De ieri suntem anunțați oficial de către Ministerul Afacerilor Interne că în România se vor schimba buletinele până în august 2021 pentru a ne alinia la standardele stabilite la nivelul Uniunii Europene, pe care le-am semnalat la vremea respectivă. Deocamdată redăm mai jos textul Comunicatului oficial, în care se menționează că vârsta de la care se va emite carte de identitate va fi de 12 ani și va exista posibilitatea de a opta pentru cărți simple de identitate.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, Ministerul Afacerilor Interne supune dezbaterii publice un proiect de Ordonanță a Guvernului pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români.
Prin proiect se creează cadrul legal național pentru asigurarea aplicării directe a Regulamentului (UE) 2019/1157, astfel ca actele de identitate românești să respecte standardele stabilite la nivelul UE, în principal cele care privesc elementele de securitate.
Pentru a asigura cetățenilor români exercitarea dreptului la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, în condiții similare celorlalți cetățeni UE, România este obligată să emită acte electronice de identitate, începând din luna august a anului viitor (2021).
Noile acte de identitate vin cu garanții suplimentare de securitate și întăresc încrederea instituțiilor publice și a mediului privat că persoana care prezintă documentul este în fapt titularul acestuia. Astfel, se aduc îmbunătățiri majore actualului act de identitate (care a fost pus în circulație în anul 1997), prin utilizarea unor tehnologii de fabricație avansate, a unor elemente grafice de securitate, a unor inserturi de materiale de securitate şi, nu în ultimul rând, prin protecția IT oferită de mediile de stocare electronice.
Prin intermediul noului act de identitate, cetățenii români vor putea, indiferent de locul unde se află (în România sau în afara teritoriului național), să interacționeze online cu autoritățile administrației publice și să solicite prestarea de servicii publice. Întrucât, identitatea se certifică prin mecanisme similare semnăturii electronice, prezența fizică a cetățeanului, la ghișeu, nu va mai fi necesară, acesta putând accesa de la distanță servicii, precum: înmatricularea unui autovehicul, obținerea unui certificat de cazier judiciar, a unor avize, autorizații sau a altor documente de la autoritățile publice, depunerea unor declarații personale prevăzute de lege ș.a.
Noul act electronic de identitate va putea fi folosit pentru autentificarea în platforma informatică a asigurărilor de sănătate și, în aceste condiții, va asigura „funcționalitatea de card de sănătate”.
Actul electronic de identitate se va elibera obligatoriu pentru persoane cu vârsta de 12 ani și, opțional, sub această vârstă, la solicitarea părinților sau a reprezentanților legali.
Tot ca element de noutate, se creează posibilitatea cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate de a obține un act electronic de identitate, fără a mai fi necesară stabilirea domiciliului în România.
Nu în ultimul rând, pentru cei care nu doresc, din orice motiv, o carte electronică de identitate, va exista opțiunea de a solicita eliberarea unei cărți de identitate simple; aceasta nu va conține elemente sau date electronice, dar va prezenta un grad ridicat de securitate.
Producerea noilor acte de identitate se va realiza, centralizat, de către Compania Națională „Imprimeria Națională”.
Textul proiectului de act normativ este afişat şi poate fi consultat pe pagina de internet a MAI, www.mai.gov.ro, la secţiunea Transparenţă decizională (documentele pe această temă sunt acesta, acesta și acesta), precum şi la Centrul de Relaţii cu Publicul din Piaţa Revoluţiei nr. 1 A, sector 1, Bucureşti.
Propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate pot fi transmise în termen de 10 zile calendaristice calculat de la data publicării anunțului pe adresa de primire a eventualelor propuneri, sugestii sau opinii: dgj_transparenta@mai.gov.ro).
Nota Theodosie.ro: La o primă vedere, actele de identiate simple nu vor conține date biometrice și nici semnătură electronică. Este evident că nu vor avea nici alte componente electronice, cum ar fi cipurile. Aceste informații sunt cuprinse în proiectul menționat mai sus, la punctul 14 referitor la modificările alineatului 17. Aceste lucruri sunt afirmate și în documentul de fundamentare, la pagina 6.
Noile cărți de identitate vor fi emise începând cu vârsta de 12 ani. Din punctul 2.c din Nota de fundamentare, care privește schimbările care vor interveni, se înțelege că posibilitatea călătoriei în afara țării va fi condiționată de posesia cărții electronice de identitate, nu doar a celei simple. Nu rezultă limpede dacă pașapoartele vor conține și ele date electronice (imagine facială și amprente digitale) în condițiile în care acestea sunt necesare în cartea de identitate pentru exercitarea dreptului de liberă circulație. Este posibil ca aceste cerințe să vizeze doar actele de identitate.
Se impune o studiere mai atentă a celor trei documente pentru a înțelege mai bine care sunt modificările și a elimina orice dubiu asupra lor.
Fanarul a emis un comunicat
aferent, în care menționează:
«Astăzi, 13 ianuarie 2020,
Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit, în urma unei cerere a
lui, pe excelența sa, dl. Oliver Spasovski, Prim-ministru al Republicii
Macedonia de Nord, însoțit de predecesorul său, excelența sa dl. Zoran Zaev, și
de tovarășii lor, dl. Dane Talevski și dl. Dejan Sotirovski.
Scopul vizitei a fost revizuirea problemei bisericești a țării lor. La întâlnire au fost puse pe tapet fazele precedente ale subiectului, între care și voința revenirii Bisericii de acolo la canonicitate sub numele de Arhiepiscopia Ohridelor, în urma recursului în apel depus între timp la Biserica Mamă.
S-a decis cu privire la aceasta
să fie chemate la reședința Patriarhiei Ecumenice delegații ale Bisericii
Serbiei și ale Bisericii din țara lor, pentru negociere și efortul aflării unei
soluții acceptabile în comun.
Atmosfera discuțiilor a fost
caldă și sinceră, iar după acestea înalții oaspeți au fost așezați la masa
patriarhală și mai departe au plecat, întorcându-se la ale lor.
Dl. Prim-ministru și cei
dimpreună cu el au exprimat respectul și încredințarea lor față de Biserica
Mamă, de la care au primit binecuvântare pentru toți de acolo, cler și popor. În
jurul Patriarhului Ecumenic s-au aflat la dezbatere și au contribuit la ea
Înaltpreasfințiții Mitropoliți Emanuel al Franței, Maxim al Silivriei,
Amfilohie al Adrianopolisului, Preacuviosul Arhimandrit Ioachim și Diacon
Grigorie, Prim-secretarul și Secretarul adjunct ai Sfântului Sinod, precum și venerabilul
domn Constantin Delicostantis, Dascăl Arhonte al neamului și director al
Biroului Patriarhal 1.»
Nota noastră: Patriarhul Ecumenic s-a pronunțat că nu se pune problema autocefaliei Bisericii schismatice din Muntenegru, unde se fac demonstrații ample împotriva deciziei guvernului de a naționaliza averea Bisericii canonice de acolo. Totuși o altă țară care face parte din Biserica Serbiei iese la rampă, Republica Macedoniei de Nord, cerând să intre în canonicitate, conform comunicatului oficial al Patriarhiei Ecumenice. Cam toate agențiile de știri prezintă subiectul ca pe o cerere de autocefalie, deși nu este menționat expres acest termen. Având în vedere că pe teritoriul macedonean activează două structuri bisericești, dar cea mai puternică s-a declarat independentă de Serbia și nu este recunoscută de nici o altă Biserică, se înțelege că oaspeții oficiali doresc să continue același demers, după cum se și menționează. Biserica Sârbă are o structură autonomă pe teritoriul macedonean, numită Arhiepiscopia de Ohrida, dar este foarte mică și nerecunoscută de stat.
Mai este de remarcat numirea Patriarhiei Ecumenice drept Biserică Mamă în condițiile în care teritoriul macedonean nu a aparținut de ea. Deci este numită într-un sens neo-papist.
…nu se va duce la întâlnirea în cauză deoarece
convocarea întâlnirilor și sinaxelor Întâistătătorilor ortodocși este o
prerogativă a Patriarhului Ecumenic…
Am semnalat cu puțină vreme în urmă că tremură conștiințele plângăcioase din adâncurile împietririi celor care au acceptat reaua-cefalie a Ucrainei și refuză cu frică să fie confruntate cu acțiunile lor schismatice, care îi chinuiesc aici, dar și acolo…
De unde să
găsească putere să se afle în fața răspunderilor lui nespuse kir Ieronim? Nu este
prima dată când ne dezamăgește. Totuși acum, prin autocefalia Ucrainei, s-a
depășit pe sine. Decizia sa îngâmfată vădește care este conștiința lui
bisericească!
Arhiepiscopul
Ieronim: «Nu mă voi duce la întâlnirea Întâistătătorilor ortodocși»
S-au încheiat
lucrările Sinodului permanent (Δ.Ι.Σ.)
S-a întrunit de miercuri, 8 ianuarie, până vineri, 10 ianuarie 2020 Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Greciei din a 163-a perioadă sub președinția Preafericitului Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia. La început, ΔΙΣ a fost informat de epistola Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia despre întâlnirea Întâistătătorilor ortodocși. Preafericitul a răspuns la ea că nu mă voi duce la întâlnirea în cauză deoarece convocarea întâlnirilor sau sinaxelor Întâistătătorilor ortodocși este o prerogativă a Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic. […] Comunicatul continuă cu darea de seamă a celorlalte discuții pe probleme de interes intern, n.thodosie.
Sinaxa Primaților nu poate servi în niciun mod unității Ortodoxiei,
deoarece la ea nu va fi prezent primul din Diptice, a declarat Patriarhul
Bartolomeu.
Având în vedere că Mitropolitul Serafim de
Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei
în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai
multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la
paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai
generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a
situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de
întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru
că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție.
Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură
pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.
Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că
acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere
această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși
ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar
existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale
Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor
justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai
cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către
Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această
formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru
că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în
teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de
nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente
infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează,
ci duhul.
Însă partea în care are mare dreptate, dar în
care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II
cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai
mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte
tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în
ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se
impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această
obligație: canonic sau moral?
