Calendarul bisericesc. (6a) Epistola reală a Sinodului din 1583, diferită de așa-zisul Sigilion

Schisma calendaristică din sânul Ortodoxiei între Bisericile Locale este o rană nevindecată, ce duce la tot mai multe probleme. Unitatea de cult este importantă, dar nu cu lumea profană sau cu celelalte confesiuni eretice, ci cea internă, formată în Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu ține doar de uniformitate și de consensul liturgic, ci de înțelegerea elementelor de forță ale cultului sacramental. Este vorba de respectarea tradițiilor patristice referitoare la ținerea reperelor temporale (zile, săptămâni și luni) și păstrarea duhului de sfințenie, închinare înaintea lui Dumnezeu și întâlnirea în unitate a credincioșilor. Astfel se poate evita atât profan(iz)area ritualului și credinței ortodoxe prin subjugarea lor față de știință, cât și alunecarea în zona superstiției, a unui cult magic și fixist, prin ridicarea calendarului la nivel de dogmă și neînțelegerea lui.
Articolul de față l-am intercalat aici ca o completare a părții a 6-a din seria dedicată calendarului bisericesc.

În cartea Tomos Agapis, care este o colecție de texte vechi alcătuită de Patriarhul Dositei al Ierusalimului și editată în anul 1698 sub oblăduirea Voievodului Ioan Antioh Constantin a toată Moldovlahia, se găsesc mai multe scrisori despre calendarul inventat de latini. Prima dintre ele este semnată de Patriarhii Ieremia al Constantinopolului și Silvestru al Alexandriei, care nu este altceva decât faimosul Sigilion invocat de stiliștii din România și din Grecia. Însă nu se găsesc la final anatematismele de care vorbesc ei, care au fost plastografiate pe un manuscris de la o chilie de a Kavsokalivia din Sfântul Munte Athos, despre care am scris deja în prima parte.

Mare parte din textul scrisorii este deja tradus în cartea Boldurile Sfintei noastre Biserici de Răsărit, scrisă de doi monahi români din Sfântul Munte în 1924 pentru a argumenta că stilul vechi iulian este cel corect. Ei scriu, în cap. II a cărții lor, că după semnăturile patriarhale urmează o serie de anatematisme, dar în ediția Patriarhului Dositei acestea nu se găsesc, lucru ce dovedește că nu sunt autentice, ci niște invenții plastografiate ulterior. Mai menționez că în traducerea aproximativă preluată de aceștia de la un anume monah Ignatie de la Schitul Ivirului se găsesc unele inadvertențe. Este vorba de adaosul „și ceilalți de față arhierei…” după semnăturile celor doi Patriarhi, care nu se găsește în cartea Tomos Agapis. Iar introducerea care vorbește despre actul sinodal alcătuit în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este preluată de la Sinodul din anul 1593, la care au participat alți Patriarhi.

După traducerea Scrisorii din 1583 atașez imaginile din cartea din care am tradus, textul fiind scris de mână, drept pentru care mi-a luat ceva efort să mă obișnuiesc cu el și să-l descifrez. Se vede pe pagina a doua că urmează o scrisoare adresată Mitropolitului de Fiadelfia despre calendarul inventat de italieni, iar în final începutul actului de la 1593.

Deoarece Biserica vechii Rome, care se bucură de inovații, a fost în acord în mod necugetat cu astronomii ei și a strămutat cele pe care le săvârșim bine pentru creștini cu privire la Sfintele Paști, care au fost stabilite de cei 318 Părinți purtători de Dumnezeu de la Sfântul și Ecumenicul Sinod și care au fost validate de celelalte Sinoade, iubite și prăznuite de creștinii de pretutindeni pe pământ după cum au stabilit, de aceea devine pricină de sminteli.

Au sosit și înaintea modestiei noastre unii bărbați armeni care au întrebat și au spus că sunt siliți să primească și ei aceste noutăți. Pentru aceste motive s-au învrednicit să le spunem ce a părut dumnezeieștilor Părinți. Modestia noastră, după ce ne-am consultat cu Preafericitul Patriarh al Alexandriei, stabilește în Duhul Sfânt, clarificând cele ce au părut Sfinților Părinți despre aceste lucruri.

Mai întâi, în practicalele (procesele verbale) ale Sinodului I Ecumenic este o semnătură care are acest conținut: Leontie al Cezareei Capadociei, al Galatiei și Armeniei Mici și Mari am semnat. Acesta, după cât se arată în viața Sfântului Sfințit Mucenic Grigorie, Arhiepiscopul Armeniei celei Mari, l-a hirotonit arhiereu, care a fost trimis, prin ambasadele și epistola împăratului Tiridat al armenilor, după ce s-a făcut el creștin, fiind fiu al lui Hosroe, frate al lui Artavan, descendent din acei Arsacizi care au destrămat conducerea perșilor și, fiind frați între ei, au făcut Armenia aceasta, în timp ce indienii și masagheții erau divizați între ei.

Întorcându-se acest mare Grigorie și fiind acceptat cu drag de către Tiridat, primind arhieria ca pe o recunoaștere a lui și pe el …, căci acest mare Părinte este fiu (…) al fratelui Hosroe, tatăl lui Tiridat, s-au botezat toți de către el în râul Afrat. Cu acest împărat Tiridat, după cum se spune, cei ce au primit credința în Hristos, armeni, perși, asirieni, mezi și alții au fost peste patru milioane (sute de miriade). După ce i-a luminat ca un alt soare pe toți aceștia care ședeau în întuneric, a plecat, vrând să trăiască în liniște în locurile înalte din munții Armeniei. L-a lăsat pe Albianos în locul lui și pe episcopii Atalios Baso și pe alții pentru cele zece principate din ținuturile armenilor, iar în toate acestea și în celelalte nații a așezat, după cum se pare, patru sute de episcopi. Deoarece a plecat acest mare luminător Grigorie Tiridat era întristat pentru această despărțire. Dar a aflat că sunt doi copii adevărați după trup ai lui Grigorie, Ortanes, care era în asceză, și Arostanes, preot al lui Dumnezeu. A trimis boieri de-ai lui și i-au adus la el. Apoi i-a cerut lui Grigorie și a coborât din însingurare. Și a ales pe Arostanes ca fiind vrednic de arhiereu și l-a hirotonit pe acesta după cum se cuvenea.

În acești ani marele Constantin cel renumit între împărați adunat Sinodul celor 318 Părinți purtători de Dumnezeu în Niceea,unde a ajuns și Tiridat cu pace, de vreme ce a găsit fierbinte nu de mică primire buna-credință a împăratului Constantin cel întocmai cu apostolii. Acesta a trimis și pe Arostanes, Arhiepiscopul catolicos al Armeniei, la Sinodul acesta și a devenit membru al acestei adunări sfinte. A primit decizia Sinodului și s-a întors în Armenia, fiind repartizată buna-credință cu harul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci din aceste relatări de care am zis se vede în mod evident că armenii aveau un Arhiepiscop catholicos (general, peste tot). Și au succesiunea și au primit astfel și arhieria din Capadocia, de la Leontie de care am zis (mai sus). Granițele acestea sunt ale Noii Rome cu Dumnezeu, nicidecum ale vechii Rome, ceea ce stabilesc și canoanele Sinoadelor, adică să stăpânească obiceiul în parohii, căci au hotărât să fie ținute obieciurile străvechi. Iar ceea ce forțează este în afara teritoriului (parohiei) și în afara învățăturii lui Hristos. Căci El a zis: „ducându-vă, învățați (îndrumați, faceți ucenici)” (Mt. 28: 19), nu forțați și: „oricine vrea să vină după Mine” (Mc. 8: 34) și câte concordă în Evanghelii cu acestea. Însă trebuia ca și pe parohienii de sub ei să nu-i învețe lucruri noi și recente, provocatoare de sminteală, ci învățătura lui Hristos, a sfinților apostoli, a sfintelor Sinoade și câte sunt de la dumnezeiescul Duh. În al doilea rând, explicăm oricărui creștin ortodox doritor că pascalia de la noi nu este nesistematizată, ci urmează celor stabilite de Sfinții Părinți. Rămâne dreaptă și stabilă în veac până ce păzește rânduiala pe care a obținut-o neclătinată, foarte bine gândită de dumnezeieștii Părinți, față de care nici unul dintre cei de acum nu cunoaște știința astronomiei ca aceia foarte bine pregătiți. Nu au nici sfințenie decât numai li se par unele lucruri și în celelalte sunt departe de adevăr. Căci patru sunt delimitările Paștelui. Prima poruncește că trebuie să se săvârșească Paștile după echinocțiul de primăvară. A doua că nu în aceeași zi cu slujba iudaică. A treia că nu simplu după echinocțiul de primăvară, ci în prima lună plină de după echinocțiu. A patra că iarăși după lună plină în prima zi a săptămânii (duminică). De aceea nimeni să nu socotească defel că ceea ce pare greșit i-a cuprins pe acei dumnezeiești Părinți atotbuni ca să dobândească o mai bună îndreptare de la astronomii de acum. Căci, cu harul lui Hristos, de la Sinodul întâi până acum Paștile cel sfânt mereu se face după cel al Legii și duminica. Și nu s-a întâmplat vreo confuzie ca să ne punem la îndreptare. Căci a fost prescris bine de Sfinții Părinți și rămâne veșnic neapropiat (ἀπέλαστον). Dar au fost scăzute rău cele zece zile de către unii astronomi ai vechii Rome din luna octombrie. Căci, între altele, noul lor calendar care a revizuit nepotrivirea conține confuzie în sine. Căci, dacă la 132 de ani întregi adăugăm o zi(-noapte), este evident că de la Sinodul dintâi au trecut până acum o mie două sute șaizeci și cinci de ani, de vreme ce au trecut trei sute optsprezece din primul an de la Hristos până la Sinodul întâi, numai nouă zile și zece ore fără jumătate de minut sunt adăugate și lipsesc. Iar dacă în o sută douăzeci de ani scade o zi-noapte, vor fi zece zile și zece ore și este în surplus. Iar unele ca acestea se arată a fi precare, dar acestea se află în greșeală chiar și la înșiși grozavii observatori astronomi științifici, marele Ptolemeu și alții. Căci în trei sute de ani aceia decid să se adauge ceva, o zi(-noapte) și aceasta nu de la mișcarea soarelui, căci își face mișcarea netedă și neabătută, ci de la numărarea zilelor anului. Și după aceștia se fac patru zile și cinci ore și 12 minute de la [Sinodul] de la Niceea și până acum.

Și, dacă se numără acestea astfel după înțelepciunea elinilor se mai dovedește că astronomii Romei au scos cele zece zile din octombrie fără nici un motiv, ca să se arate numai că par că fac ceva în fața oamenilor din slavă deșartă. Era mai bine ca ei să nu inoveze și să prefacă unele ca acestea și să devină pricinuitori ai unei stări lipsite de măsură pentru Biserici. Sau măcar să nu adauge silnicie din cauza acestora, lucru pe care l-au cutezat. Nu se consideră un lucru binecuvântat pentru unii care stau împotriva celor bine stabilite de Sfinții Părinți, care sunt nu numai chibzuite, ci și dumnezeiești. Și acestea noi le spunem pentru ambele părți, punctând după adevăr.

