Iubiții mei copii duhovnicești. Acum, când încă mai am mintea sănătoasă, vreau să vă spun câteva sfaturi. De mic copil am fost întreg în păcate.
Și, când m-a
trimis mama mea să păzesc animalele pe deal, pentru că tatăl meu, deoarece eram
săraci, se dusese în America pentru ca să lucreze la canalul Panama pentru noi,
copiii lui, acolo unde pășteam animalele citeam pe silabe viața Sf. Ioan
Colibașul și am iubit foarte mult pe Sfântul Ioan și am făcut multe rugăciuni
ca un copil mic ce eram de 12-15 ani, nu-mi amintesc precis, și, vrând să-l
imit printr-o luptă mare, am fugit de la părinții mei pe ascuns și am venit la
Cavsocalivia din Sfântul Munte și m-am supus la doi bătrânei frați buni,
Pantelimon și Ioanichie.
Îmi păreau că
sunt foarte tare bine-credincioși și virtuoși și-i iubeam foarte mult și, de
aceea, cu rugăciunea lor, le-am făcut destulă ascultare. Asta m-a ajutat foarte
mult, am simțit și mare dragoste și față de Dumnezeu și am petrecut foarte
bine.
Dar, după
îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele mele, m-am îmbolnăvit foarte tare și
Bătrâneii mei mi-au zis să merg la părinții mei în satul meu, Sf. Ioan de Evvia.
Și, deși am făcut multe păcate de mic copil, când am mers din nou în lume, am
continuat păcatele care până și astăzi au devenit foarte multe. Totuși lumea
m-a luat de bun și toți mă strigau că sunt sfânt. Totuși eu mă simt că sunt cel
mai păcătos om din lume.
Desigur că am spovedit câte mi-am amintit, dar știu că pentru cele pe care le-am mărturisit m-a iertat Dumnezeu, însă totuși acum am un sentiment că și păcatele mele duhovnicești foarte multe și rog câți m-ați cunoscut să faceți rugăciune pentru mine pentru că și eu, când am trăit, am făcut rugăciune pentru voi, dar totuși acum, când voi pleca la cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va zice: Ce vrei tu aici? Eu am să-I spun un lucru: Nu sunt vrednic, Doamne, să fiu aici, însă orice vrea dragostea Ta să facă cu mine. De acolo și mai departe nu știu ce va fi. Totuși doresc să lucreze dragostea lui Dumnezeu.
Și mă rog
totdeauna să iubească pe Dumnezeu, Care este totul, copiii mei duhovnicești ca
să ne învrednicească să putem intrăm în Biserica Lui pământească nezidită. Pentru
că de pe aici trebuie să începem. Eu mereu am depus efortul să mă rog și să
citesc cântările Bisericii, Sfânta Scriptură și viețile Sfinților noștri și
doresc ca și voi să faceți același lucru. Eu m-am silit, cu harul lui Dumnezeu,
să mă apropii de Dumnezeu și doresc ca și voi să faceți același lucru. Vă rog
pe voi toți să mă iertați pentru că v-am strâmtorat!
Textul postat într-un comentariu recent reprezintă o radiografiere mișcătoare a situației actuale bisericești. De aceea am decis să-l punem mai bine în valoare într-un articol separat. Este vorba de cuvintele inspirate ca de obicei ale Cuviosului Paisie Aghioritul, care îndeamnă la răspundere și smerenie.
Biserica Ortodoxă a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.
Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.
Dar şi clericii care intră în conducere de tineri, deşi au calităţi pentru aceasta, se vatămă, se netrebnicesc. Intră în angrenaje, conducere, cancelarie etc., şi nu se ajută duhovniceşte, deşi au înclinaţii. Unii, dacă nu s-ar fi netrebnicit şi ar fi făcut lucrare duhovnicească în ei înşişi, ar fi ajuns mai târziu oameni de bază în Biserică. Atunci când omul nu se ocupă de sine în înţelesul cel bun, adică nu face lucrare în el însuşi, este ca negustorul care cumpără şi vinde şi nu ştie ce datorie are, sfârşind în cele din urmă în puşcărie.
Mult mă doare când aud de preoţi tineri că sunt la birou. Dacă ar fi rămas încă puţin afară de conducere, ar fi ajutat mai târziu mai mult. Din păcate, însă, adesea devin proiestameni preoţi tineri, şi nu cei experimentaţi, care ar fi putut face lucrare duhovnicească în turma lor, şi în felul acesta răul devine îndoit. Adică cei tineri îşi iau asupra lor responsabilităţi înainte de a face lucrare duhovnicească în ei înşişi şi se află în funcţii în care trebuie să dăruiască mai înainte de a dobândi bogăţia duhovnicească. Iar cei mai mari, neavând funcţii de răspundere, nu au posibilitatea să ofere experienţa lor preţioasă şi iluminarea lor dumnezeiască.
Cred că mesajul acestui text este acela că nici nu trebuie să impunem părerea noastră, dar nici să tăcem din frică și calcule lumești, păgubindu-ne pe noi duhovnicește, dar și pe alții. Avem nevoie de un Sinod adevărat pentru a rezolva problemele mari acumulate în Ortodoxie, dar și de duh sinodal, de consfătuire începând cu nivelul de jos, al înțelegerii și dezbaterii dintre noi ca și creștini simpli.
Din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 343-345
Κατάνιξη.gr: „Cerem smerit ca toată Biserica Ortodoxă Sobornicească/catolică să se ocupe într-un Sfânt Sinod Panortodox (mai drept, Ecumenic) de problema arzătoare a autocefaliei ucrainene.”
Comentariu Katanixi.gr (Pr. Nicolae Manolis și cei din jurul Pr. Teodor Zisis): Nădăjduim să nu fie vorba de praf în ochi. Nădăjduim că episcopii care se poartă ca niște lei să aibă dinți, și nu spumă. Vrem fapte care să justifice comunicatele lor. Vrem statornicie și combativitate până la sfârșit. Am auzit că unul din cei patru și-a formulat recent neputința de a reacționa dacă pseudo-episcopul din Ucraina vizitează Mitropolia lui. Nădăjduim să fie vorba de o nepolitețe, și nu de un fapt.
Să le arătăm credincioșie acum, când ies în fața celorlalți și să-i sprijinim. Nădăjduim că se vor arăta consecvenți și ne vor forța să ne lăudăm cu ei în veacul de acum și în ceruri!
Cei patru Mitropoliți care au semnat cererea în data de 29 noiembrie a.c. sunt: Andrei de Konița, Serafim de Pireu, Serafim de Kitire și Cosma de Etolia.
Vom reveni cu traducerea integrală a Comunicatului adresat Întâistătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale.
Situația de schismă provocată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului invită la o cercetare a istoriei bisericești pentru a găsi cazuri similare și a vedea cum au acționat atunci ierarhii și Patriarhii ortodocși. Cum zilele acestea Patriarhul Teofil al Ierusalimului a propus o întrunire pan-ortodoxă a Întâistătătorilor, acest moment ne aduce aminte de Sinodul din 1443 de la Ierusalim, la care au fost condamnate acțiunile necanonice ale Patriarhului Ecumenic de după Sinodul unionist de la Florența (1439). Aceste întâmplări sunt scoase la iveală pe pagina Orthodox Synaxis.
Auzim adesea pretenția
că Patriarhul Ecumenic are prerogativa exclusivă de a convoca un Sinod sau de a
primi recursuri. Acest lucru are o foarte mică bază textuală în sfintele
canoane (cel puțin, fără echilibristică istorică și hermeneutică) și dă peste
problema practică a ce trebuie făcut când Patriarhul de Constantinopol
promovează o erezie. Așa au stat lucrurile, bineînțeles, în multe
ocazii de-a lungul istoriei, inclusiv când Constantinopolul, sprijinit de
autoritatea imperială, a impus monotelismul și iconoclasmul.
Credincioșii ortodocși s-au
confruntat, de asemenea, cu această problemă după Sinodul de la Florența, când
împăratul și aproape toți episcopii Bisericii din Constantinopol au fost de
acord cu o falsă unire cu Roma. Din cauza circumstanțelor dificile a stăpânirii
mameluce (islamică) asupra creștinilor din Orientul Mijlociu, Patriarhiile de
Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu și-au trimis delegați, așa că episcopii
care participau deja la Sinod au fost numiți în schimb drept reprezentanți ai
lor. Lucru providențial, unul din reprezentanții acestor Patriarhi a fost Sf.
Marcu al Efesului, singurul episcop din suită care a refuzat să semneze unirea
în 1439.
La începutul lui 1443, Arsenie, Mitropolitul
de Cezareea Capadociei, care era în jurisdicția Constantinopolului, dar într-un
teritoriu de mult sub controlul musulman, a vizitat Ierusalimul formal pentru a
se închina locurilor sfinte. Se pare că, de fapt, motivația sa reală a fost
necazul pe care-l avea cu episcopii supuși lui, care fuseseră desemnați de Patriarhul
unionist Mitrofan II de Constantinopol. Odată venit în cetatea sfântă, Arsenie
a apelat la Patriarhul Ioachim al Ierusalimului împotriva Patriarhului și
episcopilor săi, așa încât Ioachim a convocat un Sinod pentru a se ocupa de
problemă, la care a participat Patriarhul Filotei al Alexandriei și Dorotei II
al Antiohiei. Acest Sinod a decis în favoarea lui Arsenie, nu doar excomunicând
și suspendând provizoriu tot clerul unionist din rangurile sfinte până când s-ar
fi ținut un Sinod Ecumenic, ci mandatând pe Arsenie să acționeze sub
autoritatea lor să predice Ortodoxia și să dea pedepse clerului de acest fel
oriunde fără restricție teritorială.
Textul de mai jos este
tradus din Istoria Patriarhiei
de Ierusalim a Arhiepiscopului Hrisostom Papadopulos al Atenei, p. 439-442:
La acea vreme (1439), a fost
întrunit Sinodul tâlhăresc de la Florența. Din fericire, reprezentantul
desemnat al Bisericii de Ierusalim era Marcu Evghenicul (†1443), care nu a
semnat decizia lui. Deja în 1443, pentru a-l condamna oficial, [Patriarhul] Ioachim
a convocat un Sinod în Ierusalim, la care au participat Patriarhii Filotei al
Alexandriei (1435-1459) și Dorotei al Antiohiei (1435-1452), precum și Mitropolitul
Arsenie al Cazareei [din Capadocia]. Este de remarcat că decizia acestui Sinod
din Ierusalim are conținutul cel mai fidel precum urmează:
Preasfințitul Mitropolit al preasfintei cetăți a Cezareei din Capadocia, primul scaun și exarh a tot Răsăritul, a venit aici atât pentru a se închina la întrutotcinstitul și dumnezeiescul Mormânt al Domnului nostru Hristos, cât și să cerceteze sfintele locuri din Ierusalim, unde au fost săvârșite minunile uimitoare ale lui iconomiei lui Hristos și să ia parte cu noi la marea taină a ortodoxiei și bunei-credințe a creștinilor și să explice toate smintelile din Constantinopol din cauza gloatei care s-a adunat, adică Sinodul întinat din Florența, Italia, care a ținut opiniile latinilor împreună cu Papa Eugeniu, pe care nu ar fi trebuit, adică adaosul la Simbolul de credință, că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, permiterea azimelor la jertfa noastră și pomenirea Papei prin acestea, ba încă și alte ilegalități în afara canoanelor în care s-au făcut concesii și înțelegeri de acela. [A mai explicat] cum a răpit tâlhărește Mitrofan al Cizicului tronul de Constantinopol, fiind de acord cu ereticii și cu Papa cel menționat și cu împăratul latinofron Ioan Paleologul al romeilor și că amenință, prigonește, tiranizează, pedepsește pe credincioșii ortodocși, iar pe necredincioși și rău-credincioși îi promovează, îi cinstește ca pe unii care sunt de un gând cu erezia lui și mai ales îi face peste măsură să fie cu antipatie față de ortodoxie și buna-credință. În acest mod, a trimis după preferință pretutindeni mitropoliți pângăriți și episcopi întinați pe tronurile dumnezeiești și sfinte ale marii Biserici a Constantinopolului, ca unii grabnic supuși jurisdicției lui.
Preasfințitul Mitropolit menținat Arsenie a arătat că Patriarhul Mitrofan nu numai că a trimis nelegiuiți latinofroni prin hirotonie în alte Biserici, deja și în eparhia de Răsărit cel nehirotonit a hirotonit mitropoliți și episcopi, adică în Amasia, în Neocezareea, Tiana și Mokissos, care cugetă și înfăptuiesc toate cele ale latinilor, care nu se abțin să țină numai în ei înșiși propria stricăciune și pierzanie, ci cutează după una ca aceasta să-i amăgească și să-i strice pe toți creștinii de acolo care sunt în turma lui Hristos și produc multe sminteli în Biserica Ortodoxă.
De aceea, acest Mitropolit menționat al Cezareei Capadociei, bine-cinstitor, foarte credincios, luptător și râvnitor pentru toată Ortodoxia, nesuportând să vadă inovarea din Biserica lui Hristos și păgubirea eterodocșilor față de credința noastră foarte dreaptă și sănătoasă, a găsit potrivit să se țină o consfătuire sinodală de către noi, cei trei arhierei ortodocși din Siria, adică Filotei al Alexandriei, Ioachim al Ierusalimului și Dorotei al Antiohiei, ca să alungăm pe cei ce nu cugetă drept din toată eparhia lui, pentru că el este cel mai nobil și ortodox.
Drept aceea, noi hotărâm sinodal dimpreună în numele Sfintei Treimi deoființă, începătoare de viață și nedespărțită, cu privire la mitropoliții și episcopii care nu sunt hirotoniți pentru virtute și buna-credință pretutindeni și în orice episcopie, precum și penru egumeni și duhovnici, la fel ca și pentru preoți și diaconi din pur și simplu orice nivel bisericesc, ci care sunt pângăriți și nevrednici, care au alergat la episcopii și mitropolii într-o manieră de slavă deșartă și erezie, petrecându-și vremea în mod nevrednic numai cu erezia și prigonirea ortodoxiei, ca niște salvatori (mântuitori) chipurile de suflete, ca să strice mai degrabă împreună cu ei și toată turma ortodoxă a lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, neagonisind nicidecum frica de Dumnezeu și roada dreptății și a bunei-credințe, ci fiind disprețuitori și fără de rușine față de toată buna-credință. Hotărâm ca aceștia să fie de astăzi fără lucrare și nesfințiți de la otice lucrare preoțească și stare bisericească până va fi cercetată buna-credință [a lor] în comun și la nivel ecumenic. Deci, fiind astfel convinși de acestea, să fie fără lucrare și nesfințiți! Cei care se vor ridica și vor sta împotrivă tâlhărește și nelegiuit să fie și excomunicați, despărțiți și înstrăinați de sfânta și cea mai presus de ființă și deoființă Treime ca niște nesupuși și împotrivitori în cuvânt! Asemenea [să fie] și cei care-i respectă pe aceștia și sunt de acord cu ei în acestea și îi apără! Totuși îl restabilim pe propovăduitorul bunei-credințe și al ortodoxiei, pe mai sus menționatul Preasfințit Mitropolit și exarh a tot Răsăritul să propovăduiască pretutindeni buna-credință, fără să se rușineze pentru adevăr de fața împăratului sau a Patriarhului care nu cugetă sau nu acționează drept, nici a bogatului, a conducătorului sau a oricărui om, ci cu îndrăzneală, ținând fără frică și fără ezitare credința și ortodoxia, după poruncă, să aibă el libertate de acum să mustre, să certe și să îndrepte pentru buna-credință pe cei care nu cugetă drept în orice loc, cât va reuși să călătorească, primind de la noi aprobarea prin harul și puterea date nouă de Preasfântul Duh. Este dator și el să păzească buna-credință fără falsificare (neșantajată) și drept. Pentru aceasta i-a fost dată și opinia noastră scrisă, semnată sinodal de mână. În luna aprilie 6951 [i.e., 1443], anul șase ale indictionului.
Observații: Acest Sinod nu a fost singurul care s-a întrunit împotriva Patriarhului Ecumenic, ci a mai existat unul în Constnantinopol, la anul 1450, la care chiar a fost depus sinodal (cf. Străjerii Ortodoxiei, p. 451-452).
Evident că aceasta este doar una din mărturiile care pun în lumină poziția reală a Patriarhului de Constantinopol, care are pretenții nefondate de a fi primus sine paribus(primul fără egali) în Ortodoxie.
Timotei, Mitropolit de Vostra, exarh al Sfântului Mormânt în Cipru, aduce câteva argumente pentru întrunirea conducătorilor bisericești în Ierusalim. Pe lângă istoria bisericească și statutul actual al Sfintei Cetăți, mai există cel puțin un precedent răsunător în această privință.
Patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim nu sunt la prima întâlnire în Sfânta Cetate pe teme de cea mai înaltă însemnătate pentru Biserică! După Sinodul Ferrara-Florența, s-au întâlnit cei trei Întâistătători în Ierusalim și au condamnat semnarea Unirii.
Să nu uităm că Biserica Ierusalimului a fost centrul la care se întorceau Apostolii de la evanghelizare popoarelor pentru a dezbate subiectele care se iveau între neamuri și acolo, în Ierusalim, decideau despre ce e de făcut.
Desigur că istoric centrul s-a mutat acolo unde a fost stăpânirea politică. Mai întâi la Roma, apoi la Constantinopol, de aceea și Moscova astăzi revendică o astfel de poziție. Totuși Sfânta Cetate a rămas în conștiința creștinilor «Scaunul Împăratului Hristos», după cum a fost întipărit și în procesele verbale (practicalele) Sinoadelor Ecumenice, și Biserica Sionului, a beneficiat de respectul tuturor Bisericilor și a înseși Tronurilor dintâi ca fiind incontestabil «Maică a tuturor Bisericilor».
Bisericile fiice astăzi, având în vedere impasul care a fost creat în Ortodoxie din cauza problemei ucrainene și care trăiesc deja o schismă groaznică, dacă sunt interesate în realitate de unitatea BSERICII, care este CEA MAI MARE (temă) în viața și activitatea urmașilor apostolilor, «ca să fie una», vor trebui să dea de-o parte interesele și prerogativele de proveniență lumească și, îmbrăcând haina smereniei și a împăcării, să se întrunească cu prilejul referatului Preafericitului Patriarh Teofil al Ierusalimului, după multă rugăciune, și să se consulte în Duhul Sfânt în vederea găsirii unei soluții la problema care dezbină Biserica lui Hristos, astfel încât să fie restabilită unitatea ortodocșilor.
Nota noastră: Desigur că îndemnurile la smerenie și împăcare sună bine, totuși situația actuală este dominată de orgolii foarte puternice, la care greu vor renunța atât fanarioții, cât și rușii. Aceste orgolii au fost puse deja în discuție de această propunere a Mitropolitului Timotei și probabil va fi greu să aibă un ecou favorabil, deși ar fi necesar să se reunească un Sinod chiar fără să existe astfel de voci și îndemnuri. Deja mai toată suflarea ortodoxă își dorește o dezbatere deschisă a problemelor tot mai fierbinți care macină Biserica. Patriarhia de Constantinopol este cea care le provoacă, ieșind tot mai mult în decor atât prin ecumenismul său feorce, cât și prin intervenția schismatică în Ucraina, trăgând după sine câteva Biserici loiale (Alexandria și Grecia) prin pârghii politice. Deja sunt semne tot mai clare că până și Sfântul Munte alunecă pe această pantă periculoasă.
Orgoliile la care fac referire sunt pretențiile rușilor de centru politic principal în lumea ortodoxă, care reclamă o poziție mai importantă pentru Moscova, și prerogativa Constantinopolului de a avea inițiativa măcar în problemele cele mai arzătoare. Ambele ar trebui să fie de importanță secundară pentru că Evanghelia nu este dependentă de lumea aceasta materială, ci izvorăște din lumina cea neînserată, din harul Duhului Sfânt (din smerenie, dreptate, dragoste nefățarnică și credință blândă și nezdruncinată).
Articolul Mitropolitului de Vostra conține în fotocopie și dovada întrunirii unui Sinod la Ierusalim (1443) la care a fost condamnată semnarea unirii de la Ferrara-Florența (1439) și depunerea Patriarhului de Constantinopol.
Amintim că Patriarhul Ierusalimului a propus în cursul vizitei la Moscova întrunirea unei întrevederi a tuturor Întâistătorilor de Biserici în Iordania, la care Arhiepiscopul Ieronim al Atenei a răspuns cu un refuz pe motiv că doar Patriarhul Constantinopolului are dreptul de a face astfel de convocări.
Credincioșii ucraineni ai Bisericii Ortodoxe canonice sunt bineveniți în România alături de episcopu lor, după cum relatează presa ucraineană. Ne bucurăm de acest lucru și-l facem cunoscut, alături de fotografii din acest pelerinaj duhovnicesc. Și, bineînțeles, ne dorim să fie un semn bun pentru viitor. Mulțumiri Părintelui Nectarie pentru osteneala de a traduce acest material pe blogul său personal, Cultura Duhului.
Vizită la Iași a unei delegații de credincioși ucraineni canonici conduși de un episcop vicar
Credincioșii
din parohiile eparhiilor de Rivne și de Sarnesk ale Bisericii Ortodoxe
Ucrainene (BOU), care au suferit de atacuri din partea BOaU (Biserica Ortodoxă
a Ucrainei – schismatică), se află într-un pelerinaj la locurile sfinte din
România și Bulgaria.
Pe 24 noiembrie
2019, a început pelerinajul unei delegații de pelerini ucraineni din eparhiile
de Rivne și Sarnensk la sfintele lăcașuri din România și Bulgaria, conduse de
episcopul de Dubensk PS Pimen, vicar al eparhiei de Rivne. Acest lucru a fost relatat
de corespondentul Portalului Uniunii Jurnaliștilor
Ortodocși (UJO)
Printre alți
pelerini, grupul include credincioși din parohiile care au avut de suferit ca
urmare a atacării din partea structurii necanonice a BOaU
Călătoria va
dura o săptămână, timp în care credincioșii vor vizita zeci de lăcașuri
ortodoxe din Europa.
Pelerinii spun
că au trecut granița fără probleme și că au început familiarizarea cu lăcașurile
sfinte ale României, în primul rând în orașul Suceava, unde se află sfintele
moaștele ale Sfântului Ioan de Suceava.
Vladica Pimen
i-a dăruit Arhimandritului Bartolomeu, egumen al sfintei mănăstiri, o icoană a
Maicii Domnului „cu șapte săgeți”, făcută din chihlimbar. Egumenul Mănăstirii,
spre amintire, a oferit fiecărui pelerin câte o carte, în care este descrisă
viața Sfântului Ioan de la Suceava și istoria sfintei mănăstiri.
În orașul Iași,
pelerinii din Ucraina au fost primiți cu ospitalitate de către ÎPS Teofan
(Savu) Arhiepiscop al Iașilor, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. În cadrul
întâlnirii, episcopul Pimen, împreună cu participanții la pelerinaj, au
povestit Mitropolitului Teofan despre evenimentele care au loc în Ucraina după
acordarea Tomosului, precum și despre confiscarea forțată a bisericilor
Bisericii Canonice (BOU) și despre soarta acelor comunități care au rămas pe
stradă.
Mitropolitul Teofan a confirmat că recunoaște doar Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică (BOU), condusă de Preafericirea Sa, Preafericitul Onufrie, Mitropolitul Ucrainei, și le-a dorit ucrainenilor unitate în jurul Întâistătătorului lor.
† Anastasie, Arhiepiscop de Tirana, Durrës și a toată Albania În prevestirea Crăciunului 2019
Apel-Implorare
pentru depășirea polarizării bisericești
1. De luni de zile, multe au fost spuse și scrise despre problema bisericească ucraineană. Ceea ce este cel mai critic și cel mai necesar, în orice caz, este să fie subliniată nevoia de unitate a Ortodoxiei. Sf. Ioan Gură de Aur a declarat, într-o expresie a experienței duhovnicești patristice și a tradiției bisericești: „Numele Bisericii nu este al dezbinării, ci al unirii și armoniei. Biserica a început să existe nu ca noi să fim dezbinați, ci ca să fim uniți laolaltă”. Și în altă parte: „Nimic nu-L întărâtă pe Dumnezeu atât de mult ca o Biserică dezbinată”. Orice acțiune trebuie să ia în calcul foarte serios, așadar, acest adevăr: Unitatea Bisericii este înainte și mai presus de toate.
2. Evenimentele bisericești din anul trecut au creat o nouă realitate, cu implicarea evidentă a intereselor și oportunităților geopolitice. Această situație nouă nu poate fi ignorată, direct sau indirect. Acordarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei nu a adus unitatea și pacea ortodoxe dorite, după cum s-a întâmplat în cazurile precedente de acordarea a autocefaliei. Figura centrală în problema ucraineană, auto-proclamatul „Patriarh” Filaret, a refuzat în ultimă instanță Tomosul, criticând atât conținutul, cât și scopul său. Dezbinările s-au împrăștiat în alte regiuni și în lumea ortodoxă în general. În același timp, Taina supremă a unității și iertării – Sfânta Euharistie – a fost folosit de Patriarhia Moscovei în perioada confruntării ca un mijloc de aplicare a unei presiuni. Multe milioane de ortodocși din jurul lumii au rupt cu Patriarhia Ecumenică, Patriarhia de Alexandriei și Bisericile din Grecia. Mai mult, chestiunea validității hirotoniilor săvârșite de auto-proclamatul “Patriarh” Filaret când a fost excomunicat și anatematizat continuă să dezbine. Consecințele dureroase ale acestei intervenții chirurgicale sunt prea bine cunoscute, nu doar în cercurile ortodoxe, ci în toată lumea creștină.
3. Pe moment, o tăcere îngrijorătoare stăpânește în majoritatea Bisericilor Ortodoxe. Presiunile politice vizibile de ambele părți rănesc duhovnicește autoritatea Bisericii Ortodoxe, în timp ce mobilizarea persoanelor iresponsabile pentru a ridiculiza pe cei care exprimă opinii diferite, care, în același timp, îi măgulesc pe cei pe care-i sprijină, degradează dialogul inter-ortodox într-un moment critic pentru Ortodoxie. Unele cercuri bisericești și-au exprimat așteptarea că toate Bisericile Ortodoxe vor recunoaște treptat pe primitorul Tomosului. Mai mult, chiar dacă unele Biserici autocefale îl recunosc, altele s-au pronunțat prin declarații publice că vor continua să refuze să procedeze astfel. Fragmentarea etno-rasială rezultată (în greci, slavi și cei care doresc relații armonioase cu toți) anulează caracterul multi-național, multi-cultural și ecumenic al Ortodoxiei. Timpul nu corectează și nici nu vindecă neapărat schismele bisericești; mai degrabă le adâncește și le perpetuează.
4. Este urgent acum să fie găsite căi de depășire a acestei polarizări bisericești. Pentru a aborda diferite conflicte din lumea de astăzi, primul pas este încetinirea lor. Este larg acceptat și repetat adesea la scară internațională că tensiunile pot fi înfruntate doar prin mijloacele unui dialog serios. Ar trebui făcută orice încercare pentru a restabili comunicarea dintre părțile principale din criză cât de curând posibil, astfel încât să poată face schimb de propuneri creative. Există în Biserica Ortodoxă persoane care pot contribui la inițierea imediată a unor consfătuiri.
5. Este timpul să fie puse bazele pentru noi eforturi pe adevărurile tradiției ortodoxe, care sunt înrădăcinate în Sfânta Scriptură, de exemplu: „De ce mă numiți Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun?” (Luca 6:46, cf. Mt.7:21); „Dar spun vouă, iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc…” (Mt. 5:44); „și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…” (Mt. 6:12); „…silindu-vă să păstrați unitatea Duhului întru legătura păcii” (Ef. 4:3; vezi și Gal. 5:15). Urmând poruncilor Domnului cu credință, vom discerne noi căi pentru a depăși criza.
6. Soluții există. Dumnezeu ne va lumina ca să le distingem. Nu vor fi atinse, bineînțeles, prin schimburi de texte insultătoare și amenințătoare, nici prin intervenții extra-bisericești și nici nu pot fi impuse unilateral sau să vină automat prin trecerea vremii. Orice amânare deteriorează situația deja dureroasă. Și, chiar dacă va fi găsită o soluție „într-un final” „în viitor”, multe pagini neplăcute se vor fi acumulat deja în istoria Ortodoxiei. Principiul fundamental al sinodalității, pe care s-a sprijinit mereu mersul Bisericii Ortodoxe, este singurul în final care poate să găsească o ieșire din impasul crizei actuale. Adunându-ne împreună în Duhul Sfânt, în respect reciproc și cu singurul scop de a găsi o reglare pașnică, avem putința de a găsi o soluție acceptabilă pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Cu cât se amână valorificarea sinodalității la nivel panortodox, cu atât vor deveni mai primejdioase fisurile multiple din Biserica ecumenică. Tehnologia modernă amplifică zarva, confuzia și tulburarea printre ortodocși și, prin aceasta, credibilitatea Ortodoxiei scade în lumea de astăzi.
7. Cu apropierea Crăciunului, marele praznic al venirii Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu în omenire, inițiativa uimitoare a Tatălui pentru împăcarea cu neamul omenesc, oferim smerit rugămintea noastră pentru a se grăbească pașii spre prietenie, spre împăcare, astfel încât să fim îndreptățiți să cântăm toți împreună: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” (Luca 2:14). „Toate sunt ale lui Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Iisus Hristos și ne-a dăruit slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).
Inițiativa pentru aplicarea tratamentului noii realități aparține fără îndoială Patriarhiei Ecumenice. Dar toate Bisericile Autocefale, toți ortodocșii fără excepție purtăm responsabilitatea de a contribui la împăcare.
Prin împăcare vor dobândi pace milioane de oameni credincioși. în același timp, Ortodoxia își va adeveri destoinicia ei duhovnicească să vindece rănile prin călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu și prin lucrarea Sfântului Duh. Întărind adevărul că este o Biserică una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, ce are drept cap pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, „pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate” (Evr. 2:10), „Care ne-a dat slujirea împăcării” (2 Cor. 5:18).
Observațiile noastre: Acest apel vine într-un moment când relațiile dintre Bisericile Locale Ortodoxe chiar s-au deteriorat grav prin conflictul ucrainean. Ultima întâlnire la Moscova a Patriarhului Chiril cu Patriarhul Ierusalimului ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru Fanar. Oricine își dorește Locurile Sfinte pentru că sunt un simbol al creștinismului primar, al originilor Bisericii. În plus, ierarhia Ierusalimului este grecească și, totuși, preferă partea rușilor. Dacă nici în condițiile în care ar avea de pierdut poziții importante Constantinopolul nu cedează măcar să se facă o întrunire pan-ortodoxă, ar însemna că îndărătnicia și rătăcirea sunt mult mai adânci decât simple orgolii, sunt lipite de conștiința bisericească, generând o nouă problemă (erezie și fărâmițare).
Însă, așa cum se spune și în scrisoarea Arhiepiscopului Albaniei, aceste presiuni și negocieri de forță nu sunt în spiritul autentic creștin și ortodox. Criza Bisericii este, de fapt, mai profundă, secularizarea tot mai accentuată. Sunt necesare eforturi pentru revenirea la păstrarea învățăturii de credință cu inimă curată și la împlinirea poruncilor cu frică de Dumnezeu. De către toți, mari și mici. Acestea sunt prioritățile adevărate.
Decizia Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse de peste Hotare (ROCOR) din
15/28 Septembrie 1971
„În privința
problemei botezului ereticilor care primesc Ortodoxia, a fost adoptată
următoarea hotărâre: Sfânta Biserică a crezut din timpuri îndepărtate că poate
exista numai un singur botez adevărat, adică cel care este făcut în sânul său:
‘Un Domn, o credință, un botez’ (Ef. 4:5). În Simbolul credinței se
mărturisește, de asemenea, ‘un botez’ și canonul 46 apostolic poruncește: ‘Un
episcop sau un preot care a acceptat (i.e., recunoaște) botezul sau jertfa
ereticilor poruncim să fie depus din treaptă’.
În tot cazul,
când râvna unor eretici în lupta lor împotriva Bisericii a scăzut și când a
intervenit problema despre convertirea în masă la Ortodoxie, Biserica, pentru a
ușura convertirea lor, i-a primit în sânul său printr-un alt ritual. Sf. Vasile
cel Mare, în primul său canon, care a fost inclus în canoanele Sinodului al
VI-lea Ecumenic, indică existența a mai multor practici pentru primirea
ereticilor în diferite ținuturi. El explică faptul că orice separare de
Biserică îi deposedează de har și scrie despre cei separați: ‘Chiar dacă
despărțirea a început prin schismă, în orice caz, cei care s-au depărtat de
Biserică sunt deja lipsiți de harul Sfântului Duh. Acordarea harului a încetat
deoarece succesiunea legiuită a fost întreruptă. Cei care au plecat primii au
fost consacrați de Părinți și, prin punerea mâinilor, aveau darurile
duhovnicești. Dar ei au devenit mireni și nu au avut nici o putere să boteze
sau să hirotonească și nu au putut transmite altora harul Sfântului Duh din
care ei înșiși căzuseră. Drept aceea, cei din vechime au stabilit cu privire la
cei care veneau la Biserică de la schismatici, ca unii care fuseseră botezați
de mireni, să fie curățați prin adevăratul botez al Bisericii’. Oricum, ‘pentru
zidirea celor mulți’ Sf. Vasile nu se opune ritualurilor de primire a catarilor
despărțiți din Asia. Despre encratiți el scrie că ‘aceasta ar putea fi o
opreliște pentru buna rânduială generală’ și ar putea fi folosit un ritual
diferit, explicând aceasta: ‘Dar mi-e teamă să fie pus un impediment celor ce
se mântuiesc în vreme ce aș ridica temeri în ei cu privire la botezul lor’.
Astfel că Sf.
Vasile cel Mare și, prin cuvintele sale, Sinodul Ecumenic, permite primirea
unor eretici și despărțiți fără un nou botez prin pogorământ pastoral, numit
iconomie, în timp ce stabilește principiul că în afara Sfintei Biserici
Ortodoxe nu există botez valid. Pe baza acestui principiu, Sinoadele Ecumenice
au permis primirea ereticilor prin diferite ritualuri ca răspuns la slăbirea
ostilității lor față de Biserica Ortodoxă.
Cormciaia Cniga
(Pravilă rusească, n.n.) dă o explicație pentru acesta de la Timotei al
Alexandriei. La întrebarea ‘De ce nu-i botezăm pe ereticii care trec la
Biserica universală/catolică’ răspunsul său este: ‘Dacă ar fi fost așa, o
persoană nu s-ar fi întors repede de la erezie, nedorind să fie rușinată prin
primirea botezului (i.e., al doilea botez). În orice caz, Sfântul Duh vine prin
punerea mâinilor și rugăciunea preotului, după cum se dă mărturie în Faptele
Apostolilor’.
Cu privire la
romano-catolici și acei protestanți care pretind că au păstrat botezul ca o
Taină (de exemplu, luteranii). În Rusia, din vremea lui Petru I, a fost
introdusă practica primirii lor fără botez, prin renunțarea la erezie și
mirungerea protestanților și a catolicilor neconfirmați (care nu primiseră
mirungerea în confesiunea lor, n.n.). Înainte de Petru, catolicii erau botezați
în Rusia. În Grecia, practica a fost, de asemenea, felurită, dar după aproape
300 de ani după o anumită întrerupere, practica botezării celor convertiți de
la catolicism și protestantism a fost reintrodusă. Cei primiți prin orice altă
modalitate nu au fost recunoscuți (uneori) în Grecia ca ortodocși. În multe
cazuri astfel de copii ai Bisericii noastre Ruse nu au fost nici măcar primiți
la Sfânta Împărtășanie.
Având în vedere
aceste împrejurări și, de asemenea, creșterea curentă a ereziei ecumeniste,
care încearcă să șteargă definitiv orice diferență între Ortodoxie și erezie –
astfel încât Patriarhia Moscovei, fără să țină cont de sfintele canoane, chiar
a emis o hotărâre care permite romano-catolicilor să primească Sfânta
Împărtășanie (în anumite cazuri) – Soborul Episopilor recunoaște nevoia de a
introduce o practică mai strictă, i.e. să boteze pe toți ereticii care vin la
Biserică, și numai dintr-o necesitate specială și cu îngăduința episcopului
este permisă, prin aplicarea iconomiei sau pogorământului pastoral, să se
folosească o metodă diferită cu privire la anumite persoane, i.e. primirea
romano-catolicilor și protestanților care săvârșesc botezul în numele Sfintei
Treimi, prin intermediul lepădării de erezie și prin mirungere.” („Church
Life”, iulie-decembrie 1971, p. 52-54)
Această hotărâre este valoroasă în special cu privire la contracararea teologiei baptismale de sorginte și factură ecumenistă. Bineînețeles că prima dată este importantă aplicarea ei practică prin discernământul de care dă dovadă, prin care sunt evitate extremele, adică diluarea ecumenistă și rigorismul exagerat. Tradiția ortodoxă canonică și patristică este foarte bine pusă în evidență și explicată în această dispoziție sinodală.
O dezbatere mai detaliată pe tema existenței harului în celelalte confestiuni este utilă, îndeosebi cu privire la lucrarea harică în actele lor cultice, cum ar fi Botezul.
Mitropolitul Ierotheos devine un susținător înverșunat al cauzei schismaticilor ucraineni, nu doar un simplu partizan al lor. Din nefericire, alunecă tot mai departe de linia Bisericii. Într-un articol despre „Rusia și Ucraina”, face o prezentare a relației dintre cele două state bazându-se exclusiv pe o singură carte, scrisă de Anne Applebaum. Pe lângă faptul că autoarea este americană, căsătorită cu un polonez, care nu poate aduce informații istorice de încredere fie și numai din prisma simpatiilor sale personale, concluziile Mitropolitului de pe urma unor observații istorice politice sunt dezamăgitoare. Nimeni nu contestă dezastrul uman provocat de comuniștii ruși în Ucraina, îndeosebi în timpul foametei din anii ’30, totuși istoria nu se restrânge doar la atât nici ca timp, nici ca spațiu.
Câteva concluzii deplorabile teologic:
„Oricine pricepe de ce au urmat reacții din partea Bisericii Moscovei la fiecare proclamare a independenței bisericești în Ucraina.” Totuși trebuie precizat că Sfinți precum Lavrentie de Cernigov nu au validat acțiunile acestea nici pe plan bisericesc, nici politic. Și nu au fost agenți ruși, ci Părinți duhovnicești.
„Se mai explică de ce unii ucraineni au întrerupt orice dependență de Biserica Moscovei și au trecut la autohirotonii. După cum, la fel, pricepe astfel oricine că politica Moscovei a condus gruparrea creștinilor să caute protecție de la Papa și a format Uniația în Ucraina.” Oare chiar poate justifica situația politică formarea unei Biserici fără episcopi, prin așa-zisa hirotonie a unuia de către preoți? Însă cel mai grav este că justifică uniația, greco-catolicismul. În primul rând, acesta nu a apărut de curând, ci în sec. XVI la presiunea catolicilor polonezi, cam cum s-a petrecut în Transilvania. Pe lângă distorsionarea faptelor istorice la cel mai josnic nivel, este justficată orice trădare și trecere la catolici în ciuda trecutului martiric al Bisericii noastre.
Scopul vizitei la Moscova începând cu 19 noiembrie a.c. a Pariarhului Teofil este primirea premiului „Patriarhul Alexei al II-lea”. Acesta a avut o întrevedere cu Președintele Rusiei, în care a fost exprimat sprijinul din partea Rusiei pentru Ierusalim și mulțumirea din partea oaspetelui pentru implicare în problemele bisericești din Orientul Mijlociu.
Într-o altă Biserică Locală, cea din Ținuturile Cehe și Slovacia, sunt raportate tentative de subminare din partea Constantinopolului. Acestea nu sunt noi, ci doar stinse temporar, după cum se știe din istoria acestei Biserici Locale.
De data aceasta, a fost înființată o asociație bisericească în Cehia pe numele a trei persoane, dintre care una este episcop al Patriarhiei Ecumenice în Austria, alta este episcopul Isaia din Biserica Cehă și încă o persoană. Mirarea este că sediul acestei asociații este la adresa unei mănăstiri din Biserica Locală. Sunt bănuite planuri prin care Fanarul intenționează să acapareze puterea în această Biserică probabil pentru a avea un alt aliat în problema ucraineană. În orice caz, nu sunt justificate astfel de manevre.
În plus, Episcopul Isaia a slujit împreună cu Epifanie, în ciuda interdicțiilor Sinodului ceho-slovac, care se știe că este fidel Bisericii conduse de Mitropolitul Onufrie în Ucraina.
„Pe ziua de 6 martie, luni, am anunțat începerea unui nou ciclu de predici, șapte la număr, adresate tinerilor și în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul țării noastre. Ideile de bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinței, la combaterea ateismului și a materialismului, atât ca ideologie de stat, cât și ca atitudine individuală ș protestul împotriva dărâmării bisericilor.
Se vorbea tot mai des de intenția autorităților de stat de a muta
Patriarhia în afara capitalei și a de a transforma Catedrala Patriarhală în
muzeu. Totodată, o serie de biserici din zona Patriarhiei de azi în număr de
șase, urmau să fie dărâmate pentru a se construi un așa-zis centru civic. […]
Scopul predicilor mele, dezvăluit public, trebuia
să trezească un spirit de opoziție în tot tineretul român al capitalei, fie
credincios, fie necredincios, făcând să răsune în ele coarda credinței sau a
patriotismului, sau și una și alta. Dar această opoziție sau rezistență inițial
de ordin ideatic și moral, trebuia să devină o opoziție practică, curajoasă,
deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor
hotărâri despre care circulau zvonuri tot mai insistente.
[…] În ziua de 7 martie, Cuvântul întâi către tineri, cu subtitlul „Chemare”,
era gata, iar în ziua de 8 seara l-am pronunțat. Cele șapte Cuvinte urmau să
fie rostite în fiecare miercuri , la ora nouă și douăzeci, în cadrul rugăciunii
de seară, în biserica Radu-Vodă, paraclis al Seminarului Teologic. Aceste
predici aveau un caracter legal și regulamentar, în sensul că la rugăciunea de
seară profesorul de serviciu, fie preot, fie laic, trebuia să rostească o
scurtă meditație, fie la un text biblic, fie la
viața elevilor. […]
În publicațiile religioase, articole, studii
teologice, se interziceau cu strășnicie de către ierarhie și de către
magisteriul profesoral astfel de tendințe. orice termen de adresare era
temeinic cenzurat spre a nu jigni cu ceva sensibilitatea organelor politice. […] În comparație cu aceste poziții, atitudinea mea avea caracterul unui
trăsnet, fiind vecină cu nebunia. […]
Primul Cuvânt a avut un efect extraordinar. Elevii
au primit de la mine câte un exemplar dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au
multiplicat, l-au distribuit. Părintele N., care era și dirigintele clasei a
III-a, le-a interzis să mă audieze, le-a confiscat predica în urma unor
controale, i-a amenințat cu eliminarea, m-a declarat în fața elevilor nebun,
fals, pios, insubordonat față de autoritățile de stat, încălcător al
capitolului 13 din Epistola către Romani, care poruncește subordonare totală
față de stăpânirea lumească. Nu făcea nici o distincție între o subordonare
civică și o libertate de credință.
– Chiar
dacă bisericile sunt dărâmate, tăceți!, zicea el. Chiar dacă ni se interzice
credința, tăceți! Sfântul Pavel ne cere supunere totală. Cine îndrăznește să nu
asculte de cele ce vă spun va fi aspru sancționat. […] În clasa a IV-a, al cărei diriginte eram eu, penru a crește starea de
teroare, deoarece aici erau elevii cei mai apropiați mie, părintele N. cu
asentimentul prealabil al directorului, cu care conlucra într-o perfectă
unitate, a pus treizeci și două de note de 2 și două note de 1 la materia
predată de dânsul, Dogmatica ortodoxă, pentru că, după aprecierea sa,acești
elevi nu se tunseseră corect. […]
În ziua de 9 martie 1978 are loc o nouă judecare a
mea. De data aceasta însă, pe lângă membrii corpului profesoral, episcopul R.
și consilierul cultural I., mai participau încă două personalități de seamă din
Departament.[…]
În ziua de 15 martie 1978, după rugăciunea de
seară, rostesc al doilea Cuânt către tineri din ciclul predicilor, intitulat:
„Să zidim biserici!”. Atmosfera a fost înălțătoare. Spre surprinderea mea, au
participat foarte mulțu studenți teologi și de la facultățile laice, ponderea
având-o Politehnica. La sfârșit, studenții mi-au pus întrebări, m-au chestionat
în diverse probleme. Ceea ce îi interesa în mod deosebit era faptul că nici un
alt profesor nu mai este alături de mine. De ce? Se tem să afirme cuvântul lui Hristos?
Se tem să sufere pentru adevăr? Le-am răspuns că profesori, chiar preoți fiind,
sunt și ei oameni.
– Eu cred, mi-a spus un politehnician, că aici
este vorba de cu totul altceva. Eu cred că oamenii fac o greșeală de
ierarhizare a valorilor. Și drept consecință și atitudinea lor. Ei pun pacea
înaintea adevărului. Cred că omul trebui să lupte pentru adevăr, care primează
asupra instinctului de conservare a păcii individuale, a bunăstării.
Ideea mi s-a părut valoroasă și am reluat-o într-o
predică ulterioară. Între timp, lucrurile s-au complicat și mai mult. Amenințări
directe și indirecte, prin oamenii statului, ai Seminarului sau prin persoane
individuale, telefoane anonime de amenințare. Securitatea a intrat în acțiune
mai direct. Un ofițer de Securitate care se recomanda D. a început să
terorizeze elevii. Erau obligați, după o exersare a măiestriei de intimidare,
să semneze un angajament că vor fi informatori viitori ai Securității.
[…]În ziua de 22 martie țin cea de-a treia predică, intitulată: „Cer și
pământ”. Aceeași asistență numeroasă și mișcată până în adâncul sufletului. La sfârșit
mi se pun întrebări și sunt condus la autobuz. Începând cu această dată,
directorul M. asistă la predicile mele stând în spate și cerând apoi de la
elevi să-i dea copii după predicile mele. știam că reprezenta episcopul și
Departamentul.
La 29 martie țin slujbă până seara târziu și în
slujbă, directorul anunță că nu se mai ține rugăciunea de seară. Mulți dintre
elevi au crezut că nici eu nu voi mai ține predica. Dar cincizeci de elevi au
fost la ora nouă seara în biserică și încă vreo șaizeci-șaptezeci de studenți
teologi și laici. Cel de-al patrulea Cuvânt către tineri a avut ca titlu:
„Credința și prietenia”. Directorul a asistat din nou și a discutat cu unii
teologi, cărora le fusese spiritual, căutând să-i convingă să nu mai vină la
predicile mele. Dacă vor continua, or ajunge la închisoare alături de mine,
fiindcă nu este voie să combați ateismul, nici să protestezi când bisericile
sunt dărâmate. Am înțeles că aceasta era mentalitatea lui, că așa vedea el
lucrurile și că va acționa conform vederilor sale, fără scrupul.
În ziua de 5 aprilie rostesc a cincea predică, cu
titlul „Preoția și suferința umană”. Tot așa, sunt prezenți și oameni din afara
Teologiei.
Toată această perioadă am fost judecat săptămânal.
Miercurea predicam, vinerea eram judecat. Motivul era întotdeauna lupta
împotriva ateismului și protestul împotriva dărâmării bisericilor. Erau lucruri
pe care ierarhia bisericească și autoritatea de stat nu le putea admite.
În ziua de 10 aprilie am fost judecat într-un
cadru mai „festiv”, de către întregul corp profesoral. Scopul inițial al
acestui consiliu a fost ca să mă declare nedemn de a mai fi diriginte la clasa
a IV-a și să-mi fie ridicat dreptul de a mai predica. Profesorii au intrat
puțin în panică. Li se părea prea mult și, pe de altă parte, știau că și-ar
atrage disprețul tuturor elevilor. Atâta vreme cât eu rămâneam în școală ei nu
aveau motiv să se lase terorizați total. Numai îndepărtarea mea din școală
le-ar fi arătat că pot fi și ei zvârliți, și aceasta le-ar fi stârnit o groază
atât de mare, încât ar fi acceptat orice joc. […]
În ziua de 12 aprilie 1978 am ținut Cuvântul al
șaselea către tineri, cu titlul: „Despre moarte și înviere”. Condițiile
predicării au fost cu totul deosebite. La ora opt și jumătate seara, directorul
M. a dat ordin portarului să încuie poarta și să nu mai îngăduie nici unui elev
sau student să pătrundă în incinta școlii pentru a-mi asculta predica. Biserica
a fost încuiată cu latăc, iar elevii din sălile de meditație, unde-și pregăteau
lecțiile pentru a doua zi, trimiși la dormitoarele de la etaj să se culce. Elevii
au refuzat. S-a creat tulburare.
– La dormitor, la culcare! striga directorul.
– La biserică, la rugăciune!, strigau elevii.
Eu stăteam pe culoar cu predicile în mână. I-am
spus părintelui director:
– Dacă-mi încuiați biserica, voi vorbi de pe
treptele ei. Nimic nu mă poate opri.
– N-ai decât! Dar în biserică nu vei mai vorbi.
Directorul amenința elevii, forțându-i să se
retragă în dormitoare. A stins luminile de pe culoarul de sus, ca elevii să se
retragă.
– Huo!, strigau elevii. Directore, ești tu
călugăr? […]
– Stau aici pe culoar și privesc, părinte
director, i-am spus, pentru că este un spectacol care trebuie văzut. Vă amintiți
ce ați afirmat la una din judecățile mele, că pe elevi nu-i interesează deloc
predicile pe care le țin, dar stau și mă ascultă fiindcă le este rușine să iasă
din biserică atunci când încep să vorbesc? Vă mai mențineți părerea?
În jurul meu și afară erau o mulțime de studenți
teologi și de la alte facultăți, elevi și eleve de liceu care săriseră gardul
înalt al școlii și care priveau uluiți la ceea ce se petrecea. Un student înalt
era lângă mine.
– Cum este posibil să se petreacă așa ceva,
părinte? Vin pentru prima dată la predicile dumneavoastră pentru că mi-au
vorbit colegii de ele. […]
Nu i-am răspuns nimic. Între timp, elevii fuseseră
închiși în dormitoare ca o turmă de vite. De la ferestre strigau:
– Părinte, vorbiți în mijlocul curții și mai tare,
să vă auzim și noi!
Dar în mijlocul curții nu era lumină, așa că m-am
dus tot pe treptele bisericii, înconjurat de vreo șaizeci de studente și
studenți, elevi și eleve. O mare parte rămăseseră afară, neputând sări, și i-am
găsit acolo când am ieșit. Între timp, cam o sută de elevi au reușit să sară de
la etajul întâi pe fereastră și au venit să mă asculte. Când pedagogii au prins
de veste, au venit în grabă la locul „crimei”, adică unde vorbeau eu. Elevii erau
puțin speriați. Când au văzut pedagogii, au fugit, ocolind biserica pe partea
cealaltă. Scena s-a repetat de câteva ori și, în noaptea tăcută, fuga lor
răsuna ciudat, ca pașii unei turme de bizoni.
La sfârșitul predicii am fost condus de circa o
sută de persoane la autobuz, discutând îndelung ceea ce se petrecuse. Dar puritatea
lor sufletească făcea opoziție secretă. Fiecare își spunea în adâncul
sufletului: „Poate nu a fost adevărat!”. Și cât de adevărat era! Și cu cât mai
oribile vor fi cele ce vor urma!
Ca de obicei, vineri 14 aprilie a urmat judecata
mea în apartamentul Preasfințitului Episcop R..
– Părinților profesori, a început Preasfințitul, v-am
chemat aici pentru că se petrec niște lucruri ciudate, neobișnuite în Seminar. Părintele
Calciu afirmă în predicile sale că frățiile voastre îi învățați pe elevi
marxism, ateism, materialism, că îi intoxicați sufletește pe aceștia și de
aceea caută să-i dezintoxice.
Profesorii au rămas interziși. nimeni nu mai știa
ce să zică, pentru că, vorbind cu asemenea perfidie, ne dezorienta pe toți. Chiar
eu, care îmi pusesem în față cele mai sumbre posibilități, nu mă așteptam la o
asemenea afirmație josnică.
Tăcerea profesorilor uluiți începuse să devină
jenantă.
– Preasfințite, i-am răspuns eu, vorbesc primul
fiindcă sunt cel acuzat. V-aș propune să chemați un elev de anul întâi, adică
cel mai puțin inițiat în probleme de teologie, și, dacă el va spune că așa a
înțeles din predicile mele, că eu am afirmat că în Seminar se face ateism,
atunci îmi însușesc nedreapta acuzație pe care mi-o aduceți și părăsesc școala.
[…]
În ziua de 19 aprilie am ținut cel de-al șaptelea
Cuvânt către tineri, intitulat: „Cuvânt de încheiere”. Pe 22 aprilie s-a luat
vacanța de Paști. Elevii și-au luat cu lacrimi rămas bun de la mine. Toți ne
temeam pentru ceea ce va urma, fiindcă, după cel de-al șaselea Cvuânt către
tineri ținut pe treptele bisericii în ziua de 12 aprilie, s-a dezlănțuit o
teroare polițienească extraordinară, atât la Seminar, cât și la Facultatea de Teologie.
…………………
Preasfințitul îmi înmânează hotărârea de
suspendare numărul 8932 din 17 mai 1978 pentru repetate abateri disciplinare. Eram
scos din funcția de profesor. Semna episcopul vicar R. și consilierul I..
abaterile mele disciplinare erau legate de predicile prin care am combătut
ateismul, materialismul și am protestat împotriva dărâmării bisericilor.
A trăi dintr-un singur salariu, cel al soției, în
țara românească, este aproape similar cu a urca un munte în mâini. Depun îndată
o cerere prin care solicit postul de măturător pe Dealul Patriarhiei. Sunt licențiat
în Teologie și în Limba Franceză (am scris în cerere), am articole publicate în
țară și în străinătate și merit acest post. Dar, după cum îmi spune părintele
secretar P., acest post nu există. […]
Duminică, 21 mai 1978, Sfinții Împărați Constantin
și Elena, ziua mamei mele moarte. M-am decis: asist la Liturghia din biserica
Radu Vodă, mă împărtășesc, iar la sfârșit, spre spaima directorului și a
părintelui N., vorbesc. Le spun credincioșilor și elevilor că, atâta timp cât
activitatea mea pentru Hristos a fost publică, eu „am vorbit în Templu” și în
fața lor, de aceea sunt dator să aduc la cunoștință cele ce s-au petrecut. Relatez
că am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenței semnată de Preasfințitul
R. și de I.. […]
În ziua de 23 mai are loc o nouă Permanență, care
hotărăște următoarele:
– sunt numit funcționar la serviciul cultural al
Arhiepiscopiei;
– pentru nevoile spirituale sunt trimis la
biserica militară,
– mi se interzice cu strășnicie să mai pun
piciorul în incinta Seminarului.
Am respins hârtia. Înspăimântați, cei de la
Arhiepiscopie mi-au trimis imediat textul printr-o telegramă fulger. Se temeau
de moarte că voi merge din nou la Seminar și voi vorbi în fața elevilor și a
credincioșilor.
[…]
Părintele director a trecut la ceea ce-l interesa:
să accept postul de mic funcționar administrativ, fiind altfel scos din
învățământ și din Biserică.
– Trebuie să te cam smerești puțin, părinte, și
poate mai târziu vei fi primit în învățământ din nou!
– Despre ce smerenie vorbești, părinte
arhimandrit? Smerenia ca simplă virtute creștină sau smerenia spre trufia
altora?”
Veșnică fie pomenirea Părintelui Gheorghe Calciu!
Cei doritori, pot consulta descrierea de mai sus
în integralitatea ei, cu mult mai multe detalii, în cartea Viața Părintelui Gheorghe Calciu.
