Valorile creștine puse la strâmtorare și înlocuite de vaccinare

Crucea înlocuită de medicină și dublată de vaccin (Foto: LA Times)

Cine nu se va lepăda de sine, de pământuri, de bani și chiar de prieteni pentru Hristos nu are parte în împărăția cerurilor, ci este rușinat de veșnicul Judecător. În schimb, cine nu renunță la conștiință, la toate valorile și adevărurile care intră în opoziție cu imperativul vaccinării nu mai are drepturi de bază, la un loc normal în societate. Acestea sunt două viziuni diametral opuse care pun în conflict direct în sufletul fiecăruia veșnicia cu realitatea imediată. Din nefericire, alegerea o facem pe terenul celei din urmă, iar consecințele le vom resimți abia dincolo (dacă nu și în viața aceasta).

Ce poate proba mai limpede credința fiecăruia?

Creștinii din primele veacuri, apostolii și urmașii lor așa și-au trăit viața, într-o mucenicie aspră, care nu însemna mereu pierderea vieții, ci adesea „doar” lipsirea de averi, de privilegii, de recunoaștere, prigoane cumplite sau mai ușoare, capriciile oricui putea să se folosească de stigmatul de creștin pentru a persecuta pe cineva. Nu doar jertfirea la idoli era o probă teribilă, ci și săvârșirea a diferite păcate și nedreptăți. Există multe mucenițe care sunt cinstite pentru că nu au acceptat avansurile unor păgâni sau mucenici care au refuzat să fie părtași la fărădelegi, dar au avut de suferit din cauza „păcatului” de a fi creștini.

Criteriile la îndemână pentru cei mai mulți pentru a lua o decizie sunt cele materiale, imediate. Însă nu înseamnă că sunt cele mai bune. Și adesea intră în conflict cu virtuțile mai înalte, spirituale, fie că e vorba de credință sau moralitate umană sau de altă natură.

Îndeosebi în Biserică valorile fundamentale ar trebui să fie legate de viața veșnică, pentru care ar trebui depășite chiar și necesitățile pământești. Însă, atunci când PF Părinte Patriarh declară că „Viaţa şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu pe care noi trebuie să le păstrăm şi să le cultivăm cu multă rugăciune, smerenie şi multă grijă”, se produce o confuzie în privința vieții creștine. Să ne folosim de rugăciune și chiar de smerenie pentru a păstra sănătatea este de înțeles într-o anumită măsură, deși ar fi necesare unele distincții; însă a cultiva sănătatea prin mijloace duhovnicești, aceasta nu mai e de înțeles. Ea nu este o virtute pe care să o cultive Biserica, ci pe care să o protejeze. De multe ori renunțăm la ea pentru idealuri sau scopuri mai înalte, cu atât mai mult când ar fi cazul pentru suflet.

Trupul în general este privit ca un rob ce trebuie să fie ținut în frâu prin nevoințe, prin credință și prin prețuirea mai mare a sufletului. Nu disprețuindu-l ca fiind rău în sine, dar nepermițându-i să răstoarne curăția morală. Chiar soldații și polițiștii sunt dispuși să moară adeseori sau să vatăme pe alții pentru a apăra libertatea. Cu atât mai mult sănătatea trupului nu are o însemnătate absolută, ci trebuie tratată cu înțelepciune, după principii clare, care urmăresc în primul rând buna așezare a sufletului, după cum învață spre exemplu Sf. Vasile cel Mare sau cum a dat exemplu Sf. Ciprian al Cartaginei.

Totuși astăzi, în contextul pandemiei de covid-19, nu doar că sănătatea este pusă pe primul loc la modul absolut, ci este impus acest principiu ca obligatoriu în fața oricăror altor nevoi. Dar nu numai atât, ci în mod mincinos și disproporționat. Este exagerată o boală (coronavirus) și ignorate multe altele, dar și nevoi materiale și spirituale. Iar măsurile luate nu sunt doar medicale, ci și emoționale și manipulatorii, terorizante. Principiile care stau la baza lor sunt strict trupești în cel mai bun și îngăduitor caz.

Fără a mai intra aici în detalii, contracararea virusului are valențe politice, nu medicale. În loc să fie oferit ajutor medical dezinteresat în fața unei boli, este instrumentată politic această asistență pentru a impune un control totalitar. Poate nu ne vine a crede, dar suntem în plin nazism care va fi mai bine observat în viitor. În termeni creștini, suntem chemați să ne aliniem unei gândiri totalitare.

Cum bine se spune, nimeni nu ne obligă să intrăm în noua lume a vaccinării, ci ne constrânge, ni se stoarce acordul propriu. Avem drept alternativă neplăcută să trăim la periferie. Dar cu perspectiva unei slave negrăite de la Stăpânul Hristos.

Deocamdată este începutul și, prin urmare, mai avem timp să ne pregătim sufletește și chiar material să trăim această marginalizare și persecuție. În primul rând să facem față la oprobiul public, apoi să ne mulțumim cu puțin și să ne descurcăm alternativ.

La momentul actual, nu cred că este lepădare a primi certificatul verde, dar un suflet virtuos își va da toată silința de care este în stare ca să-l evite pentru că este un păcat. Omul simplu, fără de Dumnezeu, nu poate să se împotrivească unui sistem nazist și așa este. Dar pentru un creștin, care are ca Împărat pe Hristos, miza nu este să-l învingă, ci să nu fie biruit.

Am citit un cuvânt frumos pentru aceste zile: „Te vei supune crezând că se va sfârși, dar nu se va sfârși tocmai pentru că te vei supune” (Diego Fusaro). Dar lucrurile sunt mult mai tragice de atât pentru un credincios. Intrarea în era vaccinismului va aduce libertate, o conjunctură mulțumitoare, acceptabilă? Nu cumva va fi un fel de amputare sufletească, poate chiar și la nivel trupesc? Merită la nivel personal?

După ce ierarhia Bisericii a abdicat de la învățătura ei drept-slăvitoare la Sinodul din Creta, după ce este antrenată în schisme și supusă condiționărilor din partea factorilor externi, nu mai cred că va avea cuvânt autentic pentru situația actuală. În felul acesta, rămânem fără linii directoare clare, ne rămâne doar „fuga în munți”, adică scăparea la învățăturile adevărate ale Sfinților Părinți. Sigur că asta poate duce la greșeli majore (teoriile despre modificarea ADN-ului și controlul minții sunt un exemplu) din lipsă de povățuire, dar nu există alternativă la orizont. Prin aceasta nu contest pe ierarhi și conducerea actuală bisericească, ci doar conștientizez limitele lor. Deocamdată la noi încă există o linie corectă de neimpunere oficială a vaccinării. Dar presiunile din viitorul apropiat este de așteptat să schimbe dramatic situația.

Cam cum s-au descurcat mucenicii în vremea prigoanelor din primele secole sau din perioada otomană sau din regimul comunist, așa suntem puși în ziua de astăzi să facem și noi.

Joaca de-a vaccinarea pune în joc mântuirea?

Lumea dominată prin virus (Foto: Fair Observer)

Un prim test pentru a face față la provocarea vaccinării care ne stă în față și ne privește pe toți este acela al maturității duhovnicești de a diagnostica în mod corect situația. Încercând să înțeleg și să definesc cât mai clar introducerea certificatului verde, am pornit de la ideea de ideologie totalitară, am trecut la cea de politică sanitară greșită și, în final, cea mai potrivită caracterizare mi se pare acum aceea de „joacă de-a vaccinarea”. Dacă e să luăm în calcul imaginea de ansamblu, suntem invitați să intrăm într-o horă pandemică organizată nu în cadrul legal și instituțional corect, ci pe terenul unor convingeri ilogice, emoționale și ticăloase, dar nu în ultimul rând dictatoriale în regim de junglă.

În al doilea rând, ca creștin și duhovnic, realizez că nu mai este vorba de o mascaradă la care noi suntem un soi de spectatori sau piese de decor, ci suntem invitați să luăm parte cu toată responsabilitatea lumească. Practic, ni se cere să ne înrolăm prin acceptarea vaccinului și a certificatului verde, să renunțăm la nevinovăția de copil necesară dobândirii împărăției lui Dumnezeu și să devenim serioși în raport cu discursul de putere care ni se pune în față. Nu se mai pune problema renunțării la lume de dragul mântuirii sufletului, ci a fricii de a refuza certificatul verde pentru siguranța zilei de mâine. Pentru un drob de linte, trebuie să ne adormim conștiința, sufletul; poate ieșim astfel la liman făcându-ne frate cu dracul.

Am prezentat în aceste prime rânduri o radiografie a alegerii vaccinale care ne stă în față. Totuși este necesară o detaliere a motivelor, dar și a modului concret de a lua atitudine în așa fel încât să ne câștigăm sufletul.

Joaca de-a vaccinarea

Elementele pe care le am în vedere pentru creionarea tabloului general, atât cât am fost eu în stare să le percep, țin de o serie întreagă de factori.

În primul rând, virusul covid este unul real, mortal în multe situații, dar supradimensionat. Adică pentru contracararea lui au fost propuse și impuse suită de măsuri care nu mi se par și nu sunt proporționale și care au redus oamenii doar la nivelul de infectați fără alte nevoi materiale, sociale sau chiar spirituale. Nu poate fi validată indiferența față de virus, dar nici sugrumarea vieții de zi cu zi din cauza lui.

În plus, multe măsuri sunt ilogice. Spre exemplu, interzicerea circulației noaptea nu are sens. Oprirea adunărilor în grupuri este una, dar circulația este alta. Nu știu să existe vreo explicație oficială plauzibilă pentru această dispoziție. Și, bineînțeles, mantra vaccinării este culmea non-sensului atâta vreme cât cei vaccinați se pot infecta și transmite boala, chiar unii au decedat, există efecte adverse de multe ori grave, nu știm siguranța pe termen lung, nu-și asumă nimeni răspunderea și firmele farmaceutice au interese mai mult financiare decât umanitare. Iar discriminarea prin certificatul verde nu are conotații sanitare, ci pur de control dictatorial. Este adevărat că riscul de a fi afectat de vaccin este mic, dar e mai mare decât în urma îmbolnăvirii de covid.

Cadrul legal a fost suspendat și încălcat în mod consecvent. Hotărârile de guvern privitoare la restricții și-au depășit limitele, neavând în spate o lege prin care să poată fi restricționate libertățile individuale. Acest fapt se înregistrează pe mai departe, unele hotărâri din ultimul timp nefiind publicate ori publicate cu mare întârziere în Monitorul Oficial, ceea ce face ca ele să fie inexistente sau inatacabile în termenul de aplicare. În schimb le respectă cine e neinformat și se ia după comunicatele și directivele de presă. Cu alte cuvinte, nu vorbim de dispoziții ale statului, ci de o stare de spirit care nu are legătură cu legile țării, ci cu preluarea credulă a unor idei și dispoziții. Un alt aspect grav, care s-a înregistrat și în alte țări, este că unele prevederi legale au fost și sunt neconstituționale, dar se aplică în continuare. În afara unor norme corecte și funcționale, ne situăm în cadrul unei narative distopice. Practic, nu ne supunem autorității legale și legitime a statului, ci unei povești abuzive împrăștiate prin mass-media.

În locul acțiunilor raționale, ne este propusă o credință psihotică în virus, care implică o viziune străină despre libertate, sănătate, economie, cultură, spiritualitate, civism. Totul trebuie pus în paranteză sau pe un rang inferior în fața pandemiei. Nu este nici o exagerare să afirmăm că suntem introduși într-o lume nouă, lipsită de sens, panicată, fără perspective limpezi, cu pedepsirea și marginalizarea celor ce nu se încadrează. Nu este doar o ideologie nocivă în mintea cuiva, ci măsuri aplicate efectiv asupra întregii populații. Acest regim despotic este foarte potrivit să fie denumit luptă de clasă, ca odinioară.

Dați înapoi Cezarului ce-i al Cezarului…

Întrebarea care se pune este: Lui Dumnezeu ce rămâne să-I mai dăm? Resturile ce ni le mai lasă lumea constrângătoare și intruzivă sau inima curățită de alipirea de cel rău? Care sunt prioritățile? Cum ne mântuim sufletul pierzându-l sau îl pierdem căutând să-l salvăm?

Cel mai probabil că majoritatea nu sunt măcar să dispuși să pună într-o cheie așa de tranșantă problema mântuirii. Poate pentru că în general au tratat-o cu ignoranță sau pe planul doi, considerând că nu este necesară o implicare atât de mare, că merge să ne mântuim chiar și luând în ușor lucrurile. Dar Evanghelia este, de fapt, foarte categorică: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18: 3), „În zadar Mă cinstesc învățând învățături care sunt porunci ale oamenilor” (Mc. 7: 7), „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 38) și „nu vă amăgiți, nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (1Cor. 6: 9). Și nu e vorba de o rigiditate inumană, ci de o claritate morală a conștiinței în Duhul Sfânt. Avem de ales între lumina lui Hristos și întunericul sau ambiguitatea compromisurilor pământești.

Desprinderea de lume echivalează cu purificarea cugetului, cu nevinovăția inimii și curăția conștiinței. Iar aceasta presupune o anumită abordare, familiarizare și credință în Dumnezeu, o spiritualitate ortodoxă. Nu putem înțelege și asuma poruncile lui Hristos cu gând omenesc pentru că ele nu pot fi împlinite astfel, pentru că „la oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Mt. 19: 26).

Așadar, când vom privi lucrurile din unghi cu adevărat evanghelic, abia atunci vom înțelege cum să ne purtăm corect față de vremurile de strâmtorare și lepădare care au venit și vin peste noi. Altfel, va fi la îndemâna noastră doar justificarea pentru delăsare și compromisuri.

Nu avem pretenția ca lumea să fie sfântă ca să putem trăi în ea, nu, e absurd așa ceva. Ar însemna să ieșim din ea pur și simplu. Totuși există anumite criterii de integrare în așa fel încât să nu ne fie afectată viața după voia lui Dumnezeu. Astfel, dacă nu putem cere sfințenie, avem datoria să urmărim o neutralitate a mediului social. Nu păcatele altora ne împovărează pe noi, ci cele impuse și acceptate de noi. În general respectăm legile civile, dar, atunci când s-ar pune problema să intre în conflict cu porunca lui Dumnezeu, atunci are întâietate Domnul. Atât în lucrurile mărunte, cât și în cele mari, pe plan profesional, familial sau personal. La modul cel mai evident, creștinii primelor veacuri au refuzat închinarea la idoli impusă de puterea statală chiar cu prețul vieții. În alte cazuri curente, preferăm să fim păgubiți și să nu nedreptățim pe cineva duhovnicește chiar dacă legea ne-ar da câștig de cauză. Acesta reprezintă nivelul de la care putem aspira la o viață în Hristos; mai departe ține de eforturile și credința noastră să ne sfințim sau măcar să ne păzim de păcatele de moarte.

Marea strâmtorare de pe urmă

Răcirea dragostei și înmulțirea fărădelegii fac străină minții noastre viața în Hristos. Apare mulțumirea cu himere, cu hristoși mincinoși, cu învățături adaptate. „Dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Mt. 24: 13).

Nu știm cu certitudine dacă au sosit aceste vremuri proorocite, dar cu siguranță seamănă foarte mult. Însă știm sigur care sunt cerințele pentru mântuire și le putem compara cu ceea ce ni se cere: a fi oi în mijlocul lupilor, a ne scutura de dormitare și a ne trezi la realitate. Să nu ne mirăm că poate exista o astfel de presiune a fărădelegii, că este exclus așa ceva. Dimpotrivă, am fost avertizați din timp.

