Avva Pimen a fost întrebat: Ce este credinţa? Şi a răspuns: credinţa constă în umilinţă şi în milostivire, adică a te smeri în faţa aproapelui şi a-i ierta toate calomniile şi batjocurile; toate păcatele. Cum pot spune “zeloşii” lipsiţi de înţelepciune că raţiunea zelului lor stă în credinţă, când ştiu bine că adevărata credinţă, şi prin urmare zelul autentic, trebuie să se manifeste prin smerenie şi milostenie faţă de semeni? Să lăsăm judecata şi purtarea de grijă de alţii, pe seama celor ce trebuie s-o facă.

Cel ce este cuprins de o râvnă falsă, a spus Sfântul Isaac Sirul, suferă de o boală grea. Tu, care crezi că te foloseşti de zel pentru a tămădui infirmităţile altora, ai renunţat la sănătatea propriului tău suflet! Ocupă-te mai bine cu grija de sănătate a propriului tău suflet. Şi dacă vrei să tămăduieşti bolnavii, să ştii că ei au mai întâi nevoie de grijă, decât de vorbe dure. Dar tu, fără a-i ajuta pe alţii, te arunci într-o gravă şi dureroasă boală. Acest fel de zel nu este dovadă de înţelepciune, ci este dovadă de boală sufletească, este semn de micime sufletească şi de ignoranţă, începutul înţelepciunii, celei după Dumnezeu, este blândeţea şi bunătatea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor. “Datori suntem noi cei tari, zice Scriptura, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1); şi încă: “chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1).

Într-altă cuvântare a sa, Sfântul Isaac zice: Nu-l urâţi deloc pe păcătos, căci noi toţi suntem păcătoşi. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el. De ce să-l urăşti? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, căci aşa te vei asemăna cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Şi noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-şi bate joc diavolul ca şi de noi? De ce omule îl urăşti pe păcătos? Pentru că nu este aşa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste? De ce în loc de a-l condamna nu plângi pentru el? Când un om oarecare îşi închipuie că face o judecată dreaptă asupra faptelor păcătoşilor, sub acest pretext ajunge să se mânie pe ei şi să acţioneze în necunoştinţă de cauză.

Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru un călugăr predispoziţia de a-i învăţa pe alţii, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când eşti solicitat să dai un sfat, sau să-ţi exprimi opinia, ori refuză, ca şi cum n-ai şti nimic, sau, în caz de mare necesitate, vorbeşte cu o extremă precauţie şi modestie, ca să nu devii victima mândriei şi orgoliului, nici să-l răneşti pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.

Dacă și ca răsplată pentru truda ta în grădina poruncilor lui Dumnezeu, vei simţi în sufletul tău un zel dumnezeiesc, acesta te va determina să fii tăcut şi smerit în prezenţa altora, să-i iubeşti, să le arăţi afecţiune şi compasiune, cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la o stare de linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o invazie de gânduri şi de imagini. Consecinţele unui zel orb şi ignorant, dacă aproapele i se împotriveşte, sunt în mod obişnuit ura împotriva acestuia şi dorinţa de răzbunare sub diferite forme; şi dacă ne supunem acestui zel, ni se umple inima de o mândră autosatisfacţie şi de o amplificare a mândriei şi a părerii de sine.

(din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospățului, Alba Iulia, 1996)

Cipru: bisericile se vor deschide de pe 1 iunie

Președintele Republicii Cipru, Nikos Anastasiadis, a anunțat că se vor deschide bisericile pentru rugăciune individuală a cel mult 10 persoane începând cu 4 mai, iar din 1 iunie se va putea participa la slujbe.

În Cipru se vor ridica gradual măsurile restrictive în două faze, care vor începe pe 4 mai și se vor încheia pe 8 iunie, acestea fiind în dependență absolută indisolubilă de evoluția epidemiei.

Președintele a declarat: «Mica noastră țară devine locul de referință pentru înfruntarea până acum a unei alte crize. Ministerul a luat o serie de decizii. Pe de o parte, vor permite întoarcerea progresivă la modurile acceptate de viață, deși, pe de altă parte, nu vor pune în primejdie toate câte le-am reușit».

