Patriarhul Chiril al Moscovei face apel la pace în Ucraina

Imagine: Romfea.gr

Romfea.gr: Patriarhul Moscovei: „Să lucrăm la restabilirea păcii în Ucraina”

Astăzi, 17 mai 2022, Patriarhul Chiril al Moscovei și al tuturor rușilor, a programat o intervenție pentru restabilirea păcii în Ucraina. Vorbind de la altarul Consiliului  Federal, a cerut să se facă imediat acțiuni pentru restabilirea vieții pașnice în centura operațiunii speciale militare.

„În ciuda faptului că ostilitățile încă nu s-au încheiat, este indispensabil să lucrăm pentru restabilirea vieții pașnice în Ucraina și Donbas. Sunt încredințat că rugăciunile noastre vor fi ascultate și va domni o pace mult așteptată și durabilă”, a accentuat Patriarhul Chiril.

De asemenea, Patriarhul a adăugat: „Nu am nici cea mai mică îndoială că Rusia va depune eforturile necesare pentru crearea acestei vieți pașnice în care principiul de bază va fi păstrarea unității dintre popoare, pe baza înțelegerii reciproce”.

Chiril a mai cerut de la ambele părți să respecte dreptul internațional al omului în regiunile unde există ostilități. „Încă și în împrejurările unor confruntări armate, omul trebuie să păzească demnitatea celuilalt și să se îngrijească de demnitatea oamenilor din jurul său” – a subliniat în alt punct Patriarhul Moscovei.

În final, Întâistătătorul Bisericii Rusiei a cerut ajutorul populației necombatante, respectarea celor capturați și răniți și evitarea pe cât posibil a vărsărilor de sânge.

Biserica Sârbă duce la bun sfârșit dialogul cu macedonenii și pune capăt schismei. Le acordă autonomie internă deplină

Patriarhul Porfirie la centenarul înființării Patriarhiei Sârbe (Foto: Orthochristian)

Βήμα Ορθοδοξίας: Skopje: Întâlnirea Președintelui cu Arhiepiscopul Ștefan – Ce s-a discutat

Președintele Stevo Pentarovski l-a primit pe Arhiepiscopul Ștefan vineri, 13 mai 2022.

Dl. Pentarovskia a felicitat Patriarhia Ecumenică pentru recunoașterea care permite crearea unității duhovnicești cu lumea ortodoxă și a estimat că este un act de recunoaștere a continuității istorice cu vechea Arhiepiscopie de Ahrida.

Din partea sa, Arhiepiscopul Ștefan l-a informat pe Președintele Pentarovski despre următorii pași care sunt ceruți până la autocefalia Arhiepiscopiei de Ahrida.

Orthochristian.com: Biserica Ortodoxă Sârbă acceptă Biserica Macedoneană ca un corp cu autonomie largă

Ierarhii Bisericii Ortodoxe Sârbe, adunați în Sinodul Ierarhiei la Sremski Karlovci, au hotărât să primească înapoi în comuniune Biserica Ortodoxă Macedoneană-Arhiepiscopia de Ohrida, schismatică anterior.

Potrivit declarației Bisericii Sârbe, ierarhii Bisericii Macedonene erau dispuși să accepte statutul lor canonic anterior de corp autonom în Patriarhia Sârbă și, astfel, li se oferă „o independență internă deplină”, dăruită inițial în 1959.

Această decizie fericită vine la doar o săptămână după ce Sinodul Patriarhiei de Constantinopol a hotărât să intre în comuniune cu Biserica Macedoneană. Doar câteva zile înainte de asta, se făcuse cunoscut faptul că delegația Bisericii Sârbe avusese o discuție foarte roditoare cu delegația Bisericii Macedonene. […]

În vreme ce Sinodul Constantinopolului a stipulat că Biserica Macedoneană trebuie să fie cunoscută drept Arhiepiscopia de Ohrida, Sinodul sârb al Ierarhiei declară că numele oficial va fi hotărât în „dialog direct frățesc cu Biserica Locală Greacă și alte Biserici Locale”. În plus, în timp ce Sinodul Constantinopolului stipulează că Biserica Macedoneană are jurisdicție doar în statul Macedonia de Nord, ierarhii sârbi declară că nu au nici o intenție să limiteze jurisdicția în diaspora. Biserica Macedoneană deja a întemeiat episcopii în America de Nord, Europa și Australia.

Pr. Nikolai Balașov, Șeful adjunct al Departamentului de Relații Externe bisericești al Bisericii Ruse a spus presei că Biserica Rusă întâmpină cu bunăvoință această decizie.

Βήμα Ορθοδοξίας: Patriarhia Serbiei: A privit „cu ochi buni” recunoașterea Bisericii de Skopje – CE S-A SCHIMBAT!

Comunicatul Sinodului Bisericii Sârbe:

„După ce am primit actul Sfântului Sinod al Ierarhiei «Bisericii Ortodoxe Macedonene – Arhiepiscopia de Ohrida» prin care acceptă regimul general canonic recunoscut care i-a fost acordat în 1959 de către Sfântul Sinod al Ierarhiei al Bisericii Ortodoxe Sârbe, nădăjduiește că Biserica Ortodoxă Sârbă va soluționa regimul canonic care trebuie să fie urmat de o confirmare și acceptare panortodoxă a acestui regim, Sfântul Sinod al Ierarhiei a decis:

– Cu recunoștință față de Domnul și cu bucurie, Sinodul salută acceptarea regimului canonic general recunoscut, care este regimul unei autonomii puternice lărgite, adică o independență internă deplină, care i-a fost acordat în 1959;

– De vreme ce acest fapt a eliminate motivele întreruperii comuniunii liturgice și canonice care a fost provocată de către proclamarea unilateral a autocefaliei în 1967, este conferită o comuniune deplină liturgică și canonică:

– prin instaurarea unității și în condițiile tăriei rânduielii canonice pe întreg cuprinsul Bisericii Ortodoxe Sârbe, dialogul despre viitorul și regimul final al episcopilor din Macedonia de Nord este nu numai posibil, ci și oportun, legal și realist;

– la dialogul despre regimul canonic viitor și eventual final al lor, Biserica Ortodoxă Sârbă se va conduce numai și exclusiv de principiile, criteriile și normele canonice-ecleziologice, bisericești și pastorale, fără să fie interesată de datele «geopolitice», «bisericești-politice» și alte date sau de inițiative unilaterale și nu este supusă influenței sau constrângerii nimănui;

– și, în final, Sfântul Sinod al Ierarhiei nu intenționează să facă dependentă noua Biserică soră de clauze limitative cu privire la amploarea jurisdicției ei în patrie și în diasporă după soluționarea regimului ei, cu recomandarea ei să soluționeze chestiunea denumirii oficiale printr-un dialog frățesc cu Biserica Greacă și cu celelalte Biserici Ortodoxe Locale.”

Nota noastră: Nu este limpede, cel puțin deocamdată, care a fost rolul Patriarhiei Ecumenice în acest proces de stingere a schismei macedonene. Deși acum câteva zile Arhiepiscopul macedonean Ștefan vorbea președintelui țării de pașii spre autocefalie, acum sunt mulțumiți cu autonomie în cadrul Bisericii Sârbe. Este foarte probabil că dreptul de a avea diasporă a înclinat balanța spre condițiile oferite de sârbi, deși acesta este punctul sensibil de la care se spune că a pornit în trecut ruptura.

Enciclica Patriarhală din 1902: zorii ecumenismului în Ortodoxie. Răspunsul Bisericilor Ortodoxe de atunci, inclusiv al celei Române

Schimbul de opinii între Bisericile autocefale inițiat de Patriarhia Ecumenică pe tema ecumenismului vădește nu doar reticența față de subiectul fals al unității creștine, dar și impunerea lui de către Fanar. Nu doar Enciclica din 1902 este importantă, ci și răspunsul celorlalte Biserici și concluzia ultimă forțată a Patriarhiei Ecumenice. Demn de laudă este răspunsul Bisericii Române, poate cel mai corect dintre toate.

Pentru traducerea textului m-am folosit și versiunea lui în engleză, pe lângă ediția oficială în grecește.

Ecumenismul caraghios cu oi neascultătoare (Imagine: Ecclesio)

Enciclică Patriarhală și Sinodală (1902)

Preafericiților și Preasfințiților Patriarhi ai Alexandriei și Ierusalimului și ai Preasfintelor Biserici autocefale surori în Hristos care sunt în Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia și Muntenegru.

În cinstitele scrisori irenice pe care ni le-au trimis ca răspuns Preasfințiții Întâistătători ai cinstitelor Biserici Ortodoxe autocefale la anunțul nostru despre alegerea noastră cu bună-voința lui Dumnezeu și ridicarea pe Tronul Ecumenic preasfânt, apostolic și patriarhal am văzut bucuroși legătura duhovnicească străveche și nesfărâmată, care se manifestă cu toată sârguința și cu deplină căldură, cuvintele de dragoste evanghelică exprimate cu foarte mare ardoare și rugăciunile fierbinți înălțate către Dumnezeu pentru această străveche Sfântă și Mare Biserică a lui Hristos, soră a lor foarte sârguincioasă în credință și dragoste.

Această înfățișare armonioasă ca într-un horă sfântă a fraților în Hristos care se roagă împreună, care a străpuns sufletul nostru, ne-a încălzit și mai tare spre o comuniune efectivă mai continuă și a trezit în noi nădejdi mai bune pentru o cultivare mai productivă a relațiilor reciproce dintre Bisericile de aceeași credință pentru o rodire cucernică mai strălucitoare și mai abundentă. Am primit și am strâns la piept ca fiind pline de intenții bune asigurările frățești pure ale Preasfintelor Biserici, între care este preasfânta soră care deține întâietatea printre Bisericile din statele ortodoxe, spunem despre Biserica Ortodoxă a toată Rusia, ne-a umplut de multă mângâiere când ne-a adresat și ne-a încredințat acestea:
„Apelul vostru la pace și dragoste frățească și la comuniune vie reciprocă, adresat nouă și celorlalte Biserici autocefale, va găsi ecou și simpatie în inimile tuturor creștinilor ortodocși, care sunt dedicați sincer maicii lor, Biserica. Sfintele Biserici Locale ale lui Dumnezeu, despărțite prin istoria și diferențele de limbă și etnie, vor găsi unitatea lor în dragostea reciprocă, iar în comuniunea strânsă întreolaltă vor găsi curaj și extrag putere pentru propășirea în credință și cunoașterea lui Dumnezeu, resping metodele ostilității și propovăduiesc universalitatea Evangheliei.” – Acest duh de dragoste frățească și de unitate, care se revarsă din izvorul dumnezeiesc al Evangheliei, respiră viu prin cuvintele și înțelesurile asemănătoare din cinstitele scrisori ale tuturor celorlalte Biserici surori, transmițându-ne cu adevărat curaj și putere și ne oferă prilejuri binecuvântate, după obiceiul din vechime de bun augur al saluturilor de dragoste și frățietate, să cerem de fiecare dată și opinia lor experimentată pentru unele chestiuni asupra cărora studiul și judecata în comun ar putea fi considerate nimerite de către Biserici, dar totodată și completarea lucrurilor bune spre folosul comun al Bisericii întregi și a celor în parte, al căror cap este Hristos.

