Publicăm documentarul concis – Ukraine – Christians Under Siege, realizat de echipa avocaţilor internaţionali care asistă şi reprezintă Biserica Ortodoxă Ucraineană, despre prigoana cu adevărat cumplită la care sunt supuşi credincioşii ortodocşi din Ucraina, prigoană descrisă în acest episod doar sub aspectul maşinaţiunilor juridice/judiciare.
Deşi menţine linia de comunicare profund antirusească şi diluează editorial cruzimea represiunii de stat, poziţionare absolut necesară pentru evitarea retorsiunii, documentarul aduce în prim plan persecuţia anticreştină la vedere şi face un apel public către toate părţile interesate pentru a interveni către autorităţile din Ucraina pentru a înceta demersurile de scoatere a ortodoxiei în afara legii.
Apelul ni se adresează în primul rând nouă, credincioşilor ortodocşi, iar Biserica Ortodoxă Română, prin administraţia bisericească, este chemată să se manifeste măcar minimal potrivit chemării sale. De aceea, îndemnăm pe toţi cei solidari să facă apel la clericii apropiaţi pentru a modifica poziţia actuală a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
În acelaşi context, aminitim că Înaltpreasfinţitul Longhin a participat astăzi, 03 iulie 2024, la un nou termen de judecată stabilit de Judecătoria Herţa în dosarul penal ce îi este instrumentat pentru acuzaţia de discriminare religioasă şi discurs al urii faţă de schismaticii ucraineni sprijiniţi de autorităţile de stat.
Cu titlu prealabil, pentru cei aflați în necunoștință, informăm că domnul Iurie Roșca a fost luat în cătarea sistemului de (in)justiție din Republica Moldova într-un dosar penal inițiat în timpul regimului Plahotniuc (2017) ținut vreme îndelungată la dospire și reactivat la începutul acestui an, după o rețetă întâlnită și maturizată și în România. Mesajul:
Să-l pomenim și noi frați și surori creștini la rugăciune pe fratele Iurie, care este o voce puternică și incomodă pentru Noua Ordine Mondiala și căruia i se înscenează din nou un “dosar” pentru reducerea lui la tăcere, prin întemnițare.
Iurie (Gheorghe) este un om hotărât, puternic prin adevărul pe care îl mărturisește constant punând accent pe închinarea Dumnezeului celui adevărat decât pe sentimentul, rațiunea și cultura acestei lumi, noțiuni cu care operează în mod frecvent, fiind un profund jurnalist și analist al lumii contemporane, însă și cei “tari” sunt uneori “slabi” și se bucură, se întăresc, au nevoie de rugăciunile noastre ca expresie a unității noastre în primul rând pe verticală față de Dumnezeu și în același timp pe orizontală față de noi oamenii.
Măcar atât să facem dragilor, să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu sa-i dea sănătate și înțelepciune fratelui Iurie care se simte acum foarte “încercat”, să-l ocrotească și întărească în mărturisirea pe mai departe doar a Adevărului, căci spunea cineva că atunci când te rogi pentru cineva cu adevărat este ca atunci când îți dai sângele și viața pentru el.
Domnul să-l aibă în paza și mila Sa, iar nouă dacă cel puțin ne-au plăcut anumite atitudini pe care le-am văzut la fratele Iurie în decursul timpului, să ne aducem acum fiecare și noi la măsura noastră obolul și rugăciunea noastră pentru ca fratele Iurie să depășească “învingător” și aceasta nouă încercare care s-a abătut asupra lui. 🙏
Doamne, ajută!
Nota noastră: Nu este deloc puțin lucru ce ni se cere și la care ne îndeamnă fratele Liviu. Sunt nedreptăți săvârșite de oameni pe care doar Domnul le poate înlătura, răutăți față de care armele politice și civice sunt și rămân fără efect.
Din nefericire pentru domnul Iurie Roșca jaloanele contextului politic, intern dar și extern, împing pe cei cu degetul pe trăgaciul judiciar spre o decizie care nu o să surprindă, din nefericire, pe nimeni.
Republica Moldova se pregătește pentru un Referendum pentru aprobarea aderării la Uniunea Europeană, despre care noi cei din România nu știm cum să îi prevenim mai degrabă pe frații basarabeni care habar nu au ce vor încuviința și ce vor primi sub masca europenizării. Urmează alegeri prezidențiale cu o miză similară, de încuviințare a unui traseu mincinos, alegeri ce se vor desfășura printr-o farsă electorală similară fraudei comasaților români. Nu în ultimul rând, războiul din Ucraina obligă impunerea unei singure linii de comunicare, elaborată pe o succesiune de erori și neadevăruri ce se vor de necontestat. Față de aceste prime realități domnul Iurie Roșca în libertate este complet incompatibil.
Suplimentar, activitatea domnului Iurie Roșca a vizat în ultimii ani un plan mai înalt celui al politicii obișnuite, anume coordonarea unui efort internațional de a scoate la lumină actorii, cauzele și mecanismele ascunse ale dezordinii mondiale și ale împingerii omenirii în prăpastia unui viitor distrugător cum puțini îl pot înțelege limpede, dar pe care cei mai mulți dintre noi îl pot închipui. Față de activitatea întreprinsă în acest scop, domnul Iurie Roșca în viață este din nefericire, cu un mare grad de probabilitate, similar de incompatibil.
Fără a aluneca pe panta patetismului sau a exagerărilor insuficient explicate, atragem atenția că situația este chiar mai gravă decât lăsăm să se înțeleagă și că, cel puțin până în data de 8 iulie 2024, rugăciunile fierbinți pentru Iurie Roșca sunt de cea mai mare trebuință.
Vă rog să găsiți milă, râvnă și mărinimie, fiecare în cămara sa, neștiut de nimeni.
Mitr. Nicolae de Plovdiv împreună cu schismaticul Evstratie Zoria (Imagine: Orthodox Christianity)
Luni, trei ierarhi, Mitropoliții Gavriil de Loveci, Serafim de Nevrokop și Daniil de Vidin au publicat următoarea declarație și chemare pe site-ul Bisericii Bulgare:
Dragi părinți, frați și surori în Domnul,
Avem în față alegeri cruciale pentru Patriarhul Bisericii noastre Bulgare, precum și alegeri de stat.
Facem apel către toți care doresc să sprijine cu rugăciune Biserica și țara noastră.
Să citim Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în fiecare zi de azi până pe 30 iunie! Să ne ierte și să aibă Domnul Dumnezeu milă, prin rugăciunile ei preasfinte și să picure mila sa dumnezeiască asupra Sfintei noastre Biserici natale și asupra poporului!
… Pe parcursul ședinței Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, membrii săi s-au ocupat cu participarea arhiereilor Bisericii Bulgare și ai Bisericii Ortodoxe a Ucrainei la Liturghia patriarhală și cu mulți arhierei care s-a săvârșit în Biserica centrală a Mănăstirii Patriarhale și Stavropighiale Valukli în Duminica Mironosițelor, pe 19 mai.
La această Liturghie au slujit împreună cu Patriarhul Bartolomeu ierarhi din Biserica Bulgariei și din Biseeica Ortodoxă din Ucraina, Nicolae de Filipupoli, Ciprian de Stara Zagora, Evstratie de Bila Țerkva, Iacov de Dorostol, precum și Sionios de Velikia, Visarion de Smolian și Avraamie de Borisopol.
Sfântul Sinod al Patriarhiei Moscovei și-a exprimat adânca tristețe pentru faptul că ierarhii cu pricina ai Patriarhiei Bulgariei au slujit împreună cu reprezentanți ai jneia dintre structurile schismatice din Ucraina, provocând astfel o ruptură adâncă în relațiile dintre Biserica Rusiei și Biserica Bulgariei.
În final, membrii Sfântului Sinod, din pricina conslujirii de la Mănăstirea Valukli, au declarat imposibilitatea comuniunii cu ierarhii în cauză ai Patriarhiei Bulgariei, accentuând faptul că Patriarhia Ecumenică continuă să întreprindă acțiuni care au ca scop adâncirea dezbinării în Ortodoxie.
Conform mai multor surse, Mitropolitul Nicolae de Plovdiv este în cărți pentru alegerea în scaunul de Patriarh și atrage de partea sa ajutorul Patriarhului Bartolomeu, unealta americanilor, comentează unii teologi bulgari. Chiar a invitat pe Patriarhul Ecumenic la înmormântarea Patriarhului Neofit și l-a chemat nu doar la întronizarea noului Patriarh, ci chiar și la alegerile care vor avea loc pe 30 iunie, lucru contrar independenței autocefale a bulgarilor. Prin aceasta îi acordă o cinste de tip papal, mult râvnită de Întâistătătorul fanariot.
Însă cel mai grav lucru este că a con-slujit cu schismatici ucraineni (cu care ei nu sunt în comuniune) la Constantinopol împreună cu alți patru episcopi bulgari. Față de acest gest necanonic, mulți clerici și credincioși au protestat în timpul ședinței sinodale din Bulgaria zilele trecute. Un grup de preoți din Loveci au trimis o scrisoare de indignare față de această conslujire, față de pretențiile papiste ale Fanarului și față de prezența Patriarhului Bartolomeu la viitoarele alegeri.
Astăzi, când cinstim Ziua Martirilor din Temniţele Comuniste, se împlinesc 76 de ani de la cel mai consistent val de arestări a românilor de către regimul de ocupaţie sovietică, tutelat la acel moment precumpănitor de către evrei.
Această realitate istorică pe care o exprim abrupt oferă explicaţia necesară pentru a desluşi starea actuală a poporului român, văduvit de loialitatea autorităţilor de stat şi văduvit de memoria publică de absolută trebuinţă pentru a pune un bun început emancipării noastre.
Poporul român se află în robie de secole, cu scurte momente de trezvie când vocile unor fii ai neamului au răzbătut până la mormântul în care zace sufletul nostru. Am fost robiţi succesiv de maghiari, de otomani, de habsburgi, de greci, de ruşi, de nemţi, de evrei, de americani, de cei mai răi dintre români, slugile celor mai înainte menţionaţi.
Constanta dominaţiei străinilor asupra românilor este legea noastră politică de căpătâi, iar ne(re)cunoaşterea vârfului puterii dominatoare este graniţa autonomiei nostre politice.
Nu am găsit puterea să ne adunăm, să rămânem uniţi şi să ne împărtăşim de aceeaşi luminare, înţelegere şi înţelepciune, ca o primă piatră a temeliei puterii neamului nostru. A doua piatră nici nu am mai vrut s-o punem, descurajaţi de mărimea jertfei ce ni se cere.
Cei care rostesc adevărul sunt bătuţi cu biciul şi sunt urâţi ca făcători de rele. Iar spunerea adevărului aproape că nici nu mai contează, căci adevărul nu se mai regăseşte în aluatul nostru, în aluatul pâinii negre pe care o mâncăm.
În această veritabilă mlaştină a disperării, pe când poporul moţăia în somnul fricii, minciunii şi a trândăviei, o ceată de români neînfrânţi au pus, pe nesimţite pentru noi, o temelie tare şi întreagă, una precum puţine sunt pe lume. Pe suferinţă şi jertfă uitată de lume, prin abnegaţia crezului legionar şi prin inspiraţia celui dintâi dintre martirii noştri – Sfântul Mucenic Corneliu, printr-o credinţă cu adevărat lucrătoare, cu îngăduinţa Domnului, cei comemoraţi astăzi au ctitorit singurul nostru izvor de tămăduire şi singura noastră redută de apărare a fiinţei neamului.
Că aşa este, reiese şi din lupta ce se dă împotriva memoriei acestora. Vicleană, făţarnică, din umbră şi într-ascuns ori pe faţă, cu obrăznicie, această luptă ne foloseşte mult în aceea că ne descoperă ceea ce este de valoare, ceea ce dăinuie, ceea ce promite, ceea ce este prorocit.
Zbaterile celor ce ocupă astăzi Parlamentul României şi poziţiile de putere din ţară de a dubla, dilua şi înăbuşi această străluminare sunt de prisos. Reduta nu cade, temelia nu se surpă.
Deși este foarte puțin cunoscut motivul pentru care a scris Sf. Andrei Criteanul Canonul cel Mare, care a ajuns să fie la loc de cinste în cadrul slujbelor din Postul Mare, totuși el nu este de puțină însemnătate. Ba chiar este de mare interes și folos pentru vremurile bisericești pe care le trăim astăzi.
Păcatul Sf. Andrei Criteanul
După cum se poate intui, scrierea Canonului Mare a venit ca pocăință publică pentru un păcat major pe care l-a săvârșit Sf. Andrei Criteanul. Acesta a constat în semnarea unei hotărâri sinodale de reînviere a ereziei monotelite la anul 712, sub presiunea armelor, la comanda împăratului bizantin Filipikos din vremea aceea. Faptul este menționat în mai multe surse, dintre care una este Triodul explicat al ierom. atonit Makarios Simonopetritul.
Interesant este că plânsul pentru această greșeală, așa cum se regăsește exprimat în strofele canonului, a fost ca pentru o întinare a sufletului și a trupului, nu ca pentru o simplă greșeală rațională ce trebuie îndreptată. El ia o formă teologică tocmai pentru că trădarea credinței are implicații grave și afectează în primul rând mintea și raportarea corectă la Dumnezeu. Nu e vorba doar de o cădere din ispită, care să necesite o îndreptare a unei patimi, ci o dezechilibrare totală a minții, chiar dacă nu s-a manifestat în fapte de rușine morale concrete. În plus, a existat la mijloc și lașitatea în fața persecuției și compromiterea prin apostazie din frica față de oameni și trădarea lui Dumnezeu.
Renegarea credinței sănătoase pentru una eretică echivalează cu decăderea din raportarea duhovnicească la Dumnezeu la una intelectualistă, adaptată cerințelor și neputințelor omenești. Altfel spus, lepădarea de dreapta cinstire echivalează tocmai cu abandonarea de la lupta cu patimile și trecerea la o viețuire intelectuală, formală.
Pentru a înțelege mai bine mesajul transmis de Sf. Andrei, trebuie să detaliem puțin legătura dintre credință și nevoința duhovnicească, după care vor veni de la sine concluziile.
Dogmele trebuie prinse prin curățirea minții
Cândva, pe la începutul vieții mele călugărești, am primit îndemnul să înțeleg pentru început dogmele cu puterea minții pentru a nu ispiti pe Dumnezeu și a căuta lucruri înalte, ceea ce ar fi un semn de mândrie. Pe atunci am simțit că ceea ce mi se sugera era o poziționare greșită, că, odată intrat pe făgașul înțelegerii omenești, greu aș mai apuca pe cel autentic duhovnicesc. M-aș fi pus pe o cale deviată. Am adus la vremea aceea ca argument împotrivă sfatul Sf. Paisie Aghioritul: „Cel ce trece cu vederea iluminarea dumnezeiască și dă întâietate minții, (alcătuind numai o predică frumoasă cu cuvinte frumoase), unul ca acesta se înrudește cu arienii, care credeau că Hristos este zidire a lui Dumnezeu” (mai multe citate asemănătoare se găsesc în cartea Epistole. Cale către cer). Și el continuă: „Duhul Sfânt nu se coboară cu aparatele, de aceea teologia nu are nici o treabă cu duhul științific. Duhul Sfânt pogoară Singur când află condițiile duhovnicești în om”. Pe lângă toate acestea trebuie adăugat, desigur, și avertismentul de a nu căuta lumini și descoperiri, ci smerenie și vederea propriilor păcate.
Așadar avem o situație paradoxală: pentru cunoașterea lui Dumnezeu este nevoie neapărată de luminarea Duhului Sfânt, însă nu o putem căuta pe aceasta pentru a dobândi cultură și informații teologice, ci doar pentru pocăință. Deci cum și cine va dobândi această cunoaștere?
Răspunsul este că doar cei înaintați în smerenie câștigă înțelegerea curată a tainelor lui Dumnezeu, nu numai a celor înalte, ci și a celor mărunte. De aceea în Biserică trăim prin credință și pornim de la păzirea lucrurilor simple și de bază, descoperite în Sfânta Scriptură și în tradiția ortodoxă. Mai departe, ne punem încrederea în cei sporiți și în scrierile patristice, dar cu și pentru pocăință. Avem suficiente mărturii care să ne pună pe calea cea bună și condiții care să ne ducă la luminarea Duhului Sfânt. Important este a nu ne încrede în propria gândire limitată, ci a primi în inima noastră cu convingere învățăturile mântuitoare ale Bisericii. Apoi suntem chemați să ajungem astfel și la terenul solod al curățirii inimii.
Dorul și necesitatea cunoașterii prin luminare
Deci limitarea la credința față de învățăturile evanghelice nu este o încătușare și o autosuficiență, ci este o expresie a smereniei, a recunoașterii orbirii sufletești și urmărește păzirea de a nu cădea în amăgiri. În plus, ea trebuie să ducă la curățirea „cablurilor duhovnicești” prin care să curgă înțelegerea cea autentică, smerită și plină de pocăință. Cunoașterea lui Dumnezeu este absolut necesară pentru a trăi îndreptarea vieții și a lucra mântuirea, ea nu este nicidecum o dobândire de informații și teologii abstracte, ci o deschidere a minții spre adevăr și dreptate, are o valență morală. Există o legătură strânsă între lupta cu patimile și cunoașterea duhovnicească. Doar cea din urmă poate da puterea de a birui păcatele.
Mai precis, este trebuincioasă statornicirea în universul credinței pentru că doar aceasta aduce în suflet tărie atât de la Dumnezeu prin har, cât și întărire a conștiinței prin adevărurile revelate pentru a face cele plăcute Domnului și a scăpa de cursele diavolului. Poruncile lui Dumnezeu au nevoie de o cunoaștere clară și aceasta vine, la rândul ei, prin străduința de a le împlini.
În Ortodoxie, această creștere prin susținerea reciprocă armonioasă între viețuirea curată și cunoaștere este păstrată cel puțin la nivel teoretic, nu este pierdută ca în celelalte religii și erezii. Ea se regăsește în oamenii simpli la inimă, după cum o descrie același Sfânt Paisie: „Când în om merge înainte curăția și vine simplitatea cu credința ei fierbinte și cu evlavia sa, atunci se sălășluiește în noi Sfânta Treime și prin acea iluminare dumnezeiască ușor află cineva cheia noimelor dumnezeiești, așa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu și firesc, fără durere de cap intelectuală”.
Folosul științei exterioare în cunoașterea duhovnicească
Chiar dacă noimele duhovnicești pot fi prinse numai cu mintea luminată de Dumnezeu, trebuie precizat despre cultura exterioară că ea poate fi de real folos pentru explicarea în cuvinte clare altora și zidirea tuturor. Astfel, cei „care au știința de carte exterioară, precum și pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeiești și le pot explica în mod corect, precum au făcut mulți dintre Sfinții Părinți”.
În general, formulările dogmatice, deși pot părea greoaie, ele sunt simple și la obiect. Sunt de neînțeles pentru cei nefamiliarizați, dar sunt clare și borne importante pentru cei interesați de mântuirea lor, fiecare după puterea proprie intelectuală.
Măsura Ortodoxiei
Din tabloul acesta reiese limpede că măsura cunoașterii lui Dumnezeu nu este una la îndemâna tuturor, chiar dacă este cerută fiecăruia în parte. Este cerească, dar trebuie împlinită pe pământ. Este o cetățenie din altă lume, a Duhului Sfânt, dar ușor furată și deraiată la un nivel formal lumesc. De aceea este nevoie de luminători și mărturisitori care să înfrunte amăgirile mici și persecuțiile mari, dar și de poporul credincios care să urmeze adevărul descoperit de sus cu multă sudoare și chiar sânge.
Măsura omenească nu încape cele ale Duhului. Poate avea înălțări spirituale, poate iubi și duce nevoințe mari, dar se lovește de o limită, a lipsei de curățire a minții prin har. De aceea intervin înșelări cumplite, poticniri în păcate mari sau mărunte, orgolii grosolane și căderi fine, erezii strâmbe și amăgiri subtile.
Zăgazul care ține sufletul pe calea cea dreaptă este format din dogmele ortodoxe și toate învățăturile sfinte. Dar această ghidare nu este una strict intelectuală, exterioară, ci are un profund caracter moral și lăuntric. Atunci când mintea noastră nu se încadrează în limitele dreptei credințe, nu înseamnă că îi lipsesc musai unele informații, ci că ceva tulbură ochiul sufletului și nu poate privi curat, nu se poate ridica de la nivelul pământului la cel al inimii smerite. Nu doar prin studiu teologic se înțeleg noimele duhovnicești, ci prin dublarea sau chiar premergerea pocăinței și a luptei cu păcatele, care curăță mintea să poată ieși din modul de gândire rațional și material spre cel în Duhul Sfânt și ceresc, al inimii înfrânte. Ajută foarte mult explicațiile Sfinților despre cele sfinte, dar este absolut necesară înmuierea și buna transformare a minții.
De aceea măsura Ortodoxiei constă în păzirea învățăturilor dumnezeiești cu duh smerit, cu credință sinceră. Există pericolul de a încerca să fie prinse acestea cu fantezii filozofice omenești elaborate sau banale, după cum scrie Apostolul Pavel: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie […], încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”(Col. 2: 18). Din aceasta rezultă cele două extreme, laxismul dogmatic și moral, adică o Ortodoxie modernizată și adaptată mai mult sau mai puțin neputințelor omenești, și rigorismul fanatic, care prinde cu dinții câteva reguli canonice sau dogmatice, dar cu ură față de alții în loc de dragoste cu discernământ față de Dumnezeu și față de toți oamenii.
Pentru a răzbate prin tot acest hățiș al ispitelor și a dobândi credința și cunoștința adevărate și mântuitoare, e nevoie de o mare trudă. Iar cel care duce această nevoință nu poate renunța ușor sau fără să resimtă dureros căderea din buna cinstire a lui Dumnezeu. Ori mărturisește până la capăt, ori se pocăiește penrru abateri, ori apostaziază și-și pierde sufletul jalnic.
Concluzii și actualitate
Pentru a ajunge Dumnezeu la inimile oamenilor și ei la cunoașterea Lui, este necesar un depozitar al cuvintelor Lui, care este Biserica. În plus, ea trebuie să lucreze conform cu menirea ei, adică să furnizeze cuvânt adevărat și mediul prielnic pentru pocăință. Paznicii care veghează la aceasta sunt cei ce au primit luminarea de la Dumnezeu, iar cei care se folosesc sunt cei care au nevoie de cuvântul Evangheliei, care încă nu au ajuns la treapta dobândirii harului. Oricum, chiar și cei care au experiență duhovnicească au nevoie de ajutorul tradiției ortodoxe și de un mediu potrivit al vieții liturgice și morale.
Revenind la Sf. Andrei Criteanul, acesta și-a plâns amarnic păcatul lepădării de dreapta credință. Ca episcop, el practic a contribuit la distrugerea rânduielii din Biserică pentru că se presupune că ierarhii sunt cei aflați pe treapta luminării dumnezeiești și sunt nu doar credincioși și păzitori ai Evangheliei lui Hristos, ci și trăitori ai ei. Căderea lui a însemnat smintirea multora.
Acest exemplu al său ne este pus în față tuturor pentru a ne trăi deplin credința, a o apăra și a o înțelege cum se cuvine în viața de pocăință și lucrare a mântuirii noastre. Cei trăitori trebuie să nu se rușineze de Evanghelie; cei care încă nu au gustat cuvântul lui Dumnezeu, dar îl păzesc cu credință trebuie să se țină de învățătorii și cuvintele autentice, să se teamă să urmeze păstori falși și eretici și să conștientizeze pericolul unei asemenea abateri. Bineînțeles că, în multe cazuri, chiar și inacțiunea poate fi mai eficientă decât activismul exterior, dacă este legată de rugăciune, smerenie și recunoașterea propriei măsuri, cum a fost cazul Sf. Grigorie Teologul, care considera că mai mult ajută dacă se ține deoparte de la diferite certuri inutile. În orice caz, totul trebuie să urmărească păstrarea ortodoxiei curate după putere.
Uniunea Jurnaliştilor Ortodocşi din Ucraina publică un comunicat care informează despre blocarea mai multor websiteuri religioase, consecutiv desfăşurării mai multor percheziţii domiciliare şi arestării a trei dintre jurnaliştii ortodocşi care au scris despre persecutarea Bisericii de către autorităţile ucrainene.
Comunicatul pune în relaţie măsurile luate de Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) de intenţia anunţată de scoatere în afara legii a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, autonomă şi independentă, rămasă formal sub ascultarea Patriarhiei Ruse. Legea care dispune măsura interzicerii Bisericii Ortodoxe Ucrainene, de care aparţine şi mitropolitul român Longhin Jar şi Mănăstirea Bănceni, a trecut de prima lectură parlamentară şi aşteaptă votul final, cu amendamente.
Măsurile preparative vădesc caracterul sistematic al persecuţiilor, o adevărată politică de stat de prigonire a ortodocşilor ucraineni, dintre care un număr semnificativ sunt şi etnici români.
Biserica Ortodoxă Română a evitat să condamne persecuţia sângeroasă a ortodocşilor din Ucraina chiar şi atunci când presa română a solicitat exprimarea unui punct de vedere pe subiect, în contextul organizării mai multor proteste la Bucureşti în faţa Ambasadei Ucrainei sau în contextul maltratării violente a vlădicăi Longhin Jar.
Prin vocea purtătorului de cuvânt din acel moment, Biserica Ortodoxă Română a îndemnat pe ortodocşii români din Ucraina să “se adecveze” situaţiei, fără a emite niciun îndemn sau mesaj adresat celorlalţi ortodocşi din Ucraina, victimele represiunii deschise, impenitente, ale statului ucrainean.
Recent, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a binecuvântat înfiinţarea de către etnicii români din teritoriile noastre istorice a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, iniţiativă primită cu reticenţă atât de Biserica Ortodoxă Ucraineană cât şi de schismaticii ucraineni, sprijiniţi de autorităţile de stat şi de către controversatul patriarh al Constantinopolului.
Iniţiativa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, emisă în contextul ignorării ostentative a suferinţelor ortodocşilor din Ucraina, este complementară demersurilor statului ucrainean care urmăreşte transformarea “Bisericii Ortodoxe Ucrainene” în “Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina”, deşi credincioşii săi sunt cetăţeni ucraineni şi, în marea lor majoritate, etnici ucraineni.
Din această perspectivă, înfiinţarea prealabilă de către Sfântul Sinod al B.O.R. a Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina asigură statului ucrainean un alibi în faţa celor ce denunţă ca abuzivă şi persecutorie schimbarea statutului Bisericii Ortodoxe canonice şi interzicerea activităţii sale în Ucraina.
Pe 16 decembrie 2023, Serviciul de Comunicații Speciale și Protecție a Informației al Ucrainei a emis o dispoziție conform căreia mai multe resurse din Ucraina ar trebui blocate, inclusiv site-ul Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși. Aceasta s-a întâmplat în urma unei solicitări din partea Serviciului de Securitate al Ucrainei.
Și de ieri, site-urile care acoperă activitățile Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cum ar fi Departamentul Sinodal de Informare și Educație al UOC (news.church.ua), Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși (spzh.media), „Viața Ortodoxă” (pravlife.org) și „Nu schismelor” (raskolam.net) nu mai pot fi accesate în Ucraina.
Etapa 1: Blocarea și anihilarea Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși (UOJ)
Motivul pentru care aceste site-uri nu mai sunt disponibile pentru rezidenții Ucrainei nu a fost specificat. Anterior, deputatul Artem Dmytruk a adresat Serviciului de Securitate al Ucrainei o cerere de a explica de ce autoritățile au blocat UOJ. I s-a spus că Serviciul de Securitate al Ucrainei „în cadrul sarcinilor sale atribuite” monitorizează mass-media „pentru a identifica amenințările la securitatea națională a Ucrainei în sfera informațională, precum și pentru a contracara operațiunile informaționale speciale îndreptate împotriva Ucrainei, care vizează subminarea ordinii constituționale, încălcarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei și agravarea situației socio-politice și socio-economice”. Cu toate acestea, nu au fost furnizate fapte concrete despre cum UOJ „subminează ordinea constituțională a Ucrainei” sau cum „încalcă integritatea teritorială” a statului nostru. În loc să furnizeze dovezi ale activităților ilegale ale UOJ, pe 12 martie 2024, forțele de ordine au organizat pur și simplu un pogrom al agenției de știri „Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși”, arestând trei dintre angajații săi și efectuând percheziții la alte zeci de persoane implicate în activitatea UOJ.
Aproape imediat după acest pogrom, atât politicienii ucraineni în funcţie, cât și foşti politicieni, precum și unii analiști politici, au afirmat unanim că situația UOJ sugerează un singur lucru – autoritățile se pregătesc să interzică Biserica Ortodoxă Ucraineană și nu au nevoie de cineva care să poată spune lumii despre această nedreptate.
În același timp, analistul politic Kost Bondarenko a adăugat că „Yermak și camarazii săi au decis să arate deputaților că nu au de gând să facă concesii și să conducă un pogrom demonstrativ al ‘Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși’ pentru a transmite următoarele: aşa vom trata pe oricine încearcă să împiedice autoritățile să curețe Biserica – indiferent de statutul său, deputat sau jurnalist. Perchezițiile și arestările de ieri sunt un semnal pentru deputați: “Sunteți insistenţi? Atunci venim şi peste voi!”.
Acest lucru înseamnă că blocarea tuturor resurselor ortodoxe mai mult sau mai puțin vizibile din Ucraina anunţă un singur lucru: foarte curând autoritățile vor face următorul pas în scopul interzicerii Bisericii.
Etapa 2: Finalizarea pregătirii legii de interzicere a Bisericii
Într-adevăr, cu o zi înainte ca resursele ortodoxe să fie blocate, a devenit cunoscut că Comitetul pentru Politici Umanitare și Informaționale a finalizat proiectul de lege guvernamental „Cu privire la modificarea unor legi ale Ucrainei cu privire la activitatea organizațiilor religioase în Ucraina” (Legea 8371).
Acum, acest document, așa cum se crede în Rada Supremă, este pregătit pentru a doua lectură. Mai mult decât atât, este pregătit să fie votat.
Este adevărat că nu toți deputații vor să facă acest lucru. Mulți nu vor să o facă, pentru că se tem de Dumnezeu, unii pentru că se tem de condamnarea publică, chiar mai mult pentru că se tem de sancțiunile, de mai multe ori promise de avocatul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Robert Amsterdam.
Etapa 3: Blocarea tuturor celor care pot spune adevărul
Atunci când în 1917 Lenin și camarazii săi făceau revoluția, ei au înţeles că printre primele clădiri care trebuiau ocupate nu era palatul imperial, ci clădirile poștei, tipografiile și publicațiile. Cine controlează informațiile transmise maselor, controlează, chiar dacă doar pentru o perioadă, aceste mase.
Cam același lucru se întâmplă acum când autoritățile ucrainene blochează site-urile ortodoxe. Și nu este vorba doar despre acele site-uri care îndrăzneau să facă declarații critice la adresa acțiunilor anti-bisericești ale autorităților, ci și despre acele site-uri care încercau să evite „colțurile ascuțite”.
De exemplu, site-ul Departamentului Sinodal de Informare și Educație încerca să se distanțeze cât mai mult nu doar de declarațiile puternice, ci și de orice publicații care aveau un caracter prea resonant. Răsfoiți fluxul acestui site și veți vedea că cea mai mare parte a publicațiilor sunt viețile sfinților, serviciile Preafericirii Sale, felicitările ierarhilor cu ocazia aniversărilor și informații despre ajutorul pe care UOC îl oferă soldaților Forțelor Armate ale Ucrainei. Altfel spus, este doar un comunicat oficial. Chiar și atunci când, aparent, tăcerea nu era o opțiune, de exemplu, atunci când pe 12 martie jurnaliștii SPZH (colegi și colaboratori ai celor care lucrează pe site-ul Departamentului de Informare al UOC) au fost arestați, nu am văzut niciun cuvânt scris despre acest lucru. Dar chiar și o astfel de atitudine prudentă față de evenimentele din Ucraina nu i-a salvat pe „sinodali”.
„Pravlife” în acest sens este într-o oarecare măsură similar cu „sinodali”, în sensul că informațiile de acolo erau, de asemenea, selective, adesea adaptate pentru a „nu escalada”, cu excepția câtorva articole de natură destul de critică.
În acest context se evidențiază site-ul „Raskolam.net”, unde atât publicațiile de știri, cât și analizele, au examinat destul de critic procesele în curs din câmpul religios ucrainean.
Dar cel mai important: nici site-ul Departamentului Sinodal, nici Pravlife, nici Raskolam.net, nici SPZH niciodată, în niciun articol, nu au justificat agresiunea rusă sau nu au scris nimic care ar fi putut sugera măcar indirect încălcări ale legislației ucrainene. Atunci de ce au fost blocate? Răspunsul este simplu, după cum spune o veche fabulă: „Ești vinovat pur şi simplu pentru că mi-e foame”. În termeni alegorici: dușmanii sunt desemnați, iar poporul cere un „spectacol”. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Ucraineană va fi interzisă.
Etapa 4: Interzicerea UOC
Dacă cineva spera că va fi posibil să se „eschiveze” într-un fel sau altul, că autoritățile nu vor îndrăzni să facă „ultimul” pas, atunci se înșeală amarnic. Blocarea siturilor ortodoxe a demonstrat că nu va exista nicio piedică. De ce acum? Pentru că înainte erau mulţi „factori de opoziţie”: lipsa voturilor parlamentare, frica de „partenerii occidentali”, dorința de a arăta „mai bine” în ochii lumii civilizate, care reacționează foarte sensibil la încălcările libertății de exprimare.
Dar acum cel mai important este altceva: Biserica trebuie interzisă cât mai aproape de data de 21 mai. Motivul este să se acopere unda informațională (provocată de interzicerea Bisericii). Uitați-vă la faptul că adoptarea legii 8371 este prezentată ca „cea mai importantă realizare din istoria recentă a Ucrainei”, ca „al doilea botez” și „un adio definitiv” față de Rusia.
Același Mykyta Poturaev afirmă direct că „atunci când lobbyiștii Kremlinului spun că din cauza acestei legi Ucraina va rămâne fără asistență internațională, este doar o farsă”.
Noi nu suntem lobbyiști ai Kremlinului, așa că nu vom face astfel de declarații. Dar dacă este sau nu o farsă – vom vedea.
Singurul lucru pe care îl știm sigur este că cuvintele lui Amsterdam despre sancțiuni nu sunt o farsă, iar interzicerea Bisericii nu este o farsă. Deci, credincioșii UOC trebuie să fie pregătiți să trăiască și să se roage „în afara legii”. Această situație nu este nouă pentru Biserică, dar este nouă pentru noi. Vom putea să ne păstrăm credința și să rămânem creștini? Doar timpul va arăta.
Este neîndoielnic faptul că Patriarhia Română are un dor, un interes drept şi legitimîn a dori şi a căuta să treacă poporul din Basarabia sub ascultarea sa canonică, în virtutea faptului că suntem acelaşi popor, chiar dacă înstrăinat de vicisitudinile istoriei. Acest interes legitim dă dreptul Patriarhiei Române să afirme dezideratul păstoririi sale asupra tuturor românilor şi să se străduiască, să lupte, să se jertfească, să îl aducă la îndeplinire, cu condiţia să lucreze bisericeşte, fără a nesocoti prevederile canonice şi rânduielile credinţei ortodoxe.
Din nefericire, roadele lucrării de până acum ale Patriarhiei Române în Basarabia sunt mai mult decât discutabile şi nu puţine voci, la care mă adaug, avertizează că ne îndreptăm, din vina noastră, spre Schismă, chestiune de o gravitate extremă.
Cel mai important indiciu în acest sens este discursul paralel al părţilor, situaţia în care fiecare îşi afirmă cât mai zgomotos posibil adevărurile sale fără a lua aminte la argumentele interlocutorilor. După cum veţi observa, mai degrabă noi ne facem vinovaţi de acest păcat.
În spaţiul românesc, argumentele “adversarilor” şi perspectiva lor asupra situaţiei este cu totul necunoscută, motiv pentru care pledoariile noastre sunt de cele mai multe ori superficiale, nestructurate, repetitive, excesiv de emotive, departe de miza conversaţiei.
Încerc să suplinesc acest deficit de comunicare aducând înaintea cititorilor blogului nostru ampla Declaraţie a Patriarhiei Ruse, emisă în anul 2008, vizând demersurile noastre în sprijinirea Mitropoliei Basarabiei. Documentul cuprinde o prezentare de detaliu a perspectivei ruseşti asupra contenciosului religios, dar atinge o serie întreagă de alte teme care se circumscriu relaţiilor ruso-române şi care se impun a fi cunoscute de credincioşii români.
Textul este extras din această lucrare bilingvă (link), pe care o consider lectură absolut necesară. Nădăjduiesc ca acest articol să reprezinte un instrument de lucru şi de dumirire, spre folosul sufletesc al tuturora.
Catedrala Sfântul Vasile Moscova
Declaraţia Serviciului de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, cu privire la argumentele reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, ce încearcă să justifice decizia instituirii unor eparhii ale „Mitropoliei Basarabiei”
25 martie 2008
La 21 februarie 2008, pe site-ul oficial al Patriarhiei Române a fost dat publicităţii un comunicat ce conţinea „explicaţii cu privire la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei şi a eparhiilor din componenţa ei”. În decembrie 2007, acelaşi site a publicat un comunicat de presă al Departamentului Relaţii Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, în care erau expuse argumentele ce ar justifica decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a institui noi eparhii în componenţa aşa-numitei “Mitropolii a Basarabiei”. În linii generale, aceleaşi argumente au fost transmise de către delegaţia română reprezentanţilor Patriarhiei Ruse la 22 noiembrie 2007, în cadrul tratativelor din Bulgaria.
În legătură cu expunerea publică de către Biserica Ortodoxă Română a argumentelor vizând deciziile recent adoptate, Serviciul de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei este împuternicit să prezinte următoarele explicaţii.
Analizând argumentele expuse în documentele menţionate, găsim un şir de neconcordanţe cu tradiţia ortodoxă unanim recunoscută. Astfel, spre exemplu, se afirmă că, deoarece „canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 8 al Sinodului III Ecumenic şi canoanele 13 şi 22 ale Sinodului din Antiohia reglementează nişte cazuri concrete ce au apărut in sânul Bisericii”, ele nu au un caracter universal şi de aceea nu pot fi raportate la situaţia bisericească din Moldova. Dar istoria ne demonstrează faptul că toate hotărîrile canonice adoptate vreodată de Sfânta Biserică au avut un temei concret pentru apariţia lor – fie o erezie nou-apărută, fie diverse probleme privind relaţiile între biserici. În acelaşi timp, pe parcursul veacurilor, aceste decizii rămân a fi un etalon pentru reglementarea chestiunilor bisericeşti litigioase.
În continuare se afirmă că „încă din primul mileniu practica bisericească şi doctrina canonică au consfinţit regula potrivit căreia fiecare Biserică trebuie să aibă un episcop din sânul poporului său, dator să se ocupe de organizarea vieţii bisericeşti (canonul 34 Apostolic)”. Dar este unanim recunoscut faptul că principiul de formare a Bisericilor, conform statutului etnic, niciodată nu a fost încuviinţat de Plinătatea Ortodoxă, deoarece nu corespunde însuşi duhului creştinismului. Or, în Hristos „nu e nici elin, nici iudeu” (Col 3. II). Canonul 34 Apostolic nu poate fi tălmăcit în sensul că fiecare popor trebuie să aibă episcopi de aceeaşi provenienţă etnică. Această prevedere canonică reglementează activitatea în fiecare Biserică, în aşa fel încât acţiunile episcopilor să fie coordonate cu cele ale unicului lor Păstor, Conducător (vezi tâlcuirile corespunzătoare ale lui Zonar, Balsamon şi Aristin), fapt evident şi la confruntarea cu alte canoane, inclusiv cu cel de-al 9-lea canon al Sinodului din Antiohia: „Episcopilor din fiecare regiune li se cuvine să-şi cunoască episcopul ce-i reprezintă ierarhic în mitropolie <…>, conform regulei consfinţite din vechime de părinţii noştri”. În 1872, doctrina filetistă (conform căreia s-ar îndreptăţi jertfirea intereselor bisericeşti în favoarea celor naţional-politice) a fost condamnată de Sinodul Local din Constantinopol cu participarea Patriarhilor răsăriteni.
Tendinţa de a raporta interpretarea etnică a canonului 34 Apostolic la situaţia din Republica Moldova, în baza argumentului că ortodocşii din acest stat „sunt in marea lor majoritate români şi conform canonului menţionat trebuie să aibă slujitori şi ierarhi de aceeaşi naţionalitate, care s-ar afla in comunicare cu Biserica-mamă, adică Biserica Ortodoxă Română”, este total nepotrivită, întrucât, conform recensământului de stat desfăşurat în 2004, românii constituie doar 2,2 % din populaţia Republicii Moldova. În acelaşi timp, ortodocşi sunt şi moldovenii, şi ruşii, şi ucrainenii, si găgăuzii, şi bulgarii, constituind împreună 96% din populaţia Republicii.
Trezeşte nedumerire afirmaţia precum că „eparhiile mitropoliei autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al mitropoliei autonome a Basarabiei, <…> fără a nega dreptul la existenţă a mitropoliei ruse a Chişinăului şi a întregii Moldove”, iar “coexistenţa ambelor mitropolii ortodoxe in Republica Moldova se explică prin faptul că astăzi acest teritoriu nu mai este o parte componentă nici a statului român, nici a statului rus, dar reprezintă un stat nou, independent”. Biserica Ortodoxă reglementează în mod tradiţional asemenea diferenduri în corespundere cu canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 22 al Sinodului din Antiohia, canonul 16 al Sinodului al 9-lea local de la Constantinopol (numit şi Sinodul I-II), canonul 3 al Sinodului de la Sardica şi cu alte decizii sinodale ce interzic „amestecarea Bisericilor” şi numirea a doi episcopi „în aceeaşi localitate”, adică pe acelaşi teritoriu.
Referirea la „contextul actual, în care trăiesc creştinii ortodocşi din lumea întreagă (de exemplu, trei mitropoliţi ortodocşi într-un oraş mare, cum este Tesalontcul; câteva jurisdicţii ortodoxe într-o ţară, care nu este un teritoriu canonic doar al unei Biserici Autocefale)”, în cazul dat nu este relevantă, deoarece mitropoliile menţionate din Tesalonic efectuează păstorirea spirituală a credincioşilor de pe teritorii diferite, deşi limitrofe. În afară de aceasta, eparhiile menţionate se află în sânul aceleiaşi Biserici Elene, care are tot dreptul să-şi reglementeze după propria voinţă hotarele eparhiilor din teritoriu său canonic.
Coexistenţa unor structuri bisericeşti paralele în Moldova, „în pofida jurisdicţiei lor canonice, ce se resfrânge asupra unuia şi aceluiaşi teritoriu”, este admisă de către partea română din considerentul că aceste structuri „păstoresc nişte comunităţi creştin-ortodoxe diferite”. Dar este evident că în cazul Republicii Moldova avem de a face cu o comunitate unică, constituită în majoritate absolută de credincioşi de naţionalitate moldovenească.
Deoarece populaţia Republicii Moldova este ortodoxă de la originile sale, tradiţional reunită în cadrul unei Biserici locale unice, nu i se pot atribui principiile ce reglementează temporar relaţiile Bisericilor Ortodoxe în diasporă. Ortodoxia în Republica Moldova este înrădăcinată nu mai puţin decât în România sau în Rusia. Ea, de asemenea, are o istorie la fel de veche şi tradiţii originale particulare, ca şi Ortodoxia din ţările învecinate.
Trezeşte dubii serioase afirmaţia precum că, „reieşind din considerente pastoral-misionare. două Biserici frăţeşti autocefale pot, în baza unei înţelegeri bilaterale, să accepte o abatere de la situaţia reglementată prin canonul 22 al Sinodului 22 din Antiohia”, care interzice numirea a doi episcopi pentru aceeaşi catedră.
În primul rând, nu este clar din ce considerente misionar-pastorale poate reieşi dorinţa de a împărţi turma ortodoxă dintr-o ţară, fie conform principiului etnic, sau a celui politic. Un asemenea act ce duce la sfâşierea trupului Bisericii, poate doar să complice cauza mărturisirii şi a pastoraţiei ortodoxe.
În al doilea rând, despre ce înţelegere reciprocă dintre două Biserici poate fi vorba, atunci când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat unilateral deciziile privind instituirea noilor structuri bisericeşti, fără a coordona în prealabil acţiunile sale cu Biserica Ortdoxă Rusă şi fără a o înştiinţa, cel puţin, dinainte despre ele. În lista ultimelor acţiuni întreprinse în acest sens, se numără şi includerea aşa-zisei „Mitropolii a Basarabiei la nivel de exarhat” în lista eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, întărită prin noul său Statut.
Evident, situaţia actuală, când unii clerici ai Bisericii Ortodoxe din Moldova, fără a avea scrisori canonice din partea conducerii lor ierarhice, sunt acceptaţi în comuniune de către reprezentanţii Patriarhiei Române, îi face responsabili atât pe cei primiţi, cât şi pe cei care îi adăpostesc pentru încălcarea prevederilor reglementate prin canonul 17 de către al Vl-lea Sinod Ecumenic de la Sardica, canonul 54 adoptat de Sinodul de la Cartagena şi canonul 15 al Sinodului de la Sardica.
Cât priveşte referirea la cazurile când unele Biserici, pe parcursul istoriei, primeau „statutul de autonome sau autocefale după adoptarea independenţei de către state/e respective”, e de menţionat faptul că, în 1992, Biserica Ortodoxă Rusă i-a oferit Bisericii Ortodoxe din Moldova toate drepturile necesare pentru autoadministrare internă. Referitor la întrebarea ipotetică despre posibilitatea revederii satutului canonic al Bisericii din Republica Moldova, aceasta este o prerogativă exclusivă a plinătăţii Bisericii Ortodoxe Ruse, care ar putea rezolva această problemă ţinând cont de opinia ierarhilor, clericilor şi a mirenilor Bisericii Ortodoxe din Moldova.
Afirmaţia precum că majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova „din considerente politice nu-şi poate exprima liber identitatea sa spirituală, culturală şi etnică”, este motivată doar de opinii politice separate ale autorilor ei şi nu are nimic în comun cu dreptul canonic.
Nu mai puţin discutabile apar şi argumentările istorice invocate în declaraţiile menţionate.
Astfel, se afirmă că teritoriul actualei Republici Moldova, „populată de strămoşii românilor încă din sec. III-IV, depindea din punct de vedere canonic de Patriarhia din Constantinopol.
E cunoscut faptul că seminţele creştinismului au pătruns la gurile Dunării în sec. I-III, odată cu venirea coloniştilor romani. Despre aceasta mărturiseşte Tertulian în tratatul “Contra Iudeilor”, pomenind de „convertirea dacilor la creştinism”. Despre aceasta, de asemenea, ne vorbesc şi mormintele mucenicilor creştini care au pătimit pe timpul împăraţilor Traian (98-117) şi Deocleţian (284-305), descoperite în această regiune.
Provincia Dacia, ce includea zona pruto-nistreană (doar parţial situată pe teritoriul actualei Republica Moldova), făcea partea din regiunea Ilirică, de aceea episcopii ei din secolul al V-lea se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Sirmium, supusă jurisdicţional Romei. După distrugerea Sirmiumului de către huni, biserica creştină din Dacia a trecut în subordinea arhiepiscopiei de Solun, care se supunea ierarhic când Romei, când Constantinopolului. Odată cu instituirea de către împăratul Iustianian I, în secolul al VI-Iea, în oraşul său natal, a centrului de administraţie bisericească Iustiniana Prima, de rând cu alte provincii învecinate acestui centru i se supunea şi Dacia.
Abia în secolul al VIII-lea, sub împăratul Leon Isaurul, Biserica din Dacia a trecut sub jurisdicţia deplină a Costantipolului. Dar regiunea pruto-nistreană, din secolul al IV-lea, administrativ, nu se mai încadra în ţinutul dacic.
Părerea oficială a Bisericii Române vizavi de această problemă este formulată într-un act sinodal din 1882, în care se spune: „Românii au primit învăţătura de credinţă creştină, botezul dar şi primii episcopi nu de la Constantinopol. Românii au devenit creştini cu mult înainte de înfiinţarea Constantinopolului. Principatul român avea dintru început o Biserică independentă şi abia la sfârşitul secolului al XIV-lea are loc prima tentativă a Patriarhiei de Constantinopol de a supune Principatele Române sub jurisdicţia sa”.
Cât priveşte restul teritoriului dintre Prut şi Nistru, populat la începutul erei creştine de către geto-daci şi urmaşii sciţilor, ea niciodată nu a fost parte componentă nici a uneia dintre provinciile imperiului Roman şi a fost supusă unei minime influenţe romane. Dar se poate de presupus că prima veste despre Hristos a ajuns în secolele I-III din Dacia şi în aceste ţinuturi.
În perioada secolelor IV-X, etnogeneza din spaţiul pruto-nistrean a fost influenţată, în mod special, de triburile păgâne ale slavilor, germanilor, hunilor şi avarilor. Ca rezultat, urmele timpurii ale creştinismului în această regiune au fost şterse aproape în întregime.
În secolele XII-XIII, pământurile dintre Nistru, Dunăre şi Siret se aflau sub controlul Galiţiei, care era parte a Rusiei. În perioada dată, aceste teritorii au devenit în mod firesc jurisdicţional parte componentă a Bisericii Ruse, ce se afla pe atunci în componenţa Patriarhiei de Constantinopol.
In secolul XIV, regiunea pruto-nistreană a devenit o parte a Principatului Moldovenesc. La acel moment, moldovenii aveau deja Biserica lor proprie Primii episcopi ai Bisericii din Moldova – losif şi Meletie – au fost hirotonisiţi în anii 1371 şi 1376 (conform altor surse – mai târziu), la rugămintea principelui Laţco, de către mitropolitul Galiţiei, Antonie. In anul 1387, prin binecuvântarea mitropolitului Antonie, Petru I Muşat, urmaşul lui Laţco, 1-a numit pe episcopul losif întâistătător al Bisericii din Moldova.
În 1401, Patriarhia de Constantinopol l-a recunoscut pe losif mitropolit al Moldovei, iar Mitropolia Moldovei de bunăvoie a intrat sub juridicţia Scaunului de Constantinopol, cu drept de autonomie. Mulţi ani după aceasta, ierarhii moldoveni erau aleşi de clericii locali şi întăriţi de domnitor. Despre statutul Bisericii Moldoveneşti mărturiseşte clar şi ilustrul om de stat al Moldovei Dimitrie Cantemir, domnitor al Principatului Moldovenesc în anii 1693 şi 1710-1711: „Mitropolitul moldovenesc are în Biserica din Răsărit o onoare deosebită în faţa celorlalţi mitropoliţi. Deşi nu poartă titlul de Patriarh, numindu-se mitropolit al Moldovei şi arhiepiscop de Suceava, el nu se supune nici unui Patriarh. Deşi primeşte binecuvîntare de la Patriarhul de Constantmopol, nu poate fi nici ales de el şi nici nu e obligat, ca alţi mitropoliţi, să aştepte psifonul (întărirea) de la Marea Biserică <…> Este scutit şi de tributul pe care îl plătesc Patriarhului toţi mitropoliţii; el are o putere tot atât de mare în mitropolia sa ca şi Patriarhul în a sa”. Despre independenţa Bisericii moldoveneşti faţă de Patriarhia de Constantinopol scriau mai târziu şi mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), episcopul Neofit (Scriban) şi alţi istorici de vază.
În tendinţa de a demonstra că teritoriul Moldovei „niciodată nu a fost, pe drept, un teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse”, autorii documentelor date publicităţii de către partea română susţin că „atunci când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat în sec. XV autocefalia <…> ea nu dispunea de o jurisdicţie canonică pe teritoriul dintre Prut şi Nistru”. Acest argument, în orice caz, nu oferă nici o prioritate Bisericii Ortodoxe Române, care s-a constituit mult mai târziu. Se ştie că în deciziile Sinodului din Constantinopol din 1593, ce a confirmat statutul Patriarhiei Moscovei, nu au fost strict indicate hotarele ei; menţionându-se faptul că jurisdicţia sa se extinde asupra “Moscovei, Rusiei şi tuturor ţărilor nordice”. Nu putem considera că o asemenea formulare ar exclude din start teritoriul actualei Republici Moldova, care este situată, în orice caz, mult mai la nord decât Constantinopolul. Dimpotrivă, Tomosul despre proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, trimis la Bucureşti în 1885 de către Preafericitul Patriarh de Constantinopol Ioachim al IV-lea, o proclamă limpede „Biserica Ortodoxă a Regatului Românesc”, hotarele căruia, precum se ştie, nici atunci, nici mai devreme nu au inclus teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Reprezentanţii români afirmă că Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813, a întemeiat Eparhia de Chişinău chipurile “în scopul de rusificare a populaţiei române din partea răsăriteană a Moldovei”. Dar istoricii moldoveni menţionează că anume din momentul creării eparhiei respective a început renaşterea vieţii culturale în Moldova după o lungă perioadă de criză, pe care a traversat-o în timpul asupririi turceşti. Graţie unui aport considerabil din partea Bisericii Ortodoxe Ruse şi a statului rus, în Moldova a fost organizat un sistem de învăţământ religios şi laic, au început să se deschidă şcoli primare, licee şi gimnazii în toate oraşele judeţene. În 1858, în Basarabia au fost deschise circa 400 şcoli de toate tipurile, unde îşi tăceau studiile mai mult de 12 mii de elevi.
Primul conducător al Eparhiei de Chişinău din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), a inaugurat, în 1813, la Chişinău un Seminar teologic, pe atunci unica instituţie de învăţământ din ţinut. În 1816, pe lângă acest seminar, la intervenţia Mitropolitului, a fost instituit şi un “pansionat pentru nobili”, o şcoală ce oferea studii laice. În 1814, graţie eforturilor mitropolitului Gavriil, în Basarabia a apărut prima tipografie.
Prin trudele sale pline de spirit de abnegaţie, de traducere în limba moldovenească a literaturii religioase şi a manualelor, s-a făcut renumit şi arhiepiscopul de Chişinău, Dimitrie (Sulima, 1821-1844). El a instituit în oraşele moldoveneşti multe şcoli cu studii fără plată. În 1836, s-a încheiat construcţia Catedralei din Chişinău cu hramul Naşterea Domnului, care până astăzi este un centru duhovnicesc al capitalei moldoveneşti.
Multe eforturi şi mijloace financiare proprii au depus în dezvoltarea învăţământului din Moldova arhiepiscopii Irinarh (Popov) şi Antonie (Şocotov), care s-au aflat în fruntea eparhiei în perioada 1844-1871. Cu susţinerea lor se editau multe cărţi religioase în limba moldovenească şi se înfiinţau noi şcoli parohiale, a fost deschis un liceu eparhial pentru fete.
În anii următori, ierarhii ce s-au aflat în fruntea catedrei chişinăuiene, de asemenea, au depus un efort considerabil în scopul luminării culturale a poporului şi se îngrijeau de prosperarea Ortodoxiei în Moldova. La începutul anului 1918, Eparhia Moldovei includea 1084 parohii, 27 mănăstiri, 7 schituri, de asemenea 3 seminare teologice. Biserica edita o revistă în limba moldovenească – “Luminătorul”, şi una bilingvă – “Buletin eparhial de Chişinău”. Serviciul divin, în mod tradiţional, era oficiat în limbile moldovenească şi slavona veche bisericească.
Spre regret, la sfârşitul sec. XIX, în anumite cazuri, s-a dat dovadă de lipsă de respect faţă de limba şi cultura băştinaşilor, dar, către sec. XX, unor asemenea fenomene li s-a pus definitiv capăt. Astăzi, practic în toate locaşurile Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba moldovenească.
Dezvoltarea culturii şi spiritualităţii în Moldova şi Rusia, ce a avut loc în perioada 1812-1918 în cadrul aceluiaşi stat, a fost o continuare a acelor tradiţii bune care au unit frăţeşte aceste două popoare din timpuri străvechi. Tradiţia comună bisericească a moldovenilor şi a slavilor a început să se formeze încă din perioada aflării Principatelor Dunărene sub omoforul Bisericii Bulgare. Atunci moldovenii şi valahii, care nu aveau încă scrisul lor, au adoptat alfabetul, inventat de fraţii-întocmai cu apostolii Chirii şi Metodie şi limba slavonă în calitate de limbă bisericească. Slavona rămâne a fi pentru Moldova limba cărţilor până în sec. XVI. Dar, chiar şi după ce a fost înlocuită în oficierea divină cu limba moldovenească, interferenţa celor două culturi nu s-a întrerupt.
Din Moscova, în Moldova se aduceau icoane, obiecte de uz bisericesc. Domnitorii moldoveni invitau iconari ruşi pentru a picta locaşele sfinte. În 1640, Ia Iaşi, pe lângă catedrala „Trei Ierarhi”, a fost înfiinţată o şcoală în care predau călugări moldoveni şi ruşi.
O importanţă deosebită pentru dezvoltarea culturii naţionale în Moldova a avut-o dezvoltarea tipăriturilor. În 1640, la rugămintea arhimandritului Varlaam (devenit ulterior mitropolit al Moldovei), Ia Iaşi din Kiev, Lvov şi Moscova, a fost trimisă o tiparniţă, specialişti-tipografi. La tipografia inaugurată au fost editate “Cazania” – carte de predici şi învăţături ale mitropolitului Varlaam (1643): „Cele şapte taine bisericeşti”, în traducerea lui Eustratie Logofătul (1645) şi „Regulamentul” domnitorului Vasile Lupu (1646) – primul cod de legi tipărit în Moldova. În 1679, la rugămintea mitropolitului Moldovei Dosoftei, Patriarhul Moscovei loachim a susţinut organizarea celei de-a doua tipografii Ia Iaşi
Apreciind rolul Rusiei în dezvoltarea culturală a Moldovei, mitropolitul Dosoftei, în una din dedicaţiile sale poetice, scria: „Lucoarea de la Răsărit ne vine, răspândind lungi raze şi voie bună pe pământ”.
Mai târziu, multe cărţi bisericieşti în limba moldovenească s-au tipărit la Sanct-Petersburg. În 1770, din limba rusă şi alte limbi europene în cea moldovenească s-au tradus manuale de istorie, geografie, aritmetică. Comunicarea cu Rusia a contribuit la intrarea culturii naţionale moldoveneşti în circuitul comun european.
Autorii învinuirilor aduse Rusiei de „anexare nedreapta” a Moldovei în 1812, parcă ar uita că Rusia le-a adus popoarelor Moldovei eliberarea de sub jugul celor de altă credinţă, ce a durat aproape 3 secole şi a fost însoţit de violenţă şi jaf din partea conducerii turceşti şi asuprire a culturii naţionale. Este trecut cu vederea şi faptul că, pe parcursul veacurilor, „anexării” i-au precedat zeci de adresări din partea domnitorilor, a mitropoliţilor şi boierilor cu rugăminţi de a le primi ţara în componenţa Rusiei.
Din sec. XV, s-au păstrat un şir de gramote ale domnitorului Ştefan al III-lea, în care el cere ajutor de la Ioan al lll-lea. În 1529, a fost semnat un tratat de unificare moldo-rus, graţie căruia hotarele Moldovei, pentru o perioadă, au fost apărate de incursiunile străine. În acea perioadă a jugului turcesc, deosebit de grea pentru Moldova, Rusia tot timpul i-a oferit susţinere financiară, diplomatică şi militară.
În 1654, domnitorul moldovean Gheorghe Ştefan, pentru prima oară, l-a rugat pe ţarul Alexei Mihailovici să primească Moldova în componenţa Rusiei. În 1656, din laşi la Moscova a sosit o delegaţie de nivel înalt cu mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigorie Neniu în frunte. La 7 iunie 1656, mitropolitul Ghedeon a jurat în faţa Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Nicon, credinţă şi devotament Rusiei din partea clerului moldovenesc, a domnitorului şi a locuitorilor principatului. Dar înrăutăţirea situaţiei internaţionale nu a permis atunci realizarea definitivă a tratatului.
În sec. XVII – începutul sec. XVIII, domnitorii Moldovei au întreprins nenumărate încercări de a uni ţara lor cu Rusia. Sunt semnificative cuvintele mitropolitului de Suceava Dositeu, ce se conţineau în adresarea Iui către ţarii Ioan şi Petru, scrisă în 1684, la ordinul domnitorului, al înaltului cler, boierilor şi al tuturor locuitorilor Moldovei: „Milostiviţi-vă şi eliberaţi-ne de duşmanii noşti, trimiţând armată împotriva agarenilor. Grăbiţi-vă, ca să nu pierim. De la niciuna dintre ţări nu avem nădejde de izbăvire, numai de la împărăţia voastră sfântă”.
În 1711, în timpul marşului peste Prut, întreprins în comun cu domnitorii moldoveni şi valahi, când armata lui Petru I se apropia de Iaşi, pentru a-l întâmpina în mod festiv pe ţar, boierii, orăşenii de vază şi toţi clericii „în frunte cu mitropolitul Ghedeon au ieşit în afara oraşului, unde cu mare bucurie s-au închinat lui Petru, slăvind pe Dumnezeu că, în sfârşit, a sosit timpul eliberării lor de sub jugul turcesc”, mărturiseşte cronicarul acelor evenimente, I. Neculce. Ca răspuns la îndemnul domnitorului, în armata rusă s-au înrolat atunci mii de locuitori ai Moldovei. Marşul peste Prut a suferit eşec, dar el a pus început luptei militare comune a Rusiei şi Moldovei împotriva Imperiului Otoman.
În timpul războiului austro-turc din anii 1716-1718, cu rugămintea de a elibera Moldova de asuprirea turcească, la împăratul rus s-au adresat Dimitrie Cantemir, înalta conducere bisericească şi reprezentanţii dinastiei Sturza.
În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, boierii valahi au trimis reprezentanţii lor în Rusia, cu rugămintea de a organiza o campanie în direcţia Nistrului şi a Dunării, cu promisiunea de a o susţine pe toate căile. În acelaşi timp, ei au mijlocit şi pentru moldoveni, deoarece, în virtutea poziţiei geografice, Valahia nu putea trece sub protectoratul Rusiei fără eliberarea de sub jugul turcesc a Moldovei.
Documentele acelor timpuri mărturisesc că atunci când, în 1739, acţiunile militare au fost transferate în Moldova, „nu trecea zi, fără ca la statul major să nu fi venit ofiţeri valahi şi moldoveni împreună cu soldaţi, care anunţau despre dorinţa lor de a se înrola în armata rusească”.
După începutul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, în Sanct-Petersburg, din Moldova şi Valahia, a sosit o delegaţie reprezentativă în fruntea căreiea se aflau episcopul de Huşi Inochentie şi mitropolitul ungrovalah Grigorie, care în adresarea lor către împărăteasa Ecaterina a Il-a au mai exprimat încă o dată dorinţa întregului popor moldovenesc de a se alipi la familia noroadelor din Imperiul Rus.
La 16 septembrie 1770, soarta Principatelor Dunărene s-a discutat la şedinţa Consiliului de Stat. Rusia era gata să renunţe de la contribuţia din partea turcilor dacă Moldova şi Valahia vor primi independenţă. Amestecul statelor occidentale în tratativele ruso-turce din 1772-1773 a făcut ca Rusia să renunţe la această cerere. Totuşi ea se străduia cu orice preţ să obţină în tratat condiţii privilegiate pentru Moldova şi Valahia, ce le-ar fi oferit Principatelor dreptul la suveranitate politică internă în cadrul Imperiului Otoman.
La 10 iulie 1774, a fost semnat Tratatul de Pace ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, în care s-a ţinut cont de propunerile părţii ruse şi în urma căruia s-a îmbunătăţit simţitor situaţia Principatelor Dunărene în componenţa Turciei. Rusia, de fapt, a fost recunoscută drept protectoarea populaţiei acestor state.
La 10 martie 1779, a fost semnată Convenţia de la Ainalî-Kanvak dintre Rusia şi Turcia, prin care s-au întărit juridic cedările Porţii în favoarea Moldovei. Plus la acestea, reprezentanţii moldoveni la Istanbul au obţinut imunitate diplomatică şi Poarta a promis să nu atenteze la libertatea exprimării credinţei creştine.
Dar autorităţile turceşti şi-au încălcat în repetate rânduri angajamentele. In 1802, la Sanct-Petersburg a sosit iarăşi un mesaj din partea mitropolitului şi a boierilor din Valahia cu rugămintea de a oferi ajutor principatului. La 16 iulie 1802, ambasadorul rus la Istanbul a trimis guvernului turc o notă ce conţinea propuneri concrete privind îmbunătăţirea situaţiei în principate. Aceasta a pus început tratativelor ce au dus la perfectarea acordului ruso-turc cu privire la drepturile Valahiei şi Moldovei, conform căruia drepturile şi privilegiile Principatelor Dunărene în componenţa Imperiului Otoman au fost nu doar confirmate, dar lărgite simţitor şi precizate. Dar etapa paşnică de rezolvare a acestei probleme s-a încheiat în 1806, atunci când Rusia a fost nevoită, iarăşi cu ajutorul armatei, să apere drepturile popoarelor înfrăţite ale Moldovei şi Valahiei.
La 27 iunie 1807, mitropolitul ieşean Veniamin (Costachi) şi douăzeci dintre cei mai influenţi episcopi şi boieri s-au adresat către împăratul rus Alexandru I cu apelul: „Nimiceşte nesuferita cârmuire turcească, ce asupreşte bietul popor moldovenesc. Uneşte conducerea acestor pământuri cu ţara ta, de Dumnezeu păzită… Fie o singură turmă şi un singur păstor… Aceasta este rugămintea ce izvorăşte din adâncul sufletului acestui popor”.
Nici de data aceasta nu au putut fi îndeplinite aspiraţiile de veacuri ale moldovenilor, dar o parte din Moldova istorică, în 1812, a fost totuşi luată sub protecţia Rusiei şi scăpată de sub oprimarea eterodoxă. Cealaltă parte a Moldovei împreună cu Valahia au format mai târziu un stat unic Român, independenţa căruia a fost obţinută, de asemenea, prin influenţa activă a Rusiei, care a susţinut în războiul ruso-turc din 1877-1878 dreptul legitim al poporului frăţesc la autodeterminare.
Învinuind Biserica Ortodoxă Rusă de predispoziţie spre expansionism teritorial, partea românească se referă la faptul că, în sec XVIII, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a numit ..arhierei pentru administrarea pe teritoriile cucerite ale principatelor româneşti <…>, a două mitropolii ce se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, neavând pentru aceasta acordul ei”. Într-adevăr, în 1789, în timpul celui de-al doilea război ruso-turc, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a instituit temporar exarhatul Moldo-Valah, care a fost reactivat între anii 1808-1812 şi apoi definitiv desfiinţat în 1821. Dar nu trebuie să uităm că aceasta s-a tăcut la dorinţa a însăşi moldovenilor şi valahilor. Conform actului menţionat mai sus al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1882, „istoria luptei (populaţiei băştinaşe) cu monahii-fanarioţi este o adevărată dramă, ce provoacă durere sufletească în orice suflet creştinesc. Pe de o parte – sinceritate <…>, pe de altă parte – nerecunoştinţa, dorinţa de a asupri, de a domina absolut şi grija de propriile interese, într-un cuvânt – exploatarea naţiunii întregi”. În 1792, în fruntea exarhatului a fost numit moldoveanul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), care din toate puterile s-a străduit să îndrepte consecinţele deplorabile ale guvernării anterioare în principate, dar în scurt timp a fost arestat de autorităţile turceşti şi ţinut închis o perioadă de timp la Istanbul.
Către anul 1812, teritoriul actualei Moldove, în plan bisericesc, prezenta un şir de parohii răzleţite, care, aflându-se în jurisdicţia câtorva Biserici, de multe ori constituiau obiectul unor pretenţii reciproce. În 1813, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a unificat aceste parohii, astfel reînfiinţând şi întărind Biserica Ortodoxă din Moldova. Înfiinţarea, în 1813, a Eparhiei de Chişinău în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc ca urmare a dorinţei aprinse a moldovenilor şi a înţelegerilor dintre Rusia şi Poartă, niciodată nu a fost contestată de către Patriarhia de Constantinopol. Relaţiile dintre Biserica Rusă şi cea din Constantinopol pe parcursul secolului XIX, niciodată nu au fost adumbrite de problema apartenenţei canonice a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Nu au apărut divergenţe între biserici nici atunci când Înaltpreasfinţia Sa Filaret, mitropolitul Moscovei, ghidat de grija de a menţine pacea bisericească în România, a susţinut tendinţa Sanctităţii Sale, Patriarhului Chirii al VII-lea, de a rezolva problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române pe cale strict canonică.
Despre faptul că legalitatea înfiinţării pe teritoriul Basarabiei a Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, în sec. XIX, nu a fost supusă contestării, mărturiseşte şi dezvoltarea în acea perioadă a relaţiilor frăţeşti între Bisericile Română şi Rusă. Mulţi ani la rând, ierarhii de pe malul drept al Prutului au continuat să vadă în Rusia principala apărătoare a credinţei ortodoxe în regiune. În acest context, este elocvent faptul adresării, în 1859, a mitropolitului de Iaşi, Sofronie, către arhiepiscopul de Chişinău, Antonie, cea mai apropiată persoană administrativ-bisericească a Bisericii Ruse, cu rugămintea de a interveni cu o cerere în faţa împăratului, în scopul apărării Bisericii de persecuţiile din partea guvernării acelor timpuri. În „Însemnări… despre uneltirile în scopul distrugerii credinţei ortodoxe în principatele Moldova şi Valahia şi despre mijloacele de susţinere a acesteia”, prezentate, cu binecuvîntarea mitropolitului Sofronie, de către un împuternicit guvernului rus, se exprima rugămintea „de a asigura inviolabilitatea şi drepturile credinţei ortodoxe în principate”. În Însemnări, printre altele, se specifica: „Reforma moral-spirituală a naţiunii româneşti, ce are loc în Principatele Dunărene, este deloc întâmplătoare: ea a fost pregătită treptat, pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, când sub pretextul protecţiei şi compasiunii faţă de un popor mai slab, care (chipurile) ar fi fost ameninţat de influenţa unui vecin mai puternic (Rusia), sub forma civilizaţiei europene erau trimişi diferiţi învăţători care fără a-şi descoperi adevăratul scop, puneau stăpânire pe minţile oamenilor şi le înrobeau, transformându-le în nişte arme ale scopurilor sale.<…> Unii clerici, instigaţi de consulul englez, predicau pe ascuns despre aceea că se împlinesc proorociile precum că toate relele în Europa vin de la nord, adică de la Rusia'”. În acea perioadă, în România a fost creată o comisie extraordinară din rândul mirenilor pentru modificarea statutului bisericesc. Tipografiile religioase au fost „sustrase pentru a se tipări Sfânta Scriptură şi toate cărţile bisericeşti cu litere latine în loc de slavone şi nu în limba maternă, cunoscută de toţi, ci într-o limbă nou-inventată, semilatină şi semifranceză. <…> Bastionul Ortodoxiei şi focarul luminismului religios în Moldova, mănăstirea Neamţ, care din vechime s-a aflat sub protectoratul monarhilor ruşi, ce asigura întreaga ţară cu cărţi bisericeşti şi lucrări de învăţătură <…> s-a lipsit acum de orice mijloace morale şi materiale”. Afirmând că „toate mijloacele materiale ale Bisericii Moldoveneşti s-au păstrat acum doar în limitele Imperiului Rus”, autorul menţionatelor „Însemnări..” afirma că el e împuternicit de mitropolitul Sofronie şi locaşele sfinte din Moldova „la toate acţiunile <…> care vor fi îndreptăţite de către administraţia imperială, căreia orfana Biserică Moldovenească i se încredinţează întru totul, considerând-o unică speranţă, reazem şi apărare”.
În 1918, Biserica Ortodoxă Română, fără tratative preliminare cu Patriarhia Moscovei şi împotriva voinţei credincioşilor moldoveni, a inclus Eparhia de Chişinău în componenţa sa, reorganizând-o în aşa-numita „mitropolie a Basarabiei”. Această acţiune a primit la moment o apreciere corespunzătoare din partea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse.
Dar Preafericitul Tihon nu a spus că „credincioşilor ar trebui să le oferim dreptul să decidă, sub omoforul cărei Biserici ar dori ei să rămînă”, cum se afirmă incorect în documentul prezentat de partea română la tratativele din Bulgaria. Dimpotrivă, în mesajul adresat preşedintelui Sfântului Sinod al Bisericii Române mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei, în octombrie 1918, sfântul ierarh Tihon a insistat ca această problemă să se discute exclusiv „pe calea tratativelor canonice între Bisericile Rusă şi Română”, ţinându-se cont de opinia clericilor şi a poporului Eparhiei de Chişinău. În acelaşi timp, nu se presupunea coexistenţa a două jurisdicţii pe acelaşi teritoriu.
Sfântul ierarh protesta contra acţiunilor anticanonice ale Bisericii Române, care „prin decizia sa unilaterală, adoptată fără acordul Bisericii Ruse, nu avea dreptul să decidă soarta Eparhiei de Chişinău în sensul trecerii acesteia în supunerea sa, după ce Basarabia ortodoxă ultimii o sută de ani a fost o parte componentă a corpului bisericiesc rus”. După cuvintele Preafericitului Tihon, „aceste acţiuni ale Sfântului Sinod Român contravin în egală măsură duhului dragostei creştine, prescripţiilor canonice seculare şi sfintelor tradiţii ale Bisericii Ortodoxe. Argumentul precum că unificarea politică întotdeauna are drept urmare şi unificarea Bisericilor, nu poate fi în acest caz o îndreptăţire pentru conducerea bisericească română, în primul rând deoarece ea, legătura dintre cele doua unificări, nu este îndreptăţită din punct de vedere istoric şi, în al doilea rând, deoarece această opinie se bazează pe amestecul între viaţa politică şi cea bisericească, diferite ca esenţă. Cu atât mai mult că însăşi actul de unire a Basarabiei la Regatul Român, cum am afirmat şi mai sus, nici pe departe nu este unanim recunoscut pe plan internaţional şi poate fi supus revizuirii la un bilanţ total al rezultatelor războiului mondial”. Scrisoarea Patriarhului se sfârşea cu o preîntâmpinare: „Dacă Biserica Română, în pofida obiecţiilor expuse, va încerca în mod forţat să întărească situaţia în folosul său, vom fi nevoiţi să întrerupem orice comuniune frăţească şi canonică cu Sinodul Românesc şi să aducem acest litigiu în faţa judecăţii altor Biserici Ortodoxe”.
Astăzi, partea română explică ignorarea, în 1918, de către Bucureşti a protestelor Patriarhului Tihon prin faptul că „eparhia supusă Patriarhiei Moscovei şi-a încetat, de facto, activitatea în urma alipirii la 27 martie 1918 a Basarabiei la Patria-Mamă”.
Însa, este cunoscut faptul că trecerea structurilor bisericeşti ale Basarabiei în subordinea Bucureştiului Sfântul Sinod al Bisericii Române a început-o, înaintându-le arhiepiscopului Anastasie al Chişinăului şi Hotinului şi vicarilor sai, episcopului Gavriil al Akkermanului şi episcopului Dionisie al Ismailului cereri de a se dezice de jurământul dat Bisericii Ortodoxe Ruse. Ierarhii au refuzat să facă acest lucru şi autorităţile militare române i-au arestat şi i-au exilat peste Nistru. Arhiepiscopul Chişinăului, în acel moment, participa la Soborul Local ce avea loc la Moscova, în primăvara anului 1918, el a încercat să se deplaseze spre eparhia sa, dar autorităţile române nu i-au permis-o. Sinodul Român le-a declarat însă credincioşilor moldoveni că Stăpânul Anastasie a părăsit eparhia. În locul lui a fost numit de la Bucureşti arhiepiscopul Nicodim, care a intrat în confruntare cu clericii şi credincioşii basarabeni. „Moldovenii, scria cu acest prilej „România nouă”, publicaţia oficială românească de la Chişinău, ar trebui să ştie că ei înşişi sunt vinovaţi de aceasta, deoarece nu s-au hotărît să se dezică de arhiereul rus”.
Arhiepiscopul Anastasie, aflându-se în exil forţat, mulţi ani la rând s-a considerat capul Bisericii Moldoveneşti. În una din scrisorile sale, expediată la 30 noiembrie 1925 din Ierusalim, Stăpânul scria că aşteaptă doar momentul potrivit ca să se întoarcă în Eparhia de Chişinău. Această scrisoare, răspândită în popor, a trezit o adâncă însufleţire în rândul clericilor şi mirenilor Bisericii Moldoveneşti, nemulţumiţi de cruzimea manifestată de autorităţile române. Sunt cunoscute cazuri de torturare fizică a celor care participau la servicii divine oficiate în slavona bisericească. Ca rezultat, un număr impunător de slujitori ai Bisericii s-au refugiat peste hotarele Moldovei.
Mărturiile numeroase despre împotrivirile clericilor şi mirenilor Eparhiei de Chişinău autorităţilor române pun sub semnul întrebării afirmaţia precum că „În 1918, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, poporul Basarabiei, exprimându-şi liber voinţa, s-a adresat cu cererea de reîntoarcere a bisericii din Basarabia sub protecţia canonică a Bisericii-Mame, Biserica Ortodoxă Autocefală Română”. Nu a fost înregistrată nici o adresare din partea credincioşilor şi clericilor Moldovei către Conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a trece în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Nu cunoaşte istoria nici vreo adresare a credincioşilor moldoveni către Patriarhia Română, despre care mărturiseşte partea română. Sunt cunoscute doar cererile respective ale politicienilor, impuse cu forţa Bisericii.
Între anii 1918-1919, adepţii integrării Moldovei în statul român erau nemulţumiţi că „încă se mai află preoţi care nu numai că refuză să-l pomenească în timpul sfintei liturghii pe rege, familia regală şi Sfântul Sinod, dar şi instigă poporul la eliberare” de sub autorităţile române. Situaţia când majoritatea preoţilor, profesorilor şi a primarilor de la sate refuzau să participe la agitaţia proromânească, a dus la înăsprirea interdicţiei de a folosi slavona veche în serviciul divin şi a limbii ruse în predicile bisericeşti. Jandarmii urmăreau îndeplinirea acestui ordin în 1919, Siguranţa (poliţia politică românească) oraşului Bălţi raporta: „Moldovenii au o atitudine duşmănoasă faţă de administraţia română, evită clerul românesc <…>, îi ameninţă pe preoţi atunci când aceştia îl pomenesc pe rege în biserică”.
Conform mărturiei juristului român V. Erbiceanu, care a activat în Basarabia între anii 1918-1923, „în sfera bisericească <…> lupta se manifesta printr-o tendinţă evidentă a clerului spre independenţa Bisericii Basarabene faţă de cea Română, pentru păstrarea limbei slavone, a obiceiurilor bisericeşti, pentru păstrarea limbii şi a istoriei ruse în calitate de obiecte principale în seminarele teologice, pentru folosirea întregului patrimoniu al eparhiei doar în interesele basarabenilor”.
Încercarea de a introduce în Moldova, în octombrie 1924, calendarul bisericesc de stil nou a condus la o confruntare a credicioşilor şi clericilor moldoveni cu administraţia românească, ce a durat pe parcursul mai multor ani. Însăşi autorităţile române au constatat persistenţa în societatea basrabeană a unor tradiţii trainice a Ortodoxiei ruse, în care vedeau principala cauză a protestelor generale. Din mărturiile siguranţei: „Guvernarea ţaristă în Basarabia i-a imprimat Bisericii din această provincie un aspect „ortodox”, conservat atât în duhul cât şi în aspectul ei. Credinţa este învăluită de un misticism caracteristic poporului slav, iar bisericile, cu mici excepţii, sunt pline de icoane ale sfinţilor de la Kazani şi de pe Don, ce aparţin „Ortodoxiei ruse”, cu inscripţii în limba slavonă”.
Opinia publică şi presa din Basarabia i-a susţinut pe credincioşi. Nesupunerea clerului a fost reprimată dar protestele maselor largi ale populaţiei nu au încetat şi, în 1928, au căpătat proporţiile unei împotriviri generale cu caracter religios. O împotrivire deosebită o întâmpina batjocorirea de către naţionalişti a glotonimului „limba moldovenească” şi încercarea de a o numi română.
Chiar şi adepţii fervenţi ai românizării Basarabiei, din categoria cărora făcea parte O. Ghibu, recunoşteau că „în Basarabia, ideea naţională (panromânească) era ca şi inexistentă în sânul tuturor claselor sociale: ţărănime, cler, boieri…, “moldovenii” din Basarabia, în realitate, nu mai alcătuiesc o parte efectivă a poporului român, ei nu simt nici un fel de ataşament şi nici nu încearcă să se identifice cu dânsul.. În Basarabia tot mai mult avem de a face cu un popor moldovenesc deosebit”.
În anul 1938, în Basarabia tot mai mult s-a intensificat prigoana naţională, inclusiv în sfera bisericească. Sfântul Sinod al Bisericii Române le-a interzis preoţilor chiar şi în timpul mărturisirii să vorbească într-o altă limbă, decât cea românească. Pe mulţi credincioşi din Basarabia această interdicţie i-a determinat să rupă orice legătură cu Biserica. Înstrăinarea între cler şi popor se intensifica, având drept rezultat extinderea sectarismului şi a indeferentismului religios.
După o scurtă perioadă de timp (1940-1941), în care Basarabia s-a aliat în componenţa Uniunii Sovietice, s-a început Marele Război pentru apărarea Patriei, în care România s-a alăturat Germaniei naziste.
Acum, în componenţa Bisericii Române s-a inclus un teritoriu şi mai extins. A fost adăugată (după expresia părţii române, „din considerente pastoral-misionare. ţinând cont de represaliile staliniste împotriva Bisericii Ortodoxe in această zonă”) misiunea ortodoxă de peste Nistru, care includea regiunea Odesa şi parte din regiunile Nicolaev şi Viniţa. În afară de aceasta, în una din eparhiile româneşti a fost inclusă Bucovina de Nord. Dictatorul României, Ion Antonescu, dădea personal indicaţii cum să fie dusă activitatea misionară în „Transnistria” şi cum să fie selectate cadrele misionare. Pe teritoriul aflat în subordinea Ministerului German pentru ţinuturile Orientale şi transmis României prin tratatul germano-român din 30 august 1941, aveau loc represaliile clerului local. În mod forţat a fost introdus noul stil calendaristic.
Preşedintele misiunii din noiembrie 1942, episcopul Visarion (Puiu), îl cunoştea personal pe Ion Antonescu şi în rezolvarea problemelor bisericeşti avea privilegiul de a se adresa nu Preafericitului Patriarh Nicodim, ci direct dictatorului „Cucerirea oricărui popor, medita episcopul Visarion într-o scrisoare din 5 ianuarie 1943, adresată lui I.Antonescu, începe prin arme, continuă prin strategii administrative, dar nu poate fi dusă până la bun sfârşit decât printr-o cucerire spirituală”.
Misionarii români se vedeau o putere care, treptat, ar fi trebuit să organizeze viata bisericească pe întreg teritoriul Rusiei. Formând cadre misionare, administraţia lui Antonescu crea pentru ele condiţii privilegiate. În toamna anului 1942, din 461 de preoţi care păstoreau populaţia regiunii dintre Nistru şi Bug, 265 au fost trimişi din România. O comisie specială creată în Episcopia de Ismail, transmitea jandarmeriei române pentru a fi trimişi în lagărele de concentrare pe clericii care refuzau să participe la procesul de românizare a populaţiei.
Unii slujitori ai Bisericii au fost nevoiţi să colaboreze cu siguranţa. Populaţia afla despre arestările efectuate după denunţurile acestora, ale partizanilor, enoriaşilor cu convingeri politice incomode puterii. În biserici se vindeau şi se împărţeau portretele lui Hitler, Mussolini, Antonescu. Erau marcate, ca sărbători, aniversarea atacului asupra URSS, cotropirea unor oraşe însemnate, zilele de naştere ale lui Hitler şi alte evenimente.
Pe măsura apropierii liniei frontului, cea mai mare parte a clericilor români a fugit în România, deoarece se simţeau în Moldova şi „Transnistria” nişte străini. Faptul că în 1944 „Mitropolia Basarabiei” „a fost impusă de către puterea sovietică să-şi întrerupă temporar activitatea”, a fost salutat de popoarele Moldovei şi ale teritoriilor adiacente din Ucraina, la fel ca şi întreruperea activităţii pe aceste teritorii a administraţiei ocupante.
Rămâne neclar pe ce se bazează afirmaţia autorilor tezei citate, precum că această structură bisericească şi-a suspendat doar „temporar” activitatea. Or, există mărturii documentare referitoare la recunoaşterea necondiţionată de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române din acea perioadă a faptului aflării Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse.
Între anii 1945-1947, au avut loc câteva întâlniri ale Preafericitului Patriarh Nicodim cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv cu Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexii I şi cu episcopul Chişinăului Ieronim, în cadrul cărora au fost clarificate toate aspectele problemei privind întemeierea canonică a includerii Eparhiei de Chişinău în componenţa Patriarhiei Moscovei.
În scrisoarea trimisă la 20 mai 1945 Sanctităţii Sale, Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexii I, Preafericitul Patriarh al României Nicodim a promis că vor fi întreprinse toate măsurile pentru întoarcerea averilor bisericeşti scoase din Basarabia în timpul retragerii unităţilor militare române: „Prea târziu am aflat despre unele cazuri ce au avut loc în timpul războiului, pentru care regretăm şi ne mâhnim din adâncul sufletului… Tot ce a fost confiscat în bisericile din Basarabia şi Transnistria trebuie să fie înnapoiat. O comisie de control a realizării condiţiilor de pacificare activează în acest sens şi lucrurile avansează spornic în această direcţie”.
De atunci şi până în 1992, partea română nu a înaintat nici o declaraţie cu privire la anumite pretenţii faţă de Biserica din Moldova. De aceea, aşa cum se menţionează şi în Declaraţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 6 noiembrie 2007, conform canonului 17 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic şi canonului 25 al celui de-al Vl-lea Sinod Ecumenic, a fost demult depăşit termenul de vechime, prevăzut pentru posibile discuţii la tema dată.
Teza, precum că „tratativele cu privire la drepturile jurisdicţionale ale Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” nu au avut loc „din cauza că teritoriul respectiv era deja ocupat de Uniunea Sovietică” şi că „în acel moment forţele armate sovietice deja se aflau în România pentru a impune un regim totalitar comunist”, nu are forţa de convingere, deoarece de multe ori, în condiţii istorice mult mai aspre, dorinţa de a-şi dovedi dreptatea le-a permis Bisericilor să-şi apere ferm şi consecvent poziţiile canonice. Drept exemplu poate servi şi reacţia, despre care menţionam mai sus, a Patriarhului întregii Rusii, Tihon, la ruperea ilegală a Eparhiei Chişinăului de la Biserica Rusă, manifestată de sfântul ierarh în condiţiile unei sângeroase terori antibisericeşti întreprinse de către puterea sovietică.
În perioada când martorii vii mai păstrau în amintire toate circumstanţele legate de instituirea şi activitatea „Mitropoliei Basarabiei”, nici partea română, nici cea rusă nu au avut îndoieli în privinţa ilegalităţii oricăror încercări de a o „reactiva”. Astăzi, însă, cu trecerea timpului, este comod a invoca drept argument însăşi faptul existenţei în trecut a jurisdicţiei române pe teritoriul Republicii Moldova şi al Ucrainei, iar îndoielile privind legalitatea lui să fie trecute la categoria ipotezelor istorice.
Numind evenimentele din august 1944 „ocupaţie sovietico-comunistă” a Modovei, autorii afirmaţiilor menţionate încearcă să reevalueze acele realităţi pe care întreaga Europă le consideră o eliberare de sub jugul fascist. În acelaşi timp, este umbrită sfânta amintire despre soldaţii ce şi-au dat viaţa pentru salvarea omenirii şi se pun la îndoială temeliile actualei orânduiri de drept din Europa, inclusiv principiul inviolabilităţii hotarelor stabilite după cel de-al doilea Război Mondial.
Evident, marea majoritate a poporului român nu împărtăşeşte această opinie, precum nu împărtăşea nici dispoziţiile profasciste ale unui grup îngust de politicieni care au atras România în război de partea Germaniei hitleriste. Prin eforturile celor mai buni fii ai săi, poporul roman, în 1944, a reuşit să învingă această năpastă şi a încheiat războiul, aflându-se deja în lagărul biruitorilor. Deşi afirmaţia precum că armata nazistă „la începutul lunii august 1944 a fost alungată atât din Basarabia cât şi din România în urma acelui fapt că armata română şi-a îndreptat baionetele împotriva Germaniei hitleriste” este evident eronată, la fel ca şi teza precum că armata română a luptat împotriva „armatei sovietice comuniste” doar „în primele etape” ale războiului. Este bine cunoscut faptul că eliberarea Moldovei şi a unei părţi considerabile a României a avut loc între 20 şi 29 august 1944, în urma operaţiunii Iaşi-Chişinău, întreprinsă de unităţile fronturilor al 2-lea şi al 3-lea Ucrainene, cu susţinerea Flotei Mării Negre, în acel moment când lor li se mai opuneau în componenţa grupelor militare „Ucraina de Sud” armatele a 6-a şi a 8-a germane şi a 3-a şi a 4-a române şi alte unităţi germano-române. Ofensiva rapidă a oştirilor sovietice a grăbit începutul răscoalei antifasciste în România şi, la 29 august 1944, trupele sovietice, deja în comun cu răsculaţii români, au eliberat Bucureştiul.
În pofida opiniei autorilor documentelor prezentate de partea română, este cunoscut faptul că poporul român aprecia înalt fapta eroică a soldaţilor sovietici şi îşi amintea cu recunoştinţă despre eliberarea României de către aceştia. Aceste sentimente ale poporului le împărtăşea pe atunci şi Sfinţita Ierarhia a Bisericii Ortodoxe Române.
Iată doar unele fragmente din cele spuse de ierarhii români în anul 1947, în timpul vizitei preafericitului Patriarh Alexii la Bucureşti:
„Am avut de îndurat un război cumplit, dar în anii de grea cumpănă am găsit prietenie şi înţelegere reciprocă din partea armatei sovietice şi a poporului rus” (din cuvântarea Preafericitului Patriarh Nicodim, ţinută la 1 iunie 1947, în cadrul întâmpinării Sanctităţii Sale Patriarhului Alexii la Bucurueşti).
„Aduc mulţumiri prin intermediul Sanctităţii Voastre poporului rus şi pentru ajutorul recent pe care ni l-a <> oferit pentru alipirea Transilvaniei de Nord, unei părţi organice a României, la corpul ţării noastre. Nu vom uita niciodată acest act nobil, prin care, cu mari jertfe omeneşti, poporul păstorit de Sanctitatea Voastră ne-a eliberat fiii duhovniceşti din focul unor suferinţe groaznice” (din cuvântarea mitropolitului de Sibiu Nicolae, rostită la 5 iunie 1947 în cadrul întâlnirii cu Preafericitul Patriarh Alexii la Sibiu).
„Ne plecăm cu smerenie în faţa eroismului Sanctităţii Voastre pentru că aţi înflăcărat inimile ostaşilor sovietici care, ca un şuvoi nestăvilit, s-au năpustit asupra duşmanilor <…> ceea ce a dus la eliberarea părţii de Nord a Transilvaniei noastre” (cuvânt rostit de episcopul Vasile al Timişoarei la 6 iunie 1947 în catedrala din Timişoara, în cadrul întâmpinării Preafericitului Patriarh Alexii).
Păstrând în memorie lecţiile trecutului, trebuie să evităm repetarea unor greşeli tragice. Dimpotrivă, ar fi de folos pentru noi să păstrăm acele exemple de colaborare şi ajutor reciproc, care au fost multiple în istoria popoarelor noastre.
Apelul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, conform căruia „în epoca contemporană Bisericile Ortodoxe frăţeşti ar trebui, în mod deosebit, să atragă atenţia la realităţile zilei şi să preţuiască mai mult comunicarea frăţească, colaborarea şi hrana păstorească a credincioşilor ortodocşi, decât să se axeze pe pretenţii jurisdicţionale”, merită o atenţie deosebită. Dar nu ar trebui să fie adresat el oare, în primul rând, însăşi Patriarhiei Române, ţinându-se cont de acţiunile recente îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe din Moldova?
Biserica Ortodoxă Rusă este şi în continuare gata pentru un dialog sincer cu Patriarhia Română, pornind de la convingerea că reglementarea situaţiei bisericeşti din Republica Moldova este posibilă exclusiv în albia respectării normelor canonice ale Sfintei Biserici Ortodoxe, pe calea adoptării unor decizii adecvate, luându-se în consideraţie interesele cetăţenilor ortodocşi din Moldova.
Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui. Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.
În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.
Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.
După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.
Epistolă despre calendarul inovat de latini a lui Ieremia, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic
Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.
Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.
Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.
Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.
În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.
Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.
1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12
Ieremia al Constantinopolului
Silvestru al Alexandriei
Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.
Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).
Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.
Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.
Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.
Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.
Venirea Duhului Sfânt este cea în stare să unească limbile și națiile
Din fericire, Biserica a dobândit un statut important în cadrul organizării politice a statului, mai ales în cadrul Imperiului Bizantin. Însă, din păcate, intrigile politice și interesele etnice au pătruns și ele în Biserică, acesta fiind reversul medaliei, al implicării prea mari pe scena politică.
Conlucrarea firească dintre Biserică și organizarea politică nu este clar definită de canoane în toate aspectele. Spre exemplu, mulți pun ca o condiție pentru un Sinod să fie recunoscut drept Ecumenic să fie convocat de împărat, lucru care nu se regăsește în caracteristicile stabilite la Sinodul VII Ecumenic pe această temă. Însă mai interesant este faptul că există o hotărâre controversată prin care este condamnat sinodal etnofiletismul ca erezie în 1872 la Constantinopol, care merită o atenție deosebită.
Istoricul condamnării sinodale a etnofiletismului în 1872
Sinodul din 1872 autodenumit Ecumenic, s-a întrunit în prezența Episcopilor din Bisericile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru pentru a discuta problema bulgară din cadrul Imperiului Otoman. Aceștia primiseră dreptul de a avea un Exarhat care să-i administreze bisericește. Dar această decizie venea din partea Porții (în 1870), nu a Fanarului.
Invocând în fața otomanilor delimitarea dintre treburile bisericești și cele politice și de a nu interfera între ele, Patriarhia Ecumenică a cerut dreptul să ia o hotărâre proprie în această privință.
Bulgarii, deși au avut Patriarhie o perioadă de 50 de ani în sec. X, apoi au obținut-o din nou spre finalul sec. al XII-lea (1186, recunoscută în 1235), pe care iarăși au pierdut-o după ce au fost cuceriți de turci în 1393. După ce mulți s-au declarat formal mahomedani, creștinismul a înflorit din nou după libertatea de credință și au obținut de la Constantinopol ierarhi ortodocși. Deși nu au avut nimic de protestat împotriva lor, cu timpul, după redeșteptarea conștiinței naționale, și-au dorit episcopi bulgari pentru că cei greci le impuneau limba greacă în cult și nu înțelegeau bine problemele lor specifice cu care se confruntau. Deoarece Fanarul le-a respins această cerere, au apelat la Poarta otomană și au obținut înființarea unui Exarhat în teritoriile deținut în proporție de 2/3 de către bulgari.
Atunci Patriarhia Ecumenică s-a simțit amenințată cu pierderea unor jurisdicții, deși Exarhatul era dependent tot de ea, și a cerut să rezolve această problemă bisericească singură. Într-un final, deoarece nu au ajuns la o înțelegere, turcii au pus în funcțiune structura bulgară (1872) și s-a ajuns la un conflict bisericesc. Bulgarii s-au declarat autocefali, iar Constantinopolul a întrunit un Sinod.
Culmea este că Patriarhul Chiril II al Ierusalimului nu a semnat actele și a înfruntat sfidarea grecilor. Deși Sinodul local l-a destituit și a fost exilat de otomani, a fost apărat și susținut de Imperiul Țarist. Iarăși este curioasă poziția rusească după ce anterior era împotriva formării Exarhatului bulgar și a dorinței lor de emancipare în anii anteriori. Atunci românii și sârbii sprijineau doleanțele bulgarilor.
Formula de condamnare a etnofiletismului conține două articole prin care este condamnată „doctrina filetistă sau diferența de rasă și diversitatea națională în sânul Bisericii lui Hristos” și sunt declarați schismatici cei care au avut „obrăznicia să întemeieze o adunare bisericească ilegală și fără precedent pe un asemenea principiu”.
Deși declarat Ecumenic, Sinodul nu a fost recunoscut decât de Bisericile grecofone, nu și de ruși, români și sârbi.
Principiul etnic specificat în canonul 34 apostolic
În ciuda faptului că Sinodul de la 1872 a declarat că este fără precedent împărțirea jurisdicției pe principiu etnic, totuși această măsură este specificată în canonul 34 apostolic, recunoscut de întreaga Ortodoxie. Acesta are următorul conținut:
„Se cade ca episcopii fiecărui neam/nații să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi să nu facă nimic în plus fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se impun pentru parohia (eparhia) sa şi pentru satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”
Termenul folosit de acest canon pentru „neam” este ἔθνος, care înseamnă nație, grup etnic. În Noul Testament este folosit în mai multe pasaje care confirmă această accepțiune, anume când se vorbește de neamul evreilor, de calea neamurilor opusă fiilor lui Israel, de stăpânirea Mielului în Apocalipsă asupra oricărei seminții, limbă, popor și nație și când e vorba de definirea creștinilor drept „neam ales”, care nu are conotații geografice, ci de trăsături comune.
Deși canonul nu se ocupă cu împărțirea pe nații, aceasta rezultă în mod clar din formularea lui. Practic, putem avea Patriarhii naționale sau Mitropolii din cadrul lor. Așa cum bulgarii au format o singură structură bisericească inițial în cadrul Constantinopolului, apoi separat și în final le-a fost refuzat acest drept pe timpul stăpânirii otomane. În secolul trecut au fost recunoscuți ca Patriarhie autocefală.
Se poate observa că împărțirea creștinismului s-a făcut chiar și în Bizanț de pe vremea apostolilor pe regiuni etnice: Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim între latini, egipteni, sirieni și palestinieni/evrei. Chiar și regiunile strânse ulterior în cadrul Patriarhiei de Constantinopol erau împărțite între traci, asiatici (Asia Mică) și cei din Pont. Chiar și rușii au avut pentru ei o Mitropolie la Kiev mutată apoi la Vladimir și în final la Moscova, transformată în Biserică autocefală în 1484 și recunoscută ca Patriarhie în 1589.
Un exemplu de gândire „filetistă” pro-rusă din istoria bisericească
Există un episod ce are conotații etnofiletiste în istoria bisericească a Rusiei, descris de Protopr. Theodor Zisis în cartea sa Autocefalia ucraineană, (p. 40-70), editată în 2018.
Pe atunci, în vremea Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului (1341-47), condamnat pentru erezia energiilor create, niște episcopi din zona ucraineană au dorit să uzurpe stăpânirea Mitropolitului de Kiev, care se găsea la Mocova. Au și reușit aceasta mituind pe Patriarhul menționat al Constantinopolului, sub care se găsea întregul neam al rușilor. Mai concret, un Mitropolit al Galiției dorea să ia în stăpânirea sa tot Kievul și se lăuda că va aduce și Moscova în subordinea sa pentru că avea aliat puterea lituanienilor. După depunerea acelui Patriarh, atât împăratul Ioan VI Cantacuzino al Bizanțului, cât și Patriarhii Calist și Isidor, ortodocși și bine-cinstitori, au readus ordinea în zonă. Ei recunosc că dintotdeauna a existat o Mitropolie a tuturor rușilor, atât din Rusia Mare, cât și din cea Mică (Ucraina), și ea nu trebuie divizată după ambițiile personale sau politice. Aceste samavolnicii ale unor arhierei au alimentat tendințele și acțiunile anti-rusești ale conducătorilor lituanieni din acea vreme. Practic, greșeala consta în faptul că erau schimbate rânduielile bisericești îndătinate, lucru ce conducea la disensiuni etnice.
Așadar etnofiletismul ar consta mai degrabă în amestecarea Bisericii în acțiuni care aduc atingere identității etnice ale unor creștini prin puterea politică. Atunci ținuturile din Kiev, care nu se aflau sub stăpânirea rusească, dar erau locuite de ruși, erau tulburate de intervenția politică străină de neam, dar stăpânitoare în acele teritorii, prin intermediul episcopatului ortodox ce se lăsa antrenat în aceste demersuri. Dimpotrivă, menirea firească a Bisericii consta în menținerea structurii unitare bisericești pentru a păstra și unitatea firească a nației ruse.
Iată în traducere o pagină din cartea menționată:
Problema actuală din Basarabia
Subiectul acesta al etnofiletismului intervine pregnant în contextul disputelor jurisdicționale din Republica Moldova între Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove și cea a Basarabiei. Dacă ar fi să ținem cont de decizia sinodală din 1872, corect ar fi ca românii din această regiune să nu ceară episcopi de un neam cu ei, ci să fie mulțumiți cu rușii numiți de la Moscova, cum s-a întâmplat de-a lungul timpului după Gavriil Bodoni (1821) până în 1987, când creștinii localnici au reușit să impună să le fie aleși ierarhi de un neam cu ei începând cu Mitropolitul actual Vladimir.
Iarăși, dacă ar fi să ținem cont de canonul 34 apostolic, regiunea ar fi trebuit să fie supusă mai departe structurilor bisericești care au stăpânit-o dintotdeauna, după cum prevede și canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, și nu mutată în subordinea Patriarhiei Moscovei. În plus, impunerea limbii ruse și a etnicilor ruși în funcțiile de conducere în această zonă, adică folosirea Bisericii pentru rusificarea populației autohtone nu respectă cerința normală ca credincioșii să aibă cult și administrație potrivit cu specificul lor etnic.
Din 1993 a fost acordat statutul de Mitropolie autonomă Moldovei de către Patriarhia Rusă, precum și ucrainenilor și bielorușilor. În ce măsură este suficientă această măsură pentru a respecta canonul 34 nu mă pot eu pronunța și nici nu ține de competența mea. Probabil cei mai îndreptățiți sunt înșiși moldovenii de peste Prut să aprecieze dacă vor să țină de Patriarhia Română sau de cea a Moscovei.
Ca o opinie personală, etnofiletismul ar trebui să fie definit mai degrabă ca interferența Bisericii în schimbarea structurii etnice a unei populații decât împărțirea firească pe neamuri a credincioșilor ortodocși. În plus, unitatea credinței în Hristos ar trebui să se vadă într-o colaborare mai strânsă între Biserici și depășirea diferențelor etnice. Din păcate, chiar Constantinopolul a contribuit la impunerea unei perspective etnice asupra Bisericii, grecii considerându-se leagănul creștinismului și limba lor ca fiind vorbită în rai. După ei, și rușii au preluat această viziune în politica țaristă, dar și noi, românii, suntem tributari de multe ori acestor greșeli.
Din păcate, etnofiletismul se găsește mai de curând și în poziția Patriarhului Chiril față de războiul din Ucraina, pe care îl sprijină prin implicare personală ca pe o faptă sfântă și prin care se iartă păcatele. În plus, îi caterisește pe preoții care îndeamnă la pace și au o opinie diferită față de război. De aceea a și atras antagonismul Bisericii Ucrainene, care nu a mai găsit în el o mângâiere părintească, așa cum s-ar fi cuvenit, ci un îndemn de a se împotrivi statului ucrainean.
Trăirea în Duhul Sfânt șterge diferențele etnice nu în sensul că nu mai suntem români, greci, sârbi sau ruși, ci că nu ne dușmănim, ne respectăm și iubim mai mult ceea ce este comun în noi decât diferențele etnice. Din păcate, împotriva samavolniciei etnice a unor ierarhi sau Sinoade în Biserică a fost nevoie să lupte unii ani de zile pentru a-și obține drepturile, cum au fost bulgarii, dar și georgienii, românii, polonezii și alții.
(…) Pe 7 martie 2024, Departamentul pentru Informare și Educație al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a publicat un comentariu în legătură cu intenția Bisericii Ortodoxe Române de a-și deschide o structură pe teritoriul Ucrainei.
“Am primit cu surprindere și îngrijorare decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la intenția de a-și deschide o structură pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, se arată în comunicat.
Se notează că această decizie a fost interpretată ca “fiind contrară structurii canonice a vieții bisericești, care se bazează pe principiul teritorial și nu pe principiul național”.
Departamentul pentru Informare a subliniat că Biserica Ortodoxă Ucraineană prețuiește parohiile de limbă română din jurisdicția sa. “Prezența lor în componența noastră subliniază natura universală a Bisericii”, au explicat în Biserica Ortodoxă Ucraineană.
Pentru credincioșii vorbitori de limbă română sunt create toate condițiile necesare pentru ca aceștia “să se simtă confortabil în sânul Bisericii noastre” și să aibă “libertate deplină pentru a săvârși sfintele slujbe în limba română și pentru a-și păstra tradițiile național-duhovnicești”.
“Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană au fost întotdeauna calde și constructive, așa că am dori să sperăm că decizia luată de partea română va fi reconsiderată și nu va umbri relațiile tradiționale bune dintre Bisericile noastre”, a subliniat Biserica Ortodoxă Ucraineană. (…)
În cadrul ședinței Sinodului BOU (autocefală), desfășurat la Reședința Mitropolitului Epifanie (Serghii Dumenko) la data de 7 martie 2024, membrii Sinodului au exprimat nemulțumirea față de această hotărâre istorică, fiind luată decizia de a trimite o scrisoare către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, dar și Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Autocefală).
„Luând în considerare decizia Sfântului Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române din 29 februarie 2024, referitoare la Ucraina, după discuții, s-a luat hotărârea unanimă de a trimite scrisori de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina către Înalt Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu și Preafericitul Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe din Ucraina.
Sinodul constată că unul dintre principiile fundamentale ale ordinii canonice și a structurii Bisericii Ortodoxe este că fiecare Biserică Ortodoxă locală are jurisdicție exclusivă în limitele teritoriului său canonic. De asemenea, prin Marele Sinod de la Constantinopol din 1872, s-a stabilit că formarea structurilor canonice ale Bisericii nu poate fi bazată exclusiv pe principii tribale sau filiale, care nu unesc credincioșii ortodocși, ci împart Trupul unic al Bisericii și creează schismă.
Printre altele, în scrisori se subliniază că, conform ordinii canonice și a definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, recunoscute internațional, inclusiv de statul român prieten, teritoriul Ucrainei este sub jurisdicția canonică exclusivă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina și niciuna alta.
Fiind o biserică iubitoare pentru toți credincioșii ortodocși din Ucraina, indiferent de originea lor etnică, și având grijă pastorală pentru nevoile spirituale ale credincioșilor ortodocși care se identifică cu tradiția națională și bisericească românească și trăiesc în Ucraina, Biserica Ortodoxă din Ucraina, prin hotărârea Sfântului Sinod (Jurnalul nr. 39 al ședinței din 27 iulie 2019), a adoptat următoarea hotărâre: „Luând în considerare nevoile pastorale ale comunităților ortodoxe vorbitoare de limbă română din Ucraina, după modelul organizării vieții bisericești a parohiilor Bisericii Ortodoxe Române cu majoritate etnică ucraineană – să formeze Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Biserica Ortodoxă din Ucraina) pentru organizațiile religioase (comunitățile religioase și mănăstiri) din Ucraina cu majoritate etnică românească”.
Sfântul Sinod exprimă speranța că toate problemele care necesită reglementare vor fi rezolvate de Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană în spiritul iubirii frățești, al ordinii canonice și al definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.
Comentariu BucPress:
În ceea ce privește Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Autocefale), înființat în 2019, nici până în prezent nu se dispune de detalii referitoare la această structură. Nu se cunoaște nimic despre existența parohiilor românești în cadrul acesteia. Altfel spus, vicariatul nu include nicio biserică. Vicariatul a fost creat pentru a îmbunătăți imaginea BOU (autocefală) în relația cu Patriarhia de la București și de a obține recunoașterea din partea acesteia.
În legătură cu relația dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOU) și comunitățile etnice ortodoxe din Ucraina, aceasta a fost în centrul criticilor și îngrijorărilor, în special în contextul tendințelor naționaliste ale clerului ucrainean. Sloganul „Un popor, o limbă, o biserică”, promovat de BOU(A), este perceput de români ca un mesaj periculos care generează îngrijorări cu privire la respectarea drepturilor minorităților. Criticii subliniază că promovarea unor astfel de sloganuri de către BOU(A) poate contribui la marginalizarea grupurilor etnice și lingvistice mai mici din țară.
„Îi așteptăm pe toți, vom crea condiții adecvate, confortabile pentru ca toată lumea să rămână și împreună într-un singur stat, într-o singură biserică ne vom construi viitorul comun ucrainean. Vom construi lumea noastră ucraineană”, a spus Mitropolitul Epifanie al BOU (A) în februarie a.c..
Relația tensionată dintre reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale (BOUA) și comunitățile religioase românești, în special a clerului de etnie română din regiunea Cernăuți, atrage în mod constant atenția publicului. Au mai existat atacuri verbale din partea clericilor BOU(A) la adresa preoților români, inclusiv a mitropolitului Jar, pentru afilierea lor la Biserica Ortodoxă Ucrainean supusă canonic Patriarhiei Moscovei, dar și pentru unele poziții pro-românești ale altor fețe bisericești.
Un episod semnificativ a avut loc anul trecut, la ceremonia de comemorare a jertfelor masacrului de la Fântâna Albă. Cu aprobarea autorităților regionale, slujba religioasă a fost ținută exclusiv în limba ucraineană, iar preoții români, care erau organizatorii tradiționali ai evenimentului, au fost nevoiți să oficieze o slujbă separată în limba română într-o locație din apropierea monumentului victimelor.
Nota noastră: Pentru noi, ca români, este de înțeles acțiunea Patriarhiei noastre de a înființa o structură bisericească pe un teritoriu de tradiție românească și cu o istorie bisericească în spate. Principiul etnic este recunoscut de canoane și stabilit în fixarea teritoriilor bisericești. Nu este de înțeles de ce nu a fost acceptată înființarea unui Vicariat ortodox în Ucraina pe modelul celui ucrainean din România.
Ruptura bisericească a Bucovinei s-a făcut prin intervenția statului ateu bolșevic împotriva rânduielilor bisericești. Potrivit canonului 30 apostolic, Biserica nu recunoaște intervenția politicului și o sancționează prin întoarcerea eparhiilor la posesorul inițial de drept.
Reproșul Bisericii Ucranene canonice este unul legitim, anume că organizarea bisericească se face pe principiul teritorial, nu național. Adică nu se poate introduce o administrare precum cea din diaspora, unde coexistă mai multe Biserici pe aceeași regiune. Parohiile românești din Ucraina nu formează o unitate compactă, ci sunt răsfirate, deci nu se pot constitui într-un tot unitar.
Explicația cea mai plauzibilă este aceea că românii se pliază și vor să fructifice o situație politică în schimbare, în care Ucraina e mai slabă și posibil tot mai neputincioasă pe viitor.
Schismaticii, pe de altă parte, spun corect că nu pot împărți teritoriul cu altcineva, deși ei înșiși nu-l dețin canonic. Invocă hotărârea de condamnare a etnofiletismului din 1872, care este foarte dubioasă și contrară canonului 34 apostolic de împărțire a Bisericilor Locale pe nații.
Adresarea către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu e posibil să producă o intervenție a acestuia în problemele jurisdicționale din zonă.
Peste toate, Biserica trebuie să fie unitară, fără orgolii naționaliste. Aceasta decurge din trăirea credinței în Hristos, din înnoirea cugetului și a inimii prin harul Duhului Sfânt. După aceea există și principiul organizării după nație (etnic) pt mai ușoara înțelegere pământească dată de limba și etosul comune. În cazul în care suntem stăpâniți de erezii care falsifică credința, cum este ecumenismul sau primatul de tip papist, Duhul lui Dumnezeu nu poate fi liantul unității duhovnicești. Dimpotrivă, atunci când harul face să treacă pe planul secund diferențele lumești, se vor găsi soluțiile cele mai bune pentru a rezolva conflictele acestea jurisdicționale.