Mai întâi trebuie remarcat că observațiile
Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna
sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare
patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios,
chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să
se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe
subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri
și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta
constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”
IPS Serafim punctează foarte bine faptul că,
după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea
cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și
„contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu
persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu
„autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește
mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine
face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și
comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria
vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul
Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie
contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.
Totuși este greșită justificarea Mitropolitului
că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru
faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie.
Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu
Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu
voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei
Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de
comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această
accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific
Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de
dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme
administrative, ci și de dogmă la mijloc.
Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu
gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în
textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului
sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se
la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.
Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul
Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu
dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce
argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu
s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă,
canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii
deocamdată, ci doar o datorie morală.
Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de
mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma
ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul
Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o
scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este
posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest
moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul
său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și
concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității
sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra
situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea
Ortodoxiei.
În orice caz, aș fi așteptat să justifice
concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și
contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de
ușor ca pentru un preot oarecare.
Dar, din exterior, un conflict deschis între
Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va
exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată
Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu
Arhiepiscopul. Este justificat să intervină
o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă,
însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci,
să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar
măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.
Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul
cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în
special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze
comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest
de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni
presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar,
probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga
problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea
sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și
protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.
Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.
Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.
Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.
Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.
Postare actualizată pe 11 ianuarie 2020. În urma unor comentarii, s-a dovedit că situația este mai puțin dezamăgitoare deocamdată decât s-a crezut inițial.
În urma conslujirii cu Arhiepiscopul Atenei la Pireu de Bobotează, Mitropolitul Serafim emite un comunicat oficial prin biroul său de presă prin care încearcă să se explice în fața celor îngrijorați de acest eveniment. Din păcate, nu se ridică la înălțimea așteptărilor, ci chiar ajunge să justifice într-o măsură existența autocefaliei mincinoase a schismaticilor ucrainenilor.
Βήμα Ορθοδοξίας: Mitropolia de Pireu răspunde la
chestiunea ucraineană și a ecumenismului
Mitropolia de
Pireu a emis un comunicat cu referire la pomenirea Mitropolitului Epifanie al
Bisericii din Ucraina în timpul conslujirii în ziua de Bobotează la Pireu.
Comunicatul:
«Preocuparea cu chestiuni de etos canonic și rânduială presupun o
cunoaștere substanțială a Dreptului canonic și nu ajunge râvna pentru
asigurarea și păstrarea credinței noastre neprihănite pentru că sunt subiecte
de cunoaștere adâncă și sigur trebuie să fie la mijloc luminarea Preasfântului
Duh, curăția sufletului și a trupului și nevinovăție, dar și știință despre
subiect și îndeosebi cunoașterea clară și deplină a teologiei și a Dreptului
antic, a cărui prevederi sunt indispensabile pentru înțelegerea și suplinirea
Dreptului Canonic, care nu este drept penal special și, prin urmare, în multe
cazuri este nevoie să se facă o interpretare extinsă sau reducționistă pe baza
principiilor științei juridice antice, care are valoare în toate sistemele
juridice statelor de drept.
Precizările acestea sunt indispensabile pentru că unii frați iubiți
neliniștiți pentru mersul lucrurilor noastre bisericești și care se
îngrijorează pentru asigurarea credinței noastre de tradiție apostolică s-au
agasat de faptul pomenirii de către Preafericitul Arhiepiscop Ieronim al Atenei
și a toată Grecia la dumnezeiasca Liturghie de praznicul Teofaniei în Catedrala
Mitropoliei din Pireu a așa-numitului «Mitropolit Epifanie al Kievului», fapt
care survine de acum la fiecare prezență liturgică a Preafericitului după
ședința Ierarhiei din 12/10/2019.
Fără o înarmare proporțională canonico-legală, ci numai cu trambulina
râvnei sfinte și a întristării pentru aceste amănunte, dispoziția noastră bună
nu este suficientă pentru înțelegerea canonico-legală a chestiunii ucrainene încâlcite
pentru că altfel ne abordăm simplificator subiectul și din cele două aspecte a
celor care acuză și a celor care susțin.
Mitropolitul Serafim, ca unul care are o experiență și cunoaștere
specială a chestiunilor canonico-legale pentru că a deservit 25 de ani ca
secretar al Tribunalelor Sinodale Bisericești pentru monahi, diaconi, preoți și
mitropoliți și ca anchetator al Sfântului Sinod și ca Prim-Secretar al lui,
Α. A reclamat public așa-zisul Sinod din Creta pentru că a forțat cea
mai evidentă obligație a lui din dumnezeieștile și sfintele canoane de a
repudia la nivel mondial ereziile și cacodoxiile (credințele rele) care
subzistă în timp și spațiu și să delimiteze
credința mântuitoare de ele, actualizând dezavuarea de către Sfintele Sinoade
Ecumenice (al 8-lea) a panereziei papismului, (al 3-lea și al 7-lea) a
protestantismului și (al 4-lea, al 5-lea și al 6-lea) a monofizitismului și nu
a fost de acord, din acest motiv, și cu textele pe care le-a emis și cu
procedura pe care a urmat-o, retrăgându-se ca un protest de la participarea lui
la el.
Β. Condamnă cu asprime panerezia ecumenismului inter-creștin și
inter-religios prin multe intervenții la înainte-stătătorii ereziilor, care omogenizează
adevărul cu minciuna și le face superficiale în ultimii 100 de ani, și cere
construirea unui coaliții a popoarelor ortodoxe pentru reevanghelizarea lumii,
propunând o coaliție a Greciei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, României și
Rusiei prin platforme informative mondiale împotriva islamului gnostic/cuminte,
religiilor orientale și sectelor, ateismului, nihilismului, ocultismului și
neopăgânismului.
C. Din anul 2018 a demonstrat veritabila discordie a chestiunii ucrainene
și a explicat corect sfintele canoane 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic,
canoanele 36 și 134 ale Sinodului din Cartagina validate sinodal de către al
doilea canon al Sfântului Sinod cinci-șase Ecumenic, care soluționează deplin
chestiunea și a făcut o depoziție public și de netăgăduit cu absolut respect și
dragoste față de Patriarhia Ecumenică cum că a răstălmăcit canoanele de mai sus
ale Sinodului IV Ecumenic și nu a luat în vedre canoanele Sinodului din
Cartagina, a forțat principiul identității pedepselor, care constituie element unificator
al Bisericilor Ortodoxe autocefale.
Fie spus în paranteză că revocarea Hotărârii din 1686 a Patriarhului
Dionisie IV pe motivele pe care le-a invocat Sfântul Sinod se opune canonului
17 al Sinodului IV Ecumenic, care consfințește principiul prescrierii pentru
subiecte cu caracter administrativ și, prin urmare, este ireal ca după 350 de
ani să nu fie prescris, ținând dreptul aferent al Sfântului Sinod, pentru că
înțelesul prescrierii cuprinde prin aplicare extinsă și chestiunea zisă.
Aceste poziții le-a depus și în scris în memoriul către
Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei și le-a făcut public amplu și a
depus împreună cu Preasfințiții Mitropoliți de Driinupolis, Kithire și Etolia în
chip de apel împotriva deciziei Ierarhiei Bisericii Greciei despre
recunoașterea acțiunilor nevalide și anticanonice ale Sfântului Sinod al venerabilei
Patriarhii Ecumenice către Sanctitățile lor și Preafericiții Întâistătători o
cerere de convocare imediată a Sinodului Panortodox (Ecumenic) cu participarea
tuturor Mitropoliților și Episcopilor care păstoresc eparhii bisericești.
D. Preasfințitul Mitropolit de Pireu recunoaște ca singur Mitropolit
de Kiev canonic pe Preasfințitul Mitropolit Onufrie și pe Sfântul Sinod din
jurul lui și consideră faptele acceptării recursurilor în apel ale monahului
caterisit și anatematizat Filaret și ale preotului caterisit Nicolae-Macarie
Maletici drept nevalide canonic pentru că Sfântul Sinod le-a luat în
considerare și le-a judecat fără jurisdicție și competență canonică și, prin
urmare, sunt evident nevalide acțiunile ulterioare de recunoaștere a
hirotoniilor pe care cei ziși le-au săvârșit în stare de caterisire și cu
siguranță este nevalidă convocarea așa-zisului «Sinod al unificării» compus din
persoane laice aflate în schismă și parasinagogă pentru că Denisenko a
întemeiat o schismă ca și episcop caterisit, iar Maletici o parasinagogă
(adunare separată) ca preot și evident este nevalidă acordarea autocefaliei
laicilor în cauză.
Potrivit Dreptului nostru canonic, acțiunile de mai sus sunt nevalide
pentru că au fost luate fără competență, dar nu sunt inexistente pentru că
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice este negreșit depozitar al harului
dumnezeiesc, are dreptul canonic acordat de Domnul de «a lega și dezlega» în
condițiile dumnezeieștilor și sfintelor canoane și deciziile eventual
necanonice ale lui în speță nu sunt anulate de voința bună a fiecărui
credincios care se împotrivește și este neliniștit, ci de un organ canonic
desemnat de dumnezeieștile și sfintele canoane, adică de Sinodul Panortodox
(Ecumenic) convocat.
Acest lucru l-a exprimat cu succes, dar fără plenitudine legală, vorbind
despre «o restabilire deficitară» a celor de mai sus și a recunoașterii
hirotoniilor lor Preafericitul Arhiepiscop Anastasie al Albaniei.
Preasfințitul Mitropolit de Pireu a demonstrat public că această chestiune, cu toată implicarea geopolitică și geostrategică pentru care desigur sunt responsabili și frații noștri ruși, «care au cedat» euroatlanticilor necesitatea susținerii Patriarhiei Ecumenice, Tronul prim după sfintele canoane ale Bisericii celor ortodocși, în Turcia fascistă islamistă, este o chestiune de alcătuire administrativă pentru că nu se referă la o dogmă de credință, ci la administrarea Bisericii și poate să se furișeze, precum s-a menționat și în cererea convocării unui Sinod Panortodox, ecleziologia greșită despre existența chipurile a unui protos mondial în afara Sinodului Ecumenic, dar chestiunea aceasta nu se judecă pe baza percepției, ci pe baza firii administrative a subiectului.