Cu privire la deschiderea bisericilor, acesta a menționat că din 4 mai va fi îngăduită deplasarea în spațiile de închinare, dar nu vor fi mai mult de 10 persoane în același timp. De la 1 iunie credincioșii vor putea merge la biserică pentru slujbe.

Președintele a mulțumit Bisericii și Arhiepiscopului pentru poziția adoptată pe acest subiect critic.

Se pare că un rol important l-au jucat glasurile care s-au făcut auzite zilele acestea. Un ecou deosebit l-a avut scrisoarea a 401 de profesioniști în domeniul sănătății din Cipru. Medici, dentiști și alții din personalul medical au cerut deschiderea imediată a bisericilor.

Deși pare o victorie, totuși amânarea cu aproape o jumătate lună a deschiderii bisericilor față de Grecia (17 mai) sună mai degrabă cu o punere la colț a Bisericii Ortodoxe. De altfel, nici nu există o siguranță că nu vor apărea alte motive pentru a nu fi ținute aceste promisiuni.

Deschiderea bisericilor preconizată în Grecia, mai puțin în Moscova. Situație neclară în Cipru

Arhiepiscopul Ieronim al Atenei

În situația în care întrunirile sunt îngreunate din cauza regimului de epidemie, Arhiepiscopul Atenei a trimis o scrisoare către Primul Ministru al Greciei pe tema deschiderii bisericilor. Despre aceasta purtătorul de cuvânt al Sinodului grec, Mitropolitul Ierotheos, a dat unele detalii: „Preafericitul a trimis scrisoarea miercurea trecută, adică pe 22 aprilie, și nu are legătură cu faptele care s-au ivit între timp. A fost trimisă această scrisoare către Primul Ministru și a fost comunicată către șase destinatari. Această scrisoare a fost trimisă prin mandatare și autorizare sinodală. Așteaptă răspuns de la Primul Ministru și spun aceasta pentru că s-a scurs informația că scrisoarea a fost trimisă Ministrului Educației. Da, a fost și Ministrul Educației printre destinatari, dar scrisoarea a fost trimisă către Primul Ministru”. De asemenea, Preasfințitul, cu privire la cuprinsul scrisorii, a accentuat că scrisoarea nu este aspră, ci realistă, prin ea Preafericitul este de acord cu Primul Ministru pentru lucrul pe care l-a împlinit până acum și în continuare se referă la eforturile pe care le-a făcut Biserica pentru a contribui la truda aceasta titanică a statului pe tema coronavirusului, pe lângă faptul că Biserica a înfruntat dificultăți interne și externe, chiar și presiuni. Și, la final, încheie că trebuie să fie deschise bisericile în scopul întoarcerii treptate la normalitate.

Pe 24 aprilie a trimis o scrisoare către guvern și Sinodul Bisericii din Creta, care este o Mitropolie organizată în cadrul Bisericii Greciei. Episcopii cretani au cerut repunerea în funcțiune a bisericilor cu stabilirea unor măsuri de prevenție contra coronavirusului.

Ca reacție la un concert mobil susținut în Atena sâmbătă, 25 aprilie, Mitropolitul Teoclit de Stagona a amenințat că va deschide bisericile în replică la acțiunea Primului Ministru de a participa la acel concert în mijlocul oamenilor.

Urmarea acestor evenimente a fost că Primul Ministru al Greciei, Kyriakos Mitsotakis, a anunțat ieri (28 aprilie) deschiderea treptată în curând a lăcașurilor de cult:  „Din 4 mai bisericile vor fi deschise pentru închinare individuală și de duminică, 17 mai, credincioșii vor putea să participe și la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe, totuși mereu cu reguli stricte care vor fi convenite cu Sfântul Sinod și cu comunitatea științifică”.

*          *          *

În același timp, în Rusia bisericile vor rămâne închise credincioșilor din Moscova și din împrejurimi, slujbele fiind săvârșite doar de clerici. Patriarhia a anunțat că această situație va mai dura pe termen nedelimitat.