1583, anul de la Dumnezeu-Omul, 20 noiembrie, indictionul 12

Ieremia al Constantinopolului

Silvestru al Alexandriei

Nota noastră: În primul rând, avem toate motivele să credem că acesta este textul integral al actului de la 1583 pentru că Patriarhul Dositei a alcătuit această colecție tocmai pentru a combate rătăcirile catolice. După o serie de texte din disputele cu catolicii (de la Sf. Filothei Kokkinos, Marcu al Efesului, Ghenadie Scholarul și alții) grupează unele materiale despre azime și calendar. Este evident că intenția sa era de a aduce cât mai multe argumente împotriva catolicilor și ar fi de neînțeles să fi omis anatemele la adresa celor ce ar îndrepta calendarul (în primul rând catolicii) dacă acestea ar fi existat.

Importanța acestui act din 1583 constă în aceea că nu este condamnat noul calendar, ci doar combătut. Nu există anatematisme nici cu privire la Pascalie, nici la Minei (lunile calendaristice).

Nu este clar de ce s-au adresat armenii Patriarhiei de Constantinopol la acea dată pentru că nu erau în comuniune. Probabil pentru a căuta un sprijin și un sfat cum să procedeze cu presiunile venite din partea Romei de a trece la calendarul gregorian.

Deși textul vorbește despre cele bine stabilite la Sinodul I Ecumenic, totuși nu dă citate concrete. Interesant este că în debut se face referire la semnăturile de pe procesele verbale ale Sinodului, deși ele nu se păstrează. Probabil aveau la dispoziție doar semnăturile, care sunt expuse în diverse alte scrieri bisericești.

Cele patru reguli pentru stabilirea datei Paștelui nu concordă cu ce aflăm din alte izvoare mai vechi, cum ar fi Sf. Epifanie al Salaminei, după cum am scris aici. Mai exact, cerința ca Paștile ortodox să nu cadă în aceeași zi cu Pasha iudaică a Legii Vechi nu este menționată pentru că nu acesta este principiul, cu atât mai mult să fie după aceasta. Din scrisoarea Sf. Constantin de la Sinodul I Ecumenic se vede limpede că sensul este să nu fie prăznuit Paștile în Biserică câtuși de puțin în funcție de cel iudaic. Aceasta înseamnă că nu ne interesează dacă se întâmplă în aceeași zi sau nu, lucru care s-a și întâmplat chiar în primii ani după Sinodul de la Niceea.

Fără a face din textul de față o apologie a modului cum a fost înnoit calendarul în 1923, el este important pentru a înțelege și a vădi faptul că stiliștii apelează la tot felul de falsificări și plastografii pentru a-și susține cauza lor, ceea ce-i face să nu fie de încredere.

Etnofiletismul este erezie? Grecii l-au condamnat, dar nu și rușii. Situația din Basarabia

Venirea Duhului Sfânt este cea în stare să unească limbile și națiile

Din fericire, Biserica a dobândit un statut important în cadrul organizării politice a statului, mai ales în cadrul Imperiului Bizantin. Însă, din păcate, intrigile politice și interesele etnice au pătruns și ele în Biserică, acesta fiind reversul medaliei, al implicării prea mari pe scena politică.

Conlucrarea firească dintre Biserică și organizarea politică nu este clar definită de canoane în toate aspectele. Spre exemplu, mulți pun ca o condiție pentru un Sinod să fie recunoscut drept Ecumenic să fie convocat de împărat, lucru care nu se regăsește în caracteristicile stabilite la Sinodul VII Ecumenic pe această temă. Însă mai interesant este faptul că există o hotărâre controversată prin care este condamnat sinodal etnofiletismul ca erezie în 1872 la Constantinopol, care merită o atenție deosebită.

Istoricul condamnării sinodale a etnofiletismului în 1872

Cel mai documentat material pe tema aceasta, cu mărturii concludente, l-am găsit pe site-ul Orthodox History, împărțit într-un șir de 6 articole, de unde am preluat informațiile necesare.

Sinodul din 1872 autodenumit Ecumenic, s-a întrunit în prezența Episcopilor din Bisericile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru pentru a discuta problema bulgară din cadrul Imperiului Otoman. Aceștia primiseră dreptul de a avea un Exarhat care să-i administreze bisericește. Dar această decizie venea din partea Porții (în 1870), nu a Fanarului.

Invocând în fața otomanilor delimitarea dintre treburile bisericești și cele politice și de a nu interfera între ele, Patriarhia Ecumenică a cerut dreptul să ia o hotărâre proprie în această privință.

Bulgarii, deși au avut Patriarhie o perioadă de 50 de ani în sec. X, apoi au obținut-o din nou spre finalul sec. al XII-lea (1186, recunoscută în 1235), pe care iarăși au pierdut-o după ce au fost cuceriți de turci în 1393. După ce mulți s-au declarat formal mahomedani, creștinismul a înflorit din nou după libertatea de credință și au obținut de la Constantinopol ierarhi ortodocși. Deși nu au avut nimic de protestat împotriva lor, cu timpul, după redeșteptarea conștiinței naționale, și-au dorit episcopi bulgari pentru că cei greci le impuneau limba greacă în cult și nu înțelegeau bine problemele lor specifice cu care se confruntau. Deoarece Fanarul le-a respins această cerere, au apelat la Poarta otomană și au obținut înființarea unui Exarhat în teritoriile deținut în proporție de 2/3 de către bulgari.

Atunci Patriarhia Ecumenică s-a simțit amenințată cu pierderea unor jurisdicții, deși Exarhatul era dependent tot de ea, și a cerut să rezolve această problemă bisericească singură. Într-un final, deoarece nu au ajuns la o înțelegere, turcii au pus în funcțiune structura bulgară (1872) și s-a ajuns la un conflict bisericesc. Bulgarii s-au declarat autocefali, iar Constantinopolul a întrunit un Sinod.

Culmea este că Patriarhul Chiril II al Ierusalimului nu a semnat actele și a înfruntat sfidarea grecilor. Deși Sinodul local l-a destituit și a fost exilat de otomani, a fost apărat și susținut de Imperiul Țarist. Iarăși este curioasă poziția rusească după ce anterior era împotriva formării Exarhatului bulgar și a dorinței lor de emancipare în anii anteriori. Atunci românii și sârbii sprijineau doleanțele bulgarilor.

Formula de condamnare a etnofiletismului conține două articole prin care este condamnată „doctrina filetistă sau diferența de rasă și diversitatea națională în sânul Bisericii lui Hristos” și sunt declarați schismatici cei care au avut „obrăznicia să întemeieze o adunare bisericească ilegală și fără precedent pe un asemenea principiu”.

Deși declarat Ecumenic, Sinodul nu a fost recunoscut decât de Bisericile grecofone, nu și de ruși, români și sârbi.

Principiul etnic specificat în canonul 34 apostolic

În ciuda faptului că Sinodul de la 1872 a declarat că este fără precedent împărțirea jurisdicției pe principiu etnic, totuși această măsură este specificată în canonul 34 apostolic, recunoscut de întreaga Ortodoxie. Acesta are următorul conținut:

„Se cade ca episcopii fiecărui neam/nații să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi să nu facă nimic în plus fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se impun pentru parohia (eparhia) sa şi pentru satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”

Termenul folosit de acest canon pentru „neam” este ἔθνος, care înseamnă nație, grup etnic. În Noul Testament este folosit în mai multe pasaje care confirmă această accepțiune, anume când se vorbește de neamul evreilor, de calea neamurilor opusă fiilor lui Israel, de stăpânirea Mielului în Apocalipsă asupra oricărei seminții, limbă, popor și nație și când e vorba de definirea creștinilor drept „neam ales”, care nu are conotații geografice, ci de trăsături comune.

Deși canonul nu se ocupă cu împărțirea pe nații, aceasta rezultă în mod clar din formularea lui. Practic, putem avea Patriarhii naționale sau Mitropolii din cadrul lor. Așa cum bulgarii au format o singură structură bisericească inițial în cadrul Constantinopolului, apoi separat și în final le-a fost refuzat acest drept pe timpul stăpânirii otomane. În secolul trecut au fost recunoscuți ca Patriarhie autocefală.

Se poate observa că împărțirea creștinismului s-a făcut chiar și în Bizanț de pe vremea apostolilor pe regiuni etnice: Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim între latini, egipteni, sirieni și palestinieni/evrei. Chiar și regiunile strânse ulterior în cadrul Patriarhiei de Constantinopol erau împărțite între traci, asiatici (Asia Mică) și cei din Pont. Chiar și rușii au avut pentru ei o Mitropolie la Kiev mutată apoi la Vladimir și în final la Moscova, transformată în Biserică autocefală în 1484 și recunoscută ca Patriarhie în 1589.

Un exemplu de gândire „filetistă” pro-rusă din istoria bisericească

Există un episod ce are conotații etnofiletiste în istoria bisericească a Rusiei, descris de Protopr. Theodor Zisis în cartea sa Autocefalia ucraineană, (p. 40-70), editată în 2018.

Pe atunci, în vremea Patriarhului Ioan Caleca al Constantinopolului (1341-47), condamnat pentru erezia energiilor create, niște episcopi din zona ucraineană au dorit să uzurpe stăpânirea Mitropolitului de Kiev, care se găsea la Mocova. Au și reușit aceasta mituind pe Patriarhul menționat al Constantinopolului, sub care se găsea întregul neam al rușilor. Mai concret, un Mitropolit al Galiției dorea să ia în stăpânirea sa tot Kievul și se lăuda că va aduce și Moscova în subordinea sa pentru că avea aliat puterea lituanienilor. După depunerea acelui Patriarh, atât împăratul Ioan VI Cantacuzino al Bizanțului, cât și Patriarhii Calist și Isidor, ortodocși și bine-cinstitori, au readus ordinea în zonă. Ei recunosc că dintotdeauna a existat o Mitropolie a tuturor rușilor, atât din Rusia Mare, cât și din cea Mică (Ucraina), și ea nu trebuie divizată după ambițiile personale sau politice. Aceste samavolnicii ale unor arhierei au alimentat tendințele și acțiunile anti-rusești ale conducătorilor lituanieni din acea vreme. Practic, greșeala consta în faptul că erau schimbate rânduielile bisericești îndătinate, lucru ce conducea la disensiuni etnice.

Așadar etnofiletismul ar consta mai degrabă în amestecarea Bisericii în acțiuni care aduc atingere identității etnice ale unor creștini prin puterea politică. Atunci ținuturile din Kiev, care nu se aflau sub stăpânirea rusească, dar erau locuite de ruși, erau tulburate de intervenția politică străină de neam, dar stăpânitoare în acele teritorii, prin intermediul episcopatului ortodox ce se lăsa antrenat în aceste demersuri. Dimpotrivă, menirea firească a Bisericii consta în menținerea structurii unitare bisericești pentru a păstra și unitatea firească a nației ruse.