Rămânând cu picioarele pe pământ, suntem conștienți că nu trăim încă vremurile lui Antihrist, ci cel mult pregătirea terenului. Deci nu se pune problema lepădării de credință, dar asta nu înseamnă că nu există alte pericole duhovnicești.

 Eu personal nu sunt împotriva vaccinării, ci a obligativității exprimate prin certificatul de vaccinare. Nu am încredere în vaccin, nu-l recomand, dar nu judec pe cel care îl primește pe considerente sanitare. Însă discriminarea legală și socială a celor nevaccinați are un caracter pronunțat de nedreptate. În mod clar cei care se vaccinează de acum o fac din constrângere, căci ar fi făcut-o până acum din convingere medicală. Este o chestiune nu doar la nivel comunitar, ci și personal.

Având în vedere rigoarea vieții duhovnicești, dar și contextul pandemic prin care suntem prinși să aderăm la o ideologie covidiană, cred că este destul de limpede că avem o grea alegere și răspundere cum reacționăm. Putem refuza și înfiera o astfel de făcătură sau să o îmbrățișăm?

Din păcate, se pare că există și o presiune asupra Bisericii, care înrăutățește lucrurile și le complică. Implicarea ei este echivalentă cu impunerea unei viziuni cuprinzătoare, care include și credința. Atacurile mediatice din ultimul timp și reacția Patriarhului devoalează un asalt progresist asupra credinței sub pretextul pandemiei. E vorba de o nouă așezare a lumii din temelii, o zguduire în profunzime.

Un punct delicat este și modul cum operează certificatul verde. Strânge și centralizează datele celor verificați? Se ajunge la un control polițienesc și intruziv? Asta ar agrava situația.

Foarte ciudat este și faptul că populația pur și simplu este pasivă și nu-și exprimă revolta. Foarte mulți au verbalizat uimirea că nu explodează mămăliga. Practic, suntem și noi părtași la construirea noii orânduiri. Prin pasivitate și… contemplare.

Așadar, ca o concluzie, cred că este un păcat colectiv, dar și personal să fie acceptat green pass-ul; izbăvirea de el se face prin pocăință și mărturisire. În cazul că se dovedește (nu știu acest amănunt) că există o monitorizare centralizată a pașapoartelor, adică o urmărire generală dictatorială, s-ar impune oprirea de la împărtășire pentru că vorbim despre implicarea și validarea unui regim totalitar nelegiuit. Iar în situația și mai gravă că va fi atrasă Biserica în propaganda vaccinării, deja va trebui reevaluată în mai rău primirea pașaportului verde, echivalentă aproape cu lepădarea de credință.

Zilele sunt grele și ar trebui să ne împotrivim masiv până să ajungem la o rezistență pe cont propriu care va avea ca miză propria mântuire. Pe măsură ce rămânem tot pasivi, verticalitatea interioară se deteriorează progresiv și foarte greu vom rezista la o strâmtorare cu adevărat antihristică. Dacă nu există tărie de caracter acum, compromisurile duc la și mai puțină în viitor.

Infailibilitatea pretinsă de sinodalii greci și negarea „îngrădirii”. Răspunsul ex-Mitropolitului Ambrozie al Kalavritelor

O discutare a modului de funcționare a Sinodului episcopilor ortodocși este bine-venită astăzi. Cadrul este dat îndeosebi de unele hotărâri smintitoare din ultima vreme (referitoare la ecumenism la Sinodul tâlhăresc din Creta, la schisma din Ucraina sau cu privire la pandemie în special în Grecia). Însă contribuie și faptul că în duminica de astăzi prăznuim pe Sfinții Părinți adunați la Sinodul VII Ecumenic (787) împotriva iconoclasmului care fusese impus printr-un Sinod tâlhăresc întrunit la Hieria (754).

În perioada 4-8 octombrie a.c. au avut loc ședințele Sfântului Sinod (al Ierarhiei) Bisericii Greciei. Unul dintre cele mai intense subiecte dezbătute a fost legat de ascultarea față de deciziile sinodale. Această temă este un încinsă de opoziția arătată de cei care au întrerupt pomenirea episcopilor după Sinodul tâlhăresc din Creta (2016), dar mai ales de reacția mai multor clerici și chiar episcopi față de deciziile din ultimul timp legate de măsurile de prevenție față de virusul corona. Doi episcopi sunt deja în anchetă sinodală pentru neascultare.

Discuțiile sinodale pe acest subiect pot fi rezumate prin câteva citate expuse chiar în comunicatele publice oficiale din referatul aferent din a patra zi,  dar și din a doua zi.

Astfel, comunicatul oficial al Sinodului redă cuvintele Mitr. Hrisostom de Manis, care a precizat în referatul său despre ascultarea de Sinod: „«ascultarea față de regimul sinodal este alfa și omega pentru o viață autentic bisericească tocmai pentru că toate decurg din Biserică». De aceea «scopul mai îndepărtat al acestei ascultări este unitatea Bisericii și unitatea ascunde un conținut teologic, pentru că constituie axioma, adică principiul credinței».

Răspunzând întrebării dacă nu cumva ascultarea se opune libertății cuvântului, a remarcat că «ascultarea de regimul sinodal nu are nimic înrobitor, nimic lipsit de libertate personală, ci ne supunem numai pentru legătura duhovnicească nestricată cu trupul Bisericii ca cel mai mare bine. Și supunerea aceasta este libertate după cum viața bisericească slujește ca putere… Biserica nicidecum nu este posibil să îndeptățească ruperea unității. Și nimeni nu funcționează ca independent și de sine stătător. Suntem chemați la înrolarea și ascultarea de ordinele Bisericii, care se exprimă prin Sfântul Sinod».

De asemenea, anterior, Mitr. Atenagora a criticat apelurile la «îngrădire» și neascultare față de Sfântul Sinod. El a conturat problema ca o alegere – „fie să-i ignorăm și să-i lăsăm să continue să acționeze necontrolați în interiorul și în exteriorul Bisericii, smintind pe credincioși și conducând pe mulți dintre ei la rătăcire absolută și la fapte care sunt pândite de primejdii de diferite nivele, – fie să plănuim și să aplicăm un cadru de protejare a membrilor Bisericii și a turmei noastre de atacurile de orice natură a demagogilor, conspiraționiștilor și a celor ce ponegresc lucrarea și ofranda noastră”.

Toate aceste idei sunt periculoase pentru că promovează o viziune infailibilă a deciziilor sinodale, care nu pot fi criticate. Într-adevăr, acestea ar trebui să fie în duhul unei înțelegeri drepte a lucrurilor, dar nu de la sine, ci doar atunci când sunt validate și primite de corpul Bisericii. Altfel unitatea pe care trebuie să o păzim nu mai este una în Duhul Sfânt, întemeiată pe luminarea de la Dumnezeu, ci una instituțională, de drepți în fața unor conducători bisericești vremelnici și supuși greșelii.

În ultima ședință au fost aleși 5 noi episcopi în scaunele vacante, iar la hirotonia lor Arhiepiscopul a ținut cuvântări prin care a promovat deciziile luate. Acestea sunt luate în vizor de Episcopul retras Ambrozie în textul de mai jos.

Arhiep. Ieronim și ex-Mitr. Ambrozie (Foto: iEllada)

Scrisoare deschisă a ex-Mitropolitului Ambrozie către tragicul Ieronim al Atenei

Subiect: Declarațiile voastre făcute recent despre «îngrădire»

Preafericite,

Mă adresez astăzi vouă public, fiind înduplecat de îndemnul celui între Sfinți Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, potrivit căruia «cele spuse și săvârșite public să fie mustrate public» (ΕΠΕ, 23,393), ca să depun față de Preafericirea Voastră reacția vehementă a sufletului meu ticălos față de declarațiile pe care le-ați făcut duminica trecută, 10 octombrie a.c., care au văzut lumina publicității! Iată un fragment:

«Nu sunt roz toate faptele. Există mulți spini, există multe dificultăți. Și arhiereii care au parcurs acest drum și care îl iau cunosc din aceste dificultăți care provin din exteriorul, dar, din păcate, și din interiorul Bisericii. Atunci ce se întâmplă? Unde să te întorci?… La Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Și, prin urmare, nu ai trăirile tale personale? Nu ai putința să pui la îndoială ceva, nu este posibil să ai ceva personal față de care probabil să ai întrebări din cele pe care le auzi? Ai acest drept. Dar mai presus de toate este ascultarea de Biserică și de Sinodul ei pentru că el conduce nava. Și te vei supune lui. Totuși probabil opinia ta este tare, posibil să fie puternică.

Respectăm libertatea ta și libertatea oricui. Dar va trebui să vină și să spună: «Părinte, eu asta sunt» și să-și lase responsabilitățile și să se retragă acasă, la mănăstirea lui, la chilia lui și de acolo să aibă pozițiile proprii.

Există o frază pe care mulți o aud și se zbârlesc: mă îngrădesc. Deci cel ce nu este de acord și vrea să țină linia Bisericii, a Sfântului Sinod, vine și spune: acestea sunt crezul meu personal, totuși datorez ascultare Bisericii. Prin urmare, «vă dau o hârtie și vă spun că mă îngrădesc și de acum încolo îmi fac propria viață, fac ceea ce vreau». Unitatea Bisericii este mai presus de toate pentru că susține adevărata credință. Aceste gânduri trebuie să stăpânească și în cei care urcă astăzi treptele altarului, dar și în cei care slujim. Nevoile vremurilor noastre, patria noastră, societatea noastră, desacralizarea tuturor din jurul nostru, fie că se numește familie, fie că se numește tinerețe, fie că se numește copilărie, fie că se numește armată. Această manie a desacralizării nu se înfruntă și nu se confruntă în alt mod decât prin credința noastră, rădăcinile noastre, baza noastră. Putem să ne abatem în interiorul nostru. Nu suntem forțați. Ascultăm de voia Sfântului Sinod al Bisericii». (Sursa: www.cnn.gr și https://www.xronos.gr/koinonia/ieronymos-se-klirikoys-opoios-diafonei-na-paei-spiti-toy-pano-apo-ola-i-ypakoi-stin).

Preafericite,

Sunt de acord absolut cu învățătura voastră despre ascultarea față de Sfântul Sinod, totuși cu o limită, că și Sfântul Sinod va «va învăța drept cuvântul adevărului»! Prin urmare exprimările voastre despre «îngrădire», despre retragerea unui arhiereu care nu este de acord «la casa lui, la mănăstirea lui, la chilia lui» și, la final, despre «desacralizarea» noastră m-au smintit de neimaginat! M-au smintit pentru că presupun că Sfântul Sinod are drept privilegiu INFAILIBILITATEA! Totuși aceasta este ceea ce se dezbate în ziua de astăzi. Sfântul Sinod al Arhiereilor de sub Preafericirea Voastră slujește mereu adevărul sau cumva slujește și rătăcirea?

Până în ziua de astăzi am cunoscut că Papa, desigur că rătăcit, susținea că deține «infailibilitatea»! Astăzi am fost informați că și Sfântul Sinod se arată drept infailibil!

Totuși sunteți în rătăcire, Preafericite, și mai ales sunteți într-o rătăcire jalnică, susținând unele ca acestea! Cât timp atât Sfântul Sinod Permanent, cât și Sfântul Sinod al Ierarhiei recent convocat, ambele săvârșite sub președinția voastră, au trădat pe Mântuitorul nostru Hristos, au trădat credința noastră ortodoxă , au secularizat – și, prin urmare, au dizolvat – Biserica Greciei pentru că toți Preasfințiții Arhierei, în afară de foarte puțini, v-ați supus Cezarului, adică celui care nu face deosebire între credința lui în Hristos și evlavia lui, Primului-Ministru al Greciei, afurisitului domn Kiriakos Mitsotakis!

Cu prilejul coronavirusului, adică o fabricație a puterilor întunecate și satanice ale mondializării, ați părăsit învățătura lui Hristos despre mântuirea sufletului nostru și, îndumnezeind trupul omenesc, acum vă mai cheltuiți în continuare pentru protejarea sănătății trupești, adică pentru acceptarea din partea fiilor credincioși ai Bisericii a vaccinului împotriva coronavirusului, trecând cu vederea faptul că vaccinul provoacă până și moartea în unele cazuri!

Aplicând orbește îndrumările dlui. Mitsotakis, ați dizolvat Biserica! În esență, anul trecut ați anulat sărbătoarea Paștelui, supunându-vă fără crâcnire stăpânirii politice și aplicând orbește ordinele dlui. Mitsotakis, care v-au fost date pe 16 martie 2020 nu printr-o colaborare provizorie, ci pe internet printr-un articol la Twitter-ul vostru personal!

Așa încât, Primul Ministru se autodesemnează și… Arhiepiscop a toată Grecia! În continuare, v-ați trădat misiunea nu ca individ, ci ca Sfânt Sinod al Bisericii Greciei!

Iată încă o dovadă: Pe 20 aprilie a.c. printr-o altă SCRISOARE DESCHISĂ a mea am acuzat public că membrii Sfântului Sinod Permanent din a 164-a Perioadă Sinodală prin decizia luată cu privire la «ora săvârșirii Sfintei Liturghii a Învierii din seara Marii Sâmbete, forțează și încalcă rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe» și am confruntat fragmentul aferent din Enciclică:

«Cu privire la Slujba Învierii, Sfântul Sinod… a decis unanim, făcând uz de iconomia Bisericii… ajustarea orei săvârșirii Învierii la 9:00 p.m. din Marea Sâmbătă. Slujba va avea loc în curtea sfintelor biserici… și va urma Sfânta Liturghie de Înviere în interiorul bisericii».

«Drept aceea», scriam atunci, «cad înaintea voastră în genunchi cu adâncă durere a sufletului și cu lacrimi îndrăznesc să reclam în fața voastră că prin această decizie este anulată și călcată în picioare practica și tradiția care, după cum este cunoscut, NU ÎNGĂDUIE CLERICULUI SĂ SĂVÂRȘEASCĂ DUMNEZEIASCA SLUJBĂ DE DOUĂ ORI ÎN 24 DE ORE!»

În plus, v-am amintit atunci și arhiereilor sinodali cuvintele de mai jos din Pidalion:

«… În afară de tradiția orală, în PIDALION sunt inserate literal următoarele:

«Să nu se facă două Liturghii într-o zi pe aceeași Sfântă Masă. „Nu se poate vorbi la o Sfântă Masă în aceeași zi de două Liturghii, nici la aceeași Masă la care a liturghisit Episcopul să liturghisească preotul în acea zi.” Dar și preoții noștri care liturghisesc de două ori poate din îndrăzneală păcătuiesc grav și să înceteze în continuare această neregulă» (v. PIDALION, p. 90).

În afară de acestea, m-am adresat unor urechi «care nu aud»! Prin măsurile pe care le-ați aplicat, v-ați predat unei tiranii de diabolică rătăcire, care răspunde la numele „protejarea de coronavirus” și ați dizolvat Biserica! Iată o dovadă:

Prin argumentele și dovezile sărace de mai sus, Preafericite, este demonstrat foarte limpede că actualul Sfânt Sinod NU ESTE INFAILIBIL! Deci cum să ascultăm de ordinele lui? De aceea îndemnul vostru la «retragerea la chilia noastră» și despre «îngrădire» servește numai și numai acțiunii trădătoare a Sfântului Sinod! Nu doriți să existe reacții la cele pe care le decide Sfântul Sinod, așa încât să… faciliteze acțiunea voastră pentru că doriți să fiți pe placul dlui. Mitsotakis, care a finanțat Biserica Greciei cu o parte din suma de 4.500.0000 €, care a fost oferită drept sprijin «pentru forurile religioase», adică ortodocși, musulmani șamd. (v. articolul 104, par..1 din Legea 4790/2021/Α΄48).

