Ap. Pavel leapădă râvna greșită prin descoperirea lui Hristos în drum spre Damasc (Imagine: ZiarulLumina)
Abia de curând am descoperit că Părinții aghioriți care au oprit pomenirea Patriarhului Atenagora au avut comuniune cu cei ce nu făcuseră acest gest. Și încă alte detalii despre împrejurările acelor vremuri.
Cărți zelotiste din anii 70
În 2018 am făcut o călătorie în Sfântul Munte pentru a lua legătura și a traduce niște materiale unor monahi despre Sinodul din Creta și despre Sinodul unionist de la Lyon (1274). Am tipărit trei broșuri cu acele materiale. Însă împrejurarea a făcut că m-am întâlnit și cu Părinți din gruparea Monahului Sava Lavriotul cu care am avut unele discuții și de la care am primit patru cărți pe tema întreruperii pomenirii, trei dintre ele (în format digital) fiind scrise în anii ’70. La acea vreme le-am răsfoit doar pentru a vedea argumentele patristice, care nu mi s-au părut concludente, dar de care am ținut cumva cont.
Abia zilele acestea le-am citit mai pe îndelete și am găsit unele detalii interesante despre modul cum au întrerupt pomenirea aghioriții în vremea Patriarhului Atenagora. Autorul, Monahul Teodorit (ulterior Ieromonah), este unul dintre zeloții acelor vremuri și probabil reperul pentru cei din athoniții „îngrădiți” de astăzi, unii dintre ei veniți și prin România (pe lângă Monahul Sava). De aceea sunt importante cele scrise, pentru că au o legătură directă cu evenimentele actuale, cu modul cum este aplicată oprirea pomenirii în zilele noastre.
Așadar Monahul Teodorit este un opozant și critic absolut al Arhim. Epifanie Teodoropulos. Una din cărți este Antidotul. Desființarea articolelor împotriva zelotismului din cartea CELE DOUĂ EXTREME ale Arhim. Epifanie Teodoropulos (To Αντίδοτον…). Îl descrie pe acesta ca pe un luptător împotriva opririi pomenirii prin mai multe interveniții spre anul 1970 pentru că descria pomenirea Patriarhului ca o simplă rugăciune, fără asumarea erorilor lui personale. Apoi Arhimandritul grec a consacrat cea mai mare parte din cartea sa Cele două extreme, alcătuită din capitolele unei alte cărți mai ample, pentru combaterea zelotismului de sorginte calendaristă. Informațiile acestea sunt verificate și prin faptul că Pr. Teodor Zisis dă mărturie că Păr. Epifanie a fost îndrumătorul celor trei Mitropoliți din Grecia care au întrerupt pomenirea în acei ani.
Important de reținut este că au existat două tabere chiar și în acele momente, moderați și zelotiști. Iar majoritatea Mănăstirilor au fost conduse de un duh cumpătat, dat de Arhim. Epifanie, dar care nu era pe placul celorlalți.
Cartea Διάλογοι της ερήμου περι οικουμενισμού (Dialoguri în pustie despre ecumenism, 2002, ediția a doua după cea din 1971) descrie o discuție cu toți Părinții unui Schit din Sfântul Munte (posibil Sf. Ana) din martie 1970, în urma căruia s-a luat decizia întreruperii pomenirii Patriarhului Atenagora. Însă oferă câteva informații de interes, pe care le voi expune mai jos, urmând un comentariu asupra lor și asupra modului canonic de mărturisire prin întreruperea pomenirii.
Dialogul din Athos (’70) despre întreruperea pomenirii
Întâi de toate este prezentat contextul general, care iarăși este important.
Pe 5 și 6 ianuarie 1964 a avut loc primă întâlnire irenică între Patriarhul Atenagora și Papa Paul VI în Ierusalim, unde s-au rugat împreună, au vorbit și au făcut declarații publice pentru prima dată și au promis o împăcare în viitorul apropiat. Sfântul Munte a reacționat pe 5 februarie/23 ianuarie printr-o scrisoare deschisă semnată de patru Mănăstiri și multe Schituri și monahi. În acel text sunt repudiate lozincile filo-unioniste ale Patriarhului Ecumenic și este declarată păzirea credinței ortodoxe neîntinate până la moarte. De asemenea, este exclusă unirea cu ereticii, fiind acceptată doar revenirea lor la dreapta credință. În final, scrisoarea de o pagină (p. 23-24) promite să renege chiar și pe Patriarh dacă va continua calea aceasta a așa-zisei uniri sau unități cu ereticii.
Se pare că Ierom. Teodul (personajul principal al cărții, real, dar cu nume probabil schimbat) a întrerupt pomenirea Patriarhului încă din acel moment și s-a simțit validat în decizia luată de ridicarea anatemelor din decembrie 1965. El a refuzat comuniunea cu ceilalți Părinți ai Schitului.
După 1965, unele Mănăstiri au oprit pomenirea Patriarhului, însă au menținut comuniunea cu Chinotita, organul de conducere al Athosului, și cu restul Mănăstirilor. Pentru Teodul, această situație este una tragică și inexplicabilă.
În orice caz, în martie 1970, în Săptămâna Luminată, are loc o dezbatere în Sinodiconul (sala de ședințe) Schitului, confruntându-se cei ce susțineau oprirea pomenirii cu cei care mergeau pe „iconomie”. Această înfruntare este descrisă pe tot parcursul cărții, cu argumente patristice și canonice despre comuniune, iconomie și întreruperea pomenirii.
Rezultatul a fost că Dicheul a venit la Părintele Teodul după aceea să-l anunțe că a fost luată decizia de a întrerupe pomenirea Patriarhului în Schit și că, în sfârșit, va fi reluată comuniunea promisă în catolicon (biserica principală comună). Însă răspunsul Părintelui Teodul a fost descumpănitor: „Aceasta va mai întârzia”. Întreruperea pomenirii este abia primul pas, însă este necesar să fie făcut și al doilea: „Înțeleg că este imposibilă comuniunea cu voi cât timp continuați să aveți liturgic comuniune cu episcopii și preoții care pomenesc pe Atenagora” (p. 240). El explică: „Sfintele canoane, p. Alexie, precum și învățătura Sfinților Părinți, nu impun numai îndepărtarea credincioșilor de păstorul eretic – lucru care este manifestat prin oprirea pomenirii – ci și cu toți care au comuniune cu el. Prin urmare, când Protaton-ul, conducerea primă și cea mai respectabilă a Locului nostru sfânt, pomenește, când aproape jumătate din Sfintele Mănăstiri pomenesc și continuați, cu toate acestea, să păstrați comuniunea deplină și completă cu ele, cum e posibil să vorbim despre „întreruperea” pomenirii și reacție ortodoxă?” (p. 241).
Legăturile cu zelotiștii vechi-calendariști
În cuprinsul cărții există un indiciu de afiliere față de grupările vechi-calendariste din Grecia, deoarece este pusă poza (printre puținele din carte) cu fostul Mitr. Hrisostom de Florina, unul din artizanii și întemeietorii structurilor schismatice vechi-calendariste. Însă suspiciunea aceasta este adeverită de un întreg capitol din altă carte dedicat argumentării opririi pomenirii pe motiv de schimbare a calendarului.
În Το Αντιδοτον, ruperea comuniunii pe motiv că a fost schimbat calendarul este justificată astfel: La fel ca și iconoclasmul, îndreptarea calendarului este o lovitură dată tradiției bisericești. Iar aceasta justifică prin canonul 31 apostolic oprirea pomenirii nu doar pentru erezie, ci și pentru fapte contrare dreptății (tradiției). Este susținută ideea că erezia menționată în canonul 15 I-II nu este simpla abatere dogmatică, ci orice deviere de la credință, pe orice plan.
Observația noastră este că iconoclasmul tocmai că este erezie, nu doar o deviere de la un obicei de închinare la icoane. Iconoclaștii considerau imposibilă folosirea imaginilor, pe când ortodocșii au argumentat că întruparea Domnului face posibil și ortodox cultul icoanelor. Așadar este atacată însăși Întruparea Mântuitorului și consecințele dogmatice, este atinsă tocmai închinarea la Dumnezeu prin cinstirea imaginilor sfinte și ale Sfinților și moaștelor. Deci nu este vorba nicidecum de un simplu obicei, cum este calendarul, care nu are o bază dogmatică, după cum au argumentat mulți Părinți. În plus, disensiuni pe marginea sărbătoririi Paștelui la aceeași dată au mai fost în istorie, însă nu a fost justificată oprirea comuniunii. Da, canonul 1 Antiohia impune caterisirea celor care nu țin Paștile comun, însă nu pe motiv dogmatic. De altfel, derogări de la această regulă au fost destule după Sinodul I Ecumenic. Fie între Alexandria și Roma, fie între Roma și provinciile apusene (cum este cazul Sf. Columban), totuși nu s-a ajuns la ruperea comuniunii.
Calendarul a fost folosit pentru apropierea ecumenistă, însă nu la un nivel dogmatic, precum cinstirea icoanelor. De altfel, în decizia Conferinței de la 1923 nu se menționează acest aspect.
Pe lângă aceasta, stiliștii au întemeiat structuri paralele, nu s-au mulțumit doar cu oprirea pomenirii, fapt trecut cu vederea în cărțile și capitolul în discuție.
Totuși explicația schismei este frumos descrisă. Iar aceasta sună astfel: deși Biserica sau ierarhia a luat decizii greșite (felul cum a fost îndreptat calendarul), reacțiile pot fi exagerate și de nuanță schismatică. Tocmai aici intervine problema. Schimbarea calendarului fără un consens pan-ortodox este evident o măsură eronată și neavenită, însă reacția nu trebuie să ducă la rupturi de o gravitate mult mai mare.
Linia corectă de întrerupere a pomenirii. Sf. Paisie Aghioritul
Așadar reproșul zelotiștilor este că cei ce întrerupseseră pomenirea păstrau comuniunea cu cei care nu făcuseră asta. Deci linia generală din Sfântul Munte era să fie oprită pomenirea doar a Patriarhului Ecumenic și atât, fără ruperea comuniunii liturgice între Mănăstiri și cu restul clericilor și credincioșilor.
Această direcție a fost urmată și de cei trei Mitropoliți din Grecia, lucru pe care mi l-a confirmat personal Păr. Maximos Caravas în 2022, când m-am întâlnit cu Sfinția Sa. Ca ucenic al Mitr. Augustin de Florina, știa foarte bine că aceasta a făcut dascălul său.
Din afirmația de mai sus a P. Teodul, că în Sfântul Munte cei care au oprit pomenirea aveau comuniune liturgică directă cu episcopi și preoți care pomeneau rezultă limpede că aceasta se petrecea la slujbe comune la Protaton sau cu alte ocazii. Fiind vorba și de episcopi, nu doar de preoți, este limpede că nepomenitorii din acea vreme participau la slujbe unde era pomenit Patriarhul Atenagora, fiindcă la o slujbă cu arhiereu este imposibil să nu fi fost pomenit. Așadar nu este vorba doar despre comuniune ca legătură bisericească, ci liturgică, și nu doar prin participarea la slujbele nepomenitorilor, ci invers, a celor care opriseră pomenirea la cei care încă pomeneau, fie episcopi, fie preoți.
Sf. Paisie Aghioritul a fost și el unul din cei care au susținut întreruperea pomenirii. Știm că a semnat, alături de egumenul Mănăstirii Stavronichita și încă un reprezentant, o scrisoare în noiembrie 1968 prin care cereau transformarea vieții idioritmice în chinovială (de obște). În acel document se precizează că Patriarhul încă era pomenit la ei cu îngăduință, deși înfierau diferite declarații neortodoxe ale lui. Abia în noiembrie 1970 Mănăstirea a oprit pomenirea, semnalând acest fapt printr-o scrisoare oficială semnată doar de starețul de atunci Vasile Gontikakis, dar evident cu încuviințarea Cuviosului Paisie, care era îndrumător duhovnicesc al întregii Mănăstiri în acea vreme.
Mai știm că între aceste două momente, Sf. Paisie a scris două Epistole de mustrare față de faptele inacceptabile ecumeniste ale Patriarhului.