Este de notat că există mai multe cazuri raportate de îmbolnăviri ale clerului din această țară. Chiar și situații în care unii Episcopi au decedat de coronavirus, cum este cazul Episcopului Veniamin de Zeleznogorsk și Logofsk. Acesta a murit sâmbătă, 25 aprilie, după o pneumonie acută. A fost tratat într-o clinică din Kursk după ce fusese testat pozitiv de covid-19. Culmea este că el este cel care se poziționase negativ pe tema coronavirusului și declarase anterior că virusul este o lucrare a diavolului și, dacă nu vrea Dumnezeu, nu va muri nimeni.

*          *          *

În Cipru, pe lângă cererea adresată de Mitropolitul Atanasie de Limassol de convocare a Sinodului pentru a fi luată în discuție situația actuală a Bisericii cu adoptarea unor hotărâri clare, Arhiepiscopul Hrisostom a făcut unele declarații interesante pe această temă către ΚΥΠΕ (Agenția Cipriotă de Știri). Printre altele, acesta a spus:

„Scopul nostru, busola și etalonul acțiunilor noastre sunt interesul înțeles bine al turmei noastre.

Biserica Ciprului are o conducere, care păstrează raporturi foarte bune cu Președintele și Guvernul și conlucrarea lor este normală.

A făcut apel ca medicii care au cerut Președintelui să deschidă imediat bisericile cu măsuri de precauție „să-și facă meseria lor”, punctând că nu este nevoie să se amestece în treburile Bisericii. „Ar fi trebuit să abordeze întâi și-întâi conducerea Bisericii, pe Arhiepiscop și să asculte intențiile lui. Și, dacă nu ar fi fost de acord cu cele ce le-ar fi spus, atunci să se ridice”. El a apreciat că Biserica are conducerea ei care vorbește cu Președintele și Guvernul, care nu se vor luat după diferite sentimente înflăcărate ale unora, nici nu va urma reguli laice.

Guvernul are consilierii săi și va decide și Biserica Ciprului, la rândul ei, va aborda pe Președinte și-și va exprima ideile ei.

Biserica nu va fi influențată de «binevoitori» care au ca scop autopromovarea, exploatând subiectele Bisericii. Scopul său este interesul înțeles bine al turmei sale și al lumii pe care o slujește Biserica.

Arhiepiscopul a transmis un mesaj clar că nu vom merge să facem orice și să fie readus coronavirusul și mâine să fie acuzată Biserica de faptul că ea a dat încredințare de reluarea activității bisericilor cu consecința că începe să apară încă o dată din nou virusul. „Și, în loc să se întoarcă poporul la lucrurile sale și la ritmul corect, să facem înmormântări în popor”, subliniind că Biserica nu dorește așa ceva.

De asemenea, a transmis mesajul că nu trebuie să fie forțat nimeni, accentuând faptul că va veni ceasul când va vizita pe Președinte și va vorbi cu el. Vom face ceea ce este în interesul poporului și Biserica nu se va comporta ca o gloată. „Ne vom comporta ca oameni responsabili pentru binele poporului nostru, care ne-a rânduit să-l slujim.”

Este de amintit că Arhiepiscopul se va întoarce mâine la Nicosia.

Deși nu ne privesc direct pe noi, totuși declarațiile de mai sus pot fi considerate o mostră de ipocrizie și aroganță prin care este disprețuită opinia credincioșilor și impusă una oficială, fără fundament real în practica Bisericii.

Chiar și așa, într-un alt interviu către Cyprus Times, Arhiepiscopul Hrisostom s-a referit și la deschiderea treptată a bisericilor. Acesta a declarat: „Gândul nostru este să poată veni un număr de credincioși pentru slujbe la biserici, avânt totuși o distanță de 10 metri păstrați unul de altul. … Într-o zi să meargă unii și în altă zi alții”.

Există intenția atât din partea Arhiepiscopului, cât și a Președintelui să aibă loc un comunicat pe tema deschiderii bisericilor.

