Trăim într-o lume în care nu mai știm ce credem. Și mai grav: nu mai știm de ce credem ceea ce credem.
Această broșură nu este o simplă expunere teoretică despre propagandă. Este o radiografie a războiului informațional în care suntem deja captivi, dar nu conștienți.
Inspirată din cercetarea minuțioasă și neliniștitoare a lui Lukasz Olejnik, lucrarea de față urmărește nu doar să explice ce este propaganda, ci să o demaşte în toate formele ei moderne – politice, economice, tehnologice, psihologice, culturale.
În trecut, propaganda era o pancartă. Astăzi este o interfață. Era o voce tare. Acum e un algoritm tăcut. Era centralizată. Acum e virală. Era vizibilă. Acum e deghizată în meme, glume, „informări oficiale”, reclame sau notificări.
Aceasta nu este o democrație informată. Este un ecosistem ideologic controlat. O arhitectură de influență construită pe emoții, frici, repetiție și selecție semantică. O rețea de dominare tăcută în care gândirea liberă este o excepție, nu o regulă.
Această broșură este un act de apărare. O încercare de a reface suveranitatea conștiinței într-un prezent în care fiecare decizie este pre-configurată. Este un avertisment. Și o invitație la luciditate.
Pentru că cine nu înțelege propaganda – o trăiește, o răspândește și o apără fără să știe.
SECȚIUNEA I
Sămânța invizibilă: Originea, mutațiile și moștenirea profundă a propagandei
Fiecare ordine socială a fost, mai întâi, o narațiune. Iar fiecare narațiune a fost, într-un fel sau altul, o formă de propagandă.
Lukasz Olejnik nu deschide discuția despre propagandă cu definiții abstracte sau statistici sterile. El începe cu o recunoaștere lucidă: propaganda este una dintre cele mai vechi arte ale guvernării. O artă fluidă, adaptabilă, disimulată în moralitate, sacralitate, patriotism sau divertisment. Dar întotdeauna cu aceeași finalitate: influențarea gândirii altora, fără ca aceștia să-și dea seama. Propaganda, în fond, nu este despre convingere sinceră. Este despre configurarea lumii mentale a celuilalt. Este arhitectura invizibilă a consensului fabricat.
Originea termenului însuși este revelatoare. În secolul XVII, Biserica Catolică înființează Sacra Congregatio de Propaganda Fide – Congregația pentru Propagarea Credinței. Aparent, misiunea era una nobilă: combaterea ereziei protestante și răspândirea adevărului religios. Dar în esență, era un proiect de centralizare ideologică, un program de control al conștiințelor, prin selecția narativelor acceptabile și eliminarea celor disonante. Astfel, propaganda s-a născut sub semnul misiunii divine – și poate tocmai de aceea, a păstrat mereu aparența sacralității. Întotdeauna e în numele binelui. Întotdeauna e justificabilă. Întotdeauna e urgentă.
Această dimensiune ambiguă – între sfințenie și manipulare – însoțește propaganda din Antichitate până azi. În cetatea greacă, oratorii și poeții nu erau doar artiști. Ei erau modelatori de percepții colective. În Roma imperială, chipul împăratului pe monede nu era doar simbol de autoritate, ci un instrument de familiarizare afectivă cu puterea. Panourile triumfale, istoriile oficiale gravate în piatră – toate aceste forme erau ceea ce am numi azi branding politic. Adevărul era secundar. Ceea ce conta era repetarea și spectacolul. Vizibilitatea și memorabilitatea. Puterea nu trebuia doar exercitată. Trebuia vizualizată și admirată.
Ruptura majoră vine odată cu apariția tiparului. O invenție tehnologică care, dincolo de impactul asupra cunoașterii, deschide poarta unui nou tip de propagandă – mult mai rapidă, mai ieftină, mai virală. În Germania secolelor XV–XVI, broșurile despre vrăjitoare provoacă isterii colective. În Anglia elisabetană, pamfletele devin armă politică. În timpul Războiului de Treizeci de Ani, tiparul devine instrument de război psihologic. Informația nu mai este despre învățare. Devine armă de influențare în masă.
Dar marea transformare ideologică apare în epoca modernă, când propaganda se secularizează. Revoluția Franceză oferă primul exemplu de utilizare sistemică a artei, culturii și simbolului în slujba demolării unei ordini și impunerii alteia. Fiecare cap tăiat în Place de la Révolution era precedat de o campanie simbolică: caricaturi, pamflete, cântece, lozinci. Masacrul era înscenat ideologic. Și acceptat popular. Prin propagandă, sângele devine spectacol moral.
De aici înainte, propaganda se transformă în tehnică politică modernă. Lenin o rafinează: pentru el, nu există acțiune revoluționară fără aparat ideologic care să o susțină. „Ziarul este organizatorul colectiv al proletariatului.” Fascismul italian o estetizează. Nazismul o industrializează. Comunismul o birocratizează. Propaganda devine funcție a statului, ramură a securității, componentă a educației, mod de existență al realității oficiale.
Iar în timpul celor două războaie mondiale, propaganda atinge o eficiență nemaiîntâlnită. În Marea Britanie, SUA, Germania sau URSS, afișele, filmele, radioul devin mecanisme de fabricare a dușmanului și de sacralizare a propriilor acțiuni. Populațiile sunt îndemnate să urască, să spioneze vecini, să consume mai puțin, să moară cu zâmbetul pe buze – toate în numele „Adevărului”. În realitate, în numele controlului.
După 1945, lumea intră într-o eră nouă – Războiul Rece – în care propaganda nu mai e folosită doar în momente de criză, ci devine permanentă. Este fundalul sonor al întregii vieți sociale. Fiecare film, fiecare manual, fiecare știre, fiecare expoziție e marcată de presiunea propagandistică. În Est, brutală și vizibilă. În Vest, subtilă, seducătoare, moralizatoare. Dar prezentă peste tot.
Ceea ce Olejnik subliniază cu o rigoare neliniștitoare este că propaganda nu este o anomalie. Nu este o abatere. Nu este o tehnică „rea” folosită de „regimuri rele”. Este esențială pentru orice sistem care dorește să-și perpetueze hegemonia. Statul are nevoie de educație, da – dar și de mit. De cultură, da – dar și de frică. De adevăruri – dar și de adevăruri controlate. Propaganda este liantul ideologic care ține o societate obedientă.
În lumea contemporană, propaganda și-a schimbat doar hainele. Nu mai vine sub formă de afiș cu drapel. Vine ca videoclip viral. Nu mai invocă patria. Invocă „siguranța”, „inclusivitatea”, „reziliența”. Nu mai cere sacrificiu. Cere conformism psihologic. Dar esența e aceeași: să nu gândești singur. Să primești realitatea gata ambalată, în lozinci ușor de repetat și greu de contestat.
Aceasta este concluzia radicală a lui Olejnik: propaganda nu e trecutul. Este infrastructura prezentului. Este ceea ce respirăm în fiecare clipă. O respingem doar dacă o putem vedea. Dar, de cele mai multe ori, nu o vedem.
Propaganda nu spune „crede-mă”. Spune „toți cred asta deja”.
Niciun imperiu n-a rezistat fără narațiune. Dar fiecare narațiune dominatoare este o formă de putere mascată.
SECȚIUNEA II
Teritoriul percepției: Propaganda ca modulație a realității și configurare a spațiului informațional
Realitatea nu mai este ceea ce este. Este ceea ce pare, ceea ce se repetă, ceea ce devine vizibil. În lumea noastră, percepția a devenit geografie. Iar propaganda este arhitectul invizibil.
Dacă în primele pagini ale cărții, Olejnik a arătat rădăcinile istorice ale propagandei, aici el operează o mutație conceptuală esențială: în era digitală, propaganda nu mai este doar o tehnică de comunicare, ci o tehnologie de mediu. Nu mai e un mesaj. Este un sistem. Nu mai e despre „convingere”. Este despre configurarea a ceea ce este gândibil.
Trăim, spune autorul, într-un „spațiu informațional”. Un mediu dens, poluat, invizibil, dar omniprezent – alcătuit din mesaje, semnale, imagini, interfețe, algoritmi, percepții colective și reflexe individuale. Propaganda acționează asupra acestui spațiu ca un operator de frecvență: modulând ce se aude, ce se repetă, ce dispare în tăcere. Ea nu introduce doar idei. Introduce raporturi de forță între idei. Decide ce e central și ce e marginal. Ce e „evident” și ce e „dubios”. Ce e „responsabil” și ce e „extremist”.
Această transformare este esențială. În secolul XX, propaganda funcționa într-un mediu relativ liniar: radio, ziar, film, discurs. Influența era verticală – de sus în jos. Astăzi, rețelele, datele și inteligența artificială creează un mediu rizomatic în care influența este fluidă, transversală, emoțională. O propoziție aruncată pe Twitter poate declanșa o criză diplomatică. O imagine scoasă din context pe TikTok poate prăbuși încrederea într-o instituție. Nimic nu mai e stabil. Totul e vulnerabil.
De aceea, propaganda nu mai operează doar prin ce spune, ci prin ce lasă să se întâmple. Aici apare ideea de modulație. Statul, corporațiile, grupurile de interese nu mai au nevoie să livreze minciuni directe. E suficient să regleze volumul: să amplifice anumite teme, să bruieze altele, să tacă strategic în momente-cheie. Să creeze haos informațional în care discernământul devine imposibil, iar publicul – epuizat – acceptă varianta cea mai confortabilă emoțional. Adevărul devine un detaliu tehnic.
Dar această modulație nu este aleatorie. Este calibrată strategic. Olejnik analizează cum diferite entități – state, armate, partide, rețele ideologice, corporații – acționează simultan în același spațiu informațional, dar cu obiective diferite. Unele vor supunere. Altele – radicalizare. Unele construiesc loialitate. Altele, confuzie. Dar toate lucrează cu aceleași instrumente: selecția temelor, emoția ca vehicul, algoritmul ca mecanism de distribuție.
Cea mai perversă componentă este că aceste operațiuni nu sunt percepute ca „propagandă”. Sunt mascate ca „informare”, „campanii de conștientizare”, „narațiuni culturale”, „diversitate de opinii”. În realitate, sunt exerciții de control asupra structurii mentale a spațiului public. Cine domină ce se discută și cum se discută, domină întreaga viață politică.
În această ecologie informațională, Olejnik cartografiază o serie de noțiuni-cheie:
– Disinformation: falsul deliberat, cu intenție strategică;
– Misinformation: eroarea virală, folosită ca vector util;
– Malinformation: adevărul fragmentat, folosit tendențios pentru a crea impresii false;
– Information pollution: redundanță, distragere, saturație – până la colapsul logicii.
Dar pericolul nu vine doar din conținut. Vine din format. Meme-urile, clipurile de 15 secunde, glumele ironice și influencerii politici camuflați în comici – toate devin vehicule ale unui nou tip de „violență blândă”. Nu se mai operează cu represiune, ci cu „distracție”. Spațiul informațional devine un mediu „gamerizat”: oamenii sunt recompensați pentru reacții rapide, pentru loialitate față de tribul ideologic, pentru viralizare. Judecata e penalizată. Reflecția – încetinită. Nu mai câștigă cine are dreptate. Câștigă cine e mai clickabil.
Statul, în această ecuație, nu mai e doar guvern. Este curator de realitate. Decide ce versiuni ale evenimentelor sunt valide. Începe să semene cu o rețea de influenceri cu legitimitate birocratică. Iar când cenzurează, o face „pentru binele comun”. Când tace, o face „din prudență”. Când exagerează, o face „pentru reziliență civică”. Este o propagandă moralizatoare, în care fiecare abuz informațional e justificat de o criză reală sau fabricată.
Olejnik merge mai departe și arată că frontul propagandei nu este doar intern. Războiul informațional este transnațional. Există operațiuni de influență străină (FIMI), rețele persistente de manipulare (APM), campanii orchestrate de subminare a coeziunii sociale, declanșate nu de armate, ci de servere. Sunt atacuri care nu vizează infrastructura fizică, ci încrederea. Nu vizează economia, ci sensul. Nu distrug clădiri, ci consensuri.
Aceste campanii nu sunt izolate. Sunt de zi cu zi. În orice țară, în orice domeniu: vaccinuri, alegeri, minorități, istorie, criză climatică, război. Propaganda a devenit endemică. Spațiul informațional este deja un câmp tactic. Iar cetățeanul – o țintă mobilă.
Și atunci, ce mai înseamnă gândirea liberă? Ce mai înseamnă opinia? Ce mai înseamnă adevărul? În lumea configurată de propagandă modulată, singura șansă de libertate este conștientizarea mecanismelor. Înțelegerea structurii. Recunoașterea modului în care suntem condiționați să simțim, nu să gândim. Să reacționăm, nu să reflectăm. Să ne aliniem, nu să căutăm.
Propaganda modernă nu ne spune ce să credem. Ne oferă o lume în care nimic altceva nu pare demn de crezut.
Spațiul informațional este deja colonizat. Cine nu luptă pentru propria percepție devine teren de luptă pentru alții.
SECȚIUNEA III
Mașinile care mint în locul nostru: Inteligența artificială, rețelele automate și industrializarea propagandei
Omul a învățat să mintă. Apoi a învățat să manipuleze. Acum i-a predat mașinii aceste abilități. Și o lasă să le perfecționeze în tăcere.
În epoca rețelelor sociale, algoritmilor și modelelor de limbaj generativ, propaganda nu mai este o funcție a ideologiei umane. Este o industrie a captării atenției. O fabrică de influență automatizată. O combinație de date, cod, psihologie comportamentală și arhitectură digitală care produce nu doar mesaje, ci reflexe colective. Și le livrează cu precizie matematică către fiecare minte vulnerabilă. Olejnik nu vorbește aici despre viitor. Vorbește despre un prezent deja funcțional. Și profund periculos.
Totul începe cu o observație fundamentală: tehnologia nu este neutră. Fiecare aplicație, fiecare platformă, fiecare algoritm este o structură de influențare. Chiar și cele aparent benigne – precum sistemele de recomandare sau funcțiile de completare automată – sunt în esență mecanisme de sugerare. Iar sugerarea repetată devine, mai devreme sau mai târziu, determinare. Nu ni se spune ce să alegem. Dar alegerile pe care ni le oferă sistemul sunt deja limitate. De aici începe propaganda algoritmică.
Olejnik pătrunde adânc în această lume a influenței automatizate. Boți, conturi false, rețele de troli, ferme de like-uri, canale sincronizate – toate sunt deja parte din peisajul cotidian al rețelelor. Ce par opinii spontane sunt adesea fluxuri simulate. Ce pare „consens social” este deseori doar volum artificial. E suficientă o echipă de zece oameni cu mii de conturi false ca să creeze iluzia unei majorități. E suficient un algoritm bine antrenat ca să declanșeze o criză artificială. Propaganda nu mai are nevoie de mase convingătoare. Are nevoie de semnale credibile livrate în momente-cheie.