Iată în traducere o pagină din cartea menționată:

Problema actuală din Basarabia

Subiectul acesta al etnofiletismului intervine pregnant în contextul disputelor jurisdicționale din Republica Moldova între Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove și cea a Basarabiei. Dacă ar fi să ținem cont de decizia sinodală din 1872, corect ar fi ca românii din această regiune să nu ceară episcopi de un neam cu ei, ci să fie mulțumiți cu rușii numiți de la Moscova, cum s-a întâmplat de-a lungul timpului după Gavriil Bodoni (1821) până în 1987, când creștinii localnici au reușit să impună să le fie aleși ierarhi de un neam cu ei începând cu Mitropolitul actual Vladimir.

Iarăși, dacă ar fi să ținem cont de canonul 34 apostolic, regiunea ar fi trebuit să fie supusă mai departe structurilor bisericești care au stăpânit-o dintotdeauna, după cum prevede și canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, și nu mutată în subordinea Patriarhiei Moscovei. În plus, impunerea limbii ruse și a etnicilor ruși în funcțiile de conducere în această zonă, adică folosirea Bisericii pentru rusificarea populației autohtone nu respectă cerința normală ca credincioșii să aibă cult și administrație potrivit cu specificul lor etnic.

Din 1993 a fost acordat statutul de Mitropolie autonomă Moldovei de către Patriarhia Rusă, precum și ucrainenilor și bielorușilor. În ce măsură este suficientă această măsură pentru a respecta canonul 34 nu mă pot eu pronunța și nici nu ține de competența mea. Probabil cei mai îndreptățiți sunt înșiși moldovenii de peste Prut să aprecieze dacă vor să țină de Patriarhia Română sau de cea a Moscovei.

Ca o opinie personală, etnofiletismul ar trebui să fie definit mai degrabă ca interferența Bisericii în schimbarea structurii etnice a unei populații decât împărțirea firească pe neamuri a credincioșilor ortodocși. În plus, unitatea credinței în Hristos ar trebui să se vadă într-o colaborare mai strânsă între Biserici și depășirea diferențelor etnice. Din păcate, chiar Constantinopolul a contribuit la impunerea unei perspective etnice asupra Bisericii, grecii considerându-se leagănul creștinismului și limba lor ca fiind vorbită în rai. După ei, și rușii au preluat această viziune în politica țaristă, dar și noi, românii, suntem tributari de multe ori acestor greșeli.

Din păcate, etnofiletismul se găsește mai de curând și în poziția Patriarhului Chiril față de războiul din Ucraina, pe care îl sprijină prin implicare personală ca pe o faptă sfântă și prin care se iartă păcatele. În plus, îi caterisește pe preoții care îndeamnă la pace și au o opinie diferită față de război. De aceea a și atras antagonismul Bisericii Ucrainene, care nu a mai găsit în el o mângâiere părintească, așa cum s-ar fi cuvenit, ci un îndemn de a se împotrivi statului ucrainean.

Trăirea în Duhul Sfânt șterge diferențele etnice nu în sensul că nu mai suntem români, greci, sârbi sau ruși, ci că nu ne dușmănim, ne respectăm și iubim mai mult ceea ce este comun în noi decât diferențele etnice. Din păcate, împotriva samavolniciei etnice a unor ierarhi sau Sinoade în Biserică a fost nevoie să lupte unii ani de zile pentru a-și obține drepturile, cum au fost bulgarii, dar și georgienii, românii, polonezii și alții.

Ierarhii ucraineni canonici și schismatici protestează oficial față de intruziunea Patriarhiei Române în jurisdicția lor

Biserică din satul Ciudei, Ucraina. Populație românească de 90% și influență arhitecturală rusească (Imagine: EuropaLiberă)

UJO: BOUkr  a făcut apel la BOR să-și recinsidere decizia cu privire la Ucraina

(…) Pe 7 martie 2024, Departamentul pentru Informare și Educație al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a publicat un comentariu în legătură cu intenția Bisericii Ortodoxe Române de a-și deschide o structură pe teritoriul Ucrainei.

“Am primit cu surprindere și îngrijorare decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la intenția de a-și deschide o structură pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, se arată în comunicat.

Se notează că această decizie a fost interpretată ca “fiind contrară structurii canonice a vieții bisericești, care se bazează pe principiul teritorial și nu pe principiul național”.

Departamentul pentru Informare a subliniat că Biserica Ortodoxă Ucraineană prețuiește parohiile de limbă română din jurisdicția sa. “Prezența lor în componența noastră subliniază natura universală a Bisericii”, au explicat în Biserica Ortodoxă Ucraineană.

Pentru credincioșii vorbitori de limbă română sunt create toate condițiile necesare pentru ca aceștia “să se simtă confortabil în sânul Bisericii noastre” și să aibă “libertate deplină pentru a săvârși sfintele slujbe în limba română și pentru a-și păstra tradițiile național-duhovnicești”.

“Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană au fost întotdeauna calde și constructive, așa că am dori să sperăm că decizia luată de partea română va fi reconsiderată și nu va umbri relațiile tradiționale bune dintre Bisericile noastre”, a subliniat Biserica Ortodoxă Ucraineană. (…)

BucPress: Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Autocefală) s-a plâns Patriarhului de la Constantinopol pe decizia Bisericii Ortodoxe Române

În cadrul ședinței Sinodului BOU (autocefală), desfășurat la Reședința Mitropolitului Epifanie (Serghii Dumenko) la data de 7 martie 2024, membrii Sinodului au exprimat nemulțumirea față de această hotărâre istorică, fiind luată decizia de a trimite o scrisoare către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, dar și Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Autocefală).

„Luând în considerare decizia Sfântului Sinodul al Bisericii Ortodoxe Române din 29 februarie 2024, referitoare la Ucraina, după discuții, s-a luat hotărârea unanimă de a trimite scrisori de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina către Înalt Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu și Preafericitul Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, prezentând poziția Bisericii Ortodoxe din Ucraina.

Sinodul constată că unul dintre principiile fundamentale ale ordinii canonice și a structurii Bisericii Ortodoxe este că fiecare Biserică Ortodoxă locală are jurisdicție exclusivă în limitele teritoriului său canonic. De asemenea, prin Marele Sinod de la Constantinopol din 1872, s-a stabilit că formarea structurilor canonice ale Bisericii nu poate fi bazată exclusiv pe principii tribale sau filiale, care nu unesc credincioșii ortodocși, ci împart Trupul unic al Bisericii și creează schismă.

Printre altele, în scrisori se subliniază că, conform ordinii canonice și a definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina, recunoscute internațional, inclusiv de statul român prieten, teritoriul Ucrainei este sub jurisdicția canonică exclusivă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina și niciuna alta.

Fiind o biserică iubitoare pentru toți credincioșii ortodocși din Ucraina, indiferent de originea lor etnică, și având grijă pastorală pentru nevoile spirituale ale credincioșilor ortodocși care se identifică cu tradiția națională și bisericească românească și trăiesc în Ucraina, Biserica Ortodoxă din Ucraina, prin hotărârea Sfântului Sinod (Jurnalul nr. 39 al ședinței din 27 iulie 2019), a adoptat următoarea hotărâre: „Luând în considerare nevoile pastorale ale comunităților ortodoxe vorbitoare de limbă română din Ucraina, după modelul organizării vieții bisericești a parohiilor Bisericii Ortodoxe Române cu majoritate etnică ucraineană – să formeze Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Biserica Ortodoxă din Ucraina) pentru organizațiile religioase (comunitățile religioase și mănăstiri) din Ucraina cu majoritate etnică românească”.

Sfântul Sinod exprimă speranța că toate problemele care necesită reglementare vor fi rezolvate de Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Ucraineană în spiritul iubirii frățești, al ordinii canonice și al definițiilor Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.

Comentariu BucPress:

În ceea ce privește Vicariatul Ortodox Român al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Autocefale), înființat în 2019, nici până în prezent nu se dispune de detalii referitoare la această structură. Nu se cunoaște nimic despre existența parohiilor românești în cadrul acesteia. Altfel spus, vicariatul nu include nicio biserică. Vicariatul a fost creat pentru a îmbunătăți imaginea BOU (autocefală) în relația cu Patriarhia de la București și de a obține recunoașterea din partea acesteia.

În legătură cu relația dintre Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOU) și comunitățile etnice ortodoxe din Ucraina, aceasta a fost în centrul criticilor și îngrijorărilor, în special în contextul tendințelor naționaliste ale clerului ucrainean. Sloganul „Un popor, o limbă, o biserică”, promovat de BOU(A), este perceput de români ca un mesaj periculos care generează îngrijorări cu privire la respectarea drepturilor minorităților. Criticii subliniază că promovarea unor astfel de sloganuri de către BOU(A) poate contribui la marginalizarea grupurilor etnice și lingvistice mai mici din țară.

„Îi așteptăm pe toți, vom crea condiții adecvate, confortabile pentru ca toată lumea să rămână și împreună într-un singur stat, într-o singură biserică ne vom construi viitorul comun ucrainean. Vom construi lumea noastră ucraineană”, a spus Mitropolitul Epifanie al BOU (A) în februarie a.c..

Relația tensionată dintre reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale (BOUA) și comunitățile religioase românești, în special a clerului de etnie română din regiunea Cernăuți, atrage în mod constant atenția publicului. Au mai existat atacuri verbale din partea clericilor BOU(A) la adresa preoților români, inclusiv a mitropolitului Jar, pentru afilierea lor la Biserica Ortodoxă Ucrainean supusă canonic Patriarhiei Moscovei, dar și pentru unele poziții pro-românești ale altor fețe bisericești.

Un episod semnificativ a avut loc anul trecut, la ceremonia de comemorare a jertfelor masacrului de la Fântâna Albă. Cu aprobarea autorităților regionale, slujba religioasă a fost ținută exclusiv în limba ucraineană, iar preoții români, care erau organizatorii tradiționali ai evenimentului, au fost nevoiți să oficieze o slujbă separată în limba română într-o locație din apropierea monumentului victimelor.

Nota noastră: Pentru noi, ca români, este de înțeles acțiunea Patriarhiei noastre de a înființa o structură bisericească pe un teritoriu de tradiție românească și cu o istorie bisericească în spate. Principiul etnic este recunoscut de canoane și stabilit în fixarea teritoriilor bisericești. Nu este de înțeles de ce nu a fost acceptată înființarea unui Vicariat ortodox în Ucraina pe modelul celui ucrainean din România.

Ruptura bisericească a Bucovinei s-a făcut prin intervenția statului ateu bolșevic împotriva rânduielilor bisericești. Potrivit canonului 30 apostolic, Biserica nu recunoaște intervenția politicului și o sancționează prin întoarcerea eparhiilor la posesorul inițial de drept.

Reproșul Bisericii Ucranene canonice este unul legitim, anume că organizarea bisericească se face pe principiul teritorial, nu național. Adică nu se poate introduce o administrare precum cea din diaspora, unde coexistă mai multe Biserici pe aceeași regiune. Parohiile românești din Ucraina nu formează o unitate compactă, ci sunt răsfirate, deci nu se pot constitui într-un tot unitar.

Explicația cea mai plauzibilă este aceea că românii se pliază și vor să fructifice o situație politică în schimbare, în care Ucraina e mai slabă și posibil tot mai neputincioasă pe viitor.

Schismaticii, pe de altă parte, spun corect că nu pot împărți teritoriul cu altcineva, deși ei înșiși nu-l dețin canonic. Invocă hotărârea de condamnare a etnofiletismului din 1872, care este foarte dubioasă și contrară canonului 34 apostolic de împărțire a Bisericilor Locale pe nații.

