Completul format din trei membri ai Tribunalului din Patra a decis unanim achitarea Pr. Anastasios Gotsopoulos pentru Sfânta Liturghie pe care a săvârșit-o pe 25 martie 2020, în ziua prăznuirii Bunei Vestiri în biserica Sf. Nicolae din Patra.
Demn de remarcat este faptul că Procurorul a fost de acord cu susținerile avocaților G. Iatrou și I. Hatzinantoniou cu privire la neconstituționalitatea legii care interzicea săvârșirea oricărei slujbe timp de 20 de zile în perioada coronavirusului. Judecătorii au fost de acord total cu propunerea procurorului, totuși s-au bazat și pe conflictul de îndatoriri. La comunicarea deciziei, audiența a izbucnit în aplauze prelungite.
La Tribunalul din Patra s-a aflat o mulțime de credincioși, clerici, monahi și mireni ca să-și exprime susținerea lor față de clericul Mitropoliei de Patra.
În apărarea sa, Pr. Anastasie a accentuat că nu poate să accepte interzicerea deplină a săvârșirii Sfintei Liturghii ca creștin ortodox, ca cleric ortodox și ca cetățean grec, după cum fusese decis pentru aproape 20 de zile în pandemie. Concret, a semnalat: „Nu poate fi acceptată în nici un fel și din nici un motiv interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii chiar și pentru o zi. Anularea Sfintei Liturghii chiar și temporară, chiar și pentru o zi, înseamnă anularea Bisericii înseși. O dispoziție legală asemănătoare de interzicere completă a sfintelor slujbe, adică de penalizare a săvârșirii Sfintei Liturghii a fost implementată în Europa până în 311 d.H. (moartea lui Dioclețian) și în Albania lui Enver Hodja (1967-1990)! Nici Mahomed Cuceritorul, nici Lenin, nici Stalin nu au cutezat un astfel de sacrilegiu împotriva nucleului cel mai intim al Bisericii, împotriva Tainei Sfintei Euharistii, cum a cutezat Republica Greacă!”. Și-a încheiat apărarea cu următoarele cuvinte: „Dacă aceasta este vina, îmi asum răspunderea. Dacă conștiința și percepția dumneavoastră despre drept mă consideră vinovat, condamnați-mă! Accept această cinste, mare cinste a condamnării deoarece am săvârșit îndatorirea mea de preot ortodox”.
Mai înainte, preotul și doctorul Evanghelos Papanicolau, care s-a înfățișat ca martor, a menționat că preotul care nu slujește la praznicul Bunei Vestiri nu este preot. A adăugat că și în Camerun, unde activează ca cleric, niciodată nu a fost anulată Sfânta Liturghie în ciuda faptului că acolo sunt multe epidemii în toi.
Astăzi Justiția Greacă m-a lipsit de cea mai înaltă cinste care poate fi acordată unui preot: să fie condamnat deoarece a săvârșit îndatorirea lui preoțească și parohială ca să fie consecvent la nivel elementar cu conștiința lui față de parohieni și față de Dumnezeu.
Totuși, în același timp, Justiția Greacă și-a păstrat prestigiul și a apărat Republica și societatea grecească de ocara și rușinea de a condamna un părinte grec deoarece a „cutezat” să slujească în ziua Bunei Vestiri.
Justiția Greacă, prin decizia de achitare a persoanei mele, a refuzat să aplice legea (2867/Υ1/16.3.20) inutilă, irațională, ineficientă, neconstituțională și, în principal, necredincioasă și antihristică ce interzicea nu adunarea poporului în biserici în toată țara, ci chiar și săvârșirea Sfintei Liturghii (chiar și în Mănăstiri și în Sfântul Munte!), în perioada critică din perspectivă liturgică a Postului Mare din 2020! A refuzat să aplice dispoziția legală de interzicere completă a Sfintei Liturghii, care a fost în vigoare în Europa până în 311 d.H. (moartea lui Dioclețian) și în Albania lui Ever Hodja (1967-1990)! Nici Mahomed Cuceritorul, nici Lenin, nici Stalin nu au cutezat o asemenea necuviință împotriva nucleului cel mai intim al Bisericii, Taina Sfintei Liturghii, cum a cutezat Guvernul Grec în anul 2020!
Sunt dator să clarific deplin că:
– ca credincios ortodox, nu voi putea să accept interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii de către puterea statală,
– ca cleric ortodox, am fost îndatorat, cu harul și mila lui Dumnezeu, să slujesc, făcând ascultare de Capul Bisericii, care poruncește: «aceasta să fie făcută întru pomenirea Mea», fără să cer voie de la Cezar,
– în final, ca cetățean grec, am fost și sunt îndatorat după măsura posibilităților mele să apăr Constituția Greacă și nu numai să nu permit cuiva să o dizolve, ci nici să nu sufere aceasta.
Interzicerea săvârșirii Sfintei Liturghii constituie dizolvare a articolelor fundamentale 3 (relațiile Biserică-stat) și 13 (libertatea religioasă) a Constituției Greciei, precum și a Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 9.2), care protejează dreptul la cultul religios.
Prim-Procurorul a acceptat cu deosebită emfază susținerile independente ale acuzatului despre neconstituționalitatea decretelor ministeriale. Justiția Greacă s-a arătat în final că nu face nici o infracțiune preotul care, acționând conform conștiinței, nu respectă deciziile de guvern care vin în contradicție cu tradiția noastră bisericească și liturgică. Cu alte cuvinte, îndatorirea preotului de a lucra conform cu rânduiala bisericească precumpănește în fața trebuinței de conformare cu hotărârile de guvern, mai ales când acestea se află în afara limitelor legalității constituționale.
Datorez mulțumiri avocaților mei, dl. G. Iatrou și dl. I. Hagiantoniou, pentru că au pulverizat cu argumentație legală neclintită acuzația și au demonstrat că legea care interzicea Sfânta Liturghie nu era posibil să fie aplicată de clericii ortodocși.
Mulțumiri speciale adresez Protoprezbiterului și doctorului poporului pr. Evanghelos Papanicolau, care s-a înfățișat ca martor pentru că prin depoziția lui dovedită științific a arătat că nu s-a ivit din săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintei Împărtășanii a credincioșilor, nici nu este posibil să se ivească nici cel mai mic pericol pentru sănătatea publică și, în consecință, afirmațiile martorului acuzării, ziaristul K. Flamis, sunt lipsite de seriozitate.
Mulțumesc mult și clericilor, monahilor și mirenilor care s-au aflat astăzi la Tribunal din diferite părți ale Greciei pentru a-și exprima susținerea față de persoana mea, dar și zecilor oameni din toată țara sau mai degrabă din întreaga lume, care mi-au fost alături.
În final, sunt dator să-mi exprim mulțumirile și singurului meu acuzator, ziaristul K. Flami, folosind cuvintele din Lysias: «Nu puțină bucurie trebuie să am, senatule, pentru acuzator, pentru că mi-a pregătit această luptă». Totuși aceasta, care pentru mine, ca preot, este cea mai mare cinste, nu știu cum poate să fie evaluată pentru un jurnalist… Totuși aceasta este problema d-lui Flami…
Acțiunile de stradă de vineri și duminică sunt binevenite, dar din alt motiv decât cel aparent.
Ele sunt salutare întrucât reprezintă exemplul viu al normalizării tensiunilor politice prin instrumentarea opoziției controlate.
Normalizarea tensiunilor nu înseamnă eliminarea acestora, ci aducerea lor în matca unei desfășurări previzibile, care le consumă și le epuizează în ciuda subzistenței motivelor de fond ale indignării/revoltei.
Așa cum rostul unui stabilopod este să spargă forța de izbire a valului iar nu să oprească mișcarea volumelor de apă, tot așa opoziția controlată deturnează amorsarea forței colective prin producerea unor ruperi de ritm (accelerări premature/decelerări abrupte), fără a împidica desfășurarea maselor protestatare.
Opoziția controlată capturează energia contestatară și împiedică nașterea mișcărilor autentice și producerea puterii aferente.
Deși există rațiuni care pot justifica în mod conjunctural utilizarea instrumentului opoziției controlate în scopul protejării intereselor superioare ale statului, astăzi ne aflăm în scenariul Loviturii de stat și al desființării democrației constituționale, vătămări cu caracter primar și prevalent față de ideea menținerii ordinii publice și a controlului securist asupra poporului.
Faptul că opoziția controlată (unde includ și pe președintele ales) lucrează prioritar pentru salvgardarea controlului securist înaintea oricăror alte obiective politice, denotă caracterul exclusiv polemic (nu autentic politic) al poziționărilor față de puci, uzurpare și schimbare a regimului politic de stat.
Deși este folosit vocabularul corect și sunt invocate principiile corecte, atitudinile și comportamentele liderilor opoziției controlate trădează scopul menținerii „stabilității” chiar cu prețul cimentării Loviturii de stat și înrădăcinării regimului ilegal și ilegitim.
Trebuie subliniat și insistat că anularea votului reprezintă înainte de toate deposedarea noastră de drepturi politice și aservirea noastră față de un regim străin nouă și străin așezării constituționale a statului nostru. Împiedicarea președintelui Călin Georgescu să acceadă în funcție este doar un detaliu secundar față de înrobirea noastră.
Libertatea românilor se află îndărătul acestei grele încercări de a ști și reuși să ieșim de sub vraja amăgitoare a opoziției controlate de sorginte masonico-securistă.
Dacă pentru românii de rând realitatea politică primară este reprezentată de statul de drept și de democrația constituțională, apoi pentru vrăjmașii noștri realitatea politică primară este reprezentată de puterea de control asupra statului și poporului.
Pentru dânșii, poate să se prăbușească întregul edificiu constituțional în abjectă dictatură, justiția să se înnece în ridicol, economia să fie complet înstrăinată, dar securiștii să rămână la butoane! România astfel subzistă!
Poate că ar fi fost de înțeles dacă nu însuși controlul securist și dacă viața politică integral contrafăcută nu ar fi produs această imensă catastrofă a pierderii atât a statului cât și a neamului. Atât și încă puțin mai putea-ne-vom spune români înainte de toate. Vom fi iar moldoveni, munteni și ungureni, cândva români, tot după cum am fost cândva daci.
Greu și îngust drum avem înainte și puțini sunt cei care se vor încumeta să-l urmeze. Să ne ajute Domnul a înainta!
Gândul îmi spune că vor amâna alegerile până când valul Călin Georgescu se va aplatiza, indiferent dacă CG sau altcineva va călări acest val electoral. După cum am mai scris, amânarea poate fi de câteva luni până la câţiva ani, adăugând un al treilea termen prezidenţial lui Iohannis, care poate fi un mandat complet sau unul cu o zi mai scurt decât mandatul lui Iliescu din *89-1992.
Cred că urmează un joc de şah în care miza taberei CG este să conserve emoţia şi simpatia publicului pentru Preşedintele Ales, dar să o şi amorseze suficient încât susţinătorii să poată fi convocaţi în piaţă la nevoie. Miza lui CG este să coaguleze susţinerea poporului în jurul persoanei sale, să devină fanion identitar pentru mişcarea născută în urma Loviturii de Stat, să construiască autoritatea sa politică pe persoană fizică (e mult de lucru în această direcţie).
Totodată, trebuie să îşi menţină ascendentul politic asupra competitorilor suveranişti, fără a intra în conflict descis cu aceştia din urmă (care au libertatea acţiunilor şi opiniilor radicale).
Adversarii lui CG au nevoie să epuizeze simpatia pentru CG şi să o ducă spre sentimente de lehamite şi, finalmente, de dezgust. Este esenţial ca publicul favorabil lui CG să fie menţinut în incertitudine pe termen lung, pe o paletă cât mai largă de teme politice şi electorale. În afară de incertitudine, asupra lui CG trebuie proiectată imaginea unui fiasco în desfăşurare, una în care orice ar face sau i s-ar întâmpla lui CG este fie tardiv, fie prematur, fie pe alături, fie nepotrivit, fie ridicol, fie exagerat, fie imprecis.
Presa miluită şi aliaţii din social media vor măcina aceste două obiective emoţionale (sentimentul de incertitudine şi cel de fiasco ) până când, în interiorul taberei CG, se va fi produs diviziunea între, pe de o parte, susţinătorii săi tot mai fanatizaţi şi, pe de alta, dezamăgiţii care „i-au descoperit adevărata faţă”. Odată adus la lumină conflictul dintre fanatici şi dezamăgiţi, valul suveranist se va nărui de la sine, iar această înfrângere va fi proiectată asupra întregului curent naţionalist, incapabil de acţiune pozitivă, incapabil să construiască, să se unească, deci incapabil să conducă societatea.
Naţionaliştii care pricep şi observă această evoluţie ar trebui să fie capabili să izoleze obiectivele politicii naţionaliste de războiul purtat împotriva electoratului lui Călin Georgescu şi, secundar, împotriva lui Călin Georgescu însuşi. Aceasta este o discuţie separată.
Emoţiile şi percepţiile sunt cruciale iar adversarii lui CG au un avantaj substanţial în capacitatea presei de a reflecta şi a construi (chiar indirect) explicaţiile şi naraţiunile cotidianului.
Deocamdată, cred că CG stă bine cu susţinerea şi încrederea publicului, deşi nu există participare de masă la manifestaţiile spontane de până acum. CG a venit pentru câteva minute în Piaţa Victoriei şi a transmis încurajări celor din ţară.
Ieri, 07.01.2025, Călin Georgescu (sau echipa sa) a comandat 200 de ceaiuri calde pentru protestatarii ieşeni aflaţi de 3 ore în stradă, răguşiţi de scandări (probabil au cumpărat ceaiuri şi pentru protestarii din alte oraşe).
Aduc în atenţie această chestiune cu totul minoră din pricina reacţiei puternice pe care a provocat-o un gest minimal de recunoaştere şi recunoştinţă.
Este evident că nu ceaiul în sine, pe care eu l-am suspectat a fi o *tactică securistă cunoscută, a provocat entuziasmul protestatarilor ieşeni, cât mai degrabă sentimentul de recunoaştere trăit de cei cărora Călin Georgescu le-a mulţumit pentru jertfă şi loialitate, de unde deduc că societatea încă amorsează emoţii de protest care pot fi declanşate la un moment ulterior şi că valul încă amorsează forţă.
Notez şi că eu personal am surprins pe cei trei jandarmi în civil care ne-au însoţit marşul prin centrul Iaşului (pe care îi recunosc) că au declanşat scandările „Jandarmii sunt cu noi”, ceea ce e ca şi cum ţi-ai da inimioară la propria postare, gest care poate avea şi alte explicaţii asupra cărora nu mai insist.
Esenţial este că miza capitală a forţelor de ordine din Bucureşti este să împiedice orice manifestaţie la Poarta Cotroceniului, iar în ţară este să aducă manifestaţiile pe făgaşul protestelor obişnuite, consumate în alte ocazii.
Chiar şi aşa, sentimentul cu care rămân este că emoţia politică faţă de CG evoluează independent de participarea la actualele manifestaţii în stradă/Piaţă şi că un eveniment/incident declanşator poate încă genera efecte sistemice.
__________________________
*tactica vizează oferirea de către negociatori a unui ceai cu laxative, truc care obligă pe cei care ameninţă să se sinucidă/să se arunce/să rămână urcaţi pe stâlp sau construcţii, să abandoneze acţiunea în care s-au angajat. Deşi pare infantilă, este o tactică incredibil de eficientă în a obţine dezangajare chiar şi din partea celor hai hotărâţi protestatari.
Patriarhul Bartolomeu la Conferința de la Abu Dhabi din decembrie 2024 (Imagine: Ecumenical Patriarchate)
Anul 2025 a fost menționat de foarte mult timp (prima dată acum 10 ani) mai ales de ortodocși, dar și de catolici, ca jubileu și aniversare a 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Mai ales în ultima vreme s-au intensificat aceste referiri cu lrivire la sărbătorirea comună, care ar fi un pas în plus spre unirea bisericească. Totuși încă există multe detalii neștiute despre evenimentele care urmează și la ce ne putem aștepta. Cel mai probabil, nu va exista o unire concretă euharistică la anul, ci se va intra într-o altă fază a procesului de a se ajunge la potirul comun.
Evenimentele anunțate de Patriarhul Bartolomeu pentru 2025
El „a menționat inițiativa comună a Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii Romano-Catolice pentru sărbătorirea Sinodului de la Niceea, care va avea loc în mai 2025 în regiunea Niceea Bitiniei, unde se așteaptă șă fie primit Papa Romei, Francisc. Această conlucrare demonstrează efortul continuu pentru restabilirea unitățiicreștinilor și întărirea dialogului dintre Biserici”. De aici reiese că întâlnirea nu va avea loc de Paști, ci în luna mai, foarte probabil de Cincizecime.
Dar sărbătorirea Învierii anul acesta la aceeași dată are semnificația ei, contribuie la lucrarea ecumenistă. „Aniversarea Sinodului de la Niceea este corelată, de asemenea, cu reluarea prăznuirii comune a Paștelui, o chestiune care rămâne critică pentru unitatea creștinilor, după cum a semnalat Patriarhul”.
Cumva neașteptată a fost menționarea unei alte comemorări nefaste. „Sărbătorirea acestei aniversări sinodale și conlucrarea dintre Biserici oferă, de asemenea, prilejul să ne amintim de a 60-a aniversare a ridicării anatemelor dintre Roma și Constantinopol, care a fost ținută în 1965 de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagora, cknstruind astfel baza pentru un nou dialog și ci lucrare.” Însă, dacă avem în vedere primele declarații legate de planurile pentru anul acesta, care datează din 2014, nu mai apare așa de surprinzătoare această referință. Atunci Patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit cu Papa Francisc pentru a marca jumătate de secol de la „îmbrățișarea dintre Paul VI și Atenagora”, care s-a soldat cu ridicarea anatemelor de anul următor (1965).
Așadar anul acesta sunt marcate două puncte importante: sărbătorirea comună a Paștelui și aniversarea împreună în luna mai a Sinodului de la Niceea. Prima bifare reprezintă o convergență spirituală, pe când a doua presupune o întâlnire directă, care nu pare să fie sub forma unui Sinod comun, ci doar aflată sub spectrul așa-zisei ridicări a anatemelor din 1965.
Paștile comun – un nou nivel de ecumenism?
Trecerea la calendarul îndreptat, care coincide cu cel gregorian, decizie luată în 1923, a avut evident intenția apropierii ecumeniste a ortodocșilor de catolici și de lumea creștină occidentală. Totuși aceasta nu a fost menționată în documentele Conferinței de atunci. Aceasta face ca referirea deschisă la o apropiere prin Paștele comun să fie cu atât mai nocivă. În plus, dovedește că terenul este deja mult mai pregătit și au fost înlăturate obstacolele care împiedicau manifestarea vădită a năzuințelor ecumeniste. Mai nimeni nu mai reacționează astăzi față de astfel de proiecte anti-ortodoxe.
Într-o adresare recentă la Conferința despre Politica Mondială de la Abu Dhabi din 13 decembrie anul trecut, Patriarhul Ecumenic a menționat și acolo eforturile spre „unitate creștină” prin sărbătorirea Sinodului I Ecumenic și a Paștelui comun. Acesta nu este doar o coincidență calendaristică, ci o oportunitate pentru „ortodocși, catolici, anglicani și restul creștinilor protestanți” de a fi împreună.
Printre altele, Patriarhul a mai precizat: „Un pas real înainte spre repararea vechilor conflicte este chemarea din partea Patriarhiei Ecumenice și a Modestiei noastre către Biserica Romano-Catolică și către fratele nostru mai mare, Sanctitatea Sa, Papa Francisc al Romei, de a reveni la calendarul iulian pentru calcularea comuna a Paștelui. Bazată pe cuniașterea noastă a Bisericii ca trup al lui Hristos, această propunere realistică prezintă un drum clar spre unitate. Celebrarea dimpreună poate nutri o înțelegere reciprocă mai bună și dialoguri mai semnificative între tradițiile creștine. Această sincronizare revelează faptul că, în sărbătoririle noastre fundamentale, menținem jn teren comun, în ciuda diviziunilor de multă vreme. Sărbătorirea Învierii lui Hristos împreună ne ajută să recunoaștem trecutul nostru comun și să mergem înainte spre o viitoare unitate”.
Unirea care este avută în vedere de Patriarhul Ecumenic în discursul său la acea Conferință profană este clar una lumească, într-o spiritualitate care urmărește buna înțelegere mondială, nu voia Domnului. Dar evident că aceste demersuri sunt departe de Evanghelia Domnului pentru că pacea lui Dumnezeu nu are nimic în comun cu cea a lumii, ci chiar sunt antagonistice.
O dovadă în plus că nivelul de care vorbește Patriarhul este unul nu doar lumesc, ci mondialist, sunt referințele în același discurs al său la probleme sociale precum ecologia, inteligența artificială și solidaritatea socială. Pe lângă faptul că aceste teme nu sunt religioase, ci au conotații forțat spirituale, ele sunt și false în sine, ascunzând politici plutocratice. Combinând aceste aspecte, pare că e vorba de o mondializare în care religia va avea un rol new age-ist, de opium al popoarelor.
Va avea loc o unire în 2025?
Din ce se poate deduce din cuvintele Patriarhului, nu va exista o unire concretă și formalizată, potir comun, cu catolicii în 2025. Totuși va fi vorba de trecerea la un alt nivel de dialog ecumenic. Catolicii deja au pregătit calendarul pentru 10 ani de Paște comun, ceea ce dă impresia unui experiment, a unei etape de implementare a unui proiect de unire.
Dacă avem în vedere presiunile eșuate de anii trecuți din România asupra ortodocșilor de a sărbători Paștele după calendarul gregorian (nici măcar după cel îndreptat ortodox), se pare că decizia catolicilor de a reveni ei pe vechi a fost una forțată de refuzul ortodocșilor. Planurile se adaptează la împrejurări. Această imagine este întărită de faptul că promotorii trecerii pe calendarul gregorian erau puternici și notoriu mondialiști și justificau această manevră prin nevoia de unire cu „Bisericile” din Occident.
Declarații și acțiuni ecumeniste au mai fost în trecut, dar nu au mers până la unirea religioasă. Chiar dacă nici acum nu se va ajunge la asta, totuși nu înseamnă că asistăm la simple momente pasagere, ci la noi pași spre unire în diluare religioasă, la noi grade de apostazie. Important este că în fundal conștiința ortodoxă a oamenilor se diminuează și se urmărește ca în viitor să se ajungă și la posibilitatea falsei uniri bisericești din cauza sărăcirii duhovnicești și a ideferentismului spiritual al maselor care acum mai au ceva repere.
Peste toate, nu e normal să ne ibișnuim ca ierarhia să profereze tot felul de cuvinte contrare învățăturii sănătoase ca și cum aceasta ar fi norma. Da, cele mai multe afirmații și acțiuni nu au trecut de o linie roșie a încălcării totale a dogmelor, dar nici în spiritul adevărului nu se înscriu. Iar altele, cum sunt documentele Sinodului din Creta, deja sunt dincolo de acceptabil. Ierarhia și clerul în general trebuie să-i îndrume pe oameni să facă roade vrednice de pocăință, după cum îndeamnă și Sf. Ioan Botezătorul prăznuit astăzi, nu să-i țină pe marginea prăpastiei și a smintelii.
Pașii (mici) făcuți deja sunt duși mai departe ușor-ușor. Exemplul elocvent este așa-zisa ridicare a anatemelor din 1965 sau modul cum a fost schimbat calendarul în 1923. Dar în spate ceea ce se obține este convingerea generalizată că toți oamenii au același Dumnezeu, indiferent de religia lor. Altfel spus, credința este suficient să fie una bâjbâită, nu bazată pe convingeri ferme, pe ritualuri clare, pe tradiții bine statornicite. Totuși sfințenia și mântuirea provin din credință tare și se pierd dacă ne mulțumim cu trădări și indiferentism curent.
Cât despre cum se prefigurează că va arăta viitoarea „Biserică” unită, sper să revin într-un alt articol. Dar, până atunci, pot să intuiesc rezonabil că baza viitoarei unități mincinoase va fi somnul credincioșilor și lipsa lor de reacție la trădările pas cu pas ale credinței, nefiind dispuși să-și riște comoditatea materială pentru binele superior de ordin spiritual/duhovnicesc.
Actualizare: Tocmai când am scris despre intențiile Patriarhului Bartolomeu, în aceeași zi acesta a venit cu noi declarații în aceeași linie. Prezent la parohia rusofonă din Constantinopol (metoc vatopedin), a ținut un cuvânt la sfârșitul slujbei la care a participat. După ce a îndemnat la rugăciuni pt pace în zonele aflate în război, a menționat și lucrarea spre unitate împreună cu catolicii, fiind prezent și „episcopul” papistaș acolo, Massimiliano Palinuro: „Mergem împreună cu Biserica Romano-Catolică soră, lucrăm împreună, ne rugăm împreună ca să vină cât mai repede cu putință ziua cea mare și strălucită a unirii tuturor. Cunoașteți că Biserica noastră Ortodoxă se roagă la fiecare slujbă pentru pacea a toată lumea, pentru bună-starea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor. Dorim ca această rugăciune a Bisericii noastre să devină repede realitate spre slava lui Dumnezeu”. Inducerea în eroare este evidentă pentru cei cunoscători. „Sfintele lui Dumnezeu Biserici”, pentru a căror bună-stare ne rugăm la fiecare ectenie mare nu sunt decât cele Orrodoxe Locale. Această expresie nu are în vedere pe erericii care-și arogă denumirea de Biserică fără să fie în mod real. Cât despre „unirea tuturor”, această sintagmă se referă la toți oamenii, nu la Biserici. În greacă e vorba de masculin, așadar nu poate fi vorba de Biserici (care sunt la feminin). Unirea pentru care ne rugăm nu va fi realizată într-o zi măreață, ci se petrece mereu când oamenii sunt în înțelegere și în măsura în care au pace între ei. Deci Patriarhul face și induce confuzii rău-voitoare.
Pe lângă sârguința Patr. Bartolomeu de a promova evenimentele ce vor urma acest an, e de notat și faptul că rușii au primit la slujba lor de Nașterea Domnului pe clericul eretic romano-catolic.
Românii au resurse nebănuite de autoamăgire, așa încât nu trebuie să ne mire numărul mare de personaje care încă discută subiecte politice ca și cum nimic nu s-a schimbat în România.
Nici în rândul celor care vorbesc despre Lovitura de stat lucrurile nu stau semnificativ mai bine.
Unii cer alegeri libere, așadar depășirea momentului 6 decembrie și aplicarea HCCR nr.32/2024, cu Iohannis pe tron până la noua învestire. În acest caz, diferența între alegeri libere au ba ar fi interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu. Dată fiind popularitatea acestuia, nu sunt puțini cei care ar fi mulțumiți și cu asta, fără să îi mai intereseze trecutul ori dacă CG chiar va mai ajunge să fie învestit.
Apoi, îi avem pe cei din categoria turul 2, înapoi care doresc reluarea turului 2 între CG și Lasconi. Acest scenariu a fost deja înfrânt în justiție iar în stradă încă nu au fost convocate forțe de către cel îndreptățit să o facă. Mai grav, acesta le-a descurajat activ și s-a delimitat în mod repetat de stradă.
Teoretic, următorul pas este apelul pentru grevă generală în sistemul bugetar dar, cum am mai scris, timpul curge împotriva lui CG. Asta fără a mai vorbi despre complicitatea sindicalismului românesc cu securismul intern și extern, de faptul că nu mai avem massmedia care să slujească adevărului și opiniei publice.
A treia categorie este a celor care îl recunosc drept Președinte ales pe Călin Georgescu (mă includ aici). Acest scenariu este astăzi cel mai îndepărtat de obiectivul accederii în funcție în primul rând din pricina neasumării sale de către CG, pentru motive aparent justificate.
Reluarea turului 2 de la zero ar presupune anularea votului valid și corect care deja a fost dat în diaspora, vot care îl are câștigător pe CG la momentul opririi sale.
Dacă o secție de vot sau o mie ori zecemii ar fi rămas fără curent sau ar fi fost colmatate de inundații (sau orice altă împiedicare) voturile valabil exprimate erau decisive indiferent de numărul lor total. Dacă venea curentul, votarea se relua în interiorul perioadei alocate, care se putea prelungi până la 23.59 în anumite condiții.
Ce spun este că Turul 2 s-a consumat iar CG a fost ales Președinte. Politic vorbind însă, CG nu consideră just și oportun să ignore faptul că țara nu a votat. Pe cale de consecință, toți din categoria a treia cu mine împreună, suntem ridicoli proclamând Președinte pe cineva care operează în alt scenariu.
Împiedicarea votului restului cetățenilor reprezintă infracțiune comisă de membrii CCR și BEC, la instigarea altora.
Dar, din nou, CG nu are forța politică și nici nu pare că și-o dorește atât cât să determine tragerea la răspundere a celor vinovați. Este limpede că CG nu doar că nu dorește să intre în coliziune cu puterea ilegitimă, ci el însuși contribuie la normalizarea situației politice prin atitudinea adoptată.
CG solicită reluarea turului 2 deși nu e clar dacă Lasconi mai e interesată să participe ori dacă nu cumva este angajată/agățată în alte scenarii.
Cu alegerile amânate de o lună, CG nu a convocat poporul să îl însoțească în audiențe la Președintele CCR, la Parchetul General, la Ministerul Apărării, la SRI și în alte locuri unde trebuie verificată legalitatea și legitimitatea puterii, astfel încât funcția de Președinte să fie recâștigată prin efort intern și înăuntrul societății românești.
Mutarea focusului pe învestirea lui Trump și pe negocieri în lojă sau în pădure scufundă țara și mai adânc decât au făcut-o puciștii.
După prima lună a dictaturii se întrezărește un non-combat grav, unul care va salvgarda ideea securistă a controlului asupra statului, dar care va pierde și risipi statul însuși.
Scriitorul Mihai Șerban publică pe canalul StratInfo un comentariu politic centrat pe trei idei de forță: NATO/UE au aplicat României o lovitură de stat hibridă prin care au preluat efectiv controlul asupra vieții culturale, economice și politice a țării, până în pragul lipsirii totale de suveranitate a statului și, prin urmare, a poporului, iar soluția pe care o propune este reprezentată de binomul consolidarea societății civile în tandem cu diversificarea relațiilor internaționale. Desigur, ideile sale sunt formulate mai convingător.
Concluzia sa este că realitatea agresiunii externe continue explică anularea victoriei electorale obținută de Călin Georgescu și că reacția puterii politice de a-l reduce la tăcere și a-l înlătura este una standard pentru oricare alt nume care contestă subminarea sau dizolvarea suveranității noastre.
Unde nu sunt de acord?
Opinia mea este că: a) statul român a fost dezvoltat în direcția unei subordonări structurale față de orice forme de autoritatea ne-românească; b) este indiferent dacă autoritatea este externă sau internă, ambele niveluri fiind accesate funcție de interesul de moment; c) în ierarhia intereselor stăpânilor, controlul social prevalează asupra controlului economic și politic. Controlul social exclude scenariul amplificării la bază a curentului naționalist, indiferent de numele liderului sau de evoluțiile politice sau economice.
Consolidarea societății civile coroborată cu diversificarea relațiilor internaționale nu pot înlătura starea de subordonare și de inferiorizare care a produs desființarea suveranității. Ar trebui să vedem o consolidare a societăţii (în ansamblu) până să ajungem la consolidarea societăţii civile. Apoi, diversificarea relaţiilor internaţionale nu poate fi susţinută viabil de un stat emaciat by design, unul în care agresivitatea virulentă faţă de inamicii stăpânului atestă continuu evacuarea instituţională a intereselor româneşti.
Cum văd eu lucrurile, schematic
Subordonarea este consecința directă a (1) regimului politic care stăpânește (2) un stat proiectat instituțional să fie inferior. Regimul politic operează cu (a) o ideologie politică totalizantă şi debilizantă (liberalism globalist), cu (b) resurse umane fungibile și fără bază proprie de putere şi cu (c) ierarhii secrete.
Regimul politic se bazează pe patru piloni fundamentali de rezistenţă: legitimitatea politică, dominaţie economică, violenţă media-culturală, loialitatea forţelor militare.
Privitor la reprezentarea politică legitimă, aceasta se obţine nu prin delegarea conștientă a puterii politice individuale ci prin spectacolul confecționării mizelor identitare, la care indivizii și colectivitățile aderă în funcție de narativul de moment şi de procedurile electorale de confirmare a supunerii sociale.
Toţi patru piloni sunt protejaţi prin ceea ce îndeobşte dar imprecis am ajuns să denumim control social, exercitat asupra tuturor straturilor şi grupurilor sociale (Erving Goffman, Pierre Bourdieu, Michel Foucault). În esenţă, controlul social este: sugestionare, condiţionarea şi coerciţia, acestea în sens invers, întrucât coerciţia (violenţa) susţine condiţionarea (inducerea dependenţelor) şi sugestionarea (spre atitudini şi comportamente).
Întrucât regimul simte că pierde din capacitatea de control social, singura soluţie este amplificarea violenţei pentru a creea spaţiul, atenţia şi angajamentul necesare re-condiţionărilor şi sugestionărilor.
Statul(2) proiectat să fie slab în raport de concurenţi, este evident puternic şi violent faţă de subiecţii săi (cetăţeni şi persoane juridice naţionale).
În scopul exercitării violenţei de stat, sunt desemnaţi inamicii interni faţă de care sunt crescător: luate, explicate, încurajate, justificate şi asumate măsurile de supresie sau direcţionare. Inamicii, duşmanii, adversarii statului nu sunt identificaţi în funcţie de obiectivele lor politice, ci în funcţie de raportul de forţe. Duşmani sunt doar cei faţă de care statul este suficient de puternic să-şi manifeste violenţa. Toţi ceilalţi sunt parteneri.
Implicaţii
Din cauza unei greșite aplicări a instrumentelor de control social, momentan un contingent prea mare de populație românească a ajuns să își însușească și să prefere caractere identitare suveraniste (în fapt naționalism reorientat spre interesul de stat în loc de interesul de neam). Identitatea suveranistă este circumscrisă atitudinilor antisistem, deci anti-regim politic în primul rând, anti-modului de funcţionare a statului. Cauzalitatea obligă la atitudine anti-NATO/UE.
Sporirea cohortei suveraniste în mod independent de obiectivele de control social, peste pragul demografic admis şi împotriva azimuturilor europene, implică pentru populație un sentiment de autonomie și de libertate, iar pentru regimul politic comprador un sentiment de slăbire a controlului asupra statului şi populaţiei. Așadar, operăm prioritar cu sentimente, motiv pentru care emoțiile și percepțiile sunt de importanţă deosebită.
Scoaterea la lumină a caracterului ficţional al procedurii electorale, anterior promovată ca sacrosanctă şi fundamentală pentru caracterul democratic al regimului, degradează puternic pilonul legitimităţii politice, dar nu este în sine o ameninţare sistemică pentru regimul politic.
Cu adevărat periculoasă pentru regim este scoaterea la lumină a (c) ierarhiilor secrete şi a mecanismelor sale de replicare, validare şi accedere în funcţii şi poziţii de putere.
Preşedintele României ar putea face aceste dezvăluiri publice, deşi cu mare dificultate şi cu asumarea pentru popor a unor costuri economice catastrofale. Deocamdată suntem încă în scenariul în care Preşedintele ar putea accede în funcţie şi ar putea lucra în favoarea noastră, chiar dacă devine pe zi ce trece tot mai improbabil şi mai iluzoriu. Aceasta este şi promisiunea şi speranţa care încă îi animă pe cei mai mulţi dintre românii idealişti.
Dar, odată închisă această cale politică a vindecării societăţii şi edificării statului de sus în jos, singura soluţie de ridicare va rămâne cea de jertfă a celor foarte puţini care acţionează în afara emoţiilor şi a percepţiilor confecţionate de adversar. Mă refer la cei capabili să decidă complet autonom, independent de criteriile exterioare propriei conştiinţe. La umbra jertfei lor de 1000x talantul primit, poate vom lucra x 1,1 şi noi, cei neputincioşi.
Însă trist-probabilă este adaptarea cu succes a poporului român la totalitarismul noului regim politic emergent, indiferent de suferinţele trupeşti şi sufleteşti care ar decurge din laşitatea şi indiferenţa generalizate. Supravieţuirea biologică include un minim bagaj cultural şi spiritual, urmând ca din amintirea lui Eminescu şi a Cuvioasei Parascheva să odrăslească vreodată noi români, conform cunoscutei strategii politice „urma scapă turma”. Să nu fie!
În prima zi a anului 2025, online-ul românesc a explodat ca urmare a viralizării fulminante a unui clip filmat în staţia Titan a Metroului Bucureşti, acolo unde o mulţime de imigranţi care au ocupat în întregime staţia (mult peste o mie de persoane) au scandat insistent „Nepal, Nepal!”, probabil numele ţării de provenienţă. Bucureştenii nimeriţi între aceştia au rămas tăcuţi şi timoraţi de izbucnirea lor entuziastă.
Câţiva comentatori au observat că numărul imigranţilor de la metrou părea mai mare decât al românilor de pe scările Curţii de Apel Bucureşti, care erau prezenţi la procesul pentru reluarea turului 2 al prezidenţialelor.
Incidentul devoalează un adevăr dureros care infirmă discursul oficial despre individualitatea migranţilor economici interesaţi cu orice preţ să-şi câştige cinstit o bucată de pâine, inclusiv cu preţul naturalizării. Puterea evidenţei demonstrează faptul că nu avem de-a face (doar) cu indivizi în căutarea unui trai mai bun, dispuşi să se integreze în societatea gazdă, ci cu o expresie colectivă a încetăţenirii într-un spaţiu economic abandonat de către băştinaşi.
Problema este că abandonarea spaţiilor economice imprimă consecinţe politice care exced cadrul strict al raporturilor de muncă desfăşurate cu nerezidenţi. Spaţiul economic ocupat de noii veniţi produce ample perturbări ale spaţiului politic. Occidentul a cunoscut deja aceste evoluţii de ordin politic şi poate reprezenta un studiu de caz pentru noi, în primul rând pentru a anticipa cursul evenimentelor viitoare.
Există şi o experienţă românească tristă pe care o putem invoca, anume masiva invazie evreiască din Moldova din timpul funestei domnii a lui Mihail Sturza, când autoritatea publică a urmărit un interes economic particular al îmbogăţirii rapide a domnitorului, ignorând consecinţele sociale, economice şi politice care încă ne afectează, aproape două secole mai tâziu. Şi atunci ca şi acum, problema a fost generată nu de ideea evreilor imigranţi luaţi unul câte unul, ci din faptul constituirii acestora într-un monolit etnic şi politic prădător faţă de populaţia locală (Cahalul).
Faptul că occidentul a fost îngenuncheat de imigraţie nu reprezintă un proces natural ci o consecinţă a unei abordări demografice instituţionalizată sub denumirea de „Planul Kalergi”, care urmăreşte metisarea populaţiilor europene. Pericolul nu vine dinspre neamurile subiect ale procesului de metisare (nu vine de la nepalezul sau pakistanezul imigrant), ci dinspre forţele care au proiectat şi operaţionalizat respectivul plan.
Întrucât nu vorbim doar despre un fenomen migratoriu natural, ci despre unul alimentat şi scalat de politici publice obligatorii, care are obiective politice nepublice constând în diluarea unităţii etnice şi naţionale, rezolvarea nu poate proveni exclusiv din spaţiul politicilor migraţioniste, ci trebuie subsumate războiului cultural-ideologic ce este purtat împotriva noastră, pe multiple niveluri de existenţă.
Experienţa noastră istorică, dar şi evoluţiile politice prezente din SUA şi din Europa occidentală, conduc către o soluţie demografică unică, dar încărcată de un profund substrat politic negativ. Singura soluţie pentru problema imigraţiei de masă este reprezentată de instrumentul deportării în masă. Naturalizarea reprezintă o falsă soluţie, de-a pururi invocată cu rea-credinţă.
Occidentul testează în prezent, neconvingător, numeroase abordări tehnice ale soluţiei deportărilor, dar este împiedicat să o facă transparent de încărcătura emoţională şi politică deosebit de fierbinte. Generalizarea problemei la nivel de stat produce şi imposibilităţi obiective de abordare a problemei, întrucât nu există capacitate administrativ-executivă pentru un val de deportări care să întoarcă sau să stabilizeze fluxul migraţionist.
Aşa se explică şi atitudinea de-a dreptul isterică a Ungariei pe această temă, dat fiind că e infinit mai uşor de prevenit problema „Nepal, Napal!” decât este să o gestionăm sau reparăm.
Cert este că România se află înaintea pragului de creştere exponenţială a comunităţilor migratorii asiatice şi africane, înaintea momentului Mihail Sturza, când încă pot fi implementate bariere legislative care să protejeze ethosul naţional şi care să stingă, în timp, ocuparea spaţiilor sociale, culturale, economice şi politice de către nerezidenţi ai Uniunii Europene.
Dar înlăturarea pericolului disoluţiei naţionale şi a înlocuirii efective a populaţiilor de pe teritoriul statului român impune inclusiv reconsiderarea apartenenţei ţării noastre la Uniunea Europeană şi asumarea unor politici proprii, naţionale, de dezvoltare, deloc străine de ceea ce a reuşit, până la un punct, să facă regimul lui Nicolae Ceauşescu.
Mai trebuie subliniat şi faptul că frontul naţionalist european a sucombat adoptând discursuri şi politici anti-imigraţioniste care au fost cu uşurinţă circumscrise politicilor şovine şi xenofobe, ori discursului instigator la ură, obligand la o reinventare politică parţială, mult întârziată, sub identitatea politică a suveranismului (naţionalism dezbrăcat de tot ce e esenţial pentru sănătatea neamului).
Niciuna dintre opţiuni nu este uşoară, dar cu cât mai repede putem începe să vorbim despre instrumentul deportărilor şi expulzărilor, inclusiv (mai ales?) a migranţilor deja consideraţi „integraţi” în circuitul economic românesc, cu atât mai bine. Orice întârziere ne apropie de momentul curbei exponenţiale (momentul Mihail Sturza) când cursul demografic devine ireversibil şi catastrofal.
Însă, a rezuma problema „Nepal, Nepal!” exclusiv la tehnicalităţile politicilor imigraţioniste reprezintă o orbire de sine şi o negare a profunzimii efectelor sale asupra neamului românesc. Problema „Nepal, Nepal!” reprezintă o ameninţare de ordin istoric, sistemic, pentru neamul românesc, şi e importantă denumirea aceasta tocmai pentru că ideea covârşirii populaţiei României cu cetăţeni ai statului Nepal este ridicolă, dar obligă la sondarea nivelurilor mai profunde ale realităţilor politice primare care jalonează existenţa românilor pe aceste plaiuri.
Problema „Nepal, Nepal!” nu este despre nepalezi sau (doar) despre imigranţii de la noi, ci este una care conferă totemul discursiv util pentru a trece la discuţii cu mult mai aplicate, unele care vor testa sinceritatea şi competenţa politicilor suveraniste.
Consider că problema „Nepal, Nepal!” este doar una dintre cele multe care ne vor obliga la trecerea (revenirea?) de la „un discurs suveranist” la „o politică naţionalistă” sănătoasă şi creştinească.
În prag de An Nou vă adresăm mulțumiri pentru interes și îngăduință, vă rugăm să ne pomeniți în rugăciunile frățiilor voastre și vă invităm să țineți aproape și să ne ajutați să înaintăm pe calea cea strâmtă!
Deși pare de ordin secundar, în ochii noștri, principalul pericol ce se întrevede în anul ce vine este sărbătorirea de către Patriarhul Bartolomeu a 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea și consumarea momentului „potirului comun” atât de promovat de acesta.
Abia pe urmă, credem noi, vin pericolele războiului, pierderea libertăților fundamentale și prigonirea naționaliștilor. Vremurile nu sunt ușoare, deși trăim clipe festive.
Să ne întărească Domnul în anul ce vine, să ne lumineze și să ne îngăduie bucuriile și suferințele de folos pentru mântuire!
În ciuda unor problematici de o gravitate deosebită legate de funcţionarea statului şi instituţiilor publice şi de starea finanţelor publice, presa încartiruită continuă presiunea mediatică asupra parchetelor stăruind pentru intensificarea măsurilor poliţieneşti asupra celor pe care îi desemnează a fi extremişti sau care au un discurs public nealiniat, despre care ei afirmă că ar reprezenta instigare la ură.
Aşa cum am menţionat din clipa anulării alegerilor, este previzibilă pornirea unei campanii virulente de persecutare a noilor indezirabili, cu scopul de a trece în planul doi chestiunile fundamentale ale legitimităţii statului. Exigenţele tacticii contrainsurgente impun declanşarea măsurilor active mai întâi asupra unor personaje contondente care nu pot antrena solidarizarea populară (precum Diana Şoşoacă, Marian Motocu ş.a.), dar asta nu înseamnă că laţul nu se va strânge şi asupra ţintelor valoroase de îndată ce impactul emoţional se va disipa (Ioan Roşca, Corvin Lupu, Vasile Zărnescu, Mihai Şerban, Eugen Sechilă, Dan Grăjdeanu, printre mulţi alţii).
Totodată, de importanţă principală rămâne şi validarea vocabularului ofensiv a „războiului hibrid”, cu toate consecinţele de ordin social, economic şi politic ce decurg din vehicularea acestui concept. Menţinerea statului român într-o stare politică de facto excepţională răspunde nevoii de a substanţia ideea „războiului hibrid” purtat de Federaţia Rusă împotriva regimurilor democratice, dar şi a efectelor pretins devastatoare pe care acest tip nou de agresiune îl poate produce asupra statelor care nu manifestă vigilenţă.
În ciuda dezvăluirilor despre campania PNL de promovare a lui Călin Georgescu, se menţine ideea vulnerabilităţii statului român în faţa acţiunilor subversive ale Federaţiei Ruse, insinuându-se ideea că efectul vizibil al „agresiunii hibride” constă în amplificarea valului extremist din societate. Faţă de acest criteriu măsurabil cu instrumentele profesionale ale sociologiei politice se pot pune între paranteze obligaţii esenţiale ale statului de a garanta exercitarea unor drepturi fundamentale, între care ţinte predilecte vor fi dreptul la liberă exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea asocierilor politice.
Validarea şi consolidarea retroactivă a unor măsuri excepţionale, despre care astăzi există consens asupra caracterului abuziv, vor conduce la declanşarea unor măsuri deosebite de combatere a efectelor pretinselor agresiuni.
Dincolo de momentul anulării alegerilor, pentru puterea politică este important să sublinieze caracterul continuu al agresiunii şi continua actualitate a consecinţelor războiului hibrid asupra societăţii româneşti. Astfel, menţinerea lui Călin Georgescu în fruntea preferinţelor electorale va constitui ea însăşi dovada actualităţii efectelor „războiului hibrid” şi a severităţii vătămărilor produse asupra societăţilor democratice.
Combinarea ideii de „război hibrid” cu incompetenţa sau corupţia actorilor politici locali (şi a altor particularităţi) va sublinia caracterul malevolent şi devastator al „agresiunii”. Se naşte deci o realitate politică obiectivă nouă ce trebuie combătută prin campanii integrate, specializate.
Astfel de campanii sunt absolut indispensabile pentru controlul social, persecuţia (nedreaptă) fiind atât element de coagulare a maselor temătoare, de inhibare a discursului liber, de împiedicare a activităţilor nealiniate, cât şi de afirmare a unor obiective politice noi la umbra cărora să se construiască şi să se negocieze noile relaţii de putere la nivel superior, de la care cetăţeanul oricum este exclus.
În acest context, îndrăznesc să îi previn pe cititorii noştri asupra inevitabilului: noul regim are nevoie de un duşman intern îndeajuns de înspăimântător încât să explice natura caracterului său excepţional şi arbitrariu.
Infrastructura ideologică a războiului hibrid, a dezinformării, extremismului şi discursului instigator la ură este deja funcţională şi amorsată.
Duşmanul intern trebuie identificat şi urmează să i se atribuie un chip uşor de recunoscut, aflat la convergenţa conspiraţionistului, putinistului, antivaccinistului, ortodoxistului, extremistului, anti-occidentalului.
Gândul îmi spune că națiunea română intră într-o nouă eră. La nivelul imediat, nu cred că vom mai avea alegeri.
Probabil vor fi anunțate iar și iar, amânate succesiv, justificat sau nu, poate chiar organizate cândva peste câțiva ani, dar nu vor mai genera niciodată un transfer de putere potrivit tezei democratice a voinței populare.
Aceasta, voința poporului, a fost desconsiderată fără nicio pierdere, fără costuri, iar o astfel de înfrângere se reactualizează continuu. Este un moment astral pentru oligarhia luciferică din România.
La un nivel mai profund, gândul îmi spune că intrăm în era neînțelesului și a deznădejdii.
Nimeni nu cedează de bună voie puterea negrănițuită de lege sau de jertfa celor buni. Tot ce urmează în România se va subordona acestei axiome; unii vor vedea acest fir roșu și vor fi ispitiți de deznădejde, alții își vor propune explicații complicate și vor orbecăi în neînțelegere.
Fac un recurs la istoria uitată: Sfântul Neagoe Basarab a pedepsit călcarea jurământului domnesc cu decapitarea uzurpatorului, a ucis 3 mii de fețe boierești, a risipit pe cei nedrepți în 4 zări (Brașov, Sibiu, Suceava, Stambul) iar pe logofătul Bogdan, prigonitorul Sfântului Nifon, l-a ucis înaintea oamenilor „în grele munci”.
Niciunde în Învățături nu se fac îndemnuri spre vărsare de sânge, dimpotrivă. Dar nici nu se afirmă ficțiuni morale care sunt paralele cu firea omenească.
Pedepsirea severă are rolul și însemnătatea ei, de neînlocuit pentru cei chemați să conducă popoarele. Este cea mai împovărătoare judecată pe care conducătorul este chemat să o facă, pentru care răspunde împreună cu toți cei care îi sunt sub ascultare.
Asupra răului trebuie privegheat și înăuntrul inimii și în afară, trebuie luptat și pedepsit cu mânie fără de greșeală, iar peste acestea trebuie să covârșească milostivirea și înțelepciunea ei.
Dar noi punem părelnicia milostivirii neînțelepte înaintea mâniei drepte, momim blândețea din vârful unor buze lașe, ne acoperim cu neputințe sufletești și ne ținem ochii spre nevedere și ne păzim mintea spre nepricepere.
Zilele ce vin vor normaliza regimul extraordinar sub care a căzut poporul român. Nicicând nu a fost Iohannis mai bogat și scaunul său ilegitim mai râvnit.
Iohannis va fi vânat întocmai cum vor fi și cei asupra cărora se va abate prigoana regimului său uzurpator. Legalitatea mandatului îi era un scut care îl proteja pe el înaintea tuturor. Renunțând la ficțiunea juridică a legitimității, Iohannis trezește demoni pe care doar crede că îi cunoaște.
Din acest iad negru care se cască înaintea lumii noastre, doar pedepsele grele date de inimi milostive ne mai pot izbăvi.