Conslujirile ilicite cu papistașii și cu uniții ale laicilor noii structuri din Ucraina sunt acțiuni blamabile care demonstrează greșeala Sfântului Sinod de a se fi încredințat unor oameni atât de neîncercați, nepregătiți și neînțelegători marea comoară a autocefaliei.
Prin urmare, nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II și nu se contaminează nimeni de conslujirea cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile nevalide după sfintele canoane ale Sfântului Sinod, care totuși nu sunt inexistente și reclamă reprobarea și invalidarea lor de către organismul canonic competent, care este Sinodul Panortodox Ecumenic, după cum s-a menționat.
Contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu persoanele laice restabilite pentru că sfântul canon 10 al sfinților apostoli, care are validare ecumenică, fiind recunoscut de Sinodul Ecumenic cinci-șase, cere canonic reprobarea celui excomunicat, pe care nu poate să o pronunțe decât numai organul bisericesc competent.
Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească nu este
un ghiveci de «salvatori» desemnați și unși de la sine, ci trup ce care cap pe
Mântuitorul Hristos și mădulare pe cei botezați ortodox în numele Sfintei
Treimi și, potrivit acestora, Biserica mântuiește și nu este mântuită/salvată
prin poruncile Preasfântului și desăvârșitorului Duh prin Sfintele Sinoade
Ecumenice și prin rânduiala canonică prevăzută.
Prin urmare, nu poate fiecare credincios, chiar și Episcop, mișcat de
buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să se ungă singur drept Sinod
Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe subiecte administrative și
canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri și anatematizări» ale
membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta constituie apoteoza duhului
anormal și protestant rău-credincios!!!
Obligația imediată a întreruperii comuniunii înainte de o condamnare
sinodală subzistă numai în inter-comuniunea cu erezia.
În concluzie, Preasfințitul Mitropolit de Pireu nu are nici o
competență să impună Preafericitului Arhiepiscop al Atenei pozițiile lui, nici
desigur să întrerupă comuniunea cu el.”
1. Afirmația că „acțiunile nevalide (de acordare a autocefaliei)… nu sunt totuși inexistente” este uimitoare. Este ca și cum am spune că hirotonia făcută de un preot sau Liturghia săvârșită de un mirean sau caterisirea pronunțată de preoți și mireni sunt reale, chiar dacă incorecte. Ar trebui să fie evident că orice acțiune care depășește aria de competență a unui for este inexistentă; doar în cazul în care este pusă în aplicare incorect ea are efect, dar trebuie respinsă de un for competent superior. Practic, prin această afirmație recunoaște acțiunile Patriarhiei Ecumenice, deși le neagă în cuprinsul textului ca neținând de atribuțiile ei. Așadar respinge pretențiile de primat papal ale Constantinopolului, dar le admite eficacitatea. Aceste inconsecvențe sunt mai degrabă evidente decât să necesite cunoștințe teologice înalte și de drept canonic antic pentru a fi înțelese. Aici, de fapt, IPS are dreptate, în sensul că acțiunile ilegale întreprinse de cineva, chiar și în afara competențelor lui, sunt existente, chiar dacă greșite. Mai ales în situația noastră, ele produc efecte prin concursul unor factori externi, cum ar fi puterea politică sau oamenii din Ucraina și Bisericile care au recunoscut „autocefalia”. Juridic, ele sunt existente și ar trebui condamnate de un Sinod Ecumenic. Inițial am crezut că orice acțiune care depășește competențele cuiva este inexistentă și doar o aplicare greșită a competențelor este existentă, dar eronată. Însă, în urma comentariilor și cercetării mai avizate a acestei chestiuni, trebuie să recunosc că nu a greșit în acest punct.
2. Face vorbire de obligativitatea întreruperii comuniunii în caz de
erezie conform canonului 15, dar care nu se aplică în cazul problemei ucrainene
pentru că nu există la mijloc o abatere dogmatică. În primul rând, canonul 15
nu prevede această obligativitate pretinsă, ci doar dă dreptul la o astfel de
reacție înainte de o cercetare sinodală; în al doilea rând, dacă ar fi adevărat
ceea ce spune, de ce nu a oprit comuniunea cu delegații greci din Creta, care
au semnat texte pe care le recunoaște ca eretice chiar în acest comunicat?
3. De la discursul prin care acuza intervențiile geopolitice în
conflictul ucrainean, acum acuză pe ruși că ar fi abandonat Patriarhia
Ecumenică în mâinile euroatlanticilor. De parcă Rusia ar fi avut vreo obligație
să protejeze Fanarul din inima Turciei; de parcă recurgerea la ajutorul NATO ar
fi justificată pentru primul Tron patriarhal!
4. Fără o explicație pertinentă, califică acordarea autocefaliei ucrainene drept un act administrativ, deci fără valoare dogmatică. Aceasta înseamnă ignorarea Tomosului prin care a fost creată structura schismatică de către Fanar, Tomos care conține concepția primatului neo-papist fanariot de supremație asupra întregii Biserici. Ori această teorie este o concepție eretică, după cum însuși Mitropolitul recunoaște în acest Comunicat, pentru că induce o ecleziologie greșită. Adăugire ulterioară: Cu toate că recunoaște într-un paragraf că se poate târî sau infiltra la mijloc și această concepție.
5. Nu menționează nimic despre gestul făcut la Vohodul de la Liturghia de
Bobotează împreună cu Arhiepiscopul Atenei. Deci nu a însemnat nimic.
6. Din păcate, dintr-un reper și stâlp al dreptei credințe devine mai degrabă o sursă de confuzie și ezitare, de concesii întortocheate și nefundamentate. Mai mult, pe jumătate este adept al primatului neo-papist al Fanarului, pe care îl recunoaște de facto, deși îl respinge în teorie.
7. Nu pot să nu remarc, totuși, amestecarea observațiile corecte legate de aplicarea caterisirilor de către forurile competente cu situația concretă, care reclamă curaj și mărturisire, nu ascundere în spatele unor portițe legale. Concret, pentru situația de schismo-erezie declanșată de criza ucraineană, putea să reacționeze mai vertical în fața Arhiepiscopului, ca să nu zic încă de la Sinodul din Creta. Canoanele îi dau acest drept înainte de întrunirea unui Sinod. Desigur că nu are o obligație canonică, ci doar morală. Însă, din păcate, prin astfel de luări de poziție confuze pierde și credibilitatea morală pe care și-o câștigase.
Din nefericire, pe scurt, consider că prin acest Comunicat Mitropolitul Serafim pierde vertiginos din prestanță și alunecă în compromisuri neînțelese. În loc să declare cel puțin că nu poate adopta o poziție de avangardă a mărturisirii și preferă să rămână în limitele strict canonice, aduce explicații nefondate prin care face concesii și dă apă la moară atacurilor la adresa Ortodoxiei. O pagubă mare și o falie în plus între ierarhia superioară și restul trupului sănătos al Bisericii și o slăbire a mărturisirii dreptei credințe în momente în care este cea mai mare nevoie. Să dea Dumnezeu să fie infirmate aceste impresii ale mele!
Redăm în traducere un fragment, finalul din prelegerea Pr. Nicolae Manolis, care rezumă destul de bine tot discursul său, în care se găsesc precizări importante legate de raportarea corectă la schisma ucraineană a credincioșilor din Grecia și cu referire la arătarea în vedenie a Părintelui Efrem din Arizona unor credincioși de lângă Atena, istorisită de Mitropolitul Neofit de Morfu.
Pr. Nicolae Manolis
Κατάνυξη.gr: Pr. Nicolae Manolis, Răspuns Mitropolitului de Morfu despre vedenia bătrânului Efrem Filoteitul (VIDEO): „…Și voi continua cu următoarele: A fost, totuși, Efrem în vedenia aceasta? A spus aceste lucruri pe care le spui tu, Preasfințite de Morfu? Dacă nu le făceai publice, ce bine ar fi fost! Le-ar fi știut acești oameni și nu ar fi fost pentru toată Biserica. Le faci publice, dar le-a făcut publice și altcineva. Un prieten al acestui om care a văzut vedenia, care știe numele lui, prieten, cunoscut. Și știa și pe stareța (gherontisa) care a spus: «Efrem». În puține cuvinte, există și o altă accepție a relatării, frații mei, pe care fie Mitr. de Morfu, fie o știa și a schimbat-o, fie i-au dat, i-au vândut o informație ecumeniștii să spună, să pună în gura lui Efrem alte cuvinte. Pentru că Sfântul Efrem se descoperă…
Un fost deputat din Noua Democrație, scriitor șamd.
și jurnalist cred, Ilias Callioras (Ηλίας Καλλιώρας), într-un interviu pe care
l-a dat lui Dionisie Macri, dar și la Οδύσσεια T.V., nu vă voi spune ce spune precis,
vă voi spune că, atunci când a venit Efrem în vedenia acestui om, a spus trei
lucruri diferite complet față de cele pe care le spune Mitropolitul de Morfu.
Și spune Callioras că este cunoscută mie familia, mi-au povestit mie. Ce a spus
bătrânul Efrem în răspunsul său în aceeași vedenie:
Mai întâi, când știm că există schismatici, nu mergem la
biserică pentru că nu au dumnezeiescul har.
Al doilea, când există schismatici care vin deodată, în
timp ce slujba se petrece și noi nu știam, plecăm și
Al treilea lucru, când un preot spune că Epifanie are de fapt
har dumnezeiesc și că Biserica schismatică din Ucraina trebuie să înflorească,
nici la acesta nu mergem.
Acestea le-a spus Efrem potrivit lui Ilia
Callioras, care ne-a povestit aceeași vedenie, și că a mers după aceea la
această stareță (bătrână) și a zis: «ceea ce v-a zis Efrem». Cele ce le-a zis
Efrem sunt diferite de cele ce ni le-a zis Mitropolitul de Morfu! Drept pentru
care se face confuzie. Și voi recomanda – nu lui Ilia, un mirean, mirenii spuneți
orice vreți și cum vreți, nu aveți răspundere pastorală – Episcopului, să ia
aminte altă dată. Vedeniile personale către oameni să nu le pună ca puncte de
referință pentru Biserică, pentru că face o greșeală, pentru că face o
greșeală.