În viața Sfântului este descrisă o întâlnire în vedenie cu Sf. M. Mc. Eufimia, căreia i-a cerut sfatul în trei probleme. Prima era una de natură bisericească și i-a confirmat că dăduse un sfat potrivit. Cum această întâmplare a avut loc în februarie 1974, cam la un an după moartea Patriarhului Atenagora, când majoritatea Mănăstirilor au reluat pomenirea noului Patriarh Dimitrie, este foarte posibil ca subiectul în cauză să fi fost legat de oprirea pomenirii. Iarăși la nivel de speculație, este foarte posibil ca decizia de a relua pomenirea să fi fost motivată ca reacție la extremismele legate de această problemă.
În orice caz, este cert că modul în care a întrerupt Sfântul Munte pomenirea (inclusiv Sf. Paisie) diferea de zelotiști prin faptul că nu au rupt comuniunea, chiar și la nivel liturgic, cu restul clericilor, credincioșilor, Mănăstirilor și Episcopiilor. Acest fapt este întărit și de afirmația Mitr. Augustin că a urmărit să pună o frână elanului ecumenist al Patriarhului Atenagora.
Dincolo de mărturia indirectă a zelotiștilor, există și indicațiile Arhim. Epifanie în acest sens: „cei care încetează pomenirea patriarhului… se vor comporta la fel ca față de patriarh cu cei care cugetă asemenea ca el iar față de ceilalți, chiar dacă aceștia se împărtășesc cu patriarhul sau cu ceilalți, nu trebuie să se poarte la fel. (…) Încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală” și condamnare nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu! Dacă ar fi avut acest scop, atunci canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, ci ar fi legiferat clar obligația” (Cele două extreme).
Alte mărturii și comentarii patristice
Pentru a întări justețea acestei perspective, insist asupra unor poziții patristice din istoria Bisericii.
Patriarhul Anatolie al Constantinopolului a fost pus (449) și a avut comuniune cu Dioscor al Alexandriei, dar și cu Eutihie, însă peste puțin timp a fost apărător al Ortodoxiei la Sinodul IV Ecumenic (451).
Sf. Sofronie al Ierusalimului a trimis scrisori irenice la instalarea sa ca Patriarh în care combătea ferm erezia monotelită, însă a avut comuniune cu Patriarhii ce o propovăduiau în Constantinopol, Alexandria și Antiohia. Ba chiar s-a reunit cu reprezentanți din aceste centre într-un Sinod în Cipru pentru a discuta chestiunea, dar subiectul a rămas nerezolvat pentru moment.
Toate exemplele de mai sus sunt momente dinainte de vreo condamnare sinodală, însă există iconomii și mai mari, adică după condamnări oficiale.
Canonul 3 al Sf. Atanasie și 2 al lui Teofil al Alexandriei permit lăsarea în scaun a episcopilor ce au intrat în comuniune cu arienii dacă nu au fost promotori ai ereziei.
Sf. Fotie a condamnat eresul Filioque la Sinodul considerat al VIII-lea Ecumenic (879-880), dar nu a scos din scaun pe episcopii franci care îl susțineau, amânând astfel schisma și ruptura definitivă cu Apusul până în 1054. De fapt, iconomia mai mare a fost făcută de Papii ortodocși din această perioadă până a fost instalat primul Papă de origine francă (1009) ce a susținut deplin erezia Filioque și a rupt comuniunea cu Răsăritul.
Așadar practica Bisericii nu a fost aceea de a rupe comuniunea imediat ce apărea o erezie, ci abia după condamnarea sinodală era impusă excomunicarea. Nicidecum nu poate fi vorba de obligativitatea întreruperii pomenirii înainte de condamnare sinodală, adică înainte de o hotărâre oficială.
Observații legate de zelotiști
Reacția zelotiștilor din Grecia după schimbarea calendarului din 1924 s-a cristalizat abia după 10 ani prin formarea unor structuri paralele. Deși acestea sunt organizate ca Biserici de sine stătătoare, se pare că există o linie mai moderată de rezistență ce urmărește prin opoziția manifestată chiar și în aceste formațiuni să fie un soi de combatere a devierilor din Biserică. Dar este gata a intra înapoi în comuniune dacă ecumenismul ar fi condamnat oficial.
Așa s-ar explica comuniunea acestor „Biserici ale ortodocșilor autentici” cu ROCOR până la fuzionarea cu Patriarhia Moscovei. Lucrurile ar merita o cercetare mai amănunțită, totuși.
Se pare că odată cu întreruperea pomenirii din Athos din anii ’65 unii Părinți s-au raliat crezului calendariștilor și liniei lor ecelziologice. Nu cunosc geneza obștii Mănăstirii Esfigmenu, dar e foarte posibil să fi apărut în acele timpuri.
Astfel se explică și afirmațiile unor Părinți de uimire față de atitudinea unora de a ieși din Biserică și a continua să urmărească evenimentele din cadrul ei.
Față de acestea trebuie afirmat faptul că ROCOR, structură ortodoxă ce a dat și Sfinți, nu a rupt niciodată comuniunea cu restul Bisericilor Locale, ci doar a avut o politică de a evita oficial comuniunea cu promotorii notorii ai ecumenismului. La fel, Mănăstirile și Părinții din anii ’70 au urmat aceeași linie de înfruntare a Patriarhului Atenagora, dar fără a rupe comuniunea liturgică cu restul clerului și credincioșilor. Sf. Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea (Mănăstirea Stavronichita) printre ultimii din Athos.
Schismă sau nu?
Poate fi definită linia aceasta de a opri comuniunea cu toți cei care încă pomenesc sau conslujesc cu ecumeniștii drept schismă? Chiar dacă nu au format structuri separate, intră în categoria de schismatici și pot fi etichetați ca atare?
Un răspuns categoric este greu de dat la acest moment. Permanent eu personal m-am ferit să fac o astfel de categorisire și am calificat această atitudine drept duh schismatic. Aceasta deoarece nu este o ruptură clară față de Biserică.
Însă, în spiritul canoanelor 13-15, se poate merge până acolo încât să se afirme că cei care se rup de toți ecumeniștii, dar și de cei aflați în comuniune cu ei sunt schismatici. Se observă totuși o rupere clară liturgică.
Este adevărat că acuzele aduse de episcopi nu sunt de această natură, ci este refuzat însuși dreptul canonic de a opri pomenirea. Și, din ce am observat, caterisirile sunt dictate pe acest din urmă considerent, nu pe nuanța menționată mai înainte. Drept urmare, acestea sunt nule și îi incriminează pe ierarhi ca promotori pe față ai ereziei ecumeniste semnate la Creta.
Însă, dincolo de formalitățile canonice și administrativ-bisericești, duhul zelotist al întreruperii pomenirii și comuniunii cu toți cei ce nu procedează la fel este unul schismatic și este dăunător mântuirii, iar acest fapt este periculos și nu este defel de ignorat.
Patriarhul Teofil al Ierusalimului primește o arhiepiscopesă anglicană. La Fanar, ierarhi ortodocși se roagă alături de „episcopi” lesbieni. Aceasta nu este nici curtoazie, nici diplomație. Este felul în care se deschide fereastra Overton.
Sarah Mullally nu este un politician sau o figură publică. Ea este prima „arhiepiscopesă” care conduce Biserica Angliei. O întâlnire oficială cu ea din partea Patriarhului Ierusalimului – și îndeosebi o rugăciune în comun – nu este un simplu gest de curtoazie. Este o legitimizare tăcută a „hirotonirii” femeilor, un pas spre recunoașterea ei în lumea creștină.
Astfel este deschisă fereastra Overton.
Poziția oficială a Bisericilor Ortodoxe
Chestiunea „hirotonirii” femeilor a fost ridicată în Biserica Anglicană încă din 1976. În 1978, s-a ținut o întâlnire specială a Comisiei Doctrinare Ortodoxo-Anglicană în Atena. Comisia a înclus reprezentanți ai Bisericilor de Constatinopol, Ierusalim, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Bulgaria, Grecia, Cipru, Polonia și Finlanda – cu alte cuvinte, aproape întreaga lume ortodoxă.
În documentul final, membrii ortodocși au condamnat unanim hirotonia femeilor și au numit-o „inovație” ce nu are temei în sfânta tradiție, argumentând că „este important, de aceea, să distingem între inovații și continuitatea creatoare a Tradiției”.
Ceea ce este de o importanță deosebită este că participanții ortodocși la declarația de la Atena „nu pot privi propunerile anglicane de a hirotoni femeile ca o problemă pur internă, care nu-i privește pe ortodocși”. Ei au scris direct: „Noi, ortodocșii, privim hirotonia femeilor nu ca pe o parte a continuității creatoare, ci ca pe o încălcare a credinței apostolice și a ordinii Bisericii”.
În 2006, la o întâlnire a Comisiei Anglicano-Ortodoxe din Cipru, participanții ortodocși și-au exprimat din nou dezacordul categoric față de decizia bisericilor anglicane de a hirotoni femei.
Multe Biserici Locale au descris hirotonia femeilor drept un obstacol pentru dialogul cu anglicanii. În 2008, după ce Sinodul General al Bisericii Angliei a aprobat introducerea episcopilor femei, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat că decizia „complică în mod semnificativ dialogul dintre creștinii ortodocși și anglicani, distanțează mai departe anglicanismul de Biserica Ortodoxă și contribuie la divizarea pe mai departe a lumii creștine ca întreg”.
Dar timpurile se schimbă.
Ce s-a întâmplat la Ierusalim
Aceasta nu a fost o banală recepție diplomatică – a fost o rugăciune în comun. Sarah Mullally însăși spune asta.
Pe site-ul oficial al Arhiepiscopului de Canterbury, ea a mulțumit Patriarhului Teofil pentru că a primit-o și a spus că „a fost un dar profund faptul de a se fi rugat împreună în acel loc sfânt, în inima poveștii creștine”.
După cum e bine știut, legea canonică ortodoxă a tratat mereu rugăciunea împreună ca pe o faptă ecleziologică serioasă. Numeroase canoane interzic strict nu doar conslujirea liturgică, ci chiar și simpla rugăciune cu cei dinafara comuniunii Bisericii. Canonul 10 apostolic declară: „Dacă cineva se va ruga, chiar și într-o casă privată, cu o persoană excomunicată, să fie și el excomunicat”.
Aici, oricum, vedem nu o simplă rugăciune cu cineva dinafara Bisericii, ci o rugăciune cu o persoană care subminează unul din principiile de bază ale preoției și promovează agenda LGBT chiar cu prețul unei scindări în propria ei biserică.
„Chiar și în interiorul Anglicanismului – o comunitate religioasă privită în general ca mai degrabă liberală – Mullally este inacceptabilă pentru mulți. Totuși un Patriarh ortodox se pare că nu vede nici o problemă în a se ruga cu ea în Locul Sfânt.”
Bineînțeles, nu se poate spune că Patriarhul Teofil a recunoscut formal hirotonia femeilor prin acest gest. Dar este o îndepărtare neîndoioasă de la tradiția apostolică și patristică.
Motivul a fost necesitatea?
De ce ar avea nevoie Patriarhul Teofil de asemenea întâlniri? Atitudinea Bisericii față de hirotonia femeilor, scindarea anglicană provocată de ea și susținerea agendei gay de către Sarah Mullally sunt lucruri bine știute. Patriarhul de Ierusalim este cu siguranță conștient de ele.
Probabil că explicația stă în starea actuală a Bisericii de Ierusalim. Și această situație este mai degrabă sumbră.
Disputa nu-i privește doar pe ortodocși. În martie 2025, capii Bisericilor creștine din Locurile Sfinte au protestat față de încercările de a-i forța să plătească taxe, avertizând că povara financiară insuportabilă ar putea amenința chiar prezența acestor Biserici în regiune.
Războiul din Gaza a înrăutățit situația. Patriarhia de Ierusalim încearcă să-i ajute pe refugiați, ceea ce necesită resurse financiare majore. Mănăstirea ortodoxă a Sf. Porfirie, de exemplu, a devenit adăpost pentru sute de civili.
Biserica Ierusalimului are nevoie de susținere internațională și asistență financiară și speră să o primească de la structuri creștine influente din Occident. Poate aceasta explică primirea caldă dată Arhiepiscopesei de Canterbury în Ierusalim.
Patriarhul Teofil ar putea face compromisuri nu pentru el însuși, ci pentru binele Bisericii. Dar nu este prea mare prețul?
Constantinopolul deschide fereastra Overton încă și mai larg
Dacă acțiunea Patriarhului Teofil poate fi explicată prin poziția dificilă a Bisericii de Ierusalim, cazul Patriarhiei de Constantinopol este cumva diferit.