Adresarea către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu e posibil să producă o intervenție a acestuia în problemele jurisdicționale din zonă.

Peste toate, Biserica trebuie să fie unitară, fără orgolii naționaliste. Aceasta decurge din trăirea credinței în Hristos, din înnoirea cugetului și a inimii prin harul Duhului Sfânt. După aceea există și principiul organizării după nație (etnic) pt mai ușoara înțelegere pământească dată de limba și etosul comune. În cazul în care suntem stăpâniți de erezii care falsifică credința, cum este ecumenismul sau primatul de tip papist, Duhul lui Dumnezeu nu poate fi liantul unității duhovnicești. Dimpotrivă, atunci când harul face să treacă pe planul secund diferențele lumești, se vor găsi soluțiile cele mai bune pentru a rezolva conflictele acestea jurisdicționale.

Scrisoare împăciuitoare a Mitr. Vladimir al Chișinăului catre Patriarhul nostru

Ieri a fost publicată pe site-ul oficial al Mitropoliei Chișinăului o scrisoare deschisă adresată PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, de către Mitropolitul Vladimir. Pe lângă faptul că reproșul legat de primirea unor preoți din jurisdicția sa nu este foarte tăios, este notabil îndemnul la dialog și spre o împăcare în folosul credincioșilor din Basarabia:

Fără a nesocoti la propriu decizia recentă a Sinodului nostru și cea din 1992 de înființare a Mitropoliei Basarabiei, Mitr. Vladimir se arată supărat de modul cum sunt primiți preoții din jurisdicția sa. Despre unii scrie că au fost opriți de la slujire sau caterisiți pentru „grave abateri morale și incompatibilitate cu slujirea preoțească”, iar despre alții că nu au cerut carte canonică de plecare, pe care le-ar fi acordat-o.

După o serie de conflicte care s-au întețit între Episcopul Petru de Bălți și ceilalți doi, Vladimir Căntărean și Vichentie Moraru, primul se adresează la 30 iunie 1992 Patriarhiei Moscovei să i se facă dreptate. Nu a existat un răspuns imediat.

Este foarte posibil că s-a lovit de opacitate spre dialog, însă cel mai probabil este că se lovește și de reversul la ce a făcut IPSa de prin anii ’90, nu doar de influențe nefaste actuale. Nu știm detaliile de culise, totuși ar trebui să primeze imboldul spre împăcare și rezolvarea conflictului vechi de mai bine de 30 de ani.

Într-adevăr, este vorba de o rană sângerândă și cei mai afectați sunt credincioșii basarabeni. Luată în mare, această problemă a început oficial în 1812, când ținutul numit azi Basarabia a fost luat de Imperiul Țarist și organizată acolo oficial o structură bisericească în anul următor. De atunci, Biserica din această zonă a aparținut de Patriarhia Moscovei până astăzi în afara perioadei dintre 1918-1940 și o scurtă vreme în 1944, când a revenit la Biserica Ortodoxă Română. Chiar și după independența Rep. Moldova (1991), ea a continuat să funcționeze în cadrul Bisericii Ruse.

Așadar istoric și moral nu se poate contesta apartenența la Biserica Română, în ciuda perioadei rusești. Viața duhovnicească din Țările Române era bogată și superioară chiar celei din Rusia în sec. al XVIII-lea, după cum atestă Sf. Paisie Velicicovschi, care alege să vină aici din Poltava, apoi să se întoarcă la Dragomirna și Neamț din Sfântul Munte Athos. Practic, din acest ferment s-a desprins Biserica din Basarabia și l-a păstrat în Imperiul țarist. O revenire ar însemna un act de dreptate.

Pe de altă parte, canonic vorbind, se pare că Mitr. Vladimir este ierarh deplin în această zonă împreună cu tot Sinodul său. Aceasta înseamnă că nu poate exista aici și o altă Mitropolie, a Basarabiei, precum în organizarea necanonică a diasporei în zilele noastre. Apare astfel o schismă și un conflict greu de împăcat între dreptul istoric și cel canonic, între pretențiile morale și situația bisericească actuală.

Scurt istoric și aprecieri canonice

Se pare că noi ne-am resemnat bisericește/canonic de la Mitropolitul Veniamin Costachi (momentul 1812 al acaparării politice a Basarabiei) și am acceptat pierderea acestui teritoriu, neavând puterea să-l cerem efectiv înapoi. Sau probabil că granițele statale constituiau atunci un argument suficient de puternic pentru configurarea arealului ecleziastic și imposibilitatea de a păstori în afara principatului.

Ulterior, după revenirea în cadrul Patriarhiei Române în 1918, recunoscută și de ruși, după cum se poate citi în istoricul acceptat chiar și de Mitropolia Chișinăului, noi declarăm că nu am recunoscut trecerea din 1944 din nou în jurisdicția Moscovei. Totuși aceasta nu a însemnat ruperea comuniunii bisericești.

Din 1991 intervine conflictul care persistă și astăzi între pro-români și pro-ruși. La vremea respectivă existau trei arhierei, dintre care Petru de Bălți a pledat pentru revenirea la Patriarhia Română.

În urmărirea acelor evenimente am la îndemână doar o carte scrisă de Romeo Cemârtan, Biserica Ortodoxă Rusă în geopolitica regiinală – cazul Republicii Moldova, Chișinău, 2020, care preia informații din diferite surse, și istoricul de pe pagina oficială a Mitropoliei Basarabiei (alcătuit de prof. Ghe. Badea din Iași).

În 3 aprilie 1992, în toiul conflictului din Transnistria, un grup pro-românesc de 52 de deputați a înaintat un Memoriu către Patriarhii Alexei al II-lea și Teoctist de la Moscova și respectiv București. Se cerea un dialog urgent între cele două Patriarhii „în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român și să așeze pe temeiurile firești raporturile interortodoxe româno-ruse”. Drept urmare Sinodul român se întrunește rapid pe 9 aprilie și emite un Comunicat în care este exprimată poziția sa față de problema în discuție, că nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, dar și intenția spre un dialog cu partea rusă pentru repararea nedreptăților cauzate pe plan bisericesc românilor de o parte și de alta a Prutului de pactul Ribbentrop-Molotov.

Arhiepiscopul Vladimir a întrunit mai multe Adunări eparhiale în acel an se pare pentru a contracara „românismul”. Important este că la una din ele, la 8 septembrie, a decis destituirea Ep. Petru și mutarea lui în alt post pentru neascultare de ierarhul superior. Totuși această decizie este repinsă ca abuzivă pentru că la vremea aceea nu exista o relație de supunere ierarhică, ci toți depindeau direct de Moscova

În această conjunctură, Adunarea Eparhială din 14 septembrie a decis reînființarea Mitropoliei Basarabiei, având drept locțiitor de Mitropolit pe Ep. Petru. De data aceasta, a venit și răspunsul de la Moscova pe 5 octombrie printr-un decret care îl oprește de la slujire pe acesta și înființează Biserica Ortodoxă din Moldova. Totodată, este dat un răspuns Patriarhiei Române în care se argumentează dreptul rusesc de jurisdicție.

Pe 19 decembrie Sinodul român ia act cu binecuvântare de înființarea Mitropoliei Basarabiei autonomă și de stil vechi, cu sediul la Chișinău.

Guvernul din Republica Moldova a aprobat la 17 noiembrie 1993 înființarea Mitropoliei Moldovei dependentă de Moscova și a refuzat legalizarea celei a Basarabiei. Aceasta din urmă a intrat în legalitate după un șir lung de procese și o hotărâre  a CEDO a obligat statul să o recunoască, fapt care a survenit în data de 30 iulie 2002. În prezent este pe rol un dosar depus la CEDO în 7 mai 2004 pentru recunoașterea Mitropoliei Basarabiei drept succesoare de drept a Mitropoliei din 1944, nu doar istorică, spirituală și canonică. În acel moment se preconizează preluarea patrimoniului material confiscat și naționalizat de comuniști.

Având în vedere că atât Biserica Română, cât și cea Rusă invocă dreptul credincioșilor basarabeni de a alege cum să-și ducă viața bisericească, de care structură să aparțină, Scrisoarea din prezent a Mitr. Vladimir ar putea fi o bună punte spre pace. Resorturile din culise sunt cunoscute de cei în cauză, însă eu personal consider că dialogul este singura soluție viabilă. Atitudinea conflictuală este acceptabilă doar în măsura în care o parte se lovește de opacitatea celilalte și în acest mod urmărește deblocarea spre dialog și o soluție finală admisibilă pentru toți.

Actualmente, Mitropolia Chișinăului este mult mai numeroasă decât a Basarabiei. Aceasta reflectă într-o măsură nu categorică alegerea moldovenilor.

Observații finale

Deși înființarea și activitatea Mitropoliei Basarabiei este canonic o schismă, totuși consider că există circumstanțe atenuante. Se poate invoca lipsa unei deschideri sincere spre dialog a părții rusești și chiar violențe din partea „moldovenilor” contra „basarabenilor”. În atare situație, forțarea notei este de înțeles în anumite limite.

Interesele politice și orgoliile personale fac mai mult rău în această dispută, de orice parte ar fi. De aceea apreciez gestul Mitr. Vladimir de a căuta dialogul, dacă nu ascunde altceva.

Însă factorul cel mai important ar trebui să fie dreapta credință și păstrarea moralei creștine în societatea de azi. Sunt de înțeles și justificate implicațiile politice de conjunctură, dar cu condiția să nu fie primordiale acestea. Încadrarea românească în paradigma valorilor occidental-europene cam știrbește credibilitatea bisericească. Pe de altă parte, imperialismul rusesc și pretențiile nefondate asupra Basarabiei constituie o amenințare a dominației și utilizării Bisericii pentru interese de nivel politic.

Grea alegere între istorie și canonicitate, între europenizare și rusificare.

Dilema din Grecia după legalizarea căsătoriilor homosexuale civile: Adevărul biruiește de la sine fărădelegea sau Biserica trebuie să reacționeze?

Imagine: Δογμα.gr

Zilele acestea (5-7 martie a.c.) se întrunește Sinodul permanent al Bisericii Greciei pe luna în curs. Se așteaptă un mare răspuns la întrebarea dacă vor trebui excomunicați parlamentarii care au votat căsătoriile homosexuale sau nu. Unii Episcopi deja i-au scos din comuniune, alții, precum Ierotheos Vlachos, consideră că nu este binevenit un asemenea gest.

Unii Mitropoliți au excomunicat deja pe parlamentari

În așteptarea deciziilor Sinodului de a impune sancțiuni, sunt dați ca exemplu în acest sens într-un articol câțiva Mitropoliți, cum ar fi Serafim de Pireu, care a dat startul în această direcție, și Serafim de Kithire. Mitropolia de Pireu a oprit comuniunea cu senatorii care au votat pentru egalitatea tuturor spre căsătorie, care permite cuplurilor homosexuale să se căsătorească civil. În anunțul oficial se arată că nu vor fi chemați la nici o manifestare a parohiilor lor nici unul din cei 175 de parlamentari care au votat pentru legea în cauză, fiind avuți în vedere îndeosebi cei din suburbia de Pireu. Aceștia sunt numiți „conlucrători ai șarpelui” și au căzut din identitatea lor de creștini. Li se pune în vedere o răzgândire practică dovedită prin anularea legii în Parlamentul național pentru a fi reprimiți în comuniune.