Așadar, întăriți de acest sprijin frățesc și având în minte îndemnul Apostolului Pavel către corinteni și către toți care au crezut în Hristos din toate veacurile: «Vă îndemn, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos să vorbiți toți același lucru și să nu fie între voi schisme, să fiți împliniți în același gând și în aceeași părere» , am socotit să propunem Sfântului Sinod din jurul vostru spre cercetare un studiu pe care noi l-am judecat a fi cuviincios și sfânt, vrednic de atenție și seriozitate, dacă se arată așa. Sfânta noastră mare Biserică a lui Hristos consideră oportun să ceară un schimb de opinii cu Preasfintele Patriarhii și cu Preasfințiții președinți ai Bisericilor autocefale asupra unor subiecte de esență și calitate religioasă, general vorbind, de mare însemnătate și importanță, a căror rezumat, pentru o expunere mai clară și o studiere mai facilă l-am făcut cunoscut fraților sinodali în Hristos preacinstiți și preadoriți care sunt în jurul nostru.

Așadar, după studiul și cercetarea făcute cu atenție, au fost de acord, având rezoluția unanimă sinodală a fraților sfinți arhierei foarte iubiți și preadoriți care sunt în jurul nostru în Duhul Sfânt, dar conformându-se și obiceiului care stăpânește în Biserica străveche, potrivit căruia episcopii care erau în fruntea Bisericii cu iubire de Dumnezeu își împărtășeau unii altora nedumeririle și soluționările acestora prin gramate/scrisori, luând aminte cu grijă și cu iubire frățească să caute o cugetare comună în cuvinte și fapte, purcedem la descrierea întrebărilor validate sinodal, fără să ridicăm chestiuni noi, ci punând înainte pe cele supuse studierii comune de ceva timp spre luminarea reciprocă a Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale ale lui Dumnezeu. Acestea, având în tot cazul dispoziții asemănătoare pentru folosul comun, suntem încredințați, vor accepta cu plăcere și vor judeca să găsească oportun ciclul de comunicare duhovnicească spre cercetarea care se vădește nu numai în cursul lucrurilor, ci care este impusă și de chemarea cu care am fost chemați toți în Hristos, care, cu bună-voința și harul lui Dumnezeu, suntem rânduiți spre cârmuirea Sfintelor Lui Biserici pentru a lua seama de ele și a ne îngriji după datorie de mântuirea tuturor. Căci este o necesitate, într-adevăr, pentru cei rânduiți de sus spre chivernisirea duhovnicească a credincioșilor și un mare folos pentru pliroma creștină îngrijirea ca cel mai de preț capitol al dragostei să fie întărit ca să aducă mai multe roade după voia sfântă a Domnului. De aceea ne-am gândit ce pare venerabililor întâi-stătători ai Preasfintelor Biserici autocefale că ar trebui cercetat mai întâi, ce ar fi fost de folos să se facă, dar nu s-a făcut și ce este de cuviință și posibil să se facă de acum pentru întrunirea popoarelor ortodoxe în unitatea credinței și în dragostea și gândirea comună unii față de alții și ce trebuie făcut după acestea spre întărirea sfintei și ortodoxei noastre credințe și spre apărarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici împotriva duhului acestui veac, care se ridică împotrivă.

Lucru plăcut lui Dumnezeu și evanghelic mai este și faptul de a cerceta părerile Preasfintelor Biserici autocefale despre relațiile noastre din prezent și viitor cu cele două mari vlăstare ale creștinismului, adică Biserica Apuseană și a protestanților. Și este cunoscut că unirea lor și a tuturor celor ce cred în Hristos cu noi în credința ortodoxă constituie subiect de rugăciune și cerere constante în Biserica noastră și dorința bine-credincioasă și din inimă a oricărui creștin autentic care se ține de învățătura evanghelică a unității. Dar nu ignorăm totodată faptul că această dorință se lovește de persistența neclintită a acestor Biserici în doctrine pe care stând ca pe o bază solidificată cu trecerea timpului, par să nu fie deloc dispuși spre calea unității, lucruri care sunt arătate de adevărul evanghelic și istoric, sau manifestă ardoare, dar în termeni și pe baze pe care înțelegerea și comuniunea dogmatică dorită se dovedesc a fi inacceptabile pentru noi. De asemenea, este de prisos a spune pentru cei cunoscători că Biserica sfântă, sobornicească/catolică și apostolească, cea întemeiată pe temelia Apostolilor și întărită de dumnezeieștii și purtătorii de Dumnezeu Părinți la Sinoadele Ecumenice, care are cap pe Însuși Arhipăstorul Hristos și care este stâlp și temelie a adevărului și trup al lui Hristos, potrivit Apostolului de Dumnezeu inspirat și urcat la cer, Biserica sfântă menționată este una în faptă prin identitatea credinței și prin similitudinea valorilor morale și a obiceiurilor la unison (sinodal) prin deciziile celor șapte Sinoade Ecumenice și este datoare să fie una, nu multe și diferite între ele în privința dogmelor și a normelor fundamentale de guvernare bisericească. Dar dacă, precum în orice lucru cu neputință la oameni, dar cu putință la Dumnezeu, încă nu se poate nădăjdui la unirea tuturor ca fiind posibilă cândva, când venirea dumnezeiescului har conlucrează și oamenii sunt îndreptați pe cărările dragostei și păcii evanghelice, prin urmare trebuie luată în considerare și avută preocuparea, pe cât este posibil, cum ar fi cu putință să netezim calea acum colțuroasă care duce la un astfel de final și să găsim puncte de întâlnire și de contact sau chiar și unele atitudini permise de a trece cu vederea până la finalizarea în timp a întregului fapt, prin care se va împlini spre bucuria și folosul comun cuvântul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre o turmă și un Păstor. De aceea, presupunând că va fi bine-primită preasfinților frați propunerea unei astfel de examinări, punem înainte cu curaj această întrebare frățească: dacă este judecată a fi oportună acum o sondare preliminară despre aceasta pentru a pregăti un teren neted pentru apropierea reciprocă prietenească și să se determine bazele, măsurile și mijloacele judecate drept cele mai bune de comun acord între membrii Bisericii noastre Ortodoxe generale.

În conexiune cu unitatea creștină sunt puse înainte și cele despre creștinii occidentali care s-au detașat nu demult de Biserica Romană, care și-au luat denumirea de vechi-catolici și spun că acceptă cele dogmatizate de Biserica nedespărțită de până aproape în secolul al IX-lea și rânduielile celor șapte Sfinte și cinstite Sinoade Ecumenice și se proclamă pe ei înșiși ca fiind deja în Biserica Ortodoxă generală și cer unirea și comuniunea cu ea ca pe un lucru rămas pentru o reglare formală. Și este lăudabil cu totul zelul fierbinte al acestor creștini iubitori de Dumnezeu pentru adevărul creștin și pentru dragostea evanghelică de care se arată că sunt plini în lupta lor bună. Sunt cunoscute lumii creștine decretele și actele conferințelor lor, precum și învățătura dogmatică și liturgică din cărțile lor reprezentative.

Dar încă nu prevalează în opinia noastră ceva clar și general despre mărturisirea lor de credință proferată, ci sunt judecate diferit cele despre aceasta de către bărbații noștri bisericești, fie care cunosc starea lor de aproape, fie care le-au studiat de departe. Unii dintre ei se pronunță despre această mărturisire că este încă departe în esență în punctele dogmatice de ortodoxia deplină, iar alții, dimpotrivă, o judecă drept neavând diferențe esențiale care împiedică unitatea credinței și comuniunea bisericească, numai cât nu conține acceptarea a toată învățătura și tradiția ortodoxă sănătoasă. Am socotit a fi bine să cerem opinia bine-credincioasă și iubitoare de frați a Preasfintelor Biserici de aceeași credință și despre această preocupare importantă, dacă li s-ar părea oportun și în ce mod ar da un sfat bun și acceptabil să fie facilitată realizarea dorinței de unire deplină cu noi a creștinilor despre care este vorba ca o pârgă de bun augur pentru unitatea nădăjduită și dorită a creștinătății mondiale.

Socotim că sunt vrednice de nu mai puțină atenție cele spuse și scrise deja de ceva timp despre calendarul comun, printre care îndeosebi sistemele propuse de reformare a calendarului iulian, care domnește în Biserica Ortodoxă, sau acceptarea celui gregorian, acela fiind mai defectuos științific, iar acesta mai precis, luând noi în calcul și mutarea pascaliei noastre bisericești ca o consecință necesară. Vedem că și în studiile pe acest subiect sunt împărțite opiniile care domnesc la ortodocșii noștri care au făcut investigații de specialitate. Unii dintre ei consideră că ceea ce ni s-a predat de demult este singurul lucru potrivit în Biserică pentru că este predanie patristică și ceva validat bisericește de la început/de sus și mai puțin necesară reformarea lui, ba chiar cred că trebuie mai degrabă evitată din motive pe care le detaliază. Alții se dovedesc apărători ai calendarului occidentalilor și ai introducerii lui la noi, punând înainte precizia măsurării timpului cât mai deplină cu putință sau chiar și folosirea nouă a unuia similar. Pledează pentru ei, după cum se pare, și cei din Biserica de Apus probabil în așteptarea foloaselor religioase admisibile după perspectiva lor proprie. Astfel, fiind intensificată dezbaterea în zilele noastre, sunt propuse cu perseverență de ambele părți susțineri felurite și vrednice de considerație, care se referă la știință și la religie în același timp, prin care în unele din țările ortodoxe se vădește o înclinație spre acceptarea opiniei despre schimbarea calendarului nostru sau o reformare a lui. Ni se pare util, de asemenea, pentru că această chestiune are o semnificație bisericească evidentă împreună cu forma științifică, să facă schimb Sfintele Biserici Ortodoxe între ele de comunicate aferente ca să se formeze în ele și despre acest subiect un cuget comun, o opinie și o decizie a Bisericii Ortodoxe generale, căreia i s-a pus deoparte atributul de a judeca și a găsirea, la nevoie, un mod de a combina pe cât posibil precizia științifică aferentă căutată cu păzirea dorită a limitelor bisericești consacrate.