Recurgând acum la istoria bisericească, ne veți îngădui să amintim că odinioară, rar într-adevăr, chiar și un Sinod Ecumenic este posibil să slujească rătăcirea! Atunci slujesc și exprimă adevărul unele persoane sinodale reacționare!

Deci vă voi aminti despre două Sinoade ale Bisericii, care, prin conlucrarea diavolului, au slujit… rătăcirii, unul din trecutul de demult istoric și celălalt din istoria contemporană bisericească!

În anul 449 d.H. în Efes a fost convocat un mare Sinod. Au participat 127 (notă: poate 135 după altă versiune) Episcopi cu președinte Patriarhul Dioscor al Alexandriei și cu tema condamnării lui Eutihie, care, după opinia lor, (nu?) învăța o credință rea și o erezie! «Dioscor… a impus 104 episcopi să semneze caterisirea lui Flavian al Constantinopolului și a lui Eusebiu de Dorileea, care îl condamnaseră pe Eutihie…» (v. www.peripatitis.net/news/449-m-ch-i-listriki-synodos-stin-efeso/).

Acel «Sfânt» (???) Sinod a fost numit de Biserica Mamă «TÂLHĂRESC»! Așadar există eventualitatea ca un Sinod să nu fie considerat «Sfânt» și, prin urmare, arhiereii care gândesc corect vremelnic, se exprimă și se comportă «ortodox», adică cei care se opun și condamnă deciziile și acțiunile unui astfel de Sinod al lor, să nu fie vrednici de desconsiderare și de închiderea lor «în casa lor, în mănăstirea lor, în chilia lor», după cum susțineți, Preafericite, ci dimpotrivă sunt robi autentici ai lui Iisus Hristos!

În sprijinul gândurilor și a raționamentelor mele îngăduiți-mi să invoc cuvintele marelui teolog și Profesor, pururea pomenitul Pan. Trembelas:

«Însăși istoria străveche a Bisericii dă mărturie fără îndoială că nu există garanție în privința adevărului pentru fiecare Sinod al episcopilor sau că este izbăvit de orice rătăcire. Faptul că sfinți și mari bărbați ai Bisericii, precum Marele Atanasie și dumnezeiescul Gură de Aur, au fost caterisiți de Sinoade episcopale îndreptățește deplin tânguirea Sf. Grigorie Teologul… (…) Este un fapt istoric adeverit din multe părți că nici mulțimea Episcopilor Întâistătători, nici venirea lor din fiecare parte a lumii și din Biserici care se găsesc în fiecare parte, nici participarea tuturor tronurilor centrale și arhiepiscopale nu sunt suficiente pentru convocarea unui Sinod Ecumenic. Astfel, la Sinodul din Efes (449), numit pe bună dreptate tâlhăresc, au șezut 135 de episcopi, printre care [Patriarhul] Dioscor al Alexandriei și [Arhiepiscopul] Iuvenalie al Ierusalimului și [Arhiepiscopul] Talasie al Cezareei Capadociei» (v. P.Ν. TREMBELAS, Dogmatica, vol. 2, Ed. «Sotir», Atena 2003, p. 403-404.) (https://www.impantokratoros.gr/2A3CCD56.el.aspx).

Să evităm acum acel celălalt Sinod de episcopi unionist, (Pseudo)-Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439), ca să venim la Sinodul tâlhăresc din zilele noastre (23.12.2016?), Sinodul de la Colimbari din Creta, al cărui membru, din păcate, ați fost, Preafericite!

Despre Sinodul acesta, care a recunoscut pe agenții bisericești din Ucraina caterisiți și schismatici, deși a provocat în același timp și o nouă schismă în comunitatea ortodoxă, au fost semnalate următoarele:

«Concluzia care se trage fără forțare din studierea textelor finale publicate ale așa-zisului Sfânt și Mare Sinod, precum și din deciziile și analizele teologilor și Mitropoliților distinși este că în final acest Sinod se dovedește antiortodox, tâlhăresc și eretic pentru că:

1. A fost atinsă în final ținta de fi considerate biserici ereziile, adică a devenit primit faptul că papismul, precum și restul ereticilor sunt Biserici, nu erezii, după cum recunoaște așa-numitul Consiliu Mondial protestant al Bisericilor sau mai degrabă al ereziilor.

2. Dizolvă deciziile Sinoadelor Ecumenice.

3. Contraface spiritualitatea ortodoxă.

4. A exclus pe episcopi și desființat sinodalitatea ortodoxă și în general a utilizat metode antiortodoxe în modul lui de funcționare.

5. A făcut obligatorii deciziile Sinodului sub pretextul păstrării sau așa-zisei apărări a Ortodoxiei autentice, desființând totuși rolul mirenilor și a clericilor de jos, care au răspundere pentru păstrarea credinței ortodoxe veritabile».

Și cel ce a redactat faptele tragice de mai sus le pecetluiește cu următoarele: «Deci aceste puncte le vom analiza ca să arătăm că în final Sinodul acesta este cu adevărat tâlhăresc, eretic și antiortodox» (https://www.agioritespateres.com/i-synodos-tou-kolympariou-gia-kai-megali-i-airetiki-kai-listriki/).

Preafericite și mult iubite frate al meu în Hristos,

Consfințind această lungă referire a mea, îngăduiți-mi să vă amintesc că nu a fost conformă comportarea voastră față de pururea pomenitul vostru predecesor, Arhiepiscopul Hristodul, cu cele pe care le susțineți astăzi cu capul descoperit! Pentru că, deși ați fost vehement opozant la cele pe care le susținea Hristodul, nu v-ați retras «la casa voastră, la mănăstirea voastră sau la chilia voastră», ci dimpotrivă ați ieșit plin de mânie și iuțeală din sala de ședințe, împrăștiind mai ales atunci în aer documentele sinodale!

Mă întristez adânc pentru că m-am silit să vă amintesc toate acestea, dar o fac, invocând întâi relația noastră cordială de prietenie din timpurile noastre de studenție la Internatul Studențesc «APOSTOLUL PAVEL» din Atena, iar în al doilea rând și faptul că eu, ticălosul, am contribuit decisiv la alegerea voastră ca Mitropolit de Teva și Levadia, făcându-vă un referat și implorând pe pururea pomenitul mare Arhiepiscop al Atenei, Preafericitul Serafim, care în final a și acceptat rugămintea mea fierbinte.

Deci mă înclin astăzi înaintea voastră și vă cer îngăduința pentru acest cuvânt al meu aspru, pe care l-am scris nu opunându-mă vouă, ci pentru restaurarea adevărului și respingerea pozițiilor și îndrumărilor voastre condamnabile, pe care le-am auzit la hirotonia în Episcop a noului Mitropolit Calinic de Kastoria. Cuvinte care, din păcate, schimbă cuprinsul credinței noastre neprihănite. De altfel, semnatarul prezentei nu este atins personal, de vreme ce a ales de voia sa și deja s-a retras «la casa lui, la mănăstirea lui, la chilia lui», fapt cunoscut de altfel și ca «HANUL DIN VOSTITSA[1]»!

Cu acestea, îmbrățișându-vă în Domnul, semnez

Cel mai mic frate în Hristos

† Ambrozie, fost al Kalavritelor și Eghileei


[1] Este vorba de o localitate în care s-au făcut întâlniri pentru a fi organizată Revoluția din 1821. Aceasta se găsește în episcopia în care a fost titular Mitropolitul Ambrozie. Practic, e o aluzie la formarea unei opoziții.

Certificatul verde: însemnul unei noi ideologii inacceptabile pentru creștini

Green pass: noua identitate (Foto: Idealista.news)

Cu toate că realitatea de acum este mai sumbră decât previziunile inițiale pe care le-am făcut în legătură cu vaccinarea, este de preferat pe mai departe o atitudine ponderată și chibzuită, fără a aluneca în teorii conspiraționiste hazardate. Chiar și așa, introducerea certificatului verde constituie evident ușa spre o societate a fărădelegii și nonsensului, în care va fi greu de trăit ca și creștini.

Principalul motiv de îngrijorare nu este vaccinul în sine, ci obligativitatea lui prin certificate online cu coduri QR. Este libertatea oricui să decidă dacă se vaccinează sau nu, să își asume riscurile și beneficiile. Însă impunerea prin constrângere, în condițiile în care nu există justificări plauzibile, este în contradicție cu orice normă umană, este semnul unei ideologii inumane, tiranice și necruțătoare. La mijloc este o mare minciună, pe care nu o putem accepta pentru a nu valida un sistem nelegiuit.

Motivele pentru care vaccinarea nu poate fi obligatorie și nu este corect să producă discriminare sunt simple. Cei vaccinați se pot îmbolnăvi, pot face forme grave, chiar mor mulți dintre ei și, în plus, există efecte adverse și chiar decese sub altă formă decât infectarea cu coronavirus. Atâta vreme cât nu este o medicație sigură și nici eficientă, înseamnă că nu vorbim despre măsuri sanitare, ci politice, de control și inginerie socială. Dacă la toate acestea adăugăm informații confirmate că în țările cu rate mari de vaccinare cei mai afectați au fost tocmai cei injectați, perspectiva este chiar și mai sumbră, căci implică impunerea unei măsuri nocive de-a dreptul. În orice caz, o ruletă rusească mai grozavă decât vaccinurile normale de până acum nu poate fi folosită decât de conducători fără scrupule și o conștiință limpede nu are de ales decât să o evite. Mai rău de atât nu poate fi, nu mai este loc nici măcar pentru compromisuri acceptabile care ar putea fi făcute.

Discuția pe marginea subiectului vaccinării s-a purtat în mare măsură în emisiunea de la TVR1 de curând:

Cu toate că menirea acestei emisiuni este de a face acceptabil subiectul, concluzia logică a votului majoritar reflectă realitatea: majoritatea românilor (80%) resping vaccinarea și îndeosebi obligativitatea ei.

Frica de vaccin nu este justificată de teorii bizare despre conținutul lui, în care ar fi nanoparticule de grafen sau de nanoboți sau alte particule prin care să fim controlați mental, ci de anularea libertății umane. Chiar dacă tehnica vaccinurilor cu ARNm sau cu ADN ar fi una bună și revoluționară, tot nu ar fi acceptabilă dacă ar fi instrumentată pentru a se introduce un control și o discriminare a populației. Idolatrizarea sănătății în defavoarea sufletului și a oricăror altor valori spirituale și materiale nu are sens pentru un creștin autentic.

În momentul de față practic nu mai sunt respectate nici măcar legile civile, ci doar bunul simț și frica de boală. Dar, din păcate e vorba de o frică indusă artificial și de un bun simț imaginar, de pe urma căruia să profite cei lipsiți de scrupule. Deci nu avem de-a face doar cu măsuri greșite, ci cu o ideologie strâmbă, nu doar cu ilegalități, ci cu o reeducare în derulare.

Așa cum au rezistat martirii temnițelor comuniste, la fel va trebui să facem și noi. Unii de atunci s-au împotrivit până la capăt, alții au făcut compromisuri și s-au ridicat, iar alții au stat împotrivă cu îndârjire omenească, apoi au căzut definitiv, când le-a fost înfrântă rezistența. Aceste tipologii le prezintă I. Ianolide în subcapitolul Portrete din „reeducare” (p. 99 din cartea Întoarcerea la Hristos). Ceea ce a dat verticalitate a fost credința sinceră, puternică, nu râvna omenească. Iar aceasta constă în a fugi de păcat, a nu accepta părtășia cu fărădelegea pentru că vom da seama chiar și de faptele mărunte, cu atât mai mult de cele mari și grave. Iar cedarea în fața răului duce la căderi mari, tot mai adânci și nebănuite.

Atacurile perfide și presiunea asupra Bisericii sunt grăitoare. Spre exemplu, acuzele la adresa IPS Teodosie sunt meschine. Cel puțin probele din care să reiasă că el îndeamnă doar la refuzul vaccinării sunt neconcludente. Afirmațiile sale: „Aveți tot dreptul să alegeți. Nu trebuie să fiți obligați” sunt elocvente că se referă la cei care nu doresc vaccinul. Peste tot se vorbește despre vaccinare ca singura soluție în fața infectărilor și se încearcă închiderea gurii celor care se opun. În acest context, poziția IPS Sale de a fi prevăzători este cel puțin corectă și lăudabilă.

Provocarea care ne stă în față este minciuna generalizată, păcatul sistematizat, lipsa de principii clare. De acestea trebuie să fugim, nu de lipsurile și atacurile asupra trupului. Sufletul trebuie să-l ferim de păcate, nu trupul de prigoane sau de înlănțuiri închipuite prin nanoparticule, 5G, grafen sau alte amenințări neprobate. De aceea nu vaccinul este răul, ci certificatul verde. Iar atitudinea cea mai bună este de a-l refuza pe primul. Probabil că acesta este protestul nostru cel mai eficient față de țările unde s-au vaccinat majoritatea și acum sunt nevoiți să iasă în stradă cu succes în Franța, dar nu la fel în Italia deocamdată.

Mesajul Patriarhului Daniel cu ocazia sărbătoririi Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Părintele Patriarh Daniel a dat astăzi publicităţii un mesaj menit să încununeze activităţile Bisericii Ortodoxe Române ce s-au desfăşurat cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului nostru Voievod. Dincolo de toate rezervele ce pot fi exprimate cu privire la activitatea Părintelui Patriarh Daniel, despre care s-a scris şi aici pe blogul nostru şi despre care vom continua să scriem (chiar curând), mesajul Preafericitului Părinte Daniel este unul mai mult decât binevenit în condiţiile în care modalitatea în care unii ierarhi au înţeles să comunice cu acest prilej poate fi catalogată, eufemistic, ca fiind deficitară. Mesajul PF Daniel umple acest gol/deficit de comunicare şi cinsteşte momentul însemnat pe care l-am parcurs cei care avem evlavie faţă de Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

Textul integral al mesajului Părintelui Patriarh Daniel, publicat pe basilica.ro:


Sursa imaginii: Basilica.ro

Politică luminată de credinţă. Neagoe Basarab, un principe ctitor de biserici şi pedagog creştin

Neagoe Basarab (1512-1521) a urcat pe tronul Ţării Româ­neşti într-o perioadă foarte agitată, în care mai toată creş­tinătatea se temea de puhoiul otoman ce ameninţa, năvalnic şi fanatic, libertatea atâtor popoare.

Dezordinea şi confuzia din Imperiul Otoman, dezordine cre­ată de luptele dintre Baiazid II şi Selim pentru titlul de sultan, a uşurat, oarecum, urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab.

Noul domn al Ţării Româneşti avea multe de făcut în ţară, trebuia să reducă la tăcere glasurile care murmurau împotriva sa, imputându-i că nu este „fiu de domn”, că nu i se cuvine scaunul domnesc.

Dar problema cea mai spinoasă în activitatea sa diplo­matică era de ordin extern.

În împrejurările vitrege de atunci, voievodul a căutat, pe de-o parte, păstrarea păcii cu otomanii, în condiţiile unui tribut care oprea amestecul acestora în treburile interne ale ţării, pe de altă parte, cultivarea unor relaţii diplomatice intense cu toate forţele politice ostile Imperiului Oto­man, în aşa fel încât Ţara Românească să nu se afle izolată în faţa otomanilor şi să poată primi, la nevoie, un ajutor de la aceste puteri creştine care, în mod tradiţional, erau aliate ale Ţărilor Române în lupta contra Imperiului Otoman.

O astfel de situaţie era, evident, destul de dificilă, dar poate cea mai promiţătoare în condiţiile complexe ale epocii respective. În acest sens, relaţiile cu Regatul Ungar şi cu Transilvania, care ocupa o poziţie specială, aproape autonomă, în cadrul acestui regat, constituie preocuparea de seamă a politicii externe a lui Neagoe Basarab în lumea creştină.