Mitropolitul Serafim de Kithire a procedat în același fel, a numit legea votată ca fiind anticreștină, anticonstituțională și o necuviință. El a numit această chestiune ca fiind una de nivel pan-elenic și că este necesară o hotărâre a Sinodului mare al Ierarhiei, printr-o majoritate de 2/3, să-i afurisească pe parlamentarii care au votat da.

Mitropoliții Hrisostom de Patra și Αmfilohie de Kisamou au răspuns guvernului că preoții sunt în același timp părinți și soți și au chemat lumea să ia atitudine contra a tot ce le vatămă sufletul.

O excomunicare a parlamentarilor a făcut și Mitropolitul Nectarie de Kerkira (Corfu) la Sinaxa preoțească a Mitropoliei împreună cu toți preoții din eparhie.

Lista clericilor care au luat atitudine este, de fapt, lungă, incluzând episcopi, preoți și diaconi și se pune problema unei sciziuni în Sinod pe această temă.

Duhovnicia manierată a Mitr. Ierotheos Vlachos

Este deja cunoscută poziția unui Arhidiacon al Patriarhiei Ecumenice, Ioannis Chrysavghis, care a scris în apărarea legalizării căsătoriilor homosexuale civile încercând tot felul de artificii greu de comentat pentru a-și atinge ținta.

Însă este de mirare intervenția Mitr. Ierotheos, care este cunoscut ca un bun teolog și apărător al tradiției patristice ortodoxe. Din păcate, în ultima vreme, exprimă concepții foarte ciudate, care nu doar că nu sunt patristice, ci chiar necanonice. După ce a validat teoria primatului Patriarhului Ecumenic (papism ortodox) și a încurajat la vaccinarea anti-covid, acum îndeamnă la „cumpătare” față de cei care greșesc prin validarea păcatului homosexualității.

În textul său pledează pentru o atitudine validată sinodal, care să evite atât secularismul, cât și legalismul rigid. Cu alte cuvinte, dorește o dezicere de homosexualitate, dar și o evitare a condamnării și excomunicării celor care au votat legea în Parlamentul grec. În propriile sale cuvinte, „Nu avem în fața noastră dușmani, ci membri (ai Bisericii) cu propriile lor opinii și mai ales «în interiorul porților», adică pot fi clerici și teologi”. „Adevărul nu este învins niciodată, este pus la îndoială în prezent, dar rămâne nestricăcios în veci.” „Cei care au războit sau au pus la îndoială Biserica au trecut în anonimat, totuși Biserica rămâne și va rămâne în veci și ca instituție.”

Desigur că este de dorit o decizie sinodală pe această temă, însă nu una care să fie în consonanță cu cele propuse de Mitropolitul Ierotheos. Păcatul validării homosexualității prin legalizarea căsătoriei nu doar că poate fi, ci chiar se impune a fi pedepsit prin excomunicare. Adevărul Bisericii a rămas în picioare atâtea veacuri tocmai pentru că Părinții Sfinți dintotdeauna au stat împotriva minciunilor și fărădelegilor, nu pentru că ar fi fost indiferenți. Exemplul Apostolului Pavel este elocvent, când cere corintenilor să fie pedepsit cel care săvârșea păcatul desfrânării în mod sfidător și îi mustră pe aceștia că „s-au semețit” în loc mai degrabă să se fi întristat „ca să fie scos din mijlocul lor cel ce a săvârșit această faptă” (1 Cor. 5: 2).

Concesiile față de păcat produc strâmtorarea zilelor noastre

Amintim că o atitudine similară a avut Mitropolitul și față de Sinodul din Creta și ecumenismul legalizat acolo îndemnând la indiferență față de cele întâmplate pentru că chipurile Biserica tămăduiește prin asumare toate greșelile care apar în sânul ei. A mai dat atunci, la Iași, exemplul unor Sinoade din sec. al IV-lea, care s-ar fi succedat unul după altul și ar fi discutat tema formulării dogmatice corecte asupra credinței în Sfânta Treime până la Sinodul II Ecumenic, când s-a ajuns la o concluzie finală. Însă aceea era o manipulare, pentru că acele peste 40 de Sinoade s-au anatematizat reciproc, ortodocșii și ereticii arieni între ei, nu au conlucrat.

Concesiile acestea de a înghiți „cu semeție” toate fărădelegile sunt, de fapt, trădări ale credinței și vom da seama de această apostazie gravă. „Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18: 7).

Desigur că există atitudini extreme, de toleranță față de păcat sau răutate față de păcătoși, dar calea de mijloc nu înseamnă lipsă de atitudine și de intransigență, ci și frică de a nu ne rușina de Hristos în fața acestei lumi păcătoase.

Deciziile Sinodului BOR din primăvară (2024) și ecourile lui pastorale

Imagine: Basilica

Locul și importanța unui Sinod al Bisericii Locale

Rolul Sinoadelor Bisericilor Locale nu este unul infim, ci ar trebui să aducă limpezime obștii creștine, să soluționeze conflictele și problemele care se ivesc inerent în viața credincioșilor. De aceea este prevăzut de canonul apostolic 37 și de al 5-lea de la Sinodul I Ecumenic să se întrunească de două ori pe an Sinodul plenar care să cerceteze chestiunile de dogmă, administrative și conflictele apărute, dispoziție întărită de multe alte Sinoade de-a lungul timpului. Așa se face că deciziile sinodale precum cele luate de Biserica Ortodoxă Română în această primăvară îi privesc pe toți credincioșii români, îi afectează direct și ar trebui să manifeste un interes legitim față de cele hotărâte.

Buna chibzuială ar trebui să caracterizeze aceste decizii sau măcar să arătăm noi, fiecare, atenție și seriozitate temelor abordate (sau neabordate, lăsate nediscutate). Reglementările adoptate ar trebui să aducă o clarificare în chestiunile abordate în așa fel încât mesajul edificator să rămână peste timp. Măcar explicațiile pe marginea hotărârilor ar trebui să fie lămuritoare.

Dar îndrăznesc să spun că deja ne-am obișnuit ca tonul lacunar să înlocuiască limpezimea și problemele să persiste în loc să fie soluționate.

Hotărâri ale Sinodului BOR

Din cele 13 noi hotărâri ale Sfântului Sinod, am să mă refer numai la penultimele două din ele, legate de interferențe de jurisdicție bisericească în teritorii din afara țării, anume în Basarabia și Bucovina (Ucraina):

11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.

12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.

Comentarii politice asupra deciziilor Sinodului BOR

Dacă demiterea așa-zisă a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, și sancționarea scrisă a Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului au fost mai mult discutate în spațiul public pe bună dreptate sau exagerat, tema interferenței BOR în Bucovina și în Basarabia a avut un ecou mai scăzut, dar nu a fost neglijată. Astfel, mi-a fost semnalat faptul că Vlad Cubreacov, din Republica Moldova, a scris un articol detaliat în care atinge și aceste subiecte în articolul său Ortodoxia Română din Ucraina între „Lumea Rusă” și „Lumea Ucraineană”, dar și portalul Știri pe surse vorbește pe larg, printre altele, despre un posibil conflict la orizont cu Rusia și Ucraina. Pe lângă unele aprecieri neîntemeiate, se pot extrage informații interesante din aceste două surse menționate.

Pe de o parte, nepomenitorii primiți de vlădica Longhin la Bănceni sunt priviți ca un semn al expansiunii Patriarhiei Moscovei în România ca în Turcia și în Africa prin exarhatele înființate acolo. Dar această comparație este deplasată și scoasă din context. Eu nu cunosc să existe antimise trimise de Mitr. Longhin nepomenitorilor din România, cu atât mai puțin să formeze prin ei o structură asemănătoare unui Exarhat. Iarăși, nu sunt convins deloc că ar lucra în interesele Moscovei, ci mai degrabă că este sub oblăduirea Mitr. Onufrie al Kievului, care s-a delimitat de Patriarhia Rusă după începerea războiului din țara vecină. Toate aceste afirmații aruncă o umbră de îndoială asupra seriozității cu care tratează subiectul autorul, fiind mult prea tributar unei viziuni politicianiste și mai puțin familiarizat cu planul bisericesc.

Totuși dovedește că este în temă cu evoluțiile bisericești, făcând referire la mai multe momente importante: decizia Sinodului nostru din primăvara lui 2019 prin care se solicita înființarea unui Vicariat ortodox în pentru românii din Ucraina, refuzul Mitr. Onufrie al Kievului de a recunoaște jurisdicția canonică a românilor în parohiile din Republica Moldova și Ucraina, atitudinea antiromânească sau deschisă a unor episcopi din Ucraina, propunerile recente ale schismaticilor ucraineni de a primi comunitățile românești mai ales din Cernăuți. Interesantă în mod deosebit este informația că există parohii care cer și chiar au ajuns deja unele să facă parte din BOR prin Mitropolia Basarabiei. La fel, notabilă este și dorința a 61% dintre românii din Ucraina (Cernăuți, Transcarpatia și Odesa) de a reveni în comuniunea BOR, conform unor studii sociologice.

La fel ca și celălalt articol menționat, perspectiva oferită este una predominant politică, lumească. Foarte mult contează războiul și implicarea instituțiilor statului, dar mai puțin prisma bisericească și canonică. În ultimă instanță, nu este luat în discuție interesul de bază al credincioșilor de a avea slujbe și îndrumare corectă în Hristos. Adeziunea poporului la Biserică este privită ca un factor ce influențează și este determinată, la rândul ei, de viața politică. Însă este trecut cu vederea faptul că interesele creștine sunt de altă natură decât sociale și politice și ar trebui să determine atitudini pline de curaj în apărarea valorilor ortodoxe morale, doctrinare și la nivel de organizare.

Interesantă este formularea similară dintr-un articol de pe Veridica în oglindă cu cei de la G4Media, în afara unei afirmații dubioase introduse de ei, anume că unii prelați din structura bisericească subordonată Patriarhiei de la Moscova susțin pe față invazia rusă din Ucraina, fără a da o dovadă sau trimitere în acest sens. Pare a fi un material scris la comun de cineva, dar adaptat de fiecare după cum a considerat. Deci este curios că există texte preformatate sau șablon pe aceste subiecte.

Reacții ale ierarhilor din Basarabia și Ucraina

Un purtător de cuvânt al Sinodului ucrainean, Mitropolitul Clement de Nijin și Priluki, a comentat decizia Sinodului BOR pentru UJO. Acesta a scos în evidență mai ales faptul că hotărârea în cauză atestă amenințarea la adresa libertății de credință din Ucraina din partea statului, dar și pericolul pentru integritatea Bisericii și pentru suveranitatea statului ucrainean pe teritoriul legat de România.

Mitropolia de Ungheni și Nisiporeni din Republica Moldova a publicat un studiu de drept canonic în care este contestată competența BOR de a anula sancțiunile asupra clericilor care trec la Mitropolia Basarabiei.