Vedenia și sfaturile Starețului Nectarie despre Antihrist. Amăgirile lui vor fi biruite prin credință tare și dreaptă

Sfântul Stareț Nectarie a fost printre ultimii Stareți de la Optina dinainte de a fi închisă Mănăstirea de bolșevici în 1923. A murit pe 12 mai 1928, iar ziua sa de prăznuire este 29 aprilie. El a lăsat câteva învățături foarte folositoare despre vremurile apocaliptice de la sfârșitul lumii, care sunt de mare importanță pentru noi, cei de astăzi, care suntem bombardați cu tot felul de evenimente și evenimente pe care le putem numi „semnele vremurilor”. Deja pe vremea lui timpul era aproape.

Proorociile Starețului Nectarie

Chiar după revoluție, Starețul Nectarie a povestit această vedenie, pe care o avusese un monah cu mult timp înainte de răzmeriță. Șezând în pridvorul chiliei sale, el a văzut deodată că totul a dispărut: și casele, și copacii, și, în locul lor, până la cer, șiruri de sfinți; iar între rândul de sus și cer rămăsese un spațiu foarte mic. Și monahului i s-a descoperit că, atunci când acest spațiu se va umple, va veni sfârșitul lumii. „Iar spațiul era deja foarte mic”, a spus Starețul.

Devreme, încă din 1910, Nilus a consemnat alte cuvinte proorocești ale Starețului despre ceea ce văzuse în vis. „Acest vis a durat aproape toată noaptea”, spunea Părintele Nectarie. Nu pot să vă relatez toate detaliile, căci ar dura prea mult. Iată esențialul: văd o câmpie imensă, unde are loc o bătălie cumplită între nenumărate gloate de apostați și o mică oaste de creștini. Toți apostații sunt foarte bine înarmați și duc lupta după toate regulile științei războiului; creștinii sunt însă fără arme. Eu, cel puțin, nu văd la ei nici o armă. Și deja se poate ghici, spre îngrozirea mea, deznodământul acestei lupte inegale: survine momentul biruinței totale a gloatelor de apostați, deoarece dintre creștini nu a mai rămas aproape nimeni.

Îmbrăcați sărbătorește, apostații, împreună cu soțiile și copiii lor, triumfă și deja sărbătoresc victoria… Deodată, un grup neînsemnat de creștini, printre care sunt femei și copii, execută un atac neașteptat împotriva apostaților și într-o clipă imensa câmpie de luptă se acoperă de trupurile oștii atee și toată nenumărata adunătură este nimicită și, pe deasupra, spre uimirea mea, fără ajutorul vreunei arme. Și l-am întrebat atunci pe un ostaș creștin, ce stătea lângă mine:

– Cum ați putut înfrânge această nenumărată oaste?

– Dumnezeu ne-a ajutat! a fost răspunsul.

– Dar cu ce? întreb eu. Doar nu ați avut nici un fel de arme.

– Cu ce s-a nimerit, a răspuns oșteanul. Cu aceasta s-a sfârșit visul meu”, a încheiat Starețul.

Îndrumările Starețului pentru depășirea cu bine a încercărilor ce vor veni se referă îndeosebi la păstrarea credinței ortodoxe și la formarea duhovnicească, la creșterea în Duhul lui Hristos.

Nina D., prin anii ’20, l-a întrebat pe Starețul Nectarie:

Se spune că toate semnele celei de-a doua veniri s-au împlinit…

Nu, nu toate, – a răspuns Părintele. Desigur, și cei ce au o vedere simplă observă că multe se împlinesc, dar celor duhovnicești li se descoperă mai înainte. Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculeț. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos, ea își va păstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îți spun că nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, și înțelege că așa va fi în întreaga lume.

* * *

Și Monahia Nectaria l-a întrebat pe Stareț despre sfârșitul lumii. El a răspuns:

„De ce mă întrebați pe mine, cel cu mintea mărginită? Mergeți la monahii din Optina.

Sunt oameni care se ocupă de cercetarea semnelor sfârșitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor. Oamenii nu au nici un folos dacă știu timpul celei de a doua veniri. «Privegheați și vă rugați!» (Mt. 26:41), a spus Mântuitorul. Înseamnă, deci, că nu trebuie să ghicim evenimentele. Toate vor fi descoperite la timpul lor.

Toate acestea vor fi, dar aceasta este o mare taină. În zilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o sută de ani, a spus că va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-au pocăit și, dintr-o mulțime de oameni, s-a găsit doar un singur drept cu familia lui. Așa va fi și la venirea Fiului Omului.