Foster nu este pur și simplu o „episcopesă” – ea este și o lesbiană practicantă. A participat de asemenea și „preoteasa” episcopală Kirsten Guidero, cunoscută pentru promovarea ideologiei LGBT. Reprezentanții Patriarhiei de Constantinopol s-au rugat împreună cu toți aceștia.
Și astfel de slujbe nu par să se oprească. Dimpotrivă, dat fiind numărul de „hirotonii” de femei printre anglicani, luterani și protestanți, acest trend doar va crește. Nu se poate pune la îndoială că ierarhii de Constantinopol justifică și asemenea contacte prin aprecieri despre „binele Bisericii”.
Vechea cursă a compromisului
Ideea de „compromis pentru binele Bisericii” nu este nouă. Astăzi ea este justificată de nevoia pentru susținere financiară, sprijin internațional, dialog, pace șamd. Totul sună foarte nobil. Poate părea drept sacrificiu de sine.
Dar istoria Bisericii dă mărturie de altceva: când ierarhii au început să facă lucruri contrare față de doctrină sau morala Bisericii „pentru binele Bisericii”, rezultatul a fost opusul.
Un exemplu este Sinodul de la Ferrara–Florence din sec. al XV-lea. Constantinopolul era atunci pe punctul de a fi cucerit de turci și avea nevoie disperată de ajutor militar din partea Occidentului. Împăratul și o parte semnificativă a ierarhiei a fost de acord cu unirea cu Roma „pentru binele Bisericii și al imperiului”. Rezultatul: cetatea nu a primit nici un ajutor real, Biserica a fost împinsă spre marginea schismei și, în 1453, Constantinopolul a fost cucerit de turcii otomani.
Un alt exemplu este Declarația din 1927 a Mitropolitului Seghie (Stragorodsky) de loialitate deplină față de regimul sovietic. Încerca să salveze Biserica de la distrugere totală în furnalul represiunilor din anii 1920 și 1930. Rezultatul: persecuția doar s-a intensificat. Mii de preoți, monahi și mireni au fost arestați, exilați și executați. Mii de biserici au fost distruse. Biserica a căzut sub controlul complet al agențiilor sovietice. Consecințele acestei politici, numită mai apoi „serghianism”, nu au fost depășite până astăzi.
Compromisul în materie de doctrină și morală a condus aproape mereu la tragedie în istoria Bisericii și a subminat autoritatea Bisericii. Și opusul este adevărat de asemenea.
Sfinții au ales credincioșia
Biserica a supraviețuit nu datorită celor care au știut cum să facă înțelegeri cu cei puternici cu orice preț, ci datorită mărturisirii ferme a credinței.
Sf. Vasile cel Mare a trăit în secolul al IV-lea, când autoritățile susțineau arianismul. Credincioșii ortodocși erau scoși din biserici și trimiși în exil. Guvernatorul local Modest a încercat să-l forțeze pe Sf. Vasile să accepte arianismul. L-a amenințat pe el și pe turma lui cu confiscarea averii, tortură și moarte. Sf. Vasile ar fi putut face un compromis – mulți au făcut asta. Dar a răspuns: „Amenință pe alții, dacă poți; nimic din astea nu mă atinge”.
Sf. Maxim Mărturisitorul a trăit în sec. al VII-lea, când autoritățile susțineau erezia monotelită. Ierarhii Bisericii, unul după altul, au fost de acord să facă compromis de dragul „păcii”. Dar Maxim a spus: „Nu mă gândesc la unirea sau despărțirea romanilor sau grecilor, ci la căderea din adevărata credință”.
Sf. Marcu al Efesului a refuzat unirea cu catolicii. A stat împotriva tuturor: împăratului bizantin, papei roman și elitei politice a imperiului. Și poziția sa a salvat Biserica.
Alături de acești Sfinți au fost aceia care au propus compromisul și au explicat abil concesiile prin „circumstanțele dificile” și „binele Bisericii”. Dar adevărul lui Dumnezeu a fost de partea mărturisitorilor. Istoria a dovedit că au avut dreptate.
Ar trebui să facă un stareț compromis „de dragul obștii”?
Bineînțeles, hirotonia femeilor este departe de a fi singura provocare pe care o întâmpină Biserica astăzi. Acum există un exemplu mai ascuțit – legalizarea BOaU.
În Bisericile Locale există ierarhi bine-cunoscuți și clericii care au susținut cândva BOU canonică și apoi s-au întors complet. Nu vom analiza fiecare asemenea întorsătură – două exemple sunt suficiente: Patriarhul Teodor al Alexandriei și Mitropolitul Isaia de Tamassos al Bisericii Ciprului. Amândoi au vizitat Ucraina mai mult decât o dată, amândoi au susținut cu căldură BOU canonică și pe Mitropolitul Onufrie personal. Și apoi „au uitat” totul.
Este dureros în mod deosebit când Muntele Athos apare în acest rând – reduta monahismului, un loc în care oamenii au venit de secole în căutarea credinței nealterate.
Să examinăm argumentele a doi stareți: Bătrânul Efrem de la Vatopedi și Arhimandritul Elisei de la Simonopetra.
Arhimandritul Efrem a vorbit în mod repetat în sprijinul BOU canonice și a îndemnat pe ucraineni să rămână credincioși Mitropolitului Onufrie. Dar, după cum ne amintim, în 2019 a venit la Kiev pentru întronizarea lui Serghei Dumenko. Adevărat, nu a participat la slujba în sine: s-a îmbolnăvit subit și a părăsit imediat Ucraina. Mai apoi, comentând chestiunea BOU, starețul de la Vatopedi a spus că atoniții nu pot vorbi pe subiect deoarece Sfântul Munte este sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol și, de aceea, toate întrebările despre Dumenko ar trebui adresate acolo.
Retorica starețului de Simonopetra este și mai uimitoare.
Potrivit informației disponibile pentru UJO, Arhimandritul Elisei a spus obștii că, dacă refuză să recunoască BOU, ar putea să părăsească mănăstirea și Patriarhia de Constantinopol ar desemna un alt stareț mai „supus”. După o asemenea recunoaștere, monahii se presupune că „nu l-au lăsat să plece” deoarece le era prea drag.
Dar este scopul vieții unui monah să rămână capul unei mănăstiri cu orice preț?
Istoria Bisericii oferă nenumărate exemple de stareți sfinți care nu doar că nu s-au agățat de poziția lor, ci au căutat de voie să plece pentru a de dedica deplin rugăciunii.
Sf. Antonie cel Mare a condus un așezământ monahal, dar, împovărat de mulțimi, s-a retras departe spre răsărit, în Muntele Colzim, unde a petrecut restul vieții aproape de un izvor și câțiva palmieri.
Sf. Sava cel Sfințit, întemeietorul faimoasei lavre aproape de Ierusalim pleca în pustie în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se în obște numai la Praznic.
Sf. Antonie al Peșterilor, când obștea s-a adunat în jurul lui, a plecat să-și sape o nouă peșteră pentru sine în căutarea singurătății, încredințând obștea stareților desemnați.
Sf. Teodosie al Peșterilor, chiar ca stareț, se închidea într-o peșteră în fiecare Post Mare pentru rugăciune singuratică, întorcându-se la obște numai în Duminica lui Lazăr.
Sf. Serghie de Radonej, în timp ce era stareț al Mănăstirii Sfânta Treime, a părăsit în ascuns mănăstirea după un conflict cu fratele său Ștefan pentru a evita o vrajbă.
Sf. Chiril de Belozersk era arhimandrit al Mănăstirii Simonov din Moscova, dar era împovărat de slavă și a căutat singurătatea. Renunțând la stăreție, a părăsit Moscova cu monahul Terapont spre nord, spre Lacul Belo, unde a întemeiat Mănăstirea Kirillo-Belozersky. În cazul său, retragerea de dragul rugăciunii a devenit definitivă.
Acestea sunt doar câteva exemple; în realitate, există mult mai multe. Ne putem imagina pe vreunul din Sfinți făcând compromis cu conștiința pur și simplu pentru a rămâne stareț?
Cine este gata să-și sacrifice credința pentru a-și păstra poziția nu mai salvează Biserica – își salvează locul ei în ea. Oricum, drumul acela nu duce unde crede el.
Concluzie: fereastra se deschide în liniște
Ceea ce nu are loc în Biserică nu intră pe poartă. Prima dată vine o întâlnire normală, una din multe, apoi fotografii partajate. Apoi vine rugăciunea în comun – și cine, la urma urmei, va comenta față de o rugăciune pentru pace?
La fiecare pas sunt argumente rezonabile și „corecte”: nu exagera; vezi poziția dificilă a Bisericii; trebuie să fim în stare să vorbim tuturor. Pare că nu e nimic de împotrivit. Dar tocmai astfel se deschide fereastra Overton – centimetru cu centimetru.
Pericolul nu este ceea ce e evident. Biserica s-a confruntat mereu cu dușmani fățiși și a supraviețuit. Ce e mai înspăimântător e ceva mai puțin vizibil: graba păstorilor de a ceda – firește, „pentru binele Bisericii”.
Istoria a arătat de mai multe ori la ce conduce o asemenea preocupare. Unirea de la Florența nu a salvat Constantinopolul – doar i-a adus mai aproape sfârșitul. Declarația de la 1927 nu a oprit persecuția. De fiecare dată când credința a fost încălcată „pentru binele Bisericii”, prețul s-a dovedit mai greu decât dezastrul de care oamenii încercau să fugă.
Biserica a fost păstrată nu prin aceia care știau cum să facă înțelegeri, ci prin aceia care au refuzat să le facă – Sf. Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului. În viața lor, au fost numiți încăpățânați și distrugători ai păcii Bisericii. Dar, în final, ei au fost cei care s-au dovedit că au avut dreptate.
Există o dimensiune mai adâncă pentru acestea toate. De ce suntem în Biserică, la urma urmei? Pentru a-i aranja problemele ei pământești? Nu. Suntem în Biserică pentru a învăța încrederea în Dumnezeu și să cultivăm credința în noi înșine.
Și ce este credința? Sigur nu este abilitatea de a face tocmeli sau de a face afaceri de dragul unei vieți mai calme pentru Biserică. Hristos, Capul Bisericii, va purta grijă de existența ei pământească. Menirea noastră este diferită: să ne gândim la cum să ne mântuim și cum să ne întărim credința. Aceasta îl privește pe patriarh, pe episcop și pe stareț nu mai puțin decât pe un mirean. Pe lângă conducerea Bisericii, și ei trebuie să se mântuiască.
După cum spunea Sf. Serafim de Sarov: „Agonisește Duhul păcii și mii se vor mântui în jurul tău”.
Credința noastră se întărește tocmai în momente critice – când nu există bani, când pericolul se ivește, când amenințările vin din toate părțile. Mereu a fost astfel. În limbaj bisericesc, aceasta se numește ispitire. Și ispitirile nu sunt evitate – ele sunt traversate. Sunt date pentru ca o persoană să le îndure, să se țină tare de Dumnezeu și să iasă cu o credință mai tare și o legătură vie cu El. Pentru asta sunt ele.
Tentativele de „a așterne paie” pentru Biserică sau pentru sine în Biserică se îndreaptă contra credinței. Sunt calcule pur umane unde este cerută încrederea în Dumnezeu.
Psalmistul a spus cu mult timp în urmă: „Nu vă încredeți în boieri, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire”.
Și iarăși: „De nu va zidi Domnul casa, în zadar se ostenesc cei ce o zidesc; dacă Domnul nu va purta grijă de cetate, în zadar priveghează cel ce o păzește”.
Toată Scriptura ne îndreaptă spre același adevăr: „Unii în care, alții în cai, dar noi în numele Domnului Dumnezeu ne vom mări”.
Să-și pună cei puternici ai acestei lumi încrederea în tragerea sforilor și aranjamente. Calea noastră este diferită, după cum ar trebui să fie.
Mitropolitul Longhin în predica de la STănilești (Imagine: R3Media)
Pornind de la un articol scris de presa de limbă română din Cernăuți despre Mitr. Longhin, a apărut și în spațiul mediatic românesc un atac la adresa IPS Sale îndeosebi prin video-ul făcut de Ierom. Eftimie Mitra, dar continuat și de alte publicații care reiau idei neclare pentru discreditare. Deoarece în spațiul românesc nu sunt înțelese diferite aspecte, inflamările gratuite sunt speculate, dar nu aduc un folos real.
Melanjul cu discordie sau îmbinarea cu tact între chestiunile politice și cele bisericești
Mărul discordiei provine din maniera cum sunt tratate problemelor naționale și bisericești și confluența dintre ele. Este firesc să fim români și să suținem cauza noastră în Rep. Moldova și în Bucovina. La fel, este normal să căutăm reglementarea situației bisericești din aceste regiuni în favoarea noastră. Însă nu e normal ca acest proces să fie supus unor interese străine sau greșit înțelese.
Viața bisericească, fiind un element important al neamului nostru, joacă un rol esențial și în raporturile cu românii de peste granițe. Însă nu putem căuta să ne folosim de ea în mod injust pentru atingerea unor scopuri naționaliste. Atunci ar însemna că acelea sunt eronate, mijloacele vădind adevărata față a țintei propuse.
Este normal a cere să fie folosită limba română în bisericile din aceste zone și a exista ierarhi de naționalitate română. Însă nu este de bun augur să ne impunem niște interese politice, poate chiar incompatibile cu cele bisericești, prin intermediul credinței. Nu se ajunge decât la compromiterea Bisericii și chiar a valorilor naționale pe care le proclamăm.
Este nevoie de mult calm, discernământ și cumpătare pentru a descoase aceste ițe și pentru a nu cădea în plasa reacțiilor viscerale la care suntem îndemnați de către unii apărători vajnici declarați ai națiunii și Ortodoxiei.
Mesajul injust al P. Eftimie Mitra
Prima dată, Părintele Eftimie a realizat un mesaj video plin de tot felul de minciuni groase.
Cea mai mare și pe care o pot proba este aceea că Mitropolitul Longhin a îndemnat pe preoții nepomenitori care au venit la Bănceni să jignească, să instige lumea împotriva ierarhilor români. Deoarece am fost și eu prezent, nu doar sfinția sa, ba și mulți alții, declar că lucrurile au stat tocmai dimpotrivă. Există și o filmare în care se găsește și P. Eftimie, care atestă că nu au existat astfel de sfaturi, ci spre luciditate și credință curată. Dacă astfel procedează Părintele cu lucruri care pot fi dovedite, ce încredere poate pretinde în ce spune?
Faptul că ar fi dat antimise sau ar fi sprijinit pe nepomenitorii din România este o minciună greu de probat și despre care nu am nici o dovadă. Din contra, știu precis că Mitr. Longhin nu vrea schismă și rupere de ierarhia română prin nepomenitori, ci doar susține corect pe cei care au ales singuri să protesteze față de derapajele dogmatice, nimic mai mult.
Expresia „Sfânta noastră Biserică”, folosită de IPS Longhin în diferite predici, se referă la Biserica Ortodoxă în ansamblul ei sau la cea canonică din Ucraina de sub Mitropolitul Onufrie. Nicidecum nu o aplică la Patriarhia Rusiei, așa cum manipulează Părintele. Mitropolitul ține și promovează structurile canonice ortodoxe din Ucraina, care în felul acesta sunt sfinte, nu pe cele schismatice ucrainene sau intruzive românești și necanonice în general.
Vlădica Longhin se adresează românilor și credincioșilor din Ucraina, care înțeleg realitățile de acolo din felul cum le trăiesc și le pătimesc și după perspectiva statală a lor, dar și națională. Dacă rupem aceste idei de contextul dat, atunci acuzațiile P. Eftimie de preaslăvire a rușilor au priză, însă ele rămân false. Adevăratele idei ale Mitropolitului sunt: „Basarabia noastră scumpă și iubită”, adică românească, evident că nu ucraineană sau rusească. Atașamentul național este arătat de aceste cuvinte simple și grăitoare.
Cât despre scandalul din Basarabia, unde preotul din Grinăuți a fost scos de enoriași din biserică pentru că voia să treacă la Mitropolia Basarabiei, remarcile IPS Longhin sunt corecte canonic. Nici o Biserică Locală nu are dreptul să intervină samavolnic în teritoriul altei Biserici și nici nu poate pretinde că ar avea drepturi pe teritoriul unui alt stat, cum este Rep. Moldova. Da, există o leătură etnică, însă demersurile pentru restabilirea unității bisericești românești din acele ținuturi trebuie să urmeze niște pași canonici. Dincolo de subiectul foarte vast, afirmațiile criticate nu conțin nimic greșit, în fapt.
Nu în ultimul rând, P. Eftimie trece cu vederea faptul că vlădica Longhin a oprit pomenirea Patriarhului Chiril încă din 2016 pe motive dogmatice, înainte de invazia din Ucraina. Nu este aceasta o dovadă serioasă că nu are afiliere rusească, ci o atitudine nepărtinitoare când vine vorba de credință?
Mitr. Longhin este episcop român, deși critică ereziile ierarhilor noștri
Diferența majoră dintre Mitropolitul Longhin și ierarhia română nu este cea de apartenență sau de crez național, ci de fidelitate față de învățătura ortodoxă. Din trădarea făcută de ierarhii români la Sinodul din Creta (2016) rezultă și o altă deosebire: de verticalitate.
Așa se face că vlădica Longhin critică fără rezerve derapajele dogmatice ale episcopilor români, printre alții, iar politica bisericească românească îl tratează cu dispreț și ca pe un element deranjant. Din păcate, soluția de împăcare pe principii ortodoxe pare greu de găsit, iar asta nu se datorează decât arhiereilor noștri. Mai mult, aceștia urmează o linie străină de Biserică, interese pământești de implementare deficitară a românismului și tratează Ortodoxia ca pe o instituție lumească, seculară. Ba îi îndeamnă și îndrumă și pe oameni să-și trăiască credința tot la acest nivel.
Problema bisericească din Rep. Moldova
Din avânt național și la prima vedere și din instinct românesc nechibzuit, suntem tentați să credem că influența rusă în viața bisericească din Rep. Moldova este una necanonică și samavolnică. Însă adevărul este mai nuanțat și cam defavorabil nouă, deși nu cu totul de partea rușilor. Însă înțelegerea și rezolvarea problemei bisericești de pe aceste meleaguri nu este una simplă și nu se face prin forță brută, pentru că, deși locurile au fost cucerite, nu s-a folosit o oprimare chiar așa cum o denunțăm noi în anii 1800 până la bolșevici, iar realitățile istorice din vreme nu au stat cum le vedem noi astăzi. Românii atunci au cerut adesea ajutorul rușilor în fața turcilor, iar la nivel bisericesc au acceptat atunci relocarea spațiului bisericesc și înființarea Mitropoliei Chișinăului.
În primul rând, jurisdicția bisericească merge mână-n mână cu granițele statale, deși nu în totalitate. Oricum, nu poate fi ignorată situația politică. Mai precis, este greu să pretindem să avem o administrație bisericească pe teritoriul unui stat care ține de o conducere din afara lui.
Atâta vreme cât o astfel de intruziune nu este admisă de statul respectiv, nu este normal ca Biserica să o împingă prea tare, ar fi contra principiilor ei de propovăduire a Evangheliei. Așa se face că noi nu ne putem impune o structură românească în Ucraina decât cu acordul statului, altfel există riscul unui conflict greșit. La fel și în Moldova.
Da, avem o populație română și teritoriile în discuție au fost cândva în administrație bisericească românească, însă pierderea lor a fost recunoscută de noi și acum nu le putem recupera pur și simplu și nu folosind forța și diferite ilegalități.
Subiectul acesta este unul vast și nu l-am studiat în totalitate, dar deocamdată pot spune că acțiunile BOR în aceste regiuni nu sunt nici canonice, nici corecte. Cel mai mult mă descumpănește faptul că argumentele folosite de români sunt mult mai slabe decât ale Patriarhiei Ruse, iar per ansamblu dezbaterea nu a fost dusă până la capăt. Spre exemplu, ai noștri susțin că nu am recunoscut anexarea Basarabiei bisericește de URSS, însă nu au produs o dovadă în acest sens. Pe când, de partea cealaltă, există unele probe că noi am acceptat tacit situația prin primirea Mitropolitului Chișinăului în România după 1948. În mod evident înființarea Mitropolitie de Chișinău în 1813 a fost recunoscută de Mitropoliții Moldovei din acea vreme. Iarăși din păcate, reluarea jurisdicției în 1918 a avut unele minusuri (exilarea episcopilor dinainte și lipsa unui recensământ).
Argumentul că populația din zonă este de etnie română și regiunea a fost cândva bisericește a noastră ne dă dreptul să avem pretenții asupra ei, poate chiar înființarea Mitropoliei Basarabiei, pentru a ajuta la păstrarea etosului național în această perioadă în zonă.
Totuși forțarea lucrurilor prin argumente slabe și prin acțiuni de forță descalifică demersurile noastre și cred că s-ar fi găsit mijloace mai potrivite de folosit. Din nefericire, agenda noastră este mai mult una pro-europeană decât națională și mai mult una modernistă și politicianistă decât bisericească.
În tot cazul, înainte de confruntarea problemelor de teritoriu bisericesc, ar trebui să există măcar dispoziția de a judeca și îndrepta problemele mult mai clare și mai grave de ordin dogmatic. Atunci cu siguranță am avea mai mult câștig de cauză și am înțelege mai bine și atitudinea Mitropolitului Longhin față de Biserica Română și poate ar fi integrat cu inimă bună în conștiința noastră.
Preluăm răspunsul pe care Iurie Roşca (fost vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi cunoscut intelectual public ortodox), l-a emis faţă de jignirea complet gratuită, deşi recurentă, pe care doamna Maria Zaharova a adus-o limbii şi identităţii româneşti a moldovenilor de peste Prut, răspuns la care vom adăuga concluziile noastre.
Reacţia domnului Iurie Roşca (preluată de mai multe platforme internaţionale (engleză, franceză) unde autorităţile ruse sunt de regulă tratate cu nefirească indulgenţă, reacţie pe care o consider întru totul justificată chiar dacă este formal neprincipială în raport de o doamnă), se referă la episodul următor din conferinţa de presă săptămânală organizată de M.A.E. al Federaţiei Ruse, când doamna Maria Zaharova compară justa repudiere a aşa-zisei „limbi moldoveneşti” cu repudierea sau schimbarea identităţii sexuale şi cu însuşirea ideologiei de gen:
Transcript şi traducere:
помните, обращаясь к гражданам Молдавии, молдавский язык есть. Я понимаю, что это звучит… Переподтверждение этого достаточно странно в 21 веке. Но с другой стороны, нам же теперь нужно доказывать, что и пола два есть мужчина и женщина. Ну да, это в этом же ряду, когда Санду… Президент Молдавии пытается сказать, что нет молдавского языка, и заменить его пытается румынским, переназнавать или перепрошить, я уж не знаю как-то. Хочется сказать, что да, некоторые считают, что и гендеров 80.
„Vă amintiți, când vorbim despre cetățenii din Moldova… există limba moldovenească. Înțeleg că sună… să reconfirmăm asta este destul de ciudat în secolul 21. Dar, pe de altă parte, acum trebuie să ne demonstrăm că există și două genuri, bărbat și femeie. Da, asta e, intră în aceeași categorie, când Sandu, Președintele Moldovei, încearcă să spună că nu există limba moldovenească și încearcă să o înlocuiască cu româna, să o redenumească sau să o reprogrameze, nu știu exact. Ar fi de dorit să spunem că da, unii cred că există și 80 de genuri.”
Maria Zaharova ca simbol al vulgarității și al aroganței imperiale
Rușii nu sunt singurul popor încercat de complexe de inferioritate și de spirit imitativ în raport cu Occidentul. Pentru doar prin obsesia de a maimuțări modelul american o cucoană atât de mediocră și de obraznică, fără pic de tangență cu eleganța diplomatică și cu rafinamentul în exprimări, putea ajunge pe post de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe al Rusiei.
Maria Zaharova, favorita bătrânului ministru Lavrov, a obișnuit lumea cu aparițiile sale grosiere, anatemizând cu zel patriotic establishmentul occidental și făcând exerciții de sarcasm stângaci și didacticism plin de împăunare imperială. Însă ținta criticelor acide ale acestei extrem de volubile și certărețe madame de o calitate intelectuală discutabilă nu este doar clasa politică din Vest, ci și persoanele din ierarhia de stat a Republicii Moldova. Vorba e că oficialii de la Moscova privesc țara noastră pe ce un teritoriul recuperabil, care s-a abătut temporar de la stăpânii din fostul imperiu sovietic. De aici și obsesia acestora de a admonesta la tot pasul politicienii neafiliați Kremlinului.
Nu sunt nici pe departe printre simpatizanții actualei guvernări. Detest faptul că aceasta este formată exclusiv din mercenarii plutocrației globaliste bazate în Occident, dar nici mercenarii afiliați puterii de la Moscova nu-mi sunt mai simpatici. Și totuși, atunci când distinsa purtătoare de cuvânt al MAE rus își permite să se stropșească la conducătorii Moldovei, nu pot să nu constat cu revoltă că astfel se comite o imixtiune în treburile interne ale statului nostru.
De câteva zile circulă pe internet un filmuleț preluat de presa de la Chișinău în care aceeași Maria Zaharova, vorbind în cadrul forumului mondial al tineretului de la Soci, s-a referit din nou la limba de stat a țării noastre (https://www.ziarulnational.md/video-limba-moldoveneasca-exista-maria-zaharova-a-izbucnit-in-ras-cand-a-facut-aceasta-afirmatie/). Ea a reiterat aberația cominternistă despre existența unei limbi moldovenești pe un ton sever care a trecut în mod straniu într-un râs zgomotos, care se voia un semn al sarcasmului distinsei doamne. Aerul de superioritate și maniera povățuitoare a cucoanei cu pricina ar fi avut menirea să ni se dea încă o lecție de la înălțimea aroganței imperiale asupra propriei noastre identități etnice și culturale.
Nu am nici o îndoială că această figură emblematică a Kremlinului nu știe nimic despre originea cominternistă a glotonimului ”limbă moldovenească” și a etnonimului ”popor moldovenesc”, care au servit drept justificare pentru anexarea Basarabiei de către URSS. Și nici despre faptul că în Republica Moldova, odată cu căderea comunismului, în școală se predau următoarele obiecte de studiu: Limba Română, Literatura Română și Istoria Românilor. Acest fapt reprezintă dovada cea mai pregnantă a procesului de renaștere națională, care a pus capăt rusificării și asimilării practicate în imperiul sovietic și cel rusesc.
De altfel, o dovadă izbitoare și tragică a faptului că regimul sovietic de ocupație practica deznaționalizarea prin impunerea unor falsuri asupra identității național-lingvistice a românilor de la răsărit de Prut este starea de lucruri din Transnistria. Anume din cauza ocupației militare ruse, care își menține în mod abuziv contingentul său militar în această regiune, este posibilă perpetuarea unui regim separatist care este exponentul direct al puterii de ocupație. Iar dominația străină în această parte a țării noastre se manifestă direct prin impunerea ”limbii moldovenești” în școală. În plus, regimul separatist prorusesc interzice folosirea alfabetului latin, menținând prin forța armelor și prin teroare alfabetul rusesc, așa cum s-a întâmplat în întreaga țară pe parcursul ocupației sovietice.
În scurta sa intervenție ce viza ”chestiunea lingvistică” Maria Zaharova a mai comparat discuția despre existența limbii moldovenești cu teoria genului, care, ar trebui să conchidem, este la fel de absurdă ca și negarea denumirii sovietice a limbii țării mele. Ne bucurăm că această persoană înzestrată cu o funcție înaltă în statul rus respinge teoria genului, dar totodată regretăm ignoranța acesteia în materie lingvistică. Nu credem că astfel de piruete retorice vădesc doar lipsa unor capacități cognitive satisfăcătoare și a unui tact diplomatic elementar. Mai curând este vorba despre ceea ce am remarcat încă din titlul acestui articol, adică despre o nemăsurată aroganță imperială care tratează toate popoarele din fostul imperiu ca pe niște barbari și sălbatici, care trebuie ridicați la standardele civilizaționale ale ocupantului.
Astfel de retorici lipsite de respect afectează nu atât guvernanții de la Chișinău, ci mai ales sensibilitățile unui întreg popor care a avut de suferit timp de secole din cauza dominației străine. Anume ticurile imperiale și spiritul excesiv de paternalist, vecin cu dictatul, ce reprezintă o constantă în politica externă a Rusiei post-sovietice față de fostele periferii ale URSS devenite state independente, le determină pe acestea să basculeze în tabăra inamicilor geopolitici ai Moscovei. În felul acesta are de pierdut atât Rusia, cât și fiecare țară care se pomenește în mrejele Occidentului colectiv.
Nota noastră:
Insistenţa autorităţilor ruse în negarea absurdă a identităţii româneşti a moldovenilor din Basarabia rămâne o constantă supărătoare pentru noi şi complet inutilă, dacă nu contraproductivă, pentru diplomaţia rusă şi interesele sale de stat. Dincolo de argumentul descalificant intelectual în sensul că „limba moldovenească” pur şi simplu „există”, acesta dovedeşte, fără tăgadă, că nu există niciun proiect de edificare a unui nou ansamblu de relaţii internaţionale cu România şi cu Republica Moldova, altul decât cel obtuz-imperial pentru reactivarea rusificării şi deznaţionalizării specifice secolelor XIX-XX.
Prin urmare, acuzaţia pe care partida europenistă de la Chişinău şi Bucureşti o formulează împotriva Federaţiei Ruse (că reprezintă un pericol existenţial) apare dovedită, deci complet justificată deşi nu este!
Responsabilitatea pentru aducerea relaţiilor între statele noastre la timpul prezent este comună, dar îndărătnicia cu care Federaţia Rusă neagă românilor caracterul identitar, principiul primordial al emancipării naţionale, introduce un blocaj de nedepăşit în aflarea oricărui plan comun de conversaţie şi relaţionare. Această împrejurare nu poate fi deloc în avantajul nici a ruşilor şi nici a românilor, cu excepţia ipotezei în care ruşii doresc să pună absurdul şi lipsa de fundament la temelia activităţii lor internaţionale şi să lase loc altor state să arbitreze/influenţeze/blocheze eventualele noastre relaţii bilaterale.
În acest caz, Federaţia Rusă nu lasă românilor (din cele două state) altă ieşire decât trecerea fără rest în tabăra atlantistă, pentru că niciun alt interes naţional (material sau spiritual) nu poate prevala asupra celui identitar. Iar Federaţia Rusă este singurul stat din lume care neagă românilor însuşi caracterul lor naţional unitar, pentru raţiuni politice perimate încă din vremea ţarului Alexandru I, dar rostogolite superficial până în prezent.
Iar aici, se impune o precizare: ridicolul manifest al negării identităţii româneşti pentru moldovenii de peste Prut îi lasă pe ruşi cu o plajă extrem de îngustă de recrutare a aliaţilor lor români, exclusiv dintre cei într-atât de declasaţi moral şi intelectual încât să susţină că albul este negru sau chiar, referindu-ne la comparaţia neinspirată a doamnei Maria Zaharova, că femeia este bărbat. Nu aş putea aprecia cât din rusofobia românilor se datorează politicii externe a Federaţiei Ruse şi contra-propagandei (occidentale) aferente, faţă de rusofobia generată de dispreţul firesc pe care orice om normal îl resimte pentru cel care denaturează neruşinat realităţi de necontestat. Cu siguranţă însă că rusofobia istorică profundă vine din convingerea noastră că cineva într-atât de prost încât să considere că albul este negru, şi să o impună prin forţă, nu poate fi decât ticălos până la cer.
Ar mai fi necesară o ilustrare: aşa cum străinii nu pot înţelege ethosul rusesc până nu înţeleg cât de directă şi de perpendiculară pe chestiune este limba rusă, nici ruşii nu cred că pricep cât de unitară, mai ales în duh, este limba română. Aşadar, nu este vorba doar despre corespondenţa sub aspect sintactic, molfologic şi semiotic a limbii vorbite în toate provinciile locuite de români, ci mai ales e vorba de acel substrat spiritual (rostul rostirii) care ne încredinţează de adevărul dintru început a convingerii poetului Nichita Stănescu potrivit căruia limba ne este patria pe care o locuim, adevăr metapolitic care a insularizat individualitatea unică a limbii române într-o mare de limbi slave în condiţii de neputinţă politică şi militară.
Recent, canalul de Telegram Sputnik a publicat un comentariu al unui cetăţean român stabilit la Moscova care sugera reconfigurarea unionismului românesc astfel încât să diminueze caracterul său vizibil antirusesc, pentru a face loc autorităţilor ruse să priceapă caracterul unitar al limbii române şi absurdul proptirii conceptului de „limbă moldovenească”. Sunt de acord cu toate susţinerile acestui frate, a cărui opinie o postez în comentarii, cu menţiunea că orice diminuare a caracterului antirusesc al unionismului românesc va apărea (va fi?) neautentică, nesinceră, câtă vreme piedicile pe care ruşii le pun reunificării vizează chiar planul identitar al fiinţei româneşti. Cine oare poate ignora faptul că anume Rusia este cea care susţine că moldovenii nu sunt români, astfel încât, mai pe urmă, să cautăm noi alte temeiuri pe baza cărora să putem negocia reunificarea?
Prin această poziţionare, Rusia însăşi blochează orice deschidere viabilă a planului politic românesc pentru curente favorabile relaţiilor bilaterale şi se mulţumeşte fie cu apropieri politice conjuncturale, fie cu aliaţi de joasă speţă care vor să paraziteze puterea Rusiei, dar fără niciun viitor în politica liberă a adevărului. Mlaştina morală în care aliaţii Rusiei se afundă îi împinge către atitudini dictatoriale sau către minciună care reconfirmă prejudecăţile rusofobe preexistente. Puţini (doar unul?) sunt intelectualii români, foşti sau actuali politicieni, curajoşi îndeajuns de mult încât să iubească Rusia în proprii lor termeni, personali şi de neam. Tot restul, urăsc Rusia în termenii atlantiştilor sau iubesc Rusia în termenii silovikilor.
Această problemă primordială a relaţiilor bilaterale, deşi pare un detaliu pentru terţi, poartă o greutate cardinală indiferent de domeniul politic, social, cultural sau religios în care se încearcă timide reapropieri. Suntem în pragul schismei pe care Biserica Ortodoxă Română o face în Basarabia, tocmai pentru că Rusia insistă că poporul moldovenesc este diferit de poporul român şi că prin urmare are dreptul o biserică separată, în interiorul Patriarhiei Ruse. Rapoartele M.A.E. al Federaţiei Ruse privind activitatea extremei drepte în Europa condamnă în cazul României evlavia pe care poporul român o are pentru Sfinţii Închisorilor, mari Făcători de minuni şi Izvorâtori de Mir, punând inconştient, din nou, statul rus împotriva sfinţilor vădiţi de Dumnezeu şi în troaca ateismului sovietic.
Din nefericire, contextul geopolitic actual ne împinge pe un traseu de coliziune militară pe cât de prostesc, pe atât de inevitabil.
Prigoana statului asupra Bisericii Ucrainene ca metodă de ruinare a țării (Imagine: UJO)
Pe lângă războiul armat care se desfășoară pe teritoriul Ucrainei, mai există unul împotriva Ortodoxiei, care a început înainte de ofensiva Rusiei. Autoritățile persecută Biserica Ortodoxă canonică îndeosebi la nivel local prin acapararea bisericilor și violența asupra credincioșilor.
Furia demonică și nedreptatea care caracterizează aceste atacuri asupra Bisericii sunt reliefate de două intervenții ale lui Dumnezeu în cazuri concrete. Despre acestea vorbește Mitropolitul Longhin într-o predică de acum câteva săptămâni:
Doi oameni au murit după ce au fost atinși de mânia lui Dumnezeu. Un activist înfocat și-a dat sufletul chiar în momentul atacării unei biserici și a preotului de acolo, iar un bătrân a murit a doua zi după ce și-a permis să-și bată joc dansând în fața unei femei care se ruga în apărarea Lavrei Pecerska.
La începutul lunii aprilie, Volodimir Ivanovici Natikaci, un activist al BOaU, a murit în timpul unui raid asupra unei biserici ortodoxe din satul Lipoveț din regiunea Kiev. Organizat de deputatul Ivan Mihailovici Semtsov alături de cel ce a ajuns să moară, atacul bisericii s-a sfârșit în mod tragic prin acest incident. Conform martorilor oculari și declarațiilor preotului paroh, împricinatul s-a năpustit asupra unui preot și a încercat să-l tragă de-o parte de crucea pe care o ținea în mână, strigând amenințări cu moartea la adresa clericilor, dar a murit subit de atac de inimă. Filmarea scurtă de mai jos ne dă o imagine despre cele petrecute. A existat și una puțin mai lungă ce surprindea momentul în care se chinuia și și-a dat sufletul:
Celălalt bătrân menționat se poate vedea din filmarea de mai jos cum dansa sfidător față de credința oamenilor și se știe doar că a murit a doua zi, din păcate:
Deși aceste evenimente sunt semne în ajutorul Bisericii, ele nu constituie o bucurie și un triumf, ci o atenționare să nu ne ucăm cu lucrurile serioase ale credinței.
Tragediile acestea trebuie încadrate în contextul mai larg al prigonirii crunte a Bisericii din țara vecină.
După cum se poate întrevedea dintr-un articol recent despre persecuția din Ucraina, deși schismaticii formați cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice recent, în 2018, sunt foarte puțini și interesați mai mult de aspectele politice conflictuale cu rușii decât de credință, aceștia se organizează foarte bine și violent. Nu există o pondere mai mare de creștini care doresc să-și schimbe afilierea de la Biserica Ortodoxă canonică, ci doar grupuri de schismatici sau politruci care dau năvală peste lăcașurile de cult și le iau în posesie, după care organizează un vot de trecere de la BOU la BOaU. Fiind mai numeroși decât credincioșii care se pot aduna aproape în orice parohie, ei îi domină pe localnici și se mută de la o parohie la alta.
Din nefericire, influența lor nu este doar una locală, ci ajunge până la autoritățile guvernamentale. De altfel, acesta este și motivul pentru care a fost înființată structura bisericească schismatică, pentru că statul a cerut aceasta. Cel mai probabil și dovedit, există o presiune consistentă a SUA prin interpușii săi de a sprijini aceste inițiative care au aderență mai mult pe plan local. Altfel spus, deși populația sprijină în marea ei majoritate Biserica Mitropolitului Onufrie, există o minoritate care beneficiază de un sprijin imens politic ce dorește persecutarea Ortodoxiei. Motivele și interesele sunt diferite de la diferiții actori implicați, dar concură în aceeași direcție a prigonirii.
Ceea ce-i împiedică deocamdată să dea o lege de interzicere a Bisericii este faptul că nu au suficiente voturi în Rada Supremă, Parlamentul ucrainean, după cum dă mărturie un deputat. Nici măcar în partidul de guvernământ nu există suficientă adeziune la un asemenea proiect de represiune. Mai mult, legea este de partea credincioșilor și aceștia au toată îndreptățirea să creadă că-și vor recăpăta bisericile mai târziu, când vor putea avea loc procese echitabile.
Însă deocamdată legea nu este respectată, ci răstălmăcită pentru a fi împlinite interesele unora. Numai mărturisirea oamenilor care stau la fața locului împiedică autoritățile să nu acapareze Lavra Peșterilor, deși nu pot invoca nici un motiv real pentru a fi luată din administrarea Bisericii. Deocamdată funcționează și legile martirajului pentru credință.
Filmulețul de mai jos face o prezentare succintă a situației actuale a Ortodoxiei în Ucraina, îndeosebi în partea de Vest. În timp ce Estul este predominant rusofon și măcinat de război, partea opusă a țării se remarcă prin prigonirea Bisericii Ortodoxe de sub Mitropolitul Onufrie. Textul articolului este o traducere a narațiunii din fundal.
Pentru a fi mai clar, activitatea de distrugere a Bisericii canonice este dusă de stat în colaborare cu schismaticii conduși de Epifanie Dumenko și de naționaliștii radicali din zonă. Fiind o regiune marcată de prozelitismul sălbatic catolic de-a lungul istoriei, cu formarea greco-catolicilor încă din 1695 și aflată mult timp sub dominația poloneză, aici populația are tendințe anti-rusești, dar și anti-ortodoxe. Chiar și așa, majoritatea este formată din oameni credincioși ortodocși, care nu vor să renunțe la credința străbună și bună. Dar ajutorul și puterea politică sunt un factor decisiv, bineînțeles cu metode necinstite, similare cu ale sovieticilor. De aceea Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, prin a cărui intruziune necanonică s-a format noua „Biserică” schismatică în 2018, poartă o mare responsabilitate pentru această prigoană a ortodocșilor, care are caracter mai mult inter-naționalist.
Primăvara anului 2023 este legată de înfrângerea eparhiilor BOU în Vest. Autoritățile BOaU și radicalii au zdrobit BOU în regiunile Ivano-Frankovsk și Lvov. Urmează Hmelnițki.
Ceea ce veți vedea în acest video era inimaginabil până mai ieri. Astăzi, în primăvara anului 2023, se poate spune cu convingere că autoritățile Ucrainei noastre, în alianță cu reprezentanții BOaU și cu radicalii, distrug Biserica Ortodoxă Ucraineană înadins. Cum se petrece asta? Să începem!
Pe 10 martie autoritățile au anunțat încheierea Acordului cu BOU pentru arendarea Lavrei de jos. Pe 29 martie obștea se presupunea că va părăsi mănăstirea, dar nu au făcut asta. Credincioșii au organizat o rugăciune stând în fața ușii de intrare. Oamenii pur și simplu nu au lăsat comisia să inventarieze și să sigileze bisericile. Toți s-au așteptat la un asalt în forță, dar nu a venit. În orice caz, s-au desfășurat evenimente tragice în Vestul Ucrainei.
Pe 28 martie, autoritățile au organizat un raid al ultimei biserici a BOU din Ivano-Frankovsk. O bandă de radicali a spart ușile laterale, a dat cu gaz lacrimogen în interior și a scos afară pe credincioși. primarul orașului, Ruslan Marținkiv, a anunțat cu emfază că regiunea Ivano-Frankovsk a devenit prima regiune din Ucraina fără Biserica Ortodoxă Ucraineană, pe care o numește Patriarhia Moscovei: „Acesta este un eveniment măreț pentru noi. Regiunea Ivano-Frankovsk este prima regiune care astăzi este fără Patriarhia Moscovei”.
Curând primarul a spus că orașul a sărbătorit Paștile pentru prima dată fără BOU: „Acesta este cu adevărat primul Paște fără Patriarhia Moscovei”.
Autoritățile s-au ocupat și în Lvov de Biserica Ortodoxă Ucraineană. Pe 5 aprilie, 50 de oameni necunoscuți, conduși de șeful Consiliului Regional din Lvov, Iuri Kholod, au dat buzna în Catedrala Sf. Gheorghe chiar în timpul Liturghiei. Au oprit slujba și au organizat un vot fals pentru trecerea către BOaU. Apoi, împreună cu poliția, i-au scos afară pe credincioși. biserica a fost acaparată. În aceeași zi, autoritățile au oprit acordul de arendare și au sigilat biserica Sfintei Treimi ce aparținea parohiei BOU.
Următoarea zi, autoritățile au făcut ceva de neimaginat. Au demolat ultima biserică a BOU din Lvov cu un excavator. Reiterăm că nu e vorba de vreo clădire abandonată, ci de o biserică funcțională, în care se rugau sute de parohieni.
Ca în Ivano-Frankovsk, primarul de Lvov, Andriy Sadovyi, a declarat deschis că s-au ocupat de comunități pentru că aparțin de BOU. Citat: „Mulțumiri tuturor care s-au alăturat și au ajutat să fie închisă istoria Patriarhiei Moscovei în orașul nostru în aceste două zile fără provocări”.
Andriy Sadovyi: „Astăzi nu avem nici o comunitate oficială în Lvov care să țină slujbe sfinte sub auspiciile Patriarhiei Moscovei. Vă place sau nu, decizia a fost luată și trebuie respectată. Punct”.
Aceeași poveste și în regiunea Lvov. În Boryslav, autoritățile au sigilat Biserica Acoperământului după ce comunitatea a refuzat să se transfere către BOaU. Guvernul a închis biserica BOU în satul din Vidniv.
Prin urmare, autoritățile distrug în mod deschis parohiile BOU tocmai pentru că sunt parohii ale BOU.
Exemplul din Ivano-Frankovsk și Lvov a inspirat autoritățile din Hmelnițki. Dar problema este că sunt multe sute de comunități bisericești acolo și zeci de mii de parohieni în ele. Ce e de făcut? S-a decis să fie folosită metoda provocării, propusă de șeful C14, Yevhen Karas, pentru Lavra Pecerska din Kiev. Acolo el instruit pe luptătorii săi să se împartă în grupuri de doi sau trei, unde unul să provoace pe un monah sau credincios spre agresiune și restul să filmeze cu telefonul: „Misiunea este să acționați ca un catalizator, să exacerbați totul și (să arătați, n.ed.) că se comportă ca agresori și ca o turmă. Astfel, acest comportament agresiv al lor va fi de mare autor ca toți, inclusiv europenii, să spună că este un grup agresor terorist, nu monahi”.
În Lavră, această tehnică nu a funcționat pentru că instrucțiunile lui Karas au ajuns pe internet. Dar în Hmelnițki totul a ieșit strălucit. Pe 2 aprilie, toată mass-media ucraineană a explodat cu indignare – preoții moscoviți din Hmelnițki au bătut un militar. Canalele TV au arătat filmări unde un ipodiacon cu parohienii trăgea afară un soldat, în timp ce o femeie cu camera striga față de scena baterii soldatului.
Acest fapt a fost publicat de deputatul din Hmelnițki Viktor Burlyk. Și apoi el a chemat pe locuitorii orașului prin rețelele de socializare la catedrala BOU. Și acum mulțimea, deja indignată de „baterea soldatului”, a dat buzna la fața locului și a început dintr-o dată să voteze pentru transferul catedralei către BOaU. Catedrala a fost acaparată în final. Primarul de Hmelnițki a convocat imediat o ședință în care a „interzis” BOU în oraș și regiune. Bisericile sunt acaparate atât în Hmelnițki, cât și în regiune potrivit schemei bine erodate. În orice caz, să ne întoarcem la „bătaia soldatului” Artur Ananyev.
Video-ul postat de deputat începe din momentul când Ananyev este tras deoparte. Ce s-a întâmplat înainte de aceasta nu se arată în video. Iată ce spune însuși ipodiaconul, Igor Slobodyan: „Ananyev a alergat spre solee, care este în mijlocul bisericii și a turnat apă pe Părintele Protodiacon Rostyslav. După aceea, a sărit pe solee, l-a aruncat pe protodiacon, i-a rupt veșmintele bisericești. Drept urmare, Sfânta Evanghelie a căzut la podea”.
Faptul că Ananyev l-a atacat pe diacon este confirmat și de câteva secvențe postate pe net și care ar fi trebuit să arate că clericul însuși a scăpat Evanghelia pe podea. Acolo se poate vedea că haina preotului este ruptă. Adică Ananyev a întrerupt Liturghia, a atacat pe diacon și era periculos pentru parohieni, femei și copii. De aceea a fost prins atât de dur.
Dar cel mai interesant lucru este că aceste secvențe au fost publicate de Yevhen Karas, același care a dat instrucțiuni pentru provocările din Lavră. Cum a obținut înștiințare de la femeia din catedrala din Hmelnițki? Răspunsul este în această fotografie. Karas, Ananyev și deputatul Burlyk sunt o echipă. Ei au organizat împreună provocarea din Hmelnițki ce a cauzat indignarea societății și a dus la acaparări în masă în oraș și în regiune.
Așa a avut loc raidul în catedrala din Șepetivka. Mulțimea incitată a fost condusă la biserică, atunci când parohienii se rugau înăuntru. Ușile laterale au fost sparte. Credincioșii au început să construiască baricade, dar forțele erau inegale. Prădătorii au deschis ușile centrale. Mulțimea a năvălit în biserică atunci când o parte din parohieni cu preotul lor se rugau în genunchi. Noii stăpâni ai vieții se bucurau și aplaudau. Parohienii BOU care nu au vrut să plece singuri au fost trași afară cu forța. Catedrala a fost luată.
În timpul acaparării altor biserici din Hmelnițki și din regiune, autoritățile au blocat accesul la ele pentru parohieni.
Un parohian din Biserica Sf. Gheorghe a BOU din Hmelnițki: „Toți suntem locuitori din Hmelnițki, parohieni ai acestei biserici, ai altor biserici. Ce se întâmplă în biserică acum? De ce nu sunt lăsați în biserică oamenii care vin la slujbă? De ce?! Ce-i cu oamenii aceia care fac zarvă acolo? Ce se întâmplă în biserică, oricum?”.
Mai departe, în locul parohienilor, autoritățile au adunat oameni complet dinafară să voteze trecerea la BOaU.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Valentyna Hesal spune că locuiește într-un cartier mic din cealaltă parte a orașului, dar a venit să sprijine comunitatea”.
V. Hesal: „Am considerat datoria mea directă să iau parte la acest eveniment”.
„Suspilne Hmelnițki” despre participanții la votul pentru transferarea Bisericii BOU a Maicii Domnului din Kazan către BOaU: „Antonina, o locuitoare a acestui cartier, spune că locuiește aproape de biserică, dar merge la altă biserică, ‘ucraineană’”. Antonina: „Am venit aici să sprijinim. Foarte bine.”
Acaparatorii sunt organizați și conduși de oficiali. De exemplu, în timpul ocupării Bisericii Sf. Gheorghe din Hmelnițki, omul care era prezentat ca șeful unei noi comunități religioase este de fapt directorul companiei de electricitate din Hmelnițki.
În această situație, credincioșii nu pot spera la putere. Pot să-și apere bisericile doare pe cont propriu, cum a fost cazul în Kamyanets-Podilsky. Și aici oficialii au condus mulțimea la catedrală cu intenția clară de a o ocupa. Dar au eșuat. Parohienii au devenit un zid la biserica lor.
În trezirea urii de ansamblu față de BOU, autoritățile locale pun mâna pe pământul pe care sunt construite bisericile. Schema este simplă: fără pământ – fără drept de existență pentru biserică.
În timpul săptămânii, consiliile municipale din Hmelnițki, Kamyanets-Podilsky, Rovno, Zdolbuniv, Ternopol, Luțk, Berezan și multe altele iau decizii pentru acapararea pământului. Această simultaneitate sugerează că autoritățile locale au primit un ordin de sus.
Taras Batenko, parlamentar al Ucrainei: „Aceasta poate fi numită o ‘revoluție spirituală’, un purgatoriu. Ucraina este faimoasă pentru maidanurile ei. Procesul de transferare a bisericilor de la BOU a Patriarhiei Moscovei către BOaU sau, în final, către o altă confesiune nu poate fi oprit”.
În același timp, o lege de interzicere a BOU este în pregătire. Pentru ce?
Parlamentarul Poturaev răspunde acestei întrebări: „Scopul nostru ca agenți ai statului este să promovăm stabilirea unei singure Biserici Ortodoxe în Ucraina. Ea deja există – este BOaU”. Mai mult, Poturaev spune că, atunci când acest proces se încheie, autoritățile se vor adresa Fanarului pentru un alt Tomos pentru BOaU, de data aceasta pentru Patriarhie. Citat: „Acestea sunt scopuri strategice ale statului ucrainean și ale Ortodoxiei ucrainene”.
Legea de bază a statului – Constituția Ucrainei definește în articolul 35 următoarele principii ale libertății religioase și credințelor ideologice ale ucrainenilor: „Oricine are dreptul la libertatea filosofiei și religiei proprii. Acest drept include libertatea de a avea sau nu orice religie, să organizeze singur sau în colectiv și fără constrângeri religioase ritualuri și ceremonii și să ducă activitate religioasă… Biserica și organizațiile religioase sunt separate de stat și școala – de Biserică. Nici o religie nu va fi recunoscută de stat drept obligatorie”.
Ceea ce se întâmplă în Ucraina față de Biserică este un lanț de delicte atât de flagrante, încât pot fi comparate cu delictele bolșevicilor.
În același timp, autoritățile actuale, ca și bolșevicii, spun că Ucraina este o țară cu o libertate religioasă fără precedent. Șeful Departamentului de politici etnice ale Statului, Yelensky, a declarat foarte serios că „Ucraina este un spațiu al celei mai mari libertăți religioase din Europa”.
Adică demolarea bisericilor, acapararea în masă a bisericilor cu participarea autorităților, distrugerea deliberată a unei confesiuni în regiuni întregi, incitarea la ură împotriva unei denominațiuni anume – sunt acestea semnele „libertății religioase”?
Într-o zi, toate acțiunile autorităților noastre împotriva Bisericii vor primi o evaluare, cum s-a făcut cu acțiunile regimului sovietic. Acei agenți statali implicați în prădarea bisericilor locale sau eliminarea prin lege a Bisericii vor fi responsabili de aceasta, în timp ce războiul va servi doar ca o circumstanță agravantă.
Recomandăm următoarea discuție pe marginea situației din Biserica noastră Ortodoxă, care este invadată de erezia ecumenismului. Aceasta a fost găzduită pe un canal de Telegram de un preot care nu a întrerupt pomenirea și are căutări și întrebări sincere. Este un subiect de Postul Mare pentru că dreapta credință este nelipsită din preocuparea celui care se alipește de Hristos prin pocăință.
Fără a fi o dezbatere care epuizează subiectul, ea stârnește interesul prin maniera corectă de abordare, fără prejudecăți lumești și manipulate, pornind de la rământarea și constatarea evidentă că ne confruntăm cu o erezie în plină rafală, anume ecumenismul.
Întreruperea pomenirii ierarhilor este posibilă datorită faptului că avem de-a face cu o erezie, nu cu o schismă, cum a fost calendarul. Situația este diferită. De aceea se urmărește distincția între schismă și erezie, între o abatere de la norme administrative și canonice și o deviere dogmatică.
Discuția despre calendar poate fi completată de cei interesați cu informații mai amănunțite pornind de la articolul pe care l-am scris mai demult: Calendarul bisericesc. Observații generale.
Înregistrarea poate fi ascultată audio de pe Youtube:
În mod firesc, subiectul întreruperii pomenirii a survenit după ce a fost discutat lăudabil cel al conștiinței dogmatice:
În ultima vreme ridicarea unei Biserici la rang de autocefală a devenit o problemă acută în Ortodoxie. Nu doar rușii sunt afectați, ci situația s-a întors și împotriva grecilor, care nu acceptă denumirea noii Biserici a Macedoniei de Nord îndeosebi din motive naționaliste. Publicația Presa Ortodoxă din Grecia a redactat un articol care portretizează situația în ansamblul ei:
Adesea auzim acum că se face vorbire despre „autocefaliile” Bisericilor Locale.
• Începutul s-a făcut cu „autocefalia” ( a fost caracterizată drept „kakocefalie”) Ucrainei pe care a dat-o – în ciuda obiecțiilor serioase exprimate și continue – Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, făcând o intruziune în jurisdicția Patriarhiei Rusiei, de care voia să rupă Biserica a acestui stat mai nou.
• Punând la încercare în continuare îngăduința Bisericilor Ortodoxe din lume, după Ucraina și în timp ce a lăsat să se înțeleagă puțin în declarații anterioare intențiile sale, Patriarhul Bartolomeu se pregătea să ofere autocefalie celor din Skopje (macedonenilor). Acolo i-a luat-o înainte și probabil l-a surprins – și nu numai – Patriarhia Serbiei, care a oferit autocefalie celor din Skopje.
• A constituit o mirare în final autocefalia care a fost făcută cunoscută în această vreme, este autocefalia pe care a revendicat-o din proprie inițiativă Biserica Ortodoxă a Ucrainei, cea de sub Arhiepiscopul (Mitropolitul) canonic Onufrie.
• Conform principiului enunțat din timpul Marelui Fotie și acceptat panortodox, că „există obiceiul ca cele bisericești să se preschimbe odată cu cele politice”, crearea unui nou stat îndreptățește și constituirea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Locale din el. Când Constantin cel Mare a inaugurat împărăția Constantinopolului, Biserica Bizanțului a constituit centrul ortodox puternic prin sine ca noua Romă și a primit același statut onorific ca vechea Romă.
Deci, cu aceste date s-a început și în zilele noastre să fie dezbătută proclamarea ca autocefale a Bisericilor statelor care s-au ivit prin ruperea din Iugoslavia și Uniunea Sovietică: Estonia, Letonia, Belarus, Ucraina, Skopje, Muntenegru.
Procedura prin care să fie acordată bisericește autocefalia, înainte de Colimbari, a constituit un subiect de lungi dezbateri în Conferințele presinodale, când a fost discutat subiectul autocefaliei. Toți au fost de acord că Biserica Ortodoxă Locală care dorește independența ei va depune o cerere Bisericii mamă de care aparținea până atunci. Biserica mamă, după ce o validează, transmite cererea și acordul ei Patriarhiei Ecumenice, care își asumă în mod coordonator să asigure consimțirea și a celorlalte Biserici. Dacă Biserica mamă refuză sau nu consimt toate Bisericile, procedura acordării autocefaliei se întrerupe. Proclamarea autocefaliei prin consimțirea tuturor o realizează Patriarhia Ecumenică pentru că este prima Biserică prin rang. Nu acordă singură autocefalia, ci sinodal, consimțit.
Totuși la cele trei „autocefalii” de mai sus modul acesta nu a avut loc. cererea este dreaptă, dar procedura convenită a fost eludată. Cei ce au acționat s-au mișcat anticanonic. Iar cea mai mare responsabilitate o poartă cel care a început, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care a deviat sau a încurajat și pe ceilalți să-l imite. Rădăcina răului este înțelegerea greșită cu totul a „prerogativelor” drept „primat” și încălcarea adevăratei sinodalități.
Sunt încălcate cele convenite unanim; dar Patr. Bartolomeu anulează după Colimbari și încalcă chiar și propriile lui obligații recente; se mișcă samavolnic, imită pe Papa.
S-a făcut un început rău. Aude cineva? Va pune cineva frână acestui coborâș?
Observații: Tabloul complet al autocefaliilor revendicate la ora actuală este unul destul de complex, presiunea factorilor externi politici fiind una importantă. Războiul din Ucraina îndeosebi, dar și tensiunile anterioare lui joacă un rol determinant.
Cea mai controversată situație o reprezintă formarea de către Constantinopol a unei structuri bisericești în Ucraina prin intervenția într-un teritoriu străin, al Patriarhiei Moscovei. Pe lângă conotațiile schismatice ce țin de primirea fără pocăință a unor clerici caterisiți și revendicarea unei jurisdicții ce nu-i aparține, pretențiile de primat de putere agravează situația prin concepții eretice papistașe anti-sobornicești despre structura și organizarea Bisericii.
În privința macedonenilor, așa cum se remarcă în articol, procedura este sau pare a fi forțată. Aceștia au fost primiți în comuniune în mod canonic de către sârbi, dar recunoscuți drept autocefali fără un acord pan-ortodox prealabil. Pomenirea lor deja în diptice de unele Biserici Locale, cum ar fi sârbii și rușii, poate fi considerată o atitudine provizorie, prin care este manifestată comuniunea bisericească. De altfel, cam așa s-a întâmplat și cu alte Biserici devenite autocefale recent (cum ar fi Cehia și Slovacia, Polonia, Albania), a căror recunoaștere deplină s-a realizat în timp și prin forțarea notei, după negocieri și discuții tensionate.
O situație aparte o reprezintă Biserica Ucraineană de sub Mitr. Onufrie. Sinodul lor nu se declară autocefal, ci independent, un concept inovativ. Pe de altă parte, se comportă ca fiind autocefali, fapt dovedit prin recunoașterea macedonenilor, un atribut ce ține doar de Bisericile autocefale. Însă pe durata războiului din această țară nu ne putem aștepta la o rezolvare clară a situației, existând o presiune tot mai mare a autorităților de a scoate în afara legii Biserica aceasta canonică pentru legătura cu Patriarhia Rusă. Chiar zilele acestea Președintele Zelensky a semnat un decret de scoatere în afara legii, care urmează să fie dezbătut în Rada ucraineană. Greu de crezut că va fi pus în practică, dar presiuni reale există.