Domnul muntean trăia în raporturi de prietenie şi bună vecinătate cu Ludovic II Iagello, regele Ungariei, care – la 9 iunie 1517 – dăruia lui Neagoe Basarab domeniul Geoagiului de Jos, cu vreo 20 de sate în jur, ca loc de refugiu. Oraşele Sibiu şi Braşov au avut legături economice şi comerciale cu Ţara Româ­nească în timpul voievodului Neagoe Basarab.

Mai mult, din corespondenţa pe care domnul Ţării Româneşti o purta cu saşii din Sibiu, reiese că el furniza acestora chiar şi unele infor­maţii cu caracter politic. Cele mai multe scrisori, însă, au în vedere probleme de interes comercial, deoarece saşii erau pricepuţi argintari în acea vreme.

Astfel, meşterii Ioan şi Celestin lucraseră în Ţara Românească 17 potire de argint aurit. Relaţii asemănătoare avea şi cu braşovenii pe care îi invită, într-o scrisoare din 24 aprilie 1520, la o a doua deschidere (inaugurare) a bisericii Mă­năstirii Argeş, pentru că la prima inaugurare biserica nu fusese terminată în exterior.

Neagoe Basarab a căutat să stabilească legături diploma­tice şi cu alte state interesate în lupta antiotomană. Este vorba de Republica Veneţiană şi Statul papal. Astfel, în 1518, Hieronim Matievici era trimis cu o solie la Veneţia, unde a fost primit cu multă căldură. Este pentru prima dată când întâlnim un sol al Ţării Româneşti în Republica Sfântului Marcu. Apusul vedea în Neagoe Basarab o forţă ce putea intra în combinaţiile şi interesele lui politice, şi nu un supus docil al otomanilor.

Din cele spuse până aici reiese clar interesul voievodului pentru ţara pe al cărei tron urcase şi că nu putea fi indiferent la frământările şi planurile expansioniste ale Semilunei.

Dar Neagoe Basarab rămâne în istoria poporului nostru o figură importantă, mai ales prin activitatea sa cultural-religioasă, sferă în care el – am putea spune – a excelat. Stăruinţa domnului Ţării Româneşti pe acest plan are şi un substrat politic: întărirea unităţii creştinilor ortodocşi în lupta lor cu otomanii.

  1. Fără nicio exagerare se poate spune că Sfântul Neagoe Basarab a fost susţi­nătorul tuturor creştinilor aflaţi sub stăpânire otomană, din Carpaţi până în Siria şi de la Marea Ionică până în Egipt. Numele voievodului român se po­menea atunci în nenumărate mănăstiri, în Balcani, în Grecia, în Asia Mică.

Cronicarul Gavriil Protul, în „Viaţa Sfântului Nifon, Patri­arhul Constantinopolului”, referindu-se la daniile pe care le-a făcut Neagoe Basarab atâtor mănăstiri din Răsărit, scria: „Ce vom mai spune deosebi lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit? Să zicem toate câte sunt în Evrota, în Trachia, în Elada, în Ahaia, în Eliric, în Cambania, în Elipsod, în Misia, în Machidonie, în Tetulia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţia şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi multă milă pretutindenea da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie.

Ceea ce impresionează în mod deosebit sunt ajutoarele acordate de Domnitorul Neagoe Basarab mănăstirilor din Muntele Athos, încât azi el este pomenit ca şi ctitor sau binefăcător în 13 din cele 20 de mănăstiri atonite. El face renovări, răspândeşte daruri, obiecte de cult şi danii anuale băneşti la mănăstiri cum sunt: Cutlumuş, Marea Lavră a Sf. Atanasie, Ivir, Pantocrator, Vatoped, Xeropotam, Hilandar, Rusicon, Xenofont, Zografu. Sumele anuale ce constituiau da­niile în bani sunt foarte mari, aşa de pildă: la Vatoped, dăruia anual 200 de taleri; la Ivir, oferea anual 200 de taleri; la Hilandar, 7000 aspri în fiecare an; la Cutlumuş, 10.000 aspri; la Zografu, 3.000 aspri anual; la Xenofont, 2.000 aspri; la Rusicon, 4.000 aspri danie anuală.

Mai mult, la Constantinopol a acoperit Patriarhia şi a înnoit chiliile; la Ierusalim, la Muntele Sinai, la Meteorele de pe Stânca Tesaliei, la Tescavita, Cuşnita şi Cuteasca face alte şi alte da­ruri. La Ascalon, în Siria, întăreşte fortul cu o culă înarmată.

În Ţara Românească, Neagoe Basarab face daruri unor mănăstiri, iar pe altele le renovează. Aşa, de pildă, acoperă cu plumb Tismana, termină Mănăstirea Dealu, ajuta mănăstirile Cotmeana, Vişina, Dobruşa, Cozia, aduce icoana Sfântului Gheorghe de la Constan­tinopol la Mănăstirea Nucet.

Neagoe Basarab era ucenicul spiritual al Sfântului Nifon, care a fost Patriarh al Constantinopolului de două ori, între 1486-1488 şi 1497-1498, apoi, începând cu anul 1503 până în 1505, fostul Patriarh Nifon a devenit mitropolit al Ungrovlahiei, însă, din cauza unui conflict cu Domnitorul Radu cel Mare (1495-1508), a fost nevoit să părăsească Ţara Românească şi a murit, în 1508, la Mănăstirea Dionisiu în Muntele Athos.

Aducerea moaştelor Sfântului Nifon, fostul dascăl al lui Neagoe Basarab (mai ales la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, începând cu anul 1502), este descrisă detaliat  de către acelaşi Gavriil Protul în lucrarea Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, unde arată că moaştele acestuia au fost aduse în anul 1517 din Sfântul Munte Athos cu mare alai şi aşezate la Mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni de iertare, iar după aceea au fost trimise înapoi la Mănăstirea Dionisiu într-un chivot de argint aurit, împodobit cu pietre preţioase şi cu email, un dar preafrumos al lui Neagoe pentru Mănăstirea Dionisiu.

Drept răsplată, călugării de la Dionisiu i-au dăruit Domni­torului, ca moaşte, capul şi mâna Sfântului Nifon, „iar el (Domnitorul) – spune Gavriil Protul – primi acele daruri cu mare bucurie ca şi Moise tablele legii vechi, şi le purta tot cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (caretă) ca şi Israil racla legii”.

  1. Momentul culminant, însă, al domniei lui Neagoe Basarab, moment cu răsunet peste veacuri, îl constituie zidirea Mănăstirii Argeş, târnosită cu mult fast la 15 august 1517. Târnosirea acestui aşezământ monahal a fost prilej de întâlnire a mai multor ierarhi ai popoarelor subjugate de otomani şi contribuia efectiv la întărirea solidarităţii creştine.

Festivitatea târnosirii a fost minunată. Alături de Dom­nitorul Neagoe, de Despina Miliţa, de copiii lor şi de toţi boierii, au participat într-un sobor impresionant: Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, patru mitropoliţi din Răsărit, mitropolitul Macarie al Ungrovlahiei, o mulţime de egumeni (stareţi) de la Athos, în frunte cu protosul lor, Gavriil, şi încă alt numeros cler din ţară.

Acelaşi Gavriil Protul notează: „Şi dacă sfârşiră dumne­zeiasca Liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pe toţi, pe cei mari şi pe cei mici, pe săraci şi pe văduve… şi tuturor câţi li se cădea milă le-a dat”.

Într-adevăr, Mănăstirea Curtea de Argeş nu este o simplă ctitorie a unui Domnitor; aceasta este o capodoperă a spiri­tului artistic al poporului român, ea reprezintă calităţile spirituale deosebite ale poporului nostru: jertfelnicia, armonia (echilibrul) şi dorinţa sa de-a crea sinteze (comuniune).

Gavriil Protul, cel ce a luat parte la târnosirea acestei mănăstiri şi descrie evenimentul, exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu este aşa mare şi sobornică precum Sionul pe care îl făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia pe care o făcu Justinian împăratul, însă cu frumuseţea este mai pe deasupra decât acelea”.

Vizitând biserica, sirianul Paul din Alep, pe la mijlocul sec. XVII, impresionat de frumuseţea ei, o caracteriza ca fiind „un obiect de minunăţie a minţii şi fără asemuire printre mănăstirile din acest Principat”.

Grija deosebită a voievodului pentru acest odor al culturii româneşti se observă citind pe lespedea de piatră aşe­zată pe mormântul lui Neagoe Basarab, unde, printre altele, stă scris: „Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păstreze acest loc de odihnă şi lăcaş al oaselor mele, ca să fie nestricat”.

Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este adevărata coroană a ctitoriilor Sfântului Neagoe Basarab, mărturia cea mai de seamă a preocupărilor sale ctitoriceşti.

Între ctitoriile sale, se află şi biserica Mănăstirii Snagov din judeţul Ilfov, construită în timpul domniei sale (1512-1521), după model monahal atonit. Astfel, Domnitorul isihast Neagoe Basarab şi-a legat numele de această aşezare monahală, cu începuturi modeste în secolul al XI-lea, dar îndrăgită de mai mulţi Domnitori ai Ţării Româneşti, începând cu secolul al XIV-lea: Vladislav I Vlaicu (1364-1377), care a zidit aici un paraclis; Mircea cel Bătrân (1386-1418), de la care avem până astăzi o clopotniţă mare; Vladislav II, care a zidit aici în 1453 o biserică, având hramul Buna Vestire; apoi Vlad Ţepeş († 1476), care, între anii 1456-1462, a înzestrat mănăstirea cu ziduri de apărare, un pod de lemn (distrus la 1821 în timpul Eteriei), un tunel de refugiu pe sub apă, şi tot el a organizat aici o închisoare pentru „trădători şi tâlhari”; Domnitorul Mircea Ciobanu (la mijlocul sec. XVI) a închis pridvorul acestei biserici, iar fiul său, Petru cel Tânăr, a dispus pictarea aceste bisericii, finalizată în anul 1563.

Un moment important din trecutul acestei mănăstiri îl constituie dorinţa lui Antim Ivireanul de a înfiinţa aici, ca stareţ al Mănăstirii Snagov, o tiparniţă, în care au apărut cărţi de cult şi de zidire sufletească în limbile română, greacă şi arabă (1694-1705), fiind sprijinit de Domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Aşadar, trei sfinţi, Sfântul Neagoe Basarab (†1521), Sfântul Constantin Brâncoveanu (†1714) şi Sfântul Antim Ivireanul (†1716) au iubit mult această mănăstire care a fost adesea o „antecameră” sau un pridvor al Raiului pentru mulţi monahi şi pelerini.

  1. Viziunea spirituală, morală, politică, diplomatică şi militară a lui Neagoe Basarab se află în lucrarea sa literară, pedagogică şi filosofică: Învăţăturile către fiul său Theodosie, prima de acest gen în cultura românească.

După cum remarcă domnul Dan Zamfirescu: „«învăţăturile» ne apar, astfel, în acelaşi timp ca o operă de instrucţie şi de educaţie religioasă şi morală, un breviar de ascetică şi mistică răsăriteană, o an­tologie de texte pedagogice selectate şi aranjate potrivit scopului general al lucrării, un tratat de teorie politică a mo­narhiei bizantine de drept divin, un manual original de teorie şi tehnică a guvernării autoritare moderne, o sinteză a experienţei şi gândirii diplomatice româneşti, o carte de tactică şi strategie militară şi una din cele mai autentice şi mai valoroase creaţii literare din cultura română”.

Recent, Academia Română a evidenţiat şi mai mult importanţa acestei opere, publicând volumul: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ediţie de Dan Zamfirescu şi Ileana Mihăilă, Studiu introductiv de Eugen Simion, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2020, 1183p.

Educaţia aleasă bisericească pe care a primit-o îl ajuta pe Neagoe Basarab să citeze din Sfântul Ioan Hrisostom şi din alţi Sfinţi Părinţi ai Biserici, utilizând datele Sfintei Scripturi cu o uşurinţă uimitoare. „El – zice Nicolae Iorga – este cel dintâi domn român pătruns de cultura bizantină”.

Într-adevăr, Neagoe Basarab a avut o viziune largă, iubind moştenirea bizantină, în special spiritualitatea isihastă, dar totodată el este principele vremii sale, deschis spre noua cultură a Renaşterii. Fără să fie luptător cu armele, ca voievodul Ştefan cel Mare, voievodul Neagoe Basarab – prin toată grija şi dărnicia sa pentru lumea creştină din Orient şi Balcani – apare ca un luptător al spiritului, „domn al culturii” creştine europene, în special al culturii creştine bizantine.

În 1521, după 9 ani de domnie, Neagoe Basarab se stinge din viaţă, lăsând în urma sa multă lumină, ale cărei raze vin până la noi cei de astăzi.

Trupul său a fost depus în gropniţa frumoasei sale ctitorii de la Curtea de Argeş.

Privită în ansamblul ei şi în contextul epocii sale, domnia lui Neagoe Basarab poate fi considerată o renaştere spirituală românească. Neagoe Basarab a fost un fiu şi un Domnitor demn de poporul din care făcea parte şi pentru a cărui propăşire spirituală, culturală şi socială s-a ostenit foarte de mult.

Domnitor înţelept, evlavios şi darnic, Neagoe Basarab rămâne mereu viu prin ceea ce a lăsat posterităţii şi constituie un exemplu pentru generaţiile de azi şi de mâine.

De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2008, l-a trecut în rândul Sfinţilor din calendar, cu dată de pomenire la 26 septembrie.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*Text publicat în vol. Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, pp. 150‑154, revizuit şi îmbogăţit de autor în 2021, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea Sfântului Voievod Neagoe Basarab la viaţa veşnică (1521‑2021).

Alocuțiunea domnului profesor Dan Zamfirescu despre Sfântul Voievod Neagoe Basarab

Nota theodosie.ro / Am sărbătorit astăzi, în duminica Pescuirii Minunate, pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, trecut la Domnul în urmă cu 500 de ani. Cifra rotundă a reprezentat un imbold pentru ca multe persoane care au notorietate publică să marcheze acest moment, fie în online, fie prin participarea la evenimentele organizate cu acest prilej. Dată fiind tema acestui blog, speculez că am urmărit tot ce a apărut în spaţiul public cu privire la această sărbătorire. Sunt multe demersuri care bucură şi care pot aduce publicul general mai aproape de Sfântul nostru Voievod.

Am observat însă că lipseşte o recunoaştere pe care publicul o datorează celui care şi-a dedicat întrega viaţă studierii problemelor controversate ce vizează Învăţăturile… Am comentat în mod repetat aici pe blog faptul că deşi le considerăm ca fiind un bun câştigat patrimoniului nostru spiritual, Învăţăturile… au făcut obiectul multor polemici prin care, în esenţă, se nega faptul că ar fi fost creaţia Sfântului Voievod Neagoe Basarab ori chiar că ar aparţine culturii noastre. Profesorul Dan Zamfirescu este cel care a tranşat prin scrierile sale, în mod definitiv, această polemică invizibilă pentru publicul larg, dar cu o deosebită însemnătate pentru identitatea culturală şi spirituală a neamului românesc.

Învăţăturile.. au fost cunoscute din veac de către domnii Ţărilor Româneşti dar şi de marii noştri oameni de cultură. Referiri sau chiar expuneri pe larg au formulat personalităţi precum Nicolae Bălcescu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, N.Iorga, V.Grecu, G.Mihăilă, Ş.Cioculescu, P.P. Panaintescu, C.Noica şi alţii. Însă doar profesorul Dan Zamfirescu a recunoscut în Învăţături… ceea ce a denumit „marea carte a identităţii româneşti”, sesizând nu doar valoarea unui act cultural, ci şi un element de sinteză pentru ceea ce reprezintă civilizaţia românească de factură ortodox-isihastă.

