O decizie în problema ucraineană se lasă așteptată pentru viitoarea săptămână din partea Sinodului Bisericii Ciprului

«Δόθηκαν εξηγήσεις και λύθηκαν παρεξηγήσεις»

Astăzi s-a întrunit în ședință extraordinară Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului pentru a dezbate subiectul pomenirii de către Arhiepiscop a lui Epifanie drept Mitropolit al Bisericii Ucrainene autocefale.

Unele surse indicau dinainte faptul că se dorește o soluție de compromis. „Astăzi, în ședința Sfântului Sinod este de așteptat să se depună un efort de conciliere a dizidenților, ca să se găsească o soluție de mijloc prin care Biserica să poată să se ocupe cu lucrarea sa pastorală, nu cu dezacorduri. Există o dispoziție bună și din partea Preafericitului, dar și a celor cinci arhierei» care și-au exprimat deschis dezaprobarea față de pomenirea lui Epifanie.

Se pare că aceste predicții s-au confirmat, pentru că nu există o decizie în prezent, după cum a spus Mitropolitul Gheorghe de Pafos, reprezentant al Sinodului. Hotărârea finală va fi emisă săptămâna viitoare. Sinodul s-a desfășurat în duh de dragoste și unitate. «Au fost date explicații și s-au soluționat răstălmăcirile.»

Și-au exprimat poziția toți sinodalii, a zis Mitropolitul. Printre altele, Sinodul s-a poziționat și în legătură cu pandemia.

Sinodul Bisericii Ruse decide oprirea pomenirii Arhiepiscopului Ciprului ca ripostă față de recunoașterea schismaticilor ucraineni

Ahriepiscopul Hrisostom II și Patriarhul Chiril
Foto: Romfea.gr

Ieri, 20 noiembrie, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ruse s-a întrunit online, sub președinția Patriarhului Chiril al Moscovei și a toată Rusia, pentru a discuta îndeosebi modul în care se cuvine să reacționeze la decizia recentă a Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului de a recunoaște pe „Biserica Ortodoxă Ucraineană” schismatică.

Sinodalii au menționat faptul că patru Mitropoliți ciprioți au condamnat, printr-o scrisoare comună, acțiunea unilaterală a Arhiepiscopului și au cerut revenirea asupra deciziei luate. De asemenea, sunt remarcate și declarațiile Mitropolitului Neofit că „Mitropolitul Onufrie a fost, este și sper să fie episcopul canonic al orașului Kiev” și că, „chiar dacă majoritatea episcopilor îl susțin pe arhiepiscop, acest lucru nu va face din Epifanie episcopul canonic”.

Sinodul Rus a luat cinci decizii în această privință:

1. Își exprimă regretul profund pentru pomenirea anti-canonică de către Arhiepiscopul Hrisostom II al Ciprului a capului uneia dintre grupările schismatice ucrainene în dipticele ortodoxe ale Întâistătătorilor, ceea ce indică faptul că a intrat în comuniune cu schismaticii.

2. Accentuează faptul că această decizie a fost luată de Arhiepiscopul Hrisostom singur, fără consimțământul membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului și, de aceea, nu are un caracter sinodal.

3. Ia în considerare faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ciprului, la întrunirea prezidată de Arhiepiscopul Hrisostom din 18 februarie 2019, și-a exprimat „îndoielile cu privire la posibilitatea legalizării retroactiv a hirotoniilor făcute de episcopi caterisiți, excomunicați și anatematizați”, când s-a referit la „episcopatul” nou-createi structuri schismatice din Ucraina.

4. Remarcă faptul că decizia actuală a Arhiepiscopului Hrisostom contrazice declarațiile sale repetate cu privire la chestiunea ucraineană, îndeosebi, o scrisoare către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse datată 26 iulie 2018, în care Arhiepiscopul Ciprului a dat asigurare că „Biserica Ciprului nu se va abate niciodată de la poziția sa, pe care v-am declarat-o repetat, că va susține poziția Bisericii Ortodoxe Ruse pe problema așa-numitei autocefalii din Ucraina” și a remarcat că „privește această poziție ca fiind corectă și justificată întru totul”.

5. Declară imposibilitatea pomenirii numelui Arhiepiscopului Hrisostom II în diptice, a comuniunii în rugăciune și Euharistie cu el, precum și con-slujirea cu acei ierarhi ai Bisericii Ciprului care vor intra în comuniune bisericească cu reprezentanții schismei ucrainene.


Această hotărâre intervine chiar înainte de convocarea Sinodului Bisericii Ciprului luni, pe 23 noiembrie, când ar putea fi revocată pomenirea schismaticului Epifanie. Așadar rușii au preferat o reacție dură, fără ezitări și fără a acorda răgaz. Probabil a fost avut în vedere și faptul că Arhiepiscopul Hrisostom și-a exprimat intenția de a nu supune la vot pomenirea lui Epifanie Dumenko sau și alte aspecte mai puțin cunoscute.

Pe de altă parte, este de remarcat aceeași atitudine corectă ca și în cazul Greciei, când comuniunea a fost întreruptă doar cu Arhiepiscopul și cu ierarhii care-i recunosc pe schismaticii „autocefali”, nu și cu cei care nu sunt de acord cu această poziție. Dar această fărâmițare nu poate continua la nesfârșit nici ca timp, nici ca amploare; nu este normal să existe divergențe atât de profunde  și chiar rupere a comuniunii între ierarhi și Biserici întregi și totuși să fie toți membri deplini recunoscuți ai Bisericii Ortodoxe. Este de sperat că se va pune capăt cât de curând, printr-un Sinod Panortodox, acestei sfâșieri, ca și problemei spinoase a ecumenismului, care împarte și ea Biserica în două tabere antagonice.

Cele trei icoane ale Maicii Domnului pictate de Apostolul și Evanghelistul Luca

Maica Domnului Megalospileotissa (din peștera mare)

Un loc deosebit între cele trei relicve ale Mănăstirii îl ocupă sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Megalospileotissa, care este lucrare a Evanghelistului Luca (una din cele trei pe care le-a creat și care se păstrează până astăzi).

Conform unor mărturii istorice demne de încredere, Evanghelistul Luca, după moartea Ap. Pavel, a alergat, ca și Ap. Andrei, în Ahaia, unde cel mai probabil a scris minunata Evanghelie a sa și capodopera «Faptele Apostolilor». Deci, când a venit în Ahaia, a adus cu sine din Palestina și o anumită icoană sfântă (binecuvântată de însăși Preasfânta) pe care mai apoi a dat-o celor dintâi creștini. În epoca prigoanelor ei au fugit pentru siguranță în Spileo, unde au și ascuns-o.

Când ei înșiși au murit sau au fost uciși pentru Hristos, icoana Maicii Domnului a rămas în Spileo până când a fost descoperită într-un mod minunat de Sfânta Eufrosina. Este un basorelief, de o grosime de trei centimetri și alcătuită din ceară, rășini și alte materii. Poartă veșmânt colorat și un portativ de aur. S-a înnegrit de la multe incendii.

Trupul Maicii Domnului este întors spre dreapta, cu capul aplecat spre Fiul ei, ținându-L în mâna dreaptă, Care ține cu mâna Lui stângă ușor palma stângă a Maicii Sale, în timp ce cu dreapta ține Evanghelia. În dreapta și în stânga icoanei făcută din ceară stau cu frică îngeri. În cele patru colțuri ale icoanei sunt la dreapta serafimi cu șase aripi și heruvimi cu mulți ochi la stânga.

Maica Domnului Sumela

Tradiția spune că Evanghelistul Luca a gravat pe Maica Domnului pe lemn. După moartea lui, icoana a fost găsită în Atena și a fost numită Maica Domnului Atiniotissa.

La sfârșitul secolului al IV-lea, a fost întemeiată în muntele Mela din Trapezunt Mănăstirea de monahi Varnava și Sofronie. Acolo a fost transferată icoana și a fost numită Sumela, adică „Σου-a ta” în… muntele Mela. A devenit centru duhovnicesc de scrieri și educație. La Maica Domnului Sumela au scăpat mii de locuitori din Pont, mucenici și urmăriți.

Dezrădăcinarea tragică a grecilor de pe țărmul Asiei Mici și din Pont a însemnat sfârșitul Mănăstirii și icoana a fost îngropată împreună cu monahii în sfintele culori ale patriei pierdute.

În 1931 sfintele relicve au fost cedate grecilor și au venit în Grecia de la Arhimandritul Ambrozie Sumeliotul sub prim-ministrul El. Venizelos. Au fost găsită prețioasa Cruce cu cinstitul lemn care a fost dăruită Mănăstirii Împăratul Manuel III Comnenul din Trapezunt.

Maica Domnului din Kikkos

Legenda icoanei Maicii Domnului din Kikkos este dramatică. Icoana este faimoasă și cinstită în toată lumea ortodoxă. Este una din cele patru icoane ale Maicii Domnului care sunt atribuite Apostolului Luca. Legendele care o înconjoară sunt multe și interesante. Tablourile în care au fost zugrăvite au fost date Apostolului Luca pentru acest scop de Arhanghelul Gavriil. Celelalte trei icoane se găsesc acum una în Atena, alta la Mănăstirea Sumela în Grecia de Nord și alta în Mănăstirea Megali Spilion (Marea Peșteră) din Peloponez. Și cele patru icoane au trecut prin aventuri uimitoare înainte să vină în final să fie depuse în locurile lor din prezent.

Maica Domnului din Kikkos, pe care a zugrăvit-o Luca la fix șapte ani după Răstignirea și Învierea lui Hristos a fost transferată de el însuși în Egipt după moartea Maicii Domnului. Icoana a rămas acolo până când creștinii de care era păzită au fost luați în robie de pirați. Ca să o salveze de la pângărire, au aruncat-o în mare. Două nave bizantine s-au arătat și, pentru că au alungat departe pe pirați, au salvat icoana. Au luat-o la Constantinopol și au prezentat-o împăratului Alexie Comnenul (1081-1118).

Urmează istoria cum a ajuns în Cipru, unde a rămas 900 de ani. Împăratul Alexie a trimis pe un duce, Manuil Vutomutis, în Cipru ca guvernator. Într-o zi, Vutomitis, cum vâna în munți, și-a pierdut prietenii și a rămas singur. Acolo unde a căutat să-i găsească pe tovarășii săi a găsit o peșteră unde trăia un nevoitor, monahul Isaia. Guvernatorul l-a întrebat pe nevoitorul Isaia dacă i-a văzut pe prietenii săi să treacă pe acolo. Isaia nu a dat nici un răspuns și el s-a înfuriat, cu consecința să-l lovească sălbatic pe bătrân și să fugă.

În câteva zile, ducele a fost lovit de o boală de nevindecat, un fel de paralizie, denumită sciatică. Apoi a urmat un șir de vise. Prima dată Vutomitis a văzut pe Dumnezeu într-un vis să-i spună că va fi tămăduit dacă-și cere iertare de la monahul nevoitor și, când Vutomitis s-a conformat cu aceste sfaturi, s-a tămăduit. Între timp, Isaia însuși a văzut în visul lui pe Maica Domnului, care i s-a arătat și i-a zis că el și Vutomitis trebuie să meargă la Constantinopol și să aducă icoana ei în Cipru.

Când au ajuns în Constantinopol, s-au încredințat că împăratul, firește, era fără tragere de inimă să cedeze icoana. Din fericire, fiica împăratului s-a îmbolnăvit dintr-o dată cu aceeași boală pe care o avusese înainte Manuil. O formă gravă de sciatică. Ca răsplată pentru tămăduirea ei imediată, împăratul le-a dat bani ca să construiască o biserică pentru ca să o pună în ea. Astfel, icoana a venit în Cipru și toți copacii au îngenuncheat jos ca să-i ureze bun venit.

Biserica a fost construită de monahul Isaia cu banii împăratului, de aceea Mănăstirea se cheamă până astăzi „Mănăstire împărătească și stavropighială”. Termenul stavropighială indică faptul că a fost pusă ca piatră de temelie Crucea. De atunci a ars de câteva ori și în 1821 prădată de turci într-o răzbunare pentru acțiunile grecilor de la revoluție, dar în fiecare caz icoana a fost salvată.

Icoana este protejată de un voal și se află într-o ramă de argint, împodobită cu mărgăritare. Icoana Maicii Domnului a fost dezvelită când a fost la palatul împăratului. În 1576 a fost înconjurată cu un văl argintiu, care a fost înlocuită cu unul nou în 1795. De atunci, icoana nu a fost privită niciodată de nimeni. O soartă cutremurătoare este specificată pentru oricine va depune eforturi să ridice vălul. Nimeni nu cutează să o privească în față deoarece mulți care au făcut-o în trecut au fost pedepsiți.

Maica Domnului Eleusa (Milostiva) din Kikkos este o tradiție vie în insulă. Tămăduiește bolile reumatice, dar, înainte de toate, intervine să aducă ploaie când este cerută și este foarte iubită de ciprioți.

(Material tradus din grecește, de pe Εκκλησιαonline)

Ecumenismul este o utopie. Sf. Paisie de la Neamț: separarea ortodocșilor de eretici este pentru veșnicie

Dialogurile ecumeniste contemporane urmăresc unirea „Bisericilor”. Un scop nobil și acceptabil ar fi fost dezbaterea asupra chestiunilor de credință în mod apologetic, pentru a se putea stabili de comun acord cine are dreptate, cine a păstrat curată credința de la apostoli. Dar, când ținta propusă este împăcarea sau reunirea administrativă, nu stabilirea autenticității credinței de o parte sau de alta, atunci o astfel de acțiune este destructivă pentru că reduce Biserica la o simplă organizație întemeiată pe idei omenești relative, nu pe adevărul dumnezeiesc revelat. Orice dialog cu cei de altă credință trebuie să ducă la recunoașterea greșelilor și întoarcerea celor aflați în eroare la Biserica adevărată prin renegarea abaterilor dogmatice.

Lucrurile stau așa pentru că istoria Bisericii arată acest lucru. Ereticii au fost condamnați și anatematizați și pot fi primiți înapoi individual, dacă se dezic de rătăcirea lor. În plus, structura lor religioasă nu poate fi recunoscută niciodată. Altfel spus, continuitatea lor apostolică a fost pierdută pentru totdeauna prin abaterea de la credință. Nu se poate ajunge la o unire a „Bisericilor”, ci cel mult la absorbția ereticilor în sânul Bisericii adevărate Ortodoxe.

Cu toate că este de răsunet gestul Patriarhului Atenagora al Constantinopolului de a ridica anatemele reciproc cu papa Paul al VI-lea în 1965, acesta este unul samavolnic și fără acoperire în canoanele Bisericii. Acest act nu a fost recunoscut de nici o altă Biserică Locală Ortodoxă, deși chiar și românii au depus oarecare eforturi în această direcție. Sf. Paisie de la Neamț a arătat acest lucru prin răspunsul la unele întrebări adresate de niște credincioși ruși cu mult înainte: nici un episcop și nici măcar un Sinod nu poate anula anatemele rostite asupra oricăror eretici, fie ei catolici sau alții. Revenirea acelora la dreapta credință nu se poate face decât prin renunțarea la crezul lor greșit, ceea ar echivala cu desființarea întregii lor structuri confesionale.

Sursă imagine: Sf. Paisius Monastery

Anatema pusă sobornicește de Patriarhii Răsăritului nu poate fi ridicată nici de arhierei, nici de Patriarhi, nici de vreun Sinod

Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, anume asupra acelor ce-şi fac cruce cu două degete sau prin altele se împotrivesc şi nu se supun este pus de Patriarhii Răsăritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare vreme, ci până în sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.

Şi mai întrebaţi dacă o asemenea anatemă pusă a fost dezlegată de oarecare Sobor al Răsăritului sau nu?

Vă răspund: Ce fel de Sobor ar fi fost acela? Poate doar cele potrivnice lui Dumnezeu şi Bisericii, precum au fost soboarele eretice potrivnice lui Dumnezeu, care s-au adunat spre răsturnarea adevărului şi spre întărirea minciunii, dar în veac nu va fi un asemenea rău-credincios sobor în Biserica lui Hristos.

Întrebați dacă poate vreun arhiereu, fără învoirea şi voia Patriarhilor Răsăritului să dezlege un asemenea jurământ?

Vă răspund: Nicidecum nu este cu putinţă, pentru că zice Apostolul: „Dumnezeu nu este împerecherii (al instabilității, al anarhiei), ci al păcii”. Şi să vă fie știut că toți arhiereii la vremea hirotoniei lor primesc unul și acelaşi dar, cel mai presus de fire al Preasfântului Duh, și sunt datori să-l păstreze ca lumina ochilor, precum şi credința ortodoxă curată și fără prihană, asemenea şi toate rânduielile Apostolilor și pravilele Sfinţilor Apostoli, şi Pravilele tuturor soboarelor ecumenice şi localnice, şi ale purtătorilor de Dum­nezeu Părinţi, pe care se ţine Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică şi puterea luând de la acelaşi Preasfinţit Duh de a lega şi dezlega după acea rânduială, precum s-a legiuit de către Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli şi purtătorii de Dumnezeu Părinți în Sfânta Sa Biserică.

La fel, Sfântul Marele Apostol Petru, către Climent, uce­nicul său şi episcopul Romei, zice: „Precum tu, adică, vei lega acelea ce se cuvine a fi legate, vei şi dezlega acelea cărora li se cuvine a fi dezlegate” (Din cartea grecească Catallaghi, pag. 65). A strica însă rânduielile apostoliceşti şi Pravilele Bisericii, o putere ca aceasta nu au arhiereii de la Sfântul Duh. De aceea, a dezlega mai sus zisa anatemă asupra potrivnicilor Soborniceştii Biserici, ca una ce este pusă bine şi în corespundere cu Sfântul Sobor, nici de arhiereu, nici de patriarhul Răsăritului nicidecum nu se poate, deoarece aceasta ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici, dacă s-ar ispiti cineva să dezlege asemenea sobornicească anatemă.

Mai întrebaţi dacă o asemenea anatemă nici de un ar­hiereu fără patriarhii Răsăritului şi nici de dânşii nu poate fi dezlegată?

Vă răspund: Nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat pentru că o asemenea anatematizare în veac nedezlegată este. Și, deoarece asemenea anatematizare nedezlegată rămâne, întrebați dacă „unii dintre creștini din împotrivirea și nepocăința lor nu vor muri cumva întru acea sobornicească asemănare, vai nouă!”

Vă răspund: întru această a voastră întrebare am trei nedu­meriri. Prima: „Unii dintre creştini”; a doua: „Oare nu cumva vor muri întru acea sobornicească anatemizare din împotrivirea și nepocăința lor”; şi a treia: „Vai nouă!”. Pentru cea dintâi, adi­că nu mă dumiresc ce fel de creştini sunt aceia care fără nici o căinţă se împotrivesc Bisericii Soborniceşti, pentru că unii ca aceia nu sunt vrednici de a se numi creştini, ci, după dreapta judecată bisericească, rascolnici (adică schismatici) [sunt], pentru că adevăraţii creştini se supun întru toate dumnezeieştii Biserici. Pentru a doua, „oare nu cumva vor muri întru acea Sobornicească ana­temizare din împotrivire şi nepocăinţa lor”. Mă minunez pentru această a voastră întrebare. Oare cum aceşti închipuiţi creştini ce petrec fără căinţă întru de-a pururea împotrivire Bisericii Soborniceşti nu vor muri în acea sobornicească anatemă? Au doar aceia sunt nemuritori, de vă îndoiţi că vor muri? Şi cum aceia nu vor muri, muritori fiind, încă şi întru anatemizarea Bisericii îndoit, şi sufleteşte, măcar că sufletul nemuritor este, şi trupeşte vor muri, după cum au murit întru asemenea Soborni­cească anatemă fără pocăinţă mii de mii şi nenumărată mulţime şi întotdeauna mor. Aşa şi aceşti închipuiţi creştini, dacă din toată inima lor şi din tot sufletul lor nu se vor întoarce către Biserica lui Hristos cu adevărata pocăinţă, atunci negreşit întru acea mai sus zisă Sobornicească anatemizare au a muri.

Pentru al treilea acest cuvânt al vostru: „Vai nouă!”, mă mir. De vreme ce acest cuvânt este al vostru, mi se strecoară o părere în suflet cum că nu cumva voi sunteţi acei oarecare ce vă împotriviţi Bisericii fără căinţă şi vă temeţi şi vă cutremurați de anatema aşezată sobornicește de către soborniceasca Biserică asupra acestor potrivnici și pentru aceasta atât de stăruitor întrebați dacă nu a dezlegat-o vreun Sobor al Răsăritului sau este nedezlegată, temându-vă să nu muriţi într-o asemenea anatemă și, neputând răbda pentru aceasta necontenita mustrare a cugetului, strigaţi cu jale: „Vai nouă!”. Iar dacă voi sunteţi adevăraţi fără prihană creştini ortodocşi şi fii ai Sfintei Soborniceștii și Apostoliceştii Biserici, supunându-vă întru toate ca maicii voastre ce v-a născut prin Sfântul Botez şi cruce făcând cu primele trei degete ale dreptei, după rânduiala Sfinţilor Apostoli şi nu pentru sine, ci pentru alţii mă întrebaţi, atunci cea mai sus zisa anatemă nu vă atinge pe voi şi pentru aceea dar nicidecum nu vi se cuvine vouă să mă întrebaţi şi pentru sine a spune cu jale cuvântul „Vai nouă!”. Pentru că aceasta mă aduce pe mine întru cea mai de sus zisă părere despre voi, care să piară de la sufletul meu. Vă rog, dar, ca prin vrednica de credinţă întâmplare să mă încredinţaţi cu desăvârşire în ce fel este cugetarea voastră. Noi cu cei ce se împotrivesc Sfintei Biserici şi se însemnează cu crucea cea de două degete nici o comunicare nu putem avea. Numai cu creştinii ortodocşi care întru toate fără nici o îndoială se supun dumnezeieştii Biserici comunicăm.

La sfârşitul întrebării voastre mă mai întrebaţi dacă se cu­vine pentru unii ca aceia pomenire bisericească?

Vă răspund: Pentru acei ce se împotrivesc soborniceştii Biserici şi nu se pocăiesc, în împotrivirea şi nepăsarea lor faţă de mai sus zisa sobornicească anatemă murind, mă întrebaţi dacă este binevenită pomenirea lor bisericească. Credeţi-mă că pentru unii ca aceştia pomenirea bisericească nu va fi nu numai binevenită, ci cu totul potrivnică lui Dumnezeu şi Sfintei Bise­rici va fi, iar preotul care ar îndrăzni să facă o asemenea pome­nire săvârşeşte păcat de moarte. Pomenirea pentru cei adormiţi este partea cea mai de căpetenie a jertfei celei fără sânge, care se face pentru creştinii ortodocşi, cei vii şi cei adormiţi. Iar dacă cineva dintre creştinii ortodocşi învederat păcătuieşte şi nu se căiește atunci pentru unul ca acela dumnezeiasca Biserică nu în­găduie să se facă jertfa cea fără de sânge până când nu se va în­depărta desăvârşit de păcatul său şi nu se va mărturisi.

Și, dacă pentru un vădit păcătos creştin nepocăit, care ar fi putut, dacă ar fi vrut, să se mărturisească, Sfânta Biserică a oprit facerea pentru el a jertfei celei fără de sânge, atunci pentru acel ce a murit fără nici o pocăinţă în împotrivirea sa către Sfânta Biserică şi în sobornicească [anatemizare] pentru împotrivirea sa jurământului, oare va îngădui dumnezeiasca Biserică pentru unul ca acela, ce nu mai are nădejdea pocăinţei, să se facă adu­cerea jertfei celei fără de sânge? Să nu fie!

Despre învederatul păcătos, cum că nu i se cuvine lui a fi îm­părtăşit cu Sfintele Taine şi nici a săvârşi pentru el jertfa cea fără de sânge mărturiseşte Sfântul Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, zicând: „Şi nu este locul celor necredincioşi, adică în Dumnezeiasca împărtăşire, dar şi rău cugetătorilor, pentru că ce legătură este între lumină şi întuneric? De aceea, zice: „Vor ieşi îngeri şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi”. Aşa că nicidecum nu se cuvine preotului să facă oarecăror de altă credinţă aducere sau pomenire, ci nici pentru vădiţii păcătoşi ce nu se pocăiesc, pentru că aducerea acestei jertfe le este spre osândă, ca şi celor ce se împărtăşesc cu înfricoşatele Taine cu nevrednicie, după cum zice dumnezeiescul Pavel (1Cor. 10, 29).

(Din cartea Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 1, Ed. Doxologia, ediția a II-a, 2010)

Învățătura socială a Sf. Grigorie Palama

Sfântul Grigorie Palama – lauda Tesalonicului și a întregii Ortodoxii – este cunoscut drept cel care a pus bazele teoretice ale isihasmului. În el Teologia mistică a Bisericii Ortodoxe și-a găsit expresia cea mai desăvârșită. Să nu se creadă încă că prin „teologie mistică” înțelegem o teologie separată, deosebită de învățătura dogmatică a Bisericii. Întreaga teologie ortodoxă este mistică, fiind numită astfel deoarece învață că omul, într-un anume chip tainic, adică mistic, trăind în spațiul Bisericii și împărtășindu-se din mijloacele sfințitoare ale ei, are putința de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei, nu după fire, ci după har. …

Istoria omenirii care se străduiește să dobândească mântuirea (salvarea) și să găsească soluții la problemele sale prin cunoștință, în chip de-sine-stătător (autonom) și în afara lui Dumnezeu este, de fapt, repetarea și continuarea păcatului strămoșesc. … Nu ne vom opri asupra temelor teologice de specialitate. Îl vom lăsa la o parte pe isihastul Palama, pe ascetul mistic, pe teologul dogmatist, pentru a ne opri asupra păstorului, asupra arhiepiscopului Palama, care, în timpul păstoririi sale în Tesalonic a avut de înfruntat și probleme practice legate de viața de zi cu zi a creștinilor, de legăturile dintre ei, de comportamentul lor moral. …

Cripto-iudaismul și revendicările sociale

În ultima vreme este susținută cu insistență părerea că în istoria creștinismului a existat un punct după care creștinismul curat, autentic s-a pierdut. După primele trei veacuri creștinismul ar fi fost denaturat și falsificat. Iar ortodocșii care tind să accepte această părere sau cei care din nefericire chiar o susțin nu se gândesc la un lucru atât de simplu: că toate Sinoa­dele Ecumenice, care au stabilit hotarele şi conţinutul învăţăturii creştine, au fost ţinute nu în primele trei veacuri, ci în cele următoare; că toate marile figuri ale Ortodoxiei – Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Atanasie cel Mare, cei doi Sfinţi Chirii [al Alexandriei şi al Ierusalimului], Sfântul Maxim [Mărturisitorul], Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama – au trăit şi au activat în veacurile următoare. Creştinismul pe care îl propovăduiesc ei este aşadar denaturat şi fal­sificat?

Cheia interpretării acestei poziţii anti-ortodoxe are legătură cu tema despre care vom vorbi. Susţinăto­rii acestei păreri se situează într-ascuns de partea unui creştinism ce continuă mesianismul iudaic. Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au vă­zut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condi­ţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizante a creştinismului care, prin in­termediul diferitelor tendințe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic -, a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx. Ei se laudă că sunt adepţii creştinismului biblic. Uită însă că Biblia nu înseamnă doar Vechiul Testament, ci şi cel Nou. Iar duhul Noului Testament nu este nici evreiesc, nici grecesc. Este duhul cel nou, învăţătura cea nouă, pe care Hristos a descoperit-o lumii.

Această învăţătură leagă ca un lanţ – fără nici mă­car o singură verigă lipsă – doctrina Bisericii din toa­te veacurile. Biserica s-a luptat pe mai multe direcţii pentru a păstra neştirbită această învăţătură, împotri­va celor ce vroiau să înfăţişeze creştinismul ca fiind confortabil şi de acord cu poftele şi dorinţele oame­nilor.

Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovniceas­că, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice. Şi pentru că acesta este cursul vremii, aces­tea sunt poftele „lumii”, mulţi modelează creştinismul după chipul „lumii”, merg în pas cu „lumea” şi adună aclamaţiile şi aplauzele „lumii”.

Într-un mediu asemănător s-a găsit şi Sf. Grigorie Palama atunci când a preluat păstorirea Tesalonicului. Oraşul era dominat de mişcarea zeloţilor, care în acea vreme amestecase şi confundase ţelurile religioase cu cele politice. În oraş aveau loc multe răscoale şi violenţe împotriva bogaţilor şi a nobililor. Acest mediu nu ajuta deloc venirea în oraş a Sfântului Grigorie.

Când în cele din urmă s-a reuşit înscăunarea lui ca arhiepiscop, Sfântul ar fi putut foarte bine, dacă ar fi fost un oportunist să se alăture mişcării Zeloţilor, care stăpânea oraşul. În mijlocul tulburării şi al neînţelegerilor, el ar fi stârnit patimile, ar fi sprijinit lupta împotriva clasei nobililor şi a bogaţilor, împotriva establishment-ului. Ar fi primit, cu siguranţă, aplauze și aclamaţii, însă şi-ar fi trădat totodată misiunea de păstor creştin, de propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, care este o propovăduire a dragostei şi a păcii, nu a urii şi a dezbinării civile.

Dar adevăratul ucenic al lui Hristos a urmat tocmai acest drum al dragostei şi al păcii, al înfrăţirii şi al înlăturării vrăjmăşiei. În prima rugăciune pe care a înălţat-o lui Dumnezeu la poarta oraşului, el s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii de dezbinare[1]. Iar în prima sa omilie către tesaloniceni s-a arătat ca un făcător de pace. A vorbit despre pacea şi unitatea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care sunt legaţi întreolaltă prin multe legături: ei sunt copii ai aceluiaşi Părinte – Dumnezeu – sunt urmaşi şi strănepoţi ai lui Adam şi mai ales sunt fii ai Bisericii, care i-a născut din nou prin botez. Sfântul nu socoteşte nici o orânduire [establishment] anume ca fiind pricina tulburărilor. Există o singură „orânduire” comună tuturor – bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi supuşilor – „orânduirea” păcatului: „Păcatul obştesc [comun], alungând dra­gostea, a statornicit să ne fim duşmani unii altora. Din care altă pricină veţi fi nimicit oare legătura unuia faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, adică dragostea, dacă nu datorită cugetului vostru cel iubitor de păcat? Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci (Mt. 24, 12), spune Domnul în Evanghelii”.

Răul se găseşte în lăuntrul omului, nu în afara lui

În omiliile sale, Sfântul revine adesea la probleme­le care dominau atmosfera duhovnicească de atunci a Tesalonicului. Iar aceste probleme erau: în primul rând, ce trebuie să facă creştinul? Să se îngrijească mai întâi să schimbe condiţiile vieţii sociale, pentru a trăi în confort material, sau să-şi îmbunătăţească mai întâi starea duhovnicească? Să ia aminte la omul lăuntric sau la omul exterior? Iar în al doilea rând, ce valoare dă creştinismul bunurilor materiale? Cum se raportează el la proprietate și la bogăție? Ce învață în privin­ţa folosirii lor? Este demn de remarcat că în tratarea acestor teme, Sf. Grigorie se întemeiază cu prisosinţă pe textele Sfintei Scripturi: multe pagini din omiliile sale sunt atât de încărcate de citate şi pasaje scripturistice, cu care îşi argumentează fiecare afirmaţie a sa, în­cât aproape ajung obositoare la citire. Nici unul dintre adepţii teologiei „biblice” sau „politice” nu are texte atât de biblice ca Sfântul nostru, ale cărui păreri refe­ritoare la temele de bază ale comportamentului etic şi social uman vom încerca să le prezentăm pe scurt.

Răul nu se găseşte în afara omului. În viaţa primi­lor oameni, condiţiile exterioare, cadrul exterior, erau desăvârşite. Înţeleptul Creator şi Legiuitor le-a făcut pe toate „bune foarte”, fără îndoială cu mult mai bune decât condiţiile idealiste ale utopicei societăţi a viito­rului, pe care o preconizează nerealiştii conducători ai multor sisteme sociale. În ciuda condiţiilor exterioare ideale, în ciuda faptului că, din punct de vedere al în­lesnirilor materiale, omul trăia cu adevărat în Rai, el nu a izbutit totuşi să înainteze pe calea desăvârşirii sale duhovniceşti, ci a căzut. Oare factorii ce au dus la cădere au fost materiali şi trupeşti? Oare răul a fost so­cial sau a fost duhovnicesc? Răspunsul creştinismului – şi al Sfântului Grigorie Palama – este limpede şi cu­rat ca şi cristalul. Răul nu stă în nimic altceva decât în păcat. Păcatul este singurul rău, cel care îl destramă pe om şi societatea. Acesta este izvorul şi rădăcina tutu­ror relelor. Prin urmare, toate încercările de înlăturare a relelor nu trebuie să aibă drept scop îmbunătăţirea lucrurilor ce țin de exteriorul omului, ci a celor ce țin de lăuntrul lui.

Facem o greşeală grozavă, spune Sf. Grigorie, atunci când începem să luptăm în afara noastră, iar lumea noastră lăuntrică o lăsăm complet nepăzită. Bineînţeles că este posibil ca omul să aibă şi în afară atacuri şi ispite. Acest război este însă o distragere a atenţiei, este un război indirect, nu loveşte centrul apărării şi omul poate să i se împotrivească. Însă răz­boiul lăuntric, războiul gândurilor, războiul nevăzut, acesta este cu adevărat hotărâtor. Cel ce este învins în acest război cade definitiv în mâinile puterilor răutăţii: „Iar de biruieşte cineva în războiul simţurilor, aceasta nu înseamnă că este neînvins şi în războiul minţii. Pe când cel ce biruieşte în războiul lăuntric pe cel din afară îl câştigă cu desăvârşire”. Poate izbuti cineva să biruiască răul în afară, spune Sfântul, însă aceasta nu înseamnă că el este neînfrânt şi din punct de vedere lăuntric: înăuntrul său se ascunde încă po­sibilitatea de a fi atacat. Însă celui ce a biruit în lupta lăuntrică îi este foarte la îndemână să pună pe fugă şi duşmanii din afară.

Din lăuntrul nostru purced gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomia şi celelalte patimi. Dacă omul îşi va curăţa lăuntrul său, atunci curăţia lui se va răsfrânge şi la cele din afară. Dacă însă va curăţa doar cele din afară, lăuntrul său va ră­mâne necurat. Acesta este înţelesul îndemnului lui Hristos de a curăţa nu partea din afară a paharului, ci partea dinăuntru, pentru că „nu cel ce curăţă partea din afară a paharului, acela o are şi pe cea dinăun­tru curată, ci curăţaţi mai întâi lăuntrul paharului, şi astfel va fi curat tot” (Mt. 23, 25, Lc. 11, 39). Creştinismul nu pune accen­tul pe cele exterioare. El urmăreşte să taie răul de la rădăcină. Legea veche, iudaismul, se îngrijea să cur­me răul din punct de vedere exterior, după cum fac şi azi socialiştii moderni, urmaşii spirituali ai iudais­mului. Însă legea harului, învăţătura Evangheliei, ne ajută să biruim răul înăuntrul nostru. Nu pedepseşte şi osândeşte doar uciderea, ci şi pricina uciderii – mâ­nia; nu interzice doar preacurvia, ci şi pofta vicleană, privirile păcătoase către femei străine. Soarta bătăliei nu se hotărăşte pe câmpul de luptă material, ci pe cel duhovnicesc. Aşadar, conchide Sfântul Grigorie, dacă lăuntric te îngrijeşti să stai drept în faţa lui Dumnezeu, vei birui şi patimile din afară. „Căci, dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt; şi dacă aluatul este sfânt, la fel şi frământătura” (Rom. 11, 6). Acelaşi lucru îl adevereşte şi Sfântul Apostol Pavel, spunând: „În duhul să umblaţi şi nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5, 16).

Să nu se creadă însă că răul este cuibărit înlăuntrul nostru ca ceva aparte, ca o entitate separată. În lumea creată de Dumnezeu cu înţelepciune şi bunătate, nu există rău. „Pentru că în afară de păcat, nimic din ceea ce există în viaţa aceasta nu este cu adevărat rău, chiar şi dacă e aducător de răutate, nici măcar moartea”. Firea noastră a fost zidită bună de către Dumnezeu. Dacă omul a căzut într-o prăpastie atât de mare a re­lelor, nimeni nu este răspunzător pentru aceasta decât el însuşi, deoarece şi-a folosit greşit libertatea. Păcatul nu este nimic altceva decât îndepărtare voită de Dum­nezeu, iar consecinţa lui e faptul că sufletul încetea­ză de a mai fi ocrotit, întărit şi hrănit [de Dumnezeu], pentru a izbândi în cârmuirea celor dinăuntrul şi a celor din afara omului. Sfântul Grigorie spune că, aşa cum, atunci când sufletul părăseşte trupul, acesta se destramă şi moare, la fel şi atunci când Dumnezeu pă­răseşte sufletul, acesta moare duhovniceşte. Şi atunci nu doar că nu mai este în stare să lucreze corect în ceea ce priveşte binele, ci şi începe coborâşul, „întorcându-se şi mergând din rău spre mai rău”.

Sfântul Grigorie îndreaptă atenţia tesalonicenilor, indiferent de treapta lor socială, spre renaşterea lăuntrică: „De aceea noi toţi avem nevoie de râvnă şi de atenţie, şi cei slăviţi şi cei lipsiţi de slavă, şi stăpânitorii şi stăpâniţii, şi bogaţii şi săracii, ca să înlăturăm din sufletul nostru aceste patimi rele şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor”. Căutând să facă o analiză a felului de a gândi al ascultătorilor săi, Sfântul spune că i se pare că ei nu luptă cu arme duhovnicești, ci trupeşti; că nu caută izbăvire de ispitele lăuntrice, ci caută izbăvire de relele exterioare şi confort material. Această cale este însă greşită, deoarece izbăvirea du­hovnicească aduce nu numai mântuirea sufletului, ci şi izbăvirea de relele vremelnice, care îşi au izvorul în păcat: „Cum de ni s-a făcut oare această viaţă dureroa­să şi plină de suspine, iubitoare de război şi plină de nenorociri? Oare nu pentru că ne-am aruncat pe noi înşine, prin călcarea poruncii, în ispita interzisă, adică în păcat? Aşadar, dacă prin pocăinţă ne vom curăţi de tot păcatul, iar pentru aceasta avem nevoie de ispite cu măsură, atunci la vremea potrivită ne vom întoarce la o viaţă fără de durere şi fără ispite”.

Folosirea bunurilor lumii. Bogaţi şi săraci

Să trecem însă acum la cea de-a doua temă, să ve­dem ce valoare acordă Sfântul Grigorie vieţii acesteia şi ce poziţie are el în privinţa bogăţiei şi a sărăciei. Mai în­tâi, el arată că mântuirea nu depinde de condiţiile exterioare. Bunăstarea, traiul bun sau confortul nu sunt mijloace care să ajute la mântuire. Aceasta se vede în via­ţa primilor oameni, unde condiţiile ideale nu au împie­dicat păcatul şi căderea. Însă şi experienţa [omenească] dovedeşte aceasta: bogăţia, puterea şi slava îl înăspresc pe om şi îl fac insensibil şi neîndurător. Sfântul aduce drept pildă clasa conducătoare a iudeilor, care nu numai că nu a primit cuvântul lui Hristos, ci L-a şi prigonit şi L-a răstignit. Dimpotrivă, poporul îl urma [pe Domnul] oriunde mergea, iar cuvântul Său era bine-primit.

Înăuntrul omului se poartă neîncetat o luptă, o bătălie, dusă între două puteri: una prietenă cu Dum­nezeu şi una prietenă cu lumea. Sfântul atrage atenţia asupra a ceea ce va spune în continuare în această pri­vinţă: învăţătura este foarte înaltă şi de aceea trebuie să o asculte atât oamenii de rând, cât şi înţelepţii. Va arăta care este rădăcina virtuţilor şi care este rădăcina patimilor, astfel încât pe una să o îngrijim, iar pe cea­laltă să o smulgem. Iubirea faţă de Dumnezeu este ră­dăcina şi izvorul a toată virtutea; iubirea faţă de lume şi faţă de bunurile ei este pricina a toată răutatea. Aceste două iubiri sunt vrăjmaşe una alteia. Pentru a întări cele spuse, Sfântul citează pasaje din Scriptură, de la Sfântul Iacov, fratele Domnului, şi de la Sfântul Evanghelist Ioan: „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu  lumea, se face vrăjmaș lui Dumnezeu”. Şi: „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (Iac. 4, 4 și 1In. 2, 15).

Iar pricina iubirii faţă de lume este plăcerea tru­pului şi iubirea faţă de trup. Sf. Grigorie lămureşte că toate acestea nu înseamnă că trebuie să dispreţuim tru­pul sau să-l chinuim. Pentru creştinism, trupul este unit în chip inseparabil cu sufletul, iar starea bună sau rea a trupului influenţează sufletul. Trupul este făptură a lui Dumnezeu, este instrumentul desăvârşit prin care sufletul se exprimă şi se desăvârşeşte şi face şi el parte din „chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat omul. Fără desăvârşirea alcătuirii sale trupeşti, omul nu ar putea să stăpânească asupra lumii, să supună forţele naturii. Însă, pentru că trupul este stricăcios şi schim­bător, omul trebuie să suplinească prin mâncare şi bă­utură ceea ce se pierde prin mişcare. Şi tocmai pentru a sprijini această suplinire, Dumnezeu a legat hrana de o oarecare mângâiere, de o oarecare plăcere. Astfel, omul are datoria să-şi hrănească şi să-şi îngrijească trupul şi nu este un păcat să se bucure de plăcerea mâncării, de vreme ce Însuşi Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile.

Însă această grijă îndreptăţită faţă de trup îşi de­păşeşte limitele. Din mijloc, plăcerea devine scop. Cel ce îşi iubeşte trupul mai mult decât pe Dumnezeu şi pe semeni nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface poftele materiale şi trupeşti; în dorinţa de a avea ceea ce îi mulţumeşte trupul, el devine iubitor de bogăţie, iubitor de averi şi iubitor de argint. Din acest moment începe tot lanţul de rele care alcătuiesc nenorocirea omenească şi care chinuiesc sărmanul neam omenesc. Hoţiile, nedreptăţile, lăcomiile, defăimările, ura, dez­binările, războaiele şi vărsările de sânge umplu lumea întreagă şi o transformă în haos. Astfel, lumea în­treagă „întru cel rău zace” (1In. 5, 19), după cum ne adevereşte Domnul. Însă nu Dumnezeu este răspunzător pentru aceasta, ci reaua cârmuire a lumii de către om, care nu se mărgineşte la a se folosi de lume, ci ajunge să abu­zeze de ea. „Această lume zace sub puterea celui rău datorită abuzului nostru şi proastei noastre cârmuiri; şi aceasta este lumea a cărui stăpânitor este Satana, adică mulţimea patimilor”.

Cum vede însă Sfântul Grigorie folosirea bunurilor lumii şi dreapta lor administrare? Mai întâi, el învaţă că bunurile pământului aparţin tuturor. Nimeni nu are dreptul absolut de proprietate şi de stăpânire, pentru că proprietar şi stăpân absolut este Dumnezeu. Chiar şi bunurile pe care omul le dobândeşte prin efort perso­nal, prin muncă proprie, nu sunt doar ale lui, deoarece materia primă necesară producerii lor – lumina, soare­le, aerul, pământul etc. – este a lui Dumnezeu. „Căci co­morile făpturilor lui Dumnezeu sunt obşteşti (comune), din vistieria cea de obşte [a lui Dumnezeu]”. Cu toate acestea, răspunderea pentru administrarea proprietăţii şi a averilor aparţine proprietarilor.

Însă nici creştinismul în general, şi nici Sfântul Grigorie Palama în special, nu sunt preocupaţi în mod aparte de stăpânirea şi administrarea în comun a bo­găţiei şi a bunurilor lumii. Mai degrabă, se preocupă de mântuirea omului, de dobândirea bunurilor viitoa­re, veşnice, iar nu a celor trecătoare. Şi din perspectiva acestei griji, ei înfierează cruzimea şi neomenia bogaţi­lor care, deşi ar trebui să fie iconomi şi administratori ai bunurilor comune, se fac uzurpatori care abuzează de ele. Ei scot în evidenţă datoria pe care o au [bogaţii] faţă de cei lipsiţi şi recomandă preschimbarea bogăţiei – prin facerea de bine – în sărăcie de bunăvoie. Nu în­deamnă însă la răpirea silnică a bogăţiei şi împărţirea ei la săraci. Cât despre săracii care suferă şi pătimesc din pricina neîndurării bogaţilor? Aceştia nu îşi vatămă cu nimic mântuirea dacă sărăcia de nevoie o preschimbă în sărăcie de bunăvoie, dacă nu sunt şi ei biruiţi de iubi­rea banilor şi dacă nu caută să răsplătească răul cu rău şi cu silnicie. Sfântul Grigorie înfruntă această proble­mă în contextul tulburărilor sociale din vremea sa. Nu numai bogaţii sunt datori cu dragostea, ci şi cei săraci. Dragostea creştină îi îmbrăţişează până şi pe duşmani, până şi pe cei ce ne vatămă prin faptele lor. „Biruieşte răul cu binele şi lasă loc mâniei [lui Dumnezeu] (cf. Rom. 12, 19-21), sfătu­ieşte Sfântul Grigorie.

Atitudinea aceasta se datorează valorii reduse pe care creştinismul o dă lucrurilor acestei lumi. Via­ţa creştinului trebuie să fie imitare a lui Hristos, Care a fost cu desăvârşire lipsit de avere. El trebuie să se dezlege de toate legăturile pământeşti, să nu adune comori pe pământ, unde se pierd, se strică şi putre­zesc, ci să adune comori în cer. El trebuie să-L urmeze pe Hristos, ceea ce înseamnă să ridice o cruce grea şi să îndure şi să rabde multe necazuri. Este o utopie să urmăreşti să realizezi o viaţă fără de durere în condi­ţiile acestei lumi; viaţa fără de durere se va înfăptui doar în viitor, în împărăţia cea mai presus de lume a lui Dumnezeu. Pentru că nu am izbutit să dobândim îndumnezeirea şi mântuirea în îndestularea Raiului, Dumnezeu ne pune acum într-un alt cadru, cel al du­rerii şi al necazurilor, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Oricâtă durere ne-ar provoca desprinderea noastră de lume şi de bunurile ei, trebuie totuşi să ne încumetăm să o facem, deoarece, împreună cu iubirea, ea ne dez­leagă atât problemele vremelnice, cât şi pe cele veş­nice. Ca pildă de atitudine dreaptă faţă de bunurile materiale, Sfântul Grigorie o aduce pe Maria, sora lui Lazăr, care, pentru a asculta învăţătura lui Hristos, a lăsat roboteala gospodăriei, grija de a-i sluji pe oas­peţi, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus, luând aminte la cuvintele marelui învăţător. O aduce de asemenea pildă şi pe femeia samarineancă, care, atunci când a simţit că Hristos este Mântuitorul, a lăsat la fântână şi găleţile şi toate, pentru a-i înştiinţa şi pe cei din satul său. Îi mai aduce şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, care, prin dragoste și nevoință, prin multe lacrimi și suferințe, au izbutit să atingă sfințenia.

Pentru creștinism, ca și pentru Sfântul Grigorie, omul ideal nu este nici omul nesătul al sistemelor economiei libere (de piață), care nu caută nimic altceva decât să-și mărească câștigul, și nici proletarul revoluționar, nimicitor, care îi doboară pe vechii bogați pentru a deveni el însuși bogat. Omul ideal este sfântul, nevoitorul, cel care debordează de dragoste, cel care năzuiește la mântuire și la îndumnezeire, lucruri care nu depind de condițiile exterioare.

(Extrase din cartea Protoprezbiter Teodor Zisis, Urmând dumnezeieștilor Părinți. Eseuri asupra tradiției patristice, trad. de Ierom. Grigorie Benea, Ed. Renașterea, 2016)


[1] P.K. Hristou, op. cit. [V. ***, Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Egumeniţa, Galaţi, pp. 169-170: „Rânduiala tradiţională a înscăunării cuprindea şi o rugăciune a noului Arhiepiscop Grigorie înaintea porţilor cetăţii. Însă sfântul a ales o rugăciu­ne de pocăinţă şi a zis: Am încetat să ne mai cunoaştem unii pe alţii. Ne-am întors la starea de dinainte de a ne fi adus Tu pe toți împreună la Dumnezeul cel Unul, la credinţa cea una, la botezul cel unul şi la o singură împărtăşire. Apoi s-a rugat pentru pace și bună înţelegere în cetate”. – n.tr.]

Asociația clericilor greci cer ierarhilor să ia poziție față de măsurile actuale pandemice inadecvate

ΙΣΚΕ (Asociația Sfântă a Clericilor din Grecia) a făcut publică astăzi o scrisoare trimisă către Arhiepiscopul Ieronim (pe 11 noiembrie) și către ceilalți sinodali (pe 12 noiembrie), prin care protestează față de măsurile restrictive impuse în ultima vreme în Grecia. În acest așa-zis al doilea val al pandemiei, slujbele religioase nu sunt permise să fie oficiate în prezența credincioșilor, ci doar a clericilor, ca în perioada martie-aprilie.

Preafericite Arhiepiscop Ieronim al Atenei și a toată Grecia, vă transmitem sfântă urare de bine!

Dacă Biserica nu este o simplă adunare unde se înghesuie oameni religioși ca să realizeze anumite nevoi religioase, ci este sufletul lumii, care dă viață și continuă societatea, precum ne spune Epistola către Diognet, atunci decizia KYA (Decizia comună ministerială) care stabilește modul funcționării sfintelor biserici unde sunt permise sfintele slujbe totuși fără prezența fizică a credincioșilor pe perioada 7 – 30 noiembrie 2020.

Un lucru de dorit ar fi să aibă acea simțire conducătorii excelenți care reglează cele ce țin de politică și emit deciziile, astfel încât să înțeleagă rolul însemnat pe care-l ocupă viața bisericească pentru structura sufletească a cetățeanului grec care trăiește acum și cu multe luni în urmă într-o frică de pandemie, dar și sub povara altor probleme, precum cele economice, familiale ș.a. și care sunt perene și pentru care, ca păstori, suntem înștiințați. Deci, atâta timp cât nu există această simțire din partea statului, avem așteptarea de la fiecare episcop, care este chemat să învețe drept cuvântul adevărului și îndeosebi de la Preafericirea Voastră, ca președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și cap al Bisericii grecești, să propuneți în schimb, să combateți, să semnalați, să vă opuneți și să spuneți expresia: «Nu-ți este îngăduit» ca Sf. Ioan Înainte-Mergătorul către stăpânirea politică nelegiuită a epocii lui (Mc. 6, 18), ca Sf. Ambrozie al Mediolanului către împăratul Teodosie și Sf. Ioan Hrisostom către împărăteasa Eudoxia.

Dacă nu cutezăm și noi, slujitorii poporului lui Dumnezeu, să spunem acest «nu-ți este îngăduit» stăpânirii politice care pune Biserica pe planul unei organizații religioase într-un anumit caz, deși ea constituie aici și de veacuri chivotul neamului, care dă poporului nostru puterea și răbdarea să depășească toate dificultățile, atunci slujim inevitabil o Biserică secularizată, a cărei singură perspectivă pur și simplu este să satisfacă nevoi religioase și care pot să vie suspendate când intervin motive care impun îngrădirea libertății religioase, precum s-a întâmplat atât în primul, cât și în al doilea val al pandemiei.

Desigur că unii ne vor acuza că nu suntem realiști ca să ne încredințăm de mărimea pandemiei care amenință mii de vieți. Dimpotrivă, totdeauna Biserica, în tot cursul ei istoric se mișcă în limitele realismului, de aceea a și salvat neamul nostru de felurite primejdii. Acest realism l-am demonstrat practic pe parcursul primului val al pandemiei cu virusul Covid-19, care s-a ivit. Am trăit un mod original de exilare când, din martie 2020 până în mai, sfintele noastre biserici au fost închise și pecetluite. A fost interzisă prezența credincioșilor la cult. Ne-am înstrăinat de cultul bisericesc comun și îndeosebi de adunarea euharistică, de săvârșirea dumnezeieștii Euharistii. Am fost lipsiți de izvorul vieții noastre, de Sfânta Împărtășanie. Ne-am tânguit pentru această evacuare și pustiire a bisericilor precum proorocul Ieremia s-a tânguit pentru pustiirea Ierusalimului după dărâmarea lui (Plângeri 1,1).

Totuși, cu tot necazul nostru, am dat «examenele» noastre în fața societății și a stăpânirii statale și am demonstrat că avem puterea, încredințarea și dispoziția să păzim toți regulile sanitare chiar și când exista relaxare din partea altor foruri, chiar și când majoritatea cetățenilor s-au comportat pe parcursul verii trecute ca și cum n-ar fi exista niciodată pandemie și interdicții. Dimpotrivă, Biserica, clerul și poporul au continuat să țină linia legii în adunările liturgice.

Ceea ce trebuie să revendicați din partea statului, Preafericite, nu este o întrebuințare de la sine înțeleasă, ci egalitatea în fața legii și apărarea drepturilor credincioșilor pentru că măsurile extraordinare prin care sunt suspendată validitatea drepturilor fundamentale, precum libertatea de mișcare, de adunare, de slujire religioasă, trebuie să fie necesare și gratuite, adică să nu depășească măsura necesară care este cerută de evitarea pericolului și pericolul să nu poată să evitat prin altă măsură mai domoală, să fie fără discriminări, să fie păzit mereu principiul proporționalității și să fie de valoare limitată.

Suntem de părere că măsurile restrictive extraordinare care au fost impuse prin recenta decizie (ΚΥΑ) nu îndeplinesc condițiile de mai sus și a existat o depășire a măsurii necesare. Prin interzicerea totală a prezenței credincioșilor la adunările de cult este atacat principiul proporționalității, conform căruia administrația statală, pentru îndeplinirea scopurilor sale, este datoare să aleagă cele mai puțin apăsătoare măsuri pentru cetățean și, în același timp, trebuie să existe o relație rezonabilă între măsura administrativă concretă și scopul urmărit și să nu fie exagerată. În cazul concret, deși în primul val al pandemiei am demonstrat că ținem cu rigoare măsurile propuse în biserici și ar trebui ca statul să ne acorde încrederea că vom continua acest comportament, permițând prezența unui anumit număr de credincioși la slujbele de cult, cu toate acestea, decizia în cauză arată o lipsă de credință față de reprezentanții Bisericii și față de credincioși, care au demonstrat atât pe parcursul, cât și după primul val al pandemiei că au dispoziția conștiincioasă și interesată să se îngrijească să protejeze sănătatea concetățenilor lor și a lor înșiși.

În același timp, prin decizia în cauză sunt aplicate discriminări și este atacat principiul egalității pentru că administrația statală este obligată să abordeze în același mod și să țină un echilibru de drept pentru îngrădirea dreptului la adunare. De ex., pe de o parte este dată posibilitatea cetățeanului să trimită prin mesaj codul 6 la 13033 ca să primească voie pentru antrenament trupesc și bine face, dar este posibil să apară abuzuri și să existe fenomene îmbulzeală în parcuri și piețe și, pe de altă parte, nu este dată posibilitatea la satisfacerea unor nevoi spirituale și la o întărire sufletească pe care poate să o ofere participarea la Sfânta Liturghie. În afară de exercițiul trupesc, omul are nevoie și de exercițiul spiritual/duhovnicesc, în afară de problemele corporale de sănătate precum Covid-19, există și problemele sufletești de orice natură, care sunt perene/perpetue și care au existat înainte de apariția Covid-19 și, din păcate, vor continua să existe și după pandemie.

Preafericite, vă rugăm pe Sfinția Voastră, precum și cinstita ierarhie a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei să faceți apel la stăpânirea statală să respecte principiul proporționalității și al echilibrului de drept în îngrădirea dreptului la adunare și să acorde încredere Bisericii, care a aplicat cu rigoare minuțioasă măsurile în primul val al pandemiei, permițând prezența fizică a unui anumit număr de credincioși la adunările liturgice, unde sunt ținute toate măsurile sanitare.

Nota noastră: Situația din Grecia, unde nu este permisă prezența credincioșilor la slujbe, foarte probabil va interveni și la noi, în România, după alegeri. Preoții de la noi ar trebui să facă măcar același gest, de altfel destul de timid. Problemele sunt mult mai grave, iar cerințele expuse în această scrisoare sub nivelul așteptărilor, dar rezonabile.

Mai este de notat că IPS Atanasie de Limassol a declarat: „Nu vreau să mă gândesc că sărbătorile legate de Nașterea Domnului ne vor găsi închiși în casele noastre”. El s-a referit la măsurile actuale că trebuie respectate pentru că sunt un subiect de știință și nu contravin legii lui Dumnezeu. Cât despre praznicele de la finalul anului, a afirmat că „vom avea dificultăți ca zilele acestea și de Nașterea Domnului să fie bisericile deschise, să meargă lumea, să prăznuim Nașterea lui Hristos. … Ar fi foarte greu și de plâns și-mi doresc să nu se întâmple”.

Mitr. Onufrie: Slăbirea duhovnicească în păstrarea credinței curate de către Constantinopol este cauza schismei de astăzi

Sunt demne de remarcat cuvintele Preafericitului Onufrie, Mitropolitul canonic al Bisericii Ucrainene, referitoare la schisma aflată în desfășurare între Constantinopol și Biserica Rusă îndeosebi. De fapt, este vorba de o separare mai profundă, nu doar politică, ci de spiritualitate. Avem nădejde că linia aceasta a păstrării intacte a tradiției și duhului ortodox vor fi reperele după care se ghidează întreaga Biserică Ucraineană, dacă nu chiar și toată Patriarhia Rusă.

Secularismul și liberalismul Constantinopolului sunt cauza de la rădăcină a ruperii comuniunii

Marea Schismă din 1054 și ruperea comuniunii între Bisericile Rusiei și Constantinopolului de astăzi au multe în comun, crede Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și a toată Ucraina.

Într-un interviu recent la ziarul Păstorul și turma al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Preafericitul Onufrie explică faptul că ruperea care a intervenit în 1054 a fost întârziată mult și a fost provocată de divizarea administrativă și politică ce reflecta divizarea duhovnicească deja existentă între părțile Bisericii.

După cum remarcă Mitr. Onufrie, au existat adesea dispute între Răsărit și Apus asupra purității credinței, de fapt, majoritatea ereticilor timpurii au apărut în Răsărit. Și aceste dispute duhovnicești au condus la o divizare administrativă și politică. La fel, crearea „autocefalia” „Bisericii Ortodoxe a Ucrainei” și despărțirea care a rezultat în privința comuniunii au istoria lor de fundal, a spus Mitropolitul. Motivul divizării de acum este că unii reprezentanți ai Constantinopolului, care sunt înclinați spre o gândire liberă și spre liberalism, „au încercat în mod repetat să justifice și să accepte legi care sunt în dezacord cu Sfânta Evanghelie, pe care lumea seculară încearcă activ să le implementeze în viețile noastre astăzi”, remarcă Întâistătătorul ucrainean. „Slăbirea duhovnicească a Constantinopolului de a păstra puritatea sfintei credințe ortodoxe este cauza de la rădăcină a schismei care a apărut în 2019”, a continuat el.

Preafericirea Sa expune dorința Fanarului de a da „Cezarului nu doar ce e al Cezarului, ci și ce este al lui Dumnezeu”, ceea ce a fost cauza căderii Constantinopolului și a distrugerii marelui Imperiu Bizantin. „Și astăzi autoritățile bisericești din Constantinopol sunt gata să accepte orice obicei și lege interzise de Dumnezeu, pe care le oferă lumea, doar ca să repună Constantinopolul (Istanbulul de acum) în slava lui de odinioară și să dobândească autoritatea pe care Biserica o avea în zilele de prosperitate ale Imperiului Bizantin”, a continuat arhipăstorul ucrainean.

„Teoretic, ruperea comuniunii euharistice, care a apărut în 2019, ar putea fi vindecată, dar, pentru asta, onorabilul Patriarh de Constantinopol ar trebui să se poarte cu toți ca primul în cinste și egal în autoritate. Din păcate, Sanctitatea Sa acționează ca primul atât în cinste, cât și în autoritate, iar asta este străin de duhul și sinodalitatea ortodoxe cu care a trăit și trăiește Biserica Ortodoxă”, a concluzionat Preafericirea Sa.

Tensiuni în Biserica Ciprului pe problema ucraineană. Este convocat Sfântul Sinod

Sinodalii Bisericii Ciprului

După ce Arhiepiscopul Hrisostom a pomenit pe schismaticul Epifanie ca Întâistătător al Bisericii din Ucraina, cel puțin patru ierarhi au exprimat critici dure și reacțiile lor au tot escaladat. Ultimele declarații ale Mitropolitului Isaia de Tamassos probabil că sunt cele care au pus capac tensiunilor. El a făcut cunoscut faptul că unii sinodali întrerup slujirea în comun cu Arhiepiscopul Ciprului, vorbind la plural, dar fără să menționeze despre cine anume este vorba.

Într-un interviu acordat ziarului „Filelefteria”, Mitropolitul Isaia a spus că Epifanie este „pânza roșie (ațâțătoare)” pentru că cei care nu sunt de acord cu pomenirea lui nu vor sluji împreună cu el când va veni în Cipru la chemarea recentă a Arhiepiscopului Hrisostom. Acesta a adăugat că ne aflăm în pragul unei schisme potențiale, care depinde de Arhiepiscop să fie domolită prin convocarea Sfântului Sinod pentru a fi dezbătută această temă.

Deși Arhiepiscopul declarase că va convoca Sinodul dacă există cel puțin o cerere, Mitropolitul a replicat că există una publică din partea a patru episcopi.

În interviu a fost ridicat și subiectul viitoarelor alegeri pentru scaunul arhiepiscopal (având în vedere starea proastă a sănătății Arhiepiscopului bolnav de cancer). Mitropolitul de Tamassos s-a referit la crearea unei bi-polarizări prin care este construit bazinul unor votanți pe interese, nu pe baza principiilor teologice practice. «Este limpede un subiect de tactică. Personal asta cred».

Au mai existat comentarii că Arhiepiscopul pune în discuția Sinodului numai subiecte pe care are majoritate, după cum reiese din declarațiile sale, ceea ce nu este corect. Nu este de înțeles să fie mereu voia proprie.

În ce privește con-slujirea cu Preafericitul, Mitropolitul a menționat că nu poate să facă asta cu cineva care îl pomenește pe Epifanie pentru că asta ar însemna că recunoaște pe cineva care nu a fost hirotonit canonic. „Nu pot să slujesc împreună cu Epifanie sau cu sinodalii lui sau să permit să fie date credincioșilor Sfintele Taine. Nu pot să îngădui să intre în Mitropolia mea.” A adăugat faptul că nu va face asta nu din egoism sau capriciu, ci deoarece nu dorește să fie afectată conștiința lui arhierească.

Întrebat ce poziție ar trebui să aibă Biserica Ciprului, a menționat că, deși nu este de acord, ar fi de preferat să continue neutralitatea pentru a da mai mult timp să fie găsită o soluție acceptabilă.

Pentru a nu interveni neînțelegeri, au apărut ulterior și unele clarificări din partea Mitropolitului de Tamassos despre declarațiile sale. El accentuează faptul că «Nu voi întrerupe și nici n-am avut vreodată tendința de a întrerupe pomenirea Arhiepiscopului. Îl recunosc și îl pomenesc pe Arhiepiscop și îl respect ca pe Întâistătător. Cu acțiunile lui nu sunt de acord și am zis asta public».

«Nu pot sluji împreună cu Epifanie sau să fiu de față la Liturghia unde este el pomenit pentru că asta ar însemna că anulez decizia Sfântului Sinod pentru neutralitate. Dacă sunt de față oriunde și el este pomenit înseamnă că-l recunosc pe el și Biserica lui și astfel încalc poruncile Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului.»

«Acest subiect va fi clarificat ușor și fără altă perturbare în Biserică numai când va fi convocat Sfântul Sinod la care desigur că voi participa chiar și ca protest pe motivul celor petrecute dacă suntem chemați. acum avem decizia Sinodului care este diferită de cea de mai apoi a Întâistătătorului.»

«În Sinod poate că voi fi înduplecat de argumente pentru altceva decât cred, dar vreau să am dreptul să dezbat și în final Sfântul Sinod să aibă ultimul cuvânt. Toate sunt subiecte de conștiință arhierească și asta trebuie să fie perceput de toți cei interesați și nu ar trebui să ne amestecăm cu interese lumești care sunt străine de etosul și de teologia noastră».

Cel mai probabil în urma acestor declarații făcute zilele trecute, Arhiepiscopul Ciprului va convoca în curând Sfântul Sinod, după unele informații ale ΚΥΠΕ de la Arhiepiscopie. Nu este obiceiul Arhiepiscopului să-și serbeze ocrotitorul (Sf. Ioan Gură de Aur, 13 noiembrie) în prezența sinodalilor, ceea ce înseamnă că toate așteptările sunt să fie puse pe tapet problemele legate de pomenirea și recunoașterea schismaticilor ucraineni.

Nota noastră: Foarte corecte sunt declarațiile Mitropolitului Isaia cu privire la abținerea de la con-slujirea cu Arhiepiscopul Hrisostom, fără ca asta să însemne ruperea comuniunii euharistice. E vorba de o presiune pusă diplomatic pentru a se reveni asupra deciziei de recunoaștere a ucrainenilor schismatici.

Totuși există și unele aspecte discutabile. În primul rând, nu este normală punerea în discuție a noilor alegeri pentru Arhiepiscop atâta vreme cât este în viață Hrisostom II, chiar dacă este bolnav. Aceasta seamănă mai mult cu o forțare spre demisie, așa cum s-a întâmplat cu înaintașul său, Hrisostom I, care era atât de bolnav, încât nu-și putea îndeplini funcțiile.

În plus, Mitropolitul Isaia arată un respect deosebit față de deciziile Sinodului cipriot, nu pentru canoanele și învățătura ortodoxă în general. Chiar dacă Sinodul ar hotărî ceva contrar, va accepta decizia luată. Nu este clar dacă va primi decizia cu protest sau cu resemnare, dar pare mai mult vorba de a doua variantă. Acest lucru face îndoielnică reacția sa, pe care o consideră că ține de conștiința arhierească. Ori este o convingere foarte puternică de la care nu face rabat, ori una de conjunctură, discutabilă, chiar și în Sinod.

Subiectul pomenirii și mai ales al con-slujirii cu Arhiepiscopul a mai fost ridicat în cazul Mitropolitului Serafim de Pireu când a primit vizita Arhiepiscopului grec Ieronim. A fost aceeași situație, când s-a spus că împreună-slujirea nu a însemnat și recunoașterea lui Epifanie pentru că Mitropolitul Serafim nu l-a pomenit el însuși.

Așadar concluzia cea mai la îndemână este că reacția Mitropolitului Isaia este mai mult omenească, mânată de interese personale, chiar dacă atacă acțiunile greșite ale Arhiepiscopului. Este bine și atât, dar ne-am dori cu adevărat o mărturisire reală și până la capăt în Hristos.

Astăzi avem influență politică în Biserică. Cum ar trebui să fie alcătuit Sinodul? (P. Atanasie Mitilineos)

Câteva fragmente relevante pentru situația actuală a Bisericii au fost extrase de portalul Romfea.gr dintr-o cuvântare înregistrată a Părintelui Atanasie Mitileneos. Cuvintele sale sunt simple și clare și vădesc o realitate cu care ne-am obișnuit de multă vreme, ca Biserica să fie condusă fără Duh, de episcopi în total dispreț față de… credincioși (Biserică). Dar principalii vinovați sunt tot cei din popor, că nu strigă, nu deplâng această stare de lucruri. Măcar Părintele Atanasie exprimă ceea ce puțini mai observă sau au curajul să pună pe tapet.

Cine constituie Sinodul Bisericii

„Atunci s-au arătat toți la Apostoli împreună cu preoții și împreună cu toată Biserica să aleagă câțiva bărbați pe care să-i trimită la Antiohia împreună cu Pavel și Varnava. Și aceștia erau Iuda, cel numit Varsava, și Sila, bărbați de seamă între frați (Fapte 15:22), adică erau delegați ai Bisericii. În acest verset pe care vi l-am redat pe scurt putem să ne minunăm de caracterul sinodal al Bisericii. Foarte important asta.

Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? «…dogma se face în comun». Apoi, zice, vine decizia (dogma) comună. De către cine este luată decizia comună? O spune în mod evident pasajul pe care vi l-am citit. De apostoli, prezbiteri (adică clericii) și de toată Biserica. «Toată» o spune textul «împreună cu toată Biserica». Deci trei. Cine compun Sinodul? Apostolii, clericii (prezbiterii/preoții) și mirenii, toată Biserica.

Sinodul apostolic este tiparul oricărui alt Sinod care se va ține vreodată în istorie. Totuși astăzi în spațiul nostru lucrurile s-au schimbat, poporul este ignorat. Vreți? Este ignorat și clerul. Atunci din cine este compus un Sinod? Din episcopi? Sfântul Sinod al Ierarhiei din cine este compus? Din episcopi. Rezultatul? Să nu fie luată în considerare părerea nu doar a poporului, ci nici a preoților. Episcopii decid orice. Vreți? De aceea urmează mii de rele. Nu vă gândiți, când este războit Adevărul, după cum a fost trecut în Sfânta Scriptură, Adevărul este prigonit și este prigonit înfricoșător. Prin toate acele nereguli care există tocmai că nu este respectat ceea ce a fost trecut. Un Sinod trebuie să aibă și clerici, și mireni. …

Desigur, adevărul este că în Biserică au ieșit multe elemente străine și privesc astăzi Biserica în epoca noastră, dar și în epoci mai vechi, ca pe un element admirabil pe care-l pot exploata alții din afară. Cum este politica, comerțul, alte situații sociale și așa mai departe. Asta este o nenorocire. Deci așa se face că astăzi, ca să avem o influență, o influență politică, nu știu care altă influență, intră oameni înăuntru, caută candidatură și astfel aceia care vor fi aleși nu au nici Duhul lui Dumnezeu, nici frica de Dumnezeu și rezultatul putem să-l vedem.

Când au vrut (apostolii) să aleagă înlocuitor pentru Iuda, ce s-a întâmplat? Biserica a prezentat două persoane și pentru aceștia au tras sorți. cine a ales aici? Duhul Sfânt și Biserica. Vă întreba acum, dacă se fac manevre și găteli, telefoane, «știți să-l alegeți pe acesta Episcop ipopsifiu (candidat)» și îl iau, lumea se defectează, «pe acesta să-l alegeți». Vă întreb, la aceste tranzacții și la aceste găteli a fost lăsat de-o parte Duhul Sfânt? Aici decid oamenii, mă întristează, pustiu de Sfântul Duh, mă întristează. Și încă ceva, hulind împotriva Sfântului Duh. Spun acestea ca să fie cultivat poporul să-și cunoască drepturile. Da, chiar și dacă este limitat, chiar dacă strigă pentru că poporul astăzi nu are vot, glasul lui va fi votul lui.”

Învățături ale Sf. Paisie de la Neamț despre validitatea Tainelor clericilor rătăciți și cine îi poate condamna

Sf. Paisie Velicikovski s-a confruntat cu trei rătăciri majore din vremea lui: uniația, rascolnicii și cei ce huleau rugăciunea minții. Din modul cum a înfruntat aceste amăgiri reiese limpede cum socotea că trebuie înfruntate ereziile condamnate și rătăcirile încă neosândite de Biserică potrivit învățăturilor patristice, pe care le cunoștea foarte bine. Aceste aspecte sunt folositoare în zilele de acum și în confruntarea cu provocările ecumeniste.

Tainele clericilor ortodocși nesăvârșite după rânduială sunt valide

Răspunsul șase Către niște râvnitori robi ai lui Dumnezeu din Rusia (din cartea Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. 1, ed. Doxologia, p. 140-141):

Asemenea preoți (care mărturisesc, cunună și botează după Molitfelnicul vechi rascolnic) mai mult slujitori de oameni, cărora Dumnezeu le va risipi oasele ca unor părtinitori ai schismei fac păcat de moarte înaintea lui Dumnezeu. Pentru că acei ce îngăduie samavolnicia oamenilor și îngăduie schisma împotriva rânduielilor bisericești, împotrivindu-se poruncii Sfintei Biserici, îndrăznesc să săvârșească Sfintele Taine după Trebnicul (Moltfelnicul) vechi, unii ca aceia, dacă din toată inima înaintea lui Dumnezeu pentru aceasta nu se vor pocăi și de la o asemenea lucrare a lor potrivnică Sfintei Biserici nu se vor dezice, în ziua înfricoșătoarei judecăți a lui Dumnezeu vor fi rușinați și Dumnezeu îi va urgisi pe ei. Deci, dacă mai sus-zișii preoți sunt adevărați creștini și de arhiereu ortodox hirotonisiți și cărțile bisericești îndreptate cu credință și dragoste le primesc, atunci, dacă ei pentru mai sus arătata pricină, adică plăcerea samavolniciei omenești și altele, săvârșesc Tainele după Trebnicul vechi, atunci Sfintele Taine sunt Taine desăvârșite și întru aceasta nu aveți de ce să vă îndoiți. Iar acei ce ca niște ispititori ai multor suflete creștinești, de nu se vor pocăi, vor fi vinovați la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu. Iar dacă cineva, după cuvintele Domnului, va sminti pe vreunul dintre cei mai mici ce cred în El mai bine îi va fi lui să-și spânzure o piatră de moară de grumazul lui și să se arunce în adâncul mării (Mt. 18, 6). Iar cei ce smintesc pe mulți creștini ortodocși nu vor ajunge oare cu atât mai vârtos la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu?

Se cuvine, dar, unor asemenea preoți, care de Sfânta Biserică sunt puși ca păstori și învățători ai turmei cuvântătoare a lui Hristos, care este poporul ortodox creștin, să i se supună întru totul ca adevăratei maicii lor pentru săvârșirea Sfintelor Taine, întrebuințând Trebnicul îndreptat, dar a nu săvârși Sfintele Taine, spre marea mâhnire și ispită a poporului creștin împotriva Bisericii, după Trebnicul vechi, care a fost lepădat de Biserică cu alte cărți vechi pentru nenumăratele greșeli din ele. …

Doar Patriarhul și episcopii pot blestema/excomunica pe eretici, nu și restul credincioșilor

Cap. 9 din Răspunsul Starețului Paisie către Starețul Atanasie (din cartea Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, II, Ed. Tipografia Centrală, p. 65-66):

Când a venit la Careia ucenicul tău Gherasim și s-a întâlnit cu Visarion și a început a-l năpăstui pe dânsul, grăind așa: „că tu mie mi-ai zis că grecii sunt rătăciți și nu știu ce fac”, Visarion, văzând o năpastă ca aceasta, de care nici în somn n-a visat, s-a însemnat cu semnul Crucii și a început a se îndrepta. Dar Gherasim, curmând cuvintele lui, a început, ca un ieșit din mintea sa, înfricoșat a-l afurisi pe Visarion și anatemei a-l da. Dar Visarion, văzând această nebunie a lui, a început către dânsul a grăi așa: „Nu, frate Gherasim, nu așa. Dacă ai fi și știut în mine sau în altul oarecare oarece eresuri noi, care până acuma n-au fost, dar însă până nu va fi de aceasta sobornicească întrebare, tu, fiind monah prost (simplu), nu ai putere pe unii ca aceștia noi eretici a-i afurisi fără de Patriarh și fără de vlădică. Iar dacă Patriarhul și vlădica, ispitindu-i pe acești noi eretici și, după întrebare, dacă vor petrece tot întru a lor neplecare și îi vor afurisi pe unii ca aceștia noi eretici, atunci fiind afurisiți de la Patriarhul și de la vlădica, se cuvine și fiecărui drept credincios creștin a-i afurisi”. Așa a zis fratele Visarion ucenicului tău Gherasim, dar nu așa precum el a clevetit ce a vru și încă a adăugat multe dintru al său cap deșert ce a vrut singur, care este aievea minciună. … Și iată așa iar v-ați sculat asupra noastră fără de nici o pricină.

Botezul uniaților (greco-catolicilor) nu este valid

Viața Cuviosului Stareț Paisie de Mitrofan, cap. 20 (din cartea Paisie de la Neamț, Autobiografia și Viețile unui stareț, Ed. Deisis, p. 263):

Pravoslavnica noastră Biserică cea mare a Răsăritului, cunoscând desăvârșit cum că papistașii cu totul au stricat Tainele Sfintei Biserici și mai vârtos a Botezului și a Preoției și acum urmează nevoia ca pe cei ce vin de subt stăpânirea Papii către pravoslavnica Biserică a Răsăritului nu cu Sfântul Mir, ca mai înainte, să-i primească, ci desăvârșit ca pe niște cu totul nebotezați să-i boteze. Deci, înștiințându-se de acest lucru și toți părinții Soborului și fiind cei mai mulți din Ardeal și din Țara Leșească (Polonia) și cunoscându-se pre sine și cum că au trebuință de Sfântul Botez, multă supărare îi făceau preacuviosului ca să-i boteze.

Iară el, știind că este multă vrăjmășie asupra pravoslavnicei Biserici pentru aceasta, de vreme ce ea ține întru sine piatra cea scumpă și neprețuită, amanetul pe care l-a luat de la Domnul nostru Iisus Hristos și îl păzește nestricat și integru, iară celelalte l-au pierdut și au rămas goale și sărace de o bogăție neprețuită ca aceasta și de aceea o zavistuiesc (căci darul bun totdeauna este zavistuit) și totdeauna se sârguiesc ca de-ar putea să o jefuiască și pre dânsa de acesta, întârzia a-i boteza. Însă mai pe urmă, încredințându-se desăvârșit cum că de nicăieri nu-i va veni nici o supărare pentru aceasta, a început a-i boteza. Dar foarte se necăjea cu aceia care au luat hirotonie, căci unii dintre dânșii cereau numai ca să se ungă cu Sfântul Mir, zicând că sunt botezați. Din care unii și până acum se află (zice părintele Isaac Dascălul) care pentru cinstea și slava vremelnică, ah, nenorocire, se lipsesc de cea veșnică. Pentru că turnarea niciodată nu se poate numi Botez. Și de aceea foarte tare greșesc împotriva canoanelor sfintelor pravile, împotriva dogmelor pravoslavnice și a Bisericii celei mari a Răsăritului toți cei ce se reazemă numai pe a lor socotință și nu primesc să se boteze ca să nu se scape de oareșicare cinstiri vremelnice. Și cu aceasta, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, se lipsesc de slava cea dumnezeiască (Rom. 3, 23).

Deci Preacuviosul, după ce vedea că nici cu un fel de sfătuire nu se pleacă a se boteza vreunii din acei ce luaseră asupră-și hirotonii, apoi nu-i ocăra, nu-i prihănea, ci, alegându-le averea ce aduseseră pe lume ei și dăduseră obștii, după așezămintele Sfinților Părinți, le-o da înapoi și apoi, deacă voiau, mai ședeau în sobor, iară deacă nu, se duceau unde voiau. Iară preacuviosul asupra tuturor celor ce veneau de subt stăpânirea Papei săvârșea această mare Taină a Botezului fără de nici o împiedicare sau îndoire ca pre o prea de nevoie mântuire a omului.

Concluzii

Din situațiile de mai sus se înțelege că Sfântul Paisie considera:

1. că sunt valide Tainele bisericești săvârșite incorect de preoții ortodocși, dar spre paguba poporului și îndeosebi spre pierzarea lor la judecata lui Dumnezeu. Ele sunt lucrătoare pentru că slujitorii sunt membri deplini ai Bisericii Ortodoxe;

2. că nu pot fi condamnați de oricine cei ce născocesc erezii noi decât numai de ierarhie. Cei aflați în greșeală trebuie cercetați în Sinod și condamnați dacă se adeverește că au concepții greșite dogmatic și stăruie în ele;

3. că Tainele săvârșite de ereticii papistași, printre care sunt și uniații greco-catolici, sunt nule și cei ce vin la Ortodoxie din rândurile lor trebuie botezați pentru că sunt nesfințiți.

Aplicând aceste principii la erezia ecumenistă de astăzi, putem spune că Tainele săvârșite de clericii ortodocși cu mentalitate ecumenistă sunt valide, dar ei smintesc pe credincioșii care îi urmează și merg împreună spre pierzarea sufletească. Această situație trebuie îndreptată printr-un Sinod ortodox care să condamne învățătura greșită și să depună pe cei care stăruie în ea. Clericii simpli și credincioșii nu pot condamna ei singuri sau considera nelucrătoare Tainele preoților ecumeniști. Cel mult pot să se delimiteze de aceia prin întreruperea pomenirii sau altă modalitate eficientă pentru a ajuta la îndreptarea situației. Ereticii condamnați, inclusiv catolicii, nu au har și lucrare sfințitoare și nu trebuie avut comuniune de nici un fel cu ei.