Am scris să spun și aceasta și să închei cu
această idee:
Primesc continuu mesaje și telefoane despre
declarațiile Mitropolitului Neofit de Morfu în legătură cu subiectul reacțiilor
la chestiunea ucraineană și al întreruperii pomenirii episcopilor.
Mitropolitul a dat ca exemplu de reacție sănătoasă
pe subiectul acesta din partea creștinilor nu pozițiile scrise patristice și
sfintele canoane care reglementează poziția fiecărui creștin, ci o vedenie
personală pe care au văzut-o doi creștini evlavioși cu prezența fericitului
bătrân Efrem Filoteitul, care le-a dat prin vedenie soluția pentru îngrijorarea
lor despre starea pe care trebuia să o țină ca familie cu privire la îngrădire.
… Voi explica faptul că, atunci când generalizăm o
poziție a unui bătrân și o propunem ca exemplu de aplicat de către Biserică,
suntem în pericol să fie caracterizat acest bătrân drept nestatornic, când pe
același subiect a vorbit diferit altor oameni. Este greșit să nesocotim linia oficială
patristică și să ascundem neputința noastră personală de a întrerupe pomenirea
pentru deciziile eretice ale unui Sinod după vedenii care privesc cazuri particulare
ale unor oameni.
Acestea le-am scris și cred că am răspuns la cele
promise. Când am scris acestea, nu știam că există și alt video al acestui
deputat, care răstoarnă pozițiile pe care ni le-a spus aici Mitr. de Morfu.
Deci, Preasfințite Neofit de Morfu, îți pun
metanie, mă închin harului tău și rog pe Dumnezeu să te lumineze să înțelegi că
am spus cu dragoste acestea. Dacă am și strigat puțin, iertați-mă, de altfel mă
știți, însă cu dragoste am zis și cu respect și durere, ca și altă dată, nu m-ați
înțeles, și acum vă rog să mă înțelegeți și altă dată să fiți atent.
… Este posibil să fie acesta drapelul pentru
Ortodoxie? Este aceasta starea pentru noi? Este răspunsul lui Hristos pentru
modul cum trebuie să stăm împotriva Colimbari și chestiunii ucrainene, vedenia
pe care ați văzut-o voi? Este posibil?
Vă rog, Preasfințite de Morfu, să nu ne provocați,
să nu ne smintiți! vă nedreptățiți pe Preasfinția voastră, lăsați cele despre
războaie, că ne vor mântui; acum stați împotrivă, nu vă ascundeți după viitorul
război! Hristos așteaptă de la noi să ne legănăm (adormim)? Dacă este așa cum
spuneți, și Colocotronis ar fi spus: „Hristos va mântui Grecia” și Sf. Marcu Evghenicul:
„Hristos va scăpa Biserica”, ar fi semnat la Ferrara și ar fi spus că Hristos ne
va mântui…
Nota noastră: Doar atât remarcăm, că este mult mai plauzibilă relatarea lui Callioras, că bătrânul Efrem ar fi temperat zelul exagerat al acelei familii și le-a indicat să evite pe preoții care acceptă autocefalia ucraineană. În rest, cred că îndemnurile și explicațiile Părintelui Manolis consider că sunt clare și foarte corecte, deși redate aici concis, fără restul materialului, în care insistă pe subiect mai detaliat.
Prea cinstite între ieromonahi și mie prea dorite
frate în Hristos, kir Arsenie, mă rog lui Dumnezeu să fie sănătoasă sfinția ta
și trupește, cu a Cărui milă și cu rugăciunile tale sunt sănătos și eu până
acum.
Primind eu scrisoarea sfinției tale, am aflat din
ea că ești sănătos, prin harul lui Dumnezeu, și petreci în pace până în vremea
de acum, iar de ce va fi se va îngriji Domnul.
M-ai întrebat și mai înainte, în Limnos, despre cei ce săvârșesc ale preoției în chip nevrednic și ți-am spus să te desparți de ei, însă nu pe față, ci în chip voalat, încât numai ei, și nimeni altul, să simtă lucrul acesta. Iar a le trâmbița păcatele atunci când nu sunt cunoscuți sau nu e sigură vinovăția lor și n-au vreun învinuitor pe față este lucru străin cu totul chiar și de acrivia canonică. Căci se fac și aici, și în altă parte multe asemenea lucruri și unii dintre clerici își mărturisesc propriile patimi, iar alții cele pe care le-au săvârșit împreună cu clerici, dar nimeni nu cutează să le trâmbițeze păcatele, nici să-i oprească de la preoție; nici duhovnicul la care se mărturisesc, nici vreun altul. Mie mi-a mărturisit cineva patima săvârșită cu o față arhierească care trăiește și lucrează în Biserica lui, însă nu pot să fac nimic împotriva acelui arhiereu decât să plâng pierzania sufletului său. Așadar numai acest lucru e dator duhovnicul ce primește mărturisirea: să-i amintească în particular celui ce se mărturisește să se depărteze de înfricoșata vrednicie a preoției și să se dea la o parte, dar să nu-l mustre pe față și să nu trâmbițeze păcatele. Căci, făcând aceasta, nu va mai fi duhovnic, ci învinuitor și va trebui acesta să aducă și martori. La fel și în privința persoanelor învinuite: dacă au fost învinuite pe față și au fost aduși martori ai vinei lor, datori sunt toți – și clericii, și mirenii – să se despartă de ei. La fel e și dacă păcătuiesc pe față. iar dacă cineva i-a învinuit în particular și a spus că i-a văzut păcătuind, dator e să meargă la episcop sau la preotul întâistătător sau al sinaxa preoților și să-i dovedească pe față, nu să-i învinuiască în particular. Așadar nu trebuie să luăm aminte la unii ca aceștia, ca să nu dăm prilej celor ce vor să calomnieze sau să învinuiască pe temei de bănuială.
Cele spuse de cei ce te contrazic sunt sănătoase
și temeinice, iar cele pe care tu le-ai spus contra lor țin de episcopi și
judecători și sunt valabile în cazul celor ce păcătuiesc pe față sau care sunt
învinuiți pe față. Pentru că s-a zis: „ceartă și judecă drept pe cei ce sunt
sub tine, dar nu judeca pe nici unul din cei din afară. Căci scris este: „Nu
voi îi judecați pe cei dinăuntru?” (1Cor. 5:2). Așadar nici o întinăciune nu
îți fac unii ca aceștia, chiar de te nimerești să liturghisești împreună cu ei.
Iar spus Apostolului: „se aude că între voi e sigur desfrânare și o asemenea
desfrânare” (1Cor. 5:1) și :„unul ca acesta să fie dat satanei” (1Cor. 5:5) s-a
zis despre cel ce a păcătuit pe față și și-a luat ca femeie pe mama vitregă. Prin
urmare, numai de unii ca aceștia trebuie să fugim, adică de cei ce mărturisesc
pe față și nu tăgăduiesc păcatul, după care totuși stăruie în el. Iar pe
ceilalți mia degrabă să-i acoperim, dacă e cu putință, și să-i mustrăm și să-i
sfătuim în ascuns – dacă avem îndrăznire către ei –, dar nu să-i dăm în vileag
înaintea tuturor. Căci, dacă acoperim păcatul, și Dumnezeu le acoperă pe ale
noastre, dar, dacă vom trâmbița păcatul fratelui, și Dumnezeu le va trâmbița pe
ale noastre (cf. Mt. 6:14-15). Căci pentru aceștia s-au scris și cuvintele pe
care le-ai invocat, ca, citindu-le și fiind mustrați de conștiință, să se
depărteze de slujba înfricoșată a preoției, dar nu pentru noi s-au scris, ca
să-i judecăm și să-i oprim de la preoție pe cei ce nu sunt supuși nouă. Căci pe
mulți de felul acesta îi vei găsi și în Constantinopol, pe care nimeni nu poate
să-i judece, nici să-i scoată din preoție fără numai Patriarhul – dar și acesta
dacă are pârâși pe față, iar dacă nu, tace și nu poate să facă nimic.
Așadar numai cu acest lucru sunteți datori voi,
preoții: să nu dați mărturie pentru nici unul din cei nevrednici ca să intre în
preoție. Dar, după primirea preoției, totul trebuie lăsat pe seama conștiinței
celui preoțit, în afară de cazul în care are învinuitori pe față, care vor să-l
mustre la arătare.
Acestea ți le-am răspuns pe scurt la cele
întrebate, sub formă epistolară, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se
cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1]
Din cartea: Sf. Marcu Evghenicul, Opere, vol. 1, editura Pateres, 2009.
Cert este, după
cum se poate vedea în filmarea momentului de la Liturghie (Vohodul mare) când
sunt pomeniți și toți Întâistătătorii din diptice, Mitropolitul Serafim de
Pireu a făcut un gest neprevăzut de tipicul bisericesc, care comportă diverse
interpretări.
Este vorba de pomenirea nominală a Arhiepiscopului, deși doar acela avea rolul de a rosti dipticele. Astfel, Mitropolitul de Pireu, prin această pomenire, recunoaște drept superior al său doar pe Ieronim. Trebuie specificat că în Grecia nu este pomenit la slujbe Arhiepiscopul, ci întregul Sinod. Așadar gestul Mitropolitului Serafim este unul ieșit din ordinea firească a lucrurilor nu doar ca tipic, ci și ca formulă folosită.
Părintele Ciprian Staicu l-a văzut ca o adeziune la pomenirea lui Epifanie în dipticeca Întâistătător al Ucrainei. Totuși alții, anume Κατάνιξη.gr, adică Pr. Manolis și Pr. Teodor Zisis, îl califică drept o reacție de împotrivire, deși una mică. Chiar în titlul articolului afirmă aceasta: „A reacționat cumva Mitr. de Pireu împotriva pomenirii schismaticului Epifanie de către Ieronim? Da, puțin…”. În cuprinsul articolului, care a fost scris inițial doar pe baza unei știri scrise, fără imagini filmate, nu se fac alte afirmații în acest sens.
Din punctul
nostru de vedere, reacția Mitropolitului Serafim este una de dezicere față de
pomenirea lui Epifanie în diptice, rămânând astfel fidel poziției
pe care a avut-o în Sinodul grec pe această problemă. Depinde ce se cere de
la el în aceste momente. Dacă pomenirea Sinodului grec nu presupune o
recunoaștere a deciziei cu privire la autocefalia ucraineană, atunci nici
conslujirea cu Arhiepiscopul nu înseamnă acceptarea gestului lui personal. Cu atât
mai mult reacția pe care a avut-o în timpul slujbea arată dezicerea de
dipticele rostite de Arhiepiscop.