Așadar Marea noastră Biserică a lui Hristos, judecând că acest schimb de percepții despre punctele expuse mai înainte este o manifestare palpabilă a comuniunii duhovnicești și practice și o păzire cuprinzătoare a unității în toate chestiunile comune cu cea mai mare eficacitate, nutrește nădejdi bune că grija frățească a ei și îndemnul care împinge la un final cuvios și evanghelic vor avea ecou de simpatie în inimile venerabililor frați în Hristos și va găsi o iubire de frați aprobatoare din partea lor pentru a comunica opinia fiecăruia dintre cei care conduc cu iubire de Dumnezeu Bisericile. Mai cugetăm că, dimpreună cu folosul comun nădăjduit din comunicările reciproce, se va da din nou lumii o mărturie despre puterea morală viguroasă care există în Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos, al cărei izvor este adevărul care a fost transmis în mod neschimbat și al cărei reazem tare este unitatea nezdruncinată a Bisericilor Locale între ele. Cu astfel de speranțe și încredere, pe care le sprijinim pe râvna dumnezeiască pentru reputația și starea bună a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici din partea venerabililor întâistătători care le conduc și a Preasfintelor Sinoade, ne rugăm din străfundul inimii către Domnul să mântuiască și să acopere sub scutul Său tot ansamblul/pliroma credincioșilor ortodocși și să dăruiască viață fericită, sănătate și zile îndelungate Preafericirii și Preasfinției Voastre, care sunteți mult iubit și mult îndrăgit de noi.

12 iunie 1902

†Ioachim de Constantinopol

Ioachim de Efes
Natanael de Prusa
Alexandru de Neocesareea
Vasile de Smirna
Constantin de Hios
Policarp de Varna
Ioachim de Xanti
Nicodim de Vodena
Nichifor de Litița
Tarasie de Heliupolis
Ieronim de Kalliupoli


Răspunsul a venit din partea mai multor Biserici autocefale (Patriarhia de Ierusalim, Biserica Rusiei, Biserica Greciei, Biserica României, Biserica Serbiei, Biserica Muntenegrului), din care facem un rezumat pentru fiecare:

Patriarhia Ierusalimului (5 iunie 193): Consideră că nu este o necesitate dialogul cu creștinii occidentali și există la mijloc pericolul prozelitismului. Oricât s-ar strădui teologii eretici spre unire, s-ar ruga și ar visa-o, nu o vor atinge. Dar „este posibil ca Bisericile despărțite prin dogme și norme bisericești să petreacă în dragoste creștină și în respect reciproc și în apreciere una ață de alta până când va veni plinirea vremurilor și va răsări ziua dorită a unirii, în care toți se vor veseli și se vor bucura, doar că și acest fapt este pus la îndoială prozelitismul, această mare sminteală din creștinism”. Păstorii Bisericilor își doresc și se roagă să se unească Bisericile despărțite, dar nu se vor depărta de păzirea dogmelor și așezămintelor lor.

Pe lângă vechii catolici, și anglicanii prezintă interes de a avea un dialog cu ei. Însă trebuie știut că, la o examinare atentă, există diferențe mari care ne despart. Apropierea și chiar unirea cu ei sunt posibile, ba chiar necesare, iar acest lucru ar putea fi ușurat de formarea unor comisii de teologi din toate Bisericile Ortodoxe care să pună bazele corecte unei asemenea uniri. Aceștia ar putea redacta o mărturisire ortodoxă de credință mai desăvârșită și să emită o soluționare a problemei canonicității ierarhiei anglicanilor.

În ce privește calendarul, o reformare a lui ar fi spre vătămarea Ortodoxiei pentru că există un atac al prozelitismului catolic și protestant. Dacă popoarele apusene ar conștientiza sminteala prozelitismului și ar renunța la ea, atunci s-ar putea apela la un calendar mai precis. Totuși ar exista impedimentul să fie încălcat canonul apostolic care interzice sărbătorirea Paștelui „cu iudeii înainte de echinocțiul de primăvară”. Însă, dacă motivele morale care au impus această măsură ar fi nu ar mai fi în vigoare, atunci nu ar exista nici un impediment dogmatic să fie pus în rânduială calendarul cu măsurătorile științifice.


Biserica Rusiei (28 februarie 19003): În privința relațiilor cu cele două „vlăstare ale creștinismului”, se fac rugăciuni ca ei să vină la cunoștința adevărului și „să se întoarcă în sânul Sfintei Biserici sobornicești și apostolice la Păstorul lor unic”. Pe temeiul sincerității credinței lor în Sfânta Treime, este acceptat botezul lor și clericii latini sunt primiți în rangul lor, cinstind succesiunea apostolică a ierarhiei lor, ca și pe copți, armeni, nestorieni. Totuși grija mare nu este atât pentru înlesnirea unirii cu ei, cât mai ales pentru apărarea ortodocșilor de atacurile și momelile latinilor și protestanților. Cea mai afectată este aristocrația rusă. Prozelitismul față de ruși este visul de veacuri al papismului. Oricât de seducătoare ar fi cuvintele pașnice de unire, catolicii nu trebuie crezuți și nici trecute cu vederea toate eforturile și cheltuielile și ordinele pe care le folosesc pentru a subjuga credința rușilor. Pe de altă parte, protestanții au concepție foarte exterioară despre viața bisericească și urmăresc în tot chipul să slăbească credința ortodocșilor ruși în sfințenia Bisericii mai rău decât latinii. Anglicanii sunt dați ca exemplu diferit, fiind sinceri în raportarea lor, fără dușmănie, dar departe de dreapta credință. În plus, dorința lor de unire ar trebui împărtășită de toți, nu doar de o parte dintre ei (High Church). Vechii catolici au o râvnă bună pentru adevăr și există o cooperare cu ei, fiind înființată o comisie în Petrupolis. Dar o unire reală a fost contant amânată și noua generație a pierdut viața bisericească, este lumească și greu se pot stabili legături concrete. Aceștia trebuie convinși că doar Biserica Ortodoxă este depozitarul adevărului și, dacă vor să se mântuiască, trebuie să vină la ea.

Calendarul este studiat de o comisie specială din ordinul țarului, formată din specialiști din multe discipline, care nu au ajuns deocamdată la o concluzie. Introducerea calendarului nou doar la nivelul societății nu este socotită de bun augur pentru că ar trebui alcătuite calendare care să indice sărbătorile bisericești pe vechi, cum se întâmplă în Japonia. Mai mult, învățații ruși consideră că este mai practic calendarul iulian decât cel gregorian, ceea ce-i face rezervați și pe conducătorii bisericești față de schimbarea pascaliei și a tuturor sărbătorilor bisericești.

În final, este semnalat faptul că există alte comunități de creștini care sunt mai dispuși să vină la credința ortodoxă, cum sunt copții, nestorienii, copții ș.a.


Biserica Greciei (14 iulie 1903): Chestiunea unirii generale a Bisericilor este nepotrivită în circumstanțele prezentului de atunci pentru că au fost multe încercări care s-au lovit de impedimente de netrecut și au dus la mai mare tulburare decât pace. În ce privește pe cei autodenumiți vechi catolici, aceștia nu doar că au diferențe majore în dogme față de ortodocși, dar nici între ei nu au unitate și același cuget.

Adaptarea calendarului depinde mult de condițiile naționale și sociale. Este o chestiune care ține mai mult de astronomi, iar bisericește contează sărbătorile. Drept aceea, „dacă toate Bisericile Locale de Răsărit sunt convinse că împrejurările națiilor diferitelor Biserici Ortodoxe sunt potrivite pentru reformarea calendarului fără tulburarea conștiințelor religioase ale celor mai simpli, care nu pot să discearnă dogme și chestiunile liturgice de chestiunile astronomice, acestea pot să întreprindă reformarea calendarului de acum prin consens între ele și cu guvernul fiecăreia…”.


Biserica României: Biserica este datoare să păzească adevărul de credință, dar și toate învățăturile secundare. Ea îi povățuiește și pe cei rătăciți să revină la calea adevărată. Întoarcerea lor este dovada că Biserica crește și se întărește doar pe temelia pusă, care este Hristos. „Deci unde este Păstorul adevărat, acolo este și va fi și turma Lui; și unde este Capul, acolo și nu în altă parte va fi și trupul.” Cei care nu au ascultat glasul Păstorului să rămână în turma Lui au pierdut dreapta judecată a blândului Stăpân și au parte de multe nenorociri, dar Biserica îi cheamă înapoi, ea fiind păstrătoarea învățăturii adevărate. Este cunoscută istoria până la dezbinarea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus, provocată de cea din urmă. La fel, sunt știute și fazele prin care a trecut „biserica romano-catolică” până ce s-au scindat protestanții și și-au pus fiecare o altă temelie, diferită de cea ortodoxă. De atunci fiecare din aceștia urmăresc să stăpânească Biserica Domnului (Ortodoxă). Drept urmare, noi nu putem să trecem cu vederea nici măcar o silabă din învățătura de credință, nici nu avem vreun punct de întâlnire cu ei. „Calea Sfintei Biserici Ortodoxe este foarte netedă și fără nici o împiedicare. Nu este nevoie să o facă cineva mai curată decât este.” Dacă vrea cineva să vină pe această cale, noi le-o arătăm, dar „nu primim propuneri cât privește modul de intrare, pentru că ea este credința sinceră” primită de la Domnul Iisus prin ucenicii Lui și dogmatizată în cele șapte Sinoade. Dacă eterodocșii pun condiții cum să fie primiți, atunci trebuie să ne apărăm credința, știind că Domnul este puternic să bage pe alții în împărăție în locul fiilor nevrednici de masa Mirelui ceresc și apoi să le deschidă și lor mintea și inima ca să fie primiți cu smerenie în turma Păstorului.

Vechii catolici nu pot fi primiți prin concesii, ci prin pocăință. Ei, după despărțirea de Biserica Romei, și-au introdus reforme inacceptabile, cum ar fi anularea spovedaniei și a posturilor. Au făcut și tot felul de acorduri cu anglicanii la Bonn în 1874 și 1875 și la Lucerne în 1892 și negociază credința. Ortodoxia nu recunoaște nici o mărturisire schimbătoare în afară de cea care conține adevărul ei dogmatic și moral.