(Din cartea Starețul Nectarie de la Optina,Editura Doxologia, Iași, 2010)

Observațiile noastre: În general, proorociile despre venirea lui Antihrist și a unor vremuri de cernere a credinței generează reacție fie de panică și o curiozitate chițibușară, fie de negare. Dar orice creștin autentic va înfrunta cu bărbăție și luciditate orice amenințare, pregătindu-se cum se cuvine. Ba chiar va avea ochi să vadă că taina fărădelegii este în lucru, prinde tot mai mult teren. Din cuvintele proorocești ale Starețului Nectarie se desprind câteva idei și sfaturi de bază despre timpurile apocaliptice care se prefigurează.

1. Există o pregătire a terenului pentru Antihrist. Așadar pericolul este unul de natură duhovnicească. Îndeosebi vedenia pe care a avut-o Starețul subliniază faptul că există o conspirație, ca să fie numită așa, împotriva Bisericii, împotriva credincioșilor. Chiar este una foarte bine pusă la punct, după toate regulile unui război duhovnicesc de amploare. Iar creștinii sunt total neînarmați, dar vor birui „cu ce apucă” pentru că puterea diavolului este ca un foc de paie, pe când Hristos îi poate întări neașteptat pe cei ce cred în El. Nu ne putem bizui pe tactici de luptă, pe strategii sofisticate, ci pe simplitatea credinței. Lupta cu diavolul constă în a nu lua aminte la mașinațiile lui, ci la Hristos prin rugăciune și trezvie.

2. Preocuparea obsesivă de Antihrist nu este folositoare. Ca și astăzi, erau mulți și în acele vremuri, acum un secol în urmă, care se îndeletniceau cu citirea semnelor vremurilor. Totuși Starețul nu vede cu ochi buni această preocupare pentru că distrage de la grija autentică pentru suflet.

3. Vital este să fie păzită dreapta credință. Cel mai important lucru este să fie păstrată dreapta credință, ortodoxia. Este foarte posibil chiar ca Biserica la nivel oficial să nu mai conducă spre mântuire, ci să devină o ruină, o epavă cu fațadă de credință, dar pe dinăuntru plină de apostazie. Lucrul acesta îl poate constata deja oricine cu ochiul liber că este început.

Deși apostazia se lucrează, este periculos duhovnicește să ne preocupăm de ea într-un mod aventurat, adică luând aminte la perspective care se bazează pe învățături neortodoxe. Multe din teoriile conspirației se întemeiază pe idei greșite, cum ar fi pierderea liberului arbitru prin injectarea unor nano-cipuri. În felul acesta este deturnată atenția de la vigilența de a nu face concesii și a cădea în lepădări conștiente spre o preocupare nepotrivită cu inteligența artificială, 5G, vaccinuri fatale și alte subiecte de acest gen. Se creionează un Antihrist subversiv, cu totul diferit de cel descris în Evanghelii. Mântuitorul a spus limpede: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5:43). Iar în altă parte Apostolul Pavel scrie: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2Tes. 3:3-4). Este limpede că Antihristul nu va fura capacitatea intelectuală a oamenilor, ci deplina lor adeziune și închinare conștientă. Bineînțeles că prin amăgire, dar în cunoștință de cauză, nu alterând mintea. Așadar orice teorie care vorbește despre pierderea liberului arbitru prin inserarea de nano-cipuri este amăgitoare și deturnează de la înțelegerea ortodoxă a vremurilor apocaliptice.

4. Antihristul nu are puteri absolute de care să ne înfricoșăm, ci dimpotrivă, va fi biruit cu mâinile goale. În acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul este elocvent: „–Părinte, atunci când aud despre Antihrist simt o frică înăuntrul meu. – De ce te temi? Va fi mai înfricoșător decât diavolul? Acesta este om. Sfânta Marina l-a bătut pe diavol și Sfânta Iustina a alungat atâția. La urma urmei, noi n-am venit sa ne aranjam in aceasta lume”. Dar slăbiciunea de care profită este lipsa de credință curată și pregătire duhovnicească. Pe acestea încearcă să ni le fure prin teorii bine ticluite și preocupări false, abătute. Același Părinte Paisie a diagnosticat sugestiv și această exagerare: „Câinele, dacă e păzitor bun, latră atunci când vine hoțul. Când pleacă, tace. Dacă însă continuă să latre, atunci nu e păzitor bun”. Altfel spus, trebuie să fim vigilenți la hoț, la antihriști, nu la orice foșnet și diversiune.