În orice caz, discuția cu privire la părtășia la schisma ucraineană este una delicată pentru că este la mijloc un hățiș mare de încurcături. În primul rând, ea nu poate fi considerată drept recunoscută sinodal în Grecia, de vreme ce nu a existat votare, ci doar ca o declarație de presă fără acoperire în realitate. În al doilea rând, „autocefalii” ucraineni nu sunt o structură schismatică anterioară, pe care să o fi recunoscut Patriarhia Ecumenică, ci una formată chiar în sânul Bisericii de către Fanar din episcopi caterisiți. Dacă ar fi fost pur și simplu recunoscute formațiunile bisericești ucrainene schismatice, atunci am fi avut de-a face cu o schismă de facto în Ortodoxie și oricine ar fi intrat în comuniune cu ucrainenii ar fi ieșit automat din Biserica Ortodoxă, fără să fie necesară o condamnare nominală a lor pentru că se încadrau într-o structură exterioară Ortodoxiei. Dar, pentru că așa-zisa Biserică din Ucraina, condusă de Epifanie, a fost creată de către Patriarhia Ecumenică, nu importată din afară, ea constituie o grupare și o acțiune schismatică din interiorul Bisericii, care trebuie vindecată totuși. Deci oricine intră în comuniune cu aceia nu se plasează automat în afară, cum ar fi fost cazul într-o unire cu o grupare eretică sau schismatică deja formată (catolici, protestanți, stiliști…).
Problemele de culise din Grecia sunt mai încurcate și nu ne putem pronunța asupra lor pentru că nu le cunoaștem în detaliu. Nu știm de ce Mitr. Serafim l-a alungat pe Pr. Anghelos Anghelakopoulos în realitate și care este politica pe care o urmărește. În orice caz, dacă este să fim consecvenți cu principiile canonice ale Bisericii, nu putem cere Mitropolitului de Pireu mai mult decât să se împotrivească recunoașterii schismaticilor ucraineni. I s-a reproșat deja că a slujit de hramul din 12 decembrie împreună cu un ierarh ce s-a pronunțat în favoarea „autocefalilor”. Desigur că nu este un gest corect, ci s-ar fi cerut mai multă consecvență și un protest mai energic față de ierarhii pro-schismatici din Grecia, dar nu putem cataloga această conslujire drept o trădare a credinței.
Totul se învârte în jurul problemei spinoase a semnificației pomenirii ierarhului la slujbă, pe care unii o interpretează ca fiind acceptare a tuturor credințelor lui personale exprimate public, când ea este, de fapt, doar o recunoaștere a autorității cu care l-a investit Biserica și a credinței și Tainelor pe care i le-a încredințat. Dacă Biserica din care face parte episcopul pomenit este ortodoxă, pomenirea lui nu implică nici o abatere de la credința dreaptă. Mai multe detalii pe acest subiect au fost dezbătute în legătură cu Sinodul din Creta.
Precizări importante: Nu se justifică atitudinea Mitropolitului Serafim, de la care așteptam o reacție mai dârză și o opoziție mai răspicată față de pomenirea în diptice a schismaticului Epifanie. Șirul logic al împotrivirilor lui cerea să nu accepte o conslujire cu Arhiepiscopul, cu toate riscurile care ar fi intervenit. Însă doar această faptă singură, luată în sine, greu poate fi considerată drept o adeziune la schismă. Conslujirea este echivalentă cu pomenirea, ceea ce i-ar face la fel de vinovați pe toți ceilalți ierarhi din Sinodul grec.
Titlul de pe Κατάνιξη.gr este, de fapt, o zeflemea la adresa Mitropolitului, că nu ar fi reacționat, de fapt.
Însă opinia din afara evenimentelor este că Mitropolitul Serafim reprezintă o dezamăgire, dă motive de neîncredere și distanțare, dar nu văd justificări suficiente să fie catalogat drept schismatic deocamdată. Sau cel puțin nu doar el singur dintre toți episcopii din Grecia.
Redăm mai jos în traducere câteva declarații ale capului schismaticilor din Ucraina, preluate de un portal grecesc, cu privire la evoluția la nivel panortodox a așa-zisei autocefalii din Ucraina.
Mitropolitul Epifanie de Kiev așteaptă în 2020 recunoașterea
a patru Biserici, conform unui interviu pe care l-a acordat unei agenții de presă locale.
«Sunt încrezător că anul
viitor (2020) vom primi recunoașterea din partea a destule Biserici Ortodoxe. N-aș
vrea să spun detalii, dar Bisericile României,
Ciprului, Bulgariei și Georgiei dezbat public despre recunoaștere» – a declarat
„Mitropolitul” Epifanie în acest sens.
Ați auzit din multe
surse că niciodată nu va avea loc unificarea, că Ucraina nu va primi niciodată Tomosul
de autocefalie și acum recunoașterea. Același lucru se întâmplă în acest moment
pe scena internațională.
Moscova vrea să
suspende procedura care intervine acum în Ortodoxie în general. Două Biserici
ne-au recunoscut și acum și alte Biserici se pregătesc pentru asta. Din acest
punct de vedere, există un efort din partea lor să suspende această procedură,
să realizeze o întrunire ortodoxă și așa mai departe.
Totuși trebuie să
înțeleagă un lucru: dacă se convoacă o întrunire panortodoxă, aceasta nu poate
să se întâmple fără participarea noastră, deoarece suntem oficial în diptice ca
Biserică. Prin urmare, fără noi, fără să recunoaștem, nu mai este posibil să
decidă soarta noastră viitoare, după cum urmărește Biserica Ortodoxă Rusă.
Când reporterii m-au
întrebat ce înseamnă participarea unui Ierarh grec, am declarat că Biserica
Ortodoxă Greacă aproape a recunoscut de facto identitatea noastră autocefală. Vă
imaginați că de la presiunile pe care le-a primit Ierarhul a fost nevoit să mă
combată, cu toate că primise binecuvântare de la Întâistătătorul său pentru
călătorie. Dar, în final, a fost nevoit să declare că era decizia lui personală
să viziteze Biserica Ucraineană și să slujească împreună.»
La final, în legătură
cu planurile sale viitoare pentru o vizită în Patriarhia Alexandriei și în
Biserica Greciei, Mitropolitul Epifanie a accentuat: «Pregătirile se găsesc în
desfășurare pentru vizita mea. Mai întâi este vizita la Patriarhia Alexandriei,
deoarece este a doua Biserică în cinste după Patriarhia Ecumenică. Cred că
probabil în februarie sau martie va fi realizată o astfel de vizită. Și, după
aceea, vom vizita deopotrivă și Atena».
Nota noastră: Declarațiile acestea sunt provocatoare, în același stil ca ultimele făcute de Patriarhul Ecumenic, de o aroganță pur nebisericească, prin care sfidează orice regulă canonică. Ele dau de înțeles că există sprijin politic masiv pentru aceste noi mișcări pentru că nu au la bază realități bisericești, ci se sprijină probabil pe discuțiile pe care le-a avut în SUA. Oricum, dezbaterile din România la care face referire se pare că sunt mai bine cunoscute la Kiev, cu tot cu deznodământul lor. Să ne așteptăm la ce e mai rău, pentru că deja mulți dintre noi s-au acomodat cu trădările bisericești de tot felul și există o permisivitate mare indusă în acest sens, după părerea mea personală, pe care totuși Dumnezeu are puterea să o infirme.
În situația actuală, când se problematizează intens modul de acordare a
autocefaliei, este utilă revizuirea modului în care au devenit autocefale cele
14 Biserici Ortodoxe Locale de astăzi. Recapitulând, Roma, Alexandria, Antiohia
și Ierusalimul au fost recunoscute la Sinodul I Ecumenic, cu precizare că nu
Sinodul le-a acordat autocefalia, ci doar a constatat-o. Constantinopolul a
devenit Arhiepiscopie a doua în diptice prin hotărârea Sinodului II Ecumenic și
a fost ridicată la rang de Patriarhie de către Sinodul IV Ecumenic. Cipru a
fost recunoscută ca independentă de Sinodul III pe baza situației existente și
în urma unui conflict jurisdicțional cu Antiohia (care pretindea autoritatea
asupra ținuturilor cipriote). Georgia și-a primit autocefalia în secolul al X-lea de la Patriarhia
Antiohiei. Serbia și Bulgaria au avut statut de Patriarhie
o bună perioadă de timp, cam din sec. XII până după cucerirea lor de turci (~sec.
XVI), revenind la aceasta în secolele trecute. Rușii și-au dobândit autocefalia
în urma evenimentelor Sinodului unionist florentin (1439), fiind recunoscută ca
Patriarhie în 1591. Grecia și România și-au primit autocefalia în sec. XIX, BOR
fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1925. Istoria autocefaliei Bisericii Cehe și Slovace ține de secolul trecut, iar în articolul de față
este relatat modul recunoașterii autocefaliei Bisericii Poloneze. Mai există
Biserica Albaniei, care a fost recunoscută de ruși din sânul fanarioților (nu
cunosc personal foarte multe detalii asupra acestui subiect, dar bănuiesc că nu
fac cinste Bisericii Ruse). Dintre toate, Roma a căzut în erezie și a fost
excomunicată, formând ceea ce astăzi numim formal Biserica Romano-Catolică.
Mai trebuie punctat un lucru important. Articolul de față, scos la iveală de curând de către Orthochristian.com, a fost scris în Rusia în anul 1950, în plină eră comunistă. Acest lucru nu garantează deloc veridicitatea faptelor descrise, cel puțin în ce privește detaliile împrejurărilor. Totuși este o relatare utilă a unui fapt istoric confirmat, care poate oferi lumină asupra autocefaliei poloneze. Momentele bisericești importante sunt expuse spre a fi reținute ca atare.