Opinii personale prezența BOR în Bucovina și Basarabia

Mai ales în contextul recent și fierbinte al interferenței Patriarhiei Ecumenice în Ucraina, reglementarea raporturilor bisericești dintre diferite țări și popoare ar trebui să fie tranșat mai concludent și în folosul credincioșilor. Ținta ar trebui să fie bunul mers al vieții duhovnicești, iar în momentul de față concret ne referim la românii din Basarabia și Ucraina.

Din păcate, dispozițiile sinodale recente nu aduc lumină, ci doar impun o linie de urmat fără explicații de rigoare. Nici măcar nu au existat luări de poziție ulterioare de contextualizare, așa cum au fost cele legate de „cazurile” Vasile Bănescu și Teodosie de la Constanța, dar nu ar fi târziu nici acum.

Deși mă interesează subiectul statului canonic al acestor regiuni care au fost cândva în componența Bisericii noastre, nu-mi pot face o imagine clară și o opinie pe măsură pentru că nu am informațiile necesare. Din ce-mi dau seama, doar instituțiile implicate, adică Patriarhia Rusă, cea Română și Biserica Ucraineană ar deține acest set de date care ar putea aduce mai multă lumină.

Ce pot spune eu este că mi se pare normal ca Patriarhia noastră să-și exprime pretenții asupra jurisdicțiilor în cauză, odată ce a afirmat cândva că nu a recunoscut niciodată desprinderea Bucovinei și Basarabiei din cadrul ei. Practic, este un litigiu în curs. Grija pastorală pentru credincioșii pe care i-a pierdut este îndreptățită, numai să fie una curată și sinceră, nu o ambiție după putere și stăpânire.

Chiar dacă granițele statului s-au schimbat în privința acestor teritorii canonice, zonele de împărțire bisericească ar fi trebuit să fie trasate pe criteriul etnic, nu statal. Avem exemple în acest sens chiar Ucraina, care este sau a fost dependentă de Moscova, la fel ca Belarusul. Altfel spus, aceste zone ar fi trebuit să rămână în păstorirea românească a lui Veniamin Costachi sau a Mitropoliților următori din Moldova. Doar în cazul în care ar fi fost recunoscută oficial această cedare de episcopii noștri, atunci nu mai putem emite pretenții. Însă, din informațiile prezentate de Pr. Mihai Andrei Aldea în articolul despre canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova reiese că au existat proteste față de acest rapt și instalarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în Basarabia. Totuși rămâne nevoia unor acte bisericești concrete, pe care le-ar putea aduce Patriarhia noastră.

Foarte probabil există informații de interes în cartea de curând apărută Mitropolia Basarabiei: Istorie și Tradiție. Culegere de Documente și Materiale”, Volumul I, dar pe care nu o am la îndemână. Este de așteptat și al doilea volum cu informații despre evenimentele mai apropiate de noi. Chiar și așa, persistă impresia că nu au fost făcute suficiente demersuri la forurile bisericești îndreptățite pentru rezolvarea acestor conflicte, adică la nivel inter-ortodox.

În plus, situația parohiilor românești din Ucraina este diferită de a celor din Republica Moldova. Nu sunt emise pretenții asupra întregului teritoriu, ci asupra unei părți disparate. Pe ce temei canonic se poate face acest lucru? Doar pentru că există o stare de război și persecuție în țara vecină?

Totuși, chiar dacă presupunem că Patriarhia are dreptate în toate demersurile pe care le întreprinde în Basarabia și Bucovina, nu poate fi convingătoare pentru că în aceste zone se găsesc episcopi mai devotați credinței decât oricare din România. Mai mult, abaterile ierarhiei noastre de la credință prin ecumenism sau cedările făcute în pandemie sau în general mersul în tonul moralei europene descreștinate nu poate convinge pe nimeni că intențiile sunt pastorale, și nu expresii ale unor ambiții de stăpânire. Iar atâta vreme cât nu există consistență bisericească, ci politică, este greu să fie invocate temeiuri canonice, când de fapt ele sunt de natură socială și politică.

Din păcate, rușinoasă și elocventă este invocarea canonului 15 despre pretinsa erezie a războiului pentru trecerea clericilor de la Mitropolia Moldovei la cea a Basarabiei.

Provocare la unitate de mărturisire a dreptei credințe în fața ereziei ecumeniste [VIDEO – Pr. Mihail Deliorga]

Părintele Mihail Deliorga expune în materialul video de mai sus viziunea și propunerea sa cu privire la unitatea la care ar trebui să ajungă cei care țin la credința ortodoxă. Eu am numit-o provocare pentru că reacția celorlalți va vădi cât de mult țin la învățătura sănătoasă a Ortodoxiei. Exemplul georgienilor, care au stat uniți în cererea lor de a ieși din Consiliul Mondial al Bisericilor în 1997 este unul de urmat și astăzi în esența sa de a avea o mărturisire comună, în care să nu se caute scoaterea în evidență a diferențelor, ci a unității.

Această linie a fost exprimată de mai mulți în diferite forme, printre care amintesc și poziția de acum mulți ani formulată în acest articol intitulat Principiile corecte ale întreruperii pomenirii.

Înfruntarea învățăturilor eretice cu smerenie potrivit Sfinților din pustie Varsanufie și Ioan. Sfaturi actuale

Într-o vreme când bântuia erezia origenistă, care se găsea și în scrierile lui Evagrie, existau probleme deosebite provenite din această încercare. Aceste învățături greșite tulburau mult pe părinții din pustie și încă nu erau condamnate sinodal, lucru întâmplat puțin mai târziu, la Sinodul V Ecumenic, în anul 553. Cei doi eretici, Origen și Evagrie, au trăit cu câteva sute de ani înainte, răstimp în care rătăcirile lor au făcut multe sminteli. Așadar indicațiile Sfinților Varsanufie și Ioan (care au trăit după Sinoadele III și IV Ecumenice, dar au murit cu câțiva ani înainte de al V-lea) sunt foarte potrivite pentru vremea ereziei ecumeniste de acum, care se găsește într-un stadiu asemănător.
Am selectat câteva pasaje pe care le-am găsit în Filocalia XI, care sunt potrivite cu tema înfruntării unei învățături eretice de către cei nu foarte întăriți, care au nevoie de a lupta cu patimile lor, lucru care se potrivește celor mai mulți oameni și clerici, dintre care nu mă exclud nici pe mine. Și țin să subliniez că-mi pare rău de certurile inutile pe care le-am provocat și de smintelile pe care văd că nu reușesc să le țin sub control cum ar vrea Dumnezeu.

Răspuns 58: Nu mă ruşinez să-ţi spun, fratele meu, că nu poţi pătrunde cele ale credinţei. Deci, neputând-o aceasta, nu le cerceta. Pentru că altfel îţi atragi mâhnire şi tulburare. Dar cel credincios, chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii (Is. 9, 6). Ba unul ca acesta, împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi.

Deci tu, frate, fiindcă întrece puterea ta cercetarea acestor lucruri, ţine calea împărătească, adică credinţa celor 318 Părinţi (de la Sinodul I Ecumenic), întru care ai fost botezat. Căci ea le are pe toate întocmai pentru cei ce înţeleg ceea ce e desăvârşit. Vieţuieşte, deci, în linişte luând aminte la păcatele tale şi la felul cum vei avea să răspunzi lui Dumnezeu.

Răspuns 59: Cei ce se apropie, aşadar, de Doctorul nostru cel mare sunt luminaţi de El şi El îi vindecă de toate bolile sufleteşti. Să nu ne lăudăm, deci, zicând că suntem credincioşi. Căci în acest caz vom fi judecaţi ca oameni făţarnici şi necredincioşi. Din cele din afară se arată credinţa cea nearătată, care locuieşte în cele ascunse ale inimii. De credem Mântuitorului Hristos Care zice: „Fie ţie după credinţa ta” (Mt. 9, 29), va spune şi acum sufletului nostru ce locuieşte în trup: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mt. 9, 22).     

Deci credinţa noastră nu stă în a o rosti şi a o vesti cu gura, ci cre­dinţa desăvârşită se arată după vindecare. Dacă, deci, ai crezut şi te-ai vindecat, umblă şi nu te poticni. Te-ai vindecat, nu şchiopăta.

536. Întrebare: Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu?

Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta măr­turisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic.

537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?

Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie, trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.

538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?

Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila, nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge necredinciosul, negonindu-l nime­nea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica lui Dumnezeu.

539. Întrebare: Ce e de făcut când în acel loc nu sunt niscai bătrâni în care fratele să se poată încrede că pot deosebi lucrurile? Oare trebuie să plece pentru primejdia ereziei şi să se ducă în altă parte, unde se găsesc bătrâni care să poată deosebi şi acolo să-i întrebe pe ei despre aceasta?

Răspuns: Da, trebuie să o facă aceasta şi să împli­nească cele spuse de ei.

600. Întrebare despre detalii din ereziile lui Origen și Evagrie despre apocatastază și preexistența sufletului…

Răspuns: Frate, vai în ce nenorocire a căzut neamul nostru. Unde am ajuns şi cu ce ne ocupăm? Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit căile drepte şi voim să păşim pe cele întortocheate. Se împlineşte cu noi cuvântul Scripturii: „Vai celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate” (Sir. 2, 16). Cu adevărat, frate, am lăsat plânsul pentru mine şi te plâng pe tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine, copilul meu. Tremură cerul văzând iscodirile oamenilor. Se clatină pământul, văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt dogme ale Elinilor. Acestea sunt flecăreli deşarte ale oamenilor, care îşi închipuie că e ceva în ele. Acestea sunt cuvinte ale oamenilor leneşi. Sunt născociri ale rătăcirii, căci zice: „Spunând că sunt înţelepţi, au înnebunit” (Rom. 1, 22). Şi, dacă vrei să înveţi, ia aminte la ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina noastră, Împăratul nostru: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt. 7, 16). Deci ce roade au ei? Îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepă­sarea, sminteala, înstrăinarea de lege, mai bine de Dătă­torul legii, Dumnezeu; sunt sălaş al dracilor şi al stăpânitorului lor, diavolul. Acestea nu duc spre lumină pe cel ce crede în ele, ci la întuneric. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului. Acestea nu scot din mocirlă, ci scu­fundă în mocirlă. Acestea sunt neghina pe care a semănat-o vrăjmaşul în ţărâna Stăpânului. Acestea sunt spini răsăriţi în pământul blestemat de Stăpânul Dumnezeu (după căderea oamenilor). Toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu. Fugi de ele, frate, ca să nu se întărească cuvântul lor în inima ta. Ele usucă lacrimile, orbesc inima, şi, simplu, pierd pe oamenii ce le bagă în seamă. Nu rămânea în ele, nu cugeta la ele, căci sunt pline de amărăciune şi fructul lor cel mai de pe urmă este moartea. (…)

601. Acelaşi frate a pus aceeaşi întrebare celuilalt Bătrân, Avei Ioan.

Răspuns: „Această înţelepciune nu e de sus, ci e trupească, drăcească (Iac. 3, 16). Această învăţătură e de la diavol. Ea duce pe cei ce ţin seama de ea la chinurile veşnice. Cel ce zăboveşte în ea se face eretic. Cel ce crede ei s-a abătut de la adevăr. Cel ce se alipeşte de ea este străin de Dumnezeu. Lucrătorii lui Hristos nu au învăţat acestea. Cei ce pri­mesc cuvântul adevărului nu primesc acestea. Depărtează-te în grabă de acestea, frate. Nu-ţi arde inima în focul diavolului. Nu semăna în pământ în loc de grâu, mărăcini, ca să nu iei în loc de viaţă, moarte. Şi ce să mai lungesc vorba? Nu primi în locul lui Hristos pe diavol. Nu zăbovi în ele şi te vei mântui ca Lot de Sodoma, prin rugăciunile Sfinţilor. Amin.

602. Întrebarea aceluiaşi: Deci nu trebuie să citim Scrierile lui Evagrie?

Răspunsul lui Ioan: Nu primi învăţăturile de felul acesta. Citeşte din ale lui, dacă voieşti, cele spre folosul sufletului după parabola din Evanghelie despre mreaja în care e scris că „cele bune le-a pus în vase, iar cele rele le-a aruncat afară” (Mt. 13, 48). Fă şi tu aşa.

603. Acelaşi frate, după ce le-a întrebat acestea, se frământa în sine însuşi gândind şi zicând: „Şi cum unii din Părinţi le primesc acestea? Să-i privim ca pe nişte călugări buni, care i-au aminte la ei înşişi?Şi după mai multe zile s-a nimerit ca acelaşi frate să ceară Marelui Bătrân să se roage pentru el. Şi atunci i-a vorbit lui Bătrânul despre gândul din inima lui, încât s-a mirat şi s-a uimit fratele. Iar răspunsul a fost acesta:

Răspuns: Pentru că-mi spui şi ai gândit: „Pentru ce unii din Părinţi primesc capetele gnostice ale lui Evagrie? Ei bine, le primesc acestea socotindu-se gnostici (cunos­cători) prin ei înşişi şi nu s-au rugat lui Dumnezeu să afle dacă sunt adevărate. Şi Dumnezeu i-a părăsit pe ei întru cunoştinţa lor în privinţa acestora. Dar, oricum ar fi, nu ne e îngăduit nici nouă, nici ţie, să cercetăm acestea. Ci timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne cerceta patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui.

699. (V. 700) Întrebare: De-mi va cere cineva să dau anatemei pe Nestorie şi pe ereticii care-i urmează, să o fac sau nu?

Răspuns: Ε vădit că Nestorie şi cei ce-l urmează sunt eretici şi se află sub anatemă. Dar tu nu te grăbi să dai pe cineva anatemei, oricine ar fi. Căci cel ce se socoteşte pe sine păcătos, trebuie să-şi plângă păcatele sale şi nimic mai mult. Dar nici nu trebuie să judeci pe cei ce dau ana­temei pe cineva. Căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi (I Cor. 11, 28).

700. (V. 701) Întrebare: Dar dacă cineva socoteşte că şi eu cuget ca el, ce să-i spun?

Răspuns: Spune-i: „Deşi e vădit că aceia sunt vrednici de anatemă, eu sunt mai păcătos decât orice om; şi mă tem ca nu cumva, judecând pe altul, să mă osândesc pe mine însumi. Căci, chiar de voi da anatemei pe satana, întrucât fac faptele lui, mă dau anatemei pe mine însumi. Fiindcă a spus Domnul: „De mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele” (In. 14, 15). Iar Apostolul zice: „De nu iubeşte cineva pe Domnul, să fie anatema” (I Cor. 16, 22). Deci cel ce nu împlineşte poruncile Domnului nu-L iubeşte pe El. Şi cel ce nu-L iubeşte este sub ana­temă. Cum poate, deci, el să anatemizeze pe altul?”

Spune-i-le acestea şi, de va stărui în aceleaşi, pentru conştiinţa lui dă anatemei pe eretic.

701. (V. 702) Întrebare: Dar, de nu ştiu că este eretic cel pe care îmi cere să-l dau anatemei, ce să fac?

Răspuns: Spune-i: „Frate, eu nu ştiu ce gândeşte acela de care-mi vorbeşti. Şi a da anatemei pe unul pe care nu-l cunosc mi se pare a mă osândi pe mine însumi. Îţi spun, însă, aceasta: eu nu cunosc altă credinţă decât aceea a celor 318 Sfinţi Părinţi. Şi cel ce cugetă o alta decât aceasta s-a aruncat pe sine însuşi sub anatemă”.

733. Întrebare: Am un prieten de care s-a aflat că este eretic. Să-l îndemn să vină la dreapta credinţă sau nu?

Răspuns: Învaţă-l să cunoască dreapta credinţă. Dar să nu i te împotriveşti, nici nu voi să afli ce gândeşte, ca să nu intre în tine otrava lui. Iar de va voi peste tot să se folosească şi să asculte adevărul credinţei lui Dumnezeu, du-l la Sfinţii Părinţi care pot să-l folosească şi aşa te vei afla ajutându-l după Dumnezeu, rămânând nevătămat. Dar, dacă după a doua şi a treia sfătuire nu primeşte îndreptarea, ocoleşte-l, după cuvântul Apostolului (Tit. 3, 10). Căci nu voieşte Dumnezeu să facă cineva ceea ce-i peste puterea lui, cum zic Părinţii: „De vezi pe careva înecându-se în râu, să nu-i dai mâna, ca să nu te tragă şi pe tine şi să mori împreună cu el. Ci dă-i toiagul tău şi, de poţi să-l tragi, e bine, iar de nu poţi, lasă-i toiagul şi mântuieşte-te pe tine”.

734. Întrebare: Un oarecare dintre Părinţi, care avea nişte prieteni în Domnul şi era socotit ca drept credin­cios, s-a aflat ca fiind eretic în cugetare. Atunci prie­tenii s-au despărţit de el. După aceea, aflând ei că acela voieşte să se despartă de Biserică, s-au gândit să meargă la el şi să-i pună metanie, ca nu cumva să o facă aceasta din întristare şi să li se socotească lor această greşeală a lui. Şi venind l-au întrebat pe Bătrân despre aceasta.

Răspuns: Patima e patimă. Nu vă arătaţi că o încuviinţaţi. Deci nu-i puneţi metanie, ca unii ce aţi fi greşit faţă de el, ci ca să nu se despartă de Biserică.

Observațiile noastre: Din textele de mai sus am desprins câteva idei adaptate pentru orice vreme:
– Ceea ce primează este credința trăită, împropriată în inimă, fapt care se vădește prin biruirea patimilor, nu prin învățarea teoretică a unor formulări dogmatice.
– Fără putință de tăgadă, este primejdios a primi și a cerceta chiar noile învățături care tulbură Biserica, cele origeniste de atunci și cele ecumeniste de astăzi.
– Despărțirea de omul eretic nu presupunea neapărat ruperea comuniunii, ci era mai mult de ordin spațial și de relaționare pentru a înlătura influența negativă.
– Învățăturile eretice ne destabilizează legătura cu Hristos fără să ne dăm seama pentru că au otravă nematerială în ele.
– Nu trebuie să ne grăbim să dăm noi anatemei și să osândim pe cei în greșeală.
– Nu trebuie să ne lepădăm de credința dreaptă sub nici o formă, ci să ne temem să nu cădem în așa o greșeală cumplită, dar să nu ne avântăm să dăm lecții altora peste puterea noastră, ci să ne smerim ca să nu ne clătinăm în vreun fel.

Punând acestea ca o oglindă pentru mine, îmi pare rău și recunosc că nu reușesc curat să țin tăcerea cea bună și nici vorbirea după Dumnezeu, care să nu producă nici sminteli și dezbinări, nici cedări în credință, pe de altă parte. Nu le-am pus aici pentru a da altora sfaturi sau a-i mustra, ci pentru a mă îndrepta pe mine și a fi de folos pentru vreunii.

Îndrumări pentru primirea Sfintei Împărtășanii de la Sfinții Varsanufie și Ioan

32. Răspunsul aceluiaşi mare Bătrân către acelaşi, care l-a întrebat dacă trebuie să mănânce deosebit şi să nu iasă Miercurea şi Vinerea la Sfânta Împărtăşanie…

(…) Iar de la Împărtăşanie nu te opri cât timp intri şi ieşi (cât nu e zăvorât, n.n.), căci altfel pricinuieşti sminteală altora. (…)

170. Dacă mi se întâmplă vreo nălucire în timpul nopţii şi a doua zi am să iau Sfânta împărtăşanie, ce trebuie să fac?

Răspunsul lui Ioan: Să ne apropiem ca nişte răniţi, nu ca nişte biru­itori; ca unii ce au mai degrabă trebuinţă de doctor. Şi Cel ce a vindecat pe cea care suferea de curgerea sângelui (Mt. 9, 22), ne va vindeca. Să iubim mult, ca să ni se spună şi nouă: „Vi se vor ierta multe păcate, pentru că aţi iubit mult” (Lc. 7, 47). De câte ori voieşti să te împărtăşeşti, zi: „Să nu-mi fie mie, Stăpâne, aceste sfinte Taine spre judecată sau spre osândă, ci spre sfinţirea sufletului şi a trupului”. Apoi apropie-te cu frică şi iubitorul de oameni Stăpân al nostru va face cu noi mila Sa. Amin.

212. (…) În ce priveşte Sfânta Împărtăşanie, deoarece vreau să mă împărtăşesc în fiecare zi, dacă-mi este spre povară să fac să urce la mine, păcătosul, Sfânta Împărtăşanie, nu trebuie să cobor eu ca să mă împărtăşesc? Dar atunci cum nu se pierde liniştirea sau starea de retragere? (…)

(…) Iar despre aducerea la tine a Sfintei Împărtăşanii, când aceasta nu e din dispreţuire, ci din boală, nu este spre osândă. Căci Căpetenia doctorilor vine El Însuşi la cei foarte obosiţi şi bolnavi, precum a venit Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte la noi, care eram păcătoşi şi ne simţeam rău. Iartă-mă, Părinte, că, supunându-mă, am vorbit eu, nevrednicul. (…)

229. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Te rog, Părinte, iartă-mă pentru Domnul, că gândul hulei a pus stăpânire pe mine. Şi roagă-te pentru mine să mă îndrept.

(…) Şi nu mai cădea iarăşi în aceasta, „ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău” (In. 5, 19). Căci din învârtoşarea inimii ai venit la mânie şi de la mânie la reţinerea de la Sfânta Împărtăşanie. Şi, odată ce ai fost luat cu desăvârşire în stăpânire de pornirea aceasta, ai căzut în prăpastia hulei.

241. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Fiindcă Sfinţia ta mi-ai poruncit să liturghisesc, arată-mi, te rog, ce trebuie să gândesc sau să cuget stând lângă altar cu preotul şi împărţind Sfânta Pâine şi dând Sf. Potir spre băutură sau ducând Sf. Împărtăşanie la cineva? Şi dacă trebuie să îmbrac un veşmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei sau să-mi acopăr trupul cu o haină până la călcâie?

Răspunsul lui Varsanufie: Frate, toate cele ce se fac simbolic au înţelesuri duhovniceşti şi tu le cugeţi tru­peşte. Cel ce slujeşte ca diacon trebuie să fie ca heruvimii întreg ochi, întreg minte, cugetând şi privind la cele de sus, slăvindu-le cu frică şi cutremur. Căci poartă trupul şi sângele nemuritorului împărat. El ia şi chipul serafimilor prin cântarea doxologiei şi prin legănarea sfintelor lor aripi deasupra Tainelor ascunse, arătând prin aripi uşurarea cele pământeşti şi materiale şi strigând neîncetat cu mintea, în biserica omului lăuntric, cântarea de biruinţă închinată slavei de mare cuviinţă a Dumnezeului nostru: „Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”. De rostirea înfricoşătoare a acestei vestiri fuge diavolul tremurând de la sufletul robit şi sunt alungaţi demonii, lăsându-l liber de robia lor. Acesta vede acum că i-a răsărit lumina cea adevărată. Şi luând aminte vede măreaţa frumuseţe a Mielului nemuritor şi doreşte să se sature de trupul şi de sângele Lui. Şi atunci aude pe David strigând şi grăind cu glas mare: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul” (Ps. 33, 9). Şi, sufletul apropiindu-se cu frică, se face părtaş al trupului şi al sângelui Lui şi gustul lor se face neşters în el, păzindu-l de toată patima.

Acestea cugetă-le, fie că stai în faţa Sfintelor, fie că le împarţi şi le dai de băut, fie că duci sf. Împărtăşanie la cineva, fie că aduni Sfintele, fie că împlineşti simplu toată slujirea la altar.

Cât despre veşmânt, agoniseşte-ţi hlamida duhovnicească, care face plăcere lui Dumnezeu. Iar haina până la călcâie înseamnă omorârea mădularelor. Căci spune-mi, frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă de mătase şi e desfrânat, îl curăţeşte veşmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce vor face cei vrednici de Sfintele Taine, dar lipsiţi de veşminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul să pur­tăm: pe cea a virtuţilor. Fie ca Domnul să ne învredni­cească de aceasta pe noi toţi în veci. Amin.

463. Întrebare: Un iubitor de Hristos l-a întrebat pe acelaşi Bătrân de trebuie să discute mult despre Sfintele Taine? Şi dacă, apropiindu-se de ele cel păcătos, e osândit ca nevrednic?

Răspuns: Apropiindu-te de Sfintele Taine, ia aminte, primind Trupul şi Sângele lui Hristos, să le ţii fără nici o îndoială ca adevărate. Iar despre cum săvârşesc ele – nu te preocupa. Crede Celui ce a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu şi sângele Meu” şi că acestea ni le-a dat spre iertarea păcatelor. Cel ce crede astfel nădăjduim că nu se osândeşte. Iar cel ce nu crede a şi fost osândit (In. 3, 18). Deci nu te împiedica de la apropiere, socotindu-te pe tine păcătos, ci crede că păcătosul ce se apropie de Mântuitorul se învredniceşte de iertarea păcatelor, precum vedem din Scriptură că cei ce se apropiau de El cu credinţă auzeau glasul lui Dumnezeu ce le spunea: „Iartă-ţi-se ţie păcatele cele multe” (Lc. 7, 47-48). Cel ce ar fi fost vrednic să se apropie de El n-ar fi avut păcat. Dar, fiindcă era păcătos şi datornic, a primit iertarea datoriilor. Ascultă, însă, şi pe Domnul Care zice: „N-am venit să mântuiesc pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt. 9, 13); şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Socoteşte-te, deci, pe tine păcătos şi bolnav şi apropie-te de Cel ce poate mântui pe cel pierdut (Lc. 19,10).

464. A aceluiaşi despre acelaşi: Stăpâne, cum a îngăduit Mântuitorul Hristos lui Iuda vânzătorul să se împărtăşească de Cina cea de taină? Căci Sf. Ioan Gură de Aur în tâlcuirea Evangheliei de la Matei zice: „Cel nevrednic trebuie oprit de la masa înfricoşătoare a Tainei” (P.G. 58, 743). Iar Sf. Pavel declară pe unul ca acesta supus judecăţii (I Cor. 11, 27-28). Prin acesta nu-l lasă pe cel conştient de păcatele sale să îndrăznească să se apropie de înfricoşătoarea Taină şi să se împărtăşească de viaţa izvorâtoare din ea. Deci ce trebuie să fac? Căci mult mă tulbură acest lucru pe mine, păcătosul.

Răspuns: Pentru a arăta marea Lui iubire de oameni şi că rabdă pe om până la cea din urmă răsuflare a lui, ca să se pocăiască şi să fie viu, Dumnezeu a spălat şi picioarele lui Iuda şi l-a lăsat să se împărtăşească de Tainele Sale, ca să-i ia orice apărare lui şi celor ce spun mereu că, dacă l-ar fi lăsat să se bucure de acestea, nu s-ar fi pierdut. Deci s-a osândit el însuşi şi s-a împlinit cuvântul Apostolului: „Iar dacă necredinciosul vrea să se despartă, să se despartă” (I Cor. 7, 15), cuvânt care îi priveşte şi pe păcătoşi, şi pe cei ce nu se pocăiesc. Iar dacă Sf. Ioan îi opreşte, o face pentru învăţătură şi certare, punându-le în vedere judecata şi chinul veşnic. Căci n-a spus că îi respinge cu forţa, nici că-i taie de la Biserică. Pentru că nici Iisus n-a făcut aceasta cu Iuda. Iar dacă ei rămân în păcate şi se apropie cu neruşinare, se osândesc ei înşişi, despărţindu-se de slava lui Dumnezeu.

Dar pe păcătoşii ce se apropie de Sf. Taine ca răniţi şi ca unii ce cer milă, pe aceştia îi tămăduieşte Domnul şi-i învredniceşte de Tainele Lui. Căci a spus: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Lc. 5, 32). Şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Dar spun iarăşi ceea ce a spus Sf. Ioan, că prin împiedicarea celor păcătoşi de la Sf. Taine el le vestea lor osânda. Căci „cel ce mănâncă şi bea cu nevred­nicie judecată sieşi mănâncă şi bea” (I Cor. 11, 29). Şi unul ca acesta este aruncat în afara Bisericii lui Dumne­zeu. Căci el n-a luat decât judecata. De aceea n-a spus să-i taie (de la Sf. Împărtăşanie), ca să-i lase să-şi dea ei înşişi hotărârea. Pe de altă parte, nimenea nu trebuie să spună că e vrednic de Sf. Împărtăşanie, ci: „Sunt nevrednic şi cred că mă voi sfinţi împărtăşindu-mă”. Şi va fi lui aceasta după credinţa lui prin Domnul nostru Iisus Hristos. Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

570 bis. Ava (Serid) a spus de acelaşi Bătrân (Ioan) că nu l-a văzut niciodată zâmbind sau tulburându-se; nici primind Sfânta Împărtăşanie fără lacrimi după ce zicea: „Doamne, nu spre judecată să-mi fie Sfintele acestea”.

821. Întrebare: S-a dat o poruncă împărătească care opreşte pe păgâni să-şi mai ţină rânduielile lor. La fel şi pe schismatici. Şi unii dintre ei au venit după Sf. Paşti să se boteze, alţii să se împărtăşească. Oare trebuie să-i primim? Şi când trebuie să-i învrednicim de Botez şi de Sf. Împărtăşanie?

Răspuns: Pe cei ce voiesc să se boteze (să se lumi­neze), trebuie să-i primeşti. Şi trebuie să le dai Sfântul Botez în sfânta Patruzecime sau la Înălţarea Mântuitorului. Şi aşa vor avea toată săptămâna ca sărbătoare. Dar, dacă vreunul ar fi bănuit că face aceasta ca o simplă formă sau de frica poruncii, spune-i: „De vii din pricina poruncii, e păcat. Iar de vii cu frica lui Dumnezeu pentru viaţă, îţi vei câştiga două bunuri: cel al vieţii şi cel trupesc”. Acelaşi lucru trebuie spus şi celor ce voiesc să primească Comuniunea (Sf. Împărtăşanie) cu Biserica. Şi, de vor spune: „Venim pentru Dumnezeu”, primeşte-i îndată. Căci sunt creştini.

(Sursa: FILOCALIA, vol. XI)

Este adevărat că vânătăile de pe față ale vlădicăi Longhin sunt în urma unei lovituri

Până ieri/astăzi, nimeni nu a știut nimic ce s-a întâmplat cu vlădica Longhin și abia acum se cunoaște mai clar. Se știa că s-a mutat la spital de câteva zile, mai bine de o săptămână, unde era îngrijit.

Cei mai mulți au știut că a căzut și s-a lovit. Chiar au existat mesaje în acest sens primite de la vlădica însuși. Alte persoane de aici spun că au știut că a fost lovit de cineva și că e cunoscută și persoana în cauză.

Cert este că, după cum a spus părinților în altar și în predică în ucraineană, a auzit bătând de trei ori în ușă și, când a deschis, a fost lovit de cineva cu un ciomag. Lovitura a fost atenuată pt că a nimerit și în tocul ușii. Respectivul a fugit și vlădica a închis ușa după ce s-a ridicat, s-a târât în pat și a strigat să fie ajutat. Toate acestea s-au întâmplat pe 22 ianuarie, în locuința sa, după care s-a mutat la spital.

Medicii au spus că a avut osul capului tare și nu s-a crăpat craniul, altfel totul ar fi fost fatal, o hemoragie extinsă.

Lucrurile acestea nu au fost spuse nimănui până acum și foarte puțini știau. A fost îngrijit pt hematoamele de la ochi, despre care s-a spus că sunt în urma unei căzături.

Revenim cu alte informații dacă vom avea și va fi cazul.

Adăugiri ulterioare: Am mai aflat că Vlădica îl știe pe cel ce l-a lovit.
După cele întâmplate, e bine de știut cel puțin pentru viitor că e de încredere ca sursă oficială canalul Банченский Монастырь Mănăstirea Bănceni.
Însuși Mitr. Longhin a tăinuit cele întâmplate pentru a evita panica în rândul copiilor și a celor din jurul lui. Abia cu o zi înainte de a sluji a arătat adevărul pentru că nu-l putea evita și trebuia știut, până la urmă. Toate acestea eu le văd justificate din prisma persecuției și presiunii psihice care sunt exercitate. Din afară nouă ne este muult mai ușor să percepem evenimentele decât din interior, pe propria piele.
Nu mă erijez în purtător de cuvânt și nici nu pot reda deplin poziția Mănăstirii Bănceni și a vlădicăi Longhin, doar încerc să fiu cât mai obiectiv și fidel față de starea de lucruri pe care am văzut-o la fața locului sau o văd de acum încolo. În general, observ că nu există ascunzișuri care să fie ținute departe de ochii celorlalți din diferite interese, ci apar clarificări publice pe probleme care necesită astfel de limpeziri (cum a fost schimbarea din stăreție, spre exemplu). Poate multe din greutăți sunt trecute sub tăcere tocmai pentru a nu mai face caz de ele în fața lumii, ci sunt răbdate în fața lui Dumnezeu.
De la BOR cred că nu trebuie sau nu e cazul să mai așteptăm nimic, ci doar să fim noi creștini buni laolaltă și în parte, niște țepușe în care să le fie greu să lovească apostații acestei lumi din interiorul sau exteriorul Bisericii. Nu cred că putem aștepta prea multe de la puternicii zilei.

Translate page >>