În general, se poate spune că toată această criză pornește de la atitudinea sfidătoare a Fanarului, care a blocat orice discuție pe subiect și insistă asupra pretențiilor sale papiste. Întreruperea comuniunii de către ruși cu cei care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Fanar, Alexandria, Grecia și Cipru) face ca situația actuală de ansamblu a Bisericii Ortodoxe să fie una de schismă internă oficială. În plus, după formarea unui Exarhat rusesc în Africa, s-a ajuns ca recent (22 nov. 2022) și Alexandria să întrerupă pomenirea rușilor. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nu e vorba de o ruptură a unor formațiuni minore separate și nici de greșeli reparabile, ci de un impas prelungit și extins între multe Biserici Locale, fără o procedură stabilită de urmat și fără a se întrezări posibilitatea unor discuții pe subiect măcar cum s-au început la Amman chiar înainte de „pandemie”.
Așadar avem o schismă gravă, marcată de ruperea comuniunii între diferite Biserici Locale și intrarea în comuniune cu schismatici condamnați, dar și de erezie de natură papistă susținută de Constantinopol și criticată de ruși în special.
În ziua de prăznuire a icoanei făcătoare de minuni din Boian a Maicii Domnului, Mitropolitul Longhin a decis să treacă peste restricțiile impuse de Administrația Militară Regională din Cernăuți și a organizat procesiunea religioasă îndătinată cu această ocazie. Au participat numeroși credincioși care au răspuns la apelul său în ciuda piedicilor din partea oficialilor.
Filmarea procesiunii și încercarea autorităților de a o opri (min. 4):
Din fericire, au apărut și susținători ai Mitropolitului, printre care Victoria Kohanovska, avocat și președinta unei Organizații de surori ucrainene din Kiev. Aceasta a promis sprijinul ei în instanțe și în orice alte situații.
Sfânta Liturghie și predica (prima parte în românește de la min. 2:42:00):
Președintelui Zelensky i s-a amintit că, în vreme ce țara este în război, năvălitorii din BOaU schismatică „ne iau bisericile, taie ușile bisericilor cu flexurile, le sfărâmă cu baroasele și îi umilesc pe preoți”. Dar „nu oprim pe nimeni să se roage. Poporul nostru ortodox nu ia de la nimeni biserica, nu-i bat pe oameni și pe preoți”. În schimb, cei care acaparează bisericile sunt urmașii comuniștilor și ateiștilor, „nu sunt patrioți ai Ucrainei… au omorât tot ce e sfânt în această țară”.
Despre faptul că este tras în proces pentru că a organizat o procesiune cu o zi înainte, a spus cu ironie: „Acum câteva zile era o așa de mare teroare în casa mea – autoritățile noastre veneau să-mi ‘atragă atenția’ puțin. Ieri am devenit dușmanul statului, au deschis un proces împotriva mea ca infractor”. A mai zis că mamele ai căror copii apără Ucraina pe front acum mergeau în procesiune de rugăciune pentru a se îndrepta spre Domnul și credincioșii nu pot fi persecutați pentru asta. „Domnule Președinte, am avut ieri dreptul să fiu cu toți oamenii sau nu?”
„Noi ajutăm cât putem mai bine (în spitale, în case de îngrijire, orfelinate, primirea refugiaților, care sunt peste 15.000 de la începerea războiului din 2014). Așa că de ce am devenit dușmani ai acestui stat? Ajutați-ne ca un garant al Constituției statului nostru, vă cer ca un om, vă rog! Știu că sunteți o persoană foarte bună; aveți multă bunătate în suflet… Ajutați-ne ca mamele noastre și preoții noștri să nu mai fie bătuți și bisericile noastre acaparate”, a mai îndemnat Mitropolitul.
Situația Bisericii canonice din Ucraina
Pentru a contura mai bine tabloul situației bisericești din Ucraina, sunt de ajutor chiar și unele declarații recente ale oficialilor, care ar putea marca o schimbare de raportare. Acestea au fost făcute la conferință organizată de Universitatea Catolică Ucraineană Uniată și Academia Movilă din Kiev, care nu sunt nicidecum prietene cu Biserica Ortodoxă canonică.
La întrebarea: „Unde să fie scoși preoții Moscovei?”, prima dată fostul preot al BOU George Kovalenko a punctat involuntar: „Cum vă imaginați asta? Se va evapora ca roua în soare? Ce ar trebui să se întâmple cu ea (BOU)?”. Adică e greu de rezolvat problema BOU din perspectiva Constituției ucrainene.
Dar declarațiile surprinzătoare au venit de la Olena Bogdan, șefa Serviciului de Stat pentru Etnopolitică și Libertatea de Conștiință. Acestea au fost rostite nu ca opinie personală, ci ca reprezentând Ministerul Culturii, din care face parte compartimentul pe care-l conduce ea. Cel mai probabil realitatea din teren îi forțează să aibă o abordare foarte nuanțată și să accepte că nu pot înlocui ușor o Biserică Ucraineană cu o tradiție de mai bine de un mileniu cu o structură artificială schismatică.
Ideile principale pe care le-a punctat au fost că:
1. Realitatea nu este reflectată corect în mass media, anume nu se spune că credincioșii BOU luptă pe front, Biserica este angajată în acțiuni caritabile și bisericile ei sunt pline de oameni. Dar totul rămâne „în spatele scenei”. Bineînțeles că, de fapt, există și multe minciuni despre „banii Moscovei”, „arme în biserici” și „colaboratori în rasă”. Olena Bogdan a mai punctat și faptul că nu există nici o mențiune în statutul bisericesc despre subordonarea față de Rusia, îndeosebi după Sinodul recent de la Kiev.
2. BOU este cea mai mare comunitate religioasă din Ucraina. Deși ea vorbește de doar 2 milioane de credincioși, această cifră probabil este mult mai mare dacă sunt luate în vedere aprecierile ei că bisericile sunt pline, sunt mai multe, la fel și numărul clericilor este cel puțin dublu față de schismatici.
3. Marile Lavre nu pot fi transferat către BOaU pentru aceasta nu are nici monahi, nici parohieni. În Kiev aceasta are cel mult 50 de călugări față de 200 numai în Lavra Pecerska ai BOU. Pe lângă asta, participanții mireni la slujbele Bisericii canonice sunt foarte numeroși pe când la cele ale BOaU sunt infimi.
4. Bisericile acaparate de BOaU rămân goale. După preluarea lor, credincioșii sunt alungați și nu vine nimeni dintre adepții schismaticilor la slujbe. Bogdan a confirmat că cele mai bine de 100 de biserici acaparate stau goale.
5. Încercările de redenumire a BOU destabilizează Ucraina pe plan internațional, dar și în inima propriilor cetățeni. În această situație, s-ar valida acuzațiile Moscovei cu privire la opresiunea asupra credincioșilor.
Așadar încercările statului de bloca procesiunile organizate de Biserica Ortodoxă canonică urmăresc să o aducă în situația schismaticilor, care nu au credincioși pentru a face ceva similar, ba nici care să vină la slujbe. Dar există ortodocși ai BOU care au înfruntat toate vitregiile celor care doreau să-i împiedice pentru a duce până la capăt procesiunea de 250 km. Au fost nevoiți să meargă și pe câmpuri și căi ocolite pentru a ajunge la final 7.000 de oameni la bastionul Ortodoxiei din inima Ucrainei, care este M-rea Poceaiv.
Pretențiile homosexualilor de a fi acceptați de către Biserica Ortodoxă cu drept la căsătorie exploatează un eveniment special creat în această direcție. Botezul unui cuplu LGBT în condiții discutabile a fost săvârșit tocmai pentru a stârni simpatie față de ei, dar și animozități și tulburare în rândul creștinilor ortodocși. Evident că nu poate fi refuzat botezul unui copil chiar și crescut de cupluri deviate sexual de la normele credinței, dar nu ca un act de validare a părinților adoptivi. Ceea ce înseamnă că, în aceste situații, ar trebui luate măsuri de precauție și distanțare față de subiectul inflamabil și nociv al mariajelor gay.
„Cuplul” fericit de homosexuali după botezul „copiilor” lor, felicitați de IPS Elpidoforos (Imagine: GreekReporter)
Taina Botezului a fost săvârșită de IPS Mitropolit Elpidofor al Americii, care este un episcop grec ce ține de Patriarhia Ecumenică, pretendent la scaunul de Patriarh pe viitor, dar în Atena. Mitropolitul local Antonie al Glyfadei a reacționat și a dezvăluit Sinodului grec situația în ansamblul ei prin următoarea scrisoare:
„Preafericite Părinte și Stăpâne,
Cu prilejul zarvei care a fost provocată de săvârșirea de către IPS Elpidofor, Arhiepiscopul Americii, a Tainei Botezului a doi copii care sunt crescuți de două persoane de același sex, vin în mod cucernic să vă raportez următoarele:
1. IPS Mitropolit al Americii mi-a cerut în scris permisiunea să săvârșească „botezul a doi copii/fii ai familiei Bousis omogenă (de același neam, greci, n.tr.) de proveniență din Chicago”, după cum reiese din documentul său atașat cu nr. 140/21.6.2022.
Pe bună dreptate, din citatul în cauză nu subzistă nimic care poate să provoace chiar și cea mai mică bănuială despre ceea ce s-a făcut în final. De aceea, deoarece nu am avut nici o cunoștință despre ceea ce s-a săvârșit în final, am oferit frățește IPS-ului permisiunea canonică pentru slujba Tainei.
De atunci nu am avut nici o comunicare de vreun fel cu IPS Mitropolit al Americii, nici înainte de botez, nici după el.
2. Eu nu m-am aflat în biserică la săvârșirea botezului, după cum s-a spus. Evenimentele au fost comunicate în noaptea de sâmbătă, 09.7.΄22, de către parohii bisericii.
3. După cum reiese din referința atașată a superiorului sfintei biserici, nașii celor botezați sunt dl. Gheorghe Bousis și dna. Evghenia Niarhou, ambii creștini ortodocși.
Ca să spun pe scurt, IPS Mitropolit al Americii a acționat din proprie inițiativă, samavolnic și anticanonic în Mitropolia mea, câtă vreme, deși cunoștea bine că nu aparțin familiei copiii după regulile Bisericii, nu mi-a menționat nimic despre aceasta. Dacă m-ar fi informat, m-aș fi adresat Sfântului Sinod ca el să decidă despre ce trebuie făcut.
Raportându-vă acestea după datorie, semnez,
Cel mai mic frate în Hristos,
† Antonie al Glyfadei
„Familia” copiilor botezați au mediatizat evenimentul în sensul unui progresism bine-venit în cadrul Bisericii Ortodoxe, după cum relatează presa. Concret, „Evanggelos Bousis și Peter Dundas, ambii de origine greacă, au devenit primul cuplu gay care au ținut un botez ortodox grec pentru copiii lor în Grecia sâmbătă. Copiii cuplului, Alexios și Eleni, au fost botezați de IPS Arhiepiscop Elpidofor al Americii la biserica Panagia Faneromeni în suburbia sudică Vouliagmeni a Atenei”. Fratele unuia dintre „părinții” adoptivi a descris pe FB botezul ca fiind un moment special nu doar pentru familia sa, ci și pentru Biserica Ortodoxă Greacă, „progresul și conducerea de care avem nevoie în Biserica noastră, unde nici o persoană nu ar trebui să fie renegată de Domnul nostru din cauza a ce sunt, cum aleg să-și trăiască viața și pe cine iubesc”.
O reacție pe acest subiect a venit din partea IPS Serafim de Pireu printr-un comunicat public în care adeverește dragostea Bisericii față de păcătoși, dar și contrastul dintre poruncile și predica apostolilor față de păcatele de orice fel. Este înfierată atitudinea IPS Elpidoforos de „a săvârși cu pompă și cu o deosebită publicitate Taina Botezului a doi copii care au fost «adoptați» de un «cuplu» de homosexuali”. Copiii sunt victime nevinovate ale drepturilor anormale legiferate de stat, dar premierea în esență a sodomiților nepocăiți drept «persoane cinstitoare de Dumnezeu» care-și botează ortodox copiii este un atac la antropologia și soteriologia (învățătura despre om și mântuire) a Bisericii Ortodoxe. Prin urmare Ierarhul în cauză a greșit că „a preferat Evanghelia contemporană» a șarpelui în locul învățăturii Bisericii” și este sub blestemul Sfinților Părinți și vinovat față de prevederile canonice ale organelor competente ale Patriarhiei Ecumenice. Personal, din prietenie, IPS Serafim îl îndeamnă pe IPS Elpidoforos la îndreptarea situației prin a-și cere iertare pentru faptele sale de la Domnul și de la trupul Bisericii.
