Biserică rusească de țară (Foto: Orthodox Christianity)

Deși în România nu s-a făcut mare caz de o Declarație privind învățătura „lumii ruse” (Russkii mir), totuși ea a fost semnată de o seamă de concetățeni de-ai noștri și conținutul ei este emblematic pentru războiul cultural la care este supusă Biserica Ortodoxă. Publicat pe un portal al Universității catolice Fordham (SUA) chiar în Duminica Ortodoxiei (pe 13 martie 2022), textul cu pricina este un manifest care se dorește ortodox, dar care nu reflectă decât o politică activistă de diabolizare a Bisericii Ruse în special și Ortodoxe în general.

După cum se precizează la final, Declarația este co-publicată împreună cu Academia de la Volos, care este de orientare vădit ecumenistă și mondialistă.

Deși s-ar fi așteptat o mare rigoare din partea unui document elaborat de o Universitate de prestigiu și cu mare vechime, acuzele aduse mentalității programatice anti-occidentale de natură religioasă sunt nefondate, nu sunt prezentate dovezi deloc, cu atât mai puțin concludente. Îndemnurile la încetarea războiului sunt patetic fundamentate cu citate biblice scoase din context și cu o retorică ce se dorește a izvorî dintr-un cuget sensibil ortodox, dar care ignoră tradiția bimilenară a Bisericii.

Lăsând la o parte mizele politice ale războiului din Ucraina, care sunt de natură politică, învinuirea adusă Bisericii Ruse conduse de Patriarhul Chiril că se face vinovată de erezia etnofiletistă pentru că ar susține agresiunea este neclară și neortodoxă. Se face o confuzie constantă între naționalism și trăirea în Hristos, care depășește barierele etnice. Ele nu se exclud reciproc, cum sugerează autorii.

Etnofiletismul

Declarația afirmă că „Principiul organizării etnice a Bisericii a fost condamnat la Conciliul de la Constantinopol din 1872” și că în asta ar consta etnofiletismul. Într-adevăr, așa spune sentința acelui Sinod, însă aceasta este discutabilă din cauza împrejurărilor în care s-a desfășurat și a evoluției ulterioare a lucrurilor.

Convocarea acelui Sinod a fost determinată de pretenția bulgarilor de a avea episcopi și clerici de-ai lor, nu greci. Asta după ce anterior bulgarii fuseseră organizați bisericește timp de vreo două sute de ani în Patriarhia de Târnovo, care a fost desființată de Constantinopol după ce teritoriile ei (Țaratul bulgar) au fost cucerite de turci. Fanarul a considerat cererea bulgarilor drept o insultă și ca fiind în contradicție cu prescripțiile bisericești și a formulat acuza de filetism asupra lor.

Patriarhul de Ierusalim de la acea dată, Chiril, nu a semnat hotărârea și a fost depus din scaun de Sinodul său, fiind întâmpinat cu ostilitate de conaționali, deși apărat de dragomanul rus de la Locurile Sfinte.

Mai important este că, până la urmă, chestiunea bulgară s-a rezolvat invers de cum a hotărât Sinodul din 1872, mai multe popoare obținându-și dreptul de a se organiza autocefal, printre care românii și sârbii. Practic, decizia a căzut în desuetitudine, mai ales că și schisma bulgară s-a rezolvat tot prin acordarea autocefaliei după câteva decenii (în 1945). În plus, așa după cum bine a fost remarcat într-un articol, nu au fost urmărite proceduri de primire din erezie. Mai mult, Biserica Rusă nu a privit-o niciodată drept schismă, ci ca pe niște doleanțe justificate. Practic, doar Bisericile grecești de la acea vreme (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Cipru) au luat parte la acel Sinod.

Dar cel mai important lucru este că există un canon, 34 apostolic, care dispune formarea de Biserici Locale pe principiul etnic (ἔθνος), care să aibă Sinod și Întâistătător propriu. Așadar condamnarea filetismului din 1872 este în contradicție cu rânduiala apostolică și, prin urmare, nulă cel puțin în forma în care a fost formulată. Ea doar relevă tendințele cu adevărat etno-filetiste ale grecilor, care nu acceptau existența altor neamuri în Biserica Ortodoxă și doreau să le domine total.

Biserica și conflictele armate

După cum am mai scris, Biserica nu exclude războiul și chiar consideră că uciderile din război nu sunt blamabile. Condiția este ca motivul pornirii la luptă să fie unul drept. Bineînțeles că este vorba de ciocnirile de natură politică, nu războaie religioase.

Pot fi aduse critici Patriarhului rus Chiril că a justificat războiul din Ucraina și s-a implicat destul de tare, vorbind în mai multe predici despre „operațiunea militară” dusă de Moscova. Însă nu există îndemnuri explicite la violență. Practic, nu putem vorbi de o doctrină concretă periculoasă rusească împotriva Occidentului. Nici măcar afirmațiile grave publice ale Mitropolitului Mitrofan de Murmansk, care îndeamnă clar la agresiune față de ucrainenii schismatici nu pot fi luate ca o doctrină a Patriarhiei Ruse, ci ca puncte de vedere personale absolut condamnabile.

Având în vedere că Patriarhia Rusă cuprinde și Ucraina și Belarus, este normal ca Patriarhul Chiril să aibă în vedere și pe credincioșii din aceste teritorii, fiind, în același timp, cetățean al Federației Ruse. Din această postură, dorește pacea și depășirea problemelor și disensiunilor. Ar fi fost de așteptat să dea dovadă de mai multă compasiune pentru ucraineni, mai ales pentru credincioșii din jurisdicția sa, și mai puțin pragmatism din postura sa de lider bisericesc, nu politic.

