Situl Activenews publică astăzi un articol cu titlul „Clopotul lui Klaus și trăgătorii de sfori” în care este preluat un mesaj polemic prin care se reproşează autorităţilor, şi acelui domn ce locuieşte acum la Cotroceni, faptul că promovează mesaje care sporesc teama populaţiei, teamă pe care ar urmări să o speculeze, prin intervenţii paternaliste sau despotice, în folosul electoral al Partidului Naţional Liberal.
Elementul central al mesajului este reprezentat de o
diagramă olografă, o reprezentare grafică intitulată „Curba lui Klaus” despre evoluţia procentului de infestare cu
Covid-19 în luna aprilie. Se îmbină aşadar un text polemic, de opinie, cu o
imagine simplă prin care se încearcă, de o manieră suverană, să se facă proba
unei realităţi care îndreptăţeşte tonul revoltat al mesajului.
Însă date fiind împrejurările şi locul pe care Activenews îl ocupă în mediul online ortodox, considerăm că ar fi fost oportună preluarea unui material de tipul celui publicat pe situl ncase.me, pe care îl sugerăm cu titlu de exemplu în fereastra de mai jos. Acest articol, în limba engleză dar care poate fi tradus în română de cei interesaţi urmând instrucţiunile publicate pe GitHub, prezintă într-o modalitate limpede şi convingătoare, furnizând şi grafice dinamice de tip sandbox, elementele de sănătate publică avute în vedere de autorităţi şi de experţi atunci când propun măsurile pentru combaterea Covid19.
Publicul poate înţelege astfel cu uşurinţă, fără a degrada
acurateţea ştiinţifică şi rigoarea informării, toată paleta de concepte şi
elemente de interes pentru a putea formula o critică susţinută, de tipul celor
publicate şi preluate pe situl Contramundum.ro,
atât cu privire la proporţionalitatea măsurilor luate de autorităţi, la
necesitatea sau oportunitatea acestora cât şi cu privire la caracterul
previzibil al efectelor acestor măsuri.
Dacă mediul ortodox ar avea astfel de surse de informare care să asigure din punnt de vedere al cunoaşterii o hrană tare, mesajele (polemice) ar avea o cu totul altfel de consistenţă şi ar educa, în mod indirect, un anumit tip de atitudine faţă de modalitatea insultătoare în care statul român îi tratează pe credincioşii ortodocşi, atât în planul libertăţilor şi drepturilor individuale dar şi a celor colective.
Respectivul articol ne dă prilej să propunem câteva
observaţii despre modalitatea în care unii credincioşi ortodocşi se informează
online şi despre sursele de informare. O butadă cunoscută spune că „Să informezi înseamnă să influenţezi”
iar în arealul digital ortodox există unele surse de informare cu o notorietate
crescută, care influenţează opinia credincioşilor prin simplul fapt al
poziţionărilor anterioare pe teme de interes. Bineînţeles că notorietatea nu echivalează
credibilitate, dar credibilitatea în mediul ortodox este, din păcate, deseori
substituită de loialitate, mai ales în condiţiile actuale de prigonire a
ortodocşilor de către cei din afara şi dinăuntrul Bisericii.
Pentru un anumit segment al publicului ortodox, poziţionarea sitului/blogului privitor la anumite subiecte reprezintă principalul criteriu de evaluare a credibilităţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care există o aşa mare fărâmițare a publicului ortodox, la pachet cu unele loialităţi bine înrădăcinate. Se mai poate observa că diferenţele de viziune sunt asumate oarecum identitar, nu reprezintă simple opinii diferite, ci dimpotrivă, chiar şi în plan civic par esenţiale: nu au loc la aceeaşi masă ecumenişti cu ortodocşi, pomenitori cu cei care nu mai pomenesc pe ierarhi, vaccinişti cu antivaccinişti, procip-anticip, pro/neutru 5G cu anti5G, iar asta fără a menţiona afilierile sau preferinţele politice.
Totodată, avem în mediul digital ortodox surse de informare care şi-au asumat un conţinut informaţional necorelat cu mass-media consacrată, situri şi bloguri care promovează informaţii aşa-zis antisistem, nefiltrate politic sau din punctul de vedere al corectitudinii politice. De multe ori, nici măcar din punctul de vedere al corectitudinii factuale. Sunt surse care fac rabat de la o anumită aşezare a subiectelor şi modului de tratare, indiferent că vorbim de formă sau de conţinutul ideilor pe care le promovează.
În peisajul media din România, în afară de basilica.ro (exclusiv furnizor de informaţii specializate), nu există sursă ortodoxă de informare profesionistă şi credibilă, recunoscută ca atare de parteneri media consacraţi. Atunci când comunică publicului general chiar şi basilica.ro o face doar ca reacție, prin comunicat de presă sau drept la replică.
Jurnalismul independent ortodox pare că lipseşte cu desăvârşire şi nu ar avea capacitatea de a promova subiecte care să orienteze atenţia publică. Siteurile de opinie sunt reactive, nu își propun să ceară explicaţii din partea factorilor de putere, nici măcar din partea autorităţilor bisericeşti, puţine spre zero îndrăznesc să promoveze idei proprii cu deschidere către public.
Atitudinea generală este una reacţionară, fără orizont, intoxicată de produse informaţionale de (foarte) slabă calitate, fără nicio valoare acţionabilă. Apoi, grija noii securităţi de a controla atent laicatul ortodox a produs o serie de personaje publice imobile pe scena publică, vectori de influenţă a căror menire principală pare a fi să ocupe şi să consume atenţia şi energia civică ortodoxă.
Modalitatea incorectă şi vădit părtinitoare în care media
consacrată tratează teme care sunt de interes direct pentru credincioşi a
educat publicul ortodox să accepte, din loialitate, produse informaţionale care
nu sunt de cea mai bună calitate. Totodată, dacă la începuturile internetului
românesc temele conspiraţioniste erau promovate de situri de factură
ezoteric/sectar-neortodoxă, cultura antisistem promovată în ultimul deceniu a
produs o consecinţă ciudată, aceea că ortodoxia sau sursele media asociate
simbolic cu ortodoxia devin vectori de difuzare a unor teorii în general
etichetate ca fiind de factură conspiraţionistă.
Astfel, adevăruri parţiale, teze de mare plauzibilitate,
opinii care se impun cu necesitate a fi discutate, sunt catalogate ca fiind
false sau controversate, aruncând în derizoriu teme civice şi politice de
importanţă crucială pentru publicul ortodox. Pasivitatea clericilor ortodocşi
cu privire la compromiterea şi îngroparea unor teme şi subiecte esenţiale în
viaţa cetăţii educă un tip butaforic de participare civică sau animă reacţii
excesive din partea mirenilor.
Atitudinea necinstită a presei faţă de ortodoxie este mai departe multiplicată de autorităţi şi de politicieni, lucru care consolidează ethosul antisistem al informării ortodoxe din spaţiul online. În aceste condiţii, opiniile exprimate inițial ca reacție alunecă uşor spre polemică, batjocură sau tulburare, toate fără legătură cu duhul pe care ar trebui să-l cultivăm.
Or, în acest punct de auto-compromitere intervine statul prin măsuri de cenzură care, într-o formulare cunoscută, aruncă şi copilul din copaie, nu doar apa, speculând slăbiciuni pe care ni le cultivăm singuri, pe fond resentimentar. Din punctul de vedere al libertăţii de exprimare, cenzurează brutal, prin suprimarea accesului general nu doar la un material punctual, dezminţit în prealabil şi amplu motivat în susţinerea deciziei de cenzurare, ci la întreaga prezenţă şi deschidere către cititori a publicaţiilor digitale.
Este nevoie, în acest punct, să subliniem dezgustul nostru explicit faţă de
modalitatea în care autorităţile şi persoanele care ocupă funcţii relevante au
înţeles să restrângă atât libertatea
religioasă cât şi libertatea de
expresie, (despre care recunoaştem că
nu sunt absolute!) sub pretextul combaterii infecţiei cu Covid19. Opinia
noastră este că măsurile de cenzură dispuse pentru siturile justitiarul.ro,
ortodoxinfo.ro şi blogul https://danielvla.wordpress.com
sunt lipsite de proporţionalitate, sunt insuficient şi necorespunzător
motivate, nu iau în considerare temeiurile relevante care ar trebui să
justifice astfel de măsuri, nu sunt fundamentate obiectiv, nu sunt necesare în
contextul unei societăţi democratice, sunt inadecvate faţă de scopul pentru
care au fost luate, sunt imprevizibile prin efectul retroactiv al aplicării,
sunt definitive şi ireparabile prin atingerea demnităţii persoanelor cenzurate
pe considerente de oportunitate a exprimării ideilor către public iar temeiul
juridic folosit reprezintă, în opinia noastră, un (vădit?) abuz de drept prin
interpretarea neloială a dispoziţiilor constituţionale şi a legislaţiei în
vigoare.
Formulăm aceste aprecieri fiind în cunoştinţă de cauză despre fenomenul fakenews şi credem că autorităţile îl folosesc străveziu drept scuză mincinoasă pentru justificarea unor măsuri intenţionat vătămătoare faţă de care se impune angajarea unor forme de răspundere juridică. Înţelegem că în condiţii de criză şi de stare de urgenţă interesul public prevalează drepturilor şi libertăţilor individuale sau colective, dar opinia noastră este că, în fapt, cenzura operează în baza unor criterii subiective care nu par a avea la bază nicio evaluare tehnică ce ia în calcul criteriile descrise de normele de recomandare antifake. Aidoma, considerăm că restrângerea drepturilor religioase nu are la bază temeiuri obiective, cuantificabile, măsurabile, proporţionale şi credem că este vorba despre acte nelegitime de impunere despotică a voinţei administrativ birocratice a statului.
În atare condiţii, autorul acestor rânduri se simte pe deplin îndreptăţit să îşi reconsidere loialitatea cetăţenească datorată statului şi autorităţilor care au provocat restrângerea acestor drepturi. Am în vedere faptul că, din considerente strict economice, mii de cetăţeni români au părăsit România lucrând în beneficiul altor state, fără a-şi renega dragostea de neam, ţară şi credinţă şi consider mult mai întemeiată această atitudine raportat la restrângerea arbitrară a libertăţilor fundamentale, precum cea religioasă şi cea de liberă exprimare. Cunoaştem că doctrina juridică este unanimă în descrierea acestor drepturi ca fiind relative, la fel cum cunoaştem şi desconsiderarea pe care Sfinţii Închisorilor au avut-o faţă de statul comunist şi faţă de metodele revalorificate astăzi de a aduce şi a impune pacea socială şi binele colectiv(izat), atitudine a Sfinţilor pe care noi o primim drept model de conduită civică.
Atitudine antisistem
sau de confruntare şi facilitare?
În condiţiile în care statul român manifestă o atitudine
vădit antiortodoxă, prin aceea că nu este dispus să ia în considerare interesele
noastre legitime şi/sau le atribuie un criteriu valoric în ordinea juridică şi
civică ce nu corespunde nici stării de
urgenţă, nici criteriilor statului de
drept şi lămurit nici garanţiilor
constituţionale, este necesară,
printre altele, abandonarea de către
publicul ortodox a atitudinii
anti-sistem.
Antisistem înseamnă astăzi o împotrivire generică,
nedeterminată, fără niciun fel de impact practic dar dăunătoare atât din punct
de vedere intelectual, social, cultural cât, mai ales, duhovnicesc. Atitudinea
antisistem cultivă o spiritualitate neortodoxă, vătămătoare! Atunci
când se exprimă public, atitudinea antisistem apelează la elemente împrumutate
din teoriile conspiraţioniste, elemente care nu permit verificare factuală,
care se compromit prin asociere cu elemente false, raţionamente greşite şi aşa
mai departe. Credincioşii ortodocşi sunt împinşi spre o atitudine de înfruntare a statului fără a avea vreo
posibilitate de a evita marginalizarea sau ostracizarea. Asta înseamnă
antisistem – este o înfruntare seacă,
fără rod, fără rost, resentimentară, una care nu zideşte. Rezultă o atitudine
nejustificată de frică şi de deznădejde.
Spre deosebire de înfruntare
(atitudine antisitem) noi propunem o atitudine de confruntare:
CONFRUNTÁ,confrúnt, vb. I. 1. Tranz. A pune în față două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor. 2. Tranz. A pune față în față obiecte, opere, fenomene etc., pentru a le verifica sau a le compara. 3. Refl. A putea face față unei situații, probleme etc. (deosebit de) dificile. – Din fr. confronter.
Verificarea adevărului poate fi făcută astăzi cu mijloacele
aflate la dispoziţia oricărui credincios, în măsura şi cu resursele disponibile
fiecăruia. Deşi efortul pare descumpănitor la prima vedere, un demers
colaborativ descentralizat este apt să infirme printr-o examinare relativ simplă
cea mai mare parte din tezele vehiculate de puternicii zilei. Trăim într-un
spaţiu colmatat de minciuni şi neadevăruri, foarte multe generate de sus în
jos, care, totuşi, pot fi lesne demontate cu informaţiile disponibile în surse
deschise, recunoscute chiar de cei care le invocă în susţinere, informaţii care
ne sunt disponibile nouă.
Mai avem nevoie de iniţierea unor forme de dialog şi de un efort
de chibzuire, de judecată şi de apreciere a informaţiilor care să fie vizibil şi
făcut în folosul publicului.
Atitudinea pe care o propunem mediului ortodox este aşadar este una de bună-credinţă, de a avea încredere în autorităţi doarîn măsura în care nu le putem verifica din lipsă de resurse (umane, materiale sau de alt fel). Însă acolo unde este posibil (în foarte multe privinţe!) suntem datori să confruntăm „adevărurile” statului cu ceea ce ne este disponibil şi recunoscut nouă, întrucât, din punctul nostru de vedere, statul a făcut dovada că nu este demn de crezare şi nici vrednic de încredere sau de loialitatea creştinilor ortodocşi. Pentru orice alt element pe care nu îl putem verifica, propunem să facem ascultare, astfel cum este tradiţia ortodoxă de a ne supune. Este la fel de probabil să ne regăsim în situaţia de a recunoaşte temeinicia unor măsuri luate de stat sau o neputinţă justificabilă, sau alte elemente care să ne înţelepţească spre noi forme de înţelegere.
Este mare nevoie de participarea clericilor la viaţa cetăţii, fie prin forma de clericalism pe care am propus-o noi (Clericalism XVIII) fie chiar direct, astfel cum avem multiple exemple în vieţile sfinţilor. E nevoie să se înţeleagă de către părinţii ierarhi că nu mai poate fi cultivată o ortodoxie marginalizată în interiorul ortodoxiei! Faptul că produse informaţionale, precum sunt unele preluate de situl ortodoxinfo.ro de pildă, stârnesc repulsia clericilor cu vizibilitate publică, nu îi absolvă pe aceştia de datoria de a prelua temele vizate şi de a le trata corespunzător, după puterea fiecăruia, însă cu inimă bună şi cu sinceritate, aşa încât să nu existe acest proces continuu de auto-ghetoizare digitală în grupuscule de factură ortodoxă.
Sunt subiecte cu un grad foarte mare de infestare, de compromitere,
care au fost aruncate în mijlocul curţii noastre şi care fac parte astăzi din
cultura digitală antisistem pe care o împărtăşesc mulţi ortodocşi. Dar
pasivitatea clericilor de a se îngriji, de a veghea la acest câmp de cunoaştere
în care se formează astăzi credincioşii, încurajează perpetuarea unor atitudini
dăunătoare atât în plan lumesc cât şi în plan spiritual. Oare dacă ne preocupă
soarta parohiilor mici, cu câteva zeci de credincioşi, oare nu cu atât mai mult
ar trebui să ne preocupe comunităţi online de 50 000 de credincioşi sau poate
mai mult?
Comunitatea ortodoxă are nevoie nu atât de lideri cât de
facilitatori, persoane care să contribuie la un obiectiv comun general acceptat.
La acest moment şi în împrejurările actuale, credem că este de primă utilitate
orice demers de confruntare a
statului şi a altor autorităţi sau organisme din aceeaşi categorie folosindu-ne
de instrumentele pe care chiar aceste entităţi ni le recunosc ca fiind valabile.
Dacă nu vom şti să ne angajăm în dialog vom continua să
dezvoltăm naraţiuni paralele, să trăim în lumi diferite, să perpetuăm o cultură
antisistem care ne este atât de dăunătoare şi despre care noi îndrăznim să credem
că este incompatibilă cu ortodoxia.
Dialogul cu statul presupune contactul cu persoanele aflate în
funcţie de conducere sau execuţie, prin audienţe, petiţii, cereri, plângeri,
memorii, efectuarea de stagii de practică, voluntariat etc. Trebuie să cerem
iar şi iar explicaţii şi lămuriri astfel încât să înţelegem motivele avute în vedere la luarea măsurilor şi să
putem pricepe logica internă a deciziilor prin care sunt implementate
politicile publice.
Suntem încrezători că această activitate este accesibilă credincioşilor ortodocşi care au o cultură şi o educaţie de nivel mediu, dar care şi-au cultivat inima bună şi judecata sănătoasă şi, mai ales, care ştiu să-şi recunoască limitele şi să caute ajutor, rămânând senini şi înţelepţi. Suntem datori Bisericii să procedăm astfel, cunoscând că nu putem sluji la doi stăpâni, căci doar pe Unul îl putem iubi. În aceste zile statul a făcut proba nedreptăţii sale, dar nu avem deschisă nici calea resentimentului care ne orbeşte duhovniceşte şi nici pe cea a împotrivirii (declarative) care ne duce la deznădejde.
Învățătura
patristică referitoare la întreruperea pomenirii unui episcop sau chiar
Patriarh eretic înainte de a fi condamnat sinodal nu este atât de bogată ca pe
alte subiecte morale sau dogmatice, dar este consistentă. O trecere în revistă
a ei este utilă și necesară, mai ales în contextul în care există astăzi mai
multe interpretări. Gama teoriilor pe această temă trece de la poziția oficială
a ierarhilor, care afirmă că nu este permisă oprirea pomenirii decât pe baza
unei hotărâri sinodale, până la grupurile de nepomenitori care susțin diferite
variante de aplicare a dispozițiilor canonului 15 I-II cu privire la
posibilitatea ruperii comuniunii înainte de întrunirea unui Sinod.
O credință fără
astfel de cuget este zadarnică. Într-adevăr, după cum se poate observa,
credința indiferentă (ce fenomen ciudat!) este nesărată. Totuși, pe lângă acest
aspect, contracararea deraierii ecumeniste validate în Creta pe care a fost
înscrisă Ortodoxia trebuie să țină cont și de o altă componentă, anume să fie
patristică. Pentru că o râvnă martirică
fără ancorare corectă în scrierile Părinților poate ușor deveni nefolositoare,
fără cunoștință (1Tim. 1:13 și Rom. 10: 2).
Referințele la Sfinții
Părinți sunt îmbucurătoare, dar îmi produc întristare când constat modul cum procedează
adeseori unii, distorsionând și chiar contrafăcând la propriu scrierile
patristice. De aceea, prin acest articol, urmăresc să fac o prezentare cât mai
amplă a subiectului întreruperii pomenirii/comuniunii pe baza canoanelor și
învățăturilor bisericești, care pot fi completate, ajustate și discutate mai
departe.
Întreruperea pomenirii este o atitudine corectă și
mărturisitoare
Întâi de toate,
este de remarcat faptul că destui Părinți au apelat la întreruperea pomenirii,
gest care este reglementat în dreptul canonic. Menționez aici câteva exemple
din istoria bisericească:
– Sf. Vasile
cel Mare a întrerupt pomenirea episcopului său, Dianie, atunci când acela a
semnat o mărturisire neortodoxă la un Sinod. Dovada se găsește în Epistola 51 a
Sfântului. În acea vreme au fost și alți monahi care au făcut acest gest față
de tatăl Sf. Grigorie Teologul, prezent și el la același Sinod, dar conflictul s-a
aplanat pentru că cei doi episcopi au semnat acele documente din neștiință și și-au
mărturisit public ortodoxia.
– Ereziarhul
Nestorie a fost înfruntat în același mod de mai mulți mărturisitori din
Constantinopol, unii fiind caterisiți de acesta. Aceștia au fost reabilitați în
treapta lor la Sinodul III Ecumenic prin dispoziția prevăzută în canonul 3 al
acestuia. Un caz concret este Cuviosul Ipatie (†446), despre care se scrie în
cartea Străjerii Ortodoxiei (p. 102)
și în cartea Callinici, De vita S.
Hypathii (p. 67-68). Dar nu doar el a procedat astfel, ci mulți creștini
din cetate, după cum dă mărturie Sf. Chiril al Alexandriei în Epistola 11 a sa:
„popoarele din Constantinopol sunt despărțite (αποσυνακτους), afară de puțini
fără de minte și care-l măgulesc. Iar aproape toate mănăstirile și
arhimandriții lor și mulți din senat nu se adună (la slujbe), fiindu-le frică
să nu fie nedreptățiți în credință”.
– Chiar în
secolul trecut, în anii ’70 trei episcopi greci și majoritatea Mănăstirilor din Sfântul Munte au
întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora. Printre cei care au
sprijinit acest demers s-a aflat și Sfântul Paisie Aghioritul.
Toate aceste
exemple de mai sus sunt situații în care unii clerici au oprit pomenirea unui
episcop înainte de o sentință sinodală. Acesta este un lucru foarte important,
pentru că în jurul acestui aspect gravitează toată problematica. Aici intervin
două particularități: oprirea comuniunii în acest context este lăudabilă, dar
nu este obligatorie. Singurul factor care face ca ruperea comuniunii cu unii
eretici să fie o datorie este condamnarea acelora de un for competent, adică de
episcopul lor sau de către un Sinod.
Cele trei moduri principale de astăzi de întrerupere a
pomenirii
Întâi de toate,
este de menționat că Patriarhia Română, dar și alți ierarhi străini s-au
pronunțat asupra întreruperii pomenirii că nu ar fi permisă de canoane. Lucrul
acesta este afirmat cel mai clar în broșura emisă cu girul Sinodului BOR,
intitulată Întrebări și răspunsuri despre Sfântul și Marele Sinod
din Creta. Din păcate, interpretările
oferite pe marginea canonului 15 sunt trunchiate și neîntemeiate; ca atare, nu
merită atenție deosebită.
Însă există mai
mulți preoți care au întrerupt pomenirea și alți monahi și mireni care-i
sprijină. În general, s-au conturat câteva tendințe sau principii care sunt
urmărite. Unii afirmă că nu mai există Taine în Potirul episcopilor semnatari
în Creta și al celor care-i pomenesc, deci sunt adepții căderii automate din
har. Alții susțin că, deși Hristos este prezent și harul este lucrător, participarea
la slujbele unde sunt pomeniți ierarhii este spre osândă din cauză că
reprezintă o părtășie la erezia episcopului. Mai există o distincție pe care o
operează unii, anume că mărturisirea publică împotriva ecumenismului și a
Sinodului din partea preotului/arhiereului slujitor ar face să nu mai fie spre
osândă Tainele lor. În fine, alții (printre care mă număr) consideră că oprirea
pomenirii este doar o măsură de atenționare, un semnal de alarmă foarte necesar
asupra rătăcirii care se înfiripă, dar că nimic nu s-a schimbat deocamdată în
Biserică. Altfel spus, doar un Sinod se poate pronunța asupra acestui subiect
și este de dorit să se întrunească unul și eforturile depuse de noi tocmai
acest lucru îl urmăresc, pentru a eradica abaterea dogmatică ce destabilizează
Biserica.
Așa se face că există unii care s-au rupt și nu mai participă deloc la slujbele unde este pomenit vreun ierarh ecumenist vădit (adept al Sinodului din Creta), fie pe considerentul că nu ar mai avea Taine și har, fie pentru că s-ar face părtași la erezie. Alții merg doar la slujbele celor care dezaprobă erezia prin nepomenire sau la cei care o resping public, deși au comuniune cu ecumeniștii în cauză (cum ar fi Bisericile Bulgară și Georgiană și episcopii care au exprimat critici pe acest subiect). Ei consideră că părtășia la erezie se face prin pomenire/comuniune, dar poate fi dizolvată printr-o dezicere publică. Varianta care mi se pare corectă și consider că are fundament patristic este că abținerea de la comuniunea cu ereticii necondamnați este o virtute, dar nu este obligatorie, adică nu este spre osândă (comuniunea). Putem merge la slujba oricărui cleric ortodox necondamnat, dar este de preferat să luăm poziție față de cei care susțin învățături ecumeniste (inclusiv față de cei care afirmă că întreruperea pomenirii ar fi în sine o schismă).
Părtășia la erezie
Întâi de toate,
trebuie precizat ce este și ce nu este părtășia la erezie.
Este de
domeniul evidenței că e oprită comuniunea cu un eretic condamnat. În acest
sens, există mai multe canoane care interzic slujirea împreună cu ereticii, cum
ar fi 45, 46, 64 și 68 apostolice, 4 II Ec. și multe altele. Toate acestea se
referă la eretici condamnați pentru că adeseori îi numesc (arieni, montaniști
etc.) și stabilesc cum să fie primiți, prin botezare sau prin mirungere, deci este
vorba de cei din afara Bisericii. Așadar comuniunea cu aceștia reprezintă
părtășie la erezia lor. Conform explicației din Pidalion la canonul 10
apostolic[1],
comuniunea cu cel excomunicat reprezintă o negare a deciziei prin care fusese
condamnat, deci părtășie și adeziune la greșeala aceluia.
Pomenirea
episcopului nu reprezintă părtășie la credința lui personală, ci la cea care cu
care este învestit de Biserica (sau erezia) din care face parte, din care face
el parte. Pomenirea se face pentru a arăta că slujitorul lucrează în numele
unei tradiții (reprezentată de episcopul pomenit), nu de capul lui. Pentru scurta
textul de față, nu reiau argumentele pe care le-am
expus în altă parte mai detaliat, dar și sub o formă mai succintă despre rostul
întreruperii pomenirii.
Baza canonică
În afară de
canoanele care interzic comuniunea cu ereticii condamnați, există două care
permit întreruperea legăturii euharistice cu episcopul. Este vorba de canonul
31apostolic și 15 I-II. Ambele opresc ruperea de ierarh, dar o îngăduie doar în
caz că acesta propovăduiește fățiș o erezie. Dar desprinderea de arhiereu nu o
impune nici unul din ele, ci doar o permite și chiar o lăudă.
Este forțată interpretarea
canonului 15 cum că ar impune oprirea comuniunii cu episcopul aflat în erezie
și, în consecință, că ar fi obligatorie. De aici s-au născut acuze la adresa celor
ce nu au oprit pomenirea că nu respectă canoanele. Totuși adevărul este că,
deși canonul este obligatoriu, întreruperea pomenirii nu este prevăzută în cuprinsul
lui, deci nu este o necesitate.
Dimpotrivă, conform
canonului 2 al Sf. Atanasie cel Mare și 2 al lui Teofil al Alexandriei, episcopii care au intrat
în comuniune cu arienii, dar fără să părăsească Biserica, au fost acceptați în
cler pe mai departe, dar fără să rămână titulari. Cu alte cuvinte, nu au fost
considerați eretici, ci s-a luat în calcul mărturisirea lor. Însă trebuie
menționat că era vorba despre o situație cu totul diferită de cea de astăzi.
Mai ales canonul 2 al lui Teofil oferă informații în plus, anume că acești
arhierei acuzați de comuniune cu arienii erau de două feluri: unii care au
păstrat biserica, iar alții care s-au dus la eretici. Primii erau păstrați în
cler, iar în privința celorlalți trebuia cercetat dacă au făcut aceasta din
ascultare de episcopul superior, lucru care ar fi constituit o dezvinovățire,
sau din propria alegere. În toate aceste situații se vede că a cântărit foarte mult ce gândea fiecare,
nu atât cu cine a fost în comuniune.
Texte patristice
În afară de
reglementările canonice, este relevant cum au procedat Sfinții Părinți care
s-au aflat în situații similare, confruntându-se cu erezii care afectau
credința. Tradiția bisericească oferă câteva situații și cuvinte care se referă
la acest subiect, pe care dorim să le inventariem și să le înțelegem corect.
De la început
este necesară o precizare foarte importantă: circulă foarte multe texte așa-zis
patristice, care sunt, de fapt, măsluite. Există o combatere
destul de bună a acestora făcută de Monahul Teodot, chiar dacă sunt strecurate și
destule imprecizii în text, dar este utilă. Măsluirea textelor a fost o
practică răspândită de-a lungul vremii (Sinodul Ferrara-Florența, disputele
monotelite etc.), dar care nu trebuie propagată. Așadar, atunci când folosim
citate patristice, ar trebui să existe trimiteri exacte (măcar pentru citatele
mai puțin cunoscute) pentru a putea fi verificată autenticitatea lor, dar și
contextul mai larg în care au fost spuse. A urma cugetul Bisericii presupune a
înțelege și respecta întocmai modul în care au gândit Părinții, fără a-i adapta
sau interpreta după propriile noastre concepții.
Dintre toți
Sfinții Părinți, o situație
aparte o constituie Sf. Teodor Studitul, a cărui atitudine nu a fost validată
de Biserică nici în timpul vieții lui, nici ulterior. Drept aceea nu-l putem considera
normativ, în situația în care a fost un caz izolat și putem apela la mulți alți
Părinți care au procedat diferit, chiar și dintre cei contemporani cu el.
Potrivit Sf. Fotie și Sf. Grigorie Palama, în Biserică nu contează ce a spus un
Sfânt și nu au spus cei mai mulți, ci consensul tuturor Părinților. Mai mult,
nu-l cinstim pe Sfântul care a avut o mică inadvertență prin a o considera
normativă, ci trecând-o cu vederea, după cum scrie Sf. Fotie cu privire la
Fericitul Augustin.
Anatema Sinodului ROCOR din 1983
Deși Sinodul
Bisericii Ruse din afara Granițelor a condamnat ecumenismul, sentința aceasta
nu a fost nici măcar gândită ca una definitiv panortodoxă, care să ducă la o
rupere a comuniunii cu ecumeniștii. Scopul urmărit a fost să dea o lovitură tendințelor
ecumeniste și să genereze reacții și împotriviri sănătoase și din partea altor
Episcopi și Biserici Locale. Un episcop participant, Vitalie de Montreal, a declarat: „Prin
proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită
apocaliptică și, în același timp, am pus în mod ezitant (reluctantly) în fața
conștiinței tuturor Bisericilor Locale o chestiune serioasă, pe care trebuie să
o rezolve într-un fel sau în altul mai devreme sau mai târziu”. Mai trebuie
precizat că în textul anatemei sunt înfierați cei care au comuniune cu ereticii
condamnați, nu cu ecumeniștii. Expresia „cei care au comuniune conștientă cu
ereticii menționați mai înainte sau care pledează, răspândesc sau apără noua
lor erezie a ecumenismului” se referă la aceleași persoane, adică la ecumeniști.
„Ereticii menționați mai înainte” sunt cei condamnați, protestanții și
catolicii, la care se făcuse referire anterior în textul canonului, nu cei care
susțin teoria ramurilor.
Sf. Atanasie cel Mare (†373)
Într-o Epistolă către
monahi, Sfântul i-a
îndrumat să nu intre în comuniune cu cei ce cugetă cele ale lui Arie, iar pe
cei care au părtășie cu arienii să-i mustre și apoi să se depărteze de ei în
caz că refuză să facă cele cuvenite.
Întâi de toate, trebuie precizat că arienii erau condamnați nu doar de Sinodul I Ecumenic, ci și nominal. Conform Epistolei despre Sinoade[2], Sinodul de la Niceea (I Ecumenic) a fost întrunit pentru a stabili data Paștelui și pentru a condamna pe Arie și pe adepții lui, dintre care cel mai de seamă era Eusebie de Nicomidia. Acesta a recunoscut mărturisirea de credință din 325, dar apoi a făcut tot felul de manevre pentru a-l exila pe Sf. Atanasie și a întruni Sinoade care să reabiliteze credința ariană. În acest scop, au fost introduși în multe părți episcopi cu idei eretice pentru a putea ține Sinoade favorabile arianismului. Totuși, deși au vrut să-și impună erezia în 359, într-un mare Sinod, care a fost împărțit în două orașe, Rimini și Seleucia, acolo erezia ariană a fost condamnată și căpeteniile ei, Ursachie, Valens, Herminie, Auxentie, Gaius și Demofil au fost depuși din treaptă. Au fost caterisiți și alți episcopi înainte și după aceea. Deci arienii au fost scoși în general din Biserică, deși unii au reușit să se strecoare în clerul ortodox.
(Paragraf adăugat ulterior): Din păcate, nu avem o traducere în românește a unei alte opere mai timpurii a Sf. Atanasie, numită Istoria arienilor, din aceeași perioadă cu Epistola aceasta către monahi, în care relatează situația și Sinoadele care au avut loc și raporturile dintre ortodocși și arieni. În orice caz, știm măcar din Pidalion că Sinodul din Sardica (343) a caterisit pe arieni și a repus în scaunele lor pe episcopii ortodocși prigoniți. Aceasta înseamnă că despărțirea dintre drept-slăvitori și arieni era una oficială de la începuturi, cu siguranță la momentul când a fost scrisă lucrarea aceasta de către Sf. Atanasie.
Revenind la
textul Sf. Atanasie, acesta rânduiește: „de cei care socotesc că nu cugetă cele
ale lui Arie, dar au comuniune cu necredincioșii să vă păziți. Și se cuvine mai
ales să fugim de comuniunea cu cei care au o cugetare de la care noi ne
întoarcem”. Așadar impune a nu intra în comuniune cu arienii (condamnați) și
recomandă evitarea celor care au comuniune cu ereticii pentru a-i folosi pe
toți și a-i trage la credința sănătoasă.
Sf. Vasile cel Mare (†379)
Pe lângă faptul
menționat mai sus, că a întrerupt comuniunea cu episcopul său, Dianie, în alte
Scrisori (92 și 242, spre exemplu) dă mărturie că „cei mai sănătoși la cap
dintre mireni” nu mai merg la bisericile acaparate de arieni, ci se adună în
afara zidurilor cetății pentru a-și face slujbele.
De asemenea, el
a depus eforturi importante pentru a fi condamnați și depuși episcopii și
clericii arieni tocmai pentru a nu-i mai învăța pe cei drept credincioși erezia
ariană din interiorul Bisericii. Era ușor să se păzească de arienii „rupți față
de trupul Bisericii”, dar mai greu să facă aceasta față de cei care pătrundeau
în interiorul ei „în piele de oaie” (Epistola 263, II), drept pentru care făcea
totul pentru condamnarea și alungarea acelora. Pe de altă parte, nu recunoștea
pe episcopii care nu aveau hirotonie canonică, ci obținută de la cei dinafară
(Epistola 240).
Sf. Chiril al Alexandriei (†444)
În Scrisoarea a
11-a a sa, printre
altele, dă mărturie că au existat foarte multe persoane în Constantinopol,
clerici și mireni, care au întrerupt comuniunea cu Patriarhul Nestorie până să
fi fost condamnat la Sinodul III Ecumenic. În această perioadă Sf. Chiril a
păstrat comuniunea, deși l-a mustrat prin scrisori și îndemnuri la îndreptare.
În final, a luat hotărârea de a-l condamna sinodal, lucru petrecut cu ajutorul
Papei Celestin și al celorlalți Patriarhi și Episcopi la Efes (Sinodul III
Ecumenic din 431).
Nu doar că a
păstrat comuniunea cu Nestorie până la depunerea lui, ci a făcut o dublă iconomie,
de care dă mărturie Sf. Teodor Studitul (Scrisoarea
49). Pe de o parte, nu a inclus nominal pe Teodor de Mopsuestia și Diodor
din Tars ca eretici la Sinodul III Ecumenic, deși ei erau învățătorii lui
Nestorie. Condamnarea lor a intervenit abia mult mai târziu, la Sinodul V
Ecumenic (551), deoarece mulți țineau încă la ereziile acelora pe motiv că nu
sunt condamnați nominal. Pe de altă parte, până să se ajungă la această
agravare a situației, Sf. Chiril a făcut o altă iconomie și a păstrat
comuniunea cu episcopii din Siria care nu erau monofiziți, dar care încă îi
pomeneau în diptice pe cei doi (pe lista Episcopilor morți, gest care
presupunea că cei doi ar fi fost ortodocși).
Sf. Sofronie al Ierusalimului (†638)
Acest Sfânt a
fost un oponent de seamă al ereziei monofizite, dar și al monotelismului, care
încă nu fusese condamnat sinodal, ci abia mai târziu la Sinodul VI Ecumenic
(681). A ajuns Patriarh al Ierusalimului în 634 și a lucrat pentru întrunirea unui
Sinod în Cipru (635), unde nu s-a reușit condamnarea ereziei monotelite. Deși
această învățătură greșită stăpânea Imperiul bizantin, în special prin
Patriarhul Serghie al Constantinopolului (după cum dă mărturie Sf. Maxim
Mărturisitorul în rechizitoriul care i s-a făcut și care se păstrează), Sf.
Sofronie nu a rupt comuniunea cu monoteliții vădiți, dar i-a mustrat printr-o Epistola Synodica imediat ce a urcat pe
tron, în care se adresează lui Serghie ca unui împreună-slujitor (PG 87c,
3148), deși critică eroarea lui dogmatică. Pentru a înțelege gravitatea
situației, trebuie să ținem cont că disputa monotelită a apărut pentru a
justifica o unire anterioară cu monofiziții (anul 633)[3].
Un fragment
dintr-o scriere a Sfântului a fost invocat de Monahul Sava Lavriotul ca mărturie că
nu trebuie avută comuniune cu clericii eretici. Pentru a dovedi că e vorba de
eretici necondamnați, el aduce ca argument faptul că sunt numiți preoți acei
eretici („precum preoții cuvioși sfințesc, tot astfel cei aflați sub blestem
întinează”). Totuși acel fragment este evident că e preluat dintr-o scriere mai
veche (Constituțiile apostolilor),
iar din contextul oferit acolo reiese clar că e vorba de eretici condamnați. Pe
de altă parte, chiar și expresia „preot aflat sub blestem (ἐναγής)” nu poate duce cu gândul decât la unul caterisit, depus
din treaptă.
Mai e de
menționat faptul că formularea celebrului canon 15 al Sinodului I-II din 861 a
fost inspirată din aceeași operă a Sf. Sofronie, Despre mărturisirea păcatelor.
Sf. Sofronie a
fost ortodox și a luptat pentru dreapta credință, deși a păstrat comuniunea cu
monoteliți învederați precum Patriarhii de Constantinopol și Alexandria (care
ulterior au fost condamnați post-mortem la Sinodul VI Ecumenic).
Sf. Maxim este
arestat și exilat în urma unui proces. În cadrul audierilor, el declară că nu
poate accepta comuniunea cu Patriarhul de Constantinopol pentru că are o
credință greșită. Însă aceste declarații trebuie înțelese în contextul în care era
pusă în discuție tocmai condamnarea pronunțată la Roma și se făceau presiuni ca
Sf. Maxim să se dezică de ea. Practic, el refuză să treacă peste decizia
sinodală pentru că Patriarhul nu renunță la învățătura monotelită.
„Ai anatemizat Typos-ul?
Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: – Eu pe împărat nu
l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. – Unde a
fost anatemizat? l-a întrebat. – De către Sinodul de la Roma în biserica
Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa
Maria Maggiore).”
„Să se
primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase
de Sinodul din Roma (Lateran, 649) şi atunci şi peretele cel din mijlocul
nostru va cădea (Ef. II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.”
„Eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta
Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate (la
Sinodul de la Lateran, n.n.), deoarece mă tem de osânda anatemei.”
„– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? – Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. Pentru că au exclus cele patru Sinoade prin cele nouă capitole făcute în Alexandria și prin Ekthesisul făcut de Serghie în această cetate și prin Typosul edictat imediat după acesta în a șasea indicție și pentru că au osândit prin Ekthesis cele ce le-au dogmatizat prin cele nouă capitole și pe cele dogmatizate prin Ekthesis le-au anulat prin Typos și s-au anulat/distrus pe ei înșiși de atâtea ori. Așadar cei osândiți de ei înșiși și de romani și caterisiți de Sinodul ținut în a opta indicție, ce fel de slujbă (μυσταγωγίαν) vor săvârși sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?” Erau osândiți de ei înșiși pentru că prin Typos au condamnat practic Ekthesis-ul emis tot de ei, după ce prin Ekthesis desființaseră cele nouă capitole.
Sf. Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(†847)
Acest Sfânt a
urcat pe scaunul Constantinopolului într-o perioadă foarte tulbure. Detalii numeroase
găsim în cartea Sfântul Metodie al
Constantinopolului. Studiu asupra vieții și scrierilor sale de G. Bithos,
în care se fac trimiteri la surse istorice primare.
Deja erezia
iconoclastă era pe sfârșite și epuizată spiritual, dar nu înfrântă definitiv. Însă
el s-a remarcat ca un mărturisitor al icoanelor pe vremea ultimilor împărați
prigonitori Mihail II și Teofil, fiind supus la chinuri pentru credința
ortodoxă, schingiuit, întemnițat și exilat timp de 9 ani. Toate acestea și-au
pus amprenta serios pe sănătatea sa, fiind nevoit ulterior să poarte niște
fâșii de pânză pe față pentru a-și masca rănile. Însă a stârnit interesul
împăratului Teofil prin erudiția și modestia sa și i s-a permis accesul la
palat. Atunci când acesta a murit, împărăteasa Teodora l-a depus pe Patriarhul
eretic Ioan Grămăticul și a fost înscăunat Metodie. Sf. Ioanichie cel Mare a
proorocit că va ajunge Patriarh și a jucat un rol important în alegerea lui,
împreună cu Părinții din Mănăstirile din Olimpul Bitiniei. A fost preferat el
și pentru linia moderată pe care o reprezenta, fiind un ucenic al Patriarhului
Nichifor, ultimul ortodox înainte de a doua perioadă iconoclastă.
Ceea ce ne
interesează pentru subiectul de față este atitudinea sa față de ereticii
iconoclaști și față de monahii studiți, care susțineau o linie mult mai
drastică. Astfel, la Sinodul din 842, când a fost alcătuit și Sinodiconul Ortodoxiei, ereticii au fost
primiți impunându-li-se diferite epitimii. Pentru că la Sinodul VII
iconoclaștii au fost iertați ușor și erezia a reușit să reizbucnească, de data
aceasta Patriarhul a cerut condiții mai drastice pentru reprimire, o pocăință pe
măsură. Astfel, copiii erau primiți după 7 zile în care își cereau iertare, iar
în a 8-a erau primiți prin mirungere; adulții trebuiau să postească de două ori
câte 40 de zile pe lângă cerința impusă copiilor; iar al treilea grup era
format din cei care aleseseră voluntar erezia iconomahă. Aceștia erau de două
feluri: unii erau primiți după rânduiala celor de mai înainte după doi ani de
post și pocăință fierbinte, iar alții abia la ceasul morții erau acceptați la
Împărtășanie.
Față de această
atitudine s-au ridicat împotriviri din partea studiților, ucenici ai Sf. Teodor
Studitul, stareții Navcratie și Antonie. Aceștia au fost excluși de a orice
scaun episcopal, drept pentru care au rupt comuniunea cu Sf. Metodie și a urmat
un conflict puternic între cele două tabere. Apoi disputa s-a concentrat pe
cerința din partea Patriarhului ca ei să recunoască pe Patriarhul Nichifor, să
urmeze linia Sf. Teodor, care se împăcase cu Nichifor și Tarasie, și să
abandoneze scrierile dascălului studit în care se trasa o linie rigoristă. Trebuie
menționat că Sf. Metodie a readus în capitală moaștele atât ale Sf. Nichifor,
cât și ale Sf. Teodor Studitul. Totuși nu a reușit să aplaneze acest conflict,
care a mai durat până pre vremea altui Sfânt, Fotie al Constantinopolului.
Așadar poziția
Sf. Metodie este normativă atât în ce privește oprirea comuniunii pentru alte
motive decât de dogmă, dar și cu privire la atitudinea față de eretici, cum să
fie acceptați în Biserică și câtă rigoare se cere față de ei. El a ales o linie
de mijloc, lucru care nu a fost pe placul unor cercuri mai rigoriste, fapt ce a
dus la prelungirea conflictului puternic dintre moderați și rigoriști (care s-a
întins între anii ~787-861, din
vremea Sf. Teodor Studitul până la Sf. Fotie).
Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893 sau 897)
În timpul
păstoririi sale a fost formulat canonul 15 (printre altele) la Sinodul I-II din
861. Prin această normă, Sfântul a pus capăt reacțiilor de oprire a pomenirii
pentru motive nedogmatice și a temperat și opoziția rigoristă față de eretici,
care de multe ori mai mult i-a întărâtat. Se formase în epocă opinia că
intransigența ortodoxă a generat o a doua fază a iconoclasmului din cauza
rigorismului pătimaș.
A luptat
împotriva dogmei Filioque, care a fost dezaprobată și exclusă din Crez la
Sinodul din 879-880 din Constantinopol, considerat de mulți a fi al VIII-lea
Ecumenic. Totuși atunci nu au fost
condamnați nominal cei care susțineau această eroare dogmatică, adică episcopii
franci. Atunci s-a făcut o iconomie prin care dreapta credință a fost întărită,
iar ereticii au fost lăsați în pace pentru că erau puternici politic și s-ar fi
putut ajunge la o situație mai grea. Într-un final, ruptura nu a putut fi
evitată și s-a produs în 1054.
Sf. Iosif, Patriarhul Constantinopolului (†1283)
În Apologia pe care o face către împăratul
unionist Mihail VIII Paleologul înainte de Sinodul de la Lyon (1273), Sf. Iosif
al Constantinopolului nu primește comuniunea cu Papa pentru că fusese condamnat
în 1054 printr-o hotărâre panortodoxă. De asemenea, spune că ar fi acceptat
comuniunea dacă nu ar fi existat acea anatemă, după cum și Sf. Chiril al
Alexandriei l-a considerat împreună-slujitor pe Nestorie „înainte de condamnare, dar nicidecum după
caterisirea” de la Sinodul III Ecumenic[4].
Acest citat este mai relevant cu privire la posibilitatea comuniunii cu
ereticii necondamnați decât cel ales de Monahul Sava în referatul său.
Părinții aghioriți din 1273
În aceeași
perioadă cu Sf. Iosif au scris și monahii aghioriți o scrisoare de împotrivire
față de unirea cu papa. Ei refuză să fie pomenit papa pentru că este condamnat,
după cum se vede din textul Scrisorii lor, unde afirmă că de catolici „ne-am
despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”[5].
Sf. Grigorie Palama (†1359)
Disputele
teologice din veacul al XIV-lea, cunoscute sub denumirea de polemica sau
controversa isihastă, au avut ca principal protagonist pe Sf. Grigorie Palama.
Deci el a trăit chiar într-o perioadă de criză bisericească. În cartea Viața și învățătura Sfântului Grigorie
Palama, Păr. D. Stăniloae descrie și evoluția discuțiilor și hotărârilor
sinodale din anii 1341, 1347 și 1351, când au fost condamnați Varlaam, Akindin
și Nichifor Gregora și a fost proclamată oficial învățătura Sf. Grigorie a
energiilor necreate. Sinodul ținut din două etape (iunie și august), care a
avut loc în 1341, ar fi trebuit să constituie o rezolvare a ereziilor
vehiculate de Varlaam și Achindin, însă instabilitatea politică a favorizat pe
antipalamiți și a dus la prelungirea acestei polemici. Totuși, pe scurt, în
1347 „Sinodul dezbracă pe Patriarhul Ioan Caleca de orice demnitate sfântă și-l
oprește de la Litrughie și-l depune pentru totdeauna; iar de nu se va căi și nu
se va lepăda de aceste dogme și de cei ce persistă în ele printr-o declarație
scrisă, îl supune și anatemei, tăindu-l de la trupul Bisericii. La fel a făcut
și cu Achindin și cu aderenții lui. Cei ce se căiesc, de sunt în cler, își pot
deține oficiul”[6].
La redactarea finală a hotărârii, au fost depuși unii ierarhi, iar pe alții
Sinodul i-a suspendat pentru o perioadă pentru a se întoarce, altfel vor fi
dați anatemei. În același spirit al diferențierilor după vinovăție a fost și
hotărârea sinodală din 1351. Având în vedere că la aceste Sinoade a participat
și a fost chiar centrul atenției Sf. Grigorie, putem considera că aceasta este
atitudinea lui față de eretici și modul lor de condamnare. Concret, aceștia
sunt mădulare ale Bisericii și pot rămâne în rangul lor ierarhic dacă se
leapădă de erezie, iar ereziarhii (promotorii principali) sunt caterisiți și,
în caz că nu se pocăiesc, sunt și anatematizați. Se poate observa ușor că au
fost condamnați adepții învățăturilor rătăcite, nu cei care au fost în
comuniune cu ei.
În scrierile palamite se găsesc unele expresii foarte dure la adresa
opozanților săi. Conjunctura era una deosebită. Majoritatea credincioșilor erau
de partea Sfântului, exista o decizie sindoală (1341) și totuși Patriarhul
Caleca l-a promovat în treapta de diacon pe Achindin (care era sub anatemă), a
sprijinit învățătura lui și l-a persecutat pe Sf. Grigorie. În aceste
împrejurări a ajuns în cetate Patriarhul Ignatie al Antiohiei, care a fost de
partea ereticilor. În unele scrieri palamite în care sunt combătute scrisorile
acestor doi Patriarhi, există
apelative dure la adresa lor, numindu-i decăzuți și înstrăinați de Biserică,
deși îi recunoaște ca arhipăstori, în același timp. Această atitudine se explică în
termenii canonului 15 I-II, care îi numește pseudo-episcopi pe cei care
propovăduiesc deschis o erezie, marcând prin aceasta dezbinarea din cadrul
Bisericii, care este văduvită de păstori autentici și este condusă de unii
năimiți și străini de adevărata credință, dar care nu sunt încă scoși din
comuniune.
Sf. Ghenadie Scholarul (†1472)
Singurele
scrieri ale sale pe care le am la dispoziție sunt din cartea Străjerii Ortodoxiei. Deși scrie că
„pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru
neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea
desăvârșită față de păstorii cei adevărați se arată prin pomenire”, adaugă puține
rânduri mai jos: „Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a
ortodocșilor, primind pomenirea papei cât timp mărturisește și crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primește.
Precum Părinții noștri, niciodată nu mă voi împărtăși cu papa și cu cei ce au cu el împărtășire” (Străjerii Ortodoxiei, p. 454-455). Este
evident că motivul pentru care nu accepta comuniunea cu papa este tocmai pentru
că exista o condamnare asupra lui și era despărțit de Biserică. Fără să mai
menționăm că, la scurt timp după Sinodul de la Ferrara-Florența, au fost
condamnați prin decizie sinodală de către Patriarhii din Răsărit toți
unioniștii și depus Patriarhul filo-unionist de Constantinopol[7].
Sf. Nicodim Aghioritul (†1809)
Cu toate că
observația Sf. Nicodim cu privire la valabilitatea Tainelor clericilor care nu
sunt încă anatematizați sau caterisiți decurge din canoane, putem să o
catalogăm drept o învățătură sau detaliu pe care l-a explicat acest Sfânt.
Într-o notă la canonul 3 apostolic, el afirmă: „Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe
preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă
canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori
afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii nici
caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematisiţi. Învinovăţiţi
însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo
spre dumnezeiasca osândă. […] Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic
cum că în vremurile acestea toţi cei sfinţiţi care în afară de canoane s-au
hirotonit sunt cu lucrarea caterisiţi […] neînţelegând că porunca canoanelor
fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este
nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată nelucrând de la sine.
Înșişi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon
al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare
Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind,
adică a sta de faţă la judecată şi, de se va dovedi că a făcut acesta, atunci
să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim”[8].
Deci se înțelege că sunt vinovați cei ce slujesc după ce au săvârșit fapte
reprobabile, dar slujba lor este valabilă, cu har.
Deși ar exista o diferență între canoane și horosurile dogmatice ale
Sinoadelor, adică între faptele morale și administrative, sancționate de
canoane și cele ce țin de dogme, prevăzute în definițiile de credință, citirea
hotărârilor sinodale ne va dumiri că nu există vreo deosebire importantă. În primul
rând, dacă cele scrise de Sf. Nicodim se aplică pentru toate canoanele, atunci
există cel puțin două canoane (1 Sin. III Ec. și 1trulan) care se referă la
chestiuni dogmatice. În al doilea rând, horosurile dogmatice prevăd același lucru, adică „să
fie caterisiți, îndepărtați sau anatematizați” cei ce nu țin credința ortodoxă
stabilită, nu că ar fi deja excomunicați.
Sf. Paisie Aghioritul (†1994)
Atunci când
multe Mănăstiri atonite au decis oprirea pomenirii Patriarhului Atenagora în
secolul trecut, alături de trei Episcopi din Grecia, printre cei care au
sprijinit această acțiune a fost și Cuviosul Paisie, care era îndrumător al
Mănăstirii Stavronichita la acea vreme. Deși a criticat pe zeloții
vechi-calendariști, la scurt timp a trecut și el însuși la întreruperea
pomenirii, dar nu în același mod dezbinător care s-a păstrat în Mănăstirea
athonită Esfigmenu, după cum aflăm în cartea Epistole și alte texte (nota 9, p. 23-24).
După cum dau mărturie unii
Părinți aghioriți care cunosc cum au procedat Părinții din anii ’70 care au
întrerupt pomenirea, aceia au păstrat comuniunea cu cei care nu adoptaseră
atitudinea lor: „Atunci când părinţii atoniți au oprit pomenirea celui
de-tristă-amintire patriarh Atenagora, nu au pomenit alt episcop în loc şi
aveau comuniune cu cei care pomeneau, cu condiţia ca atunci când vin în
mănăstire să nu pomenească, iar toţi mirenii erau primiţi la Sfântul Potir.”
Sf. Iustin Popovici
A luptat
deschis împotriva ecumenismului și a scris cel puțin o carte pe această temă, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul. A
criticat încercările de întrunire a unui Sinod Panortodox tocmai pentru că
întrevedea consecințele dezastruoase pe care Patriarhia Ecumenică dorea să le
introducă prin intermediul lui. Totuși, deși unii afirmă că el ar fi întrerupt
pomenirea și comuniunea cu Biserica Sârbă din care făcea parte, pe motiv de
erezie ecumenistă, totuși mărturii
credibile susțin că nu a făcut acest lucru. Episcopul Atanasie Ieftici adeverește
acest fapt, iar o altă sursă susține că pentru el criteriul definitoriu era
condamnarea sau nu a celor care susțin erezii: „În timp ce denunța deschis
învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat
de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de
moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său”.
Gheron Iosif Isihastul (†1959)
Deși Gheron
Iosif nu s-a confruntat direct cu vreo erezie, ci doar cu schisma calendaristă,
avem o descoperire foarte importantă, rămasă de la el după multă rugăciune și
frământări și în urma unei vedenii dumnezeiești: „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești atunci când îl pomenești pe Patriarh,
orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit și se împărtășește din
același Potir?”[9].
Aceste cuvinte nu au o valoare dogmatică pentru că nu sunt spuse cu referire la
o erezie, dar au greutatea lor duhovnicească. Limita descoperită lui de
Dumnezeu nu a fost faptul că nu era la mijloc o greșeală de dogmă, ci
condamnarea și caterisirea, lucru care ar trebui să cântărească mult și cu
privire la tema pusă aici în discuție.
Schisma
serghianistă
Deși au încercat unii să invoce ca model de nelucrare a harului sau vătămare duhovnicească ruptura Bisericii Ruse din afara Granițelor, formată după instalarea comunismului la Moscova, această tentativă este nefondată. Amintim că au existat diferite opinii cu privire la efectul slujbelor oficiate în episcopiile și bisericile supuse sovieticilor, exprimate de mai mulți Mitropoliți, dar oficial nu a fost emisă o sentință categorică. Însă cred că precumpănește exemplul Sf. Luca al Crimeei, care s-a sfințit chiar în această structură apostată ca episcop deplin al ei. Mai mult, Sf. Ioan Maximovici visa la o reunire cu Biserica mamă în viitor și nu rupea comuniunea cu ea, deși era conștient și de căderile cumplite provocate de colaborarea cu autoritățile atee. Peste toate acestea, la mijloc nu a existat o abatere dogmatică.
Concluzii
finale
Atitudinea care poate fi adoptată față de ereziile necondamnate, cum este
ecumenismul, care se desprinde din scrierile patristice menționate, cuprinde
mai multe caracteristici:
– întreruperea pomenirii episcopului care promovează o erezie este
permisă de canoane și au existat cazuri de acest fel în istoria bisericească
(Sf. Paisie Aghioritul și credincioșii dinainte de Sinodul III Ecumenic față de
Nestorie), validate de Sfinții Părinți;
– nu există o obligativitate canonică de a rupe comuniunea cu ereticii
necondamnați și există cazuri de Sfinți care au păstrat comuniunea cu unii ca
aceștia, deși au combătut rătăcirile lor (Sf. Sofronie al Ierusalimului);
– ceea ce se impune fiecărui credincios și cleric este a nu se face
părtaș la vreo învățătură eretică și chiar să o combată după propriile puteri;
– toate eforturile trebuie direcționate spre convocarea unui Sinod care
să condamne orice erezie nou apărută și să caterisească pe promotorii ei nepocăiți.
Sfinții și credincioșii de rând nu au rămas indiferenți față de învățăturile
greșite ivite în Biserică, ci s-au silit să le elimine prin măsuri corecte,
suferind orice greutate pentru mărturisirea credinței. În același timp, nu au
mers pe o linie rigoristă, impunând propria lor gândire, ci s-au silit să fie
cât mai convingători și fideli tradiției ortodoxe (Sf. Maxim Mărturisitorul).
– există și situații de cădere automată din Biserică prin alipirea de o
structură condamnată, cum a fost cazul unirii de la Ferrara-Florența. Atunci
ierarhii unioniști au căzut automat sub condamnarea care era pronunțată asupra
catolicilor prin unirea deplină cu ei. Se poate constata o diferență între
intrarea în comuniune cu o persoană sau cu o structură bisericească
excomunicată. În prima situație clericul sau mireanul care stabilește un raport
de comuniune cu o persoană este pasibil și el de excomunicare și de osânda lui Dumnezeu,
iar în al doilea caz deja este vorba de ieșire automată din Biserică prin
plasarea (prin unire sau trecere) în rândurile respectivei structuri
anatematizate. Așadar există diferență între primirea în comuniune a persoanele
schismatice din Ucraina de astăzi de către greci și unirea cu catolicii de la
Lyon (1274) sau Ferrara-Florența (1439). În primul caz, cei care-i recunosc pe
episcopii anatematizați ucraineni sunt vinovați înaintea Bisericii și a lui Dumnezeu,
iar în al doilea se autoexclud și ajung automat sub anatema.
Pe lângă toate acestea, se înțelege că trebuie surprins cugetul Sfinților
Părinți nu ca pe o rețetă precisă, pentru că este rodul unei chibzuințe
profunde și izvorâte din dragoste pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Acest duh
trebuie să urmărim să-l dobândim fiecare dintre noi, fără a scoate din context
diferite expresii ale lor, ci urmărind a prinde noima lor sfântă într-un tablou
general caracterizat de frica de Domnul și de evlavie sfântă față de problemele
bisericești. Iar toate prevederile canonice nu trebuie concepute ca niște norme
administrative și abstracte, ci ca exprimări la nivel legal al duhului Bisericii,
pe care ni-l împropriem prin respectarea hotărârilor bisericești sfinte.
Ca o ultimă remarcă, atât întreruperea pomenirii, cât și păstrarea
comuniunii în situație de criză declanșată de o erezie (cum este ecumenismul)
trebuie să urmărească unitatea Bisericii în adevărul revelat și în dragostea
duhovnicească ce poartă și îndreaptă neputințele omenești. Adică toate trebuie
făcute spre zidire, nu spre dărâmare (cf. 2Cor. 10:8).
[1] „Această împreună împărtăşire de rugăciune pe care o face cu cel
afurisit (osebit, sau despărţit) cunoscându-l şi ştiindu-l acest fel, priveşte
spre necinstea şi defăimarea celui ce l-a despărţit şi îl cleveteşte pe el, ca
şi cum cu nedreptate l-a despărţit (afurisit)”.
[2] PSB, vol. 16, p. 108-167. Sunt relevante
capitolele I-XXI.
[3]Sfântul
Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, Editura Deisis,
Sibiu, 2004, p. 38.
[4]Dossier
grec de l’union de Lyon (1273-1277), p. 267.
[5] Arhim.
Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.
Având în vedere că Mitropolitul Serafim de
Pireu este unul dintre ierarhii care a fost în fruntea mărturisirii ortodoxiei
în ultima vreme, gestul său de a consluji cu Arhiepiscopul Ieronim merită mai
multă atenție. El marchează un punct de cotitură, trecerea de la curaj la
paradă. Comunicatul recent al Mitropoliei de Pireu tocmai asta arată, o concesie față de apostazia tot mai
generalizată. De aceea mă simt dator cu o reanalizare și o prezentare din nou a
situației, dar și cu formularea unor considerații pe marginea acțiunii de
întrerupere a comuniunii înainte de o hotărâre sinodală. Aceasta mai ales pentru
că acel Comunicat a fost determinat de anumite presiuni în această direcție.
Desigur că toate aceste analize sunt cam reci, dar inevitabile într-o măsură
pentru a ne poziționa cât mai curat duhovnicește.
Cea mai derutantă afirmație din Pireu este că
acțiunile Fanarului sunt existente. Deși din prismă juridică ar avea susținere
această apreciere și tind să înțeleg modul în care o spune Mitropolitul, totuși
ea suscită mai multe explicații. El nu vorbește de acțiunile nule, dar
existente ale Arhiepiscopului Ieronim de recunoaștere a „autocefalilor”, ci ale
Patriarhiei Ecumenice. Cu alte cuvinte, le recunoaște efectele și pe baza lor
justifică pomenirea lui Epifanie de către Ieronim. Pe când ar fi fost mai
cinstit să declare existentă, dar nulă recunoașterea schismaticilor de către
Întâistătătorul Atenei. Dar am dat credit bunei lui intenții și am luat această
formulare a sa ca referindu-se, de fapt, la Arhiepiscopul Ieronim tocmai pentru
că restul textului neagă competența Patriarhului Bartolomeu de a interveni în
teritorii străine, adică primatul de tip papal. Pe de altă parte, dincolo de
nuanțele juridice, mi s-ar părea mai corect spus că sunt existente
infracțiunile Patriarhiei în Ucraina, nu acțiunile ei. Dar… nu litera contează,
ci duhul.
Însă partea în care are mare dreptate, dar în
care strecoară și ceva confuzie este cea despre prevederile canonului 15 I-II
cu privire la întreruperea comuniunii înainte de o condamnare sinodală. Mai
mult, cred că mărul discordiei cu „unii frați iubiți neliniștiți” se învârte
tocmai în jurul acestui subiect. De altfel, în mediul grecesc a existat în
ultimul timp o fricțiune vădită, dar care sper că se va clarifica în bine. Se
impune sau nu oprirea comuniunii cu Arhiepiscopul Ieronim și la ce nivel este această
obligație: canonic sau moral?
Mai întâi trebuie remarcat că observațiile
Mitropolitului Serafim sunt corecte, anume că nu este suficientă „râvna
sfântă”, ci sunt necesare și cunoștințe canonice, adică o fundamentare
patristică temeinică a acțiunilor în acest sens. „Nu poate fiecare credincios,
chiar și Episcop, mișcat de buna-credință covârșitoare sau de râvnă sfântă să
se ungă singur drept Sinod Ecumenic și să se apuce de proceduri succinte pe
subiecte administrative și canonice ale Bisericii și să treacă la «caterisiri
și anatematizări» ale membrilor trupului Bisericii, pentru că aceasta
constituie apoteoza duhului anormal și protestant rău-credincios!!!”
IPS Serafim punctează foarte bine faptul că,
după eroarea acordării autocefaliei, „nu se contaminează nimeni de conslujirea
cu aceia care recunosc în mod evident greșit acțiunile” Constantinopolului și
„contaminarea din conslujire intervine numai prin părtășia personală cu
persoanele laice restabilite”. Altfel spus, oricine are comuniune cu
„autocefalii” ucraineni, prin pomenire sau conslujire, își primejduiește
mântuirea, dar fără ca aceasta să-l scoată automat din Biserică. Adică cine
face aceasta nu devine automat eretic sau schismatic prin conslujire și
comuniunea cu el nu este interzisă canonic, deci nu este valabilă teoria
vaselor comunicante, a transmiterii condamnării prin comuniune în cadrul
Bisericii. Prin urmare, conslujirea cu Arhiepiscopul Ieronim nu constituie
contaminare și părtășie la acțiunile lui schismatice.
Totuși este greșită justificarea Mitropolitului
că „nu se pune problema aplicării imediate a canonului 15 al Sinodului I-II” pentru
faptul că la mijloc ar fi doar o problemă administrativă, nu și de erezie.
Adică nu ar putea invoca o erezie ca motiv pentru întreruperea comuniunii cu
Arhiepiscopul, după cum prevede acest canon. Același lucru l-a afirmat și în urma Sinodului Ierarhiei, când au fost recunoscuți „autocefalii” ucraineni: „Nu
voi trece individual la orice acțiune de rupere a unității trupului Ierarhiei
Bisericii Greciei, după cum aș fi procedat imediat pentru un subiect de
comuniune ecumenistă, aplicând canonul 15 al Sinodului I-II”. Această
accepțiune ignoră faptul că „autocefalia” a fost instituită printr-un Tomos care cuprinde idei eretice, prin care se atribuie un primat de putere, nu onorific
Patriarhiei Ecumenice. Aceste concepții sunt greșeli ecleziologice, deci de
dogmă și, prin urmare, au caracter eretic. Deci nu e vorba doar de probleme
administrative, ci și de dogmă la mijloc.
Pe de altă parte, expresia „aplicare imediată” a canonului 15 trimite cu
gândul la necesitatea opririi comuniunii, care totuși nu este înscrisă în
textul lui, ci doar dreptul de a proceda astfel. Însă expresiile Mitropolitului
sunt de așa natură, încât este posibil să fie interpretate și ca referindu-se
la o îndatorire morală, nu la o obligație canonică.
Rezumând toate, rezultă că Mitropolitul
Serafim are un conflict intern cu unii mânați de râvnă sfântă, dar el nu
dorește să facă pasul întreruperii comuniunii. Justifică aceasta și aduce
argument că nu este o problemă de credință, deși este. Nu se înțelege de ce nu
s-a pus problema aceasta încă de la Sinodul din Creta. Dar, până la urmă,
canonic așa este, nu stă asupra lui obligativitatea întreruperii comuniunii
deocamdată, ci doar o datorie morală.
Am fi așteptat să aibă un curaj mai mare de
mărturisire, mai ales având în vedere că a combătut destul de virulent schisma
ucraineană, dând afară de la emisiunile de radio din eparhia sa pe Mitropolitul
Ieremia de Gortina pentru declarațiile lui „pro-ucrainene” și trimițând o
scrisoare oficială prin care cere întrunirea unui Sinod Ecumenic. Dar este
posibil să aibă tactul său, nu poate fi acuzat de trădare a credinței în acest
moment, ci ar fi mai indicat să fie sprijinit și înțeles mai bine în demersul
său. Însă nici justificările pe care le aduce nu sunt chiar convingătoare și
concludente, drept pentru care se strecoară o îndoială asupra sincerității
sale. Nu cred că avem suficiente indicii să ne facem o părere clară asupra
situației unuia dintre puținii episcopi care sunt activi în apărarea
Ortodoxiei.
În orice caz, aș fi așteptat să justifice
concesiile pe care le face cel puțin prin tactul de a aștepta momentul și
contextul potrivit, care încă nu a sosit. Pentru un episcop nu este la fel de
ușor ca pentru un preot oarecare.
Dar, din exterior, un conflict deschis între
Mitropolit și preoții din jurul „Κατάνυξη” nu cred că ar fi de bun augur acum. Însă sper că va
exista suficientă chibzuință să nu intervină acțiuni hazardate. Deocamdată
Comunicatul său a fost caracterizat drept „inacceptabil, diplomatic și antipatristic”, precum și reacția față de conslujirea cu
Arhiepiscopul. Este justificat să intervină
o rupere a relațiilor de colaborare pentru atitudinea sa ezitantă și descurajantă,
însă nu există motive să fie categorisit drept schismatic sau eretic și, deci,
să fie întreruptă comuniunea cu el. Ne-am dori un episcop mai neînfricat, dar
măcar să nu ne pierdem luciditatea și stăpânirea de sine.
Însă nu trebuie trecut cu vederea aspectul
cel mai important, mărturisirea credinței, față de care oricine este dator, în
special episcopii. Mitropolitul Serafim nu era dator după canoane să refuze
comuniunea cu Arhiepiscopul Ieronim, dar putea să facă lucrul acesta ca un gest
de verticalitate. Având în vedere că recunoașterea „autocefalilor” ucraineni
presupune o ecleziologie eretică, avea acest drept conferit de canonul 15. Dar,
probabil știind acest fapt foarte bine, IPS Serafim a catalogat întreaga
problematică drept una administrativă pentru a se eschiva chiar și de la îndatorirea
sa morală, duhovnicească, lucru care nu este onest. Însă nu e corect să-și
protejeze cinstea cu artificii care nu fac cinste.
Mai trebuie spus că putea refuza conslujirea cu Arhiepiscopul chiar și fără să fie la mijloc o erezie. Cu toate că nu avea acest drept canonic, putea foarte bine să facă un gest de mărturisire și să refuze să conslujească pentru a nu da prilej de sminteală, de îndoială. Nu poate nimeni să-l oblige. Desigur că nu ar fi fost ușor să alunge tocmai pe Arhiepiscop și pe președintele Greciei, care a fost prezent la slujba de Bobotează, dar conștiința mărturisitoare asta ar fi dictat oricărui ierarh cu cuget ortodox neabătut. Nu doar prin acțiuni canonice se apără credința, ci mai ales prin gesturi de curaj și demnitate în fața celor nelegiuiți, fie că sunt ei episcopi sau alte fețe oficiale. Dar nici măcar o încercare de evitare a acestei conslujiri nu am văzut, cum a făcut cel puțin Mitropolitul Atanasie de Limassol când a fost nevoit să slujească împreună cu Patriarhul Alexandriei.
Toată această ezitare vine în contextul în care a făcut, în ultima vreme, câteva gesturi treptate prin care bate în retragere. E vorba de acceptarea ca predicator angajat al Mitropoliei a unui Episcop al Patriarhiei Ecumenice devotat cauzei fanariote, care fusese cândva alungat din Pireu după un conflict, alungarea Părintelui Anghelos din Mitropolie fără un motiv temeinic și mai ales argumentarea neconcludentă a conslujirii de acum cu Arhiepiscopul, care l-a pomenit în diptice pe schismaticul Epifanie.
Și trebuie să punctăm un lucru foarte important pe acest fundal. Întreruperea pomenirii este o acțiune de mărturisire, dictată de conștiința noastră lovită de trădările ierarhilor. Noi căutăm să păstrăm comuniunea cu cei care nu sunt eretici tocmai pentru a rămâne în duhul autentic de mărturisire și a nu aluneca într-unul schismatic, de delațiune și vânare a greșelilor aproapelui. Toate discuțiile canonice și pe marginea textelor patristice cu privire la regulile întreruperii pomenirii vizează doar a păstra o măsură curată și în duhul Ortodoxiei. Însă râvna pentru apărarea Bisericii nu trebuie să fie limitată de canoane, ci tocmai încurajată de ele. Este de datoria oricui (este capabil) să vorbească, să spună adevărul și să mustre eventual abaterile smintitoare care se petrec în Biserică. Datoria aceasta morală nu este doar ceva de la care ne putem eschiva, ci o sarcină pe care oricine este dator să o poarte. Vinovăția morală nu ne scoate din Biserică, dar ne afectează mântuirea, ceea ce nu este deloc puțin lucru.
Cum putem privi Biserica noastră care devine tot mai înțesată de episcopi, preoți și credincioși care se îndepărtează tot mai mult de Hristos? Cum putem avea încredere în aceștia, care se fac vinovați public și fățiș de trădarea constantă și tot mai insistentă a credinței? Cei mai mulți reacționează cu liniște, ca și cum nu ar fi afectați, dar ar trebui conștientizat că aceasta nu este deloc o atitudine plăcută și mântuitoare, ci mai degrabă pierzătoare de suflet.
Redăm în traducere un fragment, finalul din prelegerea Pr. Nicolae Manolis, care rezumă destul de bine tot discursul său, în care se găsesc precizări importante legate de raportarea corectă la schisma ucraineană a credincioșilor din Grecia și cu referire la arătarea în vedenie a Părintelui Efrem din Arizona unor credincioși de lângă Atena, istorisită de Mitropolitul Neofit de Morfu.
Pr. Nicolae Manolis
Κατάνυξη.gr: Pr. Nicolae Manolis, Răspuns Mitropolitului de Morfu despre vedenia bătrânului Efrem Filoteitul (VIDEO): „…Și voi continua cu următoarele: A fost, totuși, Efrem în vedenia aceasta? A spus aceste lucruri pe care le spui tu, Preasfințite de Morfu? Dacă nu le făceai publice, ce bine ar fi fost! Le-ar fi știut acești oameni și nu ar fi fost pentru toată Biserica. Le faci publice, dar le-a făcut publice și altcineva. Un prieten al acestui om care a văzut vedenia, care știe numele lui, prieten, cunoscut. Și știa și pe stareța (gherontisa) care a spus: «Efrem». În puține cuvinte, există și o altă accepție a relatării, frații mei, pe care fie Mitr. de Morfu, fie o știa și a schimbat-o, fie i-au dat, i-au vândut o informație ecumeniștii să spună, să pună în gura lui Efrem alte cuvinte. Pentru că Sfântul Efrem se descoperă…
Un fost deputat din Noua Democrație, scriitor șamd.
și jurnalist cred, Ilias Callioras (Ηλίας Καλλιώρας), într-un interviu pe care
l-a dat lui Dionisie Macri, dar și la Οδύσσεια T.V., nu vă voi spune ce spune precis,
vă voi spune că, atunci când a venit Efrem în vedenia acestui om, a spus trei
lucruri diferite complet față de cele pe care le spune Mitropolitul de Morfu.
Și spune Callioras că este cunoscută mie familia, mi-au povestit mie. Ce a spus
bătrânul Efrem în răspunsul său în aceeași vedenie:
Mai întâi, când știm că există schismatici, nu mergem la
biserică pentru că nu au dumnezeiescul har.
Al doilea, când există schismatici care vin deodată, în
timp ce slujba se petrece și noi nu știam, plecăm și
Al treilea lucru, când un preot spune că Epifanie are de fapt
har dumnezeiesc și că Biserica schismatică din Ucraina trebuie să înflorească,
nici la acesta nu mergem.
Acestea le-a spus Efrem potrivit lui Ilia
Callioras, care ne-a povestit aceeași vedenie, și că a mers după aceea la
această stareță (bătrână) și a zis: «ceea ce v-a zis Efrem». Cele ce le-a zis
Efrem sunt diferite de cele ce ni le-a zis Mitropolitul de Morfu! Drept pentru
care se face confuzie. Și voi recomanda – nu lui Ilia, un mirean, mirenii spuneți
orice vreți și cum vreți, nu aveți răspundere pastorală – Episcopului, să ia
aminte altă dată. Vedeniile personale către oameni să nu le pună ca puncte de
referință pentru Biserică, pentru că face o greșeală, pentru că face o
greșeală.
Am scris să spun și aceasta și să închei cu
această idee:
Primesc continuu mesaje și telefoane despre
declarațiile Mitropolitului Neofit de Morfu în legătură cu subiectul reacțiilor
la chestiunea ucraineană și al întreruperii pomenirii episcopilor.
Mitropolitul a dat ca exemplu de reacție sănătoasă
pe subiectul acesta din partea creștinilor nu pozițiile scrise patristice și
sfintele canoane care reglementează poziția fiecărui creștin, ci o vedenie
personală pe care au văzut-o doi creștini evlavioși cu prezența fericitului
bătrân Efrem Filoteitul, care le-a dat prin vedenie soluția pentru îngrijorarea
lor despre starea pe care trebuia să o țină ca familie cu privire la îngrădire.
… Voi explica faptul că, atunci când generalizăm o
poziție a unui bătrân și o propunem ca exemplu de aplicat de către Biserică,
suntem în pericol să fie caracterizat acest bătrân drept nestatornic, când pe
același subiect a vorbit diferit altor oameni. Este greșit să nesocotim linia oficială
patristică și să ascundem neputința noastră personală de a întrerupe pomenirea
pentru deciziile eretice ale unui Sinod după vedenii care privesc cazuri particulare
ale unor oameni.
Acestea le-am scris și cred că am răspuns la cele
promise. Când am scris acestea, nu știam că există și alt video al acestui
deputat, care răstoarnă pozițiile pe care ni le-a spus aici Mitr. de Morfu.
Deci, Preasfințite Neofit de Morfu, îți pun
metanie, mă închin harului tău și rog pe Dumnezeu să te lumineze să înțelegi că
am spus cu dragoste acestea. Dacă am și strigat puțin, iertați-mă, de altfel mă
știți, însă cu dragoste am zis și cu respect și durere, ca și altă dată, nu m-ați
înțeles, și acum vă rog să mă înțelegeți și altă dată să fiți atent.
… Este posibil să fie acesta drapelul pentru
Ortodoxie? Este aceasta starea pentru noi? Este răspunsul lui Hristos pentru
modul cum trebuie să stăm împotriva Colimbari și chestiunii ucrainene, vedenia
pe care ați văzut-o voi? Este posibil?
Vă rog, Preasfințite de Morfu, să nu ne provocați,
să nu ne smintiți! vă nedreptățiți pe Preasfinția voastră, lăsați cele despre
războaie, că ne vor mântui; acum stați împotrivă, nu vă ascundeți după viitorul
război! Hristos așteaptă de la noi să ne legănăm (adormim)? Dacă este așa cum
spuneți, și Colocotronis ar fi spus: „Hristos va mântui Grecia” și Sf. Marcu Evghenicul:
„Hristos va scăpa Biserica”, ar fi semnat la Ferrara și ar fi spus că Hristos ne
va mântui…
Nota noastră: Doar atât remarcăm, că este mult mai plauzibilă relatarea lui Callioras, că bătrânul Efrem ar fi temperat zelul exagerat al acelei familii și le-a indicat să evite pe preoții care acceptă autocefalia ucraineană. În rest, cred că îndemnurile și explicațiile Părintelui Manolis consider că sunt clare și foarte corecte, deși redate aici concis, fără restul materialului, în care insistă pe subiect mai detaliat.
Patriarhul Ecumenic Athenagora și Papa Paul VI, care au „ridicat” reciproc anatemele în 1965
Cel mai tare lucru de pe lume se spune că este adevărul (3Ezdra 4:37-38). Odinioară a fost câștigată bunăvoința regelui persan Darius pentru a fi reconstruită cetatea Ierusalimului prin această afirmație. Regele și tot poporul a recunoscut că adevărul este cel mai tare lucru din lume și nimic nu-i poate sta împotrivă și a împlinit cererea celui ce a făcut această afirmație, adică să îngăduie refacerea zidurilor capitalei iudeilor. La fel, Evanghelia se sprijină pe adevăr, care numai el ne face liberi (In. 8:32). Doisprezece apostoli pescari au vânat lumea spre mântuire și au întemeiat Biserica lui Hristos doar prin cuvânt. Cum nu ne vom bizui și noi pe adevăr în viața noastră și îndeosebi în manifestarea credinței noastre?
Totuși în mod
evident tocmai pe dos stau lucrurile, după cum se poate observa, cu privire la
reacțiile de după Sinodul din Creta, care a produs o serie de transformări
importante, dar parcă există o frică să fie conștientizate. Probabil și din
cauză că a existat o manipulare și intimidare puternice.
În caz concret,
într-un articol foarte important, de altfel, scris de către cei de la Cuvântul
Ortodox, este
abordată și chestiunea textelor semnate în Creta de Bisericile participante.
Materialul se concentrează pe situația tensionată de zilele acestea din
Muntenegru, unde autoritățile locale încearcă să meargă pe urmele celor din
Ucraina și să declanșeze un alt focar de schismă asemănător. Iar la final este
rezumat un interviu al Patriarhului Ecumenic acordat unor jurnaliști sârbi,
tradus în franceză pe Orthodoxie.com. Pe lângă afirmațiile fără sens ale
Patriarhului pe marginea situației din Ucraina, la final este trecută în
revistă succint și relația Bisericii Ortodoxe cu catolicii astfel:
„Avem o bună colaborare și ducem un dialog teologic global, la care participă toate Bisericile, printre care și Biserica voastră sârbească. Colaborăm cu papa în special în domeniul protecției mediului. Suntem primii care am ridicat această chestiune importantă, iar papa ne însoțește în acest demers. El a subliniat cu claritate: „patriarhul ecumenic a început, eu continui”. Vreau să subliniez că în 2016, am organizat Sinodul din Creta, la care a participat și Biserica Serbiei, și, în cadrul acestui Sinod, a fost luată decizia de a se continua dialogul cu biserica catolică, scopul fiind unitatea celor două biserici, ortodoxă și catolică. La acest dialog participă toate bisericile ortodoxe, inclusiv Patriarhia Ecumenică.”
Nimic uimitor în toate acestea, mai ales din partea șefului din Fanar. Totuși atenția mi-a fost atrasă de felul cum au fost comentate aceste afirmații în articol:
„Trebuie precizat că un asemenea obiectiv oficial al „dialogului”, anume de atingere a unității în mod special cu catolicii, nu există în actele de la Creta. Se vorbește, vag și dubios din punct de vedere ecleziologic, despre unitate și despre o „restaurare a unității”, însă nu se proclamă direct ca obiectiv atingerea unei unități între „două biserici”, așa cum poate constata oricine citește documentul respectiv de la Creta, cel puțin în traducerea sa în română. Modul în care redă Patriarhul Bartolomeu documentul despre dialogul ortodoxiei cu celelalte confesiuni de la Creta este deosebit de problematic și validează toate criticile celor care s-au opus acestuia, inclusiv ale actualului susținător al Patriarhiei Ecumenice în conflictul acesteia cu Biserica Rusă, anume IPS Hierotheos Vlachos, care a refuzat semnarea acestui act și remarca lipsa de substanță teologică și ecleziologia confuză a textului.”
Precizare ulterioară: Semnalez rectificarea făcută în textul articolului celor de la Cuvântul Ortodox, care a stat la baza observațiilor mele. Deși situația nu se schimbă mai cu nimic, pentru că sursa răului stă în cei care manipulează prin diferite pretexte și teorii că nu s-ar fi schimbat nimic, totuși este de remarcat această diortosire. Nu comentez detaliile legate de întreruperea pomenirii și este de la sine înțeles că nu pot fi de acord cu partea aceasta. Până la urmă, oprirea pomenirii se face prin respectarea canoanelor bisericești, deci nu are cum să fie ceva greșit când nu se trece peste limita lor.
Încercarea de a induce ideea că textele sunt confuze este una interesantă și profitabilă pentru toate părțile. Pe de o parte, ierarhii scapă de suspiciunea trădării credinței, iar alții își amăgesc conștiința că nimic nu s-a hotărât, ci totul este incert. Totuși surpriza este că documentul cu privire la Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine este foarte explicit pe această temă, că se urmărește unirea cu catolicii.
În primul rând,
chiar în textul la care se face referire se spune expres ceea ce a declarat
Patriarhul Ecumenic, anume că dialogul cu catolicii urmărește „restabilirea finală a unității în credința cea dreaptă și
în iubire” (paragraf 12) prin
intermediul Comisiilor teologice mixte. Prin simpla informare de pe Wikipedia, aflăm că aceste Comisii se referă la cele dintre
ortodocși și romano-catolici, care au fost inițiate în 1979. De atunci s-au
desfășurat o serie întreagă de întruniri, cele mai cunoscute fiind cele de la Balamand (1993), Ravenna (2007) și Pafos, Cipru (2009). Nu sunt ceva nou. Poate doar că există
astfel de Comisii și în raport cu alte confesiuni, cum ar fi cele orientale, nu
doar cu catolicii.
Așadar
afirmațiile Patriarhului Bartolomeu sunt foarte corecte, acest lucru s-a semnat
în Creta, unirea într-un final cu catolicii. Chiar dacă nu este spus acest fapt
în mod explicit, adică nu sunt menționați catolicii acolo, nu se schimbă cu
nimic situația de fapt. Doar că se urmărește această unire și cu orientalii și
cu orice alt cult declarat creștin, ceea ce este și mai rău.
Interesant este
că, în articolul lor, cei de la Cuvântul Ortodox îl menționează pe IPS
Ierotheos drept un critic al Sinodului din Creta. Probabil pe opiniile lui se
sprijină când afirmă că documentele finale semnate acolo sunt confuze. Aceasta
cu toate că expresia „în desfășurarea dialogurilor teologice,
scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în credința cea
dreaptă și în iubire”
(paragraf 12) nu lasă loc la nici o confuzie, este cât se poate de clară. Acum
devine și mai vădită manevra abilă (ne)teologică a Mitropolitului Ierotheos,
care a caracterizat drept incoerente textele cretane și a îndemnat la calm și
ignoranță, când lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Cu alte cuvinte, se
poate considera că a apărat Ortodoxia aducând critici marginale și
neconvingătoare, care nu au condus la o atitudine potrivită, ci au lăsat loc la
trădarea credinței și la concesii nejustificate și serioase.
Pentru a înțelege
mai bine cum stau lucrurile, este utilă o analiză pe scurt a ce afirmă
documentul din Creta menționat.
Pe lângă
justificarea participării la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), la
punctele 9-15 este abordată activitatea Comisiilor teologice mixte. Scopul lor
declarat este să se ajungă la unitatea cu cei angajați în aceste Comisii, adică
în special cu catolicii, care nu sunt membri ai CMB. Se specifică faptul că,
atunci când s-ar ajunge la un impas, dialogul poate continua (paragraf 11),
deși acest lucru nu mai ține de dialog, ci de dorința de unire cu orice preț.
Așadar nu există piedici în calea scopului nu doar declarat, ci urmărit cu
asiduitate, adică unirea dintre ortodocși și catolici sau alte culte.
Însă nu sunt
punctate doar aspectele practice ale acestor așa-zise dialoguri, ci sunt puse
și bazele teoretice ale lor. În paragrafele 1-6, dar și în diverse alte
propoziții, se afirmă destul de clar că unitatea
Bisericii lui Hristos trebuie restabilită (paragrafele 4-5), adică este
pierdută momentan, și că eterodocșii fac
parte din Biserică (paragrafele 6 și 19), deși nu sunt în comuniune cu noi,
ortodocșii. Acest din urmă lucru este afirmat foarte clar în citatul preluat din
Declarația de la Toronto: „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia unirea
între Biserici, lucru ce-l pot face numai Bisericile care lucrează din propria lor inițiativă; ci să pună
Bisericile într-o legătură vie între ele și să producă studiul și dezbaterea
problemelor cu privire la unitatea Bisericii”. Așadar este exprimată foarte limpede
ideea că toate „Bisericile” formează Biserica cea una a lui Hristos și trebuie
să conlucreze pentru a reface unitatea acesteia și între ele. Nu există nici o
afirmație în text care să contrazică această perspectivă și să afirme credința corectă
că numai Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, iar restul sunt eretici și
excluși din ea.
Concluzia
firească este că unirea cu catolicii și cu ceilalți eretici nu este doar un
deziderat și un scop, ci chiar o necesitate, de vreme ce toți ereticii sunt
văzuți ca fiind parte cu noi, ortodocșii, din Biserica cea una, sfântă. Altfel
spus, cei care se împotrivesc unirii și
împăcării cu eterodocșii sunt considerați niște dezbinători, certăreți și
răutăcioși, care se izolează de restul oamenilor și se consideră speciali.
Acestea sunt consecințele erorilor semnate în Creta. Oricine afirmă că
ereticii nu sunt membri ai Bisericii este catalogat drept extremist, fanatic și
ignorant, pe lângă dezbinător și marginalizat.
Întrebarea care se pune este: Cum poate să afirme Patriarhia Română sau diferiți clerici și credincioși (la general vorbind, prin lozincile pe care le lansează spre a se dezvinovăți), în ignoranța lor, că nimic nu s-a schimbat după Creta, când este evident că documentele de acolo sunt ca un contract păgubos semnat cu banca sau cu cămătarii prin care ne-am îndatorat duhovnicește în ceea ce avem mai de preț? Neglijența nu este o justificare suficientă pentru a fi scutiți de consecințe dramatice, anume tocmai pierderea credinței ortodoxe și pericolul de a o strica cu mult mai rău prin unirea deplină cu celelalte culte, după cum se plănuiește deja un Sinod „Ecumenic” pentru 2025 cu romano-catolicii. Atunci tocmai aceasta se va pune în fața tuturor de către Patriarhul Ecumenic, că Bisericile Locale au semnat cu mâna lor această unire „dorită”. Pe când rușilor tocmai că li se reproșează că nu au participat și consimțit formal cu acest plan, drept pentru care suferă consecințele schismei din Ucraina. Acest lucru nu a fost doar speculat de unii și alții, ci afirmat destul de explicit atât de Patriarhia de Constantinopol, cât și de Sinodul Bisericii din Cipru, ambele aruncând vina asupra rușilor pentru conflictul „autocefaliei ucrainene” pentru că a refuzat să vină la Sinodul din Creta.
Așadar cât de fanatici sunt cei care se opun acum Sinodului din Creta? Nu mai mult decât sunt ignoranți și trădători cei care tac din gură și înghit toate compromisurile de credință.
Așa cum spuneam la început, adevărul este cel mai tare lucru pe care ne putem bizui. Nu este nevoie și nici folositor să exagerăm cu ceva, situația bisericească este suficient de gravă, încât nu mai e nevoie să o dramatizăm. Nu este util să afirmăm că nu mai este har în Biserica Ortodoxă la ierarhi și preoți, că ne contaminăm de ereziile lor, că ne sunt spre osândă Tainele și slujbele, că Dumnezeu lucrează doar prin cei ce au rupt comuniunea cu semnatarii din Creta și altele asemenea. Toate acestea nu funcționează pur și simplu pentru că nu sunt adevărate, ci sunt niște exagerări ale unor realități. Adevărul crunt este că deocamdată credința a fost trădată și Biserica zdruncinată, pentru că este întemeiată pe piatra dreptei credințe (Mt. 16:18). Iar pericolul iminent este o destabilizare și mai mare prin unirea ecumenistă a Ortodoxiei cu toți ereticii. Oare nu e sănătos să observăm aceste tendințe și să reacționăm pe măsură, fără exagerări și fără delăsări?
Păstrarea dreptei credințe nu ține doar de observarea corectitudinii dogmatice, ci și de modul cum este trăită și apărată dreapta credință. Sf. Grigorie Teologul este unul din Părinții care a criticat „teologia la piață” în prima din cele cinci Cuvântări ale sale teologice. Pentru că vorbirea despre dogme nu se face oricum.
Din păcate, scriu ca unul care optez pentru o anumită viziune în ce privește întreruperea pomenirii, în contrast cu alte direcții, fără să insist aici asupra diferențelor punctuale. Ele provin atât din modul cum este interpretată comuniunea în Biserică, dar și din concepția cu privire la venirea iminentă a lui Antihrist, care induce o panică și ar justifica izolarea și pregătirea pentru retragerea din societate. Totuși dincolo de aceste diferențe, viața duhovnicească ar trebui să fie aceeași pentru toți, cu aceleași criterii în ce privește lupta cu patimile.
Un comentariu recent, în care se afirma: „Luam aminte la noi insine dar cand credinta e primejduita si este, trebuie sa marturisim, nu sa asteptam sa ne treaca mania. Ma iertati dar uite unde s-a ajuns cu atata tacere” m-a determinat să abordez mai detaliat acest aspect, adică latura duhovnicească a păzirii dogmelor. Este benefică această abordare din comentariu? Putem fi apărători ai Ortodoxiei neglijând patimile noastre (mânia)?
Totul pornește de la delimitarea credinței de morală, care este una artificială și greșită. Adevărul nu încape decât în inimi smerite, nu este o ideologie rațională. Tocmai de la starea morală decăzută pornește apostazia. Pe de altă parte, dorim și căutăm restabilirea dogmelor ortodoxe pentru a fi de folos spre mântuirea noastră și a altora, nu ca o ceartă de cuvinte. Altfel spus, nu putem rupe apărarea credinței de lupta cu patimile.
Mulți mă acuză sau mă văd ca și cum aș fi inofensiv pentru ecumeniști și chiar că îi favorizez, în ciuda faptului că am întrerupt pomenirea. De ce? Probabil pentru că nu reacționez în același mod obstinent, nedocumentat, recalcitrant și agresiv. Sunt liniștit în privința Bisericii, Ortodoxia nu s-a pierdut încă. Mă doare că ierarhia superioară trădează adevărul și majoritatea credincioșilor se complac, deși văd această primejdie foarte mare. Dar, pentru că nu-i consider lepădați pe ierarhi, pentru că încă mai cred în ei, pentru că încă mai consider lucrătoare Biserica în ciuda lepădărilor îngrozitoare (din Creta și în problema ucraineană), Dumnezeu este încă prezent în Taine, din cauza acestei poziții, sunt văzut ca fiind necombativ, ineficient, chiar cripto sau neo-ecumenist. Nu contează că doresc și îndemn la reacții și păstrarea credinței, că vreau să existe un protest sănătos în rândul credincioșilor și mai ales al clericilor, nu e suficient. Ar trebui să mă dezic, să-i consider căzuți și întinați pe ierarhi și contaminați pe cei care-i pomenesc.
Pe lângă faptul că obligativitatea întreruperii pomenirii nu este fundamentată patristic, mai intervine și o atitudine de dispreț și nerăbdare, de condamnare și judecată fără scrupule. Doar pt că așa ar simți cineva. Și este evident că această simțire este pătimașă, dar nu contează. Chiar când sunt aduse argumente teologice că e greșită această direcție, nu este abandonată. Este ridicată la rang de virtute pentru că, chipurile, trebuie să ne apărăm credința, chiar dacă nu o cunoaștem bine.
Cum aș putea accepta și promova această necinste sufletească și lipsă de verticalitate? Ar fi suficient să observ patimile de la mijloc și mi-ar fi de ajuns pentru ca să nu accept această linie, care are nuanțe schismatice și extremiste. De aceea cred că cei mai mulți sunt oripilați de nepomenitori doar când văd unele manifestări ale lor. Nu e nevoie de cunoștințe teologice.
Mai mult, mă întreb dacă nu cumva această deraiere spre extremă nu este cultivată în mod interesat, pentru a anihila o opoziție sănătoasă și viabilă. Dar cel mai probabil aceste patimi sunt sincere și inerente. Nu e cazul să înmulțim bănuielile și suspiciunile; nu ar folosi la nimic. Dar ar trebui ca orice creștin să renunțe la aceste concepții neortodoxe și vădit neduhovnicești.
Este la îndemâna oricărui credincios simplu să lupte cu patimile sale. Dacă nu face nici cele mai de bază lucruri, cum se poate erija în mărturisitor al credinței? Mai mult folos ar aduce Bisericii dacă s-ar înfrâna pe sine. Este arhicunoscut faptul că există două extreme: ecumenismul și zelotismul; să ne ferim de amândouă și să avem încredere în Hristos că poate face mai mult cu rugăciunea decât cu nervii noștri.
Din patimi nu poate ieși nimic bun, ci numai îndărătnicie și mândrie păgubitoare. De data aceasta, a ieșit teoria părtășiei la erezia episcopului prin comuniunea sau pomenirea lui. Tainele sunt văzute ca fiind valide în cel mai bun caz, dar spre paguba celui ce le primește pentru conștiința preotului, nu a credinciosului însuși. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi ajuns un vehicul prin care sunt împrăștiate erezia și osânda. Nu intru aici în argumente, ci doar subliniez absurditatea evidentă a concepției. Nu poate fi combinat răul cu binele din principiu în Biserică, ci doar din neputințele omenești. Toată această viziune nu vine decât din ura și înverșunarea față de arhierei; este vădit acest lucru din faptul că nu există argumente patristice convingătoare.
Pe de altă parte, înțeleg neputințele omenești și ar fi absurd să pretindem nepătimirea de la cei care apără credința. Doar comoditatea poate spune că numai cei plini de har și de Duh trebuie să apere Ortodoxia. Dar măcar direcția să fie corectă, măcar să nu fie înghițită cămila (patimi grosiere) și strecurat țânțarul (vânate expresiile mărunte). Măcar să existe cumpătarea de a cerceta serios și imparțial scrierile Sfinților Părinți. Altfel, nu putem pretinde să fim crezuți de cei îndoielnici când văd la noi nestatornicie și tulburare vădită și lipsă de documentare serioasă.
Hai, există neîncredere în teologii moderni care aduc tot felul de argumente contorsionate. Nu este în stare oricine să descoasă încâlcelile teologiei raționale, dar reacția cu nervi și ieșiri necontrolate nu face cinste, ci îi pune în lumină bună tot pe ecumeniștii de birou ca fiind mult mai credibili.
Să luptăm cu armele luminii, ale răbdării și ale cunoașterii duhovnicești!
Un protest pașnic și cumpătat, în ciuda zeflemelilor din partea „pomenitorilor” și preoților vânduți sufletește, este mai de preț și mai eficient decât orice altă reacție virulentă. Duhul de unitate în credință ar răsturna, zic eu, fățărnicia ecumenistă din Biserică. Dar deocamdată nu ne putem lăuda decât cu duhul de dezbinare și încrâncenare oarbă. Dumnezeu să scoată lucrători buni, mici și puternici în smerenie și modestie, la secerișul Său!
Nu mi-am calculat ca o critică la adresa nepomenitorilor aceste cuvinte, ci ca un îndemn la cumpătare și ca o mâhnire că există duh de dezbinare. Ar fi multe detalii de adăugat, dar cred că sunt suficiente acestea și sper să existe contribuții în practică spre o direcție sănătoasă.
După procesarea buletinelor de vot din toate secţiile de votare avem următoarele rezultate:
(1) Klaus Iohannis: 35,65%:
(2) Viorica Dăncilă: 23,79%;
(3) Dan Barna: 13,99%.
Rezultatele sunt surprinzătoare nu prin ordinea opţiunilor electoratului cât mai ales prin distanţa înregistrată între procentele obţinute de Viorica Dăncilă şi Dan Barna. Deşi scorul de ~24% obţinut de Viorica Dăncilă şi PSD este unul slab, este în continuare unul consistent în raport de cel obţinut de vedeta presei româneşti şi a reţelelor sociale, Dan Barna – USR/PLUS.
În acest context, semnalăm şi articolul publicat de ziare.com, în care se afirmă că şansa PSD a fost totuşi Klaus Iohannis, cel direct interesat să se confrunte cu Viorica Dăncilă în turul al doilea. Prin aceasta se asigură PSD un scor care legitimează un loc în prim-planul politicii noastre şi pentru următorii ani, deşi tema de campanie a actualului preşedinte a fost şi este probabil să rămână cea a excluderii PSD viaţa politică, forţându-i un deznodământ de tipul PNŢCD.
Nu e niciun secret că preşedintele Klaus Iohannis a preferat să se întâlnească în turul doi cu Viorica Dancilă, atât pentru că fostul premier nu are profilul personal, cultural şi politic al unui adversar notabil, cât şi pentru a putea juca în continuare cartea antipesedistă şi a răului mai mare.
Paradoxul e ca Iohannis a săltat-o pe Dancilă în turul al doilea, pe spatele unui discurs anti-PSD.
Atunci când PSD a părut că îşi abandoneaza propriul candidat, pentru că nici pentru social-democraţi nu a fost la îndemână să accepte o asemenea reprezentare, legitimarea Vioricăi Dancilă a venit dinspre preşedintele Iohannis.
Ping-pong-ul preşedinte/premier în privinţa numirilor de miniştri a ţinut prim-planul câteva săptămâni la rând, când ceilalţi candidaţi au lipsit de pe agendă.
Aceasta lipsă însa nu trebuie trecută doar în contul lui Iohannis şi Dăncilă, ci şi în contul partiturii pe care a jucat-o candidatul “schimbării”, Dan Barna. Atunci când agenda ţi-e potrivnică sau e confiscată, fie te faci prezent pe temele dominante, fie eşti capabil să propui contra-teme la fel de importante pentru societate. Pentru că toţi ceilalţi vor juca.
Dincolo de cauţionarea lui Dăncila ca interlocutor, retragerea suverană a lui Klaus Iohannis din campania pentru primul tur de scrutin a avut ca efect demobilizarea la vot: sunt alegerile prezidenţiale cu cea mai mică participare, invers proporţionala în ţară cu determinarea românilor din diaspora de a-şi exprima dreptul de vot. “Mi-e dor de tine”, au scris duminică românii din Londra, care şi-au pus în acest scrutin speranţa întoarcerii acasă. O speranţă incompatibilă cu reconfirmarea PSD-ului. (edit. theodosie.ro – pasajul subliniat reprezintă simple afirmaţii ale autoarei, în linia editorială a ziare.com)
PSD este beneficiarul celei de-a patra şanse, o şansă care deopotriva îi garantează lui Klaus Iohannis un al doilea mandat pe care, probabil, l-ar fi obţinut şi fără să facă rabat de la exerciţiul democratic al unei campanii, care ar fi putut sa dea Romaniei oportunitatea de a-şi recupera proiectele lui 1990.
Iar atunci cand PSD mai primeşte o şansă, ştie cum să o gestioneze şi asta a făcut duminică, reuşind să se mobilizeze în numele partidului, pentru un candidat de care cei mai mulţi se ruşinează. Peste 20 de procente – dacă nu vor fi peste 25% la final – pentru Viorica Dancilă înseamnă un plus destul de serios faţă de scrutinul europarlamentar din mai.
Viorica Dancilă, care a produs stupoare cand a ajuns în funcţia de prim-ministru, are astazi a doua şansă să fie şi preşedintele României. Iar faptul că e răul mai mare nu va opri avântul PSD de a pretinde un loc în prim-planul politicii.
Nu e surprinzător ca Dan Barna a luat sub 15%, pe dinamica din ultima lună, dar e stupefiant ca Dancilă să reuşească peste 20-25%. Spirala ruşinii a funcţionat pe sondajele de dinaintea votului – votanţii lui Dancilă nu au admis că o voteaza şi şi-au trecut voturile fie sub tăcere, fie la alţii (Diaconu).
Acest articol dezbate chestiuni care privesc rezultatele de la vârful politicii româneşti, însă procentele care vizează interesele ortodocşilor sunt cele exprimate la nivel unitar şi sub-unitar, în coada clasamentului.
Una dintre problemele cele mai des ridicate de cei care constestă posibilitatea întreruperii pomenirii este lipsa unui antimis pe care să poate fă slujită Liturghia deoarece ar presupune lipsa unui episcop sau comuniunea cu episcopul eparhiot. Redăm mai jos în traducere un articol apărut astăzi în grecește care aduce lămuriri importante în acest sens. Recomandăm și cartea Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic și simbolic, pentru detalii în plus pe această temă.
Practica folosirii unui antimis nesemnat de episcopul locului în situații de urgență este atestată și în cartea Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose în prima ediție, mai bogată. Acolo se istorisește că Episcopul Nectarie Konețevici a dat Părinților de la Platina un antimis semnat de Arhiepiscopul Ioan Maximovici, pe care-l primise cândva de la el, pentru a-l folosi în cazul că vor fi prigoniți și li se vor lua antimisele și li se va interzice să slujească.
Referința din textul de mai jos că este interzisă folosirea unui antimis semnat de un episcop ce a căzut într-o erezie se înțelege că trebuie raportată la o erezie condamnată. Adică nu mai poate fi folosit vreun antimis de la episcopul care a fost caterisit pentru erezie. Dar chiar și când este vorba de erezia ecumenismului, neosândită încă, folosirea antimiselor semnate de episcopii actuali tot ar trebui să ridice probleme de conștiință, deși nu este o problemă de dogmă.
Cu ce antimis slujesc cei care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor?
Vasile Kermenitotis
Sfântul antimis este acea țesătură sfințită care este pusă deasupra Sfintei
Mese. Este inscripționat și reconstituie plângerea de pe Epitaf, adică scena cu
puțin înainte de îngroparea lui Hristos. Poartă semnătura și pecetea episcopului fiecărei Mitropolii și este
folosit la fiecare dumnezeiască Liturghie. Deci unii preoți se întreabă pe bună dreptate: «Cum este posibil să existe
astăzi clerici care au întrerupt pomenirea Mitropolitului lor? Cu ce antimis
slujesc?»
În situații limită, sfântul antimis poate fi folosit ca substituind Sfânta Masă, «fie
când lipsește un altar stabil – de exemplu la dumnezeiasca Liturghie în aer
liber –, fie când acela nu a fost încă sfințit»[1].
Conform Prof. de Facultate Evanghelos Theodoros, apariția antimiselor este
referită la perioada iconoclasmului[2].
Ortodocșii, ca să fugă să nu slujească împreună cu ereticii iconoclaști, care
ocupaseră atunci bisericile, săvârșeau dumnezeiasca Euharistie deosebi, în
casele lor, folosind antimise în loc de Sfânta Masă.
PRIMA CONCLUZIE: În primele șapte veacuri Biserica putea
săvârși dumnezeieștile Liturghii și fără antimise, peceți și semnături
ale episcopilor eparhioți!
Să punctăm, de asemenea, că, de fiecare dată când se schimbă episcopul, se schimbă și antimisele, întipărind încă o dată elementele noului Arhipăstor. Dl. Ghe. Zaravelas, Master în Teologie la secția Liturgică, scrie: «Practica revocării antimiselor predecesorului de către arhipăstorul în funcție se bazează pe asigurarea unității cu altarul a arhiereului și evitarea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii de către schismatici. Dacă antimisul încetează să aibă valabilitate de tot pentru altarul canonic prin plecarea arhiereului locului, atunci toate altarele stabile [adică Sfintele Mese] ale bisericilor din eparhie sunt anulate deopotrivă și au nevoie de resfințire, lucru ce nu este posibil. Folosirea antimisului arhiereului locului este bine să fie păzită, totuși fără să devină dogmă. […]
Semnătura aceasta [a Mitropolitului de pe antimis] nu exprimă dependența antimisului de
arhiereul locului, nici folosirea lui nu încetează cu plecarea episcopului care
l-a semnatde la slujirea
activă»[3].
CONCLUZIA A DOUA: Prin urmare, un
preot este îndreptățit să slujească folosind antimisul arhiereului anterior.
Antimisele nu au dată scadentă. Desigur, cât timp există unitate de credință cu
Mitropolitul în funcție, este bine să fie folosit antimisul lui, totuși fără ca
aceasta să fie privită dogmă de credință.
Și liturgistul menționat continuă: «Antimisul poate fă fie folosit independent de cel care păstorește episcopia, este suficient ca acela care l-a sfințit să nu fi căzut în rătăcire eretică sau să fi părăsit rangul»[4]. Totuși aici se ridică o întrebare serioasă: După cum se știe, Patriarhiile Ortodoxe, mulțimea Mitropoliților, egumenilor, stareților și Profesorilor de Facultate, prin texte amănunțite au demonstrat că «Sfântul și Marele Sinod» din Creta a fost neortodox. Prin urmare, mitropoliții care acceptă deciziile lui eretice propovăduiesc și ei erezia[5].
CONCLUZIA A TREIA: Deci, dacă există vreo problemă cu
folosirea antimiselor, aceasta mai degrabă o au preoții care pomenesc pe
episcopii eretici, și nu cei care au întrerupt pomenirea lor, urmând
tradiția patristică sfântă a Bisericii și fiind lăudați de sfintele canoane[6]! Este nevoie
să înțelegem că pentru Biserica noastră perioada pe care o traversăm nu este
una „pașnică”, ci este vreme „de război” cu puterile antihristice; trăim în
vreme de erezie. Totuși am văzut că antimisul a fost consfințit în vremuri
de erezie și prigoane pe seama creștinilor cu scopul de a deservi nevoile
liturgice extraordinare ale credincioșilor ortodocși prigoniți care se luptau
și mărturiseau Ortodoxia, și nu acelea ale rău-credincioșilor sau ale
celor ce făceau compromisuri.
În sfârșit, dacă deschidem și citim istoria
bisericească, ne vom încredința că de multe ori, în perioade de prigoane ale
creștinilor, a fost folosit ca antimis chiar și… pieptul mucenicilor sau
chiar și… palmele unor diaconi[7]!
CONCLUZIA A PATRA: În condiții extraordinare, poate să
fie făcută dumnezeiasca Liturghie și fără antimis. Concluzia
finală care se trage este că «sâmbăta
este pentru om, nu omul pentru sâmbătă» (Mc. 2:27). Nu se face dumnezeiasca
Liturghie pentru antimis, ci antimisul este folosit pentru dumnezeiasca Liturghie.
Deci, în loc să ne ocupăm cu antimisele, lăsând blamările pe seama clericilor care se luptă pentru credința
noastră, ar fi bine să ne deșteptăm și să ieșim din letargia duhovnicească în
care ne găsim. Din păcate, toate se năruie în jurul nostru. Cei ce stăpânesc
votează legi antihristice, ecumenismul a intrat până și în școli și Biserica Ortodoxă, a doua oară în istoria
ei, este amenințată cu o nouă mare Schismă! Deja două Patriarhii (a Serbiei și a Rusiei) au întrerupt
comuniunea bisericească cu Patriarhia de Constantinopol[8],
care, făcând hatârul americanilor[9],
de la sine și necanonic, a acordat tomosul de autocefalie clericilor
schismatici și autohirotoniți din Ucraina!
Conform sfintelor canoane, nu este îngăduit
clericilor asupra cărora Sfântul Sinod de care depind a impus unele sancțiuni
să–i disculpe de ele o altă Biserică
Locală[10]. Patriarhul
Bartolomeu a comis delictul canonic al «intruziunii» în altă jurisdicție
bisericească, pentru aceasta a și fost izolat de toți Întâistătătorii,
chiar și de prietenii și susținătorii lui tradiționaliști, precum Anastasie al
Albaniei[11]!
În octombrie care vine Sfântul Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei cu 80
de membri se va întruni în mod extraordinar pentru a decide cu privire la
această problemă critică. Cu toate acestea, cu puține zile înainte, cinci
Mitropoliți din Grecia de Nord, luând-o înainte și disprețuind Sfântul Sinod,
au trecut la o lucrare incalificabilă, recunoscând de facto pe schismaticii ucraineni[12]!
Cu excepția Patriarhiei de Constantinopol, care este autoarea acestui «delict»
canonic, astăzi toată Ortodoxia este alături și susține Biserica Ucraineană
canonică[13], care
este supusă la atentate necruțătoare prin conlucrarea autorității statului:
violențe, răpiri de biserici șamd[14]!
Și Mitropoliții în cauză ce poziție au luat, deci, față de aceste prigoane
nedrepte? Vai, sunt de partea… prigonitorilor!
Dacă se îmtâmplă (lucru pe care nu-l dorim) ca în
octombrie Biserica Greciei să recunoască – ea prima! – pseudo-Biserica
schismatică, atunci este în primejdie serios să cadă din Biserică! Vom avea
evoluții dramatice. Va fi nevoie de neocolit să convoace cele douăsprezece
Biserici Autocefale un Sinod Panortodox pentru a face față la această problemă
foarte serioasă și nu este exclus să condamne ca schismatice Biserica Greciei
și Patriarhia de Constantinopol! Un astfel de fapt va avea consecințe
înfricoșătoare: Tainele nu vor mai fi valide! Nu vor mai putea oamenii nici să
se cunune, nici să se boteze, nici să se mărturisească și atunci nu ne va mai
mântui nici «pomenirea episcopilor», nici folosirea antimiselor noastre!
Ptolemaida 6 aug. 2019 – Schimbarea la Față a
Mântuitorului
Vasile P. Kermeniotis
http:// kermeniotis.blogspot.com
În general, scandaluri ca acesta, cum este cel generat de afirmațiile recente ale Părintelui Prodecan Vasile Răducă (foto), ar trebui ignorate și marginalizate ca derapaje nedorite. Dar vremurile sunt de așa natură, că nu mai putem trata astfel cazurile de genul acesta.
Doctrina ortodoxă, dar mai ales modul de expunere
a ei, stârnește iarăși valuri de indignare și sancționare oficială în urma
emisiunii de la Radio Trinitas cu invitatul Pr. Prof. Prodecan Vasile Răducă. De
data aceasta consider că este îndreptățită somația, nefiind nici o măsură
drastică, dar nici una de validare. Totuși reacția instituțiilor pare a fi
pripită; determină o strivire a oamenilor, care vor fi tot mai atenți să nu
cumva să atenteze la linia oficială.
Declarațiile incriminate și o descriere a modului cum a decurs ședința CNA au fost expuse de Paginademedia.ro. Subiectele abordate de invitat sunt oricum sensibile: violul, protejarea de a avea copii și căsătoriile inter-religioase. Afirmațiile din emisiune, sumarizate astfel: (1) violul soldat cu sarcină ar arăta că femeii i-a plăcut „să se repete”, (2) relațiile sexuale protejate nu sunt decât masturbare și pot duce la boală și adulter și (3) musulmanii tratează femeile ca pe niște „lighioane”, sunt la limită, fără o pledoarie concludentă.
Ceea ce sare în ochi este limbajulfolosit, care nu este unul duhovnicesc, bisericesc, ci cu amprentă puternic pătimașă, bădărană, care depășește chiar limitele bunului simț și probabil ale CNA-ului. Cât privește morala ortodoxă, ea nu este prezentată greșit, însă sunt introduse speculații care țin de biologie și sociologie. Desigur, Părintele este Profesor de morală și etică și a studiat aceste aspecte. Totuși, din gura unui preot, aceste opinii sună mai mult a grosolănie decât știință, cu atât mai puțin credință, mai ales având în vedere modul cum au fost exprimate. Nu este oportun să fie reluate aici argumentele Sfinției Sale, dar ele nu cadrează cu o prezentare ortodoxă, cu atât mai puțin la o emisiune radio. Nu știu cât este de defăimătoare intervenția Părintelui, dar nu pare a fi chiar atât de ziditoare. Cel puțin nu pentru un public țintă cum este cel al Radio Trinitas.
Părintele Vasile Răducă a revenit cu precizări transmise agenției Hotnews. Este posibil să aibă dreptate în ceea ce spune, însă există unele marje de eroare destul de mari, care fac toată pledoaria nepotrivită.
Per ansamblu, consider că remarcile din emisiunea vizată nu sunt în contradicție cu doctrina ortodoxă, totuși sunt ofensatoare prin modul de prezentare și de introducere a unor detalii care țin de alte domenii.
Reacțiile post-factum ale instituțiilor
Aspectul cel mai important este modul cum a reacționat în special Biserica Ortodoxă, dar și Universitatea din București. S-au delimitat pur și simplu de cineva pe care l-au promovat până acum în funcții importante. Într-un mod rigid și inuman pe probleme care țin tocmai de latura umană. Există o mult mai mare grijă față de reacțiile „publicului” decât pentru subiectul în sine. Aceste atitudini trădează o viciere mult mai profundă și instituționalizată.
Biserica a reacționat până acum doar prin purtătorul ei de cuvânt în cadrul ședinței CNA, care s-a detașat „radical de absolut toate” afirmațiile. Pe propriul site oficial, Basilica.ro, nu a apărut nici o luare de atitudine.
Ar fi necesar să vedem, în primul rând, dacă este normal să intervină o astfel de detașare și ce presupune ea. E corect să fie abandonat un om de-al tău la prima abatere nu foarte gravă? Ce semnal transmite? S-a mai întâmplat o dată acest lucru, cu Părintele Daniel Corogeanu, în celebrul caz Tanacu, atunci când chiar Sinodul BOR a afirmat că exorcismele nu sunt o practică a Bisericii. Și rezultatul a fost închisoarea pentru cel în cauză. Oare Biserica Ortodoxă nu este un trup cu o inimă, cu o grijă pentru oile sale? Este doar o instituție hâdă și dură, legalistă și inertă? Nu poate manifesta înțelegere și preocupare părintească, să-și asume greșelile mădularelor sale? Să le corecteze cum se cuvine?
În plus, astăzi este vizibil un atac tot mai concertat asupra credinței creștine și chiar a instituției Bisericii Ortodoxe. Ar fi normal să existe o rezistență mărturisitoare, nu o conformare lașă. Tema nu ține doar de CNA, ci este mai largă și tocmai asta se vizează prin sancțiunea administrată. Lovitura de imagine ar trebui să fie mai importantă decât o eventuală amendă. Mai concret, Patriarhia, în chiar ograda căreia s-au petrecut „evenimentele”, ar trebui să reacționeze, să aibă mai multă viață, să-și asume rolul marginalizat al lui Hristos. Da, Dumnezeu a fost răstignit, batjocorit și asta este și calea următorilor Săi pentru a-și dobândi sufletele. Dar ne-am obișnuit cu delăsarea din vremea comunistă, care este generalizată astăzi. Nu este de mirare că tot mai mulți se depărtează de Biserică pentru că se simt respinși, priviți de sus, fără înțelegere. Dincolo de cei care au pretenții exagerate de la oamenii Bisericii, ea ar trebui să fie mai implicată, mai umană, dacă nu chiar duhovnicească și cu iubire jertfelnică.
Despre Universitatea București se pot spune cam
aceleași lucruri. După ce validează manifestări precum decernarea
titlului Doctor Honoris Causa unui profesor ce susține infanticidul, pentru
a da doar un exemplu, acum reacționează prin delimitare promptă. Măcar de-ar fi
consecventă și ar condamna mai degrabă promovarea uciderii și abia apoi unele
afirmații vinovate.
Din păcate, probabil că Părintele se îndreaptă spre o excludere meritată din funcțiile sale prin insistența greșită pe ideile proprii, instrumentate mai departe de Hotnews. Deja reapar acuzațiile de „Ev Mediu” din partea celor „civilizați” și „instruiți” în patimi. Sesizarea propriilor greșeli ar fi mai potrivită și chiar recunoașterea lor în locul îndărătniciei pe aceeași direcție. Se pot face anumite demarcări și punctate anumite aspecte, însă prin acceptarea erorilor de abordare și a scuzelor corespunzătoare.
Scopul nostru nu este și nu trebuie să fie acela de
a alimenta și extinde focul deja aprins, dar ar trebui stins cum se cuvine și
în toată anvergura lui, nu doar printr-o spălare pe mâini.
Am semnat petiția redactată de Mihai Silviu Chirilă (Nr.crt.253) cu o mare strângere de inimă, nu pentru că nu ar fi bună sau că aș avea ceva de completat la ea. Nu am; și deocamdată, singurul îndemn public pe care îl exprim este acela ca petiția să nu fie ignorată!
Motivul
pentru care vorbesc despre o strângere de inimă este acela că am
ajuns cu toţii într-un punct în care astfel de acțiuni trebuie
completate de eforturi colective atât de ample, încât orice
persoană realistă are toate motivele de deznădejde.
Mai înainte de toate arăt că, deocamdată, singura persoană publică care s-a manifestat concret, cumva, pe această temă este Mihai Silviu Chirilă. Nicio altă persoană publică nu a adus subiectul în discuţie măcar, darămite să mai şi propună soluţii. Mai aşteptăm, pentru că, din păcate, lucrurile au avansat într-un asemenea grad încât împotrivirea nu poate veni doar de la noi cei de la firul ierbii. Cred sincer, poate naiv, că acestea sunt timpuri când cei mai mari ar trebui să facă un pas în faţă, să aducă un pic de lumină şi mai ales multă ştiinţă.
Petiţia
luată de una singură este, în cel mai bun caz, tardivă. Nu este
nefolositoare, dar o consider ineficientă pentru că se adresează
autorităţilor statului român, în condiţiile în care inerţia
birocratică europeană va aduce în curtea noastră buletinul
biometric mult mai repede decât am putea spera în mod real la o
intervenţie a statului român, care de asemenea e ţinut să
acţioneze cu instrumentele birocratice europene. Mai mult, avem
experienţa tristă a referendumului pentru familie, acolo unde
numărul semnăturilor a fost spulberat cu totul de jocul politic.
Iar în acel demers cred că au intrat toate energiile civice pe care
le poate capacita „tabăra noastră” în cea mai extinsă formă
pe care ne-am putea-o imagina. Astăzi,
cei care au rămas preocupaţi de subiectul biometriei sunt infimi,
numeric vorbind, faţă de cei care
au fost implicaţi în
referendumul pentru
familie.
Un motiv, veşnicul motiv!, este că (şi) acest subiect a fost dus în derizoriu. Cei care se mai adună sub steagul „luptei anticip” suntem scuipaţi şi huliţi ca ultimii leproşi, chiar de cei de la care ne-am aştepta la solidarizări, măcar simbolice. Suntem acuzaţi că am dus tema într-o mocirlă în care nu mai este loc de abordare profesională, de oameni echilibraţi, de oameni cuminţi. Nu neg că nu ar exista argumente în acest sens, dar compromiterea unui subiect de către cei mai mici se poate face doar atunci când cei mai mari îl abandonează, îl lasă în mijlocul drumului. Asta fără să mai luăm în calcul acţiunile celor ce ne sunt potrivnici, şi care controlează atât scena publică cât şi percepţiile publicului, inclusiv (sau mai ales!) în interiorul cercului nostru moral. Este suficient astăzi pentru presa mainstream doar să sugereze asocieri cu „tabăra talibană”, „fundamnetalistă”, „ultraortodoxistă” ş.a.m.d. ca să ne trezim cu tot felul de desolidarizări şi delimitări din partea unor persoane care, dacă ar sta să judece, ar trebui să verifice care anume sunt acuzele de fond, ce anume determină caracterul „ultraortodoxist al taberei” şi de care anume subiect concret mă delimitez cu adevărat. Mecanismul pare mereu acelaşi: atribuirea unei false reprezentativităţi „minorităţilor vocale obraznice” după care aruncăm apa din copaie, cu tot cu copil, printr-o lepădare totală: de apă, de copaie, de copil, de laptele pe care acel copil l-a supt de la mama lui şi de casa părintească în care au văzut cu toţii lumina! Dar totuşi.. nu vorbim de o manevră de o subtilitate deosebită şi poate că noi suntem cei care vrem să îi cădem victimă astfel încât să avem la îndemână justificarea neimplicării şi pasivităţii. Că deh, dacă nu duceau unii tema în derizoriu, să fi văzut ce le făceam!
Este
nevoie de mult, mult mai multă înţelepciune în rândul celor care
ştiu că au primit de la Dumnezeu talanţii necesari să
distingă, pe de o parte, între subiecte în care există cu
adevărat o miză de căpătâi şi, pe de altă parte, între jocuri
de oglinzi, jocuri operative, infiltraţi, nesimţiţi, obraznici,
smintiţi şi semeni cu neputinţe de tot felul. Acestea
nu sunt scuzabile, fiecare îşi va primi răsplata după faptă, dar
sunt convins că pentru asemenea ispite, unii au primit şi harul
necesar să le depăşească!
Îndrăznim să susţinem în continuare că subiectul actelor biometrice, al „cipurilor” astfel cum popular este cunoscut în rândul credincioşilor, este în mod obiectiv într-atât de important încât nu mai poate fi primită scuza delimitării de sminteli şi de mocirlă.
Revenind
însă la regulamentul european şi modul în care acesta a ajuns să
fie adoptat, cred că trebuie accentuat
că aceasta s-a făcut deşi aveam
toate, dar absolut toate, instrumentele să
ne împotrivim.
S-a arătat deja că regulamentul a fost adoptat de Consiliul U.E. în timpul preşedinţiei române. Însă aceasta a fost doar ultima etapă.
Regulamentul fost lansat spre consultare publică în 06.09.2017, timp de o lună, iar apoi Comisia a solicitat un al doilea feedback într-un termen de 3 luni. După această perioadă, fost emis proiectul de propunere de regulament, la 18.04.2018, şi s-au acordat publicului 3 luni suplimentare pentru o altă perioadă de feedback. Proiectul a fost trimis apoi parlamentelor naţionale şi la avizare la Comitetul Economic şi Social European, care are 16 membri şi delegaţi din România, din sindicatele şi din patronatele din România, în afară de aparatul propriu de lucru al comisiilor, secţiunilor şi grupurilor, în care cel mai probabil sunt angajaţi numeroşi români. A fost avizat la C.E.S.E. în 11.07.2018 şi trimis la Parlamentul European.
Despre Parlamentul european ştim sensibil mai multe pentru că deh.. avem alegeri. Dar ar trebui spus că şi Parlamentul european are aparat propriu de lucru, care include un număr însemnat de români, în afară de europarlamentari şi de consilierii acestora. Propunerea de regulament a fost atribuită unui raportor, discutată şi votată în comisie, inclusiv de doi europarlamentari români, iar apoi votată în plen. Propunerea de regulament a fost trimisă apoi la Consiliul Uniunii Europene, unde a trecut printr-o succesiune de deliberări, cele de anul acesta, toate, sub preşedinţie română.
Dar după cum bine ştim, România a pregătit preluarea preşedinţiei cu mai bine de un an în urmă. Au fost organizate multiple evenimente şi consultări publice de către Institutul European din România, de către guvern şi ministere etc. Activitatea generală a Consiliului UE este compusă din cea a mai multor grupuri şi comitete de pregătire, care orientează, unii spun controlează, deciziile Consiliului. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele două comisii: COREPER I şi COREPER II. Coreper este grupul de pregătire principal al Consiliului. Toate punctele care urmează să fie înscrise pe ordinea de zi a Consiliului (cu excepția unor chestiuni legate de agricultură) trebuie să fie examinate mai întâi de Coreper, cu excepția cazului în care Consiliul decide altfel. Coreper II pregătește lucrările a patru formațiuni ale Consiliului: Afaceri Economice și Financiare, Afaceri Externe, Afaceri Generale şi Justiție și Afaceri Interne. Aceasta din urmă formaţiune a fost cea care a aprobat propunerea de regulament, şedinţa Consiliului fiind prezidată fie de ministrul justiţiei din România sau de ministrul de interne, fie de un secretar de stat delegat de aceştia.
Dat fiind că am avut preşedinţia Consiliului UE, comisiile COREPER au fost prezidate de echipa diplomatică română ce formează Reprezentanţa Permanentă a României la UE, respectiv de domnul Cosmin Boiangiu la Coreper I şi de doamna ambasador Luminiţa Odobescu la Coreper II, acolo unde s-au pregătit lucrările pentru regulamentul buletinelor biometrice.
Atrag atenţia că scopul acestui material nu este de a atribui vinovăţii sau de a sugera culpe de orice fel. Arăt că doamna ambasador Luminiţa Odobescu se numără printre cei mai buni diplomaţi ai ţării noastre, o persoană de înaltă competenţă profesională şi ţinută morală. Aceasta, cu mult timp înainte ca România să preia preşedinţia Consiliului UE a desfăşurat o activitate intensă de documentare a intereselor noastre naţionale care ar fi putut fi promovate cu această ocazie.
„Discuțiile purtate în timpul întâlnirii de lucru au vizat pregătirea preluării de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene în ianuarie 2019, în acest sens fiind prezentată contribuția Bisericilor Europene la respectarea temelor de interes ale Președinției României la Consiliul UE”.
Vă rog să observaţi că articolul din Basilica postează link direct către secţiunea temelor de interes al sitului dedicat preşedinţiei Române, basilica.ro fiind agenţia de presă a Bisericii Ortodoxe Române urmărită zilnic de foarte mulţi clerici şi mireni, inclusiv de către mine, inclusiv de către situri şi bloguri ortodoxe sau conservatoare.
În
fine.
Ceea ce am dorit să ilustrez în acest text este faptul că au existat toate condiţiile şi instrumentele pentru ca acest regulament să nu fie adoptat fără alternativă dac[ am fi avut: 1. prezenţa şi 2. credibilitatea necesare. Acest eşec, atât de grav, este unul structural şi vizează întreaga suflare ortodoxă care, din punct de vedere civic, este practic inexistentă.
Aici nu vorbim doar despre faptul că nu am formulat o petiţie sau alta la momentul oportun, că nu am oferit feedback, că nu ne-am constituit în asociaţii care să urmărească aceste chestiuni de interes (teoretic) pentru ortodocşi, că nu le-am sprijinit pe cele existente, că nu am promovat persoane, partide, sindicate, patroni, artişti, formatori de opinie, că nu ne-am cultivat aliaţi, că nu ne-am stabilit o sumă de interese civice şi politice într-un repertoriu public pe care să îl propunem celor ce ne cer votul, atenţia, timpul, energia.
Aşadar
nu este vorba (doar) despre lipsa unor instrumente, unor resurse şi
unor cunoştinţe specializate. Acest eşec s-a produs, din punctul
meu de vedere, în mod perfect identic cu ceea ce s-a întâmplat în
Creta în 2016. Deşi existau toate premisele pentru o mărturisire
limpede şi curată a credinţei noastre, ne-am
pricopsit cu „biserici surori”, căsătorii mixte, teorii
baptismale şi eretici observatori! Ca şi în cazul biometriei, şi
despre ecumenism ne-au vorbit şi ne-au prevenit părinţii, însă
fără folos.
Opinia mea, riscantă, este că în ambele situaţii vorbim despre un eşec al „clasei mijlocii” astfel cum s-ar putea înţelege din proiectul nostru. Cei aflaţi la acest nivel de mijloc, intelectual, profesional, material, social, cultural şi chiar şi la nivel de educaţie teologică, în rândul cărora mă regăsesc, au ratat menirea de a se afla scară pentru cei mici, ajutor pentru cei mari. Mulţi dintre noi am căutat reprezentativităţi peste puterile şi darurile cu care am fost înzestraţi, mulţi dintre noi am căpătat o înţelegere greşită a individualismului pe care suntem chemaţi să îl profesăm, alţii s-au repliat în false modestii pentru a-şi proteja confortul propriu iar unii s-au mulţumit doar cu gândul că nu ei sunt cei ce greşesc şi nu ei sunt cei chemaţi să răspundă.
Problemele care ne-au adus în punctul acesta sunt mult mai grave decât cele ce ar putea fi rezolvate (doar) prin petiţii, doar prin articole de informare, doar prin iniţiative individuale. După cum arătam, cred sincer că e nevoie de demersuri atât de ample, de redescoperiri ale acţiunii civice, de reinventări ai unor termeni compromişi precum clericalism, sindicalism, de un nou suflu cultural, de noi cadre de dezbatere cu ortodocşi sau cu cei străini de credinţă, cu alte cuvinte, de eforturi atât de cuprinzătoare încât pe bună dreptate mulţi sunt tentaţi să plece pe coclauri.
Ne rămâne să pregătim un teren nou, curat, roditor, celor de sus, chemaţi să ridice acest steag. Cât încă mai avem lumină.