Calendarul ar trebui să rămână neschimbat pentru că nu se poate să nu se aducă atingere rânduielilor canonice. Dacă Dumnezeu vrea altceva, ne luminează prin Sfântul Duh ce să vrem și ce să facem.


Biserica Serbiei (6 iunie 1903): Biserica Ortodoxă nu este răspunzătoare pentru împărțirea Bisericii întemeiată de Mântuitorul, ci este suficient să se îngrijească să oprească fenomenelor smintitoare. Unul este Izbăvitorul neamului omenesc și una este Biserica Lui, iar cei care au introdus dogma Filioque au deschis o fâșie mare spre tot mai multe rătăciri la mijlocul sec. al IX-lea și deplin în sec. al XI-lea. Pe vechii catolici care se întorc trebuie să-i primim cu o dragoste care să nu fie mai mare decât cea față de Domnul Iisus Hristos. Trebuie să păzim neatinse toate dogmele pe care le-am ținut până acum. Nu putem să le cerem să lepede toate obiceiurile lor bisericești care nu vatămă învățătura dreaptă, dar să fie primiți prin acceptul sinodal al tuturor Bisericilor autocefale.

Calendarul iulian și cel gregorian sunt deficitare și cel mai bun este cel propus de Maxim Terpkovici atât în ce privește calcularea anului, cât și pe partea religioasă.


Biserica Muntenegrului (23 aprilie 1902?): Ar trebui convocat un Sinod general al episcopilor ortodocși pentru o mai bună relație între ei, dar separările statale sunt o piedică de netrecut. Dar sunt folositoare aceste comunicări. Biserica Muntenegrului, împreună cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, se roagă pentru întoarcerea celor ce au fost cândva fii ai sfintei Biserici și oi duhovnicești și să ajungă la cunoașterea adevărului și să revină sub aripile Bisericii sobornicești. Este recunoscut botezul unora și al altora pe baza sincerității credinței lor, dar și succesiunea apostolică a latinilor. La fel procedează cu toți copții, armenii și nestorienii și care nu au pierdut succesiunea apostolică. În ciuda acestei dispoziții îngăduitoare, este nevoie mai ales de multă vigilență la atacurile latinilor și protestanților. Este știută din istorie dorința latinilor de a subjuga Ortodoxia chiar și în Serbia, Bosnia și Herțegovina prin înființarea de școli, misiuni și ordine monahale prozelitiste. Oricât de dulci ar fi cuvintele lor, trebuie avută mare grijă la vătămarea pe care o pot produce. La fel, și protestanții îi consideră idolatri și rătăciți pe ortodocși și produc pagubă prin învățăturile lor, de care trebuie ferită turma credincioșilor cu mare atenție. Cu totul altfel sunt anglicanii; drept urmare, trebuie manifestată deschidere față de ei și să li se arate dogmele păstrate curat doar în Biserica Ortodoxă. Vechilor catolici trebuie să li se arate că adevărul este doar în Biserica Ortodoxă ca ei, în căutarea lor îndreptată spre cele trei mari direcții creștine, să aleagă dreapta credință și să vină în turma cea adevărată.

În privința îndreptării calendarului, e un subiect dezbătut în toate țările ortodoxe și Mitropolitul Mihail al Serbiei a făcut deja o propunere Patriarhului Ecumenic. La fel, există și în Rusia o comisie pe această temă. Dar nu este ușor de ajuns la o concluzie finală acceptabilă pentru că este sensibilă schimbarea pascaliei și a praznicelor mișcătoare. Istoria arată că diferitele schimbări au provocat neplăceri. De aceea rămâne opinia că este mai bun calendarul iulian.


Răspunsul final al Patriarhiei Ecumenice (16 mai 1904): Mulțumiri pentru răspunsul Bisericilor autocefale din Ierusalim, Rusia, Grecia, România, Serbia, dar și Bisericii din Muntenegru. Alexandria, Antiohia și Ciprul nu au trimis o scrisoare de răspuns din cauza condițiilor vitrege.

Bisericile Ortodoxe se află sub asaltul unei ideologii lumești și se dorește fărâmițarea și dezbinarea lor și îndepărtarea lor de tradiția și canoanele apostolice. Acest duh străin amenință pacea Bisericii și este pământesc. Cum să nu fie drept să fie păstrate tradițiile ecumenice și patristice, puse pe temelia apostolică și păstrate cu sânge mucenicesc? Trebuie evitată orice abatere și să nu se apeleze la metode care distrug tradiția de veacuri.

Având în vedere dezbinările produse de erezii, este adevărat că trebuie multă vigilență în păzirea turmei ortodoxe, dar și rugăciune pentru unirea tuturor celor depărtați, gândindu-ne că ei cred în numele Domnului Iisus Hristos și nădăjduiesc să se mântuiască prin harul lui Dumnezeu. Nu ar păcătui cineva dacă vorbește cineva de apropierea creștinilor din Apus de Biserica Ortodoxă, în ciuda diferențelor de învățătură. Pentru a nu fi indiferenți față de eterodocși (vechii catolici), ci urmărind unirea bisericească, nu trebuie să-i nedreptățim, judecându-i după zvonuri; ar trebui să li se ceară o mărturisire clară oficială, emisă de episcopi și sinod. La fel trebuie tratați cu bună dispoziție și anglicanii.

Există diferențe de abordare față de botez și preoție în Bisericile Ortodoxe și trebuie curățat cugetul comun potrivit rânduielilor Bisericii Ecumenice. acest aspect ar trebui comunicat și studiat în răstimp de trei ani, apoi să se adune laolaltă teologi trimiși de Sfintele Biserici și să fie comunicată tuturor rezoluția.

În privința calendarului, avem predania de a prăznui Învierea în prima duminică după lună plină de după echinocțiul de primăvară. Dar calendarul sărbătorilor mișcătoare este bine să fie mai în acord cu anul tropic.

Se preconizează expulzări ale monahilor „filo-ruși” din Sfântul Munte. Se adâncește ruptura între Fanar și Moscova

Βήμα Ορθοδοξίας: Se adâncește ruptura! Evoluții în Sfântul Munte – Se preconizează expulzări ale monahilor ruși

Se adâncește ruptura dintre Grecia și Rusia din pricina problemei ucrainene. După „schisma” diplomatică, acum este așteptată și cea bisericească, cu guvernul grec să treacă la expulzări în grup, la „propunerea” Patriarhului Bartolomeu, ale rușilor din Sfântul Munte, dar și ale monahilor „filoruși”, independent de naționalitate.

Temelia „a fost pregătită” de câteva săptămâni prin… bombardamentul scurgerilor în presa greacă, unde, nici mai mult nici mai puțin, Sfântul Munte este prezentat drept „viesparul spionilor lui Putin”.

Această impresie scenică este provocată de reproducerea acuzațiile pe seama Rusiei din partea mănăstirii care a fost caracterizată drept refugiul vechilor-calendariști „creștini-talibani”. Chiar și mai interesant a devenit scenariul din clipa în care hora „revelațiilor” a urmat-o și ziarul german Bild, care s-a mișcar pe aceeași lungime de undă de mai sus.

La toate acestea trebui să se adauge recunoașterea „Arhiepiscopiei de Ohrida”. Decizia lui Bartolomeu a provocat deja reacții mari într-o parte mare din Biserica Serbiei. Iar în Sfântul Munte, pe care este vorba să-l viziteze Patriarhul Ecumenic de pe 27 pe 29 mai, are destui monahi sârbi în diferite mănăstiri.

Expulzările

Deci, la nivelul „operațiunii-mătura” din Sfântul Munte, căreia, conform unor cercuri bisericești, i-a dat „undă verde” guvernul grec, în urma „cererii” lui Bartolomeu, este plănuiește să fie expulzați din Athos majoritatea monahilor ruși. Se apreciază că în mănăstirile rusești există în jur de două sute de călugări. Cei de origine rusă sunt socotiți la șaptezeci. Restul sunt ucraineni și de alte naționalități. Totuși expulzările din Sfântul Munte nu privesc numai persoanele de origine rusească, ci și toți care sunt caracterizați drept „filoruși”, indiferent de naționalitate.

„Cererea” lui Bartolomeu de începere a „operațiunii-mătura” în Athos, conform informațiilor, se pare că a fost depusă prim-ministrului grec pe parcursul vizitei sale în Turcia (13-14 martie 2022) cu scopul de a se întâlni cu Tagyip Erdogan.

Înlănțuirea faptelor

Atunci, cu prilejul războiului din Ucraina, Bartolomeu, adresându-se primului-ministru, i-a spus: „Întreaga noastră existență, gândurile și rugăciunile noastre sunt alături de frații noștri ucraineni”. A mulțumit primului-ministru pentru armamentul pe care l-a trimis Ucrainei.

De remarcat că Patriarhul Ecumenic a acordat autocefalie Bisericii Ucrainei, pe care Patriarhia Moscovei a caracterizat-o „schismatică”, în timp ce au fost provocate reacții serioase în sânul Ortodoxiei internaționale, dar și în interiorul Bisericii Grecești. Moscova a lăsat vădit să se înțeleagă că această mișcare a lui Bartolomeu s-a produs în urma înțelegerii cu factorul american.

Interesant este că puțin după întâlnirea Mitsotakis-Bartolomeu, o parte din presa rusească a menționat că se pune la cale un plan de îndepărtare a călugărilor ruși din Sfântul Munte. Au urmat scurgeri conform cărora este consolidat „postul de poliție” în Sf. Munte și de este avansată dintr-o secție într-o Direcție. Aceasta înseamnă practic o mare consolidare în personal. La fel, că însăși conducerea Ministerului Apărării din guvern va fi cea care va „fi polițistul” în Sf. Munte. În sfârșit, „puzzle-ul” se completează în ultimele săptămâni cu barajul publicațiilor din presa greacă și străină despre „infiltrarea” Rusiei în Sf. Munte.

Ruptură totală?

Mișcarea eventuală de îndepărtare a monahilor ruși din Sfântul Munte va însemna o fisură mai adâncă în relațiile Atena-Moscova. După cum se știe, guvernul grec a decis să „demonteze” în esență toată conducerea ambasadei rusești de la Atena, dar și „capetele” (diplomații nr. 1 și nr. 2) ai consulatului rusesc de la Tesalonic. Conform informațiilor, în competențele consulatului este și Sfântul Munte. Aceasta înseamnă că „decapitarea” consulatului, pe lângă altele, a avut scopul direct evident și prezența rusească în Sfântul Munte.