Desigur că vaccinurile, cipurile, 5G și o întreagă gamă de noi tehnologii nu sunt bune, ci dăunătoare. Chiar pot fi folosite înspre descreștinarea lumii, depărtarea ei de Dumnezeu. Dar orice exagerare nu este potrivită. Trebuie să reacționăm împotriva lor, dar la nivelul și cu mijloacele nimerite, nu isteric și avântat. Sunt nocive la nivelul sănătății trupești și al ordinii sociale, nu pe plan duhovnicesc. Trebuie protejate și aceste aspecte foarte importante, dar ca atare, nu ca pe o mărturisire de credință. Altfel există riscul să fie deturnate valorile spirituale, credința însăși și devenim o pradă ușoară, destabilizată spiritual pentru amăgirea Antihristului.

Deja există destule împotriviri față de noua ordine mondială care se construiește, dar care sunt de factură ezoterică, yoghină sau cu alte conotații neortodoxe. Din acestea se inspiră și foarte mulți ortodocși, fără să vadă că au alt duh.

Este nevoie de mult discernământ. Există o lucrare a lui Antihrist evidentă, o pregătire a lumii pentru pierderea libertăților trupești și spirituale, o înrobire mentală față de valorile lumii. Totuși contracararea robiei antihristice constă în rugăciune, păzirea minții de patimi și păzirea credinței ortodoxe. Este atât de simplu și atât de dificil. Fără interpretări avântate ale Apocalipsei, fără idei deocheate despre controlul gândurilor; ci cu o abordare la nivel duhovnicesc, nu material. Însă repet, e normal să existe o luptă și pentru libertățile civice, dar aceasta este pe alt plan deocamdată. Tot ce trebuie dobândit este o întărire în rugăciune, pocăință și în harul Duhului Sfânt, care ne vor proteja la vremea potrivită. Frica cea mare este să nu ne pierdem echilibrul duhovnicesc, tăria credinței, fără a căuta obsesiv să fugim în munți, în afara sistemului, ci să dobândim puterea să ducem o viață de mărturisire a credinței la nivelul fiecăruia. Poate în condiții mai sărăcăcioase material și simplificate, dar cu dispoziția de mărturisire, de curaj, de bărbăție, nu de fugă.

Diavolul lucrează prin înfricoșare, dar această vedenie a Starețului Nectarie dă mare nădejde că puterea este în mâna noastră, doar să avem curajul să nu stăm cu mâinile în sân și să nu ne lăsăm intimidați de amploarea desfășurărilor de forțe omenești și demonice.

Ca un rezumat, este necesară vigilență față de semnele venirii lui Antihrist, să nu fim nepăsători față de un eveniment atât de important, dar să ne pregătim prin dreaptă credință și curățirea de patimi, nu fiind luați de valul multor teorii conspiraționiste rătăcite.

Cum se dobândește dezlegarea de păcate

În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.

Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.

Pocăința fiului risipitor

Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Suntem învăţaţi de dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor] care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva [Ef. 2, 9], ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi, dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: „Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” [Ps. 118, 128]; şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mântuirea lor.

Pe lângă cele pe care ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele: Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui “Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!” şi “Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori şi “Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi!” şi “Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne, nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au răstignit.

Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte  de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.

(Din cartea Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole, Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)

Sf. Ioan Gură de Aur: Ce este și cum trebuie primită Sfânta Împărtășanie

În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.

În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).

Cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur despre dumnezeiasca Împărtășanie, dar și despre cât de des trebuie să se împărtășească creștinul

Dumnezeiasca Împărtășanie

Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.

Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat  ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.

Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.

Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…

Cât de des să ne împărtășim?

Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.

Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.

Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.

De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.

Despre Paști și Sfânta Împărtășanie

(partea morală din Omilia V din Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei):

Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.

Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.

Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.

Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.