Credincioșii greci se simt o familie solidară cu cei ucraineni, dincolo de trădările ierarhiei lor. Noi cu cine suntem?

Ακτίνες: La ultima Sfântă Liturghie din Lavra Peșterilor din Kiev, credincioșii Bisericii Ortodoxe prigonite cântă ”Hristos a înviat!” în noaprea de Anul Nou! (VIDEO)

Noi o ducem bine. Să vedem, totuși, cum o duc creștinii ortodocși din Ucraina cu responsabilitatea și a episcopilor noștri! Și, după ce vedem, să mergem să mulțumim „ierarhilor voinici” și pentru această realizare a lor!

«Și am zis rusului că îmi pare rău, dar suntem o familie cu Patriarhul. Cum voi lăsa familia ca să merg cu altcineva? Mă înrolez împreună cu Patriarhul [Ieronim al Atenei în ziarul Καθημερινή]

Iarăși, noi, creștinii ortodocși, ne înrolăm împreună cu frații ortodocși prigoniți, și nu cu Patriarhul persecutor Bartolomeu. FAMILIA noastră este TRUPUL LUI HRISTOS și MĂDULARELE/MEMBRII sunt FRAȚII noștri. Nu sunt familia noastră cluburile secrete și saloanele politicienilor, nici nu sunt frații noștri maimuțele lor, care se dau drept clerici!

…………………………………………………..

Credincioșii Bisericii Ortodoxe Ucrainene prigonite cântă Hristos a înviat! în ajunul Anului Nou 2022-2023 la ultima Sfântă Liturghie din Lavra Peșterilor din Kiev în Biserica Sfinților Antonie și Teodosie. Este pentru ei ceva ca un Acatist:

Nota noastră: Ierarhia Bisericii Greciei, prin recunoașterea formală a schismaticilor ucraineni, poartă o mare răspundere pentru persecutarea credincioșilor din Ucraina. La fel și sinodalii din Alexandria și mai ales din Cipru. Înainte de a fi un război armat, conflictul din țara vecină este unul religios și cultural. Ceea ce ne interesează cel mai mult, credincioșii ortodocși sunt prigoniți pentru credința lor fix ca în vremea comuniștilor ca „dușmani ai poporului” fără să atenteze cu ceva la siguranța statului, ba chiar luptând pe front mulți dintre ei. Vina lor este că țin credința dreaptă pe care o are și Moscova și nu recunosc pretențiile papiste ale Constantinopolului, nici acțiunile schismaticilor din Ucraina.

Putem înțelege motivațiile politice ale acestei prigoane, dar nu le putem accepta. În alte țări a fost aleasă conviețuirea pașnică a celor majoritari cu minoritățile etnice, nu eliminarea lor. Cu atât mai puțin poate fi primită excluderea din societate pe criterii religioase, nici măcar etnice. Biserica Ucraineană nu este dependentă de Rusia, așa cum este acuzată, ci doar are ca moștenire comună credința drept slăvitoare atât cu Moscova, cât și cu celelalte Biserici Locale. Singura ei „vină” este că nu acceptă intruziunea Fanarului și invențiile lui de primat papist.

Desigur că ierarhii români nu au aceeași răspundere ca cei din Bisericile care au intrat în comuniune cu gruparea lui Epifanie Dumenko, totuși au obligația morală să denunțe aceste persecuții nejustificate asupra Bisericii. Drept aceea, ca niște credincioși cu inimă sinceră așteptăm și cerem din partea ierarhiei române să fie alături și să sprijine pe frații ortodocși de peste graniță, mai ales că este afectată comunitatea noastră de români de acolo. Nu există poziție neutră: ori de partea credincioșilor, ori cu dictatele politice.

Patriarhia Bulgariei recunoaște provizoriu autocefalia Bisericii din Macedonia de Nord

Imagine: Romfea.gr

Patriarhia Bulgariei a luat hotărârea să recunoască autocefalia noii Biserici a Macedoniei de Nord printr-o decizie sinodală din data de 13 decembrie a.c.

După cum era de așteptat, ierarhia din Sofia și-a exprimat indirect dezacordul cu privire la atribuirea titulaturii „de Ahrida”, cetate a cărei istorie și-o revendică bulgarii. De aceea îl vor introduce provizoriu pe Arhiepiscopul Ștefan în diptice fără referire la Ahrida (Ohrida). Soluția este așteptată la nivel panortodox.

Un alt fapt interesant este că recunosc decizia sârbilor de acordare a autocefaliei, nu a Constantinopolului de restaurare a comuniunii. Prin aceasta înfruntă pretențiile de primat ale Fanarului.

De asemenea, este notabil faptul că Patriarhia noastră (Română) nu a luat nici o poziție în ședința sinodală din toamna acestui an.

Decizia integrală a bulgarilor a fost redată de portalul grecesc Ακτίνες:

„Sfântul Sinod a decis în consens că primește în comuniune euharistică Tomosul de autocefalie pe care l-a dat Patriarhia Serbiei Bisericii Republicii Macedonia de Nord. Până la emiterea unei decizii panortodoxe pe tema denumirii Bisericii Ortodoxe din Republica Macedoniei de Nord.

Sfântul Sinod adaugă următoarea formulă la dipticele Bisericii Ortodoxe din Bulgaria cu privire la menționarea ArhiepiscopuluiȘtefan drept „Arhiepiscop al Bisericii Republicii Macedonia de Nord.”

Amintim că grecii (Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei) nu acceptă termenul de „Macedonia” sau un derivat al lui în denumirea noii Biserici Locale.

Schismo-erezia aflată în derulare în Ortodoxie pe subiectul autocefaliei

Tomosul „autocefaliei ucrainene” (Imagine: Ορθόδοξος Τύπος)

În ultima vreme ridicarea unei Biserici la rang de autocefală a devenit o problemă acută în Ortodoxie. Nu doar rușii sunt afectați, ci situația s-a întors și împotriva grecilor, care nu acceptă denumirea noii Biserici a Macedoniei de Nord îndeosebi din motive naționaliste. Publicația Presa Ortodoxă din Grecia a redactat un articol care portretizează situația în ansamblul ei:

Cuvânt despre autocefalie

Adesea auzim acum că se face vorbire despre „autocefaliile” Bisericilor Locale.

 • Începutul s-a făcut cu „autocefalia” ( a fost caracterizată drept „kakocefalie”) Ucrainei pe care a dat-o – în ciuda obiecțiilor serioase exprimate și continue – Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, făcând o intruziune în jurisdicția Patriarhiei Rusiei, de care voia să rupă Biserica a acestui stat mai nou.

 • Punând la încercare în continuare îngăduința Bisericilor Ortodoxe din lume, după Ucraina și în timp ce a lăsat să se înțeleagă puțin în declarații anterioare intențiile sale, Patriarhul Bartolomeu se pregătea să ofere autocefalie celor din Skopje (macedonenilor). Acolo i-a luat-o înainte și probabil l-a surprins – și nu numai – Patriarhia Serbiei, care a oferit autocefalie celor din Skopje.

 • A constituit o mirare în final autocefalia care a fost făcută cunoscută în această vreme, este autocefalia pe care a revendicat-o din proprie inițiativă Biserica Ortodoxă a Ucrainei, cea de sub Arhiepiscopul (Mitropolitul) canonic Onufrie.

 • Conform principiului enunțat din timpul Marelui Fotie și acceptat panortodox, că „există obiceiul ca cele bisericești să se preschimbe odată cu cele politice”, crearea unui nou stat îndreptățește și constituirea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Locale din el. Când Constantin cel Mare a inaugurat împărăția Constantinopolului, Biserica Bizanțului a constituit centrul ortodox puternic prin sine ca noua Romă și a primit același statut onorific ca vechea Romă.

Deci, cu aceste date s-a început și în zilele noastre să fie dezbătută proclamarea ca autocefale a Bisericilor statelor care s-au ivit prin ruperea din Iugoslavia și Uniunea Sovietică: Estonia, Letonia, Belarus, Ucraina, Skopje, Muntenegru.

Procedura prin care să fie acordată bisericește autocefalia, înainte de Colimbari, a constituit un subiect de lungi dezbateri în Conferințele presinodale, când a fost discutat subiectul autocefaliei. Toți au fost de acord că Biserica Ortodoxă Locală care dorește independența ei va depune o cerere Bisericii mamă de care aparținea până atunci. Biserica mamă, după ce o validează, transmite cererea și acordul ei Patriarhiei Ecumenice, care își asumă în mod coordonator să asigure consimțirea și a celorlalte Biserici. Dacă Biserica mamă refuză sau nu consimt toate Bisericile, procedura acordării autocefaliei se întrerupe. Proclamarea autocefaliei prin consimțirea tuturor o realizează Patriarhia Ecumenică pentru că este prima Biserică prin rang. Nu acordă singură autocefalia, ci sinodal, consimțit.

Totuși la cele trei „autocefalii” de mai sus modul acesta nu a avut loc. cererea este dreaptă, dar procedura convenită a fost eludată. Cei ce au acționat s-au mișcat anticanonic. Iar cea mai mare responsabilitate o poartă cel care a început, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care a deviat sau a încurajat și pe ceilalți să-l imite. Rădăcina răului este înțelegerea greșită cu totul a „prerogativelor”  drept „primat” și încălcarea adevăratei sinodalități.

Sunt încălcate cele convenite unanim; dar Patr. Bartolomeu anulează după Colimbari și încalcă chiar și propriile lui obligații recente; se mișcă samavolnic, imită pe Papa.

S-a făcut un început rău. Aude cineva? Va pune cineva frână acestui coborâș?

Observații: Tabloul complet al autocefaliilor revendicate la ora actuală este unul destul de complex, presiunea factorilor externi politici fiind una importantă. Războiul din Ucraina îndeosebi, dar și tensiunile anterioare lui joacă un rol determinant.

Cea mai controversată situație o reprezintă formarea de către Constantinopol a unei structuri bisericești în Ucraina prin intervenția într-un teritoriu străin, al Patriarhiei Moscovei. Pe lângă conotațiile schismatice ce țin de primirea fără pocăință a unor clerici caterisiți și revendicarea unei jurisdicții ce nu-i aparține, pretențiile de primat de putere agravează situația prin concepții eretice papistașe anti-sobornicești despre structura și organizarea Bisericii.

În privința macedonenilor, așa cum se remarcă în articol, procedura este sau pare a fi forțată. Aceștia au fost primiți în comuniune în mod canonic de către sârbi, dar recunoscuți drept autocefali fără un acord pan-ortodox prealabil. Pomenirea lor deja în diptice de unele Biserici Locale, cum ar fi sârbii și rușii, poate fi considerată o atitudine provizorie, prin care este manifestată comuniunea bisericească. De altfel, cam așa s-a întâmplat și cu alte Biserici devenite autocefale recent (cum ar fi Cehia și Slovacia, Polonia, Albania), a căror recunoaștere deplină s-a realizat în timp și prin forțarea notei, după negocieri și discuții tensionate.

O situație aparte o reprezintă Biserica Ucraineană de sub Mitr. Onufrie. Sinodul lor nu se declară autocefal, ci independent, un concept inovativ. Pe de altă parte, se comportă ca fiind autocefali, fapt dovedit prin recunoașterea macedonenilor, un atribut ce ține doar de Bisericile autocefale. Însă pe durata războiului din această țară nu ne putem aștepta la o rezolvare clară a situației, existând o presiune tot mai mare a autorităților de a scoate în afara legii Biserica aceasta canonică pentru legătura cu Patriarhia Rusă. Chiar zilele acestea Președintele Zelensky a semnat un decret de scoatere în afara legii, care urmează să fie dezbătut în Rada ucraineană. Greu de crezut că va fi pus în practică, dar presiuni reale există.

În general, se poate spune că toată această criză pornește de la atitudinea sfidătoare a Fanarului, care a blocat orice discuție pe subiect și insistă asupra pretențiilor sale papiste. Întreruperea comuniunii de către ruși cu cei care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Fanar, Alexandria, Grecia și Cipru) face ca situația actuală de ansamblu a Bisericii Ortodoxe să fie una de schismă internă oficială. În plus, după formarea unui Exarhat rusesc în Africa, s-a ajuns ca recent (22 nov. 2022) și Alexandria să întrerupă pomenirea rușilor. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nu e vorba de o ruptură a unor formațiuni minore separate și nici de greșeli reparabile, ci de un impas prelungit și extins între multe Biserici Locale, fără o procedură stabilită de urmat și fără a se întrezări posibilitatea unor discuții pe subiect măcar cum s-au început la Amman chiar înainte de „pandemie”.

Așadar avem o schismă gravă, marcată de ruperea comuniunii între diferite Biserici Locale și intrarea în comuniune cu schismatici condamnați, dar și de erezie de natură papistă susținută de Constantinopol și criticată de ruși în special.

Sf. Porfirie: Unirea nu se face prin a crede că toate religiile sunt la fel

Imagine: Dogma.gr

Dogma.gr: Sf. Porfirie: „Toate există, după cum scrie Scriptura”

Și diavolul există, și toate câte cum le spune Scriptura există. Și diavolul, și chinul, și toate. Omul a creat mulți dumnezei, și există foarte mulți dumnezei.

Chiar și destrăbălații înșiși, ateii cred în Dumnezeu, nu în cel adevărat, ci în trup, în patimi, în materie…, toți venerează ceva…

Ceea ce venerează cineva, aceluia slujește. Adică ești desfrânat, ești om al trupului, lucrezi pentru trup, pentru materie… Adevărul este în Ortodoxie… Există multe lumini, pe care le vede cineva și este impresionat, dar una efste lumina cea adevărată…. este de valoare să venereze cineva pe Singurul Dumnezeu adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos…

Adevărurile lui Dumnezeu, după cum a spus cineva, sunt aceleași de la început. Nu există alte adevăruri, noi, deoarece lumea ar fi progresat și știința, iar oamenii au mers pe lună…

Numai religia lui Hristos unește și toți trebuie să ne rugăm să venim la ea. Astfel se va face unirea, nu prin a crede că toți suntem la fel și toate religiile sunt același lucru. Nu sunt același lucru… Mă rog ca Dumnezeu să vă dea luminare să înțelegeți că nu are legătură religia, Ortodoxia noastră, cu celelalte religii.

[Extras din cartea ΚΟΝΤΑ ΣΤΟ ΓΕΡΟΝΤΑ ΠΟΡΦΥΡΙΟ του πνευματικού του τέκνου Κων/νου Γιαννιτσιώτη (ALĂTURI DE BĂTRÂNUL PORFIRIE, scrisă de fiul său duhovnicesc, C-tin Iannitsiotis), εκδόσεως Ιερού Ησυχαστηρίου Η ΜΕΤΑΜΟΡΦΩΣΙΣ ΤΟΥ ΣΩΤΗΡΟΣ, Αθήναι 1995.]

Pecetea lui Hristos sau a lui Antihrist îi conduce pe oameni în orice epocă (Pr. Atanasie Mitilineos)

Pecetluirea, mai exact însemnarea oamenilor de către Antihrist este înțeleasă adesea doar din capitolul 13 din Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul și neglijează un alt pasaj foarte important despre același subiect. Este vorba despre cap. 20: 4: „Şi am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi/decapitați pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei şi care nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani”. Acest verset este explicat în detaliu de Părintele Atanasie Mitilineos în cuvântările sale exegetice pe marginea cărții Apocalipsa.

Redăm mai jos tâlcuirea Părintelui preluată din cartea a 5-a, intitulată: Revelation, The triumph of the Lamb (Biruința Mielului), confruntată și cu înregistrată audio din video-ul de mai jos:

Am trecut peste precizările frumoase, edificatoare și foarte clare despre sufletele celor cărora li s-a dat să șadă pe tronuri. Pe scurt, aceștia sunt apostolii, învățătorii, mucenicii și toți creștinii sfinți care au biruit asupra păcatului și duhurilor rele și domnesc împreună cu Hristos, judecă lumea prin exemplul lor și sunt vii până la Judecata finală și bineînțeles că și în împărăția cerurilor de apoi. Accentul pe faptele bune, nu pe o amprentare formală a trupului se poate vedea și în comentarea pasajului care ne interesează.

Cum vom înțelege cine au pecetea fiarei

Trebuie să mai remarcăm ceva la care vă rog să luați aminte în mod deosebit. În mod deosebit. Un lucru pe care l-am spus de multe ori în explicarea pe larg a Apocalipsei.

Deci o mai spun o dată. Că: „sufletele celor decapitați” (Apoc. 20: 4), adică este o observație primară și anacronică, ca să spunem așa cumva. Spune: cei care au fost decapitați, adică cei care au fost junghiați, cărora li s-a tăiat capul cu securea, adică mucenicia. Care sunt Sfinții Mucenici. Aceștia spune explicit textul că nu s-au închinat chipului fiarei, nici nu au luat însemnul pe fruntea sau pe mâna lor, pe care le-o punea Antihristul, fiara în epoca lui. Dar știm că asta nu este posibil pentru că Antihristul încă nu a sosit. Deci cum este această devansare? Cum s-a întâmplat? Pentru că Sfinții și Mucenicii au trăit din epoca lui Hristos continuu până în veci. Antihristul nu era. Deci cum s-au silit să nu se închine chipului lui și l-au negat? Asta vreau să vă spun.

Există amăgirea că mulți consideră că va veni Antihristul, vai, vai, ce vom face?  Iubiților, duhul Antihristului este răspândit. Este răspândit duhul Antihristului. Nu a spus Sfântul Evanghelist Ioan că ați auzit că vine Antihristul și deja există mulți antihriști în lume (1In. 2:18)? Cum va veni și deja există antihriști? Înseamnă că Antihristul vine ca o persoană concretă, dar înainte-mergătorii lui reprezintă duhul Antihristului, iar duhul Antihristului este orice mă îndepărtează de Evanghelia lui Hristos.

Mă îndepărtează moda? Este: Mă închin la chipul lui Antihrist. Mă îndepărtează lumea? Mă închin la chipul lui Antihrist. Primesc plăcerile acestei lumi? Mă închin la chipul lui Antihrist. Mă îndoiesc de firea omenească a lui Hristos? Mă închin la chipul lui Antihrist. Și, în acest timp, primim pe frunte și pe mână însemnul lui Antihrist. Vom putea să-i spunem unui om în stare avansată de demonizare: Fă-ți cruce! Imposibil. Își face cruce? Imposibil. De ce? Mâna i-a fost însemnată de diavol. Cum să-și facă cruce? Trupul i-a fost însemnat de diavol. Cum își va face cruce? Înțelegeți, iubiții mei?

Nu așteptați venirea lui Antihrist și să ziceți, cum fac mulți: „Să-mi închei viața și apoi Antihristul poate veni când îi place”. Antihristul este prezent. Duhul Antihristului este prezent. Va veni numai ca persoană concretă când va veni. Până atunci, el este prezent în înainte-mergătorii săi și în duhul lor și acest duh rău deja existent va fi întrupat în persoana lui Antihrist chiar la finalul istoriei. Asta e tot. Ați înțeles?

Aretas punctează: cum vom putea vedea precis însemnul lui Antihrist pe fața omului, pe frunte sau pe mână? Vă voi citi o parte din ce explică el despre faptul că Hristos îi însemnează pe următorii Săi iubitori de Dumnezeu: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne” (Ps. 4: 6) la fel cum Antihrist își pune pecetea lui pe păcătoșii necredincioși și nepocăiți (PG 106, 752B) Hristos pune un însemn, dar și Antihrist pune un însemn. Însemnul lui Hristos este că s-a însemnat peste noi lumina lui Hristos, semnul lui Hristos, lumina lui Hristos, adică cinstita Cruce. Căci cel care are pe față lumină, ca acei credincioși pe fața cărora există lumină sunt însemnați ca un semn distinctiv pentru cei iubitori de Dumnezeu. Așa și cei necredincioși sunt însemnați pe frunți. Fiți atenți la acest punct!

Vede cineva că evlavia o are ca pe ceva pe fața lui, înlăuntrul lui. Ceva. Fie că fața lui este plăcută sau nu, chipul lui trece printr-o schimbare dumnezeiască. Îngerii văd ceva mult mai mult decât putem noi vedea între noi. Sfinții pot să vadă acest „ceva mai mult”. De multe ori văd lumina slavei dumnezeiești.

Oamenii de rând contemporani cu Iisus nu au văzut slava pe înfățișarea lui Hristos, chiar dacă era mereu prezentă. Au văzut-o? Nu au văzut-o. Totuși exista. Când s-au dus să-L prindă pe Domnul în grădina Ghetsimani și s-au apropiat, înainte să treacă aceia la fapte, îi întreabă Domnul. Fiți atenți! Aici este firea umană a lui Hristos, să nu uităm. Îi întreabă Hristos: Pe Cine căutați? Pe Iisus Nazarineanul. Eu sunt. Abia au auzit: Eu sunt, au făcut un pas înapoi, spune Evanghelistul. S-au ridicat iarăși și au venit din nou aproape. V-am spus: Pe Cine căutați? Pe Iisus Nazarineanul (cf. In. 18: 4-8). Ce i-a făcut pe acești oameni să acționeze astfel? Erau străjeri înarmați cu săbii și ciomege care se apropiau de un om neînarmat, Care avea toată bunătatea să le spună că Eu sunt. În mod inexplicabil, în prezența conducătorilor lor, un număr de străjeri antrenați și-au pierdut inima și s-au dat înapoi de la un singur presupus nelegiuit. Care a fost cauza acestui comportament ciudat?

Cauza a fost acest ceva, acest ceva de pe fața Lui slava harului dumnezeiesc de pe fața lui Hristos. Ceea ce au Sfinții, ce au cei evlavioși, acel ceva. Este o schimbare care s-a imprimat pe fața lor din inimă. Și această schimbare este o încredințare că ai un om blând, pe fața căruia ca om s-a însemnat lumina lui Hristos. Cerem îndeosebi aceasta în rugăciunile noastre să se însemneze peste noi lumina feței Sale: „Hristoase, Care luminezi pe tot omul care vine în lume… să se însemneze peste noi lumina feței Tale”! … să se însemneze peste noi lumina feței Tale! Adică să se întipărească, să se imprime pe fruntea noastră, pe existența noastră lumina feței Tale!

Dimpotrivă, însemnul lui Antihrist pătrunde pe fața și întreaga existență a oamenilor necredincioși, nerușinați, fără de scrupule și morală, care aleg o viață de întuneric. Se vede pe fața lui că are pecetea lui Antihrist. Însemnul lui Antihrist devine mult mai evident și vizibil din cauza faptelor lor întunecate. Ca să fie mai vădit, mai arătat, mai clar celorlalți că au primit pecetea lui Antihrist, o vede cineva în faptele lor.

Iubiții mei, pecetea fie a lui Hristos, fie a lui Antihrist îi conduce pe oameni în epoca în care trăiesc. Deci să nu considerăm că va fi o stare viitoare. Este prezentă în orice clipă această stare și privește fiecare generație de credincioși. Este o înșelare să credem că este irelevant pentru noi pentru că Antihristul adevărat și final va veni în viitorul îndepărtat. Cred că au fost clare…

Oaia care urmează un păstor pierzător are parte de moarte

Subiectul responsabilității mirenilor, monahilor și păstoriților în general este unul de actualitate. Este adevărat că nu e ușor de găsit ierarhi și preoți de încredere, totuși această situație nu face să nu mai fie stricătoare de suflet căile pierzării și nici de urmat cei ce conduc pe ele. Este nevoie de mai mult interes și căutare mai sârguincioasă pentru a găsit răspunsuri, sfaturi și îndrumători potriviți. Pe lângă marea răspundere a povățuitorilor, dau socoteală și cei povățuiți pe cine ascultă pentru că sunt ființe cuvântătoare și se angajează în mod înțelegător să urmeze pe un duhovnic sau altul, o învățătură sau alta în marea de rătăciri și primejdii duhovnicești ce ne înconjoară. Acest lucru este valabil atât la nivel moral, cât și doctrinar.

Oile cuvântătoare se pot sălbătici (Imagine: Vatican in exile)

Există o sumedenie texte scripturistice care ne avertizează să nu urmăm pe orice învățător, dintre care redăm câteva:

„Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. 15: 14)

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște.” (Mt. 7: 15)

„Au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; și mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită” (2Pt. 2:1-2)

„Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos.” (Col. 2: 8)

„Eu (Pavel) ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma.” (Fapte 20: 29)

„Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult mult i se va cere şi cui i s-a încredinţat mult mai mult i se va cere.” (Lc. 12: 47-48)

Constituțiile Apostolilor (cartea II, cap. XIX):

„Ascultaţi, episcopi, şi ascultaţi, laici, ce spune Dumnezeu: “Voi judeca între berbec şi berbec şi între oaie şi oaie” [Iz. 34, 17], iar păstorilor le spune: “Veţi fi judecaţi pentru neiscusinţa voastră şi pentru stricăciunea adusă oilor”, adică: “Voi judeca între episcop şi episcop, între laic şi laic, între stăpânitor şi stăpânitor.” Căci oile sunt cuvântătoare/raţionale şi berbecii la fel, nu necuvântătoare/neraţionale, ca laicul să nu spună niciodată: “Eu sunt oaie şi nu păstor.” Aşa cum oaia care nu urmează păstorului bun se expune lupilor spre stricăciune, tot aşa cea care urmează păstorului rău are evident drept consecinţă moartea, pentru că va fi mâncată. De aceea trebuie să fugim de păstorii care fac stricăciune.”

Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XVI (după PSB 1):

„Dacă sunt dați morții cei care cu trupul strică casa cuiva (1Cor. 6: 9-10, Lev. 20, 10, In. 8, 5), cu cât mai mult cel care strică, printr-o rea învățătură, credința lui Dumnezeu, pentru care Iisus Hristos a fost răstignit? Unul ca acesta, fiind întinat, va merge în focul cel nestins, la fel și cel care-l ascultă.” (Precizare: o altă versiune a textului original, redată de  Patrologia Graeca (vol. 5), este mai explicită, deși nu neapărat mai de încredere: „Dacă cei care strică casele omenești sunt osândiți la moarte, cu cât mai mult vor plăti la veșnica judecată cei care se apucă să corupă Biserica lui Hristos, pentru care a răbdat cruce și moarte Domnul Iisus, Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu? Cel care desconsideră învățătura Lui, după ce se îngrașă și se îngroașă, va încăpea în gheenă. La fel va fi chinuit și orice om care a luat discernământ de la Dumnezeu dacă a urmat unui păstor neexperimentat și a primit o slavă mincinoasă drept adevăr. Ce părtășie are lumina cu întunericul?”)

Îndrumările Sfinților Părinți pe această temă sunt rezumate în povețele Sf. Teofan Zăvorâtul, pe care le-am redat într-un articol mai vechi despre Nevoia de povățuire, pagubele îndrumătorilor falși și „ascultarea fără de povățuitor”.

Viziunea critică a Sf. Nectarie asupra primatului papal

Imagine: Ρομφαία.gr

Principala cauză a schismei dintre creștinismul apusean și cel răsăritean potrivit Sfântului Nectarie (Sf. Iustin Popovici)

Din bogata comoară duhovnicească a Sf. Nectarie de Eghina, avem multe perle de preț să le oferim cititorilor evlavioși. Teologia sa ortodoxă, experiența duhovnicească, învățăturile folositoare de suflet și povățuirile ascetice, toate acestea sunt prezente din belșug în lucrările sale minunate, pe care le-a scris urmând Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe în toate. Dar există ceva nou în lucrările sale, pe care cititorul ortodox de astăzi îl va afla folositor și necesar de știut, așa că noi doar îl vom menționa aici. Este vorba despre părerea și aprecierea Sf. Nectarie, ca un Părinte contemporan al Bisericii și ca istoric bisericesc (deoarece a fost și un teolog învățat), despre despărțirea Bisericii Latine de Apus de Biserica Ortodoxă de Răsărit.

Sfântul Nectarie vede principalul motiv al despărțirii, adică al separării creștinismului apusean de creștinismul răsăritean, în dorința mândră și iubitoare de stăpânire a Papei de la Roma după putere și dominație asupra Bisericii lui Dumnezeu. Nici un Apostol nu a avut o astfel de autoritate după cum pretinde Papa pentru sine asupra întregii Biserici, nici măcar Sf. Apostol Petru însuși pe care îl invocă Papa în zadar. „Deoarece, dacă proprietățile și autoritatea Apostolului Petru”, scrie Sf. Nectarie, „erau așa cum le râvnește Biserica Romană, atunci duhul Evangheliei ar fi de neînțeles și foarte problematic, pentru că, în acest caz, ar fi o confuzie de concepte și un conflict de principii: pe de o parte, principiul egalității și al inegalității (tuturor Apostolilor) ar fi de neînțeles, mai precis egalitatea până la a sluji unul pe altul (cf. Mc. 42-45) și, pe de altă parte, principiul inegalității, mai precis până la aroganța și stăpânirea unuia asupra altuia”. Oricum, Sfântul adaugă în continuare: „Unitatea Bisericii nu a fost întemeiată și fondată pe unul dintre Apostoli, ci a fost și este fondată pe o Persoană, cea a Mântuitorului Iisus Hristos, Care este capul Bisericii și pe Unul Duhul Sfânt, într-o singură credință, nădejde, dragoste și slujire față de Dumnezeu” (Cartea I, p. 68-69). „Unitatea Bisericii constă în unitatea membrilor ei cu Domnul. Toți care au crezut în Hristos prin Apostoli au fost uniți cu Domnul Iisus și au fost sfințiți de adevărul lui Dumnezeu Tatăl” (In. 17: 17-22). De aceea Apostolul Pavel, în Epistolele sale, „scrie adesea despre unitatea Bisericii, despre acea unitate, despre Capul Bisericii, despre ierarhia Bisericii, însă nicăieri nu menționează pe Apostolul Petru drept legătura conectoare a acelei unități a Bisericii” (Cartea I, 70-73). „Legătura unificatoare a tuturor credincioșilor în Biserică și a tuturor Bisericilor Locale între ele”, scrie Sfântul Nectarie mai departe, „era conexiunea și unirea sfinte și tainice a tuturor credincioșilor în Hristos prin credința comună, nădejde și dragoste pentru Hristos, Mirele Bisericii, și prin ierarhia comună și cultul comun”. Această unitate s-a manifestat și se manifestă în slujba comună a dumnezeieștii Liturghii și în Împărtășanie și în alte Sfinte Taine comune și sfinte slujbe, bazate pe mărturisirea uneia și aceleiași credințe drepte-slăvitoare și, de asemenea, în Sfintele Sinoade comune ale Bisericii. De aceea Biserica nu a recunoscut niciodată orice altă autoritate peste Sfintele sale Sinoade Locale și Ecumenice” (Cartea I, p. 48-51 și 84-85).

„Sinoadele Ecumenice”, scrie Sfântul Nectarie, „sunt trăsătura cea mai caracteristică a aranjării și organizării Bisericii și duhul care domnește în Biserică și ele sunt o expresie a cinstei egale și a valorii egale și a importanței tuturor Bisericilor Locale”. Și mai mult: „Ele sunt cea mai clară mărturie a întregii Biserici despre infailibilitate, care se găsește numai în Biserica una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească (și nu la Papă)” (Cartea I p. 93-94). Ca un bun cunoscător al istoriei Bisericii, Sfântul Nectarie știe că Papii romani au greșit de multe ori în decursul istoriei în materie de credință și morală și de aceea în studiul său enumeră zece Papi romani care au greșit direct în credință, pentru care unii dintre ei au fost condamnați și anatematizați de Sinoade Ecumenice și Locale ale Bisericii întregi (ca, spre exemplu, Papa Onorius, care a fost condamnat de Sinoadele Ecumenice VI și VII) (Cartea I, p. 159-172). De aceea Sfântul spune: „Orice ar spune aderenții infailibilității papale pentru a-și satisface patima lor, istoria ne arată clar că anumiți Papi s-au arătat a fi greșelnici în credință și chiar trădători ai adevăratei credințe” (Cartea I, p. 173).

Sfântul din Eghina declară mai departe că episcopii romani și-au bazat autoritatea lor pretențioasă și mândră asupra Bisericii în decursul istoriei pe documente și decrete false, pe care teologii latini și chiar Papii înșiși le-au falsificat și au amăgit, astfel, pe alții. Acestea au fost documente false, așa-numita „Donația lui Constantin”, „Decretalele lui Pseudo-Isidor” și „Decretele lui Grațian”, toate timpuri ulterioare (din secolele 8-9 și 12). „Cine nu știe”, scrie Sfântul, „că acestea au fost cauzele separării? Cu asta, unitatea a fost ruptă intern deja, legătura morală a fost tăiată, prăpastia separării a fost deja deschisă și o mare distanță deja tăia Apusul, sau mai degrabă Biserica Romană, de Răsărit, adică de Biserica cea una, sfântă, catolică/sobornicească și apostolească. Papii au devenit astfel împărați romani și Biserica Romană o Biserică mai presus de Biserici și episcopul roman episcopul întregii lumi! Papa a devenit un om-zeu! deoarece, potrivit dreptului divin și omenesc, el stăpânește potrivit celor două puteri: puterea divină (adică autoritatea) care îi vine de la moștenirea lui Petru și puterea omenească ce-i vine de la darurile și privilegiile date lui de împărat!” (Cartea I, p. 199-200). „Dar nefericirea a fost”, adaugă Sfântul, „că toate acestea s-au bazat pe minciuni și neadevăruri, pe falsificări” (Cartea II, p. 92). Drept urmare, Sfântul concluzionează pe drept: „Cauza principală a schismei, adică separarea Bisericii Latine, este problema primatului papal” (Cartea II, 8). Pentru că primatul de putere „sucește duhul Evangheliei și neagă principiile de bază ale Evangheliei”. „Toate celelalte motive pentru separare, chiar și cele dogmatice, deși sunt importante, au răsărit de fapt din prima cauză” (Cartea I, 69).

În final, iată ce spune Sf. Nectarie de Eghina despre teoria Bisericii Romane despre Papă și supremația și infailibilitatea papale: „Potrivit acelei teorii (romano-catolice), Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a suit la cer, a lăsat Biserica Sa Apostolului Petru și Petru a lăsat-o succesorilor săi – Papii. De atunci, Hristos de pe tronul slavei Sale doar supervizează Biserica Sa sfântă și ei o administrează mereu bine și o conduc infailibil spre scopul capului său infailibil (adică Papa), de aceea Hristos nu intervine prin participarea Lui personală în administrarea Bisericii, pentru că asta ar fi contrar înțelepciunii Sale divine. În orice caz, această teorie romană îmi pare că nu este diferită de acea teorie filozofică ce acceptă creația lumii, dar nu recunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lume pentru că, potrivit acelei teorii, providența ar diminua măreția înțelepciunii lui Dumnezeu, de vreme ce acea reflecție ar da mărturie că legile naturii (date de Dumnezeu la creație) nu sunt desăvârșite! Personalitatea divină a Papilor romani, infailibilitatea lor și învățătura că unitatea Bisericii este în persoana Papei, nu în Persoana lui Hristos, cum învață Biserica Ortodoxă de Răsărit, derivă din această teorie deistă papală. Din această teorie, Biserica Romană este considerată singura Biserică a lui Hristos și, din această cauză, toate Bisericile Ortodoxe sunt condamnate pentru că nu recunosc primatul Papei și infailibilitatea lui și Biserica străvechii Rome este văzută ca Biserica celor întâi-născuți!” (Cartea II, p. 8). „Din această teorie romană a răsărit toată violența teribilă, unificarea violentă a creștinilor ortodocși nevinovați de-a lungul secolelor de către Biserica Romană.” Pentru Biserica Ortodoxă, spune Sfântul Nectarie, „centrul unității și piatra din capul unghiului Bisericii și Capul Bisericii este Domnul Iisus Hristos răstignit pentru noi. El este Singurul Cap al Bisericii, oricine altcineva ar trebui respins și scuipat pe el, după cum a spus și Sf. Grigorie Teologul”. De aceea Sfântul Nectarie adaugă la sfârșit: „Fie ca Dumnezeu să fie Judecător între noi și ei!” (Cartea II, 224).

Din Viețile Sfinților pe noiembrie. Traducere în engleză de John Sanidopoulos.

Condamnarea Pr. Anastasios Gotsopoulos în instanță pentru că a slujit în pandemie – o încercare de zdrobire a credinței pe motive „sanitare”

Nu a trecut mult timp de la restricțiile din pandemie, și consecințele încep să iasă la iveală. Condamnarea Pr. Gotsopoulos în Grecia pentru că a slujit de Buna Vestire lovește evident într-un cleric care a avut îndrăzneala să urmeze conștiința sa în Hristos și să nu se conformeze cu deciziile guvernamentale, care sunt discutabile. Chiar și acum, după atâta timp, statul dorește să-și păstreze discursul, deși pentru mulți este tot mai clar că acele măsuri au fost ilegale, mai ales în domeniul religios. Practic, e un conflict de orgolii din care are de suferit clericul tradițional, credincios, al cărui curaj trebuie înfrânt. În acest fel, Părintele devine un model de urmat și un stindard al păstrării și trăirii credinței.

Imagine: PrimeNews

Pr. Anastasios Gotsopoulos: «Ca cleric ortodox și ca cetățean grec, am fost obligat să slujesc și voi continua să slujesc»

În timpul pandemiei și în ciuda deciziilor guvernamentale de interzicere chiar și a Sfintei Liturghii de aniversarea națională din 25 martie, părintele Anastasie Gotsopoulos a decis să săvârșească Liturghia pe 25 martie 2020 în biserica Sf. Nicolae din Patra, având drept rezultat că este tras în tribunale.

În final, a fost condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare de către Judecătoria de primă instanță din Patra, în timp ce în afara sălii de judecată se adunaseră de dimineața devreme zeci de susținători ai săi, care strigau: «Vrednic! Vrednic!».

Părintele a declarat ulterior: «Această decizie nu-mi modifică defel poziția mea. Ca cleric ortodox și ca cetățean grec, am fost obligat să slujesc și voi continua să slujesc. Sunt încredințat că această decizie va cădea la instanțele superioare».

După cum a menționat el însuși într-un text, „suferirea persecuției pentru o astfel de «culpă» constituie o deosebită cinste pentru un preot și încă ceva mai mult: cea mai înaltă cinste – cea mai înaltă funcție potrivit terminologiei bisericești – după preoție o recomandă condamnarea lui deoarece și-a împlinit îndatorirea preoțească. Totuși există o umbră care planează asupra acestei cinstiri particulare acordate mie: faptul că în patria noastră Puterea Legislativă a împuternicit organele competente ale Executivului să interzică deplin săvârșirea Sfintei Liturghii și Puterea competentă Judecătorească (Procuratura) consideră drept delict săvârșirea Sfintei Euharistii, iar pe clericii vinovați, care au cutezat să slujească, drept delicvenți, iar Conducerea Bisericească urmează, în cel mai bun caz, tăcută și descumpănită”!

Redăm și poziția personală mai detaliată a Părintelui, cu unele ajustări de traducere:

Vinovat

Astăzi, justiția greacă mi-a acordat cea mai înaltă onoare, cea mai înaltă funcție, care poate fi atribuită unui preot: m-a condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare pentru că am oficiat Sfânta Liturghie de sărbătoarea Bunei Vestiri, pe 25 martie 2020, adică pentru că am îndeplinit datoria preoțească și pastorală și am încercat să fiu fundamental consecvent față de conștiința mea, de enoriașii mei, de tradiția noastră bisericească și de Dumnezeu.

Potrivit Apostolului Pavel, nouă, creștinilor , „ni s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credem în El, ci să și pătimim pentru El”, adică ne-a fost „dăruit”, este o harismă, un dar, nu numai să credem în El, ci și să suferim pentru El. Nu că o astfel de condamnare din partea primei instanțe ar fi ceva atât de grav, dar cel puțin este o mică, minusculă pacoste, care tulbură puțin apele proiecției noastre sociale, ale aprecierii noastre sociale de dragul lui Hristos cel răstignit…

Prin urmare, slavă lui Dumnezeu pentru onoarea condamnării!

În același timp, totuși, Justiția Greacă, prin decizia sa, a făcut din Republica Elenă al doilea stat din Europa în ultimele 17 secole, după Albania lui Enver Hoxha, unde numai săvârșirea Sfintei Liturghii la Sărbătoarea Bunei Vestiri constituie o infracțiune și preotul care îndrăznește să slujească – indiferent de numărul credincioșilor – trebuie închis. Nici măcar sultanii nu acționaseră în acest fel…

Guvernul elen și cei care, în orice fel, au respectat prevederea (ordonanța nr. 2867/Y1/16.3.20) ar trebui să se simtă mândri de realizarea lor… Le confer această hotărâre judecătorească!

Este evident că această decizie nu îmi schimbă câtuși de puțin părerile și atitudinea în această chestiune și cu siguranță va cădea în instanțele superioare grecești și europene.

Ca credincios ortodox , nu aș putea accepta interdicția autorității de stat de a săvârși Sfânta Liturghie,

Ca duhovnic ortodox, am fost obligat, prin harul și mila lui Dumnezeu, să slujesc în ascultare de Capul Bisericii care poruncește: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea ”, devreme ce nu a existat nici o certare canonică din partea Episcopului meu sau a Sinodului.

În sfârșit, ca cetățean grec, am fost și sunt obligat, în măsura posibilităților și responsabilităților mele, să apăr Constituția Greciei și nu numai să nu permit nimănui să o încalce, ci nici să sufăr asta.

Interdicția săvârșirii Sfintei Liturghii constituie o abrogare a articolelor fundamentale 3 (Relațiile Biserică-Stat) și 13 (libertatea religioasă) din Constituția Greciei, precum și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului (articolul 9 din Protocolul adițional) care protejează dreptul la cult religios. Ca cetățean grec, sunt obligat să lupt pentru a restabili respectul.

Le datorez mulțumiri avocaților mei, domnului Georgios Iatrou și domnului Ioannis Hatziantoniou, deoarece, cu o argumentare legală neînduplecată, ei au demontat rechizitoriul și au demonstrat că ordonanța care interzicea Sfânta Liturghie nu putea fi aplicată de clerul ortodox.

Mulțumiri speciale și recunoștința mea se îndreaptă spre onorabilul domn C-tin Poulas, profesor la Universitatea din Patras (Secția Farmaceutică). Nu l-am cunoscut înainte pe domnul Poulas, dar, de îndată ce i-am spus cazul, a fost dispus să vină. Cu mărturia sa documentată științific, a demonstrat că din săvârșirea Sfintei Liturghii și a Dumnezeieștii Împărtășanii a credincioșilor nu a apărut nici cel mai mic risc pentru sănătatea publică și nici nu este posibil să apară.

O mențiune specială datorez prezenței în calitate de martor de apărare a respectatului părinte protoprezbiter Theodoros Zisis , profesor emerit al Facultății Teologice din Salonic. Este o onoare deosebită pentru mine că un om ecleziastic de un asemenea nivel și un mare teolog care primește respect și recunoaștere panortodoxă și-a dat osteneala să vină de la Salonic să mă apere ca martor. Îi mulțumesc din nou pentru efortul la care a fost supus, dar și mai general pentru contribuția sa teologică patristică consecventă în Biserica Ortodoxă. Consecvența cu care apără teologia ortodoxă este demnă de imitat de noi toți.

Multe mulțumiri clerului și mirenilor care s-au aflat astăzi la Tribunal (chiar și din Corint, Volos, Ioannina, Salonic, Kavala) sau, mai bine zis, din toată lumea, pentru a-mi fi alături: episcopi, preoți, călugări și credincioși.

În fine, trebuie să-mi exprim mulțumirile și singurului meu acuzator, jurnalistul K. Flamis, folosind cuvintele lui Lysias: „ Îi datorez multă grație, o,audiență, acuzatorului meu, care mi-a pregătit această luptă ”. Totuși ceea ce pentru mine, ca preot, este cea mai mare onoare, nu știu cum poate fi apreciat pentru un jurnalist… Dar asta e problema ziaristului și a jurnalismului elen…

Pr. Anastasios Gotsopoulos

PS: În explicațiile mele inițiale din 15.9.2020 către procurorul din Patras, am notat: „Potrivit Apostolului Pavel, creștinilor „ a fost dăruit pentru Hristos nu numai să creadă în El, ci și să pătimească pentru El”. Dacă acest lucru se aplică credincioșilor obișnuiți, cu cât mai mult se aplică nouă, clericilor, care am fost cinstiți cu preoția! În această lumină, permiteți-mi să vă spun cu absolută sinceritate că este o mare onoare pentru un preot să fie persecutat pentru că, în ciuda imperfecțiunilor și slăbiciunilor sale, el se străduiește să fie consecvent în slujirea sa preoțească , în „sfânta moștenire” pe care a primit-o în momentul hirotoniei sale. Cu siguranță, valoarea maximă va fi orice condamnare din același motiv. Dar ceea ce este o onoare și slavă pentru preot va fi o provocare directă la adresa conștiinței ecleziastice a credincioșilor și o rușine pentru Republica Elenă, care vrea să-și revendice un loc în republicile contemporane care respectă dreptul la libertatea de cult religios pentru cetățenii lor!”

Protopresbiter
Anastasios K. Gotsopoulos

Duhovnicia în avarie a BOR în urma scandalului „Visarion Alexa”

Imagine: Cuvântul Ortodox

Scandalul recent apărut ce planează asupra ierarhiei BOR pune în umbră pe cel anterior despre abuzurile de care este acuzat fostul preot Visarion Alexa. Păcate au fost și vor mai fi în Biserică, dar important este să fie înțelese corect și depășite cu bine de credinciosul de rând. Voi încerca să exprim câteva idei în acest sens în continuare, deși sunt conștient că sunt prea firave față de cerințele împrejurărilor.

(Completare ulterioară: Este util de făcut diferențierea între păcatul personal și scandalul public. Impactul public îl putem aborda și chiar trebuie să-l absorbim și noi în sensul păstrării cursului evanghelic al lucrurilor. Nu putem băga pur și simplu capul în nisip, ci trebuie să urmărim să nu ajungem ca nivelul particular să nu fie transferat asupra corpului credincioșilor sau clericilor.)

Direct sau indirect, Taina Spovedaniei este pusă într-o lumină proastă de acuzele de agresiune sexuală menționate. Șocul emoțional pe care-l resimte orice credincios care ajunge la cunoștința unor astfel de fapte este enorm. Reacția pendulează, de obicei, între negare oarbă și sminteală.

Din păcate, răspunsul oficial de la cel mai înalt nivel al Sinodului BOR este nemulțumitor. Îndrumările legate de spovedanie sunt un răspuns formal, aluziv și neconvingător, care camuflează adevăratele probleme. Suntem deja obișnuiți cu tot felul de măsuri restrictive din societate care, de fapt, afectează buna desfășurare a activităților chipurile pentru a înlătura unele ilegalități.

Interdicția de a săvârși spovedania într-un spațiu separat este absurdă. Cadrul mărturisirii nu este de așa natură încât să favorizeze abuzurile. Dimpotrivă, ele pot fi evitate cu ușurință. Nu ambianța este problema, ci eventual duhovnicii cu apucături deviante, care ar trebui depistați și înlăturați. Restul recomandărilor nu sunt propuneri noi, ci reguli deja cunoscute scrise și nescrise.

Dar esența problemei nu constă în reglementarea exterioară a Tainei Spovedaniei, ci insuflarea unui duh de încredere credincioșilor și poporului român, recuperarea reperelor sfinte ale credinței ortodoxe. Patimi au toți oamenii, inclusiv duhovnicii sunt supuși ispitelor cumplite. Există chiar numeroase cazuri de căderi mari relatate în Pateric sau în alte cărți cu întâmplări folositoare. Dar trebuie găsită înțelepciunea adevărată și luminoasă care să dea sensul adânc al pocăinței și înțelegerii păcatului în așa fel ca să poată fi depășit.

Din nefericire, ducem lipsă critică de oameni cu adevărat duhovnicești, purtați de Duhul Sfânt, care să fie în stare să contrabalanseze aceste sminteli, și diavolul treieră. Dar socotesc că măcar e nimerit să căutăm și să cultivăm noimele cu adevărat evanghelice și cerești ale vieții în Hristos atât la nivelul credincioșilor practicanți ortodocși, cât și ca mesaj coerent pentru tot omul, indiferent de orientare religioasă. Dacă nu le împlinim, măcar să constituim un teren fertil pentru acestea. Realitatea că, în vremurile acestea de pe urmă, fărădelegea s-a înmulțit și dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24: 12) poate fi sesizată în exterior, dar și în noi. Însă soluția nu constă în închiderea ochilor sau în deznădejde, nici într-o abordare strict socială și de fațadă, ci în înfruntarea cu mărinimie a situației, fără a osândi inchizitorial, purtând sarcinile unii altora, dar și identificând și spunând răului pe nume, nu mascându-l sub preș.

Ca un detaliu relevant, declarația d-lui Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, că Visarion Alexa ar putea reveni la slujire după o perioadă de penitență dacă nu se ajunge la condamnare penală ignoră realitatea. Sunt un contraexemplu de înfruntare a situației. Recunoașterea faptelor, probele indubitabile care indică un abuz, sminteala publică și renumele prost căpătat sunt suficiente motive pentru a nu fi repus în treaptă pentru că un preot trebuie să aibă măcar decență morală dacă nu chiar să insufle el însuși sfințenie celorlalți. Desigur că poate reveni la slujire sau poate chiar să spovedească în cazul în care se dovedesc false acuzațiile sau măcar de o gravitate redusă dublată de o pocăință pe măsură, pilduitoare. În rest, mesajul transmis de d-l Bănescu este de relativizare și coborâre a misiunii preotului la statutul de simplu funcționar cu standarde minimale și banale.

Lupta pe care o dă Biserica este să-și păstreze sfințenia, nu să iasă basma curată juridic din scandalurile în care este implicată. Secularizarea este primejdia cea mai mare care o paște.

Pe lângă puținele idei de mai sus, recomandăm în mod deosebit o predică folositoare pe acest subiect a Pr. Ciprian Mega Despre spovedanie:

Oftatul de sub unitatea bisericească demonică de astăzi

Interesul adevărat pentru unitatea Bisericii preocupă și pe unii mireni. Este cazul unui text scris cu năduf de cineva din Grecia despre situația specială și amăgitoare în care se găsește Biserica astăzi, îndeosebi ierarhia din țara sa, dar nu numai de acolo.

Imaγine: Ακτινες

Unitatea dumnezeiască și cea satanică

În ultimul timp, îndeosebi în ultima perioadă a așa-zisei „crize sanitare”, unii, în principal episcopi la început, și părinți-duhovnici de un cuget și imitatori ai lor în continuare, referă totul la unitatea corpului bisericesc. În clipa în care sfâșie prin faptele lor această unitate precisă, vorbesc continuu și „se neliniștesc” de unitate.

Unitatea corpului bisericesc firește că nu este o „reglementare administrativă, o realizare omenească”, deoarece nici Biserica nu este o grupare de oameni care conlucrează și sunt de un cuget pur și simplu de dragul unui scop pământesc bun. Biserica nu este religie (ritual), dar cu mult mai mult nu este organism, adunare, partid, pentru ca unitatea ei să depindă pur și simplu de înrolare, acceptarea pozițiilor, ascultare de superiori și aplicarea celor convenite. (Acestea sunt cunoscute tuturor și îmi cer iertare că le menționez, dar amintesc unele elemente ca să continuăm cu cele ce se petrec). Unitatea Bisericii este o taină înfricoșătoare care depășește și mintea, și rațiunea noastră („Taina aceea înfricoșătoare se împlinește mai presus de minte și de rațiune” Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, MISTAGOGIA, PG 91, 681 ) Din această perspectivă, nu are sens să ne spunem propriile noastre gânduri și opinii despre unitatea bisericească. Vom puncta puține de la Sfinții noștri (de asemenea cunoscute tuturor, după cum am spus mai sus) ca să putem înțelege cumva cam ce urmăresc urmașii de astăzi ai scaunelor bisericești și ai preoției lui Hristos când vorbesc despre unitate.

Nu poate exista cunoaștere a lui Dumnezeu și unitatea credinței fără ortodoxia în dogme și dragoste practică.

Căci atunci este adevărata unitate a credinței, atunci cunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu, când suntem ortodocși și în dogme și ținem legătura dragostei. Căci Hristos este dragoste”. SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, PG124, 1088

Este un lucru misterios și cum duc acum lucrurile la bun sfârșit conducătorii Bisericii noastre (înțeleg pe ecumeniștii care controlează deja administrația Bisericii) în timp ce de mai bine de 100 de ani desconsideră și răstălmăcesc dogmele credinței și arată o lipsă totală de dragoste față de ortodocși și eretici – în timp ce vorbesc și invocă în continuu dragostea și spun că lucrează pentru unitatea tuturor.

Oriunde se găsesc și stau, îi auzi că invocă vorba „ca să fie una” și înțeleg o sudură între ortodocși, eretici și orice altă credință, mod, alegere și deosebire (mă gândesc la diferențele religioase, nu că lipsesc și în celelalte și sexuale, după cum ne amintesc în continuu prin fapte și cuvinte) care va restabili unirea și unitatea tuturor, după cum spun ei.

Spun că astfel împlinesc porunca Domnului despre unitate. Numai că se pare că uită că aceasta nu este o poruncă pentru oameni. Este o rugăciune a lui Hristos către Dumnezeu Tatăl. Și cel mai important este faptul că această grijă nu se referă la lume, nici la modul, „cum”-ul, lumii, pentru că cele ale lui Dumnezeu nu se compară cu cele ale lumii. „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14, 27). Acest „cum” este esențial și „înfricoșător” și „mai presus de minte și de rațiune”. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine” (In. 17, 21). Aici este esențialul. Nu este pur și simplu unitate, o unitate vădită exterior, un acord, o supunere și ascultare frumoase, absolute și netulburate față de un centru văzut al deciziilor. Are importanță „cum”, care depășește orice minte și rațiune pentru că este un cum al Treimii. Pentru noi acesta nu poate fi țintă, plan, valoare, realizare exclusiv din lucrările noastre și din metodele noastre, din cauza firii lui. Deoarece este o condiție ca să propășim în dragoste, dar și sete a oricărui suflet, neaccesibil omenește, de aceea este un subiect de rugăciune și ajutor dumnezeiesc. Nu spune continuu preotul: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”? Cerem unitatea credinței. Nu o restabilim când impunem o supunere de tip stalinist față de un centru administrativ independent de ce spune și face acest centru. Fie preotul de parohie, fie episcopul, fie Sinodul unei Biserici, fie Patriarhul, fie chiar și Sinodul pragmatic al episcopilor (în contrapondere cu Pseudo-Sinodul Întâistătătorilor care a fost în Colimbari), dacă nu există cum-ul rugăciunii lui Iisus, fie și ca sete și luptă, din cauza nevredniciei noastre, toate sunt zadarnice, pe jumătate și extrem de primejdioase.

Aceleași lucruri și mai rele le constatăm când auzim că vorbesc despre unitatea pan-creștină și pregătesc cu tehnici iubiriste o monstruozitate ca un puzzle și colaj unde fiecare nucă din nucul (religios) este amestecată în sac cu Biserica una și singură a lui Hristos, sfânta ortodoxie a Părinților noștri și toate acestea constituie, pentru ei, unitate…

Propriul lor „cum” îl vedem toți ce calitate are. Vedeți „unitatea” pe care au adus-o în Ucraina și nu va trebui să vă gândiți mult la calitatea ei și la relația care poate să o aibă cu „cum”-ul unității lui Dumnezeu. Violența, măcelurile, dezbinările, scopurile și metodele politice, confuzia, schismele și desconsiderarea tuturor cu indiferență patriarhală. Vedeți „unitatea” care au provocat-o în corpul bisericesc prin abordările lor în criza de coronavirus și prin utilizarea lui de către creatorii ei.

Unitatea nu se impune stalinist și cu sila, nici nu se dobândește magic. Fac ce-mi spun, spun da la toate, fac toți asta și – bravo nouă! – am realizat unitatea. Ei spun asta, vor să impună asta. Mergi spre unitate pe cât mergi în sfințenia lui Hristos și în cunoașterea slavei neapropiate a lui Dumnezeu, dacă te lupți pentru ea cum trebuie și condiția indispensabilă pentru asta este conștiința protecției, ocrotirii și călăuzirii lui Dumnezeu prin sfinții Săi îngeri, nu simplu ascultarea față de ordinele oricărei papare (una spunem, alta facem; una învață Sfinții, alta învățăm noi) fără legătură dacă a fost cinstit cu vrednicia preoțească de Biserică. Dar nu spunem acestea în fiecare zi la Pavecerniță?

„Ocrotește-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri ca prin mijlocirea lor fiind păziți, să ajungem la unitatea credinței și la cunoașterea slavei Tale neapropiate.”

Aceleași lucruri le spune toți Sfinții Bisericii noastre. (Nu vreau să devin obositor, dar nu văd alt mod de a ne trezi puțin din moleșeala și pervertirea la care ne-au condus păstorii noștri și propria noastră lâncezeală (akedie). De aceea citez unele cuvinte patristice ca să vedem că cele pe care le spunem nu sunt opinii samavolnice ale unor neascultători pulverizați. Dimpotrivă, cele pe care le spun și le fac ei sunt opinii samavolnice ale religiozității după voia lor, pe care vor să o impună în Biserică).

Spune Sf. Grigorie de Nissa: „Unitatea credinței condiționează lupta și efortul omului de a se desăvârși în Hristos ca să ajungă la unitatea credinței și să nu rămână ca un prunc bătut de vântul oricărei învățături care se face prin vicleșugul și prin uneltirile amăgirii”.

«Trebuie pururea să te aduci la măsura bărbatului desăvârșit, după Apostol: Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos, ca să nu mai fim prunci, înviforați și purtați de orice vânt al învățăturii prin vicleșug spre uneltirea amăgirii” (PG 46 289 și TLG 8,1, 45).

Adică nu este o simplă așezare bună exterioară și conformare cu deciziile înainte-stătătorilor sau organelor ca să se arate o unitate exterioară, după cum se întâmplă în grupările de oameni pe care îi leagă o ideologie sau un scop comun. Este o creștere în Hristos, nu o înfășare și îngrijire de prunci religioși care refuză să confrunte realitatea și responsabilitățile lor, după cum spune Sfântul Paisie. La fel, este o regulă indispensabilă ca să nu fim bătuți de orice învățătură mincinoasă care se face prin răutate și suntem călăuziți spre amăgire, după cum se întâmplă astăzi, când mergem oriunde suflă (învață) cutare vlădică sau cutare propagandist new-age-ist neo-patristic…

Dar și unitatea este un subiect de alegere a omului, nu impunere de către alții sau de supunere față de alții.

„Om cu om devin una când se desăvârșesc în una prin alegere, după cum a zis Domnul, legătura firească cuprinzând unitatea cea din alegere” (Sf. Grigorie de Nyssa PG 45, 405).

Nu se face cu zorire și cu amenințări și pedepse și persecuții. Pentru că elementul de legătură care unește pe oameni este Însuși Sfântul Duh și numai Sfântul Duh.

„Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în tine; ca și ei să fie una. Legătura acestei unități este slava; iar slavă este numit Duhul Sfânt (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1117).
Fără El nu există unitate, nici nu sunt creștini (ai lui Hristos) cei care consideră astfel, chiar dacă sunt Patriarhi sau vlădici sau orice altceva.

Căci nu se pot uni altfel cei separați unii de alții dacă nu sunt altoiți prin unitatea Duhului; căci, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Sf. Grigorie de Nyssa, PG 44, 1320).

Și, deși spun asta Sfinții – nu o spune numai Sf. Grigorie de Nyssa, o spun toți, însă pe acestea le-am avut la îndemână și le-am prezentat – am ajuns astăzi în punctul ca vlădicii să spună public că „piatra de încercare a unității” este o persoană, un Patriarh sau Arhiepiscop. Și că cel care nu este plăcut lor și faptelor lor este în afara Bisericii și să se ridice să plece pentru că tulbură unitatea celorlalți!!!

Pot părea de necrezut toate acestea, dar ele sunt spuse public întocmai. Există o astfel de conștiință, o astfel de trăire a Bisericii, o astfel de relație cu Sfinții și cu învățătura lor. Desigur, și noi nu suntem deloc oameni și creștini buni, dar să nu facem și această discreditare și mizerie a noastră – ca să nu spun altceva – drapel și ideologie și să vrem să o impunem tuturor. Acest lucru l-a început diavolul și continuă temerar, fără schimbare și nepocăit și urmează cei ai lui. Cu adevărat, aici există unitate, dar demonică.

Să nu continuăm pentru această rușine și decădere se va spăla greu de pe noi, mădularele de astăzi ale Bisericii noastre. Din nefericire.

Să aterizăm în realitatea nenorocită în care trăim. Deci să ne silim să dibuim unitatea despre care vorbesc păstorii noștri și să vedem unde duce.

Ca să nu pierdem timpul, să sesizăm de la început că unitatea despre care vorbesc și se interesează nu are nici o legătură cu unitatea credinței, după cum este definită de Scripturi și de Părinți. Foarte simplu, conform cu locul de mai sus de la Sf. Teofilact al Bulgariei, oamenii care nu sunt ortodocși nici în dogme, nici nu au dragostea elementară pentru credincioși sau necredincioși nu au legătură cu adevărata unitate a credinței. Ei îi consideră pe ereticii cunoscuți de orice natură (papistași, protestanți, monofiziți șamd) de ani buni drept Biserici cu preoția lui Hristos, cu Taine și posibilitatea împărtășirii (după caz, desigur, îndeosebi cu infinitele „confesiuni” protestante). În ultimul timp au făcut și Pseudo-Sinodul din Colimbari ca să dea și validare sinodală acțiunilor și amăgirilor lor. Se roagă împreună, au legături, zidesc biserici de rugăciune comună cu orice eretic (Sf. Nicolae în New York) și orice nu corespunde cu credința Părinților și cu tradiția bisericească. Consider că latura „suntem ortodocși în dogme” este ușor de sesizat că nu există. Există cealaltă latură, „să ținem legătura dragostei”? Dragoste? Dragoste în Hristos? „După cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine”? Când nu numai că nu stau alături de frații episcopi, preoți și mireni prigoniți de statul satanist, ci și ei înșiși îi prigonesc. Când îi silesc pe oameni și în afara vieții lor să-și piardă sufletul. Când nu numai sunt indiferenți față de persecuție și pedepsele ilegale și iraționale la care sunt supuși grupuri de oameni, după cum fac sanitarii, ba îi și înjură de sus (declarații ale unor arhierei impozanți de tipul celui de Dodoni), trebuie să mai căutăm dacă există dragoste precum cea pe care o menționează Hristos și Sfinții?

Când sunt interesați de altceva și folosesc cuvântul „unitate”.

Vă amintiți că, în timp ce au trecut la demolarea credinței prin acțiunile lor un an, au început brusc să vorbească despre unitate. Cu cât a trecut vremea, s-a mărit presiunea din partea statului și cedarea din partea ierarhiei, problemele care totul promitea că se vor termina în scurt s-au mărit, atunci au început să se neliniștească de unitate. Spuneau că se temeau de schisme. Sunau logic pentru mulți. Era adevărat acest lucru? Este un lucru dat că nu-i interesează nici unitatea, nici vreo schismă. Faptele din Ucraina și poziția pe care au luat-o demonstrează asta. Chestiunea vechi-calendaristă și schisma din final, pe care ei înșiși au creat-o cu corespondență în acțiunile lor de astăzi și de care nu au fost niciodată interesați să o tămăduiască arată același lucru. Totuși o reacție generalizată a poporului credincios,, care probabil îi va trezi într-un anumit grad pe cei indiferenți sau confuzi ar fi fost o problemă nu pentru unitate, ci pentru imaginea lor, pentru autoritatea lor, pentru ceea ce vând patronilor lor. Deci au utilizat termenul „unitate” (să rămânem uniți, să nu primejduim unitatea) ca să înfricoșeze și să amăgească pe oamenii deja înfricoșați și amăgiți. Să-i învinuiască și de aceasta. Că sunt responsabili și de scindarea unității bisericești. Ei, care deja au dizolvat unitatea bisericească și conduc corpul credincioșilor spre apostazie indică primejdia scindării ca să țină poporul supus și fără reacție în planurile de astăzi și de mâine – și ele vor fi mai rele – pe care slujesc.

Greutatea pe care o dau termenului unitate este absoluta supunere și ascultare față de orice face și spune ierarhia. Oricine în orice mod nu ascultă de ceea ce stabilesc ei, chiar dacă este contrar cu ochiul liber față de fundamentele credinței pune în pericol „unitatea”, după ei. Nu o pun cei care lucrează cele străine și noi și interzise. Astfel ajungem la paranoia de a considera că unitatea credinței nu o rup cei care aduc în țară pe pseudo-episcopul Epifanie Dumenko și conslujesc și au legături cu el, ci cei care protestează pe drept.

Deoarece oricine poate să considere că toate acestea sunt teorii și idei și păreri neîntemeiate, în următorul articol (pentru că multa vorbire a făcut dezordonat acest text), cu Dumnezeu pe primul loc, voi prezenta exemple concrete din cele multe care se petrec în jurul nostru și sunt publicate de înșiși cei care le fac și le spun.

Gheorghios Tzanakis, Akrotiri Xania, 28 septembrie 2022

Translate page >>