După expulzarea a 12 ruși cu identitate diplomatică, Ministerul de Externe al Rusiei a menționat că această decizie echivalează în esență cu ruperea relațiilor diplomatice greco-rusești.

Totuși este important că, deși expulzările au fost comunicate în prima săptămână din aprilie, Moscova, în afară că a trecut mai mult de o lună, nu a comunicat încă „contramăsuri”, adică expulzările ale diplomaților greci. Cu toate acestea, se așteaptă așa ceva, după cum estimează cercurile diplomatice.

Desigur, în mod normal, deciziile trebuie să le ia Ministerul de Externe, dat fiind că Sfântul Munte se găsește în competența sa. Pe de altă parte, bisericește, Sf. Munte se găsește în competența Patriarhului Bartolomeu.

antinews.gr

Nota noastră: Implicarea Bisericii, a monahismului și mai ales a Sfântului Munte în scandaluri politice chiar de către reprezentanții bisericești nu este un lucru bun și acceptabil. Articolul din Bild, la care se face referire în text, conține o serie de acuzații prost documentate, care cu greu pot sta în picioare. Sunt doar o însăilare de fapte și ipoteze și acuzații care ar constitui un dosar secret. Foarte greu de crezut, spre exemplu, insinuările egumenului „oficial” Bartolomeu al Mănăstirii Esfigmenu, pus de Patriarh, dar care locuiește în capitala Kareia, la adresa viețuitorilor efectivi ai M-rii Esfigmenu că ar fi ruși și pro-ruși pentru că ar fi afișate acolo steaguri ale Imperiului Rus. Monahii de acolo sunt zelotiști vechi-calendariști și țin de structurile schismatice grecești; nici măcar cu Biserica Rusă din Exil nu au avut legături trainice.

În tot cazul, ținând cont de acțiunile schismatice ale Constantinopolului și de linia sa ecumenist-eretică, se pare că se conturează o sciziune tragică și profundă bisericească între Fanar și Moscova, între greci și ruși pe motive etnice. Din păcate, la nivelul credinței acestea par să se traducă printr-o trădare a tradiției ortodoxe de către greci și o îmbarcare la bordul unei corăbii străine de Biserică, pe vasul progresului lumesc și în ascultare de interesele geo-politice americane și mondialiste.

14 mai – Ziua Sfinţilor Închisorilor: Arhimandritul Gherasim Iscu

Sursa: theodosie.ro

Deşi îi sărbătorim trecerea la Domnul în 25 decembrie, se cuvine să facem astăzi, 14 mai şi zi naţională de cinstire a pătimitorilor din temniţele comuniste, amintirea părintelui nostru Gherasim Iscu, arhimandrit şi stareţ al Mănăstirii Tismana, împreună-pătimitor cu Sfântul Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, printre mulţi alţii. Trimitem la articolul publicat de revista Atitudini şi la colajul disponibil pe situl FericitiCeiPrigoniti, pentru a ne întări în credinţa noastră, citind despre unul dintre cei trei mărturisitori propuşi spre canonizare în anul 2025 şi singurul nume propus dintre cei pe care poporul îi cinsteşte a fi Sfinţi ai Închisorilor.

Continuăm demersurile noastre de a produce imagini retuşate şi colorizate ale Sfinţilor Închisorilor, în scopul aducerii mai aproape de mintea şi sufletul nostru a exemplului mărturisirii acestora. Fotografia de mai sus poate fi descărcată la rezoluţia cea mai înaltă accesând acest link.

Ne pare nimerit să amintim astăzi, zi de pelerinaj la Tîrgu Ocna, şi de profeţia părintelui Gherasim Iscu, astfel cum a fost surprinsă de împreunul pătimitor Ioan Ianolide:


În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. […]

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic.

Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiara cum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului…

Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.

Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar daremoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. […]

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. […]

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.

Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins. Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.

Situația din Ucraina – pe agenda Bisericii Ucrainene. Apel la președinte să oprească ilegalitățile, condamnarea războiului și convocarea unei întâlniri cu poporul

În urma operațiunilor de război întreprinse de ruși în Ucraina, viața bisericească este și ea afectată profund. Sinodul Bisericii Ucrainene a abordat o serie de chestiuni arzătoare. Ea este la mijloc între oficialitățile locale care încearcă să o submineze și forțele ocupante, care provoacă distrugeri de vieți omenești. Se resimte nevoia unei călăuziri unitare și cât mai clare a credincioșilor care sunt asaltați cu probleme complexe generate de conflictul de pe teritoriul țării lor.

Ședința de lucru a Sfântului Sinod al BOUkr, este condusă de Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine.
Foto: news.church.ua

UJO: Este un mare păcat: Sinodul BOUkr a condamnat oficial agresiunea Rusiei

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a declarat că invazia militară a Rusiei zilnic ia viața fiilor și fiicelor Ucrainei.

Încă de la începutul ostilităților, Biserica Ortodoxă Ucraineană a condamnat agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei și a subliniat cu insistență că războiul este un mare păcat, se spune în comunicatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, adoptat în ședința din 12 mai 2022, transmite Departamentul pentru Informare și Educație al BOUkr.

Se notează că timp de aproape trei luni poporul ucrainean se apără cu înverșunare de atacul militar al Federației Ruse, care a invadat teritoriul statului nostru suveran și independent. „În fiecare zi, acest război crunt ia viețile fiilor și fiicelor Ucrainei. Flăcările războiului au străpuns inima fiecărui cetățean, mii de familii au simțit durerea arzătoare a acestei tragedii teribile. Peste cinci milioane și jumătate de ucraineni au fost forțați să devină refugiați”, se spune în comunicatul Sinodului.

BOUkr a cerut în repetate rânduri încetarea vărsării de sânge și rezolvarea conflictului cu ajutorul cuvântului, prin demararea procesului de negocieri. „Din păcate, încercările de negocieri pașnice nu au adus rezultatul dorit. Dimpotrivă, astăzi atacurile cu rachete și bombardamentele au acoperit aproape întregul teritoriu al Patriei noastre”, a constatat Sinodul.

UJO: Sinodul: BOU a susținut și va continua să susțină pe apărătorii Ucrainei

Ucraina va suporta încercări dificile, va păstra statalitatea sa, în timp ce Biserica Ortodoxă Ucraineană sprijină și va continua să sprijine pe apărătorii Ucrainei și să ofere asistență caritabilă celor în nevoie.

Declarația Sinodului accentuează faptul că Biserica Ortodoxă Ucraineană împărtășește deplin durerea și suferința poporului ucrainean.

În plus, membrii Sfântului Sinod au remarcat că 14 din cele 53 de episcopii ale BOU sunt afectate de ostilități. Sunt mai mult de 3.000 de parohii și 62 de mănăstiri pe teritoriul acestor episcopii, unde 3.500 de clerici și aproape 2.000 de monahi și călugărițe continuă să slujească chiar și când își riscă viața.

UJO: Sfântul Sinod face apel la Președinte să oprească ilegalitățile împotriva BOU

Membrii Sinodului și-au exprimat îngrijorarea cu privire la incidența crescândă a incitării la ură și dușmănie la nivel religios în Ucraina. De exemplu, au fost depuse proiecte de lege anti-Biserică la Rada Supremă a Ucrainei; guvernanții locali din regiuni încearcă să excludă sau să restricționeze activitățile comunităților religioase din Biserica Ortodoxă Ucraineană; biserici ale BOU sunt acaparate cu încuviințarea tacită sau cu complicitatea deschisă a autorităților locale.

Membrii Sinodului au declarat că toate aceste fapte rezultă din politica eronată a președinției lui Poroșenko și din ideologia așa-numitei Biserici Ortodoxe a Ucrainei.

Sinodul a făcut apel la Președintele Ucrainei, Vladimir Zelensky, să intervină asupra situației, să oprească ura religioasă în societatea ucraineană și să ia măsuri împotriva acțiunilor ilegale împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene.

De asemenea, BOU a făcut apel oficial la Procurorul General al Ucrainei, Irina Venediktova, să investigheze acțiunile ilegale comise de autorități împotriva Bisericii.

De amintit că în unele regiuni din Ucraina autoritățile încearcă să legifereze interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene și să acopere pe aderenții BOaU, are acaparează bisericile BOU.

UJO: Sinodul BOU convoacă o întâlnire a episcopilor, clericilor și mirenilor

S-a decis de către Sinod să convoace o adunare a episcopilor, preoților și mirenilor din Biserica Ortodoxă Ucraineană în viitorul apropiat … pentru a discuta chestiunile de viață bisericească ce au apărut în perioada războiului.

[…] În orice caz, este de o importanță fundamentală ca acest proces să aibă loc fără încălcarea ordinii stabilită de Biserică.

În același timp, membrii Sinodului au accentuat faptul că discuția nu ar trebui să conducă la depășire a sferei canonice și la noi diviziuni în Biserica lui Hristos.

O nouă acțiune provocatoare a Patriarhiei Ecumenice: primirea în comuniune a schismaticilor din Macedonia de Nord

Patriarhia Ecumenică a recurs zilele trecute la un gest la fel de controversat ca recunoașterea schismaticilor ucraineni de acum câțiva ani. De data aceasta, a intrat în comuniune cu structura bisericească a schismaticilor din Macedonia de Nord. Acest teritoriu ține canonic de Biserica Sârbă. De altfel, deja existau în ultimul timp tratative de împăcare între sârbi și macedoneni, fapt ce subliniază momentul total inoportun al intervenției fanariote. Totuși, fiind vorba de țări mult mai mici decât Ucraina și Rusia, impactul este la o scară mult redusă. Dar, pe fondul deja existent, atacul la adresa sârbilor nu face decât să sporească discordia în interiorul Bisericii.

Ne putem aștepta la aceleași evoluții ca în cazul ucrainenilor, adică la acordarea unei autocefalii restrânse, și la riposta Bisericii Sârbe prin ruperea comuniunii cu Fanarul. Se conturează un conflict etnic bisericesc între greci (Constantinopol, Grecia, Cipru, Alexandria) și slavi (Rusia și Serbia), provocat la vedere de cei dintâi. Pretențiile fanariote la un primat de putere în raport cu celelalte Biserici Locale sunt vizibile, precum și acțiunile sale în răspăr cu tradiția ortodoxă prin promovarea ecumenismului îndeosebi și a intereselor geo-politice americane. Deja Patriarhia Moscovei a dat un comunicat pe această poziționându-se de partea sârbilor, în dezacord față de Constantinopol.