Mitr. Dionisie îl primește pe Președintele Poloniei și pe un ierarh al Patriarhiei de Constantinopol la Lavra Poceaev. Photo: rocorstudies.org
Articolul care
urmează a fost publicat în Revista rusească a Patriarhiei Moscovei, nr. 8 din
august 1950, la doi ani după prilejul plin de bucurie al oferirii autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Poloneze de către Biserica ei mamă a Patriarhiei Moscovei.
Articolul amintește
cele două decenii regretabile precedente, când Biserica Poloneză a fost într-o
stare de autocefalie necanonică mulțumită amestecului Patriarhiei de
Constantinopol, care a recunoscut autocefalia autodeclarată a Bisericii
Poloneze din 1924, deși era în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse la acea
vreme.
Schisma dintre
Bisericile Rusă și Poloneză a continuat timp de 24 de ani, sfârșindu-se când
Biserica Poloneză și-a arătat pocăința față de Biserica Rusă și a căutat să
vindece rana existentă, deși Patriarhia de Constantinopol a continuat în
eroarea sa.
* * *
În lumina evaluării
evanghelice a evenimentelor din lumea contemporană, este absolut de neconceput
să imaginăm vreo discrepanță între Bisericile Ortodoxe Locale care ar putea fi
cauzată de motive străine de unitatea
Duhului întru legătura păcii (Ef. 4:3). De asemenea, este imposibil să
devină o neînțelegere de lungă durată o chestiune oarecare ce apare între
Biserici, capabilă să înnoureze relațiile dintre părți, chemate să păstreze
unitatea în dragoste și să dovedească un exemplu de unanimitate evanghelică
pentru toți creștinii.
Dar istoria dovedește că
neînțelegerile dintre Biserici nu sunt neobișnuite, în special unde este duhul
iubirii de stăpânire, când interesele Bisericii servesc drept paravan pentru
interesele personale sau calculele politice. În toate aceste cazuri, bazele
canonice ale vieții bisericești sunt atinse de răstălmăciri.
O astfel de neînțelegere
a avut loc nu demult între Bisericile Rusă și a Constantinopolului pe
chestiunea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Poloniei. Esența problemei a fost
că în 1924 Patriarhia de Constantinopol a confirmat autocefalia autodeclarată a
Bisericii Ortodoxe Poloneze, care, printre alte eparhii, era o parte a
Bisericii Ruse.
Lăsând deoparte
deocamdată motivele prin care a fost justificată introducerea autocefaliei de
către promotorii ei, rămâne încă neclar „pe baza căror reguli canonice a putut
deveni independentă o parte a Bisericii Ortodoxe a toată Rusia fără acordul
unui Sinod Local și fără binecuvântarea Întâistătătorului ei și de care reguli
canonice a fost condus Sanctitatea Sa Meletie IV, fostul Patriarh de
Constantinopol, în a se considera îndreptățit să-și extindă puterea asupra unei
părți din Patriarhia Rusă?”[1].
La vremea aceea, Patriarhul
Tihon, care a pus această întrebare Mitropolitului Dionisie al Varșoviei și a
toată Polonia, desigur, nu știa că Patriarhul Meletie IV, care era deja exclus
din Constantinopol de autoritățile turce, „era întâi un politician care a
sacrificat interesele bisericești în numele intereselor personale și politice
și că activitatea lui exuberantă, adesea abătută de la principiile ortodoxe, a
adus nu puțină pagubă Bisericii Ortodoxe”[2].
Potrivit condițiile
timpului, capul Bisericii Ruse nu a putut fi deplin conștient de faptul că
tocmai Meletie IV a fost cel care a inventat și a început să dea viață teoriei
subordonării întregii diaspora ortodoxe, toată „răspândirea” ortodoxă, față de
Patriarhia de Constantinopol, prin care „grecii”, după cum explică prof. S. V.
Troitsky, „au început să înțeleagă ortodoxia tuturor naționalităților care
trăiesc în afara granițelor Bisericilor autocefale”[3].
Dar practic această
teorie a lui Meletie IV a devenit cunoscută prin extinderea ilegală a
jurisdicției Patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiei Bisericii Ruse din
Polonia și apoi în afirmarea de către Patriarhia de Constantinopol a
autocefaliei autodeclarate a Bisericii Ortodoxe Poloneze[4]
în favoarea guvernului Piłsudski rusofob de atunci. Luând în considerare
problema canonicității acestui act, Prof. S. V. Troitsky a scris în 1949: „Prin
proclamarea autocefaliei unei părți din Biserica Rusă, împotriva voinței
autorității supreme a Bisericii Ruse, Patriarhia de Constantinopol a încălcat
canoanele care interzic episcopilor unei Biserici să intervină în problemele
interne ale alteia și, prin urmare, a comis o gravă infracțiune canonică”[5].
Esența acestei
infracțiuni poate fi definită drept o încălcare a unității vieții bisericești
pentru că introduce – în acest caz – duhul dușmăniei în familia până acum
armonioasă a credincioșilor Bisericii Ruse în favoarea unor politici
anti-rusești ale guvernului polonez din acea vreme.
Acum nu este nevoie să
ne ancorăm în politică deoarece este de neuitat pentru generația noastră și
mențiunile despre adevărata sursă a autocefaliei auto-proclamate a Bisericii
Poloneze sunt conținute în scrisoarea de răspuns a Sinodului Episcopilor din
Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către Patriarhul Tihon din 16 august 1924. Acolo
se spune că, după acordarea autonomiei Bisericii Ortodoxe a Poloniei[6],
a început despărțirea ei cuvenită. Primul Sinod al Episcopilor a fost ținut în
ianuarie 1922, al doilea în mai și al treilea la mijlocul lui iunie. „Acest
Sinod”, după cum se spune în scrisoare, „a fost deschis de un discurs al Președintelui-Ministru
al Poloniei, care a exprimat dorința guvernului pentru necesitatea unei
structuri ierarhice a Bisericii Ortodoxe din Polonia și adoptarea imediată, în
vederea eliminării autorității canonice a Bisericii Ortodoxe din Moscova, a
unei decizii cu privire la independența Bisericii Ortodoxe a Poloniei pe baza
autocefaliei”[7].
Astfel, nu mai există un
motiv să ne îndoim că autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze a intervenit în 1924
sub presiunea explicită a guvernului Piłsudski și că această presiune ar fi
putut fi dictată doar de scopul polonizării populației ortodoxe ruse din
Polonia și înrobirea Bisericii Ortodoxe față de Vatican prin uniație. Acum este
evident că Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului a ieșit în întâmpinarea
acestor intenții ale guvernului polonez pentru anumite foloase politice,
confirmând autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze fără Biserica Rusă mamă,
care avea singură acest drept, potrivit canoanelor.
Neînțelegerea care a
rezultat a fost agravată de faptul că Patriarhia de Constantinopol a rămas ca
și cum ar fi distantă față de conflict și Mitropolitul Dionisie a luat asupra
sa misiunea ingrată de a justifica autocefalia auto-declarată a Bisericii
Poloneze condusă de el în mijlocul dificultăților în relațiile cu Moscova și a
altor motive incompatibile cu ascultarea canonică față de Biserica mamă.
Dar, acoperind acest motive,
presiunea guvernului și dorința pentru independența Bisericii înlesnită de el,
el era conștient de ilegalitatea raportului lui față de Biserica mamă și în
corespondența ulterioară, prima dată Locțiitorul Patriarhal și apoi
Mitropolitul adjunct Serghie uneori i-au amintit datoria în raport cu Biserica
mamă[8],
promițând să obțină cu prima ocazie binecuvântarea de la ea pentru existența
independentă a Bisericii Ortodoxe Poloneze, confirmată deja ca autocefală, în
opinia lui, de celelalte Biserici Ortodoxe.
Judecând după scrisori,
îmboldirile conștiinței Mitropolitului Dionisie au fost înlocuite de conștiința
faptului împlinit, cu care a încercat să se apere de acuzațiile canonice din
partea Mitropolitului Serghie. Dar încercările de a se apăra au fost extrem de
fragile și s-au prăbușit la primul contact cu argumentele zdrobitoare ale
Mitropolitului Serghie. A scris Mitropolitului Dionisie că autonomia temporară
acordată de Patriarhul Tihon tuturor asociațiilor bisericești[9]
„a dat Bisericii Poloneze o modalitate complet lipsită de dureri să iasă din
orice dificultăți” și că „nu a fost deloc nevoie să se adreseze unei Patriarhii
străine pentru confirmarea Mitropolitului, prin încălcarea canoanelor”[10].
Ca răspuns la aceste
argumente, Mitropolitul Dionisie a scris: „Conținutul ultimei voastre scrisori
sunt de așa natură, că nu văd nici o posibilitate de a răspunde oficial. La
urma urmei, autocefalia noastră a fost deja proclamată de facto și trebuie luat
în considerare acest lucru”[11].
Mitropolitul Dionisie
Dar problema de fond era că nu exista o autocefalie canonică și
Mitropolitul Dionisie apăra o schismă auto-declarată, pe care turma ortodoxă a
Poloniei nu o dorea deloc. Mitropolitul Serghie, Adjunct al Locțiitorului
patriarhal, i-a
demonstrat cu răbdare și l-a determinat frățește să renunțe la această neînțelegere
distructivă pentru Biserică și să nu rupă artificial și forțat turma ortodoxă
din Polonia de unitatea de veacuri cu Biserica Rusă și astfel să o expună
nenorocirilor anarhiei interne bisericești. El a scris Mitropolitului Dionisie:
„Să discute viitorul vostru Sinod problema autocefaliei, chiar dacă ajunge la o
concluzie asupra autocefaliei și asupra dorinței de a o introduce, dar să
renunțe solemn și curajos la autocefalia ilegală și să invite turma ortodoxă
din Polonia să rămână în comuniune canonică față de Patriarhia Moscovei și să
aștepte o autocefalie legală, nu auto-declarată de la o sursă legiuită – de la
Sinodul Local al Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse – mântuitoare, nu distructivă”[12].
Din aceste îndemnuri ale
Mitropolitului Serghie este clar că nu se cerea nimic imposibil și dincolo de
măsura datoriei arhipăstorești a Mitropolitului Dionisie, că Șeful adjunct al
Bisericii Ruse deplângea nu confiscarea regiunii bisericești, ci „distrugerea arbitrară
a unității Bisericii”. Chiar a admis posibilitatea autocefaliei pentru Biserica
Poloneză, dar a presat pe Mitropolitul Dionisie cu privire la necesitatea unei
căi legitime către ea printr-o decizie sinodală a Bisericii-mamă.