Învăţăturile… au fost revendicate mereu în funcţie de interesele de moment. Cărturarii noştri mai vechi (Bălcescu, Hasdeu, Iorga) le-au invocat în sprijinul ideii naţionale iar cei mai noi le aşează în rândul operelor renascentismului european timpuriu, care îl fac pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab „un personaj european în primul rând”, unul care chiar „a militat chiar pentru dialogul între catolici şi ortodocşi”. Învăţăturile… Sfântului Voievod sunt, după cum se vede, invocate astăzi în sprijinul ideilor europeniste şi chiar a celor ecumeniste, deşi tocmai Sfântul Neagoe Basarab a cerut lui Manuil din Corint o lămurire a ereziei catolice pentru a cunoaşte care sunt graniţele cooperării militare şi politice a domnitorilor ortodocşi cu papalitatea.

Învăţăturile… sunt fără echivoc: „Și să nu ne înșălăm cumvaș, fraților, și să mérgem după basnele și minciunile ereticilor, precum bârfescu ei” sau ”Dreptu aceasta, tu, fătul mieu, și dumneavoastră, iubiții miei frați și unșii lui Dumnezeu, de acéstea să cade să vă țineți și acestuia să crédeți. Iar gurile eriticilor céle mincinoase și bârfitoare să să astupe, că noi crédem cu adevărat și mărturisim a fi om deplin și Dumnezeu desăvârșit, și nu cu vreo îndoire cumva, ci cu toată adeverința, cum am zis și mai nainte.” Şi multe altele cunoscute de cei care vor parcurge scrierile Măriei Sale sau ale duhovnicului său, Sfântului Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti şi Patriarh al Constantinopolului, de metanie ieromonah athonit. A sugera sau a lăsa loc de interpretări despre faptul că Măria Sa ar fi „militat pentru dialogul între catolici şi ortodocşi” reprezintă o fraudă grosolană, scandaloasă! Însă asupra acestui subiect vom reveni, în articole separate.

Aşadar, deşi există o adevărată tradiţie a tragerii Învăţăturilor… pe turta interesului propriu, tradiţie la care se înscrie inclusiv ţarul Ivan cel Groaznic, şi la care se înscriu şi cei de astăzi grăbiţi a ne transforma părintele într-un „spirit european în primul rând”, „militant pentru dialog inter-religios”, se cuvine a reveni la scrierile celui ce şi-a dedicat viaţa şi activitatea lămuririi acestor chestiuni. Profesorul Dan Zamfirescu a publicat şi înainte şi după 1989 mai multe scrieri în care opera Sfântului Neagoe Basarab este recunoscută ca fiind un produs al civilizaţiei româneşti de un specific incompatibil cu europenismul sau ecumenismul zilelor noastre. Mă refer la cărţi precum „Independenţă şi cultură”, „Războiul împotriva poporului român”, „A treia Europă – alternativa realistă la iluziile sinucigaşe”, „Spre o nouă contraofensivă spirituală”. Denigrate ca reprezentând produse protocroniste sau simplă polemică desuetă, aceste lucrări cuprind suficiente repere valabile, autentice, care să-l aşeze pe profesorul Dan Zamfirescu ca fiind primul cărturar în linia celor care, daca va îngădui Domnul, vor căuta să studieze civilizaţia românească prin lentila spiritualităţii creştine. Este primul cărturar care s-a rupt de azimutul puterii politice de moment (fie comunistă, fie democratic europeană), care nu s-a lăsat ispitit şi nu a produs o minorare a Învăţăturilor… în scopul acuplării politice la trendul de moment. Cărţile sunt tributare contextului politic şi social al momentului, dar reprezintă un punct de plecare pentru o conversaţie necesară, care nu a avut loc; încă.

Faţă de cele scrise mai sus, publicăm ca gest de recunoştinţă alocuţiunea domnului profesor Dan Zamfirescu, ţinută cu ocazia Sesiunii organizate de Academia Română şi de Muzeul Naţional al Literaturii Române cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la trecerea la Domnul a Măriei Sale. Evenimentul în sine a lăsat impresia unei improvizaţii menite să antameze interpretarea „în cheie europeană” a sărbătorii de astăzi, atât cuvântarea preşedintelui Academiei dar mai ales cea a IPS Calinic al Argeşului reprezentând (să-mi fie iertat!) un exemplu de crasă superficialitate. Între acestea, spre final, alocuţiunea profesorului Dan Zamfirescu, ţinută din scaunul rulant, dă mărturie despre o nevoinţă de neînţeles pentru cei de azi, dar care va rodi cu siguranţă mâine.


Alocuțiunea domnului profesor Dan Zamfirescu de la 22.09.2021

Sesiunea „Neagoe Basarab – 500 de ani de la moarte“ –

Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române

Permiteți-mi să-mi exprim profunda recunoștință față de Academia Română de azi și față de distinșii săi conducători, personalități ilustre, pentru faptul de a șterge din analele instituției episodul penibil al respingerii de la premiul Academiei a ediției din 1970 din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie alcătuită de Florica Moisil, Gheorghe Mihăilă și subsemnatul, fără îndoială pentru motivul nemărturisit că era consacrată celei mai profund creștine cărți a neamului românesc.

După o seamă de momente memorabile ce au acreditat statutul excepțional al domnului Țării Românești Neagoe Basarab în istoria românilor și a părții din continentul european pe care ea s-a desfășurat, precum și al scrierii sale, evenimente care au debutat în 1971 la Curtea de Argeș cu o săptămână întreagă consacrată lui și au culminat în 2008 cu hotărârea canonizării sale de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, comemorarea de astăzi de către Academia Română la împlinirea unei jumătăți de mileniu de la urcarea sa în ceata sfinților înseamnă recunoașterea acestui statut de către cea mai înaltă autoritate științifică a țării noastre. Nu pot decât să mulțumesc Proniei și Dumneavoastră că la cei 87 de ani ai mei și la exact 60 de ani de când mi-am asumat strădania pentru Neagoe Basarab și Învățăturile sale prin comunicarea prezentată la 15 iunie 1961 la Asociația Slaviștilor, în sala de ședințe a palatului Șuțu din București, îmi este dat să trăiesc această oră astrală a vieții mele.

Neagoe Basarab a lăsat moștenire acum o jumătate de mileniu cea mai impunătoare ctitorie creștină de pe pământul românesc și din întreg spațiul sud-est european de pe care Sfânta Sofia bizantină fusese transformată întâia oară în moschee, după ce Mohamed II Cuceritorul intrase în ea călare în mai 1453. Domnul Țării Românești dorise, și prin ceremonia memorabilă a sfințirii sale, din 15 august 1517, să ofere alor săi și Creștinătății ortodoxe ajunse sub stăpânirea Semilunii, un reper în locul celui dispărut din Bizanțul devenit Istanbul. Și a reușit, după cum o dovedesc mărturiile vremii și ale secolelor ce au urmat.

Această moștenire care s-a adăugat celei lăsate mai ales de Ștefan cel Mare, precum și de urmașii lor, a generat conștiința locului și rolului românilor în istoria și civilizația Europei „de la Atlantic la Urali”. Iar datorită operei scrise pentru fiul Theodosie și pentru toți urmașii săi, noi putem, astăzi, să evaluăm mai precis locul nostru în cultura universală, fără trufie, dar și fără complex de inferioritate, când o așezăm alături de cele mai celebre creații similare, strict contemporane, ale lui Erasmus din Rotterdam și Niccolò Machiavelli, aparținând miracolului Renașterii apusene. Dispunem în prezent de excelente versiuni românești din aceste creații celebre, așa încât un demers comparativ a devenit posibil pentru oricine, și lui îi servește și-i devine chiar îndemn prima ediție patronată de Academia Română prin domnul academician Eugen Simion, realizată de mine cu concursul doamnei profesoare Ileana Mihăilă și al cercetătorului științific Mihail-George Hâncu, ediție apărută acum câteva luni.

După cum m-a informat acad. Eugen Simion, această ediție a avut ca urmare imediată hotărârea unei eminente profesoare din Statele Unite de a se angaja la traducerea Învățăturilor lui Neagoe Basarab în cea mai uzitată și prestigioasă limbă de pe glob, după ce Manuil din Corint a transpus chiar în epoca lui partea a doua în greaca bizantină, a doua limbă universală de atunci a Răsăritului european.

Suntem de aceea îndreptățiți să vedem în actul de azi al Academiei Române, prin care culminează prețuirea arătată de poporul român unuia dintre cei mai mari conducători și creatori ai săi, un semn prevestitor că destinul amintirii și operei sale va străbate și cealaltă jumătate de mileniu. Et ultra!

Dar cea mai mare însemnătate a creației lui Neagoe Basarab care a avut șansa unui traducător congenial, rămas anonim, din slavona universală în care a fost scrisă, în cea mai desăvârșită limbă română alături de a cărții Mitropolitului Varlaam al Moldovei, este fără îndoială capacitatea ei de a fi oglinda deplină și fidelă a identității românești. În ea ne recunoaștem pentru prima oară dimensiunile ființei noastre, de la comuniunea cu transcendența la tăria și înțelepciunea cu care am înfruntat împrejurările și provocările istoriei și la acea omenie specific românească prin însuși termenul folosit pentru desemnarea ei.

Omagiul adus autorului este de aceea un gest cu profunde implicații în actualitate. Prin еl, Academia Română de azi își demonstrează pentru încă o dată redobândirea propriei identități.

DAN ZAMFIRESCU


Video de la 01:12:50

https://www.facebook.com/watch/live/?ref=watch_permalink&v=232386262191628

Prof. Tselenghidis: Sinodalitatea și conștiința dogmatică a Bisericii. Posibilitatea îngrădirii

Când sunt primite și au caracter obligatoriu pentru pliroma Bisericii deciziile Sinoadelor Locale sau Panortodoxe

Referat prezentat la Conferința online: «Provocarea Ecumenismului astăzi», consacrată pomenirii fericitului pr. Gheorghe Metallinos (au fost adăugate și răspunsurile la două întrebări)

Cinstiți Părinți și iubiți frați în Hristos,

Înainte de a trece la subiectul referatului meu, aș vrea să mă refer epigramatic la persoana prețuită a fericitului pr. Gheorghe Metallinos. Pr. Gheorghios a fost în frunte – în ultimii ani în principal – în luptele duhovnicești care au fost dedicate neprihănirii credinței și autenticității vieții Bisericii. Atât cuvântul său particular, cât și cel public s-au concentrat pe Hristos și pe Biserica Lui. De aceea și ecleziologia a fost punctul central al intereselor sale, care a dominat ca o axă toate intervențiile sale științifice, bisericești și sociale, fiind indiferent la prețuirea personală și nefăcând rabat în dogme și în cugetul mărturisitor. Veșnica lui pomenire!

Regimul sinodal al Bisericii este acel organ instituțional care ia decizii care se referă la administrarea Bisericii și la exprimarea precisă a dogmelor ei. Cu alte cuvinte, sinodalitatea constituie acel mod sfânt-duhovnicesc prin care sunt delimitate fără dubiu credința și viața Bisericii. Prin acest mod este asigurată unitatea instituțională a Bisericii, dar și ecumenicitatea ei. Adică regimul sinodal constituie expresia unității Bisericilor Locale între ele, dar și expresia Bisericii una din lume.

Sinodalitatea, ca mod instituțional de exprimare a Bisericii, are condiții dogmatice. Aceste condiții sunt asociate vieții sfinte trinitare, totuși la nivelul dumnezeieștii iconomii și se întemeiază îndeosebi pe dogma hristologică, dar, prin extensie, și pe identitatea Bisericii înțeleasă ca trup tainic al Dumnezeu-Omului Hristos. Fără aceste condiții, care au caracter vital și, de aceea, determinant, sinodalitatea Bisericii se golește de conținutul ei esențial și ajunge un regim omenesc, atunci când decade din caracterul ei bisericesc.

Condițiile sfinte treimice ale sinodalității Bisericii sunt recunoscute cu claritate la nivelul dumnezeieștii iconomii. Astfel, Dumnezeul treimic, la arătarea Sa lumii și în istorie, Se arată că lucrează «sinodal». Toate în creație și în crearea din nou în Hristos se fac «sinodal­­­», se fac mereu «de la Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh». În Dumnezeul treimic nu este numai ființa una, este una și lucrarea din ființa dumnezeiască, voirea și voința Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.

Totuși, mai clar, este accentuată această creație a omului, care se face prin voința comună a Dumnezeului treimic, așa cum este descrisă în Sfânta Scriptură: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră». Dar și crearea din nou a omului prin lucrarea lui Hristos, prin Biserică, este bună-voința Tatălui prin conlucrarea Sfântului Duh. În continuare, există o identitate absolută de voință, lucrare și făptuire a celor Trei Persoane dumnezeiești, Care acționează sinodal. Și, deoarece oamenii au fost creați după chipul și asemănarea Dumnezeului treimic, sunt datori și pot – de vreme ce au, desigur la nivel creat, prescripțiile ontologice ca niște condiții reale și harismatice – să acționeze sinodal, după prototipul lor.

Totuși posibilitatea practică pentru acțiunea sinodală a oamenilor se întemeiază pe dogma hristologică. Dintru început, în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul – Unul din Sfânta Treime – la întruparea Lui S-au reunit și au acționat sinodal și integral cele două firi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească.

Adevărul dogmatic de mai sus al Bisericii a fost formulat cu toată rigoarea în definițiile (orosurile)-deciziile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice IV și VI. Definiția Sinodului IV Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două firi ale lui Hristos, în timp ce definiția Sinodului VI Ecumenic se referă la «Sinodul» celor două voințe firești ale Lui, care depind prin fire de cele două firi integre ale Lui.

În special pentru cele două voințe ale lui Hristos – care privesc direct și liturgic sinodalitatea Bisericii – în definiția Sinodului VI Ecumenic sunt semnalate următoarele în acest sens: «Și propovăduim de asemenea două voiri firești, adică voințe, în El, și două lucrări firești „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat” (este vorba despre definiția Sinodului IV Ecumenic), după învățătura Sfinților Părinți; și două voințe firești nu opuse, să nu fie…, ci voința omenească urmând voinței Lui dumnezeiești și atotputernice fără să ciocnească și fără să se lupte cu ea, deci mai degrabă supunându-se ei» (Vezi I. Karmiris, Τά δογματικά καί συμβολικά μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Τόμ. Α΄, 222-223).

Deci cele două voiri ale lui Hristos s-au unit – ca și firile Lui – „în mod neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat”, lucru ce asigură unitatea, dar și particularitatea celor două voințe. Voințele lui Hristos – deși rămân unite nedespărțit și deși păstrează „în mod neschimbat și neamestecat» caracteristicile firești și particularitățile lor – nu se opun una alteia, ci voința omenească urmează și se supune voinței dumnezeiești. Tocmai această supunere a voinței omenești față de voința dumnezeiască constituie «cheia» explicativă pentru înțelegerea lipsei de păcat și de greșeală a lui Hristos potrivit firii Lui omenești. Totuși constituie și «cheia» pentru înțelegerea sinodalității Bisericii și pentru explicarea lipsei de greșeală a deciziilor Sinoadelor Ecumenice. Acest lucru va deveni mai clar din cele ce le vom spune mai jos.

Existența celor două firi autonome în Hristos – din pricina unirii ipostatice a celor două firi ale Lui – fundamentează și existența celor două libertăți și a celor două voințe în credincioși – din pricina înrolării lor reale și harismatice în trupul Lui tainic și îndumnezeit. Totuși aici trebuie să clarificăm și diferența fundamentală dintre noi și Hristos. Credinciosul are, ca propriu firii lui, numai voința și libertatea omenească. Cealaltă – a doua – voință și libertate a lui este lucrarea firească a Sfântului Duh, cu care se familiarizează și o păzește activ, harismatic numai în anumite condiții clare.