Cu toate că recunoașterea schismaticilor ucraineni a stârnit suspiciuni că vor urma și alte acțiuni similare, Patriarhia Ecumenică a dat dezmințiri la vremea respectivă, însă acum nu s-a ținut de cuvânt. Există mai multe ipoteze ale unei astfel de acțiuni unilaterale, fără consultare inter-ortodoxă: 1. interesele geo-politice au dictat un atac asupra sârbilor, 2. Fanarul dorește să-și afirme tot mai răspicat supremația de tip papal pentru a dicta cursul întregii Ortodoxii, 3. impunerea unui trend nou de recunoaștere a structurilor rupte de Biserică pentru a ne obișnui cu astfel de acțiuni și a clătina ordinea statornicită. În orice caz, tulburările de ordine bisericească nu sunt decât de rău augur și ar trebui să apară o reacție mult mai fermă la adresa Constantinopolului, care devine tot mai mult un cal troian în trupul Ortodoxiei.

Declarațiile relevante de până acum pe această temă, care foarte probabil va evolua în următoarele zile, fiind așteptat răspunsul Bisericii Sârbe, sunt următoarele:

Patriarhul sârb Porfirie și „Mitropolitul” macedonean Ștefan (Foto: Orthochristian)

Romfea.gr: Patriarhia Ecumenică a primit în comuniune Arhiepiscopia de Skopje

Sfântul Sinod, întrunit astăzi, marți, 9 mai 2022, sub președinția Sanctității sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, a cercetat pe larg subiectul bisericesc al Skopje și, validând apelul de ultimă instanță depus Bisericii Mame de către Biserica de acolo, precum și apelurile succesive ale guvernului Macedoniei de Nord, a decis următoarele:

1) Primește în comuniune euharistică ierarhia, clerul și poporul acestei Biserici de sub Arhiepiscopul Ștefan, tămăduind leziunea schismei și revărsând pe rana fraților noștri ortodocși de acolo „ulei și vin”. Pentru aceasta este emis și Actul Patriarhal și Sinodal.

2) Lasă pe seama Preasfintei Biserici a Serbiei reglarea temelor administrative dintre ea și Biserica Macedoniei de Nord, desigur în cadrul rânduielii canonice și al tradiției bisericești.

3) Recunoaște ca nume al acestei Biserici „de Ahrida” (înțelegându-se teritoriul jurisdicției ei numai în granițele stăpânirii statului Macedonia de Nord), după cum a pledat în scris către Patriarhia Ecumenică și Întâistătătorul ei, fiind exclus termenul „Macedoneană” și orice alt derivat al cuvântului „Macedonia”.

Patriarhia Ecumenică continuă să fie interesată de creșterea, progresul și buna stare a acestei entități bisericești de Ahrida, după cum a făcut-o de-a lungul veacurilor pentru toate Bisericile Ortodoxe Locale, ca „o casă de oaspeți a dragostei, izvorul bunei-credințe a neamului creștinilor ortodocși” (Pavel de Drama).

La Patriarhie, 9 mai 2022

Din partea Secretariatului General al Sfântului Sinod

Βήμα Ορθοδοξίας: Biserica Rusă: Comentariu despre recunoașterea «Bisericii de Ohrida» de către Patriarhia Ecumenică

Decizia Patriarhiei Ecumenice de a accepta drept canonică biserica de la Skopje a devenit subiect de prim rang în mass-media țării. Guvernul Macedoniei de Nord și-a exprimat satisfacția.

Biserica Ortodoxă Rusă recunoaște drepturile exclusive canonice ale Bisericii Ortodoxe Sârbe în Macedonia de Nord și pe tema Bisericii de Ohrida, pe care a recunoscut-o Patriarhia de Constantinopol, a declarat vice-președintele Secției de Relații Externe a Patriarhiei Moscovei, Protoiereul Igor Iakimțiuk.

Abordările Bisericii Sârbe
«Poziția Bisericii Ortodoxe Ruse va lua în considerare întâi de toate abordările acestei probleme de către Biserica Sârbă, căreia continuăm să-i recunoaștem dreptul canonic exclusiv față de Macedonia de Nord», a declarat Igor Iakimțiuk portalului rusesc de știri RIA Novosti. […]

UJO: Patriarhia Sârbă reia dialogul cu „Biserica Macedoniei”

Pe 6 mai 2022, într-o predică, Episcopul Fotie de Zvornic-Tuzla (BOS) a spus că Biserica Sârbă și așa-numita Biserică Macedoneană au reluat dialogul după o lungă pauză, relatează religija.mk.

Întâlnirea s-a ținut în orașul Niš la începutul lui mai într-un format închis în prezența Patriarhului Porfirie.

Orthochristian.com (22 feb. 2022): Patriarhul Porfirie se pare că a reluat dialogul cu Biserica Macedoneană

[…] În mai 2019, Sinodul Sârb al Ierarhiei a decretat să reia negocierile pe rezoluția statutului BOM, deși astfel de negocieri nu s-au materializat niciodată.

Potrivit (reporterului bisericesc nord macedonean) Nikolovski, Patr. Porfirie a propus ținerea unor întâlniri la nivel primațial și sinodal, „ceea ce nu a fost caracteristic până acum”.

În răspunsul său, BOM nu a exclus posibilitatea unei întâlniri, dar, după cum remarcă jurnalistul, procesul cererii medierii Patriarhiei de Constantinopol deja a început, așa că BOM va aștepta ca o astfel de întâlnire să aibă loc prin medierea Constantinopolului.

Patriarhul Bartolomeu a scris și Patr. Porfirie despre o întâlnire la Istanbul, notează Nikolovski.

El a primit și o delegație mare din partea BOM în decembrie pentru a discuta procesul de autocefalie. Ierarhii BOM și-au exprimat în mod repetat încrederea că Patr. Bartholomeu le va acorda autocefalia.

De amintit că BOM s-a separat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anii 1960 (un proces care a durat din 1960 până pe 19 iulie 1967) și a fost considerată schismatică de lumea ortodoxă de atunci, deși, nu ca în cazul din Ucraina, unde Biserica Ortodoxă canonică este cea mai mare confesiune și schismaticii sunt împărțiți între ei, BOM unește majoritatea covârșitoare a populației Macedoniei de Nord.

Pe final de an 2017, BOM s-a adresat Bisericii Bulgare pentru a o ajuta să devină Biserică Ortodoxă canonică. Biserica Bulgară a fost de acord să ajute BOM, fapt care a supărat Biserica din Serbia și Grecia și, de asemenea, Patriarhia de Constantinopol, dar a clarificat faptul că nu va provoca o schismă în Biserică pe această chestiune.

După ce s-a adresat Bisericii Bulgare, BOM a apelat apoi la Patriarhia de Constantinopol.

Romfea.gr: S-a întrunit Sfântul Sinod al așa-numitei „Biserici Macedonene”

Sfântul Sinod a acordat deosebită atenție evenimentelor în curs cu privire la comuniunea euharistică a Bisericii și poporului cu Bisericile Locale, precum și regimului de autocefalie.

De asemenea, Sfântul Sinod și-a exprimat mulțumiri din inimă Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pentru Actul Patriarhal și Sinodal de comuniune euharistică a ierarhiei, în care acceptarea se face cu denumirea bisericească care întărește ordinea bisericească de veacuri.

În final, Sfântul Sinod informează poporul că vor continua convorbirile cu Biserica Ortodoxă Sârbă până când va fi reglat regimul definitiv al Bisericii.


Schisma bisericească macedoneană, preliminarii: După cum se poate observa, există câteva nuanțe în ce privește situația bisericească a macedonenilor. Deși aparțin de sârbi canonic, există și sensibilități grecești la mijloc (denumirea de Macedonia fiind revendicată de ei pentru partea de Nord a Greciei), dar mai ales sunt angrenate ambițiile de întâietate ale Fanarului. Această primire în comuniune vine pe fondul unor negocieri concrete, care sunt forțate astfel să meargă mai departe în direcția dată de Constantinopol.

Conflictul din Macedonia de Nord este unul etnic la bază, între populația locală care dorește să se disocieze de statul și națiunea sârbă. A existat un proiect de acord la Nis în 2002, dar care nu s-a materializat. Atunci Biserica Sârbă a propus o autonomie lărgită, precum cea din Ucraina, dar neacceptată partea cealaltă. Odată cu intruziunea Constantinopolului în Kiev, s-a inflamat și problema aceasta, care comportă multe similitudini. Astfel a ajuns să fie implicat și Fanarul în chestiune.

Conform unui istoric al faptelor făcut de Mitropolitul Iovan, care ține de Biserica Sârbă, în anii ’60 macedonenii, care se simt diferiți de slavi, s-au revoltat și și-au format o structură bisericească separată. Dar aceste pretenții au apărut și s-au manifestat începând cu anul 1945, odată cu instalarea regimului comunist, când a fost întrunit un Sinod laic, la care nu a participat nici un episcop, dar au fost prezenți oameni politici și de alte religii, 300 în total. Comitetul de atunci a cerut clerului să nu mai pomenească la slujbe numele nici unui episcop, fapt care a transformat structura în una ne-episcopală, ne-canonică. Ulterior, pe 4 octombrie 1958 episcopul vicar Dositei a fost forțat de autorități să fie ales Arhiepiscop de Ohrida și Skopje și Mitropolit al Macedoniei. Anul următor, la presiunea regimului comunist, Sinodul Sârb a oficializat această situație cu opoziția doar a doi episcopi, Pavel, viitorul Patriarh, și Simon de Șabac și Valjevo. Astfel, este acordată autonomie Macedoniei. Scopul urmărit de autorități a fost înființarea de unități bisericești în diaspora pentru a controla pe cei de acolo, care erau opozanți ai regimului, deși acest fapt încălca regimul de autonomie, diferit de autocefalie.

Sinodul Sârb refuză să acorde autocefalie macedonenilor în 1967 la presiunea comuniștilor, drept urmare Consiliul mirenilor Bisericii din 19 iulie 1967 a decis să proclame autocefalia în prezența a doar patru episcopi din 34. Sesiunea extraordinară a Sinodului Sârb din 14 sept. același an a decretat Biserica din Macedonia schismatică. În decizia finală este specificat faptul, printre altele, că Arhiepiscopia de Ohrida nu a fost niciodată autocefală și nici Biserică națională a poporului macedonean. Pentru această divizare a Bisericii, tovarășul Tito, președintele Iugoslaviei de atunci, i-a acordat Mitropolitului Dositei o medalie cu panglică.

Din 1968 până în 1977 au existat doar discuții formale pentru depășirea schismei, mimate de comuniști. Abia în 1978 a avut loc o întâlnire a unor comisii din partea sârbilor și macedonenilor în Mănăstirea Sf. Prohor Pcinjski, la cererea celor din urmă. O a doua întâlnire a avut loc pe 17 și 19 septembrie 1979 în Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Kalișta, dar macedonenii nu au obținut autocefalia dorită, nici nu s-au pocăit de schisma provocată.

În 1981 a murit Arhiepiscopul Dositei și a fost ales în locul său Angelarios, dar împăcarea nu a intervenit.

Odată cu inițiativele Mitropolitului macedonean Iovan, care a cerut ajutorul Arhiepiscopului grec Hristodulos, s-a ajuns la noi negocieri, semnate într-un acord final de delegațiile prezente la Nis în 2002, dar abandonate ulterior de reprezentanții macedoneni la presiunile jurnaliștilor. Atunci Biserica Sârbă a trimis un apel individual episcopilor de a intra în comuniune cu ea, dar, deși au existat mai multe promisiuni, doar Episcopul Iovan a răspuns pozitiv. Fiind eliberat din funcție de „Sinodul” macedonean, a instituit o structură care depinde canonic de Biserica Sârbă. Statul macedonean l-a scos cu forța din reședința mitropolitană și și-a impus voința de separare.

Se poate remarca faptul că disputele sunt de natură politică, duse de cercuri profane, iar Patriarhia Ecumenică, prin decizia sa, exclude pocăința și intrarea în normalitatea bisericească. Astfel, sunt validate valori profane, exterioare, pe considerente politice. Acest aspect reprezintă un atac la adresa conștiinței evanghelice a Bisericii și o deraiere pe o direcție lumească, seculară.

Biserica Ucraineană – persecutată, dar și păsuită de stat

Biserica în mijlocul războiului (Foto: TVR Moldova)

Deși nu cu mult timp în urmă au fost depuse în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, două proiecte de lege prin care se urmărea desființarea practic a Bisericii canonice din Ucraina, am preferat să nu fie aduse în atenție acestea din mai multe motive. Pe de o parte, au mai existat astfel de propuneri și în anii precedenți, dar care nu au trecut de votul în plen, pe de altă parte, statutul Bisericii este vulnerabilizat de situația de război cu Rusia ca fiind o entitate aflată în legătură cu statul agresor, dar poziția sa viguroasă îi conferă avantajul de a nu fi desconsiderată. După cum sugerează însuși Președintele Radei Supreme, un atac la adresa Bisericii Ucrainene care ține de Patriarhia Moscovei ar destabiliza din interior rezistența țării. Nu trebuie uitat că foarte mulți soldați trimiși pe front sunt credincioși ai Bisericii canonice.

UJO: Președintele Radei Supreme: Nu se prevede interzicerea BOUkr în Parlament

Președintele Radei Supreme a Ucrainei, Ruslan Stefanchuk a menționat că proiectul de lege privind interzicerea BOUkr nu va fi obiectul unei dezbateri în viitorul apropiat. El a spus acest lucru în cadrul interviului pentru „RBC-Ucraina”.

„Discutăm de multă vreme această problemă în cadrul grupărilor noastre politice. Și, în ciuda faptului că undeva în interior fiecare își are propria decizie <…>, am convenit în felul următor: în timpul războiului nu avem dreptul să adoptăm nicio lege care să scindeze societatea ucraineană”, a spus Stefanciuk.

Reamintim că în luna martie 2022, în Rada Supremă au fost înregistrate mai multe proiecte de lege care vizează interzicerea activităților Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Autorul unuia dintre ele este Oksana Savciuk, un deputat din regiunea Ivano-Frankivsk, oraș – centru regional, în care astăzi funcționează un singur lăcaș de cult al Bisericii Ortodoxe Ucrainene.


A nu se înțelege că Biserica de sub Mitropolitul Onufrie este favorizată, ci că nu poate fi tratată cu dispreț datorită trăiniciei ei. Dimpotrivă, în această perioadă de conflict s-au intensificat acțiunile de acaparare a lăcașurilor de cult ale Bisericii canonice și de trecere la structura schismatică. Un exemplu este cel din acest articol sau din altul asemănător, situații în care comandanți militari au dat ordin sau vorbesc despre transferarea bisericilor.

În ce privește situația internă a Bisericii Ucrainene, s-a generalizat în toată ierarhia întreruperea pomenirii Patriarhului Chiril la slujbe de către episcopi și preoți. Mitropolitul Onufrie este singurul care-l pomenește, în calitate de Întâistătător, arătând prin aceasta ascultarea canonică neabătută față de centrul bisericesc de la Moscova. Într-un articol detaliat, situația este analizată din punct de vedere liturgic, istoric și canonic și se încearcă unele explicații cu privire la încetarea obiceiului din Bisericile slave de a pomeni la slujbe pe toți episcopii superiori pe linie ierarhică până la Patriarh și adoptarea obiceiului din celelalte Biserici autocefale de a menționa la Liturghie doar numele ierarhului direct superior. În felul acesta, nu se produce o întrerupere a pomenirii efective, fapt condamnat de canoanele 13-15 ale Sinodului I-II, ci doar o ajustare liturgică a situației. Chiar și Mitropolitul Onufrie al Kievului a modificat formula de pomenire, folosind doar apelativul de „stăpân”, fără cel de „părinte”, din formula consacrată de „stăpân și părinte”.

Cu toată acoperirea canonică a nepomenirii numelui Patriarhului Chiril, măsura luată în cadrul Bisericii Ucrainene nu este una simplu liturgică, ci reprezintă o poziționare pastorală față de situația din țară în urma agresiunii Federației Ruse: „Refuzul de a pomeni numele Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul sfintelor slujbe este dictat de durerea pentru poporul Ucrainei, precum și de dorința de a-și menține turma în Biserica canonică. Nu de frica de autorități (timp de 30 de ani ne-am obișnuit cumva cu presiuni constante din partea lor), ci din frica de a pierde sufletele credincioșilor.”

Întreruperea corectă a pomenirii (Arhim. Epifanie Teodoropulos)

Arhim. Epifanie Teodoropulos (Foto: Ορθόδοξος Τύπος)

TRATAT EPISTOLAR, II*

Atena, 22 iulie 1971

Cuviosului monah Nicodim din obştea ieromonahului Efrem de la Provata, Sfântul Munte.

() Unul ca acesta (care s-a rugat împreună cu ereticii, n.n.) este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte aici, ci propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici. Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz este şi cel al patriarhului. Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a fost osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A rămas în Biserică şi lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte Tainele. Atunci noi ce trebuie să facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b) Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm. Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit cu canonul 15 al Sinodului I-II. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă vrea să nu se afle în schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt episcop (numai dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în „Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului.

O altă problemă: cei care încetează pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu patriarhul sunt de două feluri: a) cei care cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al Calcedonului etc.) şi b) cei care nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei). Faţă de primii se va comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se împărtăşesc cu patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu unii ca aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori s-a alipit de alta eretică sau schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu cel de al doilea nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios ortodox. Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori, judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte” (cf. Rom. 14, 5).

Atunci, mă vei întreba: „Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului, de vreme ce avem împărtăşire cu episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne indirect cu cel care propovăduieşte învăţături eretice?”

Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei, înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de pedepse grele.

Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.

Nu există primejdia să ne… molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc. Părerile contrare sunt prostii stiliste.

Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit hirotonia întru episcop de la mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât, conducător al unei facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost hirotonit episcop (şi încă patriarh al Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a fi osândit de Sinodul IV Ecumenic.

Aşadar, dacă nu s-a molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau învăţături eretice, dar care nu erau condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc. ()


* Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, 2004.

Nota noastră: Îndrumările Arhimandritului Epifanie Teodoropulos cu privire la întreruperea pomenirii potrivit canonului 15 I-II sunt foarte valoroase și intră chiar în detalii utile pentru vremurile noastre. Trebuie ținut cont de faptul că acest Părinte a fost cel care i-a susținut pe cei trei Mitropoliți care au întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora în anii 1970-1973, amănunt semnalat de Părintele Teodor Zisis: „Au avut înclinații schismatice cei trei Arhierei, în spatele cărora, este sigur că în spatele lor s-a aflat ca sfătuitor teologic Starețul Epifanie Teodoropulos? P. Epifanie a fost un foarte bun cunoscător al sfintelor canoane și cunoaște dacă îngrădirea este schismă…” De menționat că alături de cei trei episcopi s-au aflat majoritatea Mănăstirilor și monahilor din Sfântul Munte în acea perioadă. Printre aceia s-a aflat și Cuviosul Paisie Aghioritul, care era pe atunci îndrumător duhovnicesc al Mănăstirii Stavronichita. Așadar viziunea Arhim. Epifanie reflectă poziția Părinților din acei ani, mai ales că rândurile de mai sus datează chiar din acea perioadă. În plus, situația de atunci luată în discuție este foarte asemănătoare cu cea de astăzi.

Poziția Părintelui Epifanie pe acest subiect este validată chiar de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, fiind preluată în articolul Despre pericolul schismei care poate începe cu nepomenirea episcopilor, în care se poate citi faptul că trebuie evitate extremele, deși întreruperea pomenirii este un lucru permis și de laudă: „Canonul 15 este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condam­narea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşea­lă pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă”.

Acuzația de etnofiletism adusă „lumii ruse” pe fondul războiului din Ucraina. Influențele politice occidentale asupra teologiei ortodoxe

Biserică rusească de țară (Foto: Orthodox Christianity)

Deși în România nu s-a făcut mare caz de o Declarație privind învățătura „lumii ruse” (Russkii mir), totuși ea a fost semnată de o seamă de concetățeni de-ai noștri și conținutul ei este emblematic pentru războiul cultural la care este supusă Biserica Ortodoxă. Publicat pe un portal al Universității catolice Fordham (SUA) chiar în Duminica Ortodoxiei (pe 13 martie 2022), textul cu pricina este un manifest care se dorește ortodox, dar care nu reflectă decât o politică activistă de diabolizare a Bisericii Ruse în special și Ortodoxe în general.

După cum se precizează la final, Declarația este co-publicată împreună cu Academia de la Volos, care este de orientare vădit ecumenistă și mondialistă.

Deși s-ar fi așteptat o mare rigoare din partea unui document elaborat de o Universitate de prestigiu și cu mare vechime, acuzele aduse mentalității programatice anti-occidentale de natură religioasă sunt nefondate, nu sunt prezentate dovezi deloc, cu atât mai puțin concludente. Îndemnurile la încetarea războiului sunt patetic fundamentate cu citate biblice scoase din context și cu o retorică ce se dorește a izvorî dintr-un cuget sensibil ortodox, dar care ignoră tradiția bimilenară a Bisericii.

Lăsând la o parte mizele politice ale războiului din Ucraina, care sunt de natură politică, învinuirea adusă Bisericii Ruse conduse de Patriarhul Chiril că se face vinovată de erezia etnofiletistă pentru că ar susține agresiunea este neclară și neortodoxă. Se face o confuzie constantă între naționalism și trăirea în Hristos, care depășește barierele etnice. Ele nu se exclud reciproc, cum sugerează autorii.

Etnofiletismul

Declarația afirmă că „Principiul organizării etnice a Bisericii a fost condamnat la Conciliul de la Constantinopol din 1872” și că în asta ar consta etnofiletismul. Într-adevăr, așa spune sentința acelui Sinod, însă aceasta este discutabilă din cauza împrejurărilor în care s-a desfășurat și a evoluției ulterioare a lucrurilor.

Convocarea acelui Sinod a fost determinată de pretenția bulgarilor de a avea episcopi și clerici de-ai lor, nu greci. Asta după ce anterior bulgarii fuseseră organizați bisericește timp de vreo două sute de ani în Patriarhia de Târnovo, care a fost desființată de Constantinopol după ce teritoriile ei (Țaratul bulgar) au fost cucerite de turci. Fanarul a considerat cererea bulgarilor drept o insultă și ca fiind în contradicție cu prescripțiile bisericești și a formulat acuza de filetism asupra lor.

Patriarhul de Ierusalim de la acea dată, Chiril, nu a semnat hotărârea și a fost depus din scaun de Sinodul său, fiind întâmpinat cu ostilitate de conaționali, deși apărat de dragomanul rus de la Locurile Sfinte.

Mai important este că, până la urmă, chestiunea bulgară s-a rezolvat invers de cum a hotărât Sinodul din 1872, mai multe popoare obținându-și dreptul de a se organiza autocefal, printre care românii și sârbii. Practic, decizia a căzut în desuetitudine, mai ales că și schisma bulgară s-a rezolvat tot prin acordarea autocefaliei după câteva decenii (în 1945). În plus, așa după cum bine a fost remarcat într-un articol, nu au fost urmărite proceduri de primire din erezie. Mai mult, Biserica Rusă nu a privit-o niciodată drept schismă, ci ca pe niște doleanțe justificate. Practic, doar Bisericile grecești de la acea vreme (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru) au luat parte la acel Sinod.

Dar cel mai important lucru este că există un canon, 34 apostolic, care dispune formarea de Biserici Locale pe principiul etnic (ἔθνος), care să aibă Sinod și Întâistătător propriu. Așadar condamnarea filetismului din 1872 este în contradicție cu rânduiala apostolică și, prin urmare, nulă cel puțin în forma în care a fost formulată. Ea doar relevă tendințele cu adevărat etno-filetiste ale grecilor, care nu acceptau existența altor neamuri în Biserica Ortodoxă și doreau să le domine total.

Biserica și conflictele armate

După cum am mai scris, Biserica nu exclude războiul și chiar consideră că uciderile din război nu sunt blamabile. Condiția este ca motivul pornirii la luptă să fie unul drept. Bineînțeles că este vorba de ciocnirile de natură politică, nu războaie religioase.

Pot fi aduse critici Patriarhului rus Chiril că a justificat războiul din Ucraina și s-a implicat destul de tare, vorbind în mai multe predici despre „operațiunea militară” dusă de Moscova. Însă nu există îndemnuri explicite la violență. Practic, nu putem vorbi de o doctrină concretă periculoasă rusească împotriva Occidentului. Nici măcar afirmațiile grave publice ale Mitropolitului Mitrofan de Murmansk, care îndeamnă clar la agresiune față de ucrainenii schismatici nu pot fi luate ca o doctrină a Patriarhiei Ruse, ci ca puncte de vedere personale absolut condamnabile.

Având în vedere că Patriarhia Rusă cuprinde și Ucraina și Belarus, este normal ca Patriarhul Chiril să aibă în vedere și pe credincioșii din aceste teritorii, fiind, în același timp, cetățean al Federației Ruse. Din această postură, dorește pacea și depășirea problemelor și disensiunilor. Ar fi fost de așteptat să dea dovadă de mai multă compasiune pentru ucraineni, mai ales pentru credincioșii din jurisdicția sa, și mai puțin pragmatism din postura sa de lider bisericesc, nu politic.

Din acestea rezultă că nu există o doctrină filetistă rusească concretă, ci dragoste de țară manifestată mai mult sau mai puțin corect.

Contextualizări greșite

Unele afirmații din Declarație par menite să configureze o imagine de propagandă, nu bazată pe realitate.

Ucrainenii sunt caracterizați drept un „popor de tradiție creștin ortodoxă”. Dar, în realitate, dușmănia a fost creată din trecut de încercarea de catolicizare a populației rusești de către polonezi. Și este vorba tocmai de cei din Vest, nu din teritoriile rusești alipite în secolul trecut, care se găsesc în Sud-Est. Pe lângă ascunderea acestui detaliu important, totuși conflictele politice nu sunt excluse între popoarele ortodoxe.

Paralela dintre invazia militară a Ucrainei și cea bisericească din Africa este imatură. Deși este un subiect delicat, despre care am mai scris anterior, este clar că intruziunea a venit inițial din partea Fanarului, apoi a Patriarhiei de Alexandria, care au format o structură bisericească nouă pe teritoriul Ucrainei, care aparține de Patriarhia Moscovei. Poate că există unele dubii la modul cum a fost creat Exarhatul Rus din Africa, dar în mod clar nu este o agresiune, ci o adeziune a preoților de acolo la ierarhia rusă și o desprindere de episcopii lor aflați în greșeală, care chiar îi persecută pentru aceasta.

Afirmația că „a face război este eșecul suprem al legii iubirii lui Hristos” prin invocarea unor învățături biblice și patristice care țin de relația dintre oameni, nu dintre state, este pur sentimentală. Țările creștine nu au cum să se lase efectiv cucerite doar pentru a întoarce obrazul drept, cu atât mai mult când le este atacată credința.

Propagandă anti-rusească și anti-ortodoxă

Textul Declarației nu este semnat de niște autori concreți, ci apare sub egida Centrului de studii creștine ortodoxe al Universității Fordham, care este una catolică-iezuită. Acesta are drept rol declarat întărirea relațiilor dintre ortodocși și romano-catolici.

Mai este de observat că și-au semnat adeziunea și diferite persoane publice din România, printre care: Pr. Roger Coresciuc, lector la Facultatea de Teologie din Iași, Teodor Baconschi, Adrian Tănăsescu-Vlas, Pr. Marcel Răduț Seliște, bizantinologul Petre Guran, dar și alte personalități din străinătate, precum: Diacon John Chryssavgis, Prof. Paul Gavrilyuk (care e de origine ucrainean), Arhim. Chiril Hovorun, Monahia Vassa Lerin, Sebastian Brock, Pr. Andrew Louth (Biserica Rusă din diaspora). Așadar se remarcă o adeziune serioasă, deși nu foarte consistentă a credincioșilor ortodocși, care sunt peste 1200. Mai bine spus, există un curent anti-rusesc, dar și neortodox chiar în Biserică.

Deși autorii anonimi declară că sunt „inspirați de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos și de Sfânta Tradiție a Trupului Său viu, Biserica Ortodoxă”, nu dau dovadă de acest lucru. Mai degrabă sunt tributari unei viziuni politice asupra religiei.

Ostilitatea care se vrea indusă este una artificială. Pe când ideile atribuite „lumii ruse” nu sunt asumate explicit de nici o instituție de la Moscova, cu atât mai puțin de Biserică, valorile libertine occidentale sunt promovate și împropriate de instituții „euro-atlantice” și de culte religioase eretice de factură creștină. Altfel spus, confruntarea este între convingerile bisericești îndătinate ale unor popoare (îndeosebi ale rușilor) și propaganda vestică, între licit și ilicit.

Ortodoxia între progresismul antihristic și naționalism

Peste toate, perspectiva rușilor că sunt ultima redută în fața Antihristului nu este chiar departe de adevăr și e normal să investească și emoțional. Potrivit Ierom. Serafim Rose, începuturile noii religii antihristice coboară la Francisc de Assisi, dar ea s-a impus prin Revoluția Franceză și apoi prin comunism în Europa de Est. O afirmație importantă este aceea că masoneria și illuminatti, două grupuri similare și paralele, au constituit „forța responsabilă pentru realizarea Revoluției prin concepția deistă”[1]. Tot el pune în lumină faptul că a existat și o opoziție considerabilă din partea conservatorilor de-a lungul timpului, reprezentați chiar de conducători de state, cum ar fi primul ministru al Austriei, Metternich, dar apoi acest rol a fost lăsat țarilor ruși. Deși conservatorismul nu reprezintă Ortodoxia și ea nu se poate identifica cu el, totuși el se împotrivește revoluției libertății.

„Lumea rusă” este un bastion în fața progresismului, dar Biserica nu se reduce la ea, cu atât mai puțin nu se poate ralia cu Occidentul. Este normal ca Patriarhia Rusă să sprijine pe soldații ruși, să se roage pentru ei și la fel de normal este să respingă valorile occidentale  contrare ei. Cel puțin până acum, nu s-au înregistrat devieri concrete de la canoanele și tradiția creștină. Cu atât mai mult acuzele aduse ei sunt departe de a fi serioase.

Ortodoxia are menirea să trăiască Evanghelia în condițiile acestei lumi fără a fi din lume, fără a fi redusă la politica și cultura vremii. Iar războiul din Ucraina ar trebui să rămână un subiect strict politic, deși cei care vor să implice și să lovească Biserica sunt americanii prin intermediul Fanarului și a schismaticilor ucraineni.


[1] Ieromonah Serafim Rose, Cursul de supraviețuire ortodoxă, p. 138.

Translate page >>