Din acestea rezultă că nu există o doctrină filetistă rusească concretă, ci dragoste de țară manifestată mai mult sau mai puțin corect.

Contextualizări greșite

Unele afirmații din Declarație par menite să configureze o imagine de propagandă, nu bazată pe realitate.

Ucrainenii sunt caracterizați drept un „popor de tradiție creștin ortodoxă”. Dar, în realitate, dușmănia a fost creată din trecut de încercarea de catolicizare a populației rusești de către polonezi. Și este vorba tocmai de cei din Vest, nu din teritoriile rusești alipite în secolul trecut, care se găsesc în Sud-Est. Pe lângă ascunderea acestui detaliu important, totuși conflictele politice nu sunt excluse între popoarele ortodoxe.

Paralela dintre invazia militară a Ucrainei și cea bisericească din Africa este imatură. Deși este un subiect delicat, despre care am mai scris anterior, este clar că intruziunea a venit inițial din partea Fanarului, apoi a Patriarhiei de Alexandria, care au format o structură bisericească nouă pe teritoriul Ucrainei, care aparține de Patriarhia Moscovei. Poate că există unele dubii la modul cum a fost creat Exarhatul Rus din Africa, dar în mod clar nu este o agresiune, ci o adeziune a preoților de acolo la ierarhia rusă și o desprindere de episcopii lor aflați în greșeală, care chiar îi persecută pentru aceasta.

Afirmația că „a face război este eșecul suprem al legii iubirii lui Hristos” prin invocarea unor învățături biblice și patristice care țin de relația dintre oameni, nu dintre state, este pur sentimentală. Țările creștine nu au cum să se lase efectiv cucerite doar pentru a întoarce obrazul drept, cu atât mai mult când le este atacată credința.

Propagandă anti-rusească și anti-ortodoxă

Textul Declarației nu este semnat de niște autori concreți, ci apare sub egida Centrului de studii creștine ortodoxe al Universității Fordham, care este una catolică-iezuită. Acesta are drept rol declarat întărirea relațiilor dintre ortodocși și romano-catolici.

Mai este de observat că și-au semnat adeziunea și diferite persoane publice din România, printre care: Pr. Roger Coresciuc, lector la Facultatea de Teologie din Iași, Teodor Baconschi, Adrian Tănăsescu-Vlas, Pr. Marcel Răduț Seliște, bizantinologul Petre Guran, dar și alte personalități din străinătate, precum: Diacon John Chryssavgis, Prof. Paul Gavrilyuk (care e de origine ucrainean), Arhim. Chiril Hovorun, Monahia Vassa Lerin, Sebastian Brock, Pr. Andrew Louth (Biserica Rusă din diaspora). Așadar se remarcă o adeziune serioasă, deși nu foarte consistentă a credincioșilor ortodocși, care sunt peste 1200. Mai bine spus, există un curent anti-rusesc, dar și neortodox chiar în Biserică.

Deși autorii anonimi declară că sunt „inspirați de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos și de Sfânta Tradiție a Trupului Său viu, Biserica Ortodoxă”, nu dau dovadă de acest lucru. Mai degrabă sunt tributari unei viziuni politice asupra religiei.

Ostilitatea care se vrea indusă este una artificială. Pe când ideile atribuite „lumii ruse” nu sunt asumate explicit de nici o instituție de la Moscova, cu atât mai puțin de Biserică, valorile libertine occidentale sunt promovate și împropriate de instituții „euro-atlantice” și de culte religioase eretice de factură creștină. Altfel spus, confruntarea este între convingerile bisericești îndătinate ale unor popoare (îndeosebi ale rușilor) și propaganda vestică, între licit și ilicit.

Ortodoxia între progresismul antihristic și naționalism

Peste toate, perspectiva rușilor că sunt ultima redută în fața Antihristului nu este chiar departe de adevăr și e normal să investească și emoțional. Potrivit Ierom. Serafim Rose, începuturile noii religii antihristice coboară la Francisc de Assisi, dar ea s-a impus prin Revoluția Franceză și apoi prin comunism în Europa de Est. O afirmație importantă este aceea că masoneria și illuminatti, două grupuri similare și paralele, au constituit „forța responsabilă pentru realizarea Revoluției prin concepția deistă”[1]. Tot el pune în lumină faptul că a existat și o opoziție considerabilă din partea conservatorilor de-a lungul timpului, reprezentați chiar de conducători de state, cum ar fi primul ministru al Austriei, Metternich, dar apoi acest rol a fost lăsat țarilor ruși. Deși conservatorismul nu reprezintă Ortodoxia și ea nu se poate identifica cu el, totuși el se împotrivește revoluției libertății.

„Lumea rusă” este un bastion în fața progresismului, dar Biserica nu se reduce la ea, cu atât mai puțin nu se poate ralia cu Occidentul. Este normal ca Patriarhia Rusă să sprijine pe soldații ruși, să se roage pentru ei și la fel de normal este să respingă valorile occidentale  contrare ei. Cel puțin până acum, nu s-au înregistrat devieri concrete de la canoanele și tradiția creștină. Cu atât mai mult acuzele aduse ei sunt departe de a fi serioase.

Ortodoxia are menirea să trăiască Evanghelia în condițiile acestei lumi fără a fi din lume, fără a fi redusă la politica și cultura vremii. Iar războiul din Ucraina ar trebui să rămână un subiect strict politic, deși cei care vor să implice și să lovească Biserica sunt americanii prin intermediul Fanarului și a schismaticilor ucraineni.


[1] Ieromonah Serafim Rose, Cursul de supraviețuire ortodoxă, p. 138.

Translate page >>
7
0
Scrie-ne, vrem să ştim părerea ta!x