Mai ales relația celor două firi autonome și a voințelor lui Hristos oferă măsura și gradul la care trebuie să privească legătura voinței și libertății omenești cu voința și libertatea necreate firești. Această relație trebuie să fie o relație de supunere a libertății omenești față de libertatea harică, ce este furnizată în credincios ca membru viu al trupului lui Hristos.

Astfel, voința și libertatea în Hristos a credinciosului sunt voință și libertate harice și mai ales în măsura supunerii voinței și libertății omenești față de voința și libertatea necreate ale lui Dumnezeu. Deci relația dintre cele două libertăți firești în credincios are fundament hristologic. Altfel, potrivit Sf. Grigorie Palama, «ceea S-a făcut, pentru noi S-a făcut Domnul». Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut în Persoana lui Hristos firește și «după Ipostas» poate să se facă și în persoana fiecărui credincios în mod haric, numai în cadrul Bisericii. Tocmai acesta este și înțelesul și scopul deosebit al întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul. Și numai când dogma hristologică «este tradusă» cu trăire în viața credincioșilor, în Biserică, este posibilă funcționarea autentică a sinodalității episcopilor – la toate nivelurile Sinoadelor (Locale și Ecumenice) – dar și exprimarea conștiinței dogmatice autentice a pliromei Bisericii.

Dacă sinodalitatea are ca punct de plecare teologic al ei în Dumnezeul treimic și dacă se întemeiază pe dogma hristologică – după cum am susținut documentat – totuși se arată istoric, empiric și instituțional în modul funcționării Bisericii, când ea se adună să ia decizii care privesc prielnic definirea credinței și a vieții ei duhovnicești.

Însuși Capul dumnezeiesc-omenesc al ei garantează sinodalitatea Bisericii – ca mod duhovnicesc sfânt de funcționare al ei – atât prin prezența Duhului Adevărului în ea, cât și prin lucrarea harică a Duhului Lui Mângâietor în membrii trupului Lui tainic și în special în membrii lui instituționali, episcopii, când se adună ei în Sinoade bisericești, în condițiile duhovnicești sfinte ale Bisericii. Cele pe care le-am spus până acum constituie condițiile fundamentale – adică cele total necesare impuse duhovnicește dinainte – pentru funcționarea ortodoxă a Sinoadelor bisericești.

În Sinoadele bisericești – Locale sau Panortodoxe – episcopii reprezintă pliroma bisericească a eparhiei lor în mod egal cu toți ceilalți episcopi sinodali și cu Întâistătătorii, fără să se delimiteze vreun «primat». În aceste Sinoade, episcopii – «după ce au primit toată strălucirea Sfântului Duh» – exercită slujirea lor apostolică potrivit căreia, chibzuind între ei și cu Duhul Sfânt, decid toți împreună cu vot egal pe subiecte dogmatice și pastorale, care privesc prielnic și determinant «taina teologiei» și viața Bisericii.

Deciziile tuturor Sinoadelor fără deosebire sunt supuse judecății duhovnicești sfinte a conștiinței dogmatice a pliromei Bisericii din lume. Ca pliromă a Bisericii sunt înțeleși toți credincioșii – clerici, monahi și mireni – care, prin puterea Mirungerii lor, validează sau resping deciziile dogmatice ale Sinoadelor Episcopilor, care i-au reprezentat, în cazul că ei nu au fost «următori Sfinților Părinți» peste timp. Astfel, conștiința dogmatică a pliromei bisericești constituie autoritatea supremă în Biserică, pe care o exprimă instituțional și fără greșeală Sinodul cu adevărat Ecumenic și atunci are în mod binecuvântat decizii obligatorii pentru toți credincioșii tuturor Bisericilor Autocefale din toate timpurile.

Totuși aici ar trebui să deosebim faptul că și credinciosul ortodox – cleric, monah sau mirean – nu este asigurat de eventuala rătăcire mecanic, deoarece a primit pur și simplu Mirungerea și deoarece se găsește în comuniune tainică cu păstorii săi. Credinciosul este asigurat dinspre rătăcire numai când are și lucrător în sine harul Sfântului Duh, pe care l-a luat prin Mirungere. Totuși aceasta presupune o trezvie nevoitoare intensă, păzirea cu dragoste a dumnezeieștilor porunci și participarea fără de osândă la Tainele Bisericii. Numai cu aceste condiții vitale poporul lui Dumnezeu are în mod lucrător conștiința dogmatică a Bisericii. De aceea numai atunci este în poziție să judece credința păstorilor săi și numai atunci este dator să-i urmeze, conform cu cele spuse explicativ de Sf. Ioan Gură de Aur, care comentează locul din Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel: «aduceți-vă aminte de conducătorii voștri… a căror ieșire din viață privind, urmați-le credința» (Evr. 13,7. Βλ. Ὑπόμνημα εἰς τήν πρός Ἑβραίους Ἐπιστολήν, Ὁμιλία ΙΔ΄, 1, ΕΠΕ 25, σ. 372).

Cele pe care le-am spus până aici, teologic, despre sinodalitatea Bisericii ar fi fost, cred, foarte important să le auzim și prin cuvântul simplu, dar copt duhovnicește și luminat al unui Sfânt deja oficial și purtător de har al Bisericii, având cunoștințe de clasa a 6-a, Cuviosul Paisie Aghioritul.

«Biserica Ortodoxă», spune, «a funcţionat întotdeauna prin sinoade. Duhul ortodox cere ca în Biserică să funcţioneze Sinodul, iar în mănăstiri Sinaxa Bătrânilor. Arhiepiscopul şi Sinodul să hotărască împreună. Stareţul sau stareţa şi Consiliul mănăstiresc să hotărască împreună. Arhiepiscopul este primul dintre egali. Şi Patriarhul nu este Papă, ci are acelaşi grad cu ceilalţi ierarhi, stă împreună cu ceilalţi ierarhi şi aprobă. Şi un stareţ sau o stareţa în raport cu proiestamenii sunt tot primii între egali.

Arhiepiscopul sau un stareţ nu poate face ce vrea. Dumnezeu luminează pe un ierarh sau proiestamen într-o problemă, pe altul în alta. Vezi că şi cei patru evanghelişti se completează unul pe celălalt. Tot astfel şi aici, fiecare îşi spune părerea sa, iar atunci când există părere contrară, se scriu procese verbale. Pentru că, atunci când este vorba să se ia o hotărâre contrară poruncilor Evangheliei şi unul nu este de acord cu aceasta, dacă nu va cere să se scrie părerea lui, înseamnă că este de acord cu acea hotărâre. Dacă nu este de acord, dar semnează fără să se consemneze părerea lui, face rău şi este răspunzător pentru aceasta; este vinovat, în timp ce, dacă îşi spune părerea sa şi majoritatea este împotrivă, el este în regulă înaintea lui Dumnezeu. Dacă în Biserică Sinodul sau în Mănăstiri Sinaxa nu funcţionează corect, atunci, deşi vorbim de duh ortodox, îl avem totuşi pe cel papal. Duhul ortodox este ca fiecare să-şi spună şi să-şi scrie părerea sa, iar nu să tacă pentru că se teme sau să linguşească pentru a se pune bine cu arhiepiscopul sau cu stareţul.» (Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte I, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 343-344).

Într-un alt context, a spus: «Biserica nu este corabia cutărui Episcop ca să facă ce vrea» (Ierom. Isaac, Viața Bătrânului Paisie Aghioritul).

După confruntarea cuvintelor Sf. Paisie, să ne întoarcem la actualitatea bisericească!

Devierea recentă ecleziologică a așa-zisului «Sinod» din Creta a demonstrat, încă o dată, ceea ce este deja scris în istoria noastră bisericească. Adică a demonstrat că sistemul sinodal nu asigură mecanic de la sine corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se face numai când episcopii sinodali au în ei lucrător pe Duhul Sfânt și Calea ipostatică, pe Hristos, când ca sin-odali (împreună pe cale, ca cei care merc pe Calea care este Hristos, împreună cu Hristos) sunt în faptă «următori Sfinților Părinți».

După cum s-a dovedit, din păcate, acest lucru nu este deloc de la sine înțeles în zilele noastre. De aceea și este eronat argumentul care este pus în față, necondiționat și până la saturație, atât de către credincioși, cât și de către episcopi, că vom face «ceea ce spune Biserica» sau «așteptăm decizia Bisericii», pentru că există un discernământ clar în Biserică în sine – ca trup tainic dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos – și în administrația Bisericii, care exprimă în faptă Biserica, totuși numai în anumite condiții clare.

Episcopii constituie administrația Bisericii în Episcopia lor și Sinoadele Episcopilor la nivel Local sau Panortodox. Ei, împreună cu preoții Bisericilor Locale și cu poporul credincios, formează Biserica lui Hristos. Prin urmare, nu poate Episcopul să ignore pe preoți și pliroma Bisericii. Cele de mai sus sunt demonstrate și istoric. La primul Sinod Apostolic (49 d.H.) – unde primat și președinte nu a fost Apostolul Petru, ci fratele Domnului Iacov – a fost exprimat adevărul sinodal «împreună cu toată Biserica»: «Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă», este semnalat în Sfânta Scriptură. «Nouă» nu erau pur și simplu numai apostolii, ci și «cei împreună cu ei», adică preoții, «împreună cu toată Biserica». Și toată Biserica este și poporul simplu. Dar și în cazul Sinodului I Ecumenic, poziția teologică a unui tânăr diacon, Marele Atanasie, a exprimat toată Biserica.

Prin urmare și această corectitudine și ecumenicitate a unui Sinod Panortodox se judecă fără greșeală de către pliroma membrilor Bisericii și îndeosebi de către conștiința dogmatică veghetoare a pliromei evlavioase a Bisericii, care constituie în Biserica Ortodoxă singura «cheie» explicativă pentru încredințarea autenticității cugetului ei.

Și, când spunem conștiință dogmatică, înțelegem cunoașterea duhovnicească ce se naște – haric – în inima credincioșilor din harul trăit al Mirungerii lor activate. Este experiența condensată duhovnicească în Biserică, adică ceea ce acționează în noi Duhul Sfânt, pe care l-am primit. Și aceasta este unica egalitate între oameni în trupul lui Hristos, unde toate celelalte diferențe – instituționale sau personale – sunt în planul secund. De aceea și conștiința dogmatică a credincioșilor este cu totul independentă de formarea lor lumească și de eventuala lor ocupație intelectuală sau nu. Deci, când această conștiință dogmatică a membrilor întregii Biserici este activată, se manifestă în criteriul ultim al adevărului.

Un fapt care reiese chiar din firea Bisericii și este mărturisit nedezmințit de istoria noastră bisericească este că au existat nu numai Patriarhi, Mitropoliți și Episcopi eretici, ci și Sinoade Panortodoxe care – deși constituie organul administrativ suprem al Bisericii și au toate condițiile exterioare tipiconale ale Sinoadelor Ecumenice – au fost respinse de conștiința pliromei ei și au fost caracterizate drept Pseudo-Sinoade sau Sinoade tâlhărești. Și aceasta pentru că pe teme dogmatice adevărul nu se găsește în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar. Adică și unul singur, când îl exprimă, aceasta este majoritatea față de milioane și miliarde de alte voturi, care sunt contrare. Pentru că Adevărul în Biserică nu este o idee, nu este opinie. Este ipostatic. Este Însuși Hristos. De aceea și cei care sunt în dezacord cu el se taie din Biserică după ce sunt caterisiți și afurisiți, după caz.

Adevărul este Însuși duhul Adevărului, Care acționează și Se exprimă și prin persoane izolate sfinte. De exemplu, Sf. Grigorie Teologul, prin sfințenia sa și prin Cuvântările sale în Constantinopolul dominat de arianism, el singur a răsturnat la propriu climatul eretic al capitalei împărătești și a pregătit duhovnicește triumful Bisericii prin Sinodul II Ecumenic. Dar acest fapt l-a arătat distinctiv istoria și în persoana Sf. Maxim Mărturistiorul, care – trebuie semnalat – avea împreună cu el și toată Biserica Apuseană Ortodoxă pe atunci cu Papa ortodox. Totuși l-a arătat și în al doilea mileniu în persoana Sf. Marcu Evghenicul, la Pseudo-Sinodul din Florența. Sfinții au fost singuri împotriva dominației majorității.

Se dovedește aici că un om sfânt a dat răspunsul Bisericii și istoria bisericească i-a dat dreptate în raport cu toți ceilalți, împărat, Patriarh și toți care au participat și care nu au expus adevărul. Așadar nu este despre număr, ci despre Adevăr sau ne-Adevăr. Acest lucru nu trebuie să-l uităm pentru că este diferența de calitate dintre Ortodoxie și eterodoxie în faptă. În Biserica Ortodoxă lucrurile nu funcționează papal. Nu este «primatul» mai presus de Sinoadele Ecumenice, ca în papism, nici nu există firește vreun Întâi-stătător distinct ca Papa, care să se pună peste Ierarhia Bisericii noastre.

Așadar criteriul în Biserică nu este faptul că s-a adunat toată Biserica Ortodoxă și a decis ceva în majoritate. Ar fi posibil să fie teoretic și toți episcopii, și unul, doi, trei sau puțini dintre ei să spună ceva opus. Nu înseamnă că acela, care va să zică majoritatea zdrobitoare a Episcopilor, constituie garanția Adevărului și că va trebui oricând acesta să fie admis de pliromă. Nu, nu stau așa lucrurile în Biserică. Criteriul Adevărului este dacă cele spuse în Sinoadele bisericești sunt «următoare Sfinților Părinți».

Ține de întreaga Biserică să aprecieze în viitor, în Sinod, teologic și definitiv, și deciziile acestui «Sinedriu» arhieresc din Creta. Totuși, până atunci, fiecare credincios poate și trebuie, rămânând în Biserică, să se poziționeze față de deciziile discutabile și contradictorii ale acestui «Sinedriu» pe criteriile conștiinței dogmatice ale Bisericii de-a lungul timpului. Criteriile sigure ale acestei conștiințe dogmatice sunt rezumate în conținutul cuvântului patristic: «următori Sfinților Părinți». Și acest cuvânt se referă oportun atât la forma Sinoadelor, cât și la învățătura lor dogmatică.

Cu alte cuvinte, dacă pliroma evlavioasă a Bisericii – ca purtătoare a conștiinței ei dogmatice – confirmă corectitudinea deciziilor Sinoadelor Bisericii sau anulează deciziile Sinoadelor Panortodoxe, considerându-le drept Pseudo-Sinoade, atunci este evident că are dreptul și obligația să se exprime cu frică și râvnă insuflate de Dumnezeu și îndeosebi în cazul de față despre deciziile «Sinodului» din Creta (Vezi și π. Γεώργιο Φλωρόφσκυ, Τό σῶμα τοῦ ζῶντος Θεοῦ, Μιά Ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας, ed. Ἁρμός, Ἀθήνα 1999, p. 80-83).

În final, concluzionând, am spune că validarea regimului sinodal depinde – în ultimă analiză – de acceptarea deciziilor oricărui Sinod de conștiința pliromei Bisericii.

Întrebarea 1: Îngrădirea când trebuie să se facă și de cine? Și mai concret, la Sinodul din Creta au fost exprimate și au fost pecetluite dogme mincinoase, unii ierarhi au semnat. Prin semnătura lor sunt de acord cu dogmele mincinoase sau semnează pur și simplu prezența lor la Sinod? Cei care au semnat în acord cu aceste dogme mincinoase, ar trebui preoții din Mitropoliile lor să se îngrădească de ei?

Răspunsul dlui. Tselenghidis: Ceea ce aș vrea să spun la prima întrebare este că se îngrădește la început acela care sesizează erezia declarată.

Îngrădirea este o chestiune foarte serioasă și este legată de acrivia pe care o stabilesc sfintele canoane ale Bisericii. Totuși sfintele canoane dau și posibilitatea credinciosului să facă iconomie; adică cel care se îngrădește nu pomenește pe episcopul său, iar cel care ține principiul iconomiei rămâne în pomenirea episcopului, dar blamează într-un mod riguros și clar această deviere dogmatică.

Cât privește așa-zisul «Sinod» din Creta, pentru faptul iarăși că a fost dată bisericitate, adică au fost făcute Biserici într-un anumit fel ereziile, pentru că au fost numite «Biserici» și unii au semnat textele, cei care le-au semnat au creat firește, după exprimarea mea foarte îngăduitoare, o situație problematică și pentru ei înșiși, și pentru pliroma Bisericii în clipa în care unele comunități bisericești, după cum sunt numite mai larg, au evident devieri dogmatice și sunt condamnare în conștiința Bisericii de-a lungul timpului. Adică acolo s-a făcut ceva ce Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată până acum. Desigur, am spus în referatul meu că așa-zisul «Sinod» nu exprimă Biserica Ortodoxă, adică nu are garanția ecumenicității lui ca Sinod.

Întrebarea 2: Cum judecați în ce privește sinodalitatea deciziile Sfântului Sinod Permanent cu privire la măsurile sanitare și vaccin?

Răspunsul dlui. Tselenghidis: Uitați, dacă cercetează cineva condițiile duhovnicești și condițiile teologice care stau la bază, mereu trebuie să existe adică în convocarea și decizia unui trup sinodal, va vedea aici următorul paradox, care aș spune, din câte cunosc, că este și fără precedent în Biserica Ortodoxă. Această circumstanță trimite la tactica romano-catolicismului, care a fost dovedită și istoric drept o faptă greșită.

Cu alte cuvinte, ce vreau să spun simplu. SSP s-a adunat și a decis, după cum ne-a zis, dacă am înțeles bine din citirea textului Enciclicii, că după un Referat științific (al specialiștilor) se aliniază cu ceea ce vrea statul. Totuși aceasta nu are precedent în baza ortodoxă a deciziilor unui Sinod. Știința este un domeniu separat, care este respectat, desigur, dar niciodată nu poate să fie conceput drept condiție a unei decizii sinodale a Bisericii. Biserica se pronunță pe baza tradiției ei textuale și trăite. Adică ce se găsește în Sfânta Scriptură, la Părinții și în canoanele Bisericii și mereu pe baza experienței duhovnicești sfinte. Prin urmare, poporul simplu aștepta să fie spus ceva cu mărturie în baza teologică și duhovnicească sfântă. Nu s-a întâmplat asta. Cel mai rău, după cum am semnalat, este că s-a făcut ceva fără precedent. Și de ce îl caracterizez drept fără precedent? Deoarece este cumplit. Dacă mâine, de exemplu, Știința în dezvoltarea ei ajunge și pune la îndoială, adică pe moment, această apreciere științifică a epocii noastre, lucru care evident s-a întâmplat în trecut și până la refuz, atunci ce va avea de spus Ierarhia Bisericii, Sfântul Sinod Permanent în acest caz, ca să vorbim precis? Că noi am primit și am fost amăgiți de Știință, care mai târziu ne-a spus cele opuse sau diferite? Acest lucru, ca metodologie, este un eșec. Nu că s-a produs pur și simplu o greșeală. Am susținut public că Ierarhia, un Sinod Local, fie în întregul ei, fie la o înfățișare a ei constantă, ca Sinod Permanent adică, poate să decidă lucruri greșite. Și asta este înscris istoric în tetele ei. Adică despre aceeași temă, cândva și cu aceeași compoziție, avem decizie contrară. Și recent, cele pe care le-a decis Ierarhia noastră înainte și după așa-zisul Sinod din Creta sunt cunoscute și confirmă adevărul spuselor noastre.

De la același organism (al Ierarhiei) – întreb așa frățește, dacă-mi permiteți – care a fost decizia corectă a Bisericii Greciei? Cea care a fost luată la început (înainte de «Sinodul» din Creta) sau după el? Și cu ce criterii poate cineva să evalueze ce este corect și ce este greșit? Prin urmare, se fac greșeli, după cum am spus. Dar să nu susținem aceste greșeli pe temelii străine de conștiința Bisericii. Niciodată Biserica, după cum ne informează istoria Sinoadelor, nu a fost susținută de date științifice antice. Datele Bisericii, ca trup dumnezeiesc-omenesc, sunt duhovnicești sfinte și descoperite, adică de la Duhul Sfânt. Așadar această poziție (a Enciclicii), după socotința mea smerită, dacă vreți, constituie un derapaj, un punct de pornire inacceptabil, care nu are precedent istoric. Și, prin urmare, va trebuie să luăm aminte și noi, ca credincioși, când ascultăm deciziile sinodale. Când ne înrolăm sau nu cu ele, cu ce criterii facem asta. Pentru că este tragic să nu accepte nimeni decizia sinodală a Bisericii ca fiind de încredere. Totuși întrebarea este: Este o decizie a Bisericii pe baza ecleziologiei ei? Adică pe această bază despre care am vorbit mai devreme (în referatul nostru) despre ce este Biserica? Una este administrația Bisericii, care poate să exprime Biserica, și alta este Biserica în sine. Și criteriile adevărului trebuie să fie, de la început, cunoscute și clare.

Virusarea credinței. Persistența IPS Ierotheos în poziția teologică pro-vaccinare

După ce într-o primă instanță Mitropolitul Ierotheos și-a manifestat deschis adeziunea la discursul vaccinist oficial printr-o circulară trimisă în propria Mitropolie, a urmat apoi o revenire pe acest subiect datorată criticilor care i-au fost adresate. De data aceasta, textul semnat este unul teologic și mai bine închegat. Din păcate, el atrage atenția în mod negativ, ca și Starețul Efrem de la Vatopedi, din cauza faptului că poziționarea lor produce sminteală, venind din partea unor figuri bisericești reprezentative (pentru Biserica Greacă și Sfântul Munte).

Acest nou text, intitulat Pandemii de felurite forme, aduce lămuriri suplimentare, deși afirmă că „unii întreabă despre subiecte la care deja s-a răspuns în textul pe care se presupune că l-au citit și-l judecă”. Cele șase subteme din cuprinsul răspunsului Mitr. Ierotheos sunt: 1. Ascultarea de Sinodul grec, 2. conducerea Bisericii prin Sinoade, chiar dacă acestea pot fi tâlhărești, 3. carantina din Vechiul Testament pentru lepră este un model pentru abordarea virusului de astăzi, 4. invocarea cuvintelor unor părinți sfinți este nepotrivită și sunt scoase din context, 5. măsurile restrictive sunt științifice și Biserica nu e normal să le conteste și 6. scopul pe care îl au în vedere clerul și credincioșii trebuie să fie dobândirea harului dumnezeiesc.

Scopul viețuirii creștine

Chiar dacă este cea din urmă temă abordată, scopul pe care trebuie să-l aibă în vedere orice credincios și păstorii Bisericii este cel mai important aspect al vieții creștine. În textul IPS Ierotheos se face vorbire despre păstorire în contrapondere, dar și în legătură cu teologia. Astfel, „teologia fără pastorație este gândire (simplă) și pastorația fără teologie este slujire lumească”. „Mulți clerici se ocupă (adesea) cu lucruri străine de misiunea lor. Scopul de bază al slujirii pastorale este să-i conducă pe oameni la Hristos prin Biserică, astfel încât să fie activată lucrarea sufletului lor și să fie reaprins harul botezului și al mirungerii, care există în adâncul inimii creștinilor. … Din nefericire, clericii de astăzi am lăsat această lucrare, care este «de mult preț înaintea lui Dumnezeu», acest «om ascuns în inimă­­» și ne ocupăm cu alte lucruri, care sunt exterioare, de detaliu și nu țin de veșnicie.”

Chiar dacă nu spune explicit, prezentarea vieții duhovnicești pe care o face Mitropolitul este o critică la adresa acelora din cadrul Bisericii care se opun măsurilor restrictive pandemice. Iar acest aspect devalorizează tot mesajul său, care este unul perfect valabil în sine. Se ajunge la o teologie despre harul lui Dumnezeu metodică, exactă, perfectă, dar idealizată, desprinsă de realitate. Este dat la o parte esențialul, anume că lucrarea dumnezeiască sălășluiește în inimile iubitoare de adevăr, sincere, care nu fac concesii cu lumea. Mai exact, este foarte bine să urmărim interiorizarea, rugăciunea și dobândirea harului lui Dumnezeu, dar nu ca un pretext pentru a ignora și a înghiți minciunile și batjocura la adresa Bisericii, manifestate prin închiderea lăcașurilor de cult, prin forțarea vaccinării, prin mutarea orei de săvârșire a slujbei Învierii, prin catalogarea Sfintelor Taine drept surse de infecție… Pentru a folosi cuvintele Scripturii, „nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (Cor.14: 20). Sau, altfel spus, să fim înțelepți ca șerpii (Mt. 10: 16), adică să ne păzim mereu capul, care este credința, potrivit Avvei Dorotei.

Așadar este foarte adevărat că scopul demersurilor noastre, al viețuirii noastre, trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, dobândirea harului, învierea lăuntrică. Însă nu putem transforma această lucrare într-o tehnică abstractă, aseptică, desprinsă de morală, de discernerea între bine și rău. Mai ales că de multe ori am fost îndemnați la rugăciune doar de fațadă, pentru a ni se induce inacțiunea, indolența, renunțarea la mărturisire.

Conducerea sinodală a Bisericii

O altă temă importantă este a modului cum este condusă Biserica. IPS Ierotheos absolutizează Sinodul grec și Sinoadele în general. El scrie: „Toți episcopii ne-am luat angajamentul înainte de hirotonie că vom asculta de Biserică: «Mă voi supune mereu și cu dragă inimă în cele bisericești și Sfântului Sinod ca instanță bisericească supremă». … Și, înainte de a primi administrarea Mitropoliei, am dat asigurarea că vom păzi legile statului”. În continuare apreciază că „argumentul dezbinării, că adică Sfântul Sinod dezbină pliroma Bisericii prin deciziile pe care le ia, este superficial. Prin aceasta se consideră că cei care invocă deciziile organismelor sinodale și ale organismelor mondiale de sănătate și ale altor centre mondiale dezbină poporul, în timp ce aceia care reacționează la astfel de decizii se luptă pentru unitatea Bisericii și a societății!!”.

Mai departe, vorbește și despre Sinoade la general, în decursul istoriei: „Ce să spun despre argumentele unora că și Sinoadele fac greșeli și se referă la Sinoade «tâlhărești» ? Desigur, există Sinoade care fac greșeli și aceasta se datorează membrilor care le compun. Sinodul este un regim harismatic, după cum se vede la primul Sinod Apostolic din Ierusalim, din anul 48 d.H.”.

„Dar subiectul este cine judecă dacă un Sinod a căzut în greșeli? Poate oricine, care nu a gustat lucrarea Sfântului Duh, care mai ales gândește politic, nu teologic, să decidă ca un Papă că Sinodul a făcut o greșeală și să spună că este eretic? Acest lucru se face sinodal, după cum vedem în toată istoria bisericească. De la Sinodul I Ecumenic (325) până la Sinodul II Ecumenic (381) au trecut 56 de ani cu lupte, au fost convocate aproape 30 de Sinoade care au alcătuit diferite «Simboluri» și în final Sinodul II Ecumenic a stabilit forma finală a «Simbolului de credință­­­». A trebuit în continuare să vină Sinodul III Ecumenic (431) ca să impună deciziile Sinoadelor I și II.”

Această perspectivă este una contorsionată și ilogică. Dacă fiecare Sinod trebuie să fie validat de un altul ulterior, atunci nu există nici o decizie definitivă și clară pentru că va trebui să fie, la rândul ei, recunoscută de un alt Sinod. În plus, referința istorică la Sinoadele dintre Primul și Al Doilea Sinod Ecumenic este un falsă. Acele multe Sinoade nu au alcătuit diferite mărturisiri de credință, ci unele contrare unele cu altele, ba chiar arienii eretici au anatematizat pe ortodocși și invers. Nu a fost vorba de o dezbatere, ci de o confruntare, care s-a încheiat la Sinodul II de la Constantinopol (381). În descrierea elegantă a patrologului S. Papadopoulos, „prin aceste sinoade, pozitive sau negative, au fost puse bazele practicii procedurii sinodale în Biserică… Prin hotărârile lor canonice au arătat, pozitiv sau negativ, structura Bisericii drept organism teantropic. … Majoritatea covârșitoare a sinoadelor au avut drept scop înlăturarea sau înlocuirea Sinodului de la Niceea”[1] și a credinței drepte semnate acolo. Fără a intra mai mult în amănunte, există mărturii de primă mână că acele Sinoade s-au condamnat între ele, nu au produs formule de mărturisire diferite, ci contrare, care se anulau unele pe altele. Scrierile Sf. Atanasie cel Mare din acea vreme sunt elocvente în acest sens, spre exemplu. Acea perioadă a fost una de lupte care au fost încordate, nu dezbateri și cooperare pentru a găsi exprimarea cea mai bună a credinței. Biserica a fost în pericol din cauza Sinoadelor tâlhărești și nu le consideră un factor pozitiv, ci le șterge din memoria ei. Sinodul II Ecumenic a fost mare nu pentru că a judecat pe cele dinaintea lui, ci pentru că a luat o hotărâre corectă, ziditoare, în acord cu Sinodul I de dinainte. Fiecare Sinod este validat de receptarea în Biserică, nu de un altul, după cum se spune în Enciclica Patriarhală din 1848: „La noi n’au putut niciodată nici Patriarhi, nici Sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi”.

Mitr. Ierotheos mută greșit atenția și confundă opoziția față de hotărârile sinodale greșite cu condamnarea lor oficială. Evident că un Sinod va fi osândi tot sinodal, dar asta nu exclude și nu interzice reacția poporului, ci chiar o presupune și o cere. În sprijinul ideilor sale, aduce alte mărturii istorice false, cum că Patriarhul Sofronie ar fi condamnat sinodal monotelismul. Acel Sinod adunat în Cipru s-a încheiat indecis, fără o hotărâre finală. Iar Sinodul de la Ferrara-Florența (1438/9), până să fie condamnat de cel din 1484, a fost repudiat de credincioși și chiar de Sf. Marcu al Efesului și mulți alți clerici, care sunt de lăudat și de urmat. A spune că nu trebuie să reacționăm față de hotărârile sinodale pentru că acestea pot fi anulate doar la același nivel înseamnă o răstălmăcire grosolană. Deciziile tâlhărești sunt respinse tocmai datorită reacției sănătoase a credincioșilor, iar lipsa ei ar duce la prelungirea agoniei.

Afirmațiile despre Sf. Sofronie și Sinodul de la Ferrara-Florența sunt la fel de eronate ca și aceea că „Sf. Maxim Mărturisitorul ne-a arătat modul cum să corectăm o decizie sinodală greșită, mai ales pe teme dogmatice, când s-a folosit de această structură a Bisericii pentru a combate deciziile greșite”. Până la convocarea, împreună cu Papa Martin a Sinodului de la Lateran, nu trebuie uitat că Sf. Maxim a combătut și s-a împotrivit ereziei, nu a așteptat să apară din senin o decizie corectă oficială.

Așadar nu trebuie să ridicăm deciziile sinodale pe un piedestal suprem, ci să le cinstim pe cele corecte și să le combatem pe cele tâlhărești. Reacția nu trebuie să fie „într-un mod papistaș, autarhic, autonom, antibisericesc”, e drept; nu anulăm nevoia unor decizii sinodale, dar ea este foarte utilă și necesară. Nu e corect să fie încadrată și caracterizată cu astfel de epitete depreciative orice opoziție, băgând la pachet și negând chiar și atitudinile sănătoase.

Restricțiile de astăzi au ecou în Vechiul Testament??

Pentru a da greutate mai mare cuvintelor Sf. Nicodim Aghioritul, invocate în Enciclica sa, Mitropolitul face apel la fel de incorect la măsurile de izolare aplicate leproșilor în Vechiul Testament. Sunt puerile afirmațiile de genul: „sunt prevăzute rânduieli conform cărora cei care erau bolnavi de lepră trebuiau să se depărteze nu numai de viața liturgică, ci și de societate” sau că „Hristos a tămăduit câțiva leproși, dar nu a izbăvit omenirea de lepră, lucru pe care l-a făcut prin oamenii de știință ai epocii noastre”. De fapt, leproșii nu erau excluși de la cult, ci pur și simplu dintre oameni, iar știința nu vin în continuarea vindecărilor Mântuitorului; e vorba de registre diferite: religios și medical.

De altfel, comparația între lepră și coronavirus este irelevantă. Virulența și modul de transmitere sunt absolut diferite. În plus, asimilarea măștii cu faptul că leprosul trebuia să aibă gura acoperită (Lev. 13: 45) este ridicolă pentru că avea capul descoperit, iar acoperământul din jurul gurii părea mai mult un semn de recunoaștere a leprosului care trăia în afara societății. Oare acest rol îl are masca în zilele noastre? La fel, nu are nici o legătură izolarea de astăzi cu cea a celui bănuit de boală timp de șapte zile până se va încredința preotul dacă e lepros sau nu.

Sunt foarte logice măsurile de carantinare câtă vreme sunt utile și vorbim de o boală foarte periculoasă care necesită izolare. Bineînțeles că și bisericile ar trebui supuse la un astfel de regim pentru a nu fi transformate în focare de infecție, dar în cazul în care se justifică, nu abuziv.

Cuvintele Sfinților nu pot fi invocate de oricine

Referirea la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul este pe jumătate corectă. Într-adevăr, cuvintele sale nu pot fi invocate cu claritate în sprijinul ideii că vaccinurile de astăzi sunt rele.

Sf. Paisie a spus: „Au pecetluit tone de pești si-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăși a apărut o boală, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu și, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. … Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea”. Aceste afirmații este greu să fie luate drept o proorocie pentru virusul de astăzi, ci mai degrabă ca un exemplu cum putem fi controlați. Nu știm dacă vaccinurile anti-covid sunt pentru urmărirea populației, dar în mod clar sunt periculoase pentru sănătate, sunt pentru control social, supunere oarbă, reeducare și discriminare. Au mai degrabă un efect social și cultural decât unul sanitar.

Cât privește argumentul că ucenici ai Sf. Paisie s-au vaccinat, acesta are o credibilitate redusă. În nici un caz nu știm dacă ar fi procedat Cuviosul la fel cu ucenicul său, Ierom. Paisie, duhovnicul Mănăstirii Sf. Ilarion, cu obștea maicilor de la Suroti, unde este mormântul Sf. Paisie, sau cu părintele Hristodul, biograful său. Nici măcar faptul că însuși Mitr. Ierotheos l-a cunoscut bine nu este un garant că știe mai sigur cum ar fi procedat astăzi.

În mod sigur cuvintele amintite mai sus ale Sf. Paisie sunt un semnal de alarmă că se poate introduce un control al populației chiar și prin vaccinuri. Din nefericire, nu este vorba doar despre o cipuire, ci de o reeducare și aliniere la un regim tiranic. Afectează mult mai direct sufletul decât prin intermediul unui semn în trup.

Știință și conspiraționism

Atitudinea față de dispozițiile medicale emise de organele competente este un subiect delicat. Afirmația că „Sfântul sinod trebuie să respecte deciziile specialiștilor pe teme medicale și să teologhisească pe teme de competența lui. Niciodată până acum nu a fost întrebată Biserica de către creștini, nici nu a luat decizii despre vaccinurile pe care le facem pentru diferite boli din fragedă vârstă…” este una absolut corectă. Însă există o contradicție flagrantă cu implicarea de astăzi a Sinodului grec de a recomanda vaccinarea (chiar și fără obligație), precum și cu poziția însuși Mitr. Ierotheos de a trimite o enciclică în eparhia sa în același scop.

Desigur că nu este de înțeles și nu poate fi acceptată „demonizarea științei” și „modul demonic de reacție al unor creștini, care leagă toate de Antihrist”. Dar nici implicarea oficială și neoficială a Bisericii în campania de vaccinare sau de impunere a unor restricții abuzive, la fel de demonice, chiar dacă au aparență mai plăcută.

Sfaturile Sf. Paisie sunt foarte utile și lămuritoare pentru a discerne atât atacul demonic din partea conducătorilor lumii, de înrobire față de viitorul Antihrist, cât și reacțiile exagerate, care trebuie temperate cu atitudinea corectă în Hristos. Un pasaj elocvent este acesta: „Părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila? -“Politețea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoși pentru că vor fi … europeni. Vor arăta că sunt la înălțime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune: “Fără pecete vă chinuiți! Dacă ați fi primit-o, nu ați fi trăit așa de greu”. Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraș, să cultive grâu, cartofi. Să pună puțini măslini și atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puține găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că și provizii de ar face, nu-i vor folosi mult, deoarece alimentele nu țin mult, ci se strică repede. Firește, greul va dura puțin, trei-trei ani și jumătate”.

Concluzii

Viziunea Mitropolitului Ierotheos despre rolul credincioșilor în Biserică este una instituțională, cu argumente teologice precare și răstălmăciri istorice. Fără trimiteri precise, verificabile, ba chiar eronate, argumentele folosite cad în derizoriu. Din păcate, este un motiv în plus să fim atenți la duhul învățăturilor și îndrumărilor care ni se dau.

În discuție nu este doar problematica vaccinării și pandemiei în general, ci funcționarea corectă a Bisericii. Nu este de mirare că pe alte teme importante, cum este ecumenismul parafat în Creta sau schisma ucraineană, este instaurată o răceală și indiferență vinovate printre clerici și credincioși. Dacă nu conștientizăm că trebuie să fim într-o continuă ascultare și armonie cu tradiția sfântă a Bisericii transmisă până la noi, rămânem doar la nivelul conformării cu o ierarhie tot mai depărtată de principiile evanghelice autentice. Chiar dacă nu este vorba de greșeli directe ale Bisericii Române, suntem și noi conectați la Ortodoxia mondială, ba chiar avem scăderile noastre pe alte teme similare.


[1] Patrologie, vol. II/1, Ed. Bizantină, București, 2009, p. 33.

Sufletul omenesc– facultățile și structurarea lui internă (VIDEO)

Un al doilea material video la care am fost invitat a fost realizat și a apărut pe canalul SFV. Tema acestuia este alcătuirea sufletului omenesc.

Învățătura ortodoxă este foarte precisă și minuțioasă în ce privește sufletul și modul cum funcționează/lucrează acesta. Am fi uimiți să știm cât de bine este cunoscută lumea interioară și cât de bine este descrisă. Cu toate acestea, predomină foarte multe idei confuze răspândite în lumea de astăzi, care neagă existența lui sau îl banalizează. De aceea este foarte important să avem o perspectivă corectă asupra alcătuirii sufletului pentru a ne putea îngriji corect de el. Sfinții Părinți vorbesc în detaliu despre curățirea de patimi și din scrierile lor se poate desprinde o imagine de ansamblu asupra modului cum este structurată lumea noastră lăuntrică.

În acest episod de mai jos prezentarea se concentrează pe componentele sufletului, care sunt mintea, inima, duhul, conștiința. Acestea sunt facultăți ale părții noastre cuvântătoare. Ele sunt organe, să le numim așa, ale sufletului.

Nu a fost avută în vedere funcționarea sufletului, care are trei părți: rațiune, poftă și mânie, pe care nu le consider organe, ci mai degrabă moduri sau direcții de manifestare ale sufletului, capacități ale lui. De asemenea, nici voința nu a fost luată în calcul pentru că nu reprezintă o componentă concretă, ci un atribut al rațiunii omenești.

Ceea ce ne distinge ca ființe făcute după chipul lui Dumnezeu este partea cuvântătoare, prin care suntem capabili să gândim, să iubim, să fim buni și morali. Această latură a noastră trebuie cunoscută și îngrijită în așa fel încât să devină vie prin harul lui Dumnezeu, iar nu neglijată și lăsată în paragină prin lucrarea păcatelor ucigătoare de suflet.

500 Ani de ne-Învăţături…

La 15 septembrie 1521 adormea întru Domnul Măria Sa, Sfântul Voievod Neagoe Basarab. Fără a avea în vedere chestiunea calendarului, formal, celebrăm 500 ani de la acel moment când Măria Sa a trecut la sânul Domnului. Biserica îl sărbătoreşte la 26 septembrie, însă nici ziua de astăzi nu este fără semnificaţie. Pregătindu-se de plecarea din această lume, bolnav, Măria Sa a lăsat fiului Theodosie, dar şi nouă celor ce-i urmăm, un manual de fiinţare pe aceste meleaguri, potrivit unor învăţături apte să ne aducă în Împărăţia Cerurilor, iar aici, în lume, să trăim cu cinste şi cu omenie.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie sunt „pecetluite” după data venirii la conducerea imperiului otoman, la sfârşitul anului 1520, a sultanului Soliman I Magnificul, cel ce avea să ducă imperiul la apogeul puterii sale lumeşti. Această putere lumească dezlănţuită, care avea să domine colţul nostru de lume pentru câteva secole, după ce zdrobise cu câteva decenii înainte întregul univers bizantin – imperiul de o mie de ani, va avea să lichideze cinci ani mai târziu Regatul Ungariei (fostul nostru suzeran) la 1526, pentru a ajunge nu după multă vreme la porţile Vienei.

În faţa acestor realităţi istorice zdrobitoare, într-o lume de o violenţă şi o cruzime de neînţeles pentru noi cei de astăzi, Măria Sa Sfântul Neagoe Basarab şi-a adunat întreaga sa experienţă practică de Principe şi de Voievod lăsându-ne o seamă de învăţături care să ne facă să strălucim în lume, mântuindu-ne.

Învăţăturile… nu sunt rodul unor eforturi intelectuale ale unui scriitor preocupat să lase posterităţii o operă literară ori îndemnuri moralizatoare în cheie filosofică. Măria Sa nu şi-a propus să se numere între autorii de literatură, să se înscrie ca un creator în cursul Iluminismului, să ne înscrie în marea cultură europeană de ev mediu. Toate aceste chei de receptare a Învăţăturilor… sunt pe atât de false pe cât sunt de absurde. Toate derivă dintr-o frustrare sau dintr-o sete neîntreruptă de a ne revendica cultural de la izvoare vechi, care să ne aşeze fudul în rând cu lumea civilizată, în termeni la fel de lumeşti cu cei ai otomanilor de atunci.

Această îndărătnicie de a recepta Învăţăturile… exclusiv în cheie literară/culturală a produs o orbire colectivă de neînţeles, care ne face să renunţăm la o întreagă civilizaţie a duhului care biruieşte lumea, orişicât de dezlănţuită în puterea sa. Sub acest aspect, astăzi se împlineşte/închide un arc de 500 de ani de ne-Învăţături…. Întreaga istorie a celor 500 de ani cuprinde numeroase lecţii, deosebit de bogate în conţinut pedagogic, atât la nivel individual cât şi pentru întreg neamul, însă în lipsa duhului potrivit, risipă este totul. În afara unor scurte momente astrale, a unor excepţii istorice care au ţinut de suflete alese ori de împrejurări îngăduite de pronia divină, neamul românesc nu a fost capabil să se regăsească în duhul Măriei Sale.

Cei care vor avea încăpăţânarea să se scufunde în istoria acelor vremuri, după ce vor citi şi reciti Învăţăturile… cu mintea şi inima deschisă, în continuarea scrierilor Sfinţilor Părinţi, se vor regăsi într-o altă aşezare sufletească, într-o lumină care va risipi ceaţa grea a acestor vremuri. Cum se poate? Urmând învăţătura practică a Cuviosului Serafim Rose despre „Cum să îi citim pe Sfinţii Părinţi” şi despre „Cum să NU îi citim pe Sfinţii Părinţi”, căci Măria Sa cu adevărat Sfânt Părinte ne este! Sfânt Părinte care, între altele, a fost şi principe slăvit, şi politician înţelept, şi militar priceput, şi diplomat inspirat, şi dascăl răbdător, în toate încercat şi biruitor şi sfânt viu. Cei care se vor apropia de Învăţături… împovăraţi de prejudecăţi literare, culturale, istorice, militare, civilizaţional-comparative, mai tare se vor lega de veacurile de orbire şi de viciată erudiţie.

După cum lectura Omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur poate lăsa completamente rece pe intelectualul preocupat exclusiv de cultivarea sa „într-ale teologiei”, ori pe cel interesat să-şi documenteze pentru interese imediate teme de antisemitism cu izvor religios pierzând tocmai şansa convertirii, aidoma, parcurgerea superficială a Învăţăturilor… va produce o împietrire similară. Cumplită risipă de şansă şi de milostivire divină!

În anii ce au trecut de când am pornit proiectul theodosie.ro am revenit adesea asupra Învăţăturilor… Port greutatea lipsei de talent şi cea a puţinei credinţe care să mă ajute să transmit mai departe fărâmă din cutremurul întâlnirii cu Măria Sa în pagini asupra cărora s-a purtat un cumplit război. Cei care vor frunzări ediţia din 2010 sau chiar cea publicată de Academia Română în 2020 şi vor consulta aparatul critic al ediţiilor, vor înţelege necruţătoarea luptă ce se dă împotriva acestui izvor autentic de românitate şi poate că va fi suficient pentru începutul de curiozitate menit a conduce la noi întâlniri în duh cu Măria Sa, poate pe tărâm politic, poate civic, poate cultural, poate de alt fel.

Învăţăturile… sunt mărturia înstrăinării noastre de noi înşine şi martorul neputinţelor colective uşor de înţeles. Între toate zecile câte decurg din Învăţături…, în aceste clipe, una singură, lumească, mi se pare sugestivă pentru a ilustra depărarea noastră de sine:

Ideea că ai noştri conducători vremelnici trebuie convertiţi iar nu schimbaţi ne este sminteală, scandal şi uşurătate.

Ideea în sine este îndestulătoare pentru a desfiinţa şi respinge orice urmă de utilitate practică a acestui manual. Însă aceasta poticnire vorbeşte mai mult despre noi, dă mărturie de puţina noastră credinţă, de neînţelegerea caracterului atât de superficial al răutăţii omeneşti faţă de bunătatea sădită în suflete de Domnul. Suntem necruţători în judecăţile noastre şi nu cerem ajutor. Nu ştim a ne purta sarcinile unii altora, nu avem credinţă, nu avem milă de sufletele noastre ce vor ajunge în iad.

Vedem în jur roadele funeste ale înţelepciunii lumeşti, fie că este puterea cinică a real-politicii (Niccolo Machiavelli), fie puterea înlănţuirilor magice ale vrăjitoriei francmasonice (Giordano Bruno), fie instrumentarea mincinoasă a ascendentului moral şi politicii părut-virtuoase a principelui creştin (Desiderius Erasmus). Pe toate le încercăm şi la toate ne întoarcem precum câinele la vărsătura lui.

Iată, ni se împlinesc 500 de ani de ne-învăţătură.

Translate page >>