După negocieri cu autoritățile, s-a ajuns la același deznodământ ca la sărbătorirea Sf. Parascheva la Iași. Din Comunicatul Patriarhiei, rezultă că anul acesta va impusă respectarea „riguroasă” a regulilor igienico-sanitare pelerinilor ce vor să se închine moaștelor Sf. Dimitrie Basarabov. Dacă odinioară au fost folosite în procesiune pentru a cere ajutor de la Dumnezeu împotriva molimelor, acum este considerat sursă de îmbolnăvire.
Cel mai important, „credincioșii din municipiul București” vor fi singurii care vor fi lăsați dacă „vor dori să se închine la Sfintele Moaște” în condiții speciale, pe durata a trei zile. Deși accesul este destinat mai multor oameni decât la Cuvioasa Parascheva pentru simplul motiv că Bucureștiul este mai mare decât Iașiul, regulile de igienă pârâtă vor fi mult mai drastice și profanatoare. Printre ele, „protejarea raclelor cu moaștele Sfinților cu un material care va permite o permanentă igienizare”. Bineînțeles că, în aceste împrejurări, ne putem întreba unde mai este credința în spirit, în sfințenie, în moaște, mai presus de trup și materie. Care mai este rostul închinării?
Practic, la București credința ortodoxă, prin reprezentanții ei oficiali, după negocieri, a primit o lovitură mai grea decât la Iași. Atât doar că nu este interzis de tot pelerinajul, ci este organizat în mod degradant, chiar profanator.
La prima vedere, pare că ar trebui chiar evitată închinarea pentru a nu se transforma în opusul ei. Dar… vom vedea ce va fi.
Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, din perioada 25-27 octombrie 2020, are loc anul acesta în condiţii diferite, impuse de restricțiile sanitare cauzate de pandemia Covid 19 din România.
Astfel, participarea la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), organizată de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfășura anul acesta în condiții de maximă precauție, ordine și protecție, sub semnul respectării riguroase a normelor igienico-sanitare, impuse de starea de alertă specială în care se află acum municipiul București.
Credincioșii din municipiul București care vor dori să se închine în zilele respective la Sfintele Moaște, o vor putea face în următoarele condiții:
accesul la raclă se va face pe un singur rând de persoane care vor aștepta una în spatele celeilalte, păstrând distanța de 1,5 m între ele;
pe trotuarul cu un culoar unic de acces vor fi trasate marcaje de staționare pentru facilitarea păstrării acestei distanțe;
pe marginea traseului unic de acces vor fi amplasate anunțuri cu privire la păstrarea distanței și respectarea normelor igienico-sanitare;
se va crea un flux unic de circulaţie a credincioșilor, cu intrare de la baza Dealului Patriarhiei şi cu ieșire separată, pe strada Patriarhiei spre strada 11 iunie;
voluntarii prezenți, care vor purta permanent măști de protecție și mănuși, vor oferi credincioșilor materiale de dezinfectare și igienă.
În contextul pandemiei, de care suntem cu toții conștienți și în care Biserica însăși a desfășurat o intensă campanie de promovare și conștientizare a regulilor igienico-sanitare, în vederea adecvării la contextul stării de alertă din București și pentru organizarea în condiții de reală siguranță a sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din acest an, au fost luate următoarele măsuri speciale:
renunțarea la procesiunea „Calea Sfinților” la care participau foarte mulți preoți și credincioși mireni;
reducerea numărului de clerici slujitori și cântăreți bisericești la toate slujbele sărbătorii;
reducerea perioadei de expunere a sfintelor moaște spre închinare la doar 3 zile (25-27 octombrie);
protejarea raclelor cu moaștele Sfinților cu un material care va permite o permanentă igienizare.
Programul liturgic al acestor zile de sărbătoare este următorul:
Duminică, 25 octombrie 2020, la ora 7.00, Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor vor fi scoase din Catedrala Patriarhală și aşezate în baldachinul de pe Colina Bucuriei alături de moaștele Sfântului Stelian – Ocrotitorul copiilor, ale Sfinților Împărați Constantin și Elena și ale Sfântului Nectarie. Între orele 9.00-12.30, va fi oficiată Sfânta Liturghie la Altarul de vară din incinta Catedralei Patriarhale.
Luni, 26 octombrie 2020, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de la ora 9.30, se va săvârși Sfânta Liturghie la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală.
Marți, 27 octombrie 2020, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, începând cu ora 9.00, la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală va fi săvârșită Sfânta Liturghie arhierească de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu cei 3 episcopi vicari din București, câțiva preoți şi diaconi.
Pentru asigurarea respectării normelor sanitare cu privire la distanțarea fizică de 1,5 m, la sfintele slujbe oficiate în perioada 25-27 octombrie 2020 la Altarul de vară de pe Colina Bucuriei vor putea participa maximum 200 de persoane.
Reintroducerea Sfintelor Moaşte în Catedrala Patriarhală se va face la sfârșitul zilei de 27 octombrie 2020 după închinarea ultimului credincios.
Pentru a răspunde dorinței credincioșilor din întreaga ţară şi din afara graniţelor, de a fi părtași la momentele liturgice ale sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Televiziunea și Radioul TRINITAS vor transmite în aceste zile de sărbătoare toate slujbele religioase de la Catedrala Patriarhală.
Cred că se poate observa cu ochiul liber că, cel puțin până acum, prea puțin a fost lovită societatea de pandemie, de decese, cât mai mult de frică, isterie și măsuri nejustificate. Aceasta este lumea în care trăim, profitoare și zăpăcitoare, în luptă cu Dumnezeu, nu doar perisabilă. Viața nu pare să mai aibă răspuns la moarte, ci doar o fugă nebună de ea.
1. Deși s-a dezbătut foarte mult și chiar au fost adoptate hotărâri sinodale cu privire la desfășurarea vieții bisericești în starea de alertă, care privesc și administrarea Sfintei Împărtășanii cu lingurița, acesta nu este un subiect dogmatic prin el însuși. Problema centrală nu este dacă Sfintele Taine transmit sau nu virusul, ci cât de tare ne este schimbată evlavia față de cele sfinte de o boală. Având în vedere cu ce și cu Cine ne împărtășim și de ce facem asta, ar trebui să fie o preocupare foarte serioasă, care e de viață și moarte chiar și pe vreme de pace și bunăstare. Pur și simplu pentru că în orice moment lumea aceasta este trecătoare și avem nevoie de cea veșnică, viitoare, avem mare trebuință de Hristos, pe Care-L găsim în modul cel mai desăvârșit în Potirul euharistic. Chiar dacă El este spre sănătatea trupului nostru, nu spre împovărarea lui, acest lucru nu are sens de medicament farmaceutic, sanitar, ci duhovnicesc. Da, foarte adeseori Împărtășania aduce și revigorare trupească, dar nu acesta este scopul imediat și nu trebuie să ne apropiem cu acest gând.
Există o pregătire și o vrednicie care se cere pentru împărtășire. Tainele nu pot fi date celor necredincioși sau celor nepregătiți și nici celor care nu s-au curățit suficient de păcatele lor. În acest sens, canoanele sunt clare: cei ce preferă îndulcirile trupești nu poate fi primit la cina aceasta tainică a Mântuitorului, care este Liturghia. Harul curățirii de păcate nu vine printr-o stăruință în împărtășire, ci prin depărtare, prin certarea (epitimia) pentru eventualele păcate, și prin pocăință manifestată prin metanii, post, asceză, căință, tot ce duce la vindecarea sufletului (menționată, spre exemplu, de canoanele 2 și 3 ale Sf. Vasile cel Mare), pe baza căreia ne putem apropia de Sfinte.
În cazul concret al apariției virusului, cu atât mai mult nu putem renunța la aceste exigențe, fapt ce ar însemna anularea credinței autentice în Hristos. Așa cum nici măcar pe patul de moarte ereticii nu sunt primiți fără a le fi verificată sinceritatea întoarcerii lor (canonul 5 al Sf. Vasile), tot astfel pe timp de molimă nu poate fi primit la împărtășire cineva fără a arăta dispoziția potrivită. O condiție esențială este credința că este primit Trupul lui Hristos, nu un simbol. Folosirea unei lingurițe aparte sau orice altă metodă de a evita contaminarea nu cred că este greșită prin sine, cât pentru că defaimă pe Hristos și măreția harului care este primit. Boala poate fi contractată în diferite alte moduri, prin aer, prin atingerea sau apropierea de clerici și de cei din biserică, încât este inutilă o astfel de precauție.
În plus, tradiția împărtășirii cu aceeași linguriță este o predanie înrădăcinată și verificată. După cum a declarat Asociația Medicală din Atena în 1988, este vorba de o practică religioasă liberă și asumată și „totuși medical nu există nici un caz dovedit de simplu credincios în care să-i fi fost transmisă o boală prin dumnezeiasca Împărtășanie. Nici măcar atunci când era în toi tuberculoza, secera (făcea ravagii) sifilisul și când lepra era transmisă foarte larg!”. Medicii aceștia nu fac referire la un studiu amănunțit doveditor, însă lipsa unor astfel de cazuri, care ar fi făcut carieră îi pune pe cei care acuză pe ortodocși de pericol de contaminare să-și demonstreze acuzele. Deocamdată la noi există recentele cazuri de împărtășire la Cluj și la Suceava (a Arhiepiscopului Pimen) în care nu au fost înregistrare infectări.
Orice transmisie trebuie documentată. Bolile nu se transmit în același mod. Spre exemplu, HIV se transmite doar prin sânge, altele și prin aer și atingere. Până acum nu s-a documentat vreo molipsire prin împărtășire, așadar cu atât mai mult nu se justifică o astfel de temere. Deci nu pot fi luați în calcul „cei slabi în credință”, care nici măcar nu ar putea constitui o categorie aparte, ci ar trebui avută în vedere sănătatea tuturor, nu doar individuală.
2. Având în vedere acestea, s-a putut observa că episcopii, clericii și oamenii simpli s-au poziționat pe acest subiect după gradul lor de credință, evlavie și fidelitate față de Hristos. Nu după cât de des se împărtășesc, ci după grija de trup și frica de moarte și după concepția despre Taine. Doar ortodocșii cred în prezența reală a lui Hristos prin har, de aceea țin la acest aspect. Și, dintre ei, doar unii chiar sunt gata să se apropie cu cutremur.
Decizia de ieri a Patriarhului în consultare cu toți sinodalii români este corectă politic, nu conține derapaje vizibile. Unii ar acuza spoveditul la 2m și distanța dintre cei prezenți la slujbă, care dă un caracter caraghios participării liturgice. Dar la fel sunt și măsurile în celelalte domenii ale vieții sociale, care cu siguranță nu vor fi respectate întocmai, ci de principiu. Este imposibil și absurd practic. De aceea au și fost numite „îndrumări”. Strict formal sunt bune, deși aștept și altceva, aspect asupra căruia revin spre finalul articolului.
Trebuie remarcată poziția mărturisitoare și curajoasă a Arhiepiscopului de Tomis Teodosie, care dă tonul în a explica normativele de urmat în cadrul Patriarhiei. Înaltpreasfinția Sa a afirmat că va împărtăși neschimbat pe credincioși cu aceeași linguriță, după tradiția ortodoxă îndătinată. „Eu personal așa voi face, fiind convins că acesta este adevărul Biseriici, care nu trebuie ascuns, ci afirmat, căci dacă nu este mărturisit rămâne ascuns. … Sfânta Împărtășanie este socotită de neatins și cu adevărat Hristos este prezent real, doar în Biserica Ortodoxă. … Episcopul Europei de Nord Macarie mi-a spus că va respecta Sfânta Împărtășanie așa cum este ea în Biserica Ortodoxă”. În emisiunea în care a făcut aceste declarații a precizat că va testa pe cei prezenți la slujbă pentru a fi exclusă contaminarea între credincioși.
O situație deosebită este în Germania, mai precis în landul Bavaria, unde a fost prelungită starea de urgență, cu anumite reguli și relaxări. În consultare cu catolicii și evanghelicii, „factorii responsabili din conducerea Landului liber Bavaria” au ajuns la un acord să fie redeschise bisericile în condiții speciale. Lăsând la o parte regulile cu privire la distanțarea fizică, în privința Împărtășaniei „la primirea împărtăşaniei se va păstra distanţa între cei care vin şi se întorc de la împărtăşire şi cei care rămân în bănci. Ostia se va pune în mâna persoanei primitoare fără ca mâna să fie atinsă. Împărtăşirea din Potir la Sf. Liturghie se rezervă doar preotului. În cazul în care la „Cină” (Abendmahl) s-ar oferi şi vin (e vorba aici de comunităţile evanghelice, fiind folosit limbajul specific), se vor folosi potire separate pentru fiecare persoană”. Vrând-nevrând, ortodocșii s-au trezit puși în aceeași barcă cu evanghelicii, fapt asupra căruia nu avem ce să comentăm într-o țară străină, în care ortodocșii sunt minoritari.
„Un “Episcop ortodox” al Bisericii Sârbe din Germania (duminica trecută) a schimbat tradiția de secole de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Priviți și vedeți impietatea păstorilor Bisericii lui Hristos! Priviți cutezanța lor… V-am informat ce fac de la început. V-am spus că scopul este să ne facă să ne asemănăm mai mult cu ereticii-papistași și ca început este modul de a da dumnezeiasca Împărtășanie. Vor să ne ducă spre ostia ereticilor latini. De la astfel de “păstori” sau mai bine lupi-păstori Sfinții noștri Părinți ne spun să nu primim nici rugăciunea de la unii ca aceștia… Vedeți rezultatul ecumenismului??? Acesta este “rodul” ecumenismului… adică schimbarea crezului ortodox. Fostul episcop Grigorie de Herțegovina a fost pus Episcop de Frankfurt și a toată Germania duminică, 16 septembrie 2018.”
Ce a făcut acest Episcop se vede în filmulețul de mai jos, în care se pare că dă credincioșilor doar Trupul (Pâinea) lui Hristos, ca la catolici:
Observații finale: Consider că miezul problemei este formarea unei abordări tot mai inumane a vieții, tot mai înfricoșate și mai tributare capriciilor științei controlate de cercurile de putere în interese oculte. Aceasta devine tot mai mult o religie, o viziune sacră asupra vieții, deși este plină de imperfecțiuni și tiranică, abuzivă în a-și impune punctul de vedere într-un mod neștiințific, ca să nu mai spunem profund nedrept.
Cea mai mare problemă a virusului de astăzi este proporționalitatea și raționalitatea măsurilor, grija pentru toate aspectele vieții, economic, cultural, religios, nu doar medical, dar și acela unilateral centrat pe o boală. Au mai fost molime și abuzuri și în alte vremuri, dar nu înseamnă că acestea trebuie să se repete mereu.
Pierdem, ca societate, dar și individual, umanitatea din noi, compasiunea, curajul, prudența și chibzuința, care sunt viciate de isterie, panică și manipulare. Peste toate, pierdem credința în Dumnezeu, în suflet și viața veșnică, fiind forțați să ne raportăm tot mai mult la realitatea imediată într-un mod înjositor și chiar după o „mistică a tractorului”, ridicând la rang de valoare absolută bunăstarea materială, uitând că moartea, boala și răul este caracteristica de neșters a acestei lumi. Da, trebuie să fim buni în ea, dar nu pentru ea.
Așadar cred că rolul Bisericii ar fi unul mărturisitor și mângâietor de suflete, nu atât de trupuri. Spovedirea credincioșilor, rugăciunea pentru ei, slujbele făcute cu credință, păstrând distanța sau chiar fiind aproape, acestea sunt prioritățile momentului. Nu donarea de aparate medicale este menirea și rațiunea de a fi prin care trebuie să-și justifice Ortodoxia existența în societate. Cel puțin nu față de progresismul ateu și aflat în plin asalt, ci în fața lui Dumnezeu. Știu că nu este ușor și nu judec pe nimeni, dar nici nu pot să ascund, să ocolesc acest adevăr necesar.
Ba chiar trebuie să mulțumim nu doar medicilor, care s-au jertfit și mulți dintre ei în condiții de presiune, ci și celor care au depus eforturi să pună la dispoziție informații și contextualizări din domeniul medical și nu numai în aceste zile. Și mulți dintre ei se vede că au fost creștini, chiar și de alte confesiuni cei din alte țări, pentru că au făcut referiri la mersul la biserici. Cred că trebuie să fim umani printre ceilalți, în bună pace pe cât este posibil (vezi Rom. 12:18), fără a uita să trăim pe Hristos chiar mai mult, la nivelul exigențelor credinței noastre ortodoxe neștirbite și cerești.
Încă nu a apărut o decizie
oficială a Patriarhiei pe tema renunțării la împărtășire după deschiderea de pe
15 mai a bisericilor. Deocamdată există doar niște declarații ale purtătorului
de cuvânt, Vasile Bănescu. Ce-i drept, cam de o vreme mai toate comunicările
vin prin interpuși, prin Birouri de presă, dar nu prin sinodali, nici măcar din
gura Patriarhului. Este destul de frustrantă această neasumare dusă la extrem;
dar e un semn și acesta.
Ieri a fost lansată și în public
vestea că se deschid slujbele afară, dar împărtășirea va fi amânată. Mesajul
este acesta:
„A avut loc o consultare firească a membrilor Sfântului Sinod în legătură cu o scurtă amânare a împărtăşirii comune, până la finalizarea unei consultări inter-ortodoxe cu celelalte Biserici, confruntate şi ele în acelaşi registru liturgic cu provocarea ridicată de pandemie. În acest moment sunt clare câteva lucruri foarte importante, deşi cu un caracter temporar: slujbele cu credincioşi vor fi oficiate exclusiv afară; bisericile vor fi redeschise doar accesului pentru rugăciune individuală a credincioşilor, cu respectarea unor reguli de igienă şi protecţie; împărtăşirea comună (în timpul Liturghiei) este amânată o scurtă perioadă, până la finalizarea consultării cu celelalte Biserici Ortodoxe. A mai existat un astfel de moment dramatic al amânării împărtăşirii, timp de două luni, chiar, în 1829, şi tot din motive legate de epidemie. Nu este nimic total nou şi nimic contrar teologiei liturgice a Bisericii, care are menirea să îl ghideze pe omul credincios printr-o lume reală, confruntată uneori cu crize grave, inclusiv medicale. În anumite contexte trebuie să trecem proba realismului creştin, care ne protejează de orice formă de abordare magică a ‘celor sfinte’ şi de punerea în conflict a credinţei profunde cu raţiunea practică. Creştinismul autentic, hrănit din fidelitatea faţă de Tradiţia genuină a Evangheliei şi faţă de cea filocalică, patristică, nu pune în conflict artificial credinţa şi raţiunea, ci le cultivă cu discernământul izvorât din credinţa în Hristos, nu din aceea în propria credinţă.”
Ultimele cuvinte sunt esențiale. Oprirea împărtășirii provine din credința Bisericii sau dintr-o viziune personală, chiar și a ierarhiei? Invocarea trunchiată a unei situații când credincioșii au fost lipsiți de Sfintele Taine în vremea epidemiei din 1829 nu este suficientă pentru că există alte cazuri și rânduieli care indică tocmai contrariul. În plus, acea carantină de atunci a fost nu doar pe împărtășire, ci pe accesul la biserici, care au fost dezinfectate timp de două luni și doar în București, nu în toată țara. Fără a mai sublinia aspectul esențial că atunci era vorba de o ciumă de alte proporții. Mărturia aceasta vine dintr-o notă dintr-un studiu despre viața Mitropolitului Grigorie Dascălul, care este foarte lacunară:
Deși ar fi o exagerare a spune că Împărtășania este temelia Bisericii, totuși ea este un element esențial, la care nu se poate renunța fără o clătinare a fundamentelor ei. Hristos în integralitatea Lui reprezintă piatra pe care a fost întemeiată Biserica și orice trunchiere a învățăturilor și predaniilor Lui reprezintă o abatere de neîngăduit, cu repercusiuni grave asupra mântuirii.
Practic, discursul și poziția oficială sunt perfect fățarnice și contradictorii în ele însele. Pe de o parte se declară fidelitatea față de credința și tradiția ortodoxă a împărtășirii cu lingurița, pe de alta este amânată sine die (până la o consultare cu restul Bisericilor Ortodoxe Locale) primirea Sfintelor Taine. Oare nu din frica de contaminare prin Potirul comun?
Mulți acum îndeamnă, probabil și la rugămințile ierarhilor, la solidaritate și strângerea rândurilor și la o mărturisire în fața ateilor progresiști, dar nu și în fața sinodalilor. Dar mie aceasta îmi aduce aminte de sfatul lui Caiafa: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul” (In. 11:50). După cum a spus și Dostoievski, dacă Hristos S-ar întoarce astăzi, ar fi răstignit din nou. De data aceasta este omorâtă, anulată prezența Lui în Potir. Nu de către arhiereii iudei de odinioară. Dar de către cine?
Pe de altă parte, nu ar trebui neglijată vocea celor care-și manifestă îngrijorarea legitimă față de aceste decizii, care dovedesc că mai bate o inimă în pieptul Bisericii.
Se pare că și în Germania au fost dispuse măsuri similare cu cele anunțate de Patriarhia noastră. Mitropolitul Augustin al Germaniei, care ține de Patriarhia Ecumenică, a anunțat următoarele: „Având în vedere deschiderea bisericilor în σtatul german, au fost date norme legale care, în afară de restul măsurilor de asigurare care au fost adoptate, ajung până la punctul de a regla și modul dumnezeieștii Împărtășanii, adică să interzică dumnezeiasca Împărtășanie din Sfântul Potir prin folosirea linguriței”, menționează în enciclica sa. „În această privință, cu adâncă durere, vă informez că, până la ieșirea din vigoare a normelor legale, deși putem să venim toți la slujbe, nu putem totuși să ne împărtășim toți în afară numai de sfințiții slujitori”.
Conform unui comunicat de ieri al INSP (Institutul Național de Sănătate Publică), au fost făcute publice recomandările pentru perioada ce va urma relaxării din 15 mai. Sunt luate în vizor și slujbele bisericești spre a fi permis accesul credincioșilor, acestea fiind oficiate afară. Este o veste bună dacă avem în vedere faptul că, până acum, ni se spunea că nu vor fi deschise lăcașurile de cult, dar reglementările ridică probleme serioase, fiind o intruziune în ritualul ortodox. Dar nu trebuie să ne bucurăm prea mult pentru că există și alte propuneri de relaxare, care nu aduc nici o schimbare, fiind permis doar accesul clericilor. Însă merită o dezbatere fructuoasă pe această temă.
Deși un aspect important este baza legală, voi trece peste el în acest articol. Eu personal nu înțeleg în ce măsură este vorba de recomandări sau reglementări obligatorii și în ce cadru legal vor fi încadrate, care va fi situația după 15 mai. Având în vedere ultima decizie a CCR, situația țării pare a fi una ilegală, bazată pe interese și factori de putere, nu pe norme clare, pe legi. Există o instabilitate puternică în urma acestei pandemii și pentru că este prost gestionată.
Pentru a fi mai clar, conform teologiei ortodoxe, Biserica nu este din lumea aceasta, ci urmărește niște legi prin care să fie atinsă de credincioși viața viitoare. Asta nu înseamnă că este împotriva vieții pământești, ci că are idealuri mai înalte. În acest context, nevoia credincioșilor de a se ruga și a participa la slujbe trebuie judecată în plină pandemie de cler, nu de stat sau de alte autorități extra-bisericești. Ori lucrul acesta nu s-a întâmplat până acum, ba, mai mult, Patriarhia a recunoscut dreptul de intervenție al statului în oprirea accesului credincioșilor la cult chiar și în ziua de Paști. Deci măcar în ceasul acesta se impune să ne apărăm drepturile și statutul autentic de creștini, cu atât mai mult cu cât ne este recunoscut de cadrul legal existent, care prevede libertatea religioasă, ce nu trebuie anulată nici în starea de urgență.
În acest context, Biserica ar trebui să umple acest gol pentru credincioși în mod independent, să emită reglementări clare. Este remarcabilă în sensul bun reacția purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, prin prudența manifestată în privința Împărtășaniei, dar mai puțin de apreciat pentru referințele la celelalte culte în această privință, fiind cunoscute diferențele semnificative pe acest subiect dintre ortodoxie și restul confesiunilor. Acesta a afirmat, printre altele, că: „problema Sfintei Împărtășanii și a împărtășirii credincioșilor este una care aparține însă exclusiv Bisericii” și că „Biserica Ortodoxă Română se va consulta cu celelalte Biserici Ortodoxe surori pentru a găsi împreună, în comuniune și în spiritul fidelității față de tradiția liturgică, cea mai bună cale referitoare la accesul credincioșilor, în contextul pandemiei, la miezul vieții creștine: Sfânta Împărtășanie”. Desigur că măsurile acestea vizează toate cultele și este firească o consultare între ele, totuși nu pe tema Împărtășaniei pentru că există diferențe chiar și de administrare, fără a mai spune despre cele de doctrină. În sfârșit, după ce Patriarhia Română s-a compromis prin declarațiile inițiale pe tema molipsirii prin Împărtășanie și a fost contrazisă de majoritatea celorlalte Biserici Locale, nu se mai avântă să ia hotărâri hazardate. E de văzut care va fi soluționarea panortodoxă, care sper să nu fie în același spirit al fricii de contaminare.
Din păcate, purtătorul de cuvânt nu a făcut nici o mențiune la restul regulilor impuse, care afectează cultul ortodox, reprezintă o intruziune a statului în probleme bisericești. În plus, există și o discriminare inacceptabilă față de măsurile recomandate frizeriilor. În comunicatul INSP este precizată o suprafață de 4mp pentru fiecare client în spații închise, pe când în biserici este cerută una de 8 mp. Oare această distanțare fizică ține de virus sau de activitatea reglementată? Ar trebui să fie cel puțin la fel. În plus, nu este precizată distanța dintre persoane în cadrul slujbelor oficiate în aer liber, dar se subînțelege că va fi tot de 8mp, ceea ce este o anomalie și mai mare. Mediul exterior presupune o contagiere mai redusă, deci un spațiu mai mic, nu mai mare. 8mp înseamnă în jur de 1,5 m distanță între oameni, pe când 4mp presupun doar 1 m. Este necesară o precizie mai mare în exprimare, dar, în primul rând, o nediscriminare și intruziune în cultul Bisericii.
Este de remarcat că Arhiepiscopia Ortodoxă a Germaniei, Austriei și Luxemburgului deja a emis unele îndrumări privitoare la săvârșirea sfintelor slujbe în locașurile de cult în perioada de relaxare a măsurilor restrictive pentru teritoriul său. Stârnesc un interes deosebit cele referitoare la împărtășire. În primul rând clericii nu se vor „împărtăși cu Sf. Sânge direct din Sf. Potir, ci luând-L, o singură dată, cu lingurița”, iar diaconii vor primi Tainele de la preotul care va purta mască. Pentru împărtășirea credincioșilor vor fi folosite măști și mănuși (la care se poate renunța prin dezinfectarea mâinilor) de către preot și lingurițe și procovețe curate pentru fiecare credincios.
Consider că este normal să fie păstrate măsuri de prevenție, dar fără să exagerăm. Având în vedere că în Rusia există multe infectări, mai ales în mănăstiri și pe lângă biserici, ba chiar unul din egumenii Lavrei Sf. Serghie din Moscova, Tihon, medicul șef al Mănăstirii, a murit de complicații cauzate de virusul corona, este de la sine înțeles că sunt necesare măsuri de protecție. Majoritatea monahilor din Lavră s-au recuperat, ceea ce înseamnă că virusul nu este atât de mortal, dar nici nu este de acceptat să se îmbolnăvească cineva.
Având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu a transmis nimănui virusul, deși s-a împărtășit din același Potir cu mulți clerici, putem afirma cu încredere că Împărtășania este o Taină și e diferită de o băutură obișnuită. Nu este de competența medicilor să dea acum un verdict general în această privință, iar Patriarhia ar trebui să permită împărtășirea fără restricții pentru cei ce au credința necesară și s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine.
Sunt discutabile și recomandările cu privire la atingerea icoanelor și primirea binecuvântării. La nivel de sugestii medicale sunt acceptabile, însă, așa cum am mai scris pe această temă la finalul unui articol mai vechi, credința în Dumnezeu ar trebui să biruiască orice pericol trupesc și amenințare la adresa sănătății în limite rezonabile.
Toată această situație paradoxală este generată de virusul care nu produce simptome foarte grave și totuși măsurile luate de prevenție sunt exagerate și fără acoperire. Însă aceasta este o subiect mai amplu, pe marginea căruia s-a scris în mare măsură și asupra căruia trebuie revenit pentru că este de o importanță capitală. Ușor-ușor, lumea poate căpăta o configurație cu totul diferită, dusă de valuri de emoții, isterii și chiar ură viscerală. Iar Biserica poate aluneca pe panta unui creștinism social dezastruos în ce privește menirea ei, care este una spirituală, nu materială.
În contextul dezbaterilor cu
privire la autocefalie iscate de schisma ucraineană, Orthodox
Synaxis a scos la lumină un act
din Monitorul Oficial din 1882 (p. 2974-2980). Este bine de cunoscut acest
document atât pentru valoarea lui doctrinară, cât și pentru istoria noastră
bisericească. Îl redăm mai jos în limba română adusă la exprimarea de astăzi.
Punând în context istoric această acțiune a Sinodului episcopilor români de a se declara o structură bisericească autocefală, este evident că ea a determinat Patriarhia de Constantinopol să-i acorde un Tomos de autocefalie trei ani mai târziu, în 1