Dar nu doar conturile false sunt problema. Problema reală este integrarea totală a comportamentului uman în logica datelor. Olejnik arată cum comportamentul online este cartografiat, analizat și folosit pentru targetare emoțională. Nu ești manipulat la întâmplare. Ești manipulat în funcție de profilul tău psihologic, de anxietățile tale, de istoricul tău de clicuri, de timpul pe care îl petreci privindu-te în oglinda virtuală. Propaganda digitală nu este generală. Este intimă. Este exact ce ai nevoie să auzi ca să reacționezi.
Cea mai radicală mutație este însă apariția conținutului generativ: texte, imagini, voci, videoclipuri fabricate de inteligențe artificiale. Olejnik tratează fără iluzii acest subiect: minciuna digitală nu mai are cost de producție. Ce înainte necesita o redacție, un studio și zeci de specialiști, acum poate fi generat în câteva secunde de un model antrenat pe milioane de exemple. Deepfake-urile, de pildă, nu mai sunt simple curiozități. Ele devin arme politice. Un lider care „spune” ceva ce n-a spus niciodată. O imagine cu victime care nu există. Un documentar fals, dar convingător. Toate pot schimba percepții. Pot declanșa revolte. Pot justifica războaie.
Inteligența artificială devine astfel un propagandist ideal: nu are conștiință, nu obosește, nu are dubii. În plus, se perfecționează singură. Prin antrenare, prin feedback, prin adaptare. Olejnik atrage atenția asupra unui scenariu deja realizabil: propagandă autonomă, în care sistemele AI identifică teme vulnerabile în societate și injectează conținut direcționat pentru a polariza, distrage sau destabiliza. Nu mai e nevoie de ordin. Este suficient un prompt.
Și totul e mascat în normalitate. Platformele de socializare, motoarele de căutare, aplicațiile de știri – toate sunt vehicule pentru aceste campanii invizibile. Nu mai trăim într-un spațiu neutru de comunicare. Trăim într-o rețea de influență stratificată. Un labirint ideologic în care fiecare are propria cameră de ecou, propriul micro-partid, propriul dușman fabricat. Iar cei care vor să iasă din sistem sunt penalizați: prin deplatformare, prin ridiculizare algoritmică, prin invizibilizare.
Mai grav este că moralitatea propagandei digitale nu mai e discutată. Totul este despre eficiență. Câți au dat share? Câți au reacționat? Ce impact a avut campania? Nu mai există bine și rău. Doar metrici. Nu mai există etică. Doar performanță. În această logică, democrația devine o piață de percepții. Iar percepțiile sunt produse. Și sunt vândute. Cine are bani, controlează ceea ce lumea crede. Cine are date, controlează ce lumea simte.
Concluzia lui Olejnik este sumbră, dar incontestabilă: propaganda digitală a scăpat de sub controlul uman. Nu pentru că nu poate fi oprită, ci pentru că nimeni nu vrea cu adevărat s-o oprească. Este prea utilă. Prea profitabilă. Prea eficientă.
Astăzi, nu mai e nevoie să convingi. E suficient să simulezi consensul. Și lumea va urma.
Inteligența artificială nu va distruge omenirea. O va reeduca subtil – până când nu va mai fi nevoie s-o distrugă.
SECȚIUNEA IV
Când manipularea se vinde: Propaganda comercială și relațiile publice ca armă economică
Trăim într-o epocă în care publicitatea nu mai este doar o formă de promovare, ci o infrastructură a sugestiei permanente. Ceea ce ni se spune că e „comunicare de brand”, „engagement” sau „strategie de imagine” este, în fond, o formă rafinată de propagandă – dar una care nu mai vizează în mod necesar loialitatea ideologică, ci obediența economică, consumul compulsiv și supunerea culturală față de un model de viață prefabricat.
Lukasz Olejnik rupe masca moralizatoare a marketingului și expune mecanismele prin care „relațiile publice” devin operațiuni psihologice în plină regulă, fără ca populația să conștientizeze că e parte a unei experiențe cognitive controlate. Reclama, ne spune el, este soră geamănă cu propaganda politică, dar mai eficientă și mai insidioasă, pentru că nu cere crez ideologic, ci simpla convertire a reflexelor de cumpărare. Dacă propaganda de stat vrea supunere, propaganda comercială vrea dependență.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. În spatele fiecărei reclame care pare „inspiratoare” sau „amuzantă” se află o echipă de psihologi, sociologi, specialiști în neuromarketing, analiști de date și tehnologi ai manipulării afective. Scopul? Nu doar să cumperi, ci să vrei să cumperi. Să simți că identitatea ta depinde de produsul respectiv, că imaginea ta în oglindă are nevoie de el, că prietenii tăi îl aprobă tacit. În capitalismul cognitiv, consumul nu mai este decizie. Este destin emoțional.
Dar această strategie nu e o inovație postmodernă. Olejnik arată cum, încă din Primul Război Mondial, guvernele au învățat din arsenalul publicității cum să vândă idei, mobilizare și chiar moarte. Așa s-a născut, în esență, relația dintre propagandă și PR – din colaborarea criminală dintre tehnicile comerciale și obiectivele militare. Publicitatea a fost perfecționată nu în piață, ci în tranșee: cum să convingi o națiune să-și trimită fiii la război? Cum să vinzi ideea de sacrificiu ca pe o garanție de prestigiu? Acela a fost momentul zero în care emoțiile colective au fost calibrate industrial.
Totul se bazează pe un adevăr simplu, dar devastator: frica vinde mai bine decât rațiunea. Campaniile care apelează la panică, la anxietăți adânc înrădăcinate – frica de respingere socială, de moarte, de boală, de eșec – sunt infinit mai eficiente decât cele care mizează pe informare onestă. De aceea, un produs care te sperie va avea mai mult impact decât unul care doar te seduce. Acesta e motivul pentru care reclamele ne spun constant ce riscăm dacă nu cumpărăm: ești gras, ești singur, ești bătrân, ești neproductiv. Cumpără, deci, și scapă. Mesajul e simplu: produsul nu e un bun. E o eliberare.
În același registru, Olejnik demască mecanismele prin care campaniile comerciale au fost folosite, în mod istoric, pentru a crea realități paralele: țigările promovate ca simbol al emancipării feminine; cocaina prescrisă ca tonic medical; heroina vândută ca remediu pentru copii. Astăzi, metodele sunt doar mai discrete, dar nu mai puțin toxice: influenceri plătiți, recenzii false, conținut „nativ” care arată ca o opinie autentică, dar este livrat ca ambalaj al unei minciuni profitabile. Nimic nu e ce pare. Totul e propagandă ambalată frumos în „storytelling”, în „engagement” sau „valoare de brand”.
Olejnik merge mai departe și denunță abuzul sistemic al platformelor digitale: exploatarea neuropsihologică prin așa-numitele „dark patterns” – structuri de design care păcălesc utilizatorul să apese ce nu vrea, să accepte ce nu știe și să ofere date pe care n-ar trebui să le ofere. Totul e gândit să pară natural, dar servește unei strategii: nu doar să influențeze, ci să structureze alegerile tale. Să nu mai existe alegere reală. Doar iluzia ei.
Mai grav este că aceste forme de manipulare comercială au un impact sistemic asupra economiei reale: prin fake news-uri despre companii concurente, prin sabotaje reputaționale orchestrate pe social media, prin manipularea percepției bursiere sau chiar prin impunerea unor modele de consum care devin constrângeri structurale pentru întreprinderile mici. În acest sens, propaganda comercială nu mai este doar o problemă morală. Este o armă economică, un instrument de subordonare a pieței libere în favoarea marilor jucători cu infrastructură de influență.
Este capitalismul de tip propagandistic – nu unul al concurenței libere, ci al dominației cognitive. Nu câștigă cine are produsul cel mai bun, ci cine controlează emoția colectivă. Cumpărătorul nu este client. Este prizonier afectiv. Consumatorul modern nu cumpără bunuri. Cumpără identități prefabricate, statusuri sociale simbolice, promisiuni de apartenență și iluzia alegerii.
Ce rămâne din libertatea economică într-o lume în care PR-ul este doar o versiune corporatistă a războiului informațional? Unde orice formă de opoziție sau alternativă este discreditată, ridiculizată sau redusă la tăcere printr-un mix subtil de algoritmi, recenzii plătite și scandaluri fabricate?
Răspunsul implicit al autorului este clar: nu mai există graniță între manipulare ideologică și manipulare comercială. Ambele operează în același spațiu cognitiv, cu aceleași metode, și cu același obiectiv suprem – supunerea.
Adevărul nu mai contează. Contează doar câte clickuri produce o minciună bine ambalată.
Nu trăim într-o economie de piață. Trăim într-o economie a percepției. Iar percepția este controlată.
SECȚIUNEA V
Legea ca decor. Propaganda și dezinformarea între legalitate, impunitate și disimulare normativă
Uneori, dreptul tace. Alteori, minte. Dar cel mai adesea, legitimează ceea ce ar fi trebuit să condamne.
În lumea ideală, propaganda ar trebui să fie reglementată. Dezinformarea – sancționată. Manipularea deliberată a conștiinței publice – interzisă. Dar în lumea reală, statul de drept e adesea doar o perdea de fum. Iar normele, în loc să apere adevărul, sunt folosite pentru a acoperi sofisticat minciuna. Lukasz Olejnik pătrunde în zona cea mai întunecată a propagandei moderne – acolo unde legea devine complicele ei tacit sau direct.
În teorie, dreptul internațional interzice propaganda de război, îndeamnă la combaterea urii, apără libertatea de informare și cere responsabilitate în comunicarea publică. În practică, aceste principii sunt decorative, fragile, invocate selectiv, ignorate convenabil. Este un joc dublu: statele condamnă propaganda adversarilor, dar își apără propriile operațiuni de influență ca fiind „informare strategică”, „comunicare instituțională” sau „consolidarea rezilienței civice”. Falsul devine legitim atunci când poartă uniforma legii.
Una dintre cele mai tulburătoare revelații ale autorului este că propaganda nu este interzisă prin esență. Este interzisă doar în anumite forme, de către anumite entități, în anumite contexte. Propaganda de război? Da, e ilegală – dar doar dacă incită explicit la crime sau încălcări grave ale dreptului umanitar. În rest? E lăsată într-o zonă gri, acceptată tacit ca un element inevitabil al conflictului.
În mod similar, folosirea tehnologiilor deepfake în scopuri de manipulare este discutată, problematizată, dar nu interzisă în mod universal. Statele admit că există un risc, dar amână reglementarea. Motivul este clar: teama de a pierde propriile capacități ofensive. Cum poți interzice ceva ce tu însuți folosești în operațiunile de influență internațională? Reglementarea devine o farsă morală. Se aplică doar celor slabi, niciodată celor puternici.
Există și cazuri documentate, istorii sumbre în care dezinformarea a devenit crimă. În Rwanda, „radio-ul urii” a fost nu doar instigator, ci organizator al genocidului. În Germania nazistă, „Der Stürmer” a creat terenul psihologic pentru Shoah. Și totuși, dincolo de aceste cazuri extreme, nicio ordine internațională stabilă nu a reușit să pună capăt sistemic propagandei maligne. Cel mult, a reușit s-o profesionalizeze.
Mai recent, Uniunea Europeană a început timid să introducă norme împotriva dezinformării. Dar și aici, Olejnik avertizează: bunele intenții sunt rapid deturnate. Platformele tehnologice devin arbitri ai adevărului, sub pretextul „responsabilizării”. Statul devine cenzor, dar o face cu fața întoarsă spre cetățean, zâmbind și invocând „protecția informativă”. În numele libertății, se restrânge pluralismul. În numele combaterii urii, se standardizează opinia publică. Drepturile fundamentale sunt rediscutate în funcție de cine vorbește și ce spune. Nu mai contează doar dacă afirmația este adevărată, ci dacă servește binele strategic.
Olejnik demască, de asemenea, ipocrizia politicii externe occidentale. De câte ori un stat își închide media disidentă, e dictatură. Dar când o alianță democratică blochează accesul la canale străine, este „măsură de securitate”. În ambele cazuri, libertatea de exprimare este suspendată. Diferența nu este legală, ci geopolitică. Legea nu este principiu, ci armă retorică în serviciul interesului de moment.
Pe acest fond, autorul propune o întrebare gravă: mai există un echilibru posibil între combaterea dezinformării și protejarea libertății de exprimare? Sau ne îndreptăm, inevitabil, spre o nouă eră a cenzurii „cu față umană”, unde adevărul nu e interzis, dar este invizibilizat, marginalizat, sufocat în zgomotul convenabil al propagandei oficiale?
Răspunsul nu este optimist. Într-o lume în care tehnologia face imposibilă verificarea imediată a sursei și autenticității, iar reglementările sunt moarte-n fașă, bătălia juridică pentru adevăr pare deja pierdută. Legislația nu poate ține pasul cu viteza dezinformării. Iar actorii globali care ar putea impune norme – ONU, UE, NATO – sunt ei înșiși captivi în propriile jocuri de propagandă.
Dreptul a devenit o platformă de justificare. Nu o apărare a dreptății, ci un decor procedural al dominației simbolice. Jurisprudența e plină de formulări care sună bine și acoperă compromisuri toxice. Libertatea de expresie e invocată pentru a permite minciuni comerciale, dar restrânsă când adevăruri inconfortabile deranjează elitele. Neutralitatea e doar un cuvânt.
Iar în acest context, cetățeanul devine victima perfectă: confundat, intimidat, dezarmat moral. Își închipuie că legea îl protejează, când de fapt îl disciplinează. Crede că are drepturi, când de fapt are permisiuni temporare. Își imaginează că e informat, când de fapt este selectiv expus.
Aceasta e concluzia amară: în era propagandei tehnologice, dreptul nu mai e un scut. Este o mască.
Când legea nu mai apără adevărul, atunci minciuna devine legală.
Nu cenzura este problema. Ci cine decide ce trebuie cenzurat.
SECȚIUNEA VI
Teatrul puterii: Propaganda politică și statală în era reconfigurării mentale globale
Nu guvernarea prin forță definește epoca noastră. Ci guvernarea prin imagine. Statul nu mai trage cu gloanțe. Trage cu povești.
Aceasta este, poate, cea mai neliniștitoare revelație a secțiunii dedicate propagandei politice și statale. Lukasz Olejnik destramă iluzia democrației informaționale, în care opinia publică ar fi rezultatul unei piețe libere a ideilor. Dimpotrivă, în spatele cortinei de pluralism mediatic și libertate aparentă se desfășoară un joc sistemic al agendei impuse, al cadrării selective a realității și al manipulării sofisticate prin canale multiple, adaptate fiecărui segment social.
Statul modern nu mai este doar administrator, ci producător de realitate. Politica nu mai are ca obiectiv gestionarea bunurilor comune, ci gestionarea percepției colective despre ceea ce este „bine”, „sigur” și „normal”. Astăzi, guvernele nu mai câștigă puterea doar prin alegeri. O păstrează prin control narativ. De aceea, propaganda statală nu e o deviere. Este esența noii guvernări. Este forma ei profundă, invizibilă, dar absolută.
Olejnik demontează mitul potrivit căruia propaganda ar fi un apanaj al regimurilor autoritare. Dimpotrivă, în democrațiile liberale, propaganda este mai subtilă, mai bine calibrată, mai eficientă. Pentru că nu interzice. Convinge. Nu reprimă. Redirecționează atenția. Nu minte flagrant. Selectează ceea ce trebuie să știi și cum trebuie să simți. În fond, libertatea de opinie e o iluzie atâta timp cât nu ai acces la toate informațiile – iar statul, împreună cu rețelele tehnologice pe care le controlează sau le influențează, devine portarul selectiv al vizibilității.
Deosebit de relevantă este observația lui Olejnik despre natura „amorfă” a spațiului informațional. Spre deosebire de regimurile moderne timpurii, în care propaganda era difuzată centralizat prin radio, afișe, film și ziar, astăzi avem o diseminare rizomatică, care creează bule de realitate – universuri paralele în care grupuri întregi de populație trăiesc izolați cognitiv, alimentați exclusiv cu confirmări, temeri și resentimente. Guvernul nu mai are nevoie să convingă o majoritate unitară. Are nevoie să fragmenteze. Să creeze insule de loialitate, de frică, de ură controlată. Polarizarea nu e un efect secundar. Este o strategie.
Un exemplu șocant pe care îl oferă autorul este legat de campaniile de influență derulate de diverse state în contextul căderii unei rachete pe teritoriul unui stat NATO. Trei versiuni ale adevărului – fiecare alimentată de canale oficiale, semi-oficiale și sociale – au circulat simultan: una a NATO, una a Ucrainei, una a Rusiei. Realitatea obiectivă nu a mai contat. Ceea ce a contat a fost care narațiune a fost acceptată de publicul-țintă. Adică cine a avut mai multă „credibilitate”, nu adevăr.
Olejnik insistă: propaganda statală de azi se bazează nu pe constrângere, ci pe inginerie simbolică. Folosește influenceri, psihologi comportamentali, sociologi, strategi electorali și algoritmi de microtargetare pentru a crea emoții colective care duc la vot, obediență sau acceptare pasivă. Se instrumentalizează arta, cinematografia, chiar și muzica pop – vezi cazurile în care statul consideră K-pop sau influenceri culinari ca „amenințări la securitatea națională”. Totul este contaminabil ideologic. Totul poate deveni vehicul de propagandă sau contra-propagandă.
În paralel, statul practică o propagandă a tăcerii: izolează ideile alternative nu prin interdicție, ci prin invizibilizare. Prin algoritmi care cenzurează tăcut, prin „shadow banning”, prin strategii de „fact-checking” partizan. Ideile care nu convin nu sunt combătute. Sunt făcute să dispară. Așa se construiește noua cenzură: fără interdicție formală, dar cu eficiență totală.
Dar poate cea mai gravă componentă pe care o evidențiază autorul este folosirea haosului informațional ca armă. Nu mai e nevoie ca populația să creadă într-o singură versiune a adevărului. E suficient să nu mai creadă în niciuna. Într-un ocean de versiuni contradictorii, omul renunță să mai caute adevărul și adoptă ceea ce îl liniștește. Astfel, propaganda nu mai convinge prin logică, ci prin afect. Statul devine psihoterapeut colectiv. Frica și nevoia de stabilitate sunt exploatate până la epuizare.
În România, asemenea mecanisme se pot observa cu claritate în perioadele electorale, în crizele sanitare sau în controversele geopolitice. Se impun teme artificiale, se ignoră subiecte vitale, se personalizează conflictele ideologice, se mută centrul dezbaterii din rațiune în afect. Nu mai discutăm despre politici publice. Discutăm despre ce urâm, de ce ne temem și cine e „dușmanul poporului”. Statul nu mai e arbitru. Este instigator.
Aceasta este sinteza necruțătoare: statul a devenit un regizor de percepții, un narator al realității colective, iar propaganda este limba oficială a noii guvernări. Nu trăim în democrații libere, ci în ecosisteme de influență organizată, unde votul e doar ecoul unui proces mental gestionat cu precizie chirurgicală de campanii integrate de PR politic, securitate informațională și psiho-manipulare algoritmică.
Nu mai alegem ce gândim. Ni se oferă variante prefabricate din care alegem iluzia preferabilă.
Statul nu mai controlează prin forță. Controlează prin consens fabricat.
SECȚIUNEA VII
Frontul invizibil: Propaganda în război și războiul prin propagandă
În epoca modernă, fiecare bombă e precedată de o idee. Fiecare moarte de un mesaj. Iar fiecare război începe cu o poveste.
Olejnik deschide acest capitol cu o observație care sparge instantaneu mitul conform căruia propaganda ar fi o anexă a războiului. Dimpotrivă – în lumea contemporană, propaganda este războiul. Este componenta sa invizibilă, dar indispensabilă, cea care pregătește mentalul colectiv pentru violență, justifică acțiunile armate, delegitimează adversarul și fabrică narațiuni care substituie adevărul istoric cu fantezii geopolitice adaptate interesului de moment.
În războiul modern, tunurile trag abia după ce cuvintele au fost calibrate. Mai întâi se cuceresc mințile. Abia apoi se distrug orașele.
Olejnik analizează cu luciditate cum, în secolul XXI, operațiunile militare nu mai pot fi concepute în absența unei arhitecturi informaționale paralele. Aceasta include:
campanii media integrate,
fake news-uri strategice,
conturi false care diseminează informații țintite,
video-uri fabricate menite să provoace panică,
și, mai subtil, emoții dirijate: indignare, furie, mândrie, umilință, revoltă.
Niciun glonț nu se trage fără ca în prealabil să fi fost creat un consens emoțional care să-l justifice. Nicio invazie nu e posibilă fără o „cauză” – fie ea fabricată, exagerată sau complet falsificată. De aceea, propaganda în război nu e doar un instrument auxiliar. Este ceea ce face războiul posibil.
Unul dintre cele mai relevante exemple analizate de autor este conflictul din Ucraina. Aici, propaganda a atins niveluri de complexitate fără precedent: narațiuni paralele, video-uri falsificate, imagini din jocuri video prezentate ca „dovezi”, soldați „eroi” fabricați mediatic, declarații manipulate, și o cascadă interminabilă de justificări morale – de ambele părți.
Olejnik nu ia partea nimănui. El demască simetria răului comunicativ. Ne arată cum fiecare stat, fiecare alianță, fiecare tabără folosește tehnicile propagandei pentru a construi o realitate emoțional acceptabilă. Pentru că publicul nu mai are criterii obiective. Trăiește în camere de ecou, unde propriile emoții sunt oglindite, amplificate și folosite ca justificare morală pentru orori.
Deosebit de relevantă este analiza operațiunilor de tip false flag – evenimente fabricate pentru a crea o reacție de justificare. Aici, propaganda se împletește cu strategia militară: un atac asupra civililor, o imagine cu un copil mort, un videoclip sfâșietor devin combustibilul emoțional pentru escaladare. Nu mai contează dacă sunt reale. Contează că provoacă reacție.
Apoi vine manipularea prin omisiune: ceea ce nu se arată, nu există. Când mor civili „neimportanți”, camerele sunt închise. Când o alianță comite un abuz, se invocă „necesitatea strategică”. Propaganda nu minte întotdeauna. Uneori doar închide lumina.
În același timp, autorul explică cum propaganda în război nu este destinată doar inamicului. Este, mai ales, pentru propriul popor. Trebuie să existe narațiunea „misiunii nobile”, „eroismului”, „valorilor apărate”. Poporul trebuie să creadă că luptă pentru ceva superior, că suferința e necesară, că moartea e glorioasă. Altfel, logica conflictului se prăbușește. Soldații nu mai trag. Cetățenii nu mai donează. Lumea întreagă începe să pună întrebări. Iar întrebările sunt toxice în vremuri de război.
În acest context, propaganda devine echivalentul armelor psihologice. Dar autorul avertizează: efectul propagandei nu dispare odată cu încetarea focului. Ea produce traume cognitive de durată, diviziuni sociale, mituri naționale periculoase, amnezii istorice și cicluri de ură intergenerațională. Ce rămâne după un război modern nu este doar moloz. Rămâne o minciună sedimentată în mentalul colectiv, care va justifica următorul război.
În plus, Olejnik scoate la lumină un aspect rar discutat: rolul corporațiilor tehnologice în aceste războaie narative. Platformele digitale – YouTube, Facebook, Twitter/X – nu sunt neutre. Ele filtrează, promovează, ascund sau amplifică. Nu pe criterii morale, ci comerciale sau geopolitice. Într-un război informațional, algoritmul devine general de armată. Viralizarea unui clip devine mai importantă decât realitatea de pe teren. Emoția vinde. Realitatea, nu.
Și atunci, cine mai poate judeca limpede? Unde e adevărul când fiecare imagine are dublă expunere ideologică, fiecare frază e tradusă strategic, fiecare știre e însoțită de o campanie de manipulare semantică? Răspunsul lui Olejnik este sumbru: în războiul contemporan, adevărul este irelevant. Ceea ce contează este cine controlează povestea, cine modelează percepția, cine ajunge primul în mintea publicului cu o versiune convingătoare.
În război, adevărul nu este prima victimă. E ultimul obiectiv.
Propaganda nu însoțește armele. Le înlocuiește. Pentru că astăzi, cucerirea începe cu un clip, nu cu un tanc.
SECȚIUNEA VIII
Zâmbetul care manipulează: Meme, rețele sociale și algoritmi în propaganda digitală de masă
În trecut, propaganda arăta solemn. Astăzi se preface că râde cu tine, în timp ce te reeducă zâmbind.
Aceasta e mutația fundamentală a epocii digitale: propaganda nu mai vine de sus, cu ton grav și fraze docte. Vine de jos, de la „prieteni”, de la influenceri, de la conturi anonime. Poartă mască de umor, de autenticitate, de revoltă. Se exprimă în meme, în glume cu substrat, în gif-uri ironice și videoclipuri de 15 secunde. Dar efectul e același ca în dictaturile secolului XX: modelarea gândirii colective, orientarea afectivă a maselor, stigmatizarea alternativelor și fabricarea unei realități afective de masă.
Lukasz Olejnik explică cum rețelele sociale au devenit teren fertil pentru un nou tip de propagandă: participativă, descentralizată și autoreplicativă. Meme-ul este arma supremă. Pentru că are patru avantaje: e scurt, e emoțional, e repetabil și e aparent inofensiv. Într-un singur cadru de imagine sau o propoziție scurtă, meme-ul poate discredita o idee, poate ridiculiza un adversar sau poate impune o narațiune fără ca nimeni să simtă că a fost convins. E un glonț ideologic mascat în râs.
Dar în spatele acestui umor se ascund strategii sofisticate. Meme-urile nu sunt doar expresii spontane ale „internetului liber”. Sunt, în multe cazuri, instrumente deliberat fabricate de echipe de comunicare politică, structuri de influență statală sau grupuri ideologice radicale. Ele sunt testate, rafinate, analizate pentru eficiență. Cele care „prind” devin virale. Cele care nu, sunt abandonate. Este evoluție ideologică prin selecție memetică.
Olejnik atrage atenția că acest tip de propagandă este deosebit de periculos pentru că nu este perceput ca propagandă. Este perceput ca entertainment. Tinerii, în special, nu mai consumă discursuri, ci reacții. Nu mai citesc opinii, ci emoții rapide transmise vizual. În acest context, meme-ul devine nu doar purtător de idei, ci formator de reflexe. Râzi de cineva suficient de mult, și nu vei mai putea să-l iei în serios niciodată. Ridiculizarea este o formă de ostracizare cognitivă.
Mai subtilă este propaganda algoritmică. Rețelele sociale decid ce vezi, cât vezi, cum vezi – în funcție de ceea ce ți-a plăcut în trecut. Nu e cenzură clasică. Este alimentare selectivă. Algoritmii creează camere de rezonanță, bule ideologice în care fiecare utilizator trăiește într-un mic univers validant. Dacă ești naționalist, vei primi conținut care îți confirmă opinia. Dacă ești globalist, la fel. Nu mai există confruntare reală de idei. Există doar confort ideologic artificial.
Mai mult, Olejnik detaliază cum platformele digitale pot fi manipulate nu doar de actori statali, ci de comunități organizate – grupuri de „shitposters”, armate de influenceri, activiști travestiți în comici, care bombardează spațiul public cu semnale ideologice sub formă de trend. De la hashtaguri orchestrate („#rezist”, „#maga”, „#standwith” etc.) până la trenduri TikTok care ridiculizează adversari politici, totul este controlat – dar nu pare.
Efectul este devastator: în câțiva ani, o întreagă generație poate fi reeducată fără să știe. Valorile sunt transmise în formă comică, emoțiile devin standard de judecată, iar ideologia se insinuează în imagini care par amuzante. Discuția rațională devine imposibilă. Oricine o încearcă e perceput drept „boomer”, „plicticos”, „prea serios”. În această atmosferă, cuvântul pierde războiul cu imaginea. Adevărul e înfrânt de meme.
Dar să nu ne amăgim: această formă de propagandă nu e spontană. Este instituționalizată. Campaniile de influență folosesc analize de date, laboratoare psihologice, machine learning și testare A/B pentru a determina care memă prinde mai bine la conservatori, care la stânga, care la femei, care la adolescenți. Nimic nu e la întâmplare. Totul este calibrat ca într-o campanie militară de persuasiune.
Olejnik pune degetul pe rană: propaganda a cucerit cultura populară. Nu mai e nevoie de lozinci autoritare. Este suficient ca întreaga viață socială să devină o succesiune de reacții emoționale controlate. Adevărul devine irelevant, iar ideologia se transformă în divertisment. Iar când politica devine comedie, democrația devine farsă.
Ne-au luat adevărul zâmbind. Și noi am râs cu ei.
Propaganda de azi nu te învață ce să crezi. Te face să râzi de cineva până nu mai poți să-l crezi.
SECȚIUNEA IX
Manifest: Gândirea nu e opțională. Suveranitatea începe în minte.
Într-o epocă în care totul se simulează – realitatea, democrația, opoziția, progresul – singura formă de rezistență autentică este gândirea clară.
Această broșură nu este un compendiu academic. Este un avertisment și un manifest. Cartea lui Lukasz Olejnik ne oferă nu doar un diagnostic, ci și o hartă a închisorii cognitive în care trăim: o lume în care mintea umană a devenit teritoriu de cucerit, spațiul informațional – câmp de luptă, iar adevărul – pradă strategică.
În România, această realitate capătă dimensiuni specifice. Suntem o societate expusă la propagandă pe patru fronturi simultane:
– Intern, prin polarizare toxică, infantilizarea discursului public și înlocuirea politicii cu spectacolul;
– Extern, prin operațiuni de influență geopolitică mascată în „parteneriate strategice” și „recomandări europene”;
– Economic, prin publicitate mincinoasă, PR manipulator și reeducare financiară de piață liberă falsificată;
– Cultural, prin narațiuni importate, rețele de influenceri cu agende ascunse și colonizarea simbolică a gustului public.
În acest context, întrebarea fundamentală nu mai este „cine are dreptate”, ci cine are controlul asupra percepției. Și răspunsul e tot mai clar: nu cetățeanul, nu comunitatea, nu gândirea critică. Ci sistemele – statale, comerciale, ideologice – care au transformat comunicarea în infrastructură de dominare.
De aceea, această broșură nu se încheie cu o concluzie. Se încheie cu un apel. O chemare la refacerea suveranității mintale. La reînsușirea realității. La refuzul de a fi doar receptor al informației fabricate.
România nu-și va recăpăta demnitatea doar prin reforme economice sau politice. Ci prin reconstrucția gândirii critice. Prin recuperarea suveranității mintale.
Nu avem nevoie doar de infrastructură, ci de alfabetizare ideologică. De refacerea radarului intern care detectează minciuna, exagerarea, manipularea blândă.
Nu ne lipsesc doar autostrăzi. Ne lipsesc anticorpi culturali.
„Procuroarea Nina” regăsindu-se sufletește în biserica pr. Ciprian Mega
Toți știm că trăim, suntem înconjurați de rău și reacționăm pozitiv când cineva ne deschide ochii să vedem ceea ce nu puteam observa. Acest lucru îl fac documentarele de tip teoria conspirației. Dar noi, românii, parcă nu ne punem problema serios că există o conspirație reală împotriva noastră și a tot ce e autentic românesc. Senzația mea când am văzut filmul „21 de rubini” a fost ca după o deconspirație artistică, nu de tip documentar. Dar una cu finalul autentic, pe care nu-l găseam la celelalte, de inspirație protestantă sau profană. O tăcere cu tâlc, meditativă, dar și puternic grăitoare.
Puterea criticilor
Înainte să aștern perspectiva mea așezată asupra filmului, după ce a fost vizionat de toți, am să scriu o experiență. Prima carte a pr. Ciprian, Pântecul desfrânatei, mi-a fost recomandată și chiar descrisă de unii ca fiind o demascare a fărădelegilor și captivității oculte a ierarhilor. Din acest motiv, nu am citit-o nici până azi, deși am avut prilejul. Doar am lecturat primele 3 pagini, după care m-am oprit, nu am vrut să intru în subiectul sugerat. Însă senzația după acele pagini a fost că e altceva decât o expunere a fărădelegilor unui ierarh. Și am rămas cu incertitudinea până azi, influențat de critica ajunsă la mine.
Văd că așa se întâmplă și cu filmul. Chiar mulți care l-au văzut au rămas doar cu partea negativă, în mod surprinzător pentru mine.
Aici trebuie precizat, așa cum a făcut-o Liviu Mihaiu, că atacurile cele mai josnice provin din presa plătită gros de partenerul strategic, care are tot interesul să nu se vorbească liber despre corupția pe care o infuzează la noi. Restul sunt preluări de către cei din zona tradiționalistă falsă, incapabili să gândească singuri și contra curentului politic.
Greul de a primi mesajul că suntem în colaps spiritual
Este foarte adevărat că grosul filmului se axează pe corupția din Biserică și societate, dar centrul de greutate cade pe puterea unui om zdrobit să iasă din mijlocul lupilor și să trăiască senin și regăsit prin credință. Era necesară o portretizare cât mai cruntă a realității, deși nu se apropie de ea, pentru a dezmetici sufletul din mirajul în care trăiește: pădurea, adică Biserica și țara, nu mai are uscături, ci e putredă ea însăși.
Percepția mea este că lipsa de receptare pozitivă masivă a filmului vine din faptul că puțini sunt dispuși să-și asume realitatea și să facă schimbări în ei înșiși. Nici măcar nu se vrea o recunoaștere că suntem părtași la toată această decadență din jur, care nu e una doar economică și politică, ci morală, socială și spirituală. Vorba din film: „Noi nu ne mai facem bine”.
Foarte mulți acceptă că există uscături criticabile, episcopi și demnitari corupți și caraghioși, dar nu și faptul că e o realitate sistemică. Promovarea se face pe criterii de corupție și corupere sufletească în Biserică și în stat. Nu e vorba de cazuri izolate, ci de faptul că mai există și episcopi și preoți buni, ca să zicem așa.
Și e normal ca un mesaj evanghelic să fie primit de cei puțini. E un semn al autenticului.
Rezistența la pocăința reală
Împotrivirea față de mesajul filmului vine pe două paliere, cum am zis, a celor plătiți și a celor amăgiți. Două exemple sunt ilustrative pentru aceste categorii, dar am să insist pe a doua.
Mai întâi remarc poziționarea corectă a lui Iulian Capsali, preluată chiar și pe ActiveNews, ca semn că se poate gândi cu propria minte.
Ca mostră străvezie, dar nu ridicolă de articol scris la comandă este recenzia aceasta cam agramată de pe Cotidianul. Există alte materiale mult mai penibile, dar acesta e interesant prin comentariile inteligente, mult peste penița autorului.
În fine, am să iau ca mostră de articol care refuză viziunea creștină de pe o poziție „tradiționalistă” pe cel scris de d-l acad. Ilie Bădescu. Tocmai pentru că nici acesta nu este ilustrativ pentru opoziția de acest tip, dar exprimă cel mai bine rezervele care-l îndeamnă să se dezică de film.
Spiritualitatea sau duhovnicia precară a autorului este devoalată într-un articol ulterior, în care cunoașterea bună este identificată drept puterea de a te vedea ca „făptură capabilă să distingă între omul orb care am fost și omul nou, care vede”. Această definiție nu este patristică, ci înșelată. Nu este trecută prin focul chinuitor de a te vedea fix așa rău cum ești și a fi ridicat de puterea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este subliniat și mai clar în rândurile acelui text, când țara și Biserica sunt luate ca fiind bune pur și simplu. În felul acesta sunt negate Apocalipsa și Evangheliile, care vorbesc clar despre decăderea Bisericii până acolo încât, de nu s-ar scurta vremurile, nici un trup nu s-ar mântui atunci când urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt. Dar nu trebuie trecut cu vederea că și istoria bisericească a văzut perioade în care credința a fost înfrântă aproape total, cum s-a întâmplat pe vremea moniteliților și a iconoclaștilor. Mai rău, unele Biserici Locale au căzut definitiv din trupul lui Hristos, cum sunt unii anticalcedonieni (armenii, de exemplu) sau Roma sub influența nefastă a aceluiași Occident, doar că în urmă cu o mie de ani.
Nici nu avea mari șanse să aibă altă viziune pentru că Biserica este captivă și deturnată, ca și țara. Acuza adusă pr. Ciprian Mega că lovește Biserica este similară cu a fariseilor care vedeau în Hristos un distrugător al Legii Vechi. De fapt, ei înlocuiau Legea cu ei înșiși și se apărau pe ei de impostura demascată de Mântuitorul. Dai în mine, dai în fabrici și uzine – acesta ar fi corespondentul laic.
Așadar cum să accepte cineva că pădurea e putredă? Asta ar însemna efort să-și refacă viața și credințele. Dar, cel mai important, ar însemna să recunoască faptul că este el însuși parte la distrugerea sa spirituală și a altora. Dar e mai lesne a ucide pe cel care profețește, vorba tot a d-lui Bădescu.
Aici ar mai fi de punctat iarăși că Evanghelia nu este pentru cei mulți, însă fericiți cei care nu se smintesc întru Mine, după cum a spus Însuși Hristos. Poate că filmul s-a dorit pentru gloate, dar a ajuns mai bine să fie un semn de împotrivire. Nici măcar pentru întreaga Biserică, ci pentru fiecare suflet în parte, culmea! Oare cum ar fi fost receptat dacă ar fi țintit spre un nivel mai mare, spre revigorarea instituțiilor, nu doar a unei persoane, a mea, a ta?!
Demontarea câtorva acuze penibile
Unii au spus că i se face un portret onorant și o campanie mascată Laurei C. Kovesi. În afară de faptul că Nina din film este tot femeie, are tot 3 nume, este candidată la postul de procuror general și face sport cumva, diferențele sunt notabile și tocmai că critică personajul din realitate pentru ce nu a făcut, adică lipsa de compromis măcar la nivel uman și din dragoste de țară.
Acuzațiile că finanțatorii filmului sunt sus-puși și au interese politice sunt la fel de nefondate. Capitalul e 100% orădean sau măcar românesc.
Aprecierile despre calitatea artistică a scenariului, imaginii, jocului actorilor sunt de o subiectivitate crasă, din păcate. Filmul rivalizează cu cele de top. Are un ambalaj care să nu facă de râs mesajul de esență tare; nu e un teatru ieftin.
Scenele lascive există, dar nu sunt incitante, de o senzualitate pătimașă, ci dimpotrivă, dezvăluie grotescul și greața față de depravarea sexuală sau față de consumul de droguri. Din acest punct de vedere, filmul e prozaic, nu aghiografic și pudic. Nu transmite ideea de castitate, rămâne la nivelul patimilor, printre care și fumatul, pe care le prezintă în hidoșenia lor. E aprecierea fiecăruia cum să ia acest aspect, acceptabil sau nu.
Mesajul pro-rus este unul închipuit. Rusia nu e creionată în nici un fel, cu atât mai puțin atractivă. Mai mult, nici Occidentul nu e criticat în sine, ci sistemul politic și moral care ne corupe.
În fine, dacă filmul nu trimite la Biserică și la slujbe, la rugăciune și pocăință, înseamnă că mersul la biserică e degradat la simplul mers și stat țeapăn sau la aprinderea unor lumânări. Iar dacă nu există un îndemn la așa ceva, acest fapt este catalogat drept sacrilegiu.
Mesajul autentic al filmului
Nu știu ce a avut în minte sigur regizorul, pr. Ciprian, dar cert este că produsul are mesajul său, care poate depăși intențiile sale prin impactul cu realitatea, cu spectatorii. De aceea interpretarea mea finală este una care poate fi absolută, deși e personală.
Nina, personajul principal, e un om ambițios, care s-a ridicat mult peste condiția familiei sale și a ajuns să fie pretendentă la funcția de Procuror General. Ea este măcinată de resentimente față de Biserică și corupție după moartea fratelui ei, care s-a sinucis pentru că nu a putut purta povara intrării la Seminar prin șpagă. Sunt foarte importante detaliile despre politizarea României, despre corupția veche și cea neo, de import occidental, dar esențială este regăsirea Bisericii autentice, a credinței pierdute sau niciodată trăite de către procuroarea devenită ea „penală”.
Toată descrierea lumii căzute nu mai are rostul decât de a o trece ditr-o dată în umbră, înghițită de descoperirea lui Dumnezeu și a sensului autentic al vieții. Durerea dulce de a scăpa de gândurile de suicid care o bântuiau, de a găsi puterea de a nu face compromisuri profesionale, de a-și putea accepta tatăl pe care-l pusese în ospiciu pentru a nu-i păta cariera, tăria de a privi trădarea colegei fără a fi strivită, toate acestea dau un contur cu adevărat mioritic. E ca ciobănașul care se apără cu câinii de intențiile ucigașe ale confraților, dar e senin chiar și de-o fi să moară. Nu oile, nu cariera, nici banii nu constituie țelul vieții. Și-așa aceasta îți joacă feste când te lași prins de ea, te lasă sănătatea, nervii, prietenii, te coboară la compromisuri care te îngrețoșează… Dacă tot e grea, de ce să nu fie ușoară acceptarea prin credință a poverii ei, care măcar nu te înșeală, ci te răsplătește total la sfârșit.
În substrat există și mesajul unei spovedanii a tuturor pentru a ne face bine ca societate, ca Biserică, dar asta nu condiționează propriul drum spre Dumnezeu. Există soluții chiar și în mijlocul pervertirii generalizate și nepocăite.
Filmul 21 de Rubini a încetat să fie un simplu act artistic încă din momentul lansării sale, fapt ce provoacă confuzii pe toate planurile.
Mai întâi că filmul reprezintă o realizare cinematografică de înaltă ţinută, care se distinge prin jocul actorilor şi prin scenariul său complex, pe două fire temporale, regizat şi realizat cu o pricepere cu adevărat surprinzătoare. Filmul este un act artistic reuşit, unul dintre cele mai bune din categoria filmelor postdecembriste româneşti, dovadă că a fost receptat ca atare de către cei care nu au o miză polemică sau ideologică subsidiară.
Standardul calitativ incontestabil atribuie filmului semnificaţii culturale, social-religioase şi, vom vedea, politice, care nu puteau fi evocate de o realizare mediocră, indiferent de subiectele pe care le-ar fi tratat sau de conţinutul concret al scenariului. Confruntat cu cenzura şi indiferenţa prefabricate ierarhic, filmul a străpuns barajul izolării sale şi a rămas relevant pentru public la multă vreme de la lansare.
Se ridică de la sine întrebarea: prin ce anume este şi va rămâne important filmul 21 de Rubini?
Mecanismul relevanţei
Pe soclul calităţii sale artistice, filmului i s-au grefat, cu sau fără intenţia producătorilor, semnificaţii social-religioase, culturale şi politice, care nu mai pot fi disociate de actul artistic.
Mecanismul de adăugire a semnificaţiilor rezidă în Adevărurile sugerate de film, nerostite dar insinuate publicului cunoscător. Filmul nu face dezvăluiri inedite şi nu confruntă deschis personaje politice din Biserică sau din afara ei. Filmul intră însă într-o conversaţie onestă cu cei care cunosc atât semnificaţiile cât şi implicaţiile mai adânci ale temelor tratate în film.
Sub aspectul conţinutului său, obiectiv vorbind, filmul se poate scutura fără pată de acuzaţiile ce s-au formulat împotriva sa. Filmul riscă să dezamăgească pe cei care abia de acum înainte urmează să îl vizioneze, tocmai din pricina faptului că nu trânteşte în văzul tuturor mizeriile despre care cu toţii ştim că există. Cu toate acestea, la final, orice spectator înţelege că filmul pune punctul pe i într-un mod mult mai deranjant decât dacă şi-ar fi asumat explicit o acuzaţie, o condamnare, un partizanat politic sau ideologic.
Ce anume deranjează?
Filmul pune la dispoziţia publicului o grilă de înţelegere a lumii noastre. Fiecare spectator este liber să recunoască în cele ce vede maximul de adevăr pe care îl pot susţine puterile sale sufleteşti. Mulţi s-au oprit la tranziţia noastră post-comunistă oarecum eşuată, alţii s-au poticnit în păcatele ierarhilor Bisericii şi în starea morală a clerului de mir, unii au găsit nepotrivită revalorizarea deţinuţilor politici foşti membri ai Mişcării Legionare precum şi condamnarea morală a informatorilor securişti din rândul clerului superior, ceilalţi s-au ofuscat din pricina abordării luptei anticorupţie şi a statutului ţării noastre de colonie fără drept de cuvânt. Acestea între multe altele, suprinzător de multe şi de unitar tratate.
Filmul evită să puncteze decisiv spre un subiect sau altul, purtând pe spectator printr-o emoţie neconsumată, ne-epuizată, până la finalul său, când niciuna dintre aceste teme, luate separat, nu mai are importanţă.
Însă privite împreună, toate aceste subiecte care ne ating conştiinţa pictează un tablou individualizat, personalizat, al realităţii pe care fiecare dintre spectatori alegem să o vedem şi să o înţelegem, în interiorul căreia suntem dispuşi sau nu să acţionăm.
În aceasta (cred eu că) rezidă forţa artistică a filmului şi această stimulare a conştiinţelor puse spre adormire este cea care deranjează.
Libertatea
Pornind de la calitatea regizorului şi producătorilor de membri ai Bisericii, filmul risipeşte libertatea ignoranţei voite şi mascate sub felurite pogorăminte, dacă acceptăm să o facă. Dacă nu, suntem lăsaţi liberi să-i descoperim filmului felurite hibe, exagerări, conjecturi, inadecvări şi intenţii mascate. Factual, nu vom putea argumenta onest niciuna, dar discuţia din prezent dovedeşte că nici nu e nevoie.
Filmul nu ne răpeşte libertatea de a crede orice dorim şi interpreta după pofta inimii oricare dintre temele fierbinţi, însă cei mai mulţi dintre privitori vom descoperi că există un fir roşu al adevărului, care deşiră pretextele artificiale. Asupra acestora, vom dezbate ulterior vizionării anunţate.
Ce teme lipsesc?
Filmul nu tratează nici direct şi nici indirect temele francmasoneriei şi cea a dominaţiei evreieşti asupra societăţii noastre, ambele subiecte fiind strâns legate împreună. Aceasta pare că a fost o alegere voită a părintelui regizor (şi scenarist), alegere care, în aceste zile, este interpretată ca o cauţionare duplicitară a influenţei francmasoneriei în Biserică şi în afara ei.
Trebuie menţionat însă că filmul a fost editat în varianta sa finală de 2 ore şi 30 de minute, deşi banda efectiv filmată a fost substanţial mai lungă şi ar fi permis lansarea filmului în două sau chiar trei părţi. Nu cunosc dacă temele menţionate au fost eliminate la montajul final sau dacă nu au făcut deloc obiectul scenariului; despre cazul subiectului Sinodului din Creta de pildă, am aflat că a fost eliminat din varianta finală pentru raţiuni pe care tind să le consider justificate.
Poate că alte vremuri şi alte conjuncturi politice sau bisericeşti vor îngădui lansarea versiunii „Extended” a filmului, sau măcar a unei noi versiuni „Director’s Cut”. Cert este că grija părintelui regizor de a nu provoca prea mare deranj prin conţinutul explicit al filmului nu l-a scutit de torentul de calomnii şi acuze ce s-au abătut asupra sfinţiei sale, chiar şi pentru varianta puternic domesticită a filmului.
Doare subiectul masoneriei?
Ulterior participării la Festivalul de Film de la Moscova, părintele Ciprian Mega a fost aspru (şi nedrept) criticat (de unii clerici şi credincioşi ortodocşi) pentru faptul că nu s-ar fi disociat public de actorul Dorel Vişan, mason premiat recent de o lojă oarecare, personalitate publică care a vehiculat în mod repetat, inclusiv la televiziunea patriarhiei, convingeri străine de ortodoxie (care convingeri, pentru mine, reprezintă apostazie şi impun excomunicarea acestuia din Biserică).
Chiar şi aşa, subliniem că nu părintele Ciprian Mega este cel care l-a promovat pe actorul Dorel Vişan ca model creştinesc, ci chiar cei aflaţi în tabăra care îl luptă pe părintele Ciprian Mega. Acesta din urmă a emis cu promptitudine un punct de vedere lămuritor în care arată că detestă francmasoneria şi că o condamnă, totodată precizând că nu este de acord cu multe din convingerile actorului Dorel Vişan, de care însă îl leagă o prietenie veche şi un mare grad de recunoştinţă profesională.
În privinţa actorului Dorel Vişan, relevantă în contextul filmului rămâne calitatea prestaţiei sale actoriceşti, incontestabilă, iar nu conţinutul convingerilor sale religioase, la fel de neortodoxe cum sunt cele ale altor actori din film.
Îndrăznesc un gând personal, ce rămâne a fi dezvoltat în secţiunea de comentarii dacă va fi cazul, prin care susţin că cei care îi pretind părintelui Ciprian Mega să se disocieze public(!) de actorul Dorel Vişan, sau de oricine altcineva din sfera publică sau privată, comit un abuz de conştiinţă şi girează o tentativă străvezie de a compromite filmul pentru raţiuni concrete care nu au provocat, la fel de recent, nici pe departe reacţii similare. Am în vedere muşamalizarea recentă a subiectului clericului candidat la funcţia de şef al masoneriei române, cleric premiat şi onorat de însuşi părintele patriarh. Din care muşamalizare înţeleg că subiectul masoneriei în Biserică nu doare chiar atât de tare şi că, de fapt, operăm cu un pretext pentru ponegrirea părintelui Ciprian Mega.
Este filmul unul anti-B.O.R. şi anti-România?
Părintele Ciprian Mega a afirmat repetat că înţelege activitatea sa regizorală ca pe o prelungire a slujirii clericale şi că, prin urmare, slujeşte Adevărului, ortodoxiei şi ţării, potrivit conştiinţei sale. Somat fiind (nelegal!) de către reprezentanţii puterii de stat să părăsească de urgenţă Moscova, părintele a declarat că este un om liber şi că nu îngăduie nimănui să îi dicteze cum să îşi iubească ţara.
Pentru a răspunde la întrebarea din subtitlu, fiecare român preocupat de subiect trebuie să se dumirească în privinţa scopurilor şi intereselor presupus afectate de activitatea părintelui. Este necesară o aplecare conştientă şi onestă asupra intereselor B.O.R. şi ale statului român şi judecarea acestora prin lentila legitimităţii lor.
Că filmul poate deranja pe aceşti ierarhi sau pe aceşti conducători ai statului român este adevărat. Motivele pentru care ar putea fi ei deranjaţi sunt însă, în opinia mea supusă contestării, necurate şi condamnabile.
Că filmul deranjează prin simpla sa existenţă, mai mult decât prin ceea ce scoate la lumină sau condamnă direct, este şi mai aproape de adevăr. Despre aceste chestiuni vom reveni în secţiunea de comentarii, dacă va fi cazul.
Este o listă surprinzătoare de nume cu care părintele Ciprian Mega a intrat în legătură în timpul vizitei sale la Moscova. Deşi nu sunt puţini cei care se îndoiesc că aceste întâlniri chiar au avut loc, mai cu seamă cea cu preşedintele Vladimir Putin a cărui inaccesibilitate este notorie, din fotografiile publicate deja reise certitudinea că părintele Ciprian Mega a stabilit contacte de nivel politic la care reprezentanţii statului român nu au acces.
Cele câteva fotografii publicate fac rezonabilă inclusiv susţinerea că părintele a fost primit de către Vladimir Putin, căruia părintele Ciprian i-a oferit în dar ceasul (cu cei 21 de Rubini), artefactul artistic al filmului şi cheia unitară de deschidere spre înţelegere a realităţilor sugerate în film.
Vizita părintelui Ciprian Mega la Moscova dovedeşte faptul că relaţiile româno-ruse pot fi îmbunătăţite dacă ar exista voinţă din partea reprezentanţilor statului nostru şi că blocajul este la noi iar nu la ruşi. Deschiderea spre dialog este una de nişă, subsumată demersului de manual de diplomaţie culturală, însă este grăitoare sub aspectul său funcţional. Din partea noastră, în timp ce părintele Ciprian Mega era onorat la Moscova, Ministerul Culturii anula difuzarea (în regim privat) a două filme artistice ruseşti în locaţii aparţinând instituţiilor noastre publice.
Invitaţie spre vizionare
Despre toate susţinerile de mai sus, cei interesaţi îşi vor putea forma o părere avizată în urma anunţului făcut de producătorii filmului.
Filmul 21 de Rubini urmează a fi difuzat în România, în a doua zi de Paşti, de televiziunea Realitatea TV. Aşadar, luni, 06 mai 2024, ora 22:00, avem program cinematografic, în urma căruia vom putea discuta la obiect, în deplină cunoştinţă de cauză.
Pe lângă cele zise în discuția cu p. Eftimie, ar fi de adăugat faptul că filmul „21 de rubini” se lovește de două bariere legitime în fața unui credincios și de încă una a cenzurii.
1. Ne-am obișnuit ca filmul și arta în general să exprime și să transmită mesaje lumești, hollywood-iene. Este greu de imaginat un film care să vină cu altceva. Ortodoxia greu se ridică să producă o cultură a sa proprie, gen Dostoievski. Dar este un teritoriu de explorat.
2. Lupta pentru mântuire se concentra până acum pe despătimire și ruperea de pământesc prjn integrarea în viața Bisericii. Însă apare pregnant o altă temă, aceea a evitării coruperii din interior. Biserica a devenit mai mult o romanță și o instituție formală care nu are legătură reală cu duhul autentic al Evangheliei de a ne rupe de lume pentru cer, de a tăia păcatul cu orice preț. Mucenicia de azi nu mai vine din partea păgânilor, ci chiar de la cei apropiați. Este greu de făcut această deosebire din Biserică între trupul lui Hristos și instituția care a ajuns ca o „sinagogă a Satanei” (Apoc. 3: 9).
3. Prigonirea și interzicerea filmului îl fac inaccesibil publicului larg, dar este un semn pentru cei care sunt dispuși să priceapă mersul lucrurilor.
Zbaterea de a trăi credința corect este una vie, pe toate nivelele. Înainte să fie strâmbate dogmele a fost desfigurată viața morală. Pentru a repara amândouă aceste abateri e nevoie de reacție pe ambele planuri. Nici o luptă dogmatică stearpă, nici o moralitate omenească, ce ignoră învățătura și mărturisirea de credință.
Pentru cei interesați, filmul poate fi urmărit online contea cost în perioada 16-22 decembrie de pe site-ul oficial.
Unul dintre cititorii blogului nostru ne-a semnalat desfăşurarea uneia dintre cele mai hulitoare expoziţii văzută vreodată la noi în ţară, în Bucureşti, în cadrul galeriei ArtSafari la Palatul Dacia-România de pe strada Lipscan din Centrul Vechi. Rugămintea cititorului nostru viza popularizarea acestui incident cu scopul de a provoca o reacţie de oprobiu din partea credincioşilor şi clericilor ortodocşi.
Expoziţia numără mai multe piese vădit blasfemiatoare şi vădit urmărind scopul de a provoca indignare publică, ceea ce, pentru autorul respectivelor mizerii, s-ar traduce într-un câştig de notorietate şi în validarea sa în faţa propriului public. Tactica pe care o foloseşte nu este una nouă, ci astfel de abuzuri au loc frecvent în occident. Am amintit şi în alte articole de cartea Transgresiuni. Ofensele Artei, în care este descrisă această atitudine de frondă artistică şi consecinţele pe care le provoacă.
Cum ne revoltăm?
Tocmai din acest motiv, deşi consider că este absolut necesară o reacţie virulentă de condamnare şi sancţionare, îndemn publicul ortodox la înţelegera contextului şi scopului urmărit de autorul respectivelor mizerii, pentru a îi refuza şi minimaliza câştigul de notorietate şi validare pe care îl urmăreşte. Acesta este motivul pentru care nici nu am preluat alte imagini şi mai revoltătoare din respectiva expoziţie, ci doar ce e necesar să fie evident că o astfel de excreţie nu trebuie ignorată.
Cine e dator să reacţioneze?
Consider că este necesară o reacţie oficială a Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu prioritate faţă de reacţiile de protest care deja au fost exprimate de unii simpli credincioşi. Marja de ofensă şi jignire a sentimentului religios obligă la o reacţie instituţională în primul rând, una care să fie calibrată în sensul tragerii la răspundere a curatorului expoziţiei şi a galeriei care o găzduieşte, cu ignorarea desăvârşită a autorului lucrărilor pretins artistice, despre care cred că nu trebuie nici măcar a fi amintit.
Cine e curatorul?
Curatorul Ruth Hibbard, din cadrul Victoria and Albert Museum, Londra, este însă datoare să poarte stigma jignirii gratuite, prin alegerile sale profesionale, a sentimentului religios al publicului, jignire în raport de care poartă o răspundere morală şi juridică asemeni oricărui alt profesionist din sfera publică.
Consider că se cuvin să fie înaintate scrisori de protest către angajatorul său londonez, atât din partea Patriarhiei Române cât şi din partea Consiliului General al municipiului Bucureşti şi a Secretariatului de Stat pentru Culte.
Ce câştigă galeria?
Totodată, Galeria ArtSafari, care funcţionează în cadrul Palatului Dacia, o locaţie ce aparţine municipalităţii, trebuie sancţionată prin rezilierea contractului de comodat sau de locaţiune, după caz, a spaţiului folosit pentru a expune respectivele piese întrucât obiectul contractului contravine bunelor moravuri şi se face instrumentul unor acţiuni de vătămare a sentimentelor religioase ale publicului, sentimente protejate de lege. În mod curent, galeriile de artă încurajează astfel de excese întrucât arareori revolta publică depăşeşte persoana autorului lucrărilor, autor mereu nerăbdător să-şi justifice cât mai public cu putinţă ofensele provocate. Galeriile câştigă notorietate şi validare cu riscuri minimale. Tipul acesta de câştig trebuie negat cu totul, astfel încât să nu mai ispitească pe nimeni pe viitor.
Până unde se întinde libertatea artistică?
Sunt previzibile şi argumentele care se vor invoca în apărarea actului de ofensare a sentimentelor credincioşilor, argumente care se întemeiază pe libertatea actului pretins artistic. Se cuvine însă a sublinia faptul că niciunde această libertate nu este una absolută iar tipologia exponatelor şi descrierile avansate de autorul lor nu lasă loc de îndoială că principalul scop creator a fost reprezentat de umilirea şi înjosirea evlaviei pe care credincioşii ortodocşi o poartă Mântuitorului, Fecioarei Maria şi sfintelor icoane.
Nu există nicio urmă de echivoc sau de scop artistic secundar care să compenseze valoric vexarea sentimentului religios ci, mai degrabă, pare că galeria şi-a asumat conştient o trasgresiune vădită cu scopul de a provoca o reacţie publică virulentă pe care o instrumentează confirmatoriu în logica artei contemporane.
Ce trebuie să se întâmple mai departe?
Din acest motiv, îndemn ca actele de protest iniţiate să fie în mod necesar însoţite de acte de sesizare a Arhiepiscopiei, a parohiei respective, a consilierilor generali şi de sector şi a Secretariatului de Stat pentru Culte, în vederea demarării demersurilor oficiale de sancţionare şi de prevenire a unor incidente asemănătoare. Acest tip de ofensă nu se pretează a fi denunţat individual, căci tocmai reacţia individuală şi rămasă solitară reprezintă combustibilul şi actul confirmatoriu al blasfemiilor şi actelor hulitoare desfăşurate sub pretextul actelor artistice.
Anunţăm cu mare bucurie apariţia editorială, îndelung aşteptată, a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ediţie decembrie 2020, sub îngrijirea lui Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, cu studiu introductiv de Eugen Simion, volum inclus în seria Opere Fundamentale publicată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, care îşi desfăşoară activitatea sub egida Academiei Române.
Tomul, care numără 1180 pagini, reprezintă o reluare parţială a ediţiei din 2010 apărută la editura Roza Vânturilor, la care am făcut trimitere în mod repetat în materialele publicate pe situl nostru, şi preia întregul aparat critic şi comentariile acolo publicate, constituindu-se într-un referenţial absolut necesar pentru înţelegerea Învăţăturilor… în contextul potrivit. Dacă în ediţia 2010 se regăseau, din câte îmi amintesc, şi fragmente extinse din Sfaturile pentru educaţia împărătească a lui Manuel Paleologul sau din Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos de Constantin Porfirogenetul, în oglindă cu alte referinţe parenetice, ediţia de faţă se concentrează exclusiv pe opera Sfântului Voievod Neagoe şi pe referinţele critice la aceasta.
Din păcate, în linia deja înrădăcinată în cultura română, atât studiul introductiv cât şi referinţele critice care vizează Învăţăturile…, colecţionate cu deosebită atenţie şi dedicaţie, nu sesizează sau nu evidenţiază îndeajuns legătura indisolubilă între opera analizată şi viaţa sfântă a domnitorului nostru, trăită în lumina povăţuirii duhovniceşti a Sfântului Ierarh Nifon.
Deşi studiul introductiv face vorbire despre latura isihastă a Învăţăturilor… sau despre viziunea sa eşatologică, totuşi ne este limpede că domnul academician Eugen Simion, în ciuda vastei sale culturi, nu sesizează armătura, fibra autentic duhovnicească a scrierii, pe care o cataloghează repetat ca fiind scriere filosofică-morală de factură religioasă, rezumându-se la aprecieri despre valoarea estetică sau spirituală a textului original sau compilat, subscriind concluziilor lui George Călinescu care descria „adaptarea din Hrisostom” ca fiind făcută „cu spontaneitate şi ondulări proprii, pline de patos”.
Aşa nevedere a pădurii din pricina copacilor, mai (foarte) rar!
Volumul cuprinde în Addenda şi Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe patemi şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească, scrisă de Chir Gavriil Protul adică mai marele Sfetagoriei, semn că îngrijitorii ediţiei înţeleg filiaţia intelectuală a Sfântului nostru Voievod, însă, ceea ce nu se regăseşte suficient explicat sau pus în lumină este faptul că aceste învăţături reprezintă rodul a două vieţi de sfinţenie. Şi nu orice fel de vieţi! Un domnitor şi un patriarh ecumenic, iar apoi mitropolit al Ţării Româneşti.
Sensurile Învăţăturilor… sunt, prin urmare, încifrate ochiului cultivat de învăţături lumeşti, care caută valori estetice şi înţelege din modelul „omului dezăvârşit şi întreg” descris de Sfântul Voievod Neagoe o lucrare de pedagogie politică şi un manual de morală practică. Nu! Avem în faţă o scriere cu adevărat duhovnicească, redactată de cel care ocârmuia Ţara Românească în vremuri foarte tulburi, la vârful istoric al puterii otomane. Viziunea sa nu este (doar) a unui pedagog cultivat şi cunoscător de limbi străine, a unui priceput conducător de oşti şi a unui cârmuitor iscusit ci, în primul rând, a celui străpuns de o credinţă vie, care caută sfinţenia fiilor şi supuşilor săi.
Mărturie despre această năzuinţă ne este şi Cuvântul de învăţătură al bunului creştin domn Neagoe Voivod, domnul Ungrovlahii, cătră 2 slugi credincioase ale sale şi dragi, care se lepădară de lume şi să dederă vieţii călugăreşti, prima învăţătură pentru monahi alcătuită de un autor român, care se pare că îi viza pe postelnicii Stroe şi Vladislav şi care ne arată că domnul nostru cunoştea îndeaproape Scara dumnezeiescului urcuş a Sfântului Ioan Scărarul.
În acelaşi studiu introductiv de Eugen Simion se fac referiri, în notă sinoptică, la Machiaveli sau Castiglione observând, aşa cum este la îndemână oricărui cititor, distanţa enormă între modelul politic machiavelic şi modelul de vieţuire şi ocârmuire la care ne îndeamnă Sfântul Voievod Neagoe. Comparaţia este, după cum am spus, una superficială prin aceea că etalonul comparaţiei se păstrează în registru moral, cedând practic ascendentul funcţional-operaţional către realpolitik-ul de factură machiavelică.
Însă tocmai aici este miza comparaţiei, miză pe care o ratează mulţi dintre cei care parcurg Învăţăturile… şi care desconsideră valoarea lor practică şi de mare actualitate din pricina vocabularului şi conţinutului religios. Dacă învăţătura machiavelică duce în iad prin cinismul şi viclenia sa, dacă cea a Educaţiei principelui creştin a lui Erasmus rămâne nelucrătoare prin caracterul lumesc al aparenţelor studiate, dacă Despre înlănţuiri în general ale lui Bruno vizează ocârmuirea prin magie şi manipulare, fiind de asemenea ucigătoare de suflet, singură Învăţăturile… reprezintă limpede calea mântuitoare a ocârmuirii creştine, dată cu cuvânt de legământ urmaşilor Măriei Sale.
Avem adunate în aceste rânduri atât experienţa stăpânului, a Principelui autentic şi învestit cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, cât şi experienţa slugii neascultătoare, care încalcă porunca domnitorului Radu cel Mare, îngrijindu-se de soarta părintelui său duhovnicesc prigonit pe nedrept. Atât experienţa celui iubit de stăpânire cât şi a celui prigonit de stăpânire, atât a celui bogat cât şi a celui care dispreţuieşte lucrurile materiale şi se bucură de darurile duhovniceşti.
Trebuie reţinut în mod esenţial că nu avem înaintea noastră pe autorul unui tratat de „etică a spăşeniei şi mântuirii”, astfel cum formulează academicianul Eugen Simion, ci pe un povăţuitor duhovnicesc care s-a sfinţit şi mântuit aflându-se pe tron, conducând un popor. Prin aceea că sunt rodul unor vieţi de sfinţenie, Învăţăturile… sunt şi vor rămâne de (mare!) actualitate, în veac!
Ediţia 2020 a Învăţăturilor… reprezintă un instrument deosebit de util celor care simt nevoia să descopere filonul duhovnicesc al poporului român, în condiţiile în care, aşa cum se şi recunoaşte, această mare comoară a noastră rămâne în mare parte necitită şi necunoscută publicului larg şi desconsiderată pe nedrept şi spre paguba noastră.
Cele 1180 de pagini cuprind tot ceea ce ne este necesar pentru o mare resetare a perspectivei noastre asupra trecutului şi viitorului poporului român şi este necesar să fie parcurse, chiar şi selectiv, de toţi cei ce ocupă loc pe scena publică a societăţii româneşti.
Din nefericire, în buna(?) tradiţie românescă a ignorării lucrurilor de valoare, cartea este ascunsă prin cotloanele internetului, la ora redactării prezentului material nefiind disponibilă spre cumpărare nici pe Libris.ro, nici pe Librărie.net, nici pe Elefant.ro, nici pe DepozituldeCărţi.ro, nici pe LibrăriaSofia.ro, nici pe Emag.ro. Poate fi găsită pe Cartepedia.ro sau pe LibrariaEminescu.ro, ultimul site fiind, de altfel, şi singurul care distribuie cartea Ortodoxia rănită sinodal.
Tot din nefericire, preţul Ediţiei 2020 a Învăţăturilor… apărută sub egida Academiei Române, este unul inaccesibil publicului larg, dar, în opinia noastră, reprezintă o cheltuială vitală pentru orice gospodărie sau bibliotecă parohială. Este pur şi simplu de neînlocuit în cultivarea patriotismului şi a iubirii de Dumnezeu şi de ţară. Formulăm aceste susţineri entuziaste fără a avea niciun fel de interes material, direct sau indirect, în comercializarea volumului.
În cele ce urmează adăugăm două videoclipuri de prezentare a cărţii, realizate (cam stângaci) de domnul academician Eugen Simion, cu rugămintea pe care o adresăm deschis, tuturor, să formuleze în proprii termeni şi prin propriile mijloace şi modalităţi preferate recenzii ale Ediţiei 2020 a Învăţăturilor…, pe care le vom prelua cu interes şi cu mare drag pe blogul nostru.
Este vital ca, la 500 de ani de la scrierea lor, Învăţăturile… să reintre în circuitul nostru public şi să nu fie lăsate exclusiv în grija şi fascinaţia academicienilor şi cărturarilor sau a celor cu interese de nişă.
Care este domeniul la care v-ați gândit că nu va putea fi niciodată preluat de inteligența artificială?
Ei bine, vă înșelați.
A fost creat un robot care are abilitate artistică.
Faceți cunoștință cu Ai-Da, primul artist robot humaoid din lume!
Ai-Da este o realizare a art-directorului Aidan Meller care, apropiindu-se de aniversarea de 20 de ani de activitate în domeniu, s-a gândit că trebuie să glorifice momentul într-un fel. Cităm cuvintele lui:
„Nu aveam nicio iluminare. A fost rezultatul unei serii de lucruri. Sunt în lumea artei de ani de zile, dar nu mă implicasem niciodată în procesul creativ al unei opere de artă. Așadar, pentru a sărbători al 20-lea an de participare și angajament în acest domeniu, am decis să creez ceva.”
Nu are rost să descriu metoda tehnologică de lucru a Ai-Dei. Doresc să vorbesc strict despre subiectul Artei în sine, canalizat, se pare, de existența acesteia.
Ne-am obișnuit, sau educat, să credem că noțiunea de creativitate ține de o putere a conștiinței de a răspunde productiv în urma unor experiențe subiective de viață. Cu greu putem aloca această abilitate unor animale, de exemplu, sau unor elemente naturale total lipsite de viață. Oricât de mult am antrena un elefant sau o maimuță sau un papagal să dovedească abilități reproductive precum pictatul sau citarea expresivă a unor poeme, nu putem confunda acest fapt cu însăși abilitatea de a crea.
Procesul, psihologic, reprezintă o însumare a anumitor experiențe traversate conștient (cu putere personală de a emite o opinie asupra lor) și o organizare a acestora într-o formulă mentală astfel încât combinarea lor să faciliteze producerea unei noutăți, cu dezirabilitatea ca noutatea produsă să îmbunătățească, în vreun fel, traiul respectivului subiect.
Așadar, un animal nu este conștient de sine astfel încât să producă un element artificial nou cu valoare pentru intelect de pe urma căruia să viețuiască mai bine. Din contra, acesta este supus la anumite tratamente, abuzine sau nu, prin care este nimic mai mult decât antrenat să dovedească acțiunea finală de a picta sau de a manifesta alte comportamente „creative”. (Putem numi creativ procesul natural al unei păsări de a-și forma un cuib, de exemplu, însă scopul acțiunii este unul diferit de creativitatea umană prin care să își satisfacă intelectul. O pasăre”creează” un cuib pentru un folos strict de supraviețuire fizică, deci acțiunea sa este coordonată mental de un instinct și nu de o contemplare conștientă, valorică, etică din partea ei.) La fel și în cazul copiilor mici care mânuiesc un creion pe hârtie și, automat, creează un desen dar nu sunt angajați conștient să ajungă la un scop anume, voit, analizat, contemplat. Și o astfel de acțiune este impropriu definită creativitate; ea nu este altceva decât o putere de a manevra liber un obiect care lasă urme vizibile, în cazul nostru, colorate. Practic, dacă numim că acel copil manifestă creativitate doar pentru că a dirijat un creion colorat pe o suprafață anume, dar e total inconștient de ce face și nu încheagă sub nicio idee concluzivă acea acțiune a sa, nu ne reține nimeni să spunem că și un melc care își lasă urma sa de-a lungul unei alei tot creativ este în procesul său. Este impropriu. Creativitatea propriu-zisă începe în momentul în care, conștient, asamblezi, manevrezi anumite obiecte pentru a realiza cu un scop voluntar, stabilit, o compoziție, de pe urma unei inspirații personale, intrinseci. Fie ea cu funcționalitate fizică sau nu, fie ea cu valoare artistică mai mică sau mai mare.
Creativitatea are nevoie esențială, deci, de o conștiință prin care să fii inspirat. Această inspirație, la rândul ei, se află în strânsă legătură cu abilitatea de a balansa gândurile pe care le ai pe o linie a valorii binelui și răului. Ce este bine? Bine este orice acțiune care generează viață, care face posibilă continuarea normală, ascendentă, liniară a vieții. Această abilitate de măsurare a valorii binelui omul o datorează unui spirit al său. Nu trupului, nu dimensiunii sale psihologice, ci unui spirit. Pentru că binele este legea Creatorului nostru. Creatorul nostru este de natură spirituală. Psihicul nostru este legătura dintre dimensiunea noastră fizică și cea spirituală. Inspirația, fondată deci pe cugetarea binelui și a răului, are nevoie de existența unui spirit. Ai-da are o dimensiune fizică. Ai-Da dovedește o logică algoritmică.
Ai-da, însă, nu poate avea inspirație. Ai-da nu are spirit. (analizează formarea cuvântului „inspirație” )
Asta ar fi una. Însă, robotul Ai-Da nu se numește pe sine doar un creator. Ea sau realizatorul ei. Se numește, oficial și mărinimos, ceva mai mult decât atât – un Artist.
Sunt multe voci trecute sau contemporane care au făcut o distincție clară între procesul de creativitate și geniul artistic. Grosso modo, da, ne exprimăm la adresa creativății cu o ușoară juxtapunere a ei cu noțiunea de artă. Sugerăm lejer despre cineva care are abilități creative că se manifestă artistic. Însă, în mod esențial, la nivel de exigență conceptuală, creativitatea este o reacție naturală, instinctivă a creierului de a compune o noutate prin alăturare de experiențe și senzații, iar un act încărcat de o adevărată valoare artistică este reprezentat de puterea acestuia de a transforma, de a mișca, de a modifica starea interioară a spectatorului către o versiune mai nobilă a lui și se datorează unei deosebite inteligențe, prelucrată, educată, măiestrită din partea producătorului. O primă diferențiere clară dintre acestea? Creativitatea nu are neapărat și o valorare morală, etică în sine, își poate propune și doar să evolueze experiențial, pe când a doua, arta, își are datoria de a înnobila ființa, ceea ce este superior simplei creativități fizice. Prima se poate rezuma la o experimentare sensibilă, exterioară, a doua cere o afecțiune interioară, o vibrație la nivel de spirit uman. Prima premerge celei de-a doua. Prima este dovedită natural de oricare dintre noi, indiferent de calitatea acesteia. A doua necesită o educație sau o aplecare mai profundă, deci și mai rară aflată printre noi. Arta este un proces dezvoltat la nivel intelectual, un proces dobândit prin exersare și printr-o stare dată neapărat și de un geniu intrinsec, fie acesta mai mic sau mai mare.
Nu e nevoie de multă analiză a realității să observi această distincție. E de un minim bun simț. Indiferent de remarca lui Picasso, nu putem numi orice copil ca fiind artist în profundul sens al cuvântului. Ci doar ca fiind creativ. Pentru că picturile copiilor nu provoacă privitorul să se schimbe din interior, nu îl sensibilizează decât dacă este conectat afectiv cu acel copil (dacă e părintele lui, dacă îl îndrăgește în vreo măsură anume, ș.a.m.d.)
A, picturile copiilor tind să aibă o anumită drăgălășenie vizuală? Da, pentru că mintea lor e plină de stări sincere și inocente. Dar nu e o regulă. Dacă dăm deoparte politețea artificială de a aprecia automat picturile copiilor, vom observa că nu orice creație infantilă e și plăcută vizual. E simplu. Drăgălășenia lucrărilor lor este accidentală, involuntară, un simplu produs al inocenței perspectivei lor asupra lumii și al exprimării lor naturale, instinctuale, sincere. Ce e sincer, creierul nostru apreciază. Ce e curat, inocent, creierul nostru îndrăgește. De aceea creațiile plastice ale copiilor tind să ne impresioneze pe noi, adulții. Bineînțeles, nu este exclus ca un copil să dovedeasă, într-adevăr, și abilitate de geniu. Dar cele două realități nu se confundă. Nu orice copil este geniu artistic, ci unii dintre copiii care își manifestă creativitatea se poate să fie și geniu. Celebrul exemplu (extrem) George Enescu. Ce înseamnă geniu? Facultate mentală prin care procesezi într-o anumită măsură realitatea și oferi soluții cu grad ridicat de eficiență vulnerabilităților acesteia. Ce înseamnă geniu artistic? Puterea unei opere prin care, tu, conștient de tine fiind, esți afectat intrinsec de ea într-atât încât să ți se schimbe în mai bine viziunea asupra lumii.
Ține de o decență ca aceste două realități să nu fie confundate.
Bine, dar te-ai aștepta ca cei din afara domeniului artistic să facă această confuzie. E oarecum scuzabilă. Dar ce facem când cei din domeniu, și nu oricine, ci chiar superiorități oficiale numesc stânga cu dreapta și dreapta cu stânga?
Propun să privim în profunzime, dincolo de atitudinea gratuită personală, pe care ne-o inducem, de a ne autosugera că elitele artisice ne direcționează automat și indiscutabil bine, prin însăși oficialitatea sau popularitatea lor. Citez un răspuns de-al artistei Tracey Emin dat într-un interviu referitor la întrebarea „ce face o lucrare de-a ei să fie artă și nu doar o adunătură de lucruri puse la un loc?”: „păi, în primul rând aceea este artă pentru că eu zic că este artă.”(vezi video Why beauty matters –Roger Scruton) Aceasta nu este o gândire izolată, e un imens val „filosofic” al contemporaneității. Orice contraargumentare a acestei replici ar fi aproape penibilă. Dar îndrăznesc, nerafinat. E ca și cum ai susține că o afirmație este adevărată în primul rând pentru că tu o crezi adevărată.
Să revenim la Ai-Da.
Ai-Da nu este o simplă reproducere umană, e o femeie.
Ai-Da nu este o simplă femeie, e una tânără.
Ai-Da nu este doar tânără, e de-a dreptul frumoasă. Caucaziană, brunetă, cu ochi căprui, cu buze cărnoase, înaltă, sveltă, cu părul des si lung, cu o voce caldă și cu răspunsuri rafinate, superioare. Oare întâmplător unii au resimțit o asemănare kardashiană cu ea? Pune pe gânduri de ce e astfel de specifică în reprezentarea ei umană. Artnet.com aprofundează delicat o opinie în privința aceasta (https://news.artnet.com/opinion/artificial-intelligence-robot-artist-ai-da-1566580).
Să mergem și mai departe.
Să judecăm produsul artistic. E limpede, povestea nu ar fi fost impresionantă dacă Ai-Da nu ar fi fost capabilă să producă opere de calitate. De altfel, acestea au fost prestigios și rapid vândute cu prețuri exorbitante. Dar ce anume l-a determinat pe autorul Ai-Dei să aibă nevoie de o astfel de identitate robotică? Nu reușește ființa umană să creeze îndeajuns de rafinat, de estetic, de inovator, de înălțător? ”Creațiile” Ai-Dei nu sunt cu nimic inovatoare în artă. Ce este inovator este însăși ”mâna de lucru”. Dacă aceleași lucrări ar fi fost create de un artist real, prețurile nu ar fi ajuns prea sus. Deci, pe față, nu calitatea deosebită, nu geniul artistic al Ai-Dei relevă prețul de vânzare al lucrărilor ci șocul că acestea sunt produse de un robot. (Desigur, tehnologic vorbind, discuția aici își poate avea polemicile ei.) O adevărată îmbunătățire a umanității, nu-i așa? Mă face să mă gândesc de două ori la însăși replica lui Aidan: „nu aveam nicio iluminare… pentru a sărbători al 20-lea an de participare și angajament în acest domeniu, am decis să creez ceva.”
Nu ne oprim aici.
Să vorbim de valoarea în sine a existenței unui artist robot. Ideea ne înspăimântă pe oricare, într-o primă fază. Ne simțim amenințați. Fie că suntem artiști sau nu.
Acesta este punctul la care am dorit sa ajung. Cu toții trăiam cu siguranța că cel puțin artele nu vor putea fi preluate de roboți, în lumea tehnologică în care ne afundăm. Dar haideți să disecăm provocarea.
Autorul Ai-Dei, într-un video oferit de dw.com (https://www.dw.com/en/painting-by-numbers/av-55596559), corelează șocul dat de apariția robotului său cu starea pe care a generat-o apariția aparatului de fotografiat din secolul 19 prin care pictura s-a simțit amenințată să dispară. Comparația e rezonabilă …și nu prea. Inovația de la mijloc de secol 19 ținea de o nouă tehnică de exprimare. Apariția Ai-Dei, însă, înlocuiește artistul în sine, și nu o tehnică de lucru. Inovația lui Aidan e o desacralizare cu mult gravă. Tehnici de manifestare artistică au tot fost inventate. Dar, până la urmă, dacă omul sfințește locul, și orice tehnică pe care o abordează acesta poate fi relevată valoric prin el. Necesitatea sacralizează orice act mijlocitor al scopului. În cazul Ai-Dei, ființa umană este eliminată la propriu. Cum pot fi cele două situații rezonabil comparate?
Însă, ca orice creștin, am un crez puternic că ceea ce este veritabil are o putere incredibilă și absolută de a răzbate orice travestire impertinentă a timpurilor. Sunt artiști și identități care au vociferat sau au contracarat în vreun fel invenția lui Aidan. Și vor tot fi. Alții o vor îmbrățisa, din cine știe ce motive. (aparatul de fotografiat și-a dovedit necesitatea, așteptăm să descoperim și necesitatea Ai-Dei)
Provocarea este reală. Va amenința oare existența roboților artiști viitorul artei umane?
Când aparatul de fotografiat a dovedit că poate imortaliza în imagine o realitate vizuală în doar câteva secunde, artiștii veacului s-au speriat. Pictura, când a apărut apartul foto, însemna îndemânarea umană de a reda în imagini anumite realități. Așa își câștigau pictorii bănuții. Ce s-a întâmplat atunci? Freamătul spiritului uman a răbufnit, în necesitatea lui de a-și exprima veșnic subiectiviatea de care este reprezentat prin legea divină pusă în el, și a descoperit noi valențe ale Artei, ale lucrului de artă manual, uman, real. Noul val care a izbucnit a înnoit revoluționar definiția Artei. Însăși subiectivitatea umană a fost elementul salvator, a fost elementul pe care umanitatea se pare că trebuia să îl descopere. Splendoarea unicității ființei umane prin trăirile intrinseci ale ei în raport cu lumea înconjurătoare și cu neobosita căutare a rostului divin de care se dorește guvernată. Relația intimă, personală, tainică, unică a individului cu lumea. Arta se înfundase ca un horn plin de fum în confuzia că aceasta ar însemna o perfecțiune tehnică de a reda realitatea obiectivă. Un meșteșug anume. Dacă s-a putut dovedi că și un aparat poate face asta, trebuia sa fie descoperite alte dimensiuni ale acestui concept divin. Apariția aparatului de fotografiat a fost lovitura din spate care a împins mințile veacului să scoată capul afară din horn.
Ceea ce a spus Aidan Meller e adevărat, apariția Ai-Dei va revoluționa arta, la fel cum apartul foto cândva, dar de data asta nu cred că va fi în favoarea lui. Aidan se lovește singur cu stângul în dreptul. În fața veritabilității, în fața istoriei autentice care va urma, el va decădea. Tocmai prin realizarea lui lansează o adevărată revelație pentru artiști:
Nu orice fel de manifestare creativă poate fi catalogată drept Artă!
Același freamăt adânc al Spiritului Uman ne va cere iarăși, înfometat, să ne apropiem de esența geniului artistic. Ceea ce ne arată cazul lui Aidan Meller și al Ai-Dei este faptul că, din nou și din nou, omitem, ca umanitate generală, definiția și rostul adevărat al Artei. Dacă pe artiști îi va înspăimânta existența acestui robot, înseamnă că aceștia șad cocoțați pe o definiție strâmbă a noțiunii.
Ai-Da nu reprezintă Arta.
Ai-Da nu amenință, deci, în esență, Arta.
Arta va începe să nu mai însemne, neapărat, perfecțiune tehnică. Va trebui să se dovedească, iată, că are în compoziția sa ceva cu mult mai mult decât atât.
Sunt artist. Aștept cu nerăbdare aerisirea conceptului. Cred, însă, că va dura ceva timp. Va fi un efort depus din partea fiecăruia dintre noi. Dacă!
(Pentru a grăbi, totuși, puțin, lucrurile, recomand artiștilor (și nu numai!) parcurgerea și a acestui TedX al AI-Dei. Ne pune, real, pe gânduri.)
Categoria Melodia săptămânii a plecat de la ideea de a aduce în atenţia celor ce vizitează siteul nostru exemplul unor artişti de largă notorietate care, deşi nu abordează teme creştin ortodoxe, prin sinceritatea actului de creaţie, se apropie foarte mult de ideea de fire autentică a omului, după cum arătam la articolul dedicat Alexandrei Ungureanu:
Locuim într-o cultură care este necreştină dar care ne este, totuşi, românească. În acest context se ridică întrebarea dacă delimitarea ortodocşilor de aceşti artişti mai are rost, dacă este folositoare pentru ei sau pentru noi. Astăzi este foarte uşor să găseşti ceva necreştin la fiecare act artistic în parte, iar reacţia noastră reflexă, de delimitare, ignoră faptul că aceşti artişti se dezvoltă pe ei înşişi într-un astfel de mediu necreştin, fără contact şi fără public ortodox. Cei care am rămas în lume, cei care nu locuim în mănăstiri, nu putem permite ca fenomenul cultural să fie lăsat exclusiv în posesia necreştinilor, întrucât cultura este principalul instrument de secularizare.
Mă refer aici la sinceritate şi la acea zicere a părintelui Rafail Noica precum că ortodoxia este însăşi firea omului. Am verificat această idee şi în privinţa mea şi în privinţa altor persoane din jurul meu şi cred cu tărie că oricine va fi sincer cu sine însuşi, şi se va afla într-o oarecare stare de trezvie, va ajunge prin mila Domnului la ortodoxie. Este o chemare lăuntrică foarte puternică, iar persoanele necredincioase, ateii, necreştinii, au acest simţ aparte al Adevărului, îl recunosc oarecum intuitiv, chiar dacă se împotrivesc, iar această caracteristică este manifestă în cazul artiştilor.
Personal, eu fiind artistă și venind din direcția studiului artei laice, am dezvoltat un oarecare interes și o deschidere obiectivă către arta laică… sau profană. Sunt dese momente când ascult o melodie total absentă de religiozitate, dar nu pentru că m-ar atrage această lipsă a ei de religiozitate, ci pentru că, în sinceritatea creatorului (a scriitorului sau a muzicianului), melodia atinge, prin subiectul ei, o latură umană lăuntrică, firească oricărei ființe, dincolo de religiozitate. Suferința nu aparține doar omului religios, ci tuturora, dragostea, blânețea, iertarea, regretul, prietenia, bucuria de viață.. toate acestea nu aparțin (numai) omului religios, ci sunt stări și năzuințe firești pe care le are orice om. De aceea, se întâmplă deseori să găsesc astfel de subiecte cântate și în melodii mai puțin religioase, și le ascult cu inima sinceră, ca un om simplu, nu cu interes religios.
Însă melodia pe care o aducem astăzi în atenţie nu face parte din această categorie, a actelor de creaţie nereligioase care inspiră prin sinceritatea lor intrinsecă, ci reprezintă o mărturisire creştină autentică, directă, exprimată în limbajul societăţii româneşti de astăzi, adică în formă profană, fără ca forma să aducă atingere fondului mărturisirii. Reprezintă un act de trăire a credinţei adus într-o formă artistică modernă în atenţia publicului (mai degrabă) nereligios.
În esenţă, consider că avem în faţă tipul de melodie la care nu am îndrăznit să sper atunci când am propus ideea de DeliaDebate (a şti să admirăm şi să ne lăsăm impresionaţi de acte artistice nereligioase). Consider că avem de-a face cu o creaţie creştin-ortodoxă transpusă în forma modernă, formă unanim acceptată de publicul larg. Dincolo de criteriile ce ţin de gustul personal al fiecăruia, consider că această melodie poate fi un model foarte sugestiv de aducere a ortodoxiei în mainstreamul societăţii, chiar şi în acele domenii care sunt sau par a fi cu totul cucerite de duhul antihristic.
Eu nu sunt un tălmaci al teologiei. Nu sunt nici un vorbitor iscusit pentru a filozofa cu înțelepciune în astfel de vremuri. Nu sunt la curent cu grozava realitate în care ne aflăm nici pe departe ca un bun jurnalist. Nu sunt vreun bun lider vizionar peste curentul care ne îngenunchiază acum supraviețuirea. Nu sunt nici o persoană politică, socială, educațională de vreo mare importanță în societate.
Eu sunt doar un povestitor pentru copii și un artist. Înțelepciunea mea de viață cu care cunoașterea mă poate învrednici este Frumusețea. De aceea, nu vă voi scrie aceste cuvinte decât ca un simplu creator de povești. Dar îndrăznesc a vă scrie deoarece îmi este greu a tăcea. Așa cum un preot sau un cunoscător al Lui Dumnezeu va dori să vă vorbească din canoane și scripturi pentru a vă îndrepta și încuraja în această perioadă grea în care ne aflăm, așa cum un medic va avea reacția de a vă trata de răni sau boli, așa cum un profesor va dori să vă descopere științe de tot felul pentru a vă înțelepți, așa cum un bun judecător va dori să vă facă dreptate când sunteți nedreptățiți, așa cum un bun reporter va dori să vă aducă informațiile cele mai corecte, așa, ca mulți alții cu care putem interacționa, și un artist are reacția lui de a umple inimile celor din jur cu frumusețe. E un instinct, la fel precum instinctele celorlalți menționați mai sus. Și se dorește a fi dăruită și ea, frumusețea, atunci când începe a lipsi mai mult și oriunde va simți sufletul celui înzestrat că e nevoie.
Dar cu ce ne poate ajuta o poveste acum?
Iată cu ce: nu este oare viața fiecăruia dintre noi ca o poveste în mâinile Marelui Scriitor al veacurilor? Nu este oare Dumnezeu Cel care știe cum a fost începutul existenței noastre a fiecăruia și nu ne cunoaște El fiecare clipă pe care am traversat-o de atunci? Să nu ne mai cunoască El acum? De ce să ne fie teamă?
Nu există niciun erou al vreunei povești care să nu fi trebuit să treacă prin apă și prin foc pentru a câștiga în lupta în care s-a pornit.
Această perioadă care urmează va fi ca un cuptor de încercări și pentru noi. Suntem fiecare dintre noi personajul principal al unei povești personale și, totodată, suntem personaje secundare, episodice, colective, într-o poveste a unui erou comun pentru noi toți – Iisus Hristos.
Care erou să se fi plâns oare și să fi
vrut să nu aibă parte de cuptorul lui de încercări?
Eu am adunat mult fân, multă paie și multă trestie în inima mea. Acum, deci, în fața acestui viitor care se arată, nu pot să am altă stare decât de bucurie. Va fi absurd, va fi nebunesc. Dar numai bucurie pot să am. Câtă pleavă va găsi Domnul meu să scuture de pe haina mea de Nuntă! Vom suferi finaciar, vom suporta vremuri de sărăcie atât personală cât și la nivel de comunitate, de popor, de umanitate. Dar câte cămări ale sufletului meu nu se vor fi pustiit de har în toată vremea bună a vieții mele iar acum cum ar sta ele gata să fie umplute din plin în mai plin cu bogății cerești – cu dragoste de frați, cu rugăciune înlăcrimată, cu răbdare și îndelungă răbdare, cu nădejde, cu blândețe, cu smerenie, cu mulțumire bucuroasă pentru toate, cu înfrânare, cu hărnicie, cu dăruirea de sine – cu toate acestea și altele ca ele.
Cuptorul este cel care nu numai că arde ce este de ars în inima noastră dar îndrăznesc să cred că poate să și transforme fânul în aur. Ceea ce pănă ieri era lenevie în inima noastră, mâine va putea fi hărnicie, ceea ce ieri era egoism, mâine va fi dăruire, ceea ce este mândrie, poate deveni cea mai gingașă smerenie, ceea ce astăzi este întristare, mâine poate ajunge fericire. Aceasta este puterea cuptorului. Și aceasta putem învăța de la o poveste. Ne dăruim astăzi cu toată ființa noastră deschisă în fața încercării care dogorește înaintea noastră și, dacă ne lăsăm tot sufletul, toată dorirea inimii noastre și toata gălăgia gândurilor noastre în mâna lui Hristos – care nu este în altă parte decât acolo, în fața noastră, în mijlocul arzător al cuptorului, El, primul înaintea noastră – atunci nu se poate să nu ieșim apoi mai curați, mai curajoși, mai frumoși si mai eroi ca oricând. La final de această usturătoare perioadă, dacă o privim din perspectiva Scriitorului de Sus, vom putea vedea apoi viața cu alți ochi, mai buni, mai blânzi, mai smeriți, mai înțelepți și mult, mult mai sfințiți. Nu se poate altfel să vedem o altă față a lui Hristos decât dacă nu trecem biruitori printr-un cuptor care ne va învrednici pentru asta.
Cum deci, să ne întristăm acum?
Eu aceasta pot spune: să ne armăm, precum un luptător dornic de biruință, cu toate armele Duhului Sfânt, să ni le dorim, să alergăm către ele, și, în loc să alungăm din gândul nostru temători perioada care va urma, mai bine să ne grăbim să o traversăm ca o apă plină de bogății și de har în adâncurile ei, pregătită înaintea noastră de către nimeni altul decât de Hristos.
Poveștile pe care le-am scris și deprinderea cu această frumusețe a unei minunate narațiuni dumnezeiești la care se supune viața fiecăruia dintre noi le-am cules din propriile experiențe. Am avut bucuria de a trece printr-un prim cuptor, și-apoi printr-un altul, până am ajuns să înțeleg cum toate lucrurile se înlănțuiesc într-un fir de aur țesut de mâna Celui Bun, Celui atât de Înțelept și atât de Iscusit în a ne dărui fiecăruia cel mai frumos și bogat și potrivit final pe care îl putem primi, pentru fiecare capitol prin care trecem fiecare. Cum oare acum, când am intrat cu toții în acest episod mai îngreunat care tinde să ne tulbure pacea, să nu spun ce poate numai un povestitor să spună – dacă Însuși Dumnezeu e scriitorul, iar El e Bun, nespus de Bun, de ce să ne fie teamă?
Cald și Rece în jurul Lumii
Cald și Rece în jurul Lumii, ed. Signatura 2019
Prima mea carte se numește Cald și Rece în jurul Lumii. Primul contrast pe care l-am concretizat este cel al culorilor calde aflate în opoziție cu culorile reci. Culorile calde sunt culorile clasice ale focului: roșu, oranj, galben (și derivatele acestora). Culorile reci sunt celelalte rămase: albastru, verde, violet (și derivatele acestora). În artă, ca și în frumusețea naturală, aceste culori se armonizează prin alăturare, printr-o proporție compozițională echilibrată și prin potrivirea intensității fiecăreia astfel încât să se creeze o senzație continuă că partea caldă o susține și o introduce pe cea rece în scenă și vicerversa. Privirea ochilor trebuie să creeze un cerc continuu. Niciun detaliu din tablou să nu distrugă pe altul care urmează a fi observat, ci toate să premeargă armonios unul celuilalt și să își facă apoi loc în atenția noastră oculară într-o continuitate constantă. Și apoi, pentru că noi suntem niște privitori subiectivi, cu viață și cuget personal și intrinsec, ceea ce privim și este armonios își continuă mișcarea circulară, generatoare și regeneratoare în gândirea noastră. Și pentru că informația din fața noastră este de ordin senzorial, ceea ce primim se va duce mai repede în starea noastră subconștientă, în starea afectivă. Iată cât de importantă și puternică este arta. E ca un murmur al creației pe care rațiunea și știința nu îl poate cuprinde cu ușurință, dar prin simțuri și prin înțelegerea inimii ajungem la el. Și cuprinzându-l cu inima deschisă, descoperim acea Față blândă a lui Dumnezeu, în care Adevărul Lui nu ne mai pare greu sau dur, ci plin de un sens unficator a toate și ușor precum adierea unui vânt într-o zi dogoritoare de vară.
Această primă carte a fost un exercițiu și un experiment chiar nou, editorial și educațional vorbind. Imaginea primează iar textul a rămas pe plan secundar, fiind susținător al unei narațiuni vizuale. Importante sunt jocurile de opoziție din ilustrații. Ca să prezint o armonie cromatică prin care culorile calde reușesc să se armonizeze cu cele reci, am redat opoziții pe care le găsim în mod firesc în natură: ziua și noaptea, muntele și câmpia, apa și focul, Polul Pământului și Ecuatorul, starea de sus cu cea de jos, starea de aproape cu cea de departe și tot așa. Le-am asociat pe fiecare cu cromatica necesară pentru a le reda senzația autentică: câmpia e mai caldă decât muntele, deci e redată în culori calde iar muntele e ilustrat în culori reci, noaptea e mai rece decât ziua, și am evidențiat aceasta prin albastrul nopții, albul ghețarilor de la Poli emană o senzație mai albăstruie în comparație cu cremurile, oranjurile și galbenul ecuatorial, lucrurile îndepărtate tind să se piardă într-un albastru al orizontului în comparație cu cele apropiate care își pot păstra o tentă cromatică puternică și caldă, lucrurile care au o ușurătate materială se pot pierde în înaltul cerului și, astfel, tind să preia culoarea acestuia, ș.a.m.d. Cu fiecare nouă pagină, o nouă opoziție de stări este surprinsă. Însă ce au în comun este faptul că toate elementele, deși sunt opuse între ele dacă le alăturăm, sunt necesare pentru o bună supraviețuire a omului pe pământ. Textul, la rândul lui, ne oferă concluzia că trebuie să găsim o putere în noi să acceptăm ceea ce pe moment pare atât de diferit nouă înșine. Dacă acea opoziție nu este totuși împotriva firii și împotriva voii lui Dumnezeu, atunci se prea poate ca, chiar prin firile noastre opozante, să putem conlucra și să generăm lucruri frumoase împreună. Eu sunt tare și rece ca un munte, tu ești blând și deschis ca o câmpie. Eu sunt tăcut ca apa, tu ești vesel ca focul. Astăzi suntem aproape unul de celălalt, dar și despărțirea nu este chiar atât de evitabilă. Este un moment de pace, cum este și un moment de cernere. Și lista de interpretări ale stărilor de opoziție poate continua, și fiecare cititor va putea oferi interpretările lui. Ce este important de reținut din acest mic exercițiu literar și vizual este concluzia că trebuie să permitem și să acceptăm stările atât de diferite din viața noastră, pentru că toate, fie ele cât de opuse și chiar deranjante pe moment, totuși sunt pentru o maturizare sănătoasă și rodnică a noastră, atât fizică, cât și sufletească. Exact cum este această perioadă pe care o traversăm acum.
Deci, scrie, Doamne, voia Ta, căci robul Tău ascultă!
Ilustrație pentru cartea ”Bobul de Lumină și Pământul”, editura Signatura, 2020.
A plâns mult Adam pentru ceea ce a pierdut. Apoi, nemaiajungându-i plânsul, a început să cânte. Și alinându-se cântând, a început să Îl revadă pe Dumnezeu în toată natura ce îl înconjura. Și văzând toată frumusețea lui Dumnezeu rămasă în natură, a dorit să o laude. A cuvântat ce-a cuvântat până ce cuvintele i s-au terminat. Dar frumusețe mai era. Nemaiavând deci cuvinte, a început apoi, neputincios, dar plin de nădejde, a o imita prin lucrul mâinilor.
Trebuia să Îi arate lui Dumnezeu că, dincolo de toată vinovăția de care s-a umplut, el încă Îl mai iubea.
Eu asta cred că
este Arta: tot dorul lui Adam pentru Dumnezeu. Căci atunci când ne e dor de cel
drag nouă, în lipsa lui, ne pornim a imita lumea în care el s-ar fi aflat.
Poate-poate, apoi, va apărea. Acesta era dorul lui Adam. Și așa cred că își
alina toate ceasurile de trudă grea pentru pământ – în cântare, în necuvântata culoare și în rugătoarea
speranță.
Ca ilustrator al
acestui site, am fost invitată să spun câteva cuvinte și despre cărțile
ilustrate de mine care au fost publicate și voi face, deci, o scurtă prezentare
a acestora.
În primăvara anului 2018, am fost solicitată de casa editorială Signatura să creez o serie de cărți pentru copii prin care să concretizez niște teorii de bază ale artei cu scopul ca, descoperind publicul astfel mecanismul de formare al unei opere de artă, să poată înțelege arta ca din interiorul ei și să o valorifice apoi cu mai mult sens pentru viață.
M-am întristat, de-a lungul timpului, să văd cum o mare parte dintre creștini, cei care ar trebui să fie poate cei mai sensibili la lumea irațională și, trecând prin toate greutățile fiecărei vremi, să găsească o alinare într-o lume a spiritului, a lucrurilor depășite de știința logică a gândirii și a cuvântului, s-au arătat distanți și nepăsători față de știința cea care le oferea această înțelegere – arta. Ne putem aminti de creștinii din închisorile comuniste care, paradoxal realității fizice la care au fost supuși, ei și-au umplut sufletul și mintea cu poezii și cântări. Din cele mai grele suferinți scoteau la suprafață un lucru atât de absurd pentru omul firesc: arta. Poate și acum va părea, pentru unii dintre noi, nepotrivit să încep a vorbi despre artă când ne întâmpină vremea în care trăim acum cu vești din ce în ce mai îngrijorătoare. Dar arta cea din Dumnezeu nu a fost niciodată un lux rezervat pentru oamenii bogați și fericiți ai acestei lumi, ci cred că trebuie să fie o bogăție a inimii pentru oamenii sărmani și veșnic căutători de Dumnezeu.
În dorința sa de a înțelege cât mai mult frumusețea naturii, omul a descoperit existența unor legi prin care toată materia, cea neafectată de păcat, creează o Armonie absolută și aceea este cea care dovedește încă din esența materiei, frumusețea chipului lui Dumnezeu. O matematică absolută, un echilibru absolut, o viață absolută în interiorul vieții exterioare relative. Nicio frunză nu se confundă cu alta, nicio floare nu a mai fost în același fel mai înainte, niciun om nu s-a mai repetat în timp, și totuși, în crearea lor este o lege la care toate frunzele se supun la fel, toate florile la fel, toți oamenii la fel. Aceste legi, pentru a se repeta zi după zi, an după an, mereu cu un nou început după un vechi final, trebuie să respecte un echilibru prin care circularitatea creației să aibă loc necontenit.
Aceste legi,
artiștii le-au numit Armonii ale creației.
Seria mea de
Armonii vizuale se referă în două cărți la culoarea frumosului și în alte două
cărți la compoziția frumosului.
Dar pentru că aș îndrăzni să intru în mai mute detalii la fiecare, am să vă vorbesc despre câte un titlu în parte în separate articole care urmează. Cred că ne este și nouă, creștinilor acestor veacuri, precum lui Adam din începuturi, necesar să ne mângâiem ceasurile grele de căutare a Adevărului dumnezeiesc cu bucurii date și de Frumusețea dumnezeiască.
Și, ca să vă încurajez în a mă urmări mai departe, reproduc aceste versuri răsărite din experiența temnițelor comuniste:
