Patriarhia Română, prin purtătorul său de cuvânt, promovează ecumenismul și teoria eretică a existenței mai multor Biserici

Într-o emisiune de radio realizată de Radu Căpitănescu, la care a fost invitat, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a expus, printre altele, o viziune foarte ciudată despre învățătura dogmatică ortodoxă cu privire la Biserică. Mai precis, a vorbit despre existența mai multor Biserici, cu care Ortodoxia ar trebui să aibă o relație cordială în cadrul mișcării ecumenice. Bineînțeles, toată această perspectivă este una foarte lumească, secularizată și se pare că provine dintr-o ruptură față de tradiția și teologia autentică.

Întregul dialog poate fi urmărit aici:

Înainte de a analiza afirmațiile cu privire la ecumenism și Sinodul din Creta, este utilă precizarea că acestea sunt emise pe fondul unor concepții înnoitoare despre trăirea și teologia ortodoxă. La min. 53, Vasile Bănescu afirmă:

„Ce înseamnă a fi teolog? Firește, Evagrie Ponticul ne spune că teolog este cel care se roagă și invers. Dar, dincolo de asta, ce înseamnă a fi teolog astăzi, ce înseamnă a fi preot astăzi? Ce înseamnă a fi preot vrednic și eficient, ca să spun așa… Înseamnă a fi foarte bine cuplat la realitatea care ți se dă, misiunea cea mai înaltă din lume, aceea de a-L propovădui pe Hristos. Ori astăzi, ca teolog, dacă nu ai o latură orientată spre filozofie, spre literatură, spre antropologie, (moderatorul: spre trăire) spre sociologie, nu poți să fii convingător… […] Cei mai mulți dintre cei care au șansa să vorbească despre Hristos în numele Bisericii trebuie să-și grădinărească foarte bine relația cu cultura vremii în care trăiesc. Va fi un câștig enorm pentru Biserică dacă învățământul ei teologic le va oferi celor care-l traversează accesul inclusiv la materii care aparent nu au legătură cu teologia…”

Dacă toți Părinții duhovnicești deplâng și critică starea învățământului teologic ca fiind depărtată de viața duhovnicească, în textul de mai sus ni se propune o modernizare și secularizare și mai feroce a acestuia. De bază nu mai este rugăciunea și legătura vie cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, ci studierea culturii profane și ancorarea în realitățile lumii. Deși însuși Vasile Bănescu recunoaște că teolog este cel care se roagă, trece foarte repede peste acest aspect ca nefiind important, ca și cum ar fi la îndemâna oricui, ca și cum nu ar fi o datorie a profesorilor de teologie să-i învețe în primul rând acest lucru pe elevi și studenți.

Rugăciunea este arta artelor și nu se dobândește ușor. Mai ales atunci când este ignorată, ea poate fi înăbușită de „latura orientată spre filozofie, spre literatură”, de „relația cu cultura vremii”. Desigur că este foarte bună și utilă cultura, dar nu indispensabilă, nu reprezintă cheia succesului în propovăduirea lui Hristos, ci esența constă în rugăciune și în ruperea de lumesc pentru o bună ancorarea în Duhul lui Dumnezeu.

Este de remarcat și expresia care vădește înclinația managerială și materialistă a Patriarhiei: „preot vrednic și eficient”. Adevărata vrednicie a preotului constă în apropierea de Dumnezeu și este contrară eficienței date de ancorarea în duhul lumii. Luxul, epatarea și formalismul nu pot fi biruite în modul sugerat de purtătorul de cuvânt patriarhal, ci tocmai printr-o trăire a simplității creștine, prin modestie și rugăciune profundă și, mai ales, prin păzirea conștiincioasă a dogmelor.

Nu este de mirare, așadar, că dintr-o astfel de mentalitate filozofică răsare și lepădarea de credință fără nici un scrupul, fără tresăriri de conștiință, adevărul fiind trădat cu dezinvoltură și nonșalant, îmbrăcat într-o sumedenie de afirmații false. Pe finalul emisiunii, când a fost abordat subiectul ecumenismului, avem parte de o pânză groasă de idei eretice:

Moderator: Cum este cu aceste rugăciuni împreună, cu aceste încercări de apropiere…? Iată, Papa Francisc vorbea la un moment dat de sărbătorirea Paștelui în aceeași perioadă cu ortodocșii. Mulți spun că acest lucru contravine Sinoadelor Ecumenice, canoanelor lăsate de Părinții acelor vremuri.

Vasile Bănescu: Aș vrea să vă liniștesc și să vă spun că nu sunt mulți cei care vorbesc despre asta, sunt o minoritate infimă de oameni, din păcate, radicalizați din cauza frecventării exclusive a unor persoane care gândesc așa și, din păcate, a nefrecventării a unor texte, a unor realități care i-ar putea face să înțeleagă cum stau lucrurile cu adevărat. Biserica Ortodoxă Română nu a făcut niciodată nici un compromis de natură dogmatică sau liturgică în dialogul absolut firesc pe care l-a purtat de-a lungul ultimelor decenii cu „Bisericile” din Occident. Sigur, deja unii mă vor acuza că am folosit termenul de „Biserică” din Occident. Da, îl folosesc pentru că, în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste. Nu putem spune că frații noștri creștini din Occident nu cunosc speranța, nădejdea și credința în Hristos. Lucrurile se complică inutil din partea acestor oameni, care văd imens și simt monstruos, ca să spun așa, citându-l pe Caragiale. Văd lucruri care nu există. Deci ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase. În România avem 18 culte recunoscute de stat. E vreun păcat să nu fim în dialog cu aceste culte, adică cu reprezentanții unor oameni lângă care putem fi oricând în spațiul public? Nu e vorba de mult clamatele, imaginarele compromisuri dogmatice. La Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică. Am auzit lucruri enorme, enormități despre acest Sinod. Acești oameni necitind, evident, nici o pagină din documentele Sinodului respectiv. S-a spus că s-a schimbat Crezul la Sinodul din Creta. Imaginați-vă! Astfel de lucruri absurde! Ecumenismul, așadar, nu este deloc un pericol pentru creștinii ortodocși întrucât reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe și, bineînțeles, tradiției liturgice ortodoxe. În legătură cu vizita Papei de anul trecut, a fost un prilej excepțional prin care BOR a dovedit lumii întregi că are niște virtuți: virtutea ospitalității, virtutea dialogului, virtutea prieteniei. Sunt lucruri care au fost arătate atunci prin întâlnirea dintre Părintele Patriarh Daniel și Papa Francisc, o întâlnire, din nefericire, scurtă, o întâlnire care, însă, a arătat atât simpatia Papei Francis pentru români, pentru Biserica Ortodoxă, e un bun cunoscător al patristicii ortodoxe Papa Francisc și, în același timp, a arătat, repet, vocația dialogului pe care în calitate de creștini trebuie să o avem cu oricine.”

Se desprind câteva afirmații evident false și înșelătoare, dar și manipulatoare:

1. Practic, Patriarhia este liniștită în privința derapajelor ei dogmatice pentru că cei care o critică sunt „o minoritate infimă”. Nu adevărul este important, ci gura lumii. Bineînțeles că sunt vinovați toți cei care tac sau chiar aplaudă trădările de credință, totuși asta nu îndreptățește atitudinea ierarhilor. Cu o astfel de abordare apare întrebarea: Sunt atrași oamenii la credință sau ea este acomodată după societate și mofturile populației? Însă nu doar că oficialii Bisericii nu sunt îngrijorați, ci îi liniștesc și pe alții cu argumentul că cei care strigă împotriva devierilor de la adevărul dogmatic „nu sunt mulți”. Dar oare Hristos nu a spus că sunt puțini cei care intră în împărăția cerurilor pe calea cea strâmtă (Mt. 7: 14) și turma celor credincioși este mică (Lc. 13: 32)? Ce să mai vorbim de faptul că „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mt. 20: 16)? Oare cu astfel de discurs vor să-și facă misiunea oficialii Bisericii în fața lui Hristos? Prin aceasta se arată păstrarea fidelă a Evangheliei?

2. Cea mai gravă afirmație este aceea că nu este un compromis dogmatic folosirea termenului de „Biserică” pentru comunitățile din Occident pentru că, „în accepțiunea uzuală, Biserică înseamnă comunitate de credință, comunitate de speranță, comunitate de dragoste”, lucruri de care nu ar fi străini occidentalii. Tocmai că dragostea, nădejdea și credința în Hristos nu sunt cuvinte goale, ci trăiri și simțăminte profunde. Pentru a forma Biserica lui Hristos nu este suficient să fie invocat numele Lui, ci este necesară păstrarea continuității și învățăturii nealterate a apostolilor. Nu poate un grup de oameni să alcătuiască Biserica de la sine, doar pentru că ar crede și ar avea nădejde în Hristos, mai ales dacă avem în vedere faptul că grupările eretice s-au despărțit de trunchiul Bisericii, de temelia apostolilor.

Putem să numim Biserici confesiunile din Occident eretice doar așa cum Cetatea Neamțului sau a Sucevei poartă denumirea de „cetate”. Adică vorbim de o denumire goală și de un renume din trecut și atât. Nicidecum nu putem vorbi de „Biserici” pe considerentul că membrii ereziilor ar avea credință și nădejde în Hristos, adică pe ceva actual. Însă cel mai bine este să fie evitată această titulatură de „Biserici” pentru erezii.

Aici trebuie punctat faptul că discursul teologic nu trebuie să meargă pe linia impresiilor din popor. Căci, într-adevăr, titulatura de „Biserică” pe care și-o arogă mai multe culte creează senzația că sunt mai multe credințe și coexistă între ele, toate fiind egale. Totuși adevărul nu este acesta. Istoric, există erezii care au rezistat în timp și au păstrat denumirea de „Biserică”, pe care au avut-o odinioară, înainte de a cădea în rătăcire. Astfel, arianismul a fost eradicat după condamnarea lui, însă monofiziții și nestorienii s-au păstrat ca și grupări importante în Egipt îndeosebi, formând așa numitele „Biserici Orientale”. De aceea în mintea celor neștiutori se produce impresia că există mai multe Biserici. La fel se petrec lucrurile și cu romano-catolicii sau papistașii și, ulterior, cu protestanții desprinși din aceștia. Prin faptul că au dăinuit în timp ca structuri religioase, aceste grupări creează sentimentul multitudinii de tradiții bisericești. Denumirea de        „Biserică Ortodoxă” este o tautologie mai recentă, impusă de conjunctura istorică. Sfinții Părinți au caracterizat adesea credința și Biserica drept „catolice”, cu sensul de integre sau cu alte calități, printre care și cea de „drept-slăvitoare=ortodoxă”. Totuși aceste adaosuri nu erau înțelese ca făcând parte din titulatura bisericească, așa cum s-a ajuns astăzi să ne considerăm ortodocși ca și grupare, nu de singurii creștini. Deci denumirea de Ortodoxie ar trebui înțeleasă cu sensul că este unica Biserică și autentică. Însă atributele ereziilor de catolică, reformată, unitariană, adventistă, orientală sau de altă natură dau pe față sursa abaterii lor.

Această impresie este grăitor exprimată de imaginea plastică a copacului Bisericii sau „Bisericilor”. În esență, această planșă de mai jos este corectă pentru că unul este trunchiul reprezentat de Biserica Ortodoxă, pe când ramurile deviate din ea sunt rupte, nu mai păstrează legătura cu rădăcina, cu capul-Hristos. Ar fi trebuit ca ereziile să fie desenate fără frunze pentru a sublinia că sunt fără sevă. Trecând peste că nu este reprezentată și dezbinarea anticalcedonienilor de după Sinodul IV Ecumenic în imagine, ea rămâne un simbol bun pentru realitatea creștinismului așa cum este perceput de oamenii simpli, adică există mai multe culte rupte de Ortodoxie. Ar trebui subliniat faptul că ramurile eretice nu sunt bune, vii, viabile, ci uscate:

3. O altă afirmație, cum că „ecumenismul este o formă de civilitate în relația inter-instituțională a entităților religioase”, este iarăși o manipulare. Spre exemplu, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au avut relații cu papa și lumea creștină occidentală, însă nu de natură ecumenistă. Mișcarea ecumenică este de origine mai nouă, din sec. XIX, și urmărește unirea dintre culte. Nu are nici o legătură cu relația inter-instituțională, ci de amestecare și sincretism religios. Dovada este că sunt oficiate slujbe și rugăciuni în comun, nu e vorba doar de raporturi oficiale.

4. Cu toate că Vasile Bănescu pretinde că „la Sinodul din Creta nu s-a comis nici un fel de compromis de natură dogmatică”, lucrurile sunt tocmai pe dos. Nu e vorba de „compromisuri imaginare”, ci de unele reale. Desigur că a fost schimbat Crezul în sensul că a fost alterat, nu modificat textul său. Nimeni nu a acuzat o schimbare de text, ci de înțeles. Mai precis, articolul cu privire la Biserica Ortodoxă „una, sfântă, sobornicească și apostolească” a fost atins. Prin faptul că este una se înțelege că e unică, nu mai există altă Biserică. Totuși la Sinodul din Creta s-a vorbit de mai multe „Biserici”, dar și de o Biserică așa-zis din vechime și apostolică, diferită de cea Ortodoxă, care ar cuprinde toate cultele creștine actuale.

Concluzia logică este aceea că nu vorbim deloc despre „lucruri absurde” și nici despre faptul că „reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române sunt niște oameni profund fideli tradiției creștine ortodoxe”. Dimpotrivă, au fost semnate trădări importante, care au depășit linia roșie a corectitudinii dogmatice. Doar că, din păcate, nu există voci suficient de puternice deocamdată care să denunțe această situație.

5. Primirea Papei Francisc anul trecut de către Patriarhul Daniel a fost mai rezervată față de normele ecumeniste, totuși nu a fost nevinovată, ci cu încălcarea canoanelor ortodoxe. Deși nu a existat o slujbă și rugăciune în comun expresă, ci a fost rostită doar rugăciunea „Tatăl nostru” separat de fiecare, primirea acestuia ca un episcop și îngăduirea de a se ruga în prezența ortodocșilor în Catedrala Mântuirii Neamului este inacceptabilă. Pe lângă aceasta, prezența PS Episcop vicar Varlaam Ploieșteanul anul acesta la dezvelirea în București a unui bust al papei făcut de catolici arată atașamentul Patriarhiei față de vizita comemorată. Una este o simplă primire a papei și alta este a face din ea o expresie a „cooperării practice și semn de speranță pentru viitor”.

Interviul acesta este relevant, în cele din urmă, nu pentru că ar stinge și domoli „nemulțumirile societății la adresa instituției Bisericii”, așa cum s-ar fi dorit, ci tocmai pentru că dezvăluie o clică instituțională trădătoare față de Hristos, o Ortodoxie oficială tot mai catolicizată și lipsită de Duhul lui Dumnezeu, de vocație reală. Practic, dă pe față nevoia tot mai stringentă de purificare a Bisericii, de a renaște prin focul credinței autentice din ruina în care se afundă tot mai tare. Nu atacurile din exterior o clatină, ci cedările din interior, alienarea internă.

Mai este evident și faptul că abaterile dogmatice semnate în Creta nu sunt un derapaj izolat, ci sunt promovate pe mai departe cu picătura până se erodează conștiința ortodoxă care mai opune rezistență. Altfel spus, argumentele potrivit cărora putem sta liniștiți, că nu există intenții necinstite sunt doar amăgiri și manipulări care nu trebuie crezute.

Un alt aspect destul de bine conturat este acela că reacțiile de împotrivire sunt importante, sunt cunoscute și apreciate, deranjează în sensul bun. Totuși atitudinile extremiste, îndeosebi ale nepomenitorilor sunt mai mult în favoarea Patriarhiei prin aceea că nu conving, ci subminează cauza bună în care s-au înrolat.

În orice caz, stă în puterea noastră și este datoria fiecăruia să nu urmăm linia aceasta deviată, ci chiar să contribuim la evanghelizarea din nou a Bisericii noastre. Dincolo de trădarea oficialilor, există complăcerea credincioșilor cu ea, fără să se gândească la pierzania propriului lor suflet prin acest fapt.

Omilie a Sf. Grigorie Palama la cinstita Schimbare la Față a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos

În care se prezintă faptul că lumina ei este nezidită [1]

Lăudăm și noi și ne minunăm când contemplăm din nou această mare lucrare a lui Dumnezeu, vorbesc de toată zidirea văzută. O laudă și se minunează de ea când o cercetează și înțelepții elinilor. Însă noi facem aceasta spre slava lui Ziditorului, iar aceia împotriva Ziditorului; căci au slujit în mod jalnic zidirii în locul Ziditorului. Așa și glasurile proorocești apostolice și patristice le clarificăm și noi, însă spre folosul celor de față și spre lauda Duhului, Care a grăit prin prooroci, apostoli și Părinți. Se apucă să le explice și fruntașii relei erezii temporare, însă spre vătămarea celor convinși de ei și spre stricarea adevărului bunei-credințe, folosindu-se de glasurile Duhului împotriva Duhului. Dar cuvântul despre harul evanghelic, care este înalt și potrivit pentru urechi și înțelegeri încărunțite, Părinții noștri purtători de Dumnezeu ni l-au reprezentat potrivit pentru noi, cei nedesăvârșiți, rafinându-l prin gurile lor, așa cum mamele iubitoare de fii, mestecând mâncarea mai tare, o prepară bună și acceptabilă și pentru sugari, de vreme ce fluidul din gura mamelor trupești devine hrană pentru copii și înțelesurile din inimile Părinților purtători de Dumnezeu devin hrană folositoare pentru sufletele celor ce ascultă și sunt convinși, iar gurile celor răutăcioși și rău-credincioși cele pline de otravă mortală, când sunt amestecare cu cuvinte de viață, devin mortale și acestea pentru cei care ascultă fără vigilență.

2. Deci să fugim de cei care nu primesc explicațiile patristice, ci se ispitesc să introducă cele potrivnice de la ei înșiși și se prefac că se țin de cuvintele din text, dar resping înțelegerea cea bine-credincioasă. Să fugim mai mult decât fuge cineva de șarpe! Căci cel ce mușcă trupul omoară vremelnic, despărțindu-l de sufletul cel nemuritor; dar cei ce prind însuși sufletul cu dinții îl despart de Dumnezeu, ceea ce este moarte veșnică a sufletului nemuritor. Deci să fugim de unii ca aceștia cu toată puterea și să scăpăm la cei ce prezintă lucruri bine-credincioase și mântuitoare, ca unii care sunt în acord cu predaniile patristice.

3. Am spus unele ca acestea acum și am făcut introducerea către dragostea voastră deoarece astăzi prăznuim cinstita Schimbare la Față a lui Hristos de pe munte și cuvântul nostru este despre lumina ei, împotriva căreia încă și acum este dusă o luptă din partea celor ce duc război cu lumina. Hai să punem înainte glasurile evanghelice citite puțin mai înainte astăzi spre dezvăluirea tainei și spre etalarea adevărului.

«După șase zile, Iisus i-a luat de-o parte pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și i-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele» (Mt. 17: 1).

Acest lucru este primul necesar să fie privit din Evanghelie, după care zi numără Matei, Apostolul și Evanghelistul lui Hristos, cele șase zile, după care a venit ziua Schimbării la Față? Deci după care? După aceea în care a spus Domnul, învățându-i pe ucenicii Săi, că Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său și adaugă, spunând «că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărăția Sa» (Mt. 16: 28), numind slava Tatălui și împărăția Sa lumina propriei Schimbări la Față. acest lucru îl spune și Evanghelistul Luca, arătând și prezentând mai vădit că «au fost după aceste cuvinte ca la opt zile și, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage și s-a făcut chipul feței Sale în timp ce se ruga altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucitoare» (Lc. 9: 28).

4. Dar cum conglăsuiesc între ei, unul spunând limpede de opt zile între făgăduință și ziua arătării, iar celălalt după șase zile? Ascultă și înțelege! Au fost opt pe munte și s-au arătat șase. Acești trei, Petru, Iacov și Ioan, sunt cei care au urcat împreună cu Iisus; și au văzut acolo că sunt și vorbesc împreună cu El Moise și Ilie, așa încât aceștia sunt șase. Dar totuși au fost împreună cu Domnul în mod nevăzut și Tatăl și Duhul Sfânt, Unul dând mărturie prin glas că Acesta este Fiul Său iubit, iar Celălalt strălucind prin norul luminos și arătând că lumina este de-o-fire și unitară a Fiului cu El și cu Tatăl; căci bogăția Lor este faptul de a fi de-o-fire și țâșnirea unitară a strălucirii. Deci astfel sunt opt cei șase. Deci, precum în acestea nu există nici o contrazicere între șase și opt, tot la fel nici Evangheliștii nu se contrazic, unul zicând după șase zile, iar pentru Luca au fost opt zile după cuvintele acestea; dar prin amândouă aceste cuvinte ne-au dat un chip oarecare al faptelor celor combinate pe munte tainic și vădit.

5. Dacă ar lua seama așa cineva bine și după literă, ar putea să vadă că propovăduitorii dumnezeiești sunt în consens între ei. Deoarece Luca a zis opt zile fără să fie în dezacord cu cel care a zis apoi de șase zile, însă a cuprins și ziua în care au fost spuse cuvintele acelea, dar și ziua în care S-a schimba Domnul la Față. Acestea le dă de înțeles și Matei pentru cei care iau seama cu pricepere prin prepoziția „după”, care arată posteritatea. El a zis, iar acela a lăsat-o, căci nu zice după opt zile, ca acela cu șase zile, ci că s-au făcut ca la opt zile. Astfel că nici o deosebire în înțelegerea celor istorisite de Evangheliști.

6. Dar se mai arată ceva mare și tainic prin faptul că ni se pare că sunt în dezacord între ei. Luați aminte cu mintea la cele ce vor fi spuse, cei care sunteți mai străbătători cu mintea! De ce a zis unul după șase zile, iar celălalt a trecut și peste săptămână, pomenind de optime? Pentru că priveliștea mare a luminii Schimbării la Față a Domnului este taina zilei a opta, adică a veacului viitor, care se arată după odihna lumii făcute în șase zile și după depășirea simțurilor noastre, care lucrează înșesit. Căci avem cinci simțuri, dar cuvântul exprimat prin simțuri, dacă este adăugat la acestea, face ca lucrarea simțirii noastre să fie înșesită.

Dar împărăția lui Dumnezeu făgăduită celor vrednici este nu numai peste simțire, ci și peste cuvânt; de aceea, după nelucrarea cea bună a celor împlinite înșesit, șeptimea/săptămâna îmbogățește valoarea acestei nelucrări și în optime împărăția lui Dumnezeu se arată prin puterea unei lucrări mai bune. Domnul a zis mai dinainte despre această putere a Duhului dumnezeiesc, prin care face văzută celor vrednici împărăția lui Dumnezeu, arătând ucenicilor: «sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27), adică dând celor ce văd puterea de a vedea cele nevăzute, care curăță dinainte stricăciunea mortală și dăunătoare sufletului, care este păcatul. Iar gustarea din acest păcat este începutul răului prin gând, pe când cei care se curăță dinainte de ea nu vor gusta moartea sufletului, păzindu-se neprihăniți prin puterea viitoarei arătări, precum socotesc eu, și în privința minții.

7. «Dar sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27).

Împăratul a toate este pretutindeni și pretutindeni este împărăția Lui, așa încât faptul de a veni împărăția lui nu arată că vine din altă parte, ci că se arată prin această putere a dumnezeiescului Duh; de a ceea a spus că vine întru putere. Această putere nu se face pur și simplu oricui, ci celor ce au stat cu Domnul, adică celor stabiliți în credința Lui și celor ca Petru, Iacov și Ioan și celor care sunt ridicați de cuvânt mai înainte pe un munte înalt, adică celor ce au urcat peste firea noastră smerită. Deoarece din acest motiv Se arată Dumnezeu în munte, după cum ar spune cineva. Pe de o parte El coboară din înălțimea Sa, iar pe de altă parte ne ridică pe noi din smerenia de jos ca să fie cuprins Cel necuprins într-o măsură în firea născută/muritoare și pe cât este în siguranță. O astfel de închipuire nu este mai rea decât mintea, ci cu mult mai bună și mai înaltă pentru că se face prin puterea dumnezeiescului Duh.

8. Așadar nu se face și se desface, nici nu este circumscrisă, nici nu cade sub puterea simțită lumina Schimbării la Față a Domnului, deși este văzută cu ochi trupești pentru puțin timp și pe vârful mic al muntelui, ci de la trup la duh în acel moment, potrivit celui ce a spus: «au trecut inițiații Domnului prin schimbarea simțurilor pe care a lucrat-o în ei Duhul” și astfel au văzut, pe cât le-a dăruit puterea dumnezeiescului Duh, lumina aceea negrăită. Celor ce o hulesc acum, fără să o vadă, li se pare că cei aleși dintre apostoli au văzut printr-o putere simțită și zidită lumina Schimbării la Față a Domnului și, de aceea, se apucă să tragă înspre zidire nu numai lumina aceea, slava și împărăția lui Dumnezeu, ci și puterea dumnezeiescului Duh, prin care se descoperă celor vrednici cele dumnezeiești. Căci n-au auzit sau n-au crezut pe Pavel, care spune: «cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Lui; căci Duhul cercetează și adâncurile lui Dumnezeu» (1Cor. 2: 9).

9. Dar, când a sosit ziua a opta, după cum s-a spus, a luat cu Sine Domnul pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage. Căci mereu Se ruga mereu despărțindu-Se de toți, chiar și de apostoli, ca atunci când a hrănit pe cei cinci mii împreună cu femei și copii cu cinci pâini și doi pești imediat i-a slobozit pe toți și pe toți ucenicii i-a silit să se suie în corabie, iar El Însuși S-a suit într-un munte să Se roage (Mt. 14: 22). Sau a luat cu Sine puțini și pe aceia care depășeau pe ceilalți. Și, când s-a apropiat mântuitoarea patimă, celorlalți ucenici le-a zis: „Ședeți aici până Mă voi ruga”, dar a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan (Mt. 26:36). Deci pe aceștia singuri și acum, luându-i cu Sine, «S-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor», adică în timp ce ei vedeau.

10. Ce înseamnă că S-a schimbat la Față?

Zice teologul Gură de Aur: „a deschis, precum a bine-voit, puțin din dumnezeire și a arătat celor inițiați pe Dumnezeu, Care locuia în El. «Căci s-a făcut, în timp ce El Se ruga», precum zice Luca, «înfățișarea Lui alta, strălucind ca soarele», precum scrie Matei. A zis ca soarele nu ca să înțeleagă cineva acea lumină simțită – fugi de lipsa de vedere a celor ce nu pot înțelege nimic mai înalt decât cele ce se arată prin simțuri –, ci ca să cunoaștem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc și văd la nivelul simțurilor, aceasta este Hristos ca Dumnezeu pentru cei care viețuiesc potrivit duhului și văd în Duhul și nu este nevoie de altă lumină pentru cei ce văd cele dumnezeiești în vedenii. Căci El este lumină pentru cele veșnice și nu este altceva, căci de ar trebui o a doua lumină pentru cei ce au pe cea mai mare?

Când Se ruga așa, a strălucit și a descoperit în mod negrăit celor aleși dintre ucenici acea lumină negrăită, fiind ei împreună cu proorocii de vârf ca să arate că rugăciunea este autoarea acelei vederi și să învățăm că prin apropierea de Dumnezeu prin virtute și prin unirea cu El în minte intervine și se arată acea strălucire, fiind dată și văzută de toți cei care se ațintesc neîncetat spre Dumnezeu prin lucrarea binelui riguroasă și prin rugăciune sinceră. Căci frumusețea cea adevărată și cea mai dorită a dumnezeieștii și fericitei firi este văzută numai de cel curățit la minte. Cel care se ațintește spre scânteierile și harismele acestea se împărtășește de ceva din ea, ca și cum s-ar colora o figură obișnuită cu o rază înflorită. De aceea și fața lui Moise a fost slăvită când vorbea cu Dumnezeu.

11. Vedeți că și Moise s-a schimbat la față când a urcat în munte și astfel a văzut slava Domnului? Dar a pătimit transformarea, nu a lucrat-o, potrivit cu cel ce spune: „la aceasta mă aduce lucirea măsurată de aici a adevărului, să văd și să pătimesc strălucirea lui dumnezeu”[2]. Iar Domnul nostru Iisus Hristos a avut de la Sine strălucirea aceea; de aceea El nu avea nevoie nici de rugăciune, care strălucea trupul cu dumnezeiască lumină, ci a arătat de unde le vine și cum li se arată sfinților strălucirea lui Dumnezeu, căci vor străluci și drepții ca soarele în împărăția Tatălui lor (Mt. 13:43) și, devenind așa toți lumină dumnezeiască, ca vlăstare ale luminii dumnezeiești, vor vedea pe Hristos strălucind peste măsură dumnezeiește și negrăit, a cărui slavă a dumnezeirii, care provine din fire, s-a arătat pe Tabor și în trup datorită unității Ipostasului. Așa a strălucit și fața Lui prin această lumină ca soarele.

12. Cei ce proiectează cuvântul elinesc și înțelepciunea acestei lumi asupra noastră și nu se supun deloc bărbaților duhovnicești în privința cuvintelor Duhului, ci aleg să-i contrazică, când aud de lumina Schimbării la Față a Domnului de pe munte, care s-a făcut văzută ochilor apostolești, se coboară imediat la lumina simțită și zidită și trag înspre aceasta lumina cea nematerială, neînserată, veșnică și nu numai mai presus de simțire, ci și mai presus de minte, ei înșiși fiind jos și neputând să înțeleagă nimic mai presus de cele pământești. Deși Cel Care a strălucit cu aceasta a arătat-o dinainte că este nezidită, numind-o împărăție a lui Dumnezeu. Căci împărăția lui Dumnezeu nu este roabă și zidită, căci ea singură este neîmpărățită și neînvinsă de toate și dincolo de orice timp și veac și nu este îngăduit, zice, să înceapă sau să ajungă sub veacuri sau sub timp împărăția lui Dumnezeu. Credem că aceasta este moștenirea celor ce se mântuiesc.

13. De vreme ce Domnul, când S-a schimbat la Față, a strălucit și arătat acea slavă, strălucire și lumină și va veni iarăși precum a fost văzut de ucenici pe munte, prin urmare a luat o lumină și va ajunge în veci pe care nu o avea înainte? Fugi de această hulă! Căci cel ce spune aceasta va slăvi trei firi în privința lui Hristos, cea dumnezeiască, cea omenească și a acelei lumini. Așadar nu a arătat altă strălucire, ci pe cea pe care o avea nevăzut. Avea strălucirea firii dumnezeiești ascunsă de trup. Deci lumina aceea este a dumnezeirii și este nezidită, de vreme ce și Hristos S-a schimbat la Față, potrivit teologilor[3], nu luând ceea ce nu era, nici transformându-Se în ceva ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea era, deschizând ochii lor și făcându-i din orbi văzători. Vezi că sunt orbi față de acea lumină ochii care văd potrivit firii? Așadar acea lumină nu este simțită, nici cei ce văd nu au văzut pur și simplu cu ochii simțiți, ci au fost realcătuiți prin puterea dumnezeiescului Duh.

14. Deci au fost schimbați și astfel au văzut schimbarea, nu pe cea desăvârșită, ci pe cea pe care a primit-o frământătura noastră din această observație, fiind îndumnezeită prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul. De acolo a cunoscut și cea care a zămislit în feciorie și a născut în mod străin pe Dumnezeu purtător de trup, născut din ea și Simeon l-a luat în brațe ca pe un Prunc cu mâinile, iar bătrâna Ana I-a ieșit în întâmpinare. Căci dumnezeiasca putere s-a arătat ca prin niște pojghițe de cristal, strălucind celor ce au ochii inimii curățiți.

15. De ce îi ia pe corifei dintre ceilalți și îi suie și sunt ei singuri deoparte?

Ca să arate cumva ceva mare și tainic. Cum este ceva mare și tainic priveliștea luminii simțite, pe care cei aleși și cei împreună cu ei lăsați jos o aveau și înainte de a urca? Dar de ce au avut nevoie ei de puterea Duhului și de adaosul prin ea sau de schimbarea ochilor pentru a vedea acea lumină dacă era simțită și zidită? Cum să fie slava și împărăția Tatălui și lumina Duhului simțite? Dar cum va veni Hristos într-o astfel de slavă și împărăție în veacul viitor, când nu este nevoie de aer, de lumină, de loc și de unele ca acestea, ci Dumnezeu va fi pentru noi în loc de toate, potrivit Apostolului (1Cor. 15: 28)? Iar dacă este în loc de toate, va fi oricum și în loc de lumină. De aici se arată iarăși că și lumina aceea este a dumnezeirii, de vreme ce și Ioan, cel mai teologic dintre Evangheliști, arată în Apocalipsă că cetatea aceea viitoare și stătătoare «nu are nevoie de soare, nici de lună ca să strălucească în ea; căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și Mielul este sfeșnicul ei» (Apoc. 21: 23). Oare nu ne-a arătat explicit și acolo că Iisus, Care S-a schimbat acum la Față dumnezeiește pe Tabor, Care ține trupul drept sfeșnic, iar în loc de lumină slava dumnezeirii, care s-a arătat celor care au urcat pe munte? Dar și despre cei ce vor locui în cetatea aceea El Însuși zice că «nu vor avea nevoie de lumina sfeșnicului și de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu va lumina asupra lor și nu va mai fi noapte» (Apoc. 22: 5). Deci ce este această lumină în care nu este schimbare sau umbră de schimbare (Iac. 1: 17)? Ce este această lumină neschimbată și neînserată? Oare nu este a dumnezeirii?

16. Dar și Moise și Ilie, mai ales Moise, fiind suflet fără de trup, cum au fost văzuți și au fost slăviți prin lumina simțită? Și aceștia, fiind văzuți în slavă acolo, vorbeau de ieșirea pe care urma să o împlinească în Ierusalim. Dar cum de au recunoscut Apostolii pe cei pe care nu-i văzuseră înainte, dacă nu prin puterea descoperitoare a acelei lumini?

17. Dar, ca să nu întindem prea mult mintea voastră, restul cuvintelor evanghelice le vom depozita pentru o vreme pentru sfânta și dumnezeiasca slujbă. Crezând, după cum am fost învățați de cei luminați de Hristos, cele pe care numai ei singuri le știu precis (căci tainele Mele sunt ale Mele și ale celor ai Mei, zice Dumnezeu prin proorocul (Daniel 2: 27)), deci crezând bine, precum am fost învățați și pricepând taina Schimbării la Față a Domnului, să călătorim spre strălucirea acelei lumini și, iubind frumusețea slavei neschimbătoare, să curățim ochiul minții de întinările pământești, disprețuind orice încântare și delectare care nu sunt stabile, care, deși ar părea dulci, însă produc durere veșnică, deși aduc farmec trupului, dar îmbracă sufletul cu haina aceea a urâtă a păcatului, pentru care, după ce este legat de mâini și de picioare, cel ce nu are haina legăturii nestricăcioase este scos în focul și întunericul acela mai din afară.

18. De care lucru să fim izbăviți toți prin strălucirea și cunoașterea luminii nemateriale și veșnice a Schimbării la Față a Domnului spre slava Lui și a Tatălui Său fără de început și a făcătorului de viață Duh, a Cărora este una această strălucire, dumnezeire, slavă, împărăție și putere, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Aceasta este prima (a 34-a) din cele două cuvântări ale Sf. Grigorie Palama la această sărbătoare, probabil rostită în seara Praznicului Schimbării la Față, urmată de omilia din timpul Liturghiei (a 35-a din cele păstrate în opera sa).


[1] Traducere a Omiliei 34, prima la Schimbarea la Față, din ΕΠΕ 76, p. 352-379.

[2] Vezi Sf. Grigorie Palama, Către Gavra 20, Scrieri 2, p. 347.

[3] Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Față 12, PG 96, 564C.

De dragul exoticului și depășirii condiției sale, omul devine pradă a unor practici spirituale greșite│VIDEO

Necazurile vieții produc un disconfort și o nemulțumire care împing pe orice om spre căutarea unor soluții supra-naturale la problemele cu care se confruntă. Totuși adeseori această căutare nu vine dintr-o dorință înțeleaptă, ci din disperare și amatorism.

Deși Biserica (Ortodoxă) cheamă pe toți la viața veșnică și face tuturor cunoscut adevărul despre Dumnezeu, suflet, veșnicie și judecata de apoi, există o tentație mult mai la îndemână pentru toți de a apela și a crede mai degrabă într-un soi de supranatural ieftin, într-un soi de nemurire intermediară, facilă. Vorbim de atracția ezotericului, a explicațiilor și soluțiilor comode, dar și amăgitoare. Bariera care ne protejează de acest pericol al spiritualității amăgitoare o constituie în primă instanță dogmele dreptei credințe. Desigur că există și alte criterii de selecție, de natură spirituală, care țin de rugăciune, sinceritate, smerenie, discernământ etc., care merg mână-n mâncă cu o cunoaștere dreaptă a credinței.

Într-un scurt interviu realizat cu Preotul dr. Nicolae Marius Paicu, de la parohia Sf. Nicolae din Suceava, este deschis acest subiect al amăgirilor reprezentate de noile mișcări religioase contemporane, fiind punctate câteva probleme specifice ridicate de ezoterism.

Acesta este un filmuleț care face parte dintr-un șir mai lung conceput sub egida „Sfinții Români” (SFR tv) de către Asociația “Sarmisegetuza Regia”, prin care se dorește punerea în valoare a credinței autentice trăită încă pe meleagurile noastre. Deja există mai multe interviuri publicate pe diferite teme, în special ezoterice deocamdată, dar care se doresc a fi înmulțite și diversificate pe viitor.

Pe tema strict a ezoterismului există și pagini de FaceBook dedicate, cum ar fi: Adevărul despre ezoterism și grupul Ezoterismul pericol sufletesc.

Cooperarea dintre părinții și credincioșii râvnitori este bine-venită și chiar necesară pentru a păstra vie și răspândi trăirea ortodoxă și a contracara atât valul de neo-păgânism care ne inundă, cât și atacurile din partea celorlalte secte și religii, dar pentru a compensa lipsa de reacție și de autenticitate, ba chiar trădarea dogmatică și spirituală din interiorul Bisericii noastre.

Erezia anticalcedonienilor și încercările trădătoare ale ecumeniștilor ortodocși de unire cu ei

Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, la care au fost condamnați Eutihie și Dioscor

Duminica trecută am prăznuit Sinodul IV Ecumenic în mod solemn, în cadrul unei slujbe, care este oficiată de fiecare dată după 12 iulie, ziua prăznuirii Sfintei Eufimia. Motivul este acela că, prin moaștele sale, Sfânta a făcut o minune mare care a adeverit hotărârile de la Calcedon. De atunci a rămas să fie prăznuită această duminică în fiecare an, fiind repudiați ereticii Eutihie și Dioscor și aclamați Sfinții drept-slăvitori.

Istoria acestui Sinod este zbuciumată, în urma lui formându-se alte grupări eretice, așa-numitele Biserici anticalcedoniene sau monofizite, cum sunt copții, armenii, sirienii, etiopienii și indienii malankara. Ruptura s-a adâncit mai apoi, în ciuda încercărilor de împăcare, printr-o nouă dispută, cea monotelită, care nu este decât o prelungire a controverselor monofizite.

Pe plan dogmatic, deși la Sinodul III Ecumenic Sf. Chiril a condamnat nestorianismul/dioprosopismul, adică învățătura că Hristos ar fi fost compus din două persoane, una umană și una dumnezeiască, a trebuit accentuat și un alt aspect, că El are două firi într-o singură Persoană. Sinodul IV a făcut această precizare folosind patru caracteristici pentru a descrie raportul firilor: „fără amestecare (asynchytos), fără schimbare (atreptos), fără împărţire (achoristos), fără despărţire (adairetos)”. Așadar contopirea dintre ființa Sa dumnezeiască și cea omenească, la întrupare, s-a făcut fără să fie anulată vreo fire, ci au fost păstrate amândouă depline, fiind Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, dar nu două persoane, ci una cu două firi. Altfel spus, firea omenească este întreagă, cu trup, suflet și minte, unită cu cea dumnezeiască. Cea din urmă nu a înlocuit mintea sau sufletul omenesc. Nu doar că S-a întrupat, ci S-a înomenit, a devenit om, nu numai trup. Iar mintea omenească are lucrări și voință (θέλημα=capacitatea sau facultatea de a voi, prin care sunt luate deciziile) proprie, diferite de cele dumnezeiești. Chiar dacă ele nu sunt contrare, ci convergente și împreună-lucrătoare, totuși sunt separate, distincte. Aceste precizări sunt importante pentru că încercarea de unire din sec. VII a urmărit un compromis, o explicare a unirii celor două firi ale lui Hristos printr-o singură voință. Deși este evident că El are o singură voire sau deliberare, adică liber arbitru, totuși are două voințe, care țin de fire. Într-un fel voiește și decide ca Dumnezeu și în alt fel ca om, deși nu contrar, pentru că sunt capacități date de firi diferite. O singură voință sau lucrare ar însemna implicit că Mântuitorul are o singură fire compusă, rezultată prin contopirea dintre dumnezeire și omenitate. Drept aceea Sfinți precum Sofronie al Ierusalimului și Maxim Mărturisitorul au luptat împotriva dogmei monotelite și au păstrat separarea dintre anticalcedonieni (copți, armeni) și ortodocși pentru a salva învățătura corectă de la o unire compromițătoare. Până la urmă, Sinodul VI Ecumenic le-a dat câștig de cauză și a condamnat post-mortem pe toți hulitorii. Eroii acestor lupte dogmatice sunt aclamați sau repudiați de ortodocși și orientali. Pe de o parte sunt ereziarhii Nestorie, Eutihie, Dioscor, Pir, Serghie, Onorie și Sever, care sunt respinși în cântările slujbei în cinstea Sinodului IV. Iar pe de altă parte, avem pe Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon, cum ar fi Flavian al Constantinopolului și Eusebie de Doryleum, dar și Sfinții Chiril al Alexandriei și Sofronie al Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, papa Martin și alții. S-au conturat, așadar, două tradiții importante, ireconciliabile.

Istoria acestei scindări este amplă. Într-o primă fază, conflictul a fost exprimat în perioada dintre Sinodul III și IV. La Sinodul III Ecumenic ținut în Efes, prezidat de Sf. Chiril al Alexandriei, a fost condamnat Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, dar s-a format și o grupare importantă în frunte cu Ioan al Antiohiei, care nu apucaseră să ajungă la timp la lucrările sinodale. Totuși la scurtă vreme Sf. Chiril și Ioan s-au împăcat după ce au ajuns la un acord și înțelegere comună asupra problemelor dogmatice. Se păstrează și unele scrisori ale Sf. Chiril prin care face precizări importante doctrinare, dar care nu au fost acceptate de unii simpatizanți de-ai săi, care chiar îl acuzau că a trădat cauza și s-a raliat cu nestorienii. Cât timp a fost în viață Sfântul, s-a păstrat o liniște pe acest subiect, dar conflictul a izbucnit în Constantinopol, când episcopul Eusebie l-a acuzat pe Arhimandritul Eutihie de erezie, că nu crede în două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească. Patriarhul Flavian l-a chemat să dea socoteală în fața Sinodului și lucrurile s-au dovedit a fi adevărate, iar Eutihie depus din treaptă. Însă, deoarece acesta din urmă avea mulți susținători, mai ales în Egipt, printre care și pe Patriarhul Dioscor al Alexandriei, adepți fanatici ai Sf. Chiril, dar fără să înțeleagă și să urmeze teologia marelui Părinte, a fost convocat un Sinod tâlhăresc în anul 449, care a dat câștig de cauză lui Eutihie, impus chiar cu violențe. Ulterior, papa Leon I, după ce dăduse în primă instanță dreptate lui Eutihie, mai apoi, după ce s-a documentat asupra subiectului, a scris o epistolă celebră prin care îl condamna pe acesta și teoriile lui. Astfel că s-a întrunit din nou un Sinod, al IV-lea Ecumenic, la Calcedon, în biserica Sf. Eufimia, care a proclamat, după multe discuții, o formulă corectă dogmatic, care reprezenta teologia autentică a Sf. Chiril al Alexandriei. Tot aici a fost depus și Dioscor, Patriarh care și-a format în Egipt o Biserică separată, din care se trag anticalcedonienii de astăzi. Pentru că au existat interese politice ca aceste zone să fie sub ascultarea imperială a Constantinopolului, s-au depus eforturi importante să se refacă unitatea bisericească, chiar și cu formule dogmatice de compromis. Deși Sinodul V Ecumenic (453) a încercat să clarifice lucrurile, totuși rupturile au persistat. Astfel că, în sec. VII, s-a încercat o împăcare în termeni monoteliți, adică potrivit dogmei că Hristos ar avea două firi, dar o singură lucrare și o singură voință, ceea ce reprezenta un compromis dogmatic. S-au opus Sfinții Sofronie, Maxim și Martin, printre cei mai renumiți, susținuți de numeroși credincioși, și, într-un final, Sinodul VI Ecumenic a stabilit definițiile ortodoxe și a condamnat pe cei vinovați de erezia monotelită. Mai ales după cucerirea teritoriilor anticalcedonienilor de arabi, subiectul a fost închis și ruptura a rămas definitivă.

Totuși, în anii din urmă, în ciuda acestei rupturi adâncite, în cadrul mișcării ecumenice au apărut inițiative de unire între ortodocși și monofiziți, concretizate mai întâi în discuții neoficiale, dar apoi și în Declarații oficiale. Desigur că este de dorit o împăcare între aceste două tradiții, însă este important să fie una sinceră, onestă și în adevăr. Dar duhul ecumenist nu urmărește acest lucru, după cum vom vedea, ci o relativizare distrugătoare.

Tratativele efective de împăcare au avut loc în cadrul unor întâlniri neoficiale de lucru la Aarchus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au condus la acorduri oficiale semnate între ortodocși și orientali în 1985 la Geneva, apoi în 1989 în Egipt, două acorduri semnate la Geneva în 1990, iar în 1993, tot la Geneva, au fost trasate ultimele detalii pentru ridicarea anatemelor și refacerea comuniunii liturgice.

Cele mai importante la nivel teologic sunt înțelegerile semnate în 1989 și în special în partea a doua a Acordului din 1990, care cuprinde o serie de puncte de compromis, care sunt greu de acceptat din partea ambelor părți:

– „ambele familii sunt de acord în a condamna erezia lui Eutihie” (1). Această afirmație îi arată pe orientali ca fiind de o factură mai nouă, restructurată în urma discuțiilor monotelite, dezicându-se practic de primul care a susținut dogmele lor;

– „firile (Cuvântului), care au propriile lor energii și voințe, sunt unite ipostatic și prin fire fără confuzie, fără schimbare, fără împărțire și fără separare/despărțire și se disting doar prin gândire” (4). Așadar este condamnat de ambele părți monotelismul, totuși există două aspecte neortodoxe, anume că firile Mântuitorului sunt unite prin natură/fire și că se disting doar prin gândire. Aceasta înseamnă că ele s-au contopit într-un anume fel și pot fi separate doar prin gând, nu în realitate. Ciudat este că sunt admise cele 4 caracteristici stabilite la Sinodul IV Ecumenic, ceea ce îi defavorizează pe orientali, dar face și de neînțeles, contradictorie această expresie. Practic, este o formulă de compromis pe hârtie, dar fără noimă; conține idei ireconciliabile și dintr-o parte, și din alta;

– Ortodocșii sunt de acord ca orientalii să păstreze terminologia chiriliană, „o fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, iar orientalii sunt de acord ca ortodocșii să folosească formula cu două firi, de vreme ce ei recunosc că distincția este doar în gândire (7). Practic se dorește unirea prin menținerea a două tradiții, cu câștig de cauză de partea orientalilor, pentru că firile sunt privite ca fiind distinse doar cu mintea, nu în realitate;

– sunt acceptate de ambele părți primele trei Sinoade Ecumenice. În plus, ortodocșii consideră că celelalte patru Sinoade sunt în acord cu teologia exprimată în punctele de mai sus, pe când orientalii privesc această afirmație ca pe o interpretare a ortodocșilor (8). Practic, este vorba de o unitate în diversitate, adică o „unire dezbinată”;

– „ambele familii au menținut mereu cu fidelitate aceeași credință hristologică ortodoxă și continuitatea neîntreruptă a tradiției apostolice, deși au folosit termeni hristologici într-un mod diferit” (9). Încununarea celor de mai sus este recunoașterea harului de ambele părți, în ciuda separației evidente de atâtea secole pentru că neînțelegerile ar fi fost doar la nivel terminologic;

– în fine, „ambele familii” se angajează să ridice reciproc anatemele pronunțate sinodal pentru că cei condamnați nu ar fi eretici.

În consecință, se poate observa că s-a propus să se împace și capra, și varza, fără să se schimbe nimic substanțial, doar să se ajungă la o reunire formală, dar continuându-se cele două tradiții.

Implementarea „pastorală” a celor hotărâte, conform primei părți a Acordului comun, ar trebui să se facă prin publicarea unor studii, schimburi de vizite, cooperarea între facultățile teologice, participarea la slujbe unii la alții în țările în care coexistă cele două grupări, recunoașterea reciprocă a botezului, să fie promovată istoria bisericească reciprocă, să fie încurajate căsătoriile mixte.

În 1991 Biserica Antiohiei a emis o Declarație în care prevede o colaborare cu anticalcedonienii din care este exclusă practic doar comuniunea euharistică.

În 1993 a fost semnată o altă Declarație comună la Chmabesy ce privește pașii concreți ce trebuie urmați pentru a ajunge la ridicarea anatemelor și restabilirea comuniunii. Printre altele s-a specificat că „ridicarea anatemelor ar trebui făcută unanim și simultan de Capii tuturor Bisericilor de ambele părți”. Practic, fiecare Biserică Locală ar trebui să-și dea acordul sinodal asupra acestei chestiuni până se ajunge la consens.

În anul următor, 1994, două Biserici, Română și Rusă, au emis hotărâri în Sinoadele lor locale cu privire la această unire. Sinodul român a hotărât să valideze toate discuțiile și să fie de acord cu refacerea comuniunii în termenii prezentați mai sus. Actele sinodale au ajuns să fie făcute publice, ca dovadă a trădării fățișe a ierarhilor noștri:

Acord-intre-BOR-si-monofiziti

În schimb, rușii au fost mai reținuți prin hotărârea lor sinodală din 1994, în sensul au precizat că Declarația comună din 1990 nu poate fi definitivă și trebuie un studiu mai detaliat, iar poporul trebuie informat, pentru că este „paznicul credinței din vechime”. Ulterior, într-o altă decizie sinodală din 1997, au luat o atitudine mai deschisă spre unire, totuși au specificat din nou că „Declarația (comună din 1990) nu poate fi privită ca un document final suficient pentru restabilirea comuniunii depline pentru că el conține ambiguități în unele formulări hristologice”.

În 1995, Sfânta Chinotită a emis un Memorandum cu privire la dialogul dintre Bisericile Ortodoxe și cele ne-calcedoniene prin care este condamnată și dezavuată „unirea grăbită” care este impusă în ciuda diferențelor dogmatice care încă mai există.

O altă întrunire a avut loc abia pe 13 martie 2005, la sediul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, care a emis un Comunicat prin „Comitetul teologic inter-ortodox pentru dialog între Biserica Răsăriteană și Bisericile Ortodoxe Orientale”.

În ciuda împotrivirilor manifestate de mulți alți teologi, pe lângă cele menționate mai sus, cooperarea între ortodocșii ecumeniști și orientali a mers înainte. Ultima Întâlnire comună a avut loc pe 24-25 noiembrie 2014 la Atena, unde a fost emis un Comunicat. În acesta se prevede că „unele Biserici au ridicat probleme serioase care cer o clarificare pe mai departe, precum ridicarea anatemelor, enumerarea comună a celor Șapte Sinoade Ecumenice, recunoașterea reciprocă a Sfinților și unele chestiuni despre hristologie. Unele soluții au fost propuse, de asemenea, în Sub-Comisii, dar ele au nevoie să fie comunicate efectiv clerului, monahilor, școlilor de teologie și poporului de ambele părți pentru a ajunge la un consens”. Cu alte cuvinte, unirea este greu de impus credincioșilor. În ciuda acestor fapte, trei Biserici Locale Ortodoxe și-au declarat acceptarea Declarațiilor comune, anume cele din Alexandria, Antiohia și România. Din rândul monofiziților există tot trei răspunsuri pozitive din Alexandria, Antiohia și Malankara-India. Nu este clar de ce românii se alătură antiohienilor și alexandrinilor în această cauză, care nu le aparține spre deosebire de ceilalți. Dacă sirienii și cei din Egipt în special conviețuiesc și resimt o presiune puternică din partea monofiziților, explicația pentru care ierarhia română acceptă aceste compromisuri nu poate fi decât aceea că este ecumenistă în fibra ei din 1990, 1993 și, iată, cel puțin până în 2014, data întrunirii de la Atena, dar și în 2016, când au participat la lucrările Sinodului tâlhăresc din Creta.

Sinodul din Creta a precizat, în Enciclica lui, că dialogurile ecumenice nu au constituit și nici pe viitor nu vor însemna „vreun compromis în materie de credință”. Totuși Raportul Comisiei Sfintei Chinotite despre lucrările din Colimbari menționează că „acorduri teologice precum cel al Comisiei Mixte formată din ortodocși și anticalcedonieni cu privire la hristologie (1989, 1990) și cel cu privire la ecleziologie al Comisiei Mixte formată din ortodocși și romano-catolici de la Balamand (1993), nu este cu putință să fie valabile, de vreme ce sunt evidente «compromisuri în chestiuni de credință»”. Altfel spus, asigurările date de sinodalii din Creta sunt minciuni fățișe, existând trădări consistente parafate în cadrul așa-ziselor comisii mixte de dialog.

După izbucnirea conflictului ucrainean, când Patriarhia Moscovei a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, dialogurile ecumeniste nu mai pot avea loc din cauza neparticipării rușilor, fiind necesară prezența tuturor. Chiar și așa, se remarcă organizarea în 2019 a unei „Întâlniri a Comisiei Mixte a Bisericilor Ortodoxe Răsăritene și Orientale” în Statele Unite, la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America, ce ține de Patriarhia Ecumenică.

Ceea ce ne interesează mai mult pe noi, românii, este că ne confruntăm cu o problemă foarte serioasă din partea ierarhilor noștri. Pe ce bază și-a exprimat acceptul IPS Iosif al Europei Occidentale, reprezentantul român la Întrunirea din 2014 cu privire la unirea cu monofiziții? Bineînțeles că în urma deciziei sinodale din 1994, care se pare că este în vigoare și astăzi. Nu avem o comuniune reală pentru că celelalte Biserici Ortodoxe Locale nu și-au exprimat adeziunea, în afară de trei din fiecare parte. Totuși această acceptare este de neîngăduit și ar trebui ca poporul credincios să reacționeze pe măsură ce i se aduc la cunoștință aceste acțiuni trădătoare.

Nu trebuie să uităm că în primul rând suntem datori să ne cunoaștem credința, să-i cinstim pe cei care au apărat-o și au păzit-o de răstălmăciri și să păstrăm aceeași tradiție cu încredere în Părinții Bisericii. Nu în zadar a fost rânduită pomenirea minunii Sfintei Eufimia de la Sinodul IV, ci tocmai pentru a pricepe și cinsti cum se cuvine credința în cele două firi ale lui Hristos și a ne ține departe de rătăcirile monofiziților, monoteliților și de oricare altă erezie. Însă, profitând de indolența credincioșilor, prin manevre mascate, este forțată unirea cu ereticii monoteliți în particular, dar și cu toate celelalte erezii în general, punctul culminant de până acum, bazat pe toate acțiunile anterioare, fiind Sinodul din Creta, prin care se erodează conștiința noastră ortodoxă. Bineînțeles că există pericolul ca lipsa de atitudine va putea genera abateri și mai grave pe viitor.

Cred că este evidentă diferența dintre atitudinea noastră (mai ales a românilor) generală de astăzi și dârzenia, rigoarea și responsabilitatea ierarhilor, preoților și credincioșilor de altădată, pe care ar trebui să-i urmăm. Concret, deși acordul semnat în Sinodul BOR a fost făcut public, nu s-a înțeles deplin că el este în vigoare și este urmat în continuare la întâlnirile ecumeniste, după cum am arătat. Ceea ce înseamnă că trebuie revizuită serios această hotărâre pentru a nu fi propagată mai departe în plan general ortodox, promovând și generând unele concesii de credință inacceptabile. Dacă este să fim cinstiți, pe lângă promovarea unității și cunoașterii necalcedonienilor, trebuie scrise articole și luate poziții serioase pentru a exista un spirit critic real față de corectitudinea dogmatică a Acordurilor semnate în cadrul mișcării ecumenice.

Sincer, aștept să văd reacția echilibrată, dar fermă a celor care încă se mai laudă că au o conștiință ortodoxă, atât dintre ierarhi, cât și dintre alți teologi și credincioși trăitori, precum și din partea mănăstirilor.

Decizii lipsite de pragmatism ale Sinodului BOR cu privire la modalitatea de împărtășire a credincioșilor în pandemie

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în data de 22 iulie 2020, în special pentru alegerea noului Arhiepiscop de Suceava, a emis o serie de hotărâri și recomandări. Așadar, pe lângă votarea PS Calinic în scaunul de la Suceava de către sinodali, atrage atenția în mod deosebit lipsa unei decizii clare cu privire la modalitatea de împărtășire a credincioșilor.

În primul rând ni s-a transmis că „Sfântul Sinod a luat act de răspunsurile întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale adresate Patriarhului României referitoare la modalitatea de împărtășire a credincioșilor în cadrul Sfintei Liturghii în contextul pandemiei cu noul coronavirus. Toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță sfințită”. Ce presupune acest lucru? Că este adoptată aceeași poziție și de arhiereii noștri sau că sunt simpli spectatori la o astfel de hotărâre și rămân inactivi? Era firesc să fie luată și decizia mult așteptată cu privire la cum vor proceda preoții de acum înainte cu împărtășirea credincioșilor. Având în vedere că ultima comunicare pe acest subiect (14 mai) a fost ambiguă, lăsând de înțeles că nu ar trebui împărtășiți creștinii din aceeași linguriță, dar fără să precizeze expres acest lucru și nici cum să se procedeze concret. Trebuia și încă trebuie clarificat subiectul, după cum s-a anunțat de atunci: „modalitatea de împărtășire comună a credincioşilor în timpul Sfintei Liturghii, în vreme de pandemie, va fi hotărâtă după data de 1 iunie 2020, în consens cu celelalte Biserici Ortodoxe”. Așadar astăzi a fost comunicat consensul, dar mai puțin decizia, care se lasă așteptată.

A fost scoasă în evidență „contribuția Patriarhiei Române la sprijinirea persoanelor afectate de pandemia cu COVID-19 pe perioada stării de urgență. Ajutorul cuantificabil financiar oferit de Biserica Ortodoxă Română a fost de 20.896.872 lei”. Având în vedere întrebările care se ridică în jurul infecției covid-19, care nu a fost declarată epidemie, tot acest hei-rup pare mai mult o slugărnicie, o dorință de a da bine în fața oamenilor și a face pe plac autorităților… autoritare (tiranice). Aportul principal al Bisericii ar fi trebuit să fie în primul rând duhovnicesc, nu material, să apere drepturile oamenilor în fața abuzurilor statului, nu să le valideze servil. Sau măcar să reacționeze și să condamne oprirea săvârșirii slujbelor mai ales de Paști.

Donarea de tablete, la solicitarea Ministerului Educației și Cercetării, se înscrie în același registru, care ar putea fi numit anti-bisericesc sau chiar anti-uman (nu în sens nazist). Școala și educația are nevoie de multe alte lucruri și mai puțin de tablete, care probabil sunt destinate școlarilor, nu studenților.

În fine, îndemnul de a merge la votare este iarăși impropriu Bisericii și contradictoriu, îndeosebi în contextul foarte delicat al pandemiei și distanțării fizice.

Pragmatismul materialist l-am dori îndreptat mai mult în sfera preocupărilor duhovnicești, care privesc credința și viața bisericească în esența ei. Chiar dacă trăim pe pământ, totuși scopul urmărit trebuie să fie cerul și tot de acolo să vină însuflețirea în toate deciziile luate.

În loc de concluzie: Într-un articol de pe site-ul Basilica, este subliniată din titlu ideea că „toate Bisericile Ortodoxe autocefale rămân fidele tradiției liturgice ortodoxe de împărtășire a credincioșilor”, bineînțeles că „dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură linguriță sfințită”. Din păcate nici acum nu este limpede ce înseamnă acest lucru, dar foarte probabil între acele „toate Bisericile” este inclusă și Patriarhia noastră, deși din paragraful emis de Sfântul Sinod reieșea că e vorba de toate cele de la care a fost primit un răspuns unanim de menținere a modului de împărtășire și în vreme de pandemie. Nu cred că are rost să fie dezbătut mai mult acest subiect, ci rămâne destul de limpede concluzia că funcționăm pe avarie, cu ierarhi care au alte preocupări decât credința și dreptarele ortodoxe.

Răspunsul Mănăstirii Cutlumuș cu privire la situația Bătrânului Gavriil

Comunicat

Este a doua oară când Sfânta noastră Mănăstire devine ținta unor plângeri intense din cauza unei presupuse persecuții a unui frate dependent de ea, monahul Gavriil bătrânul de la Chilia Cuviosul Hristodul.

Fiind din nou condescendenți față de conștiințele răvășite ale credincioșilor, care s-au silit cuviincios sau chiar și necuviincios să intervină prin scrisori (fiind cuprinse și amenințări) pentru bătrân, prezentăm tuturor celor treji sau nu următoarele elemente:

1. În 1997 Sfânta Mănăstire a dat cu multă bucurie bătrânului Gavriil Chilia Cuviosul Hristodul și de atunci până astăzi îi oferă asistență fără părtinire în orice are nevoie. Această dispoziție iubitoare nu s-a schimbat nici când el însuși a întrerupt comuniunea liturgică cu Mănăstirea.

2. Uimește știrea că bătrânul este lăsat singur și neajutorat. Bătrânul Gavriil are doi ucenici credincioși și dedicați, pe Ieromonahul Nectarie (1997) și pe monahul Dositei (din 2009), care constituie exemple de viață cinstită și isihastă, și au slujit în toți acești ani cu dragoste lucrătoare și devotament pe bătrân.

Prin acest fapt, nu există absolut nici o lipsă pentru îngrijirea bătrânului. Dar chiar și în situația ultimă și nenorocită a plecării ucenicilor lui, datoria și obligația Mănăstirii este să se îngrijească la bătrânețe pe bătrân.

3. Sfânta Chinotită a expulzat pe mireanul Andrei găzduit din Polonia pentru că a creat probleme atât în Sfântul Munte, cât și în Biserica Autocefală a Poloniei, care a exprimat și în scris mărturia ei în această privință despre intervențiile dezbinătoare, acțiunea păgubitoare și provocatoare de confuzii între creștinii de acolo.

După acestea, Mănăstirea noastră nu este vorba să se ocupe mai departe cu publicațiile despre subiectul în cauză. Oricine, cu luminare de la Dumnezeu și sfătuire cu duhovnicul propriu, să-și facă o părere personală.

Din partea Sinaxei Gherondiei (bătrânilor)

Nota Theodosie.ro: Acest comunicat al Mănăstirii Cutlumuș este subtil țâfnos și nu aduce lămuriri reale asupra subiectului. După ce acum doi ani a fost alungat Ieromonahul Irineu și se intenționa excluderea fratelui Andrei, e greu de crezut că acum nu există aceleași motive la mijloc. În plus, nu există nici o legătură între fapte. Vina pentru tulburarea așa-zisă produsă în Polonia, prin care au fost smintiți catolicii majoritari din această țară, nu ține de traducător, ci de autorul cărții, care este Bătrânul Gavriil și care și-a asumat toate cele scrise.

Trebuie amintit și faptul că Ieromonahul Irineu a fost alungat prin tot felul de înscenări și minciuni, deși fusese primit de către Mănăstire cu acte în regulă și renovase o chilie, după cum s-a scris la vremea respectivă în mediile grecești și am aflat și personal de la fața locului. Acum intervin la fel motive dubioase pentru a fi evacuat fratele Andrei tocmai pentru a lovi în Bătrânul Gavriil. E greu de crezut că lucrurile stau altfel.

Aceasta este tactica obișnuită, anume invocarea unor motive marginale pentru a ținti în altă parte, pentru a lovi în cei care mărturisesc credința fără să fie observată reaua intenție și trădarea de care dau dovadă prigonitorii „oficiali”. Aceste lucruri se petrec și în România, ierarhii pozând în oameni ai lui Dumnezeu, dar lepădându-se tocmai de credința în Hristos, pentru care ar fi trebuit să sufere și moarte sau necazuri sau ocară.

Decizie finală a AreoPagului în privința obștii de la Esfigmenu

ΒημαΟρθοδοξίας: Ieri, (8.7.2020) au fost respinse de Areo Pag (Curtea Supremă a Greciei) cererile de anulare pe care le-au depus cei numiții ocupatori ai imobilelor Mănăstirii împotriva deciziei Tribunalului din Tesalonic 122/17.6.2020 prin care sunt obligați să predea fără drept de apel imobilele ocupate din interiorul și exteriorul Sfântului Munte Mănăstirii Esfigmenu (complexul central, secția delegației de la Kareia, conacul din N. Rodos, ferma din Ierissos).

Într-un articol mai amplu pe acest subiect, OrthoChristian menționează, printre altele, faptul că „în timp ce mănăstirile atonite au protestat față de această activitate (ecumenistă a Patriarhului Atenagora) prin oprirea pomenirii Patriarhului la slujbe de câteva ori, frăția de la Esfigmenu a mers mai departe și s-a alăturat unei jurisdicții schismatice, a vechilor calendariști”. Acest aspect este esențial pentru cugetul și dreptul canonic ortodox.

Totuși situația este mai complicată din punct de vedere legal. Cum ar trebui procedat cu o mănăstire sau locaș de cult ai cărui deținători își părăsesc credința? Această schimbare duce la cedarea imobilelor cultului inițial sau nu? Altfel spus, faptul că au trecut la o altă jurisdicție shismatică a vechi-calendariștilor înseamnă că trebuie să cedeze clădirile Patriarhiei Ecumenice sau conducerii Sfântului Munte (Sfânta Chinotită)? Probabil că acest lucru este stipulat în Constituția Muntelui Athos, lucru pe care nu-l cunosc eu personal. Însă este curios că nu au putut fi evacuați nici până în ziua de astăzi, ceea ce înseamnă că nu există prevederi explicite în acest sens.

Abia în 2005 Patriarhul Bartolomeu a înființat o obște paralelă, cu sediul temporar în capitala Muntelui, la Kareia. În acest fel a cerut în instanță ca aceasta să o înlocuiască pe cea rezidentă în Esfigmenu. Oare de ce a fost nevoie de acest artificiu?

Într-un răspuns-protest față de decizia Areo Pagului, pe care îl redă tot ΒημαΟρθοδοξίας și îl numește „strigăt de durere”, actuala obște din Esfigmenu declară că va face apel la instanțe superioare europene pentru a-și cere drepturile. Se mai afirmă că alegerea egumenului și obștii paralele nu a fost respectată Carta Sfântului Munte, care prevede că egumenul unei mănăstiri trebuie să fie ales de monahi care au cel puțin 6 ani de la tunderea lor în monahism (probabil în cadrul mănăstirii), ceea ce nu s-a întâmplat. Obștea schismatică susține că nu s-a abătut cu nimic de la credința și tradiția ortodoxă și, în consecință, nu poate fi scoasă din incinta mănăstirii.

Trebuie precizat că ruperea Mănăstirii Esfigmenu de Patriarhia Ecumenică s-a petrecut la începutul anilor ΄70, când marea parte a mănăstirilor athonite au oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din cauza acțiunilor lui ecumeniste. Însă majoritatea au reluat pomenirea noului Patriarh Dimitrie în 1973, pe când Esfigmenu a rămas pe aceeași poziție. Greu de judecat care a fost decizia corectă pentru că noul Patriarh Ecumenic nu s-a dezis de acțiunile celui precedent, ci revenirea la pomenirea lui s-a făcut prin presiuni și acțiuni de intimidare și în forță. Este important de menționat și faptul că Sf. Paisie Aghioritul a luat decizia reluării pomenirii după moartea Patriarhului Atenagora și urcarea pe tron a lui Dimitrie, lucru ce pare a fi confirmat și de Sfânta Eufimia ca fiind corect în vedenia pe care a avut-o în 1974, când i-a spus că a procedat corect într-o problemă bisericească spinoasă, fără a fi numită, dar este de bănuit că e vorba de aceasta.

În orice caz, situația actuală a obștii de la Esfigmenu este delicată. Probabil că nu au vrut să se alăture unor schismatici vechi-calendariști, dar au fost nevoiți pentru a putea avea parte de noi hirotonii și să nu se risipească obștea cu trecerea timpului. Este de bănuit acest lucru din faptul că nu au pornit astfel, ci doar ca un protest. Deși în anii 70 existau jurisdicții schismatice, nu s-au alăturat lor, ci doar după trecerea timpului. Chiar și tema calendarului iulian este una spinoasă, care ar trebui abordată mult mai serios și riguros, potrivit canoanelor și tradiției Bisericii.

Însă un lucru îngrijorător în felul lor de a pune problema, care îi face schismatici și i-a și forțat să treacă la o grupare de vechi-calendariști, este acela că întreruperea pomenirii este obligatorie în cazul în care episcopul învață erezii. Mai exact, ei afirmă că „potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, monahii sunt obligați să înceteze pomenirea Episcopului sau Patriarhului când învățăturile lui sunt în conflict direct cu ceea ce învață Biserica Ortodoxă”.

Ce-i drept, perspectiva aceasta, că timpul curge în favoarea inovațiilor eretice în cadrul Bisericii, este cutremurătoare. Cei care mai țin la dreapta credință practic trebuie să-și spună cuvântul, să biruiască erorile dogmatică și au nevoie pentru aceasta de ajutorul lui Dumnezeu, fără de care lumescul va învinge definitiv.

ȘTIRE DIN SFÂNTUL MUNTE: Îndepărtare fără motiv a ucenicului de chilie al Bătrânului Gavriil, acum

Κατάνυξη.gr: Potrivit unui reportaj al Κατάνυξη, în aceste momente este în desfășurare o persecuție necruțătoare împotriva cuviosului Bătrân Gavriil Aghioritul de la Chilia Sf. Hristodul din Patmos (care ține de M. Cutlumuș).
Sfânta Chinotită îl expulzează pe ucenicul Bătrânului, fratele Andrei (din Polonia), pe baza unor dovezi fără susținere; fratele Andrei, tovarăș scump al Bătrânului Gavriil, nu este numai singurul baston de sprijin omenesc și potrivit canoanelor monahale al Bătrânului Gavriil, care se îndreaptă spre 85 de ani al vârstei sale și al 50-lea în Sfântul Munte, ci și traducător pentru înțelegerea cu frații slavi și, desigur, arhondar pentru găzduirea miilor de creștini și ajutor la sfintele slujbe ale chiliei șamd.

Persecutarea și expulzarea fratelui Andrei constituie în esență o persecuție chiar împotriva Bătrânului Gavriil, dincolo de faptul că aceasta constituie omenește și aghioritic o situație neobișnuită față de un Gheronda aghiorit venerabil și care are nevoie de ajutor!

Cu puțină vreme în urmă, Bătrânul Gavriil a publicat în poloneză (și în formă digitală pe rusește) o carte despre ereziile papismului și ecumenismului.

Biserica Poloniei a formulat, drept urmare, către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte acuzația inexistentă că în carte este pusă la îndoială validitatea Tainelor Bisericii Poloniei; indirect și neoficial acest lucru a fost atribuit fratelui Andrei (care a tradus în poloneză). Bătrânul Gavriil, prin scrisoarea lui către Sfânta Chinotită, a depus pasajul cu pricina tradus oficial și legalizat, și-a asumat răspunderea pentru cuprinsul cărții și a lămurit pozițiile ecleziologice ale Sfinților Părinți pe care le urmează ca autor, fără să pună la îndoială validitatea Tainelor polonezilor ecumeniști, ci probând sfânta îngrădire dovedită pe baza izvoarelor bisericești. Pe lângă aceasta, ecumeniștii din Sfântul Munte, care tămâiază pe arhiereul-tăvălug Bartolomeu și sunt străini indiferenți față de distrugătorii în toată firea ai neamului și ai credinței, continuă acum fără ocolișuri persecuția.

Filmulețul scurt pe care-l publicăm de pe Egnatia Tileorasi constituie o compilație de alte filmări mai mici succesive, luate în diferite luni, când Bătrânul Gavriil explică evoluția prigoanei împotriva lui cu toate metodele în parte diabolice.

Vă cerem, de asemenea, rugăciunile noastre ale tuturor și orice alt mod legal de reacție și mărturisire cu luminarea Dumnezeului celui Sfânt în Treime, care însoțească obștea prigonită a Părinților și fraților ortodocși.

Theodosie.ro: În filmulețul menționat, Bătrânul Gavriil afirmă, printre altele, și faptul că, de fapt, această persecuție se datorează afirmațiilor antiecumeniste din cartea sa și unei scrisori pe care a adresat-o Patriarhului Bartolomeu pe tema schismei din Ucraina.
Mai este prezentată filmată și scrisoarea starețului Dionisie al Mănăstirii Cutlumuș, din data 15-12-2019 către Bătrânul Gavriil. În ea este citat la început un mesaj din partea Bisericii Poloniei, care acuză pe fratele Andrei că a provocat tulburări prin difuzarea traducerii cărții Bătrânului Gavriil. Aceasta după ce nu primise acordul ierarhiei de a fi publicată în Polonia pentru că tema cărții este cunoscută de credincioși și este un subiect primejdios să facă dihonii. Se mai spune că această ediție a provocat necazuri Bisericii Ortodoxe Poloneze din partea catolicilor polonezi, care sunt majoritari.

Pregătirea catedralei Sf. Sofia pentru cultul musulman. O decizie provocatoare din partea Turciei

ΟρθοδοξίαNewsAgency: Printr-un mecanism special, vor fi acoperite picturile de pe pereți

Se pare că deja au început pregătirile pentru prima rugăciune a musulmanilor în Sfânta Sofia, care va avea loc pe 24 iulie, conform dispoziției președintelui turc Tayyip Recep Erdogan. Potrivit Sabah, ministerele de resort din Turcia au reluat transformarea bisericii, așa încât prima rugăciune să fie vineri, 24 iulie.

Astfel, pagina de internet turcă menționează: «În părțile geamiei unde se vor ruga se va pune pe podea un acoperământ special. Vor mai fi puse și cortine speciale pe mozaic și pe picturile de pe pereți, unde se va reflecta lumina, iar pe parcursul rugăciunii vor rămâne acoperite». Potrivit Sabah, președinția accentuează faptul că vor aborda situația cu sensibilitatea potrivită ca să nu fie schimbate construcția și valoarea lor istorică.

ΟρθοδοξίαNewsAgency: Turcii au anulat decizia din 1934 de a transforma basilica Sfânta Sofia în muzeu

Consiliul de Stat al Turciei a decis astăzi(10 iulie 2020) că transformarea Sfintei Sofia din Constantinopol în muzeu în 1934 (de către Kemal Ataturk) a fost ilegală. Cu alte cuvinte, această decizie deschide calea transformării ei în geamie.
Înainte de a fi anunțată decizia, ginerele lui Recep Tayyip Erdogan și ministru al economiei a făcut un tweet utilizând un vers din poetul Necip Fazıl Kısakürek: «Răbdare, tinerii mei! Nu știu dacă va fi astăzi sau mâine, dar Sfânta Sofia se va deschide!».

Această modificare de statut prin decizia președintelui turc menționată mai sus de transformare în geamie a catedralei declanșează un conflict puternic. Nu s-au implicat doar grecii (Patriarhia de Constantinopol, Biserica și guvernul Greciei, Biserica Ciprului, Patriarhia Alexandriei), care sunt nostalgici după trecutul lor imperial bizantin (cu capitala la Constantinopol și centrul bisericesc în această catedrală), ci și al multor altor Biserici Ortodoxe Locale, dar și al altor foruri religioase și politice înalte.

Printre alții, și Patriarhia Română și-a exprimat „solidaritatea cu toți cei care apără acest simbol al Bisericii Ortodoxe universale”. Dar și alte Biserici Ortodoxe, precum Patriarhia Ierusalimului și a Georgiei au luat aceeași atitudine sau, cel mai important, Patriarhul Chiril și, oficial, Patriarhia Moscovei. Bineînțeles, aceste poziționări au apărut înainte de decizia președintelui turc tocmai pentru a o împiedica.

Dar și-au ridicat vocea și importanți lideri politici, precum președintele Rusiei, Vladimir Putin (printr-un purtător de cuvânt, care consideră catedrala de o valoare foarte profundă religioasă pentru ruși), Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo, a îndemnat pe turci să mențină catedrala ca muzeu.

Până și „Consiliul Mondial al Bisericilor” a trimis o scrisoare de protest față de gestul președintelui Erdogan.

Desigur că am trecut doar în revistă reacțiile notorii, dar acestea sunt mult mai numeroase.

În contrast cu indignarea generală față de această transformare în geamie a unei catedrale reprezentative pentru Ortodoxie și creștinism, Parlamentul turc a aplaudat decizia, după cum se poate vedea în imaginile de mai jos:

De menționat că Sfânta Sofia a fost inițial construită de împăratul Constantin cel Mare și reconstruită la dimensiunile și importanța de astăzi de împăratul bizantin Iustinian I (sec. VI). A fost transformată în geamie imediat după căderea Constantinopolului (1543) și apoi în muzeu de către Kemal Ataturk, primul președinte, care a laicizat statul turc. Mesajul lui Erdogan este evident unul de înviere a islamului, de a reveni la politica de altădată a Imperiului Otoman. Totuși condițiile de astăzi sunt diferite. Asistăm mai mult la o escaladare a conflictului religios, ca o provocare adusă creștinismului (ortodoxiei în special). Un alt gest din același registru a fost sărbătorirea cu fast anii trecuți (în 2016, la 563 de ani) a căderii Constantinopolului.

Sf. Ioan Maximovici, apărător al integrității duhovnicești a Bisericii în fața ateismului politic. Separarea ROCOR de ierarhia sovietică

Comunismul a reprezentat un pas important în intruziunea puterii lumești în viața Bisericii. Cunoașterea istoriei bisericești recente ne poate face să înțelegem mai bine cum ar trebui să fie mersul firesc al lucrurilor, mai ales după ce ne-am născut într-o realitate nouă eclezială, mult deraiată de la calea evanghelică lăsată de la început de Hristos. Un model de urmat prețios este Sfântul Ioan Maximovici, un ierarh de seamă, făcător de minuni, mădular al unei Biserici prigonite, aflată în exil, dar care a trăit și s-a preocupat de Biserica în toată întinderea ei. Activitatea sa a fost una bogată, teologică, pastorală, dar și administrativă, în vremuri tulburi. Chiar dacă a reușit să fie un trăitor aprins al harului și luminii necreate, trebuie scoasă în evidență și activitatea sa bisericească deosebită, cu accent pe perioada cea mai delicată, când diaspora rusă era la începutul unui drum nou, separat de puterea sovietică distrugătoare.

Sf. Ioan, unificatorul

Sfântul iubea cu dăruire intensă pământul natal, istoria lui și locurile sfinte. Era chinuit profund pentru robirea Rusiei față de forțele antihristice și a fost cu totul neîmpăcat cu guvernul fără de Dumnezeu. Totuși dragostea pentru patria pământească nu i-a îngrădit slujirea arhipăstorească să se îngrijească doar de propriul său popor. Avea o viziune universală cu privire la misiunea Bisericii și a fost pătruns de o dorință arzătoare să împărtășească moștenirea Sfintei Ortodoxii cu toți. Convingerea aceasta poate fi văzută în multe predici și îndrumări.

„Pe lângă grija de turma ta”, a spus Sfântul când a trimis un episcop tânăr la slujirea sa viitoare arhierească, „trebuie să împrăștii și credința creștină printre cei care nu au venit încă la cunoașterea adevărului. Propovăduirea învățăturii și credinței în Hristos și în Treimea dătătoare de viață este împlinirea datoriei pe care Hristos a poruncit-o apostolilor Săi și este datoria de neocolit a arhipăstorilor și păstorilor…

Urmând Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, rugându-se la dumnezeiasca Liturghie pentru întreaga Biserică și pentru toată lume, episcopul nu ar trebui doar să-și cunoască propria sa eparhie, ci ar trebui să aibă la inima sa și orice se întâmplă în Biserica sobornicească”[1].

Vlădica Ioan scria despre misiunea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor:

„Sarcina Bisericii de peste Granițe este de a preveni împrăștierea fiilor Bisericii Ortodoxe Ruse și să păstreze valorile duhovnicești pe care ei le-au adus cu ei din țara lor, precum și împrăștierea Ortodoxiei în țările unde trăiesc ei”[2].

Nu este o întâmplare faptul că Sf. Ioan se bucură de o venerare deosebită printre creștinii ortodocși din diferite popoare, care-l percep ca pe propriul lor Sfânt drag.

Conștiința profundă bisericească a Sf. Ioan s-a format nu doar mulțumită educației sale teologice uimitoare, pe care a primit-o în cadrul departamentului teologic al Universității din Belgrad, ci a fost mai întâi și în principal rodul acțiunii sale de rugăciune cu mintea și a slujirii zilnice a Liturghiei.

Sf. Ioan și-a dus slujirea arhipăstorească într-o vreme foarte complicată pentru Biserica lui Hristos. Biserica a fost robită în Rusia încătușată și refugiații ruși din diaspora împrăștiați pe toată planeta au fost forțați să se organizeze singuri, să-și construiască viețile lor personale și a Bisericii în ținuturi străine și în condiții foarte dificile.

Pe data de 10 iunie 1934 în Belgrad, Ioan Maximovici a fost desemnat episcop de Shanghai și făcut vicar al Eparhiei din Beijing. Episcopul nou hirotonit a ajuns în Shanghai pe 4 decembrie 1934, unde trăiau la acea vreme 50.000 de refugiați ruși. Aici a s-a pus să dreagă dezbinările serioase care se formaseră între comunitățile parohiale ortodoxe și să-și unifice noua turmă.

În Shanghai, sub Episcopul Ioan, au fost construite sau terminate noi biserici, dar principala lui slujire a fost să ajute pe cei nevoiași, în special pe copii. Cu binecuvântarea și cu participarea lui personală, a fost construit în Shanghai un spital, adăposturi, școli, case pentru cei în vârstă, o cafenea publică și școli profesionale. A organizat adăpostul Sf. Tihon de Zadonsk pentru orfani și copii ai părinților săraci. Sfântul însuși a strâns copiii bolnavi și flămânzi de pe străzile cartierelor sărăcăcioase ale Shanghaiului și i-a adus la adăpost. Vlădica a dat multă atenție educației religioase, a vizitat închisori și a venit să-i vadă pe cei bolnavi în spitale și în așezămintele psihiatrice.

În anii celui de-al doilea Război Mondial, situația din Shanghai a fost extrem de complicată. Emigranții ruși nu aveau cetățenie, diplomații sovietici duceau o propagandă puternică, îi determinau pe ruși să se întoarcă în țara lor unde, după cum o descriau diplomații, un Patriarh ales legal conducea Biserica, bisericile erau deschise și toți rușii ar primi amnistie. În Shanghai, în jur de 10.000 de ruși au primit pașapoarte sovietice. Mulți episcopi ruși din China au cedat propagandei sovietice, inclusiv vestitul misionar din Kamchatka, Mitropolitul Nestor (în 1948 Mitropolitul Nestor s-a întors în Rusia, a fost arestat și trimis în lagărele de concentrare din Mordovia, unde a rămas până în 1956).

Contactul dintre Sinodul de peste Hotare și diaspora ortodoxă rusă din China a fost întrerupt. În iulie 1945, a avut loc o ședință a episcopilor în Harbin, care a decis să ceară Patriarhului Alexei I să primească eparhia în sânul Patriarhiei Moscovei. Unul dintre participanții de la această intrare a Bisericii Ortodoxe din China în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse a fost Episcopul Ioan. Vlădica Ioan și-a întemeiat această decizie în următorul mod:

„După decizia Eparhiei de Harbin și în lumina lipsei de informații despre Sinodul de peste Hotare de câțiva ani, orice altă decizie ar fi făcut ca eparhia noastră să fie complet independentă, autocefală. Nu există condiții canonice pentru o astfel de independență, atât timp cât nu există nici un dubiu în privința legalității Patriarhului ales… Pronunțarea numelui [la slujbele bisericești] Capului Sinodului de peste Hotare ar trebui păstrată pentru moment deoarece, potrivit canonului 14 al Sinodului I-II Local, este interzisă încetarea pomenirii Mitropolitului tău din proprie voie…”[3]

Arhiepiscopul Ioan a început să pomenească numele noului Patriarh și a continuat să pomenească pe Mitropolitul Anastasie (Gribanovsky), Președintele Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Hotare. Dar, când relațiile normale cu Sinodul de peste Hotare au fost  restabilite și s-a stabilit că alegerea Patriarhului Alexei I a avut loc prin încălcarea canoanelor, Vlădica Ioan a oprit pomenirea Patriarhului. În tot cazul, Sfântul a continuat să spere la unificarea Bisericii Ruse:

„Tânjind și lucrând spre un scop comun și acționând separat din cauza condițiilor în care se găsesc fiecare din ele, Bisericile din interiorul Rusiei și de peste hotare pot să atingă mai cu succes împlinirea sarcinilor lor comune, precum și cele individuale până va sosi oportunitatea reunificării lor complete.
În prezent, Biserica din interiorul Rusiei ar trebui să încerce să vindece rănile produse în ea de ateismul militant și să fie eliberată de legăturile care barează deplinătatea internă și externă a activităților ei…
Ne rugăm ca Domnului să grăbească venirea acestui ceas dorit și tânjit, când Întâiul Ierarh a toată Rusia, suit pe tronul său patriarhal din Catedrala Adormirii din capitală, să adune în jurul său pe toți arhipăstorii ruși, strânși din toate țările ruse și străine…”[4]

Evenimentul cel mai important cu privire la atitudinea Arhiep. Ioan față de autoritățile bisericești aflate sub controlul sovieticilor este cel relatat succint mai sus, dar care este mult mai nuanțat. Mai multe informații pot fi culese și din alte surse. Aceste întâmplări au avut rezonanță și au fost invocate în procesul de reunificare a Bisericii Ruse de peste Hotare cu Patriarhia Moscovei. Totuși cea mai bogată relatare și poate cea mai completă a presiunilor de intrare sub autoritatea Bisericii sovietizate și reacția Arhiepiscopului Ioan este cea oferită de Vl. Moss, în consonanță cu alte descrieri succinte ale faptelor de atunci.

Noul Sion în Babilon (secțiunea despre Sf. Ioan Maximovici)

Preoții Eparhiei din Shanghai în 1935 (foto: Archiv.livejournal)
1) Șeful Misiunii Ortodoxe Ruse în China, Episcopul Victor, 2) Episcopul Ioan de Shanghai, 3) Decanul Bisericilor din Shanghai, Arhimandritul Macarie, 4) Protodiaconul Teodot Zadorozhny, 5) Arhiepiscopul Alexandru Paevski, 6) Protopopul Alexandru Pinyaev, 8) Protopopul Dimitrie Dyachenko, 9) Preotul Atanasie Shalabanov, 10) Diaconul Nicolai Li, 11) Ieromonahul Atanasie, 12) Preotul Sergius Borodin, 13) Preotul Vasile Chuvashev, 14) Diaconul Konovalov, 15) Diaconul Mihail Akson, 16) Psaltul Nicolai Gotovtsev, 17) Ieromonahul Zadok, 18) Preotul Ilya Ven.

În China toți episcopii ruși cu excepția unuia – renumitul făcător de minuni Ioan (Maximovici) de Shanghai – au acceptat pașapoartele sovietice și s-au întors în Patriarhia Moscovei. O relatare a unui martor ocular a ceea ce a avut loc sună precum urmează. „Presiunea pe Episcopul Ioan de Shanghai din partea sovieticilor a început chiar înainte de sfârșitul celui de-Al doilea Război Mondial, când ierarhii Bisericii de peste Hotare din Manciuria – Mitropolitul Meletie, Arhiepiscopii Nestor și Dimitrie și Episcopul Iuvenalie au trimis scrisori Arhiepiscopului în funcție Victor de Beijing și China și Episcopului Ioan de Shanghai, informându-i că pe 26 iulie 1945 l-au recunoscut pe Patriarhul Alexie al Moscovei și a toată Rusia și sugerând ca Arhiepiscopul Victor și Episcopul Ioan să le urmeze exemplul și să se supună noului Patriarh de Moscova ca unui cap legitim al Bisericii Ortodoxe Ruse.

„Fără să aibă vreo comunicare cu Sinodul de peste Hotare dincolo de granițele Chinei din cauza acțiunilor militare și fără să cunoască adevărata situație a lucrurilor în Europa, Episcopul Ioan a scris despre scrisoarea pe care o primise de la ierarhii din Harbin superiorului său, Arhiepiscopul Victor din Beijing, sfătuindu-l să nu facă nimic în privința recunoașterii Patriarhului înainte de restabilirea legăturilor cu Sinodul de peste Hotare, în timp ce, de dragul clarificării chestiunii legalității și corectitudinii sau incorectitudinii canonice a alegerii Patriarhului Alexie, Episcopul Ioan l-a sfătuit pe Arhiepiscopul Victor să-i trimită o scurtă felicitare cu ocazia hirotoniei lui și să aștepte să vadă care va fi rezultatul. În acest fel, urmărea să clarifice dacă noul Patriarh era un urmaș după Dumnezeu al Patriarhului răposat Tihon și care a fost mereu recunoscut de Biserica de peste Hotare și al Mitropolitului Petru (de Krutitsa), locum tenens al Scaunului Patriarhal, sau un simplu continuator al politicilor Patriarhului sovietic decedat Serghie.
În așteptarea clarificării acestei chestiuni și de dragul calmării acelei părți a coloniei rusești din Shanghai care devenise pro-sovietică și ceruse recunoașterea Patriarhului Moscovei, Episcopul Ioan a emis o rezoluție (ukazul № 650, datat 6 septembrie/24 august 1945) despre pomenirea temporară a Patriarhului Alexie la slujbele dumnezeiești în locul pomenirii de până atunci a ‘Episcopatului ortodox al Bisericii Ruse’[5].

Puțin mai devreme, pe 31 iulie, Episcopul Ioan scrisese Arhiepiscopului Victor că el considera că „anularea numelui Președintelui Sinodului de peste Hotare ar trebui ținută deocamdată, de vreme ce, potrivit canonului 14 al Sinodului I-II Local [din Constantinopol din 861], este greșit să fie oprită în mod voit pomenirea numelui mitropolitului cuiva. Dar ridicarea numelui Patriarhului… ar trebui obligatoriu să fie introdusă în eparhie potrivit cu ukazul tău… Pentru moment, încă nu au fost impuse condiții cu caracter ideologic care ar servi drept motiv pentru o schimbare în administrarea bisericească de peste hotare. Dacă sunt impuse din nou condiții inacceptabile în viitor, păstrarea prezentei ordini de administrare bisericească va deveni o sarcină a autorității bisericești care va reuși să fie creată în funcție de condiții externe”[6].

Această formă de exprimare indica faptul că Episcopul Ioan „se punea la adăpost”, fiind pregătit să revoce pomenirea Patriarhului Moscovei dacă ar fi fost impuse „condiții inacceptabile cu caracter ideologic”. În tot cazul, nu poate fi negat faptul că în această scrisoare a recunoscut temporar canonicitatea Patriarhului Moscovei, declarând: „Nu există vreo bază canonică pentru o astfel de independență, de vreme ce legalitatea recunoașterii – atât de către Biserica lui Locală, cât și de toate celelalte Biserici Locale – Patriarhul nu este în dubiu; și, de vreme ce comunicarea autoritatea bisericească numită (adică Patriarhul) a devenit acum posibilă, drept aceea ukazul (Patriarhului Tihon) din 7 noiembrie 1920 nu este aplicabil”. În orice caz, în august Arhiepiscopul Victor a trimis o telegramă Patriarhului Alexie cerând pentru el și Episcopul Ioan să fie primiți în jurisdicția lui; și, din acea vreme, Episcopul Ioan și preoții săi au început să-l pomenească pe Patriarh.

Oricum, Episcopul Ioan a început acum să fie contrazis de turma sa. Astfel, când preotul său, Pr. Peter a încercat să introducă pomenirea Patriarhului în mănăstirea condusă de stareța Adriana (mai târziu de San Francisco), ea i-a interzis și i-a spus să se întoarcă la Episcopul Ioan și să-i spună că greșește. Aproximativ în această vreme, pe 28 septembrie, Episcopul Ioan a primit o telegramă de la Mitropolitul Anastasie din Geneva, care-i spunea că Sinodul de peste Hotare era funcțional, că părinții Vlădicăi Ioan erau în viață și trăiau în Germania și că el, Mitropolitul, îi cerea să-i spună despre situația din Biserica din China[7]. Episcopul Ioan a oprit imediat pomenirea patriarhului sovietic și a telegrafiat pe 29 septembrie Arhiepiscopului Victor că a restabilit contactul cu Sinodul.

Unul din fiii Episcopului Ioan spune cum s-a pocăit de această scurtă pomenire a patriarhului sovietic de fiecare dată când întâlnea alt episcop, chiar și în timpul când trăia în SUA[8].

„Următoarea telegramă a venit în luna noiembrie din Statele Unite de la Arhiepiscopul Tihon al Americii de Vest și San Francisco, în care Vlădica Tihon l-a informat că Mitropolitul Anastasie, Arhiepiscopii Vitalie, Ioasaf, Ieronim și el au luat legătura unii cu alții și au cerut Episcopului Ioan să fie cu ei și să nu recunoască Patriarhia Moscovei.
Aceasta a fost tot ce trebuia să știe Episcopul Ioan și, când, la începutul lui decembrie 1945, a ajuns scrisoarea de la Arhiepiscopul Victor, care îl informa că l-a recunoscut pe Patriarhul Alexie, Episcopul Ioan a refuzat categoric să accepte pe noul Patriarh, în ciuda presiunii, a îndemnurilor și amenințărilor teribile”[9].

“În seara de 15 ianuarie 1946, Arhiepiscopul Victor a zburat la Shanghai cu un avion din Beijing și a declarat nu doar că a recunoscut pe Patriarh, ci că a devenit și cetățean sovietic, luând pașaport de la URSS”[10].

“Arhiepiscopul Victor a încercat în zadar să-l convingă, a cerut și a ordonat Episcopului Ioan să se supună și să-l recunoască pe Patriarh. În final, a venit la întâlnirea permanentă săptămânală a clerului, unde i-a informat oficial despre mișcarea spre Biserica sovietică și a cerut ca slujitorii bisericii să-i urmeze exemplul și, lăsându-l pe Episcopul Ioan să prezideze, a părăsit ședința. după un cuvânt din partea Episcopului Ioan prin care chema clerul să rămână credincios Bisericii Ruse de peste Hotare întâlnirea a votat un verdict sugerat de el: să raporteze Mitropolitului Anastasie despre fidelitatea clerului față de Sinodului de peste Hotare și să ceară instrucțiuni.
Nu a fost nici un răspuns din partea Sinodului mult timp și, în această perioadă de aproape șapte săptămâni, a fost exercitată o presiuni teribilă asupra Episcopului Ioan din partea autorităților sovietice, a Arhiepiscopului Victor, a Mitropolitului Nestor din Manciuria, din partea unei mari părți a societății rusești care a cerut pașapoarte sovietice, din partea clerului care se dăduse de partea aceea și din partea altora. În scris și oral, în presă, în cluburi și la întâlniri, partea sovietică a încercat să dovedească faptul că alegerea patriarhului fusese deplin legală, conformă cu toate canoanele bisericești și sugera ca dovadă un film documentar despre alegerea Patriarhului Moscovei și a toată Rusia.
Episcopul Ioan a fost de acord să vadă acest film, așa încât să vadă personal și să verifice întreaga procedură a alegerii cu condiția ca filmul să fie arătat nu într-un club sovietic, unde erau expuse toate tablourile sovietice la vremea aceea, ci într-o sală oarecare de teatru.
Marea parte a clerului din Shanghai a venit la rulare, inclusiv Protopopul mitrofor N. Kolchev, care trăiește acum în San Francisco, Pr. I. Wen și alții.
Înainte de începerea filmului și fără vreo avertizare, orchestra a început să cânte imnul sovietic și Episcopul Ioan a părăsit imediat sala. Organizatorii spectacolului s-au grăbit imediat după ierarh și au început să-și ceară scuze și au încercat să-l convingă să rămână. Episcopul Ioan s-a întors în sală după finalul imnului și, după ce a văzut filmul, a declarat că nu a fost absolut nici o legalitate în așa-numita alegere a Patriarhului care fusese arătată, că alegerea s-a derulat potrivit modelului clasic sovietic, în care este propus doar un candidat, pentru care reprezentanții fiecărei episcopii au votat identic fără excepție, citind o frază stereotipă și în care nu era nimic duhovnicesc sau canonic.
Această declarație a Episcopului Ioan a înfuriat și mai tare cercurile bolșevice și persecuția Vlădicăi și a clerului credincios lui s-a intensificat și mai tare.
Pe 20 martie, de ziua sărbătorii sfântului ocrotitor, Vlădicăi Ioan i-a fost adusă o telegramă în timpul Liturghiei. Deoarece nu acorda nici o atenție la orice nu avea legătură cu slujba, Episcopul Ioan a ascuns telegrama în buzunar fără să o citească și a deschis-o doar după slujbă. În telegramă, care era semnată de Mitropolitul Anastasie, se scria:
’Recunosc hotărârea clerului de sub președinția voastră ca fiind corectă.’
Acest sprijin moral primit de la capul Bisericii de peste Hotare a dat o putere nouă clerului care rămăsese credincios pentru a continua să-și apere bisericile ortodoxe de pretențiile și năvălirile bolșevicilor.
În luptă, Vlădica Ioan nu avea nici o odihnă, zbura efectiv de la biserică la biserică, vizitând școli și organizații sociale și ținând predici în apărarea Sinodului de peste Hotare, chemând poporul rus să fie credincios, îndepărtând pe agitatorii sovietici din bisericile ortodoxe și din organizațiile rușilor albi.
În această perioadă, Vlădica Ioan a fost supus îndeosebi unei presiuni puternice și unor amenințări atât din partea Arhiepiscopului Victor, cât și a Mitropolitului Nestor, care urma să fie numit Exarh al Patriarhului Alexie în Orientul îndepărtat.
În final, pe 15 mai, a sosit o telegramă de la Mitropolitul Anastasie din Munchen prin care Episcopul Ioan era ridicat la rangul de Arhiepiscop cu supunere directă față de Sinodul Ierarhiei. Oricum, era imposibil să fie făcută public aceasta până era primit de la Sinod decretul oficial.
Vineri, 31 mai 1946, Arhiepiscopul Victor a zburat din nou la Shanghai, dar, de data aceasta, la sosirea sa, a fost întâmpinat de oficiali consulari sovietici și nu de cler și mireni. În aceeași seară, Arhiepiscopul Victor a venit în persoană la catedrală înconjurat de oficiali consulari și de noii membri înscriși comsomoliști și a ocupat o parte din reședința catedralei cu suita sa. În acea seară, sovieticii au organizat o demonstrație, încercând să-l scoată afară pe Episcopul Ioan din catedrală și din reședința ei.
În ziua următoare, 1 iunie 1946, au sosit așteptatul decret oficial [№ 108] cu privire la ridicarea Episcopului Ioan la rangul de Arhiepiscop în funcție cu supunere directă față de Sinod.
Noul arhiepiscop în funcție i-a spus Arhiepiscopului Victor despre desemnarea sa și i-a propus să părăsească spațiul catedralei și să părăsească hotarele episcopiei de Shanghai.
Arhiepiscopul Victor, la rândul său, i-a dat Arhiepiscopului Ioan pe 15 iunie un decret al Patriarhiei Moscovei (№ 15 din 13 iunie 1946) despre desemnarea Episcopului Iuvenalie din Manciuria la dispoziția Arhiepiscopului Victor ‘pentru a-i lua locul Episcopului Ioan de Shanghai pe scaun, care nu recunoaște jurisdicția Patriarhiei Moscovei’.
Pe 16 iunie 1946, acest decret a fost publicat în ziarele sovietice și a venit o vreme de luptă deschisă pentru deținerea fizică a catedralei, pentru dreptul de a săvârși slujbele dumnezeiești în ea. Arhiepiscopul Victor a interzis clerului nostru (Pr. Ieromonah Modest, Pr. Medvedev, Pr. K. Zanevsky) să slujească în catedrală, în timp ce Vlădica Ioan însuși a slujit zilnic și le-a poruncit să slujească împreună cu el, interzicând preoților sovietici să țină predici și el însuși vorbind pentru ei, explicând închinătorilor de ce Biserica Ortodoxă de peste Hotare nu recunoștea Patriarhia Moscovei”[11].

Pe 16 iunie, Arhiepiscopul Ioan a declarat închinătorilor că primise un ukaz prin care era scos din administrația episcopiei de Shanghai, dar că nu se va supune lui: „Mă voi supune acestui ukaz doar dacă îmi dovedesc din Sfintele Scripturi și din legea oricărei țări că încălcarea jurămintelor este o virtute, în timp ce fidelitatea față de jurământul cuiva este un păcat grav”[12].

„Simțind că balanța înclina tot timpul în favoarea Arhiepiscopului Ioan [patru preoți din Shanghai s-au alăturat PM, iar 12 au rămas cu Arhiepiscopul Ioan], partea sovietică a început să recurgă la amenințări, aducând membri comsomoliști și depravați și cândva a fost o amenințare serioasă că Arhiepiscopul Ioan și alți lideri anti-comuniști ai coloniei rusești albe să fie răpiți și duși de ei o navă sovietică. Reprezentanții tineretului, fără știrea Vlădicăi, au organizat o pază care mergea mereu pe urmele lui fără să știe el asta și-l păzeau.
Când Arhiepiscopul Victor l-a ‘scos’ pe Arhiepiscopul Ioan cu decretul său și i-a interzis să slujească, Vlădica Ioan, în loc să plece din catedrală, s-a dus la amvon și a spus închinătorilor că era scos de Arhiepiscopul Victor deoarece a rămas credincios jurământului pe care-l dăduse Sinodului de peste Hotare, pe care-l depuseseră amândoi. Și s-a dus să slujească toată Liturghia!…
În august 1946, clerul sovietic și cetățenii sovietici au încetat să frecventeze catedrala și guvernul național chinez și autoritățile chineze au recunoscut pe Arhiepiscopul Ioan drept capul Episcopiei de Shanghai al Bisericii Ortodoxe de peste Hotare”[13].

Pe 19 octombrie 1946, Arhiepiscopul Victor a fost închis în Beijing sub acuzații de participare la unirea anti-cominternă a Coreei de Nord și la organizațiile ruse fasciste și de cooperare cu autoritățile japoneze de ocupație. Oricum, pe 24 octombrie, prin intervenția diplomaților sovietici, a fost eliberat.

Pe 26 noiembrie 1947, cu sfidarea sovieticilor, guvernul chinez din Nanking l-a confirmat pe Episcopul Ioan drept cap al Misiunii Duhovnicești Ruse în China[14]. Dar în 1947, când comuniștii se apropiau mai mult de putere, Arhiepiscopul Ioan și-a evacuat turma de 6.000 în Filipine și apoi în Statele Unite. El însuși a părăsit Shanghaiul în 4 mai 1949. Refuzul său de a se alătura sovieticilor a salvat fără îndoială atât fizic, cât și duhovnicește viața sa și a turmei sale. Acei 10.000 de ortodocși ruși din Shanghai care au acceptat pașapoartele sovietice și s-au întors în „patria” lor nu au fost atât de norocoși…[15].

Pe 14 iunie 1948 Mitropolitul Nestor de Manciuria și Harbin a fost arestat – la cererea reprezentanților sovietici. După ce a fost torturat interogatorii chinezi, a fost transferat la Lubianka în Moscova. Pe 25 decembrie a fost condamnat la 10 ani în lagăre pentru spionaj, pentru că a scris Împușcarea Kremlinului de la Moscova și pentru că a ținut parastase pentru mucenicii imperiali omorâți în Alapaevsk. A fost eliberat în 1956[16].


[1] Citat din: Archpriest Peter Perekrestov, „St. John of Shanghai & San Francisco’s View of the Russian Church in the Twentieth Century”, 2003. http://www.synod.com/Nashe%20nasledie/stjohn_views.html.

[2] Ibidem.

[3] St. John of Shanghai & San Francisco (Moscow, 2008), pp. 100-101.

[4] Ibid. 102-103.

[5] „Declarația”, sub jurământ pe cruce și pe Sfânta Evanghelie de membrii Emigrației Ruse din Shanghai: G.K. Bolotov, P.I. Alexeenko, V.V. Krasovsky, N.N. Pleshanov, B.M. Krain, B.L. Kuper, M.A. Moshkin, 9 mai, 1963, San Francisco. Vezi și Monahul Benjamin, „Arkhiepiskop Ioann (Maksimovich) kak okhranitel’ tserkovnago imushchestva v Shankhae” (Archbishop John (Maximovich) as the Preserver of Church

Property in Shanghai), Pravoslavnaia Rus’ (Orthodox Russia), № 23, December 1/14, 1999, pp. 5- 7.

[6] Arhiva Departamentului de Relații Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei, d. № 24; Monahul Benjamin, op. cit., vol. 3, pp. 88-89; Arhiepiscopul Ambrose (von Sievers), “Proslavlen li u Boga Arkhiepiskop Ioann (Maksimovich)?” (A fost Arhiepiscopul Ioan (Maximovici) proslăvit de Dumnezeu?), Russkoe Pravoslavie (Russian Orthodoxy), № 2 (16), 1999, p. 34.

[7] „Declarația”, op. cit. Potrivit tradiției orale a frăției obștii Sf. Iov, telegrama a fost trimisă de superiorul obștii, Arhimandritul Serafim (Ivanov) în numele Mitropolitului, de vreme ce contactul cu cel din urmă a fost pierdut din cauza mișcării liniei frontului și deplasării Sinodului din Belgrad în Munchen și apoi la Geneva. Ei spun că la auzul acestui „arbitraj”, mitropolitul i-a mulțumit Pr. Serafim, dar i-a spus să nu-i mai folosească numele (Monahul Benjamin, op. cit., vol. 3, p. 95).

[8] Pr. Andrew Kencis, monpress@telusplanet.net, 3 decembrie 1998; Protopriests Valery Lukianov, Man of God: Saint John of San Francisco, Redding, Ca: Nikodemos Orthodox Publication Society, 1991, p. 46. Matușca Anastasia Shatilova scrie că a văzut scrisoarea Sf. Ioan de pocăință către Sinod în arhivele Sinodului (Church News, April, 1998, vol. 10, № 4 (71), p. 6).

[9] „Declarația”, op. cit. După cum rezumă o publicație americană: „Prin ukazul Patriarhului Alexei al Moscovei, datat 27 decembrie 1945, Misiunea din China a fost reunificată cu Biserica Mamă Rusă și ruptura cauzată de acțiunile schismatice ale Sinodului de la Karlovitz au fost vindecate. Dar perspectivele pentru lucrarea Bisericii erau cumva adumbrite de schismă în 1946 de episcopul vicar de Shanghai, Ioan Maximovici, care a preluat conducerea printr-o mișcare de opoziție împotriva Patriarhului și a episcopului său valid din Beijing” (One Church, vol. 12, №№ 9-10, septembrie-octombrie, 1958, p. 228).

[10] „Declarația”, op. cit. Protoprezbiterul Elias Wen scries: „După Al Doilea Război Mondial, mulți emigranți ruși din Shanghai, inclusiv unii clerici, au luat pașapoarte sovietice. Capul misiunii, Arhiepiscopul Victor, era unul dintre cei care procedase așa, cum a fost un paroh în vârstă al catedralei noastre, Protoprezbiterul Mihail Rogozhin. Noi, împreună cu Vlădica Ioan, nu au urmat acest exemplu. Îmi amintesc că Vlădica Ioan a primit un anunț de la consulatul sovietic că Arhiepiscopul Victor venea în Shanghai. Vlădica Ioan a adunat laolaltă tot clerul și a anunțat că nu se va întâlni cu Vlădica Victor. L-am sprijinit în acest demers.
Când Arhiepiscopul Victor a sosit în Shanghai din Beijing, opt tineri comsomoliști l-au însoțit și a mers spre catedrală, unde Părintele Mihail tocmai terminase un parastas. Noi am urmărit aceste întâmplări din casa parohială. Ziua următoare, s-a întâmplat că m-am întâlnit cu Arhiepiscopul Victor. Ne-a numit ‘ioaniți’. ‘Da, și știi de ce îl părtinim pe Vlădica Ioan?’ l-am întrebat. ‘Dacă vrei să știi, îți voi spune. Cine l-a adus pe Vlădica Ioan aici? Tu l-ai adus la noi. După sosirea Vlădicăi Ioan, tu singur ai venit aici de multe ori și i-ai spus: ‘Vlădica Ioan, te respect, recunosc înălțimea vieții tale și ești un conducător bun. Continuă astfel. Și, dacă clerul nu te ascultă, nu ezita să-l pedepsești. Vlădica, nu ai spus aceste lucruri?’. ‘Da, am spus’, a recunoscut Vlădica Victor. ‘De aceea îl ascultăm. Și acum tu ești împotriva Vlădicăi Ioan. Acum tu ești cetățean sovietic și este imposibil să avem legătură cu tine. Eu sunt chinez; clerul a rămas Alb, dar tu ești sovietic ‘roșu’. Fă cum vrei…” (Archpriest Peter Perekrestov, Man of God – Archbishop John of Shanghai and San Francisco,

Redding, Ca.: Nikodemos Orthodox Publication Society, 1994, pp. 64-65)

[11] „Declarația”, op. cit.

[12] Russkij Palomnik (The Russian Pilgrim), № 9, 1994, p. 16; Monk Benjamin, op. cit., vol. 3, p. 111.

[13] „Declarația”, op. cit. Jonah Seraphimovich Ma, un ucenic apropiat al Arhiepiscopului Ioan, care a lucrat pentru guvernul național chinez, dă mărturie: „Am sfătuit pe Arhiepiscopul Ioan să ceară cetățenie chineză; în final a fost de acord. După procesarea tuturor documentelor necesare pentru Arhiepiscop, eu personal i-am înmânat Arhiepiscopului Ioan aprobarea guvernului. Doar după ce Arhiepiscopul a obținut cetățenia chineză au abandonat sovieticii planurile lor de capturare a Arhiepiscopului Ioan și să preia catedrala din Shanghai. Dragul nostru Arhiepiscop Ioan și catedrala au fost salvați”. (în Protopresbyter Valery Lukianov, “The Truth concerning Vladyka John of Shanghai, the Wonderworkers: An Historical Inquirty”.

[14] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, p. 116. “Abia în 2003, într-o carte dedicată nepoatei Vlădicăi Victor (Sviatin), Xenia Keping, ne-a fost dat să înțelegem definitiv că Arhiepiscopul Victor a fost omorât în ‘patria’ sovietică. Motivul pentru aceasta s-a spus că a fost dezacordul său de a se împăca cu șterpelirea proprietății Bisericii Ruse din China de către oficialii sovietici, atât de stat, cât și patriarhali” (T.A. Bogdanova, A.K. Klementiev, “Put’Khailarskago Sviatitelia” (The Path of the Bishop of Hailar), Pravoslavnij Put’ (The Orthodox Way), 2005, p. 62 ®).

[15] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, p. 116. Mitropolitul Valentin de Suzdal scrie: „Îmi amintesc de anul 1956, mănăstirea Adormirii de monahi din Odessa, unde eram un martor fără voie când s-au întors din lagăre și închisori, după ce și-au împlinit termenul, acei ierarhi care s-au întors în Rusia după război ca să fie uniți cu ‘Biserica Mamă’ la apelul guvernului lui Stalin și al Patriarhiei Moscovei: ‘patria v-a iertat, patria vă cheamă!’ În 1946 au intrat cu încredere în URSS și au fost prinși imediat toți și închiși pe 10 ani, în timp ce ‘Biserica Mamă’ a tăcut, fără să-și ridice vocea în apărarea celor pe care i-a trimis în capcană. Pentru a fi ‘restabiliți’ în rangul lor ierarhic, au trebuit să accepte și să cânte imne serghianismului și să accepte pe patriarhul sovietic. Și apoi ce? Unii dintre ei și-au sfârșit viețile în arest la domiciliu, alții în închisori de mănăstire, în timp ce alții au trecut repede în eternitate.”(Nativity Epistle, 2000/2001).

[16] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, pp. 1245-125. Vezi și ”Tserkovnie Iudy” (Church Judases), Slovo (The Word), № 26, December 25, 1949; in von Sievers, “Bezobrazniki”, op. cit., p. 20; N. Larnikov, “I poshel Vladyka Nestor tem zhe putem…” (And Vladyka Nestor went along the same path), http://listok.com/article54.htm.