Cursul ulterior al
chestiunii a arătat că Mitropolitul Dionisie a preferat să primească
autocefalia ilegală și, din cauza aceasta, a rămas în dez-unitate cu
Biserica-mamă până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În acest
timp, atitudinea Mitropolitului Dionisie nu s-a schimbat deloc. Dar schimbările
politice care au intervenit în Polonia după eliberarea ei de invadatorii
fasciști a clarificat conștiința canonică a Bisericii Poloneze, care i-a
amintit de necesitatea restabilirii legăturilor cu Biserica-mamă a Rusiei.
Dar, de data aceasta,
turma a fost înaintea păstorului și Comitetul de conducere pentru administrarea
afacerilor Bisericii Ortodoxe Poloneze a autorizat o delegație specială să
meargă la Moscova la Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] să-i ceară
binecuvântarea lui pentru existența autocefală a Bisericii Poloneze. Delegația
a declarat că Biserica Poloneză recunoaște autocefalia dată ei de Patriarhia de
Constantinopol în 1924 drept ne-canonică și nevalidă și cere Bisericii Ruse
să-i acorde autocefalie canonică.
Dată fiind marea masă a
populației ortodoxe din Polonia și fidelitatea turmei ei față de Ortodoxie,
Sanctitatea Sa și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat cererea
Bisericii Poloneze și i-a acordat dreptul la autocefalie într-o întrunire
comună din 22 iunie1948.
Această decizie a fost
precedată de următorul apel al delegației Sanctității Sale, Patriarhul Alexei
[I], și a Sfântului Sinod din subordinea lui:
„1. Biserica Autonomă Poloneză recunoaște autocefalia Bisericii Poloneze
proclamată prin tomosul Patriarhului Grigorie VII de Constnatinopol din 13
noiembrie 1924 (nr. 4588) drept ne-canonică și nevalidă și cere binecuvântarea
Bisericii Ruse mamă pentru o autocefalie canonică.
2. Din perspectiva faptului că Mitropolitul Dionisie al Bisericii Poloneze
este scindat față de Biserica Ortodoxă Rusă mamă și a declarat în mod repetat
în scrisorile către Patriarhul Moscovei că Biserica Poloneză a primit
autocefalie canonică de la Biserica din Constantinopol, Biserica Poloneză nu
poate continua comuniunea liturgică și de rugăciune cu el și de acum nu-i va
mai pomeni numele la dumnezeieștile slujbe ca nume al Întâistătătorului ei.
3. La fel, Biserica Poloneză încetează comuniunea de rugăciune cu toți
preoții și mirenii Bisericii Poloneze care împărtășesc greșeala menționată a
Mitropolitului Dionisie de acum până la pocăința lor”.
Ca răspuns la acest
apel, a venit decretul următor al Sanctității Sale Patriarhul și al Sfântului
Sinod:
„1. Luând în considerare renunțarea Bisericii Poloneze la autocefalia ei
necanonică, Sanctitatea Sa Patriarhul și Sfântul Sinod restabilesc acum
comuniunea liturgică și de rugăciune cu ea și îi dau dreptul la deplină
guvernare independentă.
2. Cât privește aprobarea autocefaliei Bisericii Poloneze de către Sinodul
Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserica Poloneză își alege capul din
propria ei Biserică. Biserica Poloneză primește astfel rânduiala cerută de
canoane pentru autocefalie”[13].
Prin acest act,
confirmat curând prin consensul tuturor ierarhilor eparhioți ai Bisericii
Ortodoxe Ruse[14],
istoria neînțelegerii canonice dintre Patriarhiile Rusă și de Constantinopol pe
de o parte și dintre Bisericile Rusă și Poloneză pe de alta s-a încheiat. Greșeala
făcută cu douăzeci și cinci de ani în urmă de Mitropolitul Dionisie a fost
corectată în 1948 în Patriarhia Moscovei. Amestecul Patriarhului de Constantinopol
în problemele interne ale Bisericii Ruse a fost nenecesară și răbdarea
Bisericii Ruse a fost răsplătită prin nașterea Bisericii Poloneze autocefale,
acum independentă în rezolvarea propriilor ei probleme interne, îndeosebi în
alegerea Întâistătătorului ei.
După cum era de
așteptat, turma ortodoxă din Polonia a primit știrea aprobării canonice a
autocefaliei Bisericii Poloneze cu satisfacție și ușurare și capul ei Adjunct,
Arhiepiscopul timotei de Białystok și Velsk și-a exprimat profunda mulțumire
față de Preafericitul Patriarh Alexei [I] și față de întregul Sinod al
Ierarhiei din partea întregii Biserici. „Cred”, scria Arhiepiscopul Timotei pe
4 decembrie 1918, „că tânăra Biserică Ortodoxă Poloneză autocefală, în
comuniune strânsă de rugăciune cu mai vârstnica Biserică soră Rusă și întărită
de sfintele ei rugăciuni, va depăși toate vitregiile și greutățile și va
îmbunătăți viața internă și va aduce contribuția ei puternică la lucrarea
mântuitoare de stabilire a păcii, bunătății și dreptății pe pământ”.
Astfel, Biserica
Ortodoxă Poloneză și-a recăpătat pacea, dar fostul ei cap, Mitropolitul Dionisie
se pare că a persistat în greșeala lui, găsindu-se separat de viața Bisericii,
care, cu ajutorul Bisericii mame, a intrat pe cursul normal al autocefaliei
canonice. Găsindu-se în postura unui păstor abandonat de oile sale, a trimis
următoarea scrisoare către Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I], ștampilată pe
22 august 1948:
„Sanctitatea Voastră, Vlădica Patriarh Alexei Alexei! Mila și iertarea
aparțin Domnului și Dumnezeului nostru – cu aceste cuvinte din sfântul prooroc al Testamentului
Vechi, pline de umilință, tristețe și căință pentru păcatele lor, fac apel la
Sanctitatea Voastră și vă cer să-mi fiți Întâistătătorul meu și mijlocitorul în
fața Marii Biserici Mame.
Sufletul meu nu poate suporta reprobarea care a căzut asupra mea din partea
Sanctității Voastre împreună cu Sfântul Sinod și este datoria mea de conștiință
să vă cer să-mi acceptați pocăința mea sinceră, deși întârziată, pentru toate
greșelile mele față de Biserica Mamă.
Conștient de caracterul trecător și de nedesăvârșirea canonică a
autocefaliei acordată de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol în 1924, recunosc
și mărturisesc nevoia sfântă a binecuvântării marii Biserici Ruse mamă asupra
existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă Poloneză.
Vă implor ca un fiu pe Sanctitatea Voastră să nu mă lipsiți de comuniunea
liturgică și canonică pe viitor cu marea Biserică Rusă mamă, care m-a acoperit
și m-a crescut la înălțimea episcopală, nici cu fiica ei cea mai credincioasă,
Biserica Poloneză, cu care sunt legat de o activitate de treizeci și cinci de
ani de slujire ierarhică și trudă.
Prin gura Psalmistului, fac apel la Sanctitatea noastră: Pleacă urechea Ta
la cuvintele mele, Doamne. Ascultă glasul plângerii mele. Că la Tine este
milostivirea.
Aceleași gânduri și sentimente mă umplu pe mine, un păcătos, în prezent, și
sunt chinuit groaznic și sufăr. Totuși nu-mi pierd nădejdea și sper cu tărie și
cred în dragostea atotiertătoare a Sanctității Voastre și a marii Biserici Ruse
mame: Așteptat-a sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a sufletul meu
în Domnul (Ps. 129:5).
Cel mai mic dintre
ucenicii Sanctității Voastre, Mitropolitul Dionisie
(Scrisoarea
Mitropolitului Dionisie din 22 august 1948)”
Sanctitatea Sa
Patriarhul și Sfântul Sinod, după ce au ascultat „pocăința sinceră pentru toate
greșelile comise împotriva Bisericii Mame” din scrisoarea fostului Mitropolit
de Varșovia Dionisie către Patriarh și solicitarea sa gravă pentru ridicarea
reprobării Bisericii Mame pusă asupra lui și pentru primirea în comuniune
canonică, a hotărât:
„1. Să primească solicitarea Mitropolitului Dionisie de dragul pocăinței
sale sincere, să ia în considerare restabilirea comuniunii lui canonice cu
Biserica Rusă mamă.
2. Să ia în considerare posibilitatea, având în vedere cei treizeci și
cinci de ani de slujire în demnitatea episcopală, să-l lase în rangul de
Mitropolit, dar fără titlul „Preafericit” asociată lui în această perioadă de
ieșire din jurisdicția Patriarhiei Moscovei.
3. Să-l informeze pe Preasfințitul Mitropolit Dionisie despre hotărârea
Patriarhului Moscovei și a Episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse din 22 iunie
1948 cu privire la acordarea dreptului la autocefalie Bisericii Ortodoxe din
Polonia”[15].
După cum poate fi
observat din decizie, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] și Sfântul Sinod au
recunoscut pe Mitropolitul Dionisie ca episcop penitent, de vreme ce
recunoscuse în scrisoarea sa din 22 august că era împovărat de reprobarea din
partea Bisericii mame pentru greșelile pe care le săvârșise împotriva ei. Tonul
sincer al mărturisirii, care era dincolo de orice îndoială, i-a făcut să-i
primească pocăința Mitropolitului Dionisie cu deplină compătimire și înțelegere
față de „situația lui dureroasă și tristă” și să-l repună în comuniune cu
Biserica Rusă mamă.
Recunoscând în
scrisoarea sa „caracterul trecător și nedesăvârșirea canonică a autocefaliei
acordate de Sanctitatea Sa, Patriarhul de Constantinopol, în 1924” și
mărturisind „nevoia sfântă de binecuvântare din partea marii Biserici Ruse mamă
asupra existenței autocefale a fiicei ei mai tinere – Biserica Ortodoxă
Poloneză”, Mitropolitul Dionisie a renunțat la recunoașterea autocefaliei
necanonice date de Patriarhul Grigorie VII și a renunțat la ceea ce primise de
la Patriarh în legătură cu autocefalia, în speță, titlul de „Preafericit”. Drept
aceea, lăsându-l pe Preasfințitul Dionisie în rangul de Mitropolit având în
vedere cei treizeci și cinci de ani ca episcop, Sfântul Sinod nu l-a recunoscut
cu titlul de „Preafericit”, dat lui în legătură cu autocefalia necanonică.
