Cu toate că teritoriul din Bucovina de dincolo de graniță a aparținut bisericește românilor și ar fi o reparație să fie trecut înapoi în componența Patriarhiei noastre, acest subiect ar trebui discutat și analizat teologic, nu prin politica faptului împlinit și nici prin încurajarea trădării de credință.
Atunci când se dedă practicii rugăciunii isihaste fără căinţa cerută şi fără ca rugăciunea să fie îndreptată întreagă spre Dumnezeu, atunci sufletul, dezbrăcat de orice reprezentare mentală, poate rămâne un timp în acest „întuneric al despuierii” fără a vedea pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu e în acest întuneric.
Mărturisirea prin oprirea pomenirii este o necesitate în momentul de față. Așadar este logic să apelăm la „armamentul cu care ne-au înzestrat Sfinții Părinți” și nu doar să „aruncăm câteva focuri de armă”. Însă este necesar ca folosirea acestei măsuri să fie făcută în duhul cel bun, nu din patimă și opoziție schismatică sau din îngustime la minte.
Este util a puncta că: 1. dogmele nu sunt teoretizări raționale, ci cugetări sfinte în care este ascuns Dumnezeu, 2. deformarea învățăturii de credință stă în strânsă legătură cu îmbolnăvirea sufletească, 3. morala fără de Dumnezeu nu este mântuitoare și 4. abaterea de la dreapta credință este capitală și a fost mereu sancționată prin excluderea din Biserică.
Intenția mea nu este nicidecum de a promova indiferența, ci de a calibra bine și sănătos lupta împotriva ecumenismului acutal din sânul Ortodoxiei. Nu mi se pare constructiv să fim conduși de frici și opinii mitologice și fanatice, ci de principii clare, dogmatice, canonice și patristice.
Cu toate că în Bucovina nu au fost înregistrate acaparări/transferări ale bisericilor de/către Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU) schismatică în afara a două excepții, în ultimul timp s-a încercat schimbarea acestei situații. Așa se face că zilele trecute au existat încercări de ocupare a parohiei din Hliboka și a catedralei din Cernăuți, dar credincioșii locali s-au adunat și au ripostat.
Deocamdată este bine că a fost respinsă cerința unei date comune, dar acest refuz seamănă cu o diluare a discuției și poziției ferme ortodoxe pe această temă.
„Nu poate fi acceptată în nici un fel și din nici un motiv interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii chiar și pentru o zi. Anularea Sfintei Liturghii chiar și temporară, chiar și pentru o zi, înseamnă anularea Bisericii înseși…”
Anul acesta vor fi marcate două puncte importante: sărbătorirea comună a Paștelui (ortodocși și catolici) și aniversarea împreună în luna mai a Sinodului de la Niceea. Prima bifare reprezintă o convergența spirituală, pe când a doua presupune o întâlnire directă, care nu pare să fie sub forma unui Sinod comun.
Din nefericire, Mitr. Atanasie dovedește unele semnalmente prin care decade din statutul de mărturisitor și episcop care învață drept cuvântul adevărului și are comuniune cu ecumeniștii doar din iconomie. El are comuniune cu ei dintr-o viziune instituțională pământească, privindu-i pe aceia ca fiind Biserica și etalonul față de nepomenitori, care sunt niște schismatici. În plus, folosește și minciuni despre doi Părinți Sfinți contemporani care au întrerupt pomenirea în secolul trecut.