Sinodul nu a recunoscut
nici pe Mitropolitul Dionisie nici drept cap al Bisericii Poloneze, de vreme ce
el se bucura de această conducere tot necanonic, fără binecuvântarea Bisericii-mamă.
În plus, reunificarea Mitropolitului Dionisie cu Biserica Rusă a intervenit
după ce i-a fost dată Bisericii Poloneze autocefalia legală, în virtutea căreia
alegerea capului ei a devenit o afacere internă.
S-ar părea că istoria
neînțelegerii cauzate de amestecul Patriarhiei de Constantinopol în afacerile
interne ale Bisericii Ruse poate fi considerată încheiată deoarece Biserica
Ortodoxă din Polonia a renunțat la autocefalia auto-proclamată din 1924 și a
primit o autocefalie canonică de la Biserica mamă în 1948. Aș dori să cred și
că, în legătură cu o soluționare așa de plină de învățăminte a problemei,
conștiința canonică a Bisericii de Constantinopol ar trebui să fie lămurită
până la măsura necesară spre o evaluare răsunătoare a lecției primite.
Dar, în realitate, s-a
dovedit că neînțelegerea nu se încheiase, deși încetase să fie un fapt în viața
Bisericii. În februarie anul acesta, Patriarhul Atenagora al Constantinopolului
s-a adresat Patriarhului Alexei [I] al Moscovei și a toată Rusia printr-o scrisoare
din care se poate trage concluzia că Tronul Patriarhal al celei de-a doua Rome
nu și-a învățat lecția predată prin eșecul canonic al tomosului lui Grigorie
VII și a rămas convinsă că „prin recunoașterea de către Biserica Rusă a nevoii
Bisericii Poloneze de autocefalie, participarea canonică a tuturor Bisericilor
Locale realizată deplin”[16].
Potrivit opiniei
Patriarhului Atenagora, Biserica Rusă doar s-a alăturat recunoașterii
autocefaliei Bisericii Poloneze acordate ei de Patriarhul de Constantinopol în
1924 și astfel a aprobat intervenția ei în problemele ei și a recunoscut actul
auto-proclamat al Bisericii Poloneze drept canonic și mântuitor, în ciuda
protestelor ei care au venit de la Patriarhul Tihon și succesorii săi la
conducerea Bisericii Ruse. Dar aceste proteste nu doar că au fost, ci continuă
să fie expresia unei conștiințe canonice a Bisericii Ruse, dar în lumina
evenimentelor din 1948, rămâne o mărturie pentru corectitudinea poziției ei
canonice în problema aflată în atenție.
Bisericile Locale sunt
de acord acum cu poziția Bisericii Ortodoxe Ruse de vreme ce ele, inclusiv
Constantinopolul, au recunoscut existența autocefală a Bisericii Poloneze
acordate de Biserica Rusă mamă. Cât privește „participarea canonică a tuturor
Bisericilor Locale” la recunoașterea autocefaliei necanonice din 1924, această
participare pur și simplu nu a existat. În 1949, Prof. S. V. Troițki scria
despre aceasta: „În ciuda faptului că guvernul polonez a organizat o călătorie
specială pentru Mitropolitul Dionisie la Răsărit pentru a convinge celelalte
Biserici autocefale să recunoască autocefalia poloneză, această încercare a
eșuat. Unele Biserici au răspuns evaziv, altele, spre exemplu cea Sârbă și Bulgară,
au refuzat categoric să recunoască autocefalia necanonică a Bisericii Poloneze
și Patriarhul Grigorie al Antiohiei a scris Mitropolitului Antonie că un
asemenea amestec în plus față de cererea și contrar dorinței și voinței
autorității bisericești legiuite a Patriarhului a toată Rusia este
inacceptabilă” (Jurnalul Patriarhiei Moscocvei, 1949, Nr. 12, p. 52).
Absența participării
unanime a Bisericilor Locale la recunoașterea autocefaliei date nu putea fi
compensată de implicarea Bisericii Constantinopolului, care nu are nicidecum
dreptul de a proclama autocefalia în afara jurisdicției ei. Acest fapt reiese
clar din canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, din canonul 39 al Sinodului VI
Ecumenic și din canonul 24 (17) al Sinodului din Cartagina.
Dacă o parte a Bisericii
Ruse din Polonia și-a permis să se adreseze Scaunului de Constantinopol pentru
confirmarea autocefaliei, atunci, din punctul de vedere ale celui din urmă, se
presupunea să nu încurajeze, ci să mustre. În orice caz, Patriarhia de
Constantinopol ar fi trebuit să se asigure precis ce simțea Biserica Rusă mamă
despre intențiile fiicei ei, Biserica Poloneză, în special de vreme ce
atitudinea aceasta a fost exprimată de multe ori.
Dar Biserica de Constantinopol
a acționat contrar adevărului canonic al relațiilor intra-bisericești și a dat
un nou motiv să fie acuzată de imitarea primei Rome.
Și datoria de a ajuta
celelalte Biserici care se află în situații dificile nu o apără de această
acuzație. Dar tocmai acest motiv este exprimat în ultima epistolă a
Patriarhului Atenagora, care scrie că Scaunul de Constantinopol, „datorită
obligației de a ajuta regiunile bisericești aflate în dificultate, a
binecuvântat autocefalia Bisericii Ortodoxe Poloneze în noiembrie 1924”
chipurile „pentru a împlini toate condițiile stipulate pentru ea în sfintele
canoane”.
Amintind poziția
cunoscută că „nu pot să limiteze drepturile celui ajutat consecințele
ajutorului”, adică drepturile Bisericii Ruse în cazul dat, trebuie să indicăm
din nou auto-declararea Mitropolitului Dionisie, capul de atunci al Bisericii
Poloneze, care a acționat la vremea aceea împotriva majorității episcopilor și
a mirenilor și împotriva dispozițiilor capului Bisericii Ruse, încălcând în
ambele cazuri canoanele bisericești.
Drept aceea, acum, că
există o mărturisire documentată a Mitropolitului Dionisie cu privire la abaterile
pe care le-a săvârșit împotriva Bisericii mamă, unde el însuși a condamnat
autocefalia auto-proclamată din 1924 și a recunoscut autocefalia legiuită din
1948, scrisoarea Patriarhului Atenagora trebuie citită cu uimire, când el scrie
că „Preafericitul Arhiepiscop de Varșovia și a toată Polonia și iubitul în Hristos
frate Dionisie a fost deja recunoscut acum douăzeci și cinci de ani de toate
Bisericile surori patriarhale și autocefale drept capul canonic al Bisericii
Ortodoxe Poloneze” și că, drept aceea, Patriarhul Alexei [I] al Moscovei și a
toată Rusia trebuie să depună „orice efort pentru ca Preafericitul să continue
slujirea sa rodnică în Preasfânta Biserică Poloneză”…
Când sunt citite aceste
rânduri, sună ca și cum nu ar fi existat niciodată vreun amestec din partea
Scaunului de Constantinopol în alte sfere, nici o autocefalie auto-proclamată
de ei, nici o renunțare la ea din partea Bisericii Poloneze, nici un act de
recunoaștere a celei din urmă din partea Bisericii Ruse și că Mitropolitul
dionisie nu s-a pocăit defel și Patriarhul Moscovei nu a retras sancțiunea
canonică deasupra lui. Intervenția Patriarhului Atenagora devine un fel de
neînțelegere nouă și de neînchipuit.
Dar în scrisoarea sa de
răspuns, Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexei [I] a remarcat liniștit că
„evenimentele recente din Biserica Ortodoxă Poloneză sunt deplin necunoscute”
Patriarhului Atenagora și indică mai departe schimbările care au intervenit în
situația din Biserica Poloneză în legătură cu renunțarea ei la autocefalia
necanonică din 1924. În esență, aceste schimbări au ajuns în punctul că
Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit drepturilor ei de Biserică mamă, a acordat autocefalia
Bisericii Ortodoxe Poloneze în virtutea căreia întreaga ordine internă și
alegerea Întâistătătorului sunt de acum problemele ei interne.
Din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 8,
August 1950
[1]
Din scrisoarea Patriarhului Tihon către Mitropolitul Dionsie, 23 mai 1924.
[2] Prof. S. V. Troitsky, „Să luptăm împreună
cu pericolul”, Journal of the Moscow Patriarchate,
No. 2, 1950, p. 37.
[4] Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Poloneze a fost emis de Patriarhul Grigorie VII la 13 noiembrie 1924.
[5] Troitsky, „Despre apărarea nereușită a
falsei teorii”, JMP, No. 12,
1949, p. 49.
[6]
Scrisoarea Patriarhului Tihon, 14/27
septembrie 1921.
[7]
Scrisoarea Sinodului Episcopilor din Mitropolia Ortodoxă a Poloniei către
Sanctitatea Sa, Patriarhul Tihon al Moscovei și a toată Rusia, din 16 august
1924, Buletinul Mitropoliei Ortodoxe din Polonia,
30 nov. 1924, nr. 35, p. 3.
[8]
Scrisoarea Mitropolitului Dionisie către Mitropolitul Serghie, 29 noiembrie 1927.
[10]
Scrisoarea Mitropolitului Serghie, adjunct de locțiitor, 4 ianuarie 1928.
[11]
Scrisoarea Mitropolitului Dionisie, 26 martie 1928.
[12]
Scrisoarea Mitropolitului Serghie, 26 iunie 1930.
[13] Actul din 22 iunie 1948 despre reunirea
Bisericii Ortodoxe Poloneze cu Biserica Ortodoxă Rusă și acordarea autocefaliei
ei.
[14] Telegrame ale ierarhilor eparhioți ai
Bisericii Ortodoxe Ruse care confirmă actul din 22 iunie 1948 despre
reunificarea Bisericii Ortodoxe Poloneze și acordarea autocefaliei ei.
[15] Rezoluția Sanctității Sale Patriarhul și a
Sfântului Sinod, 9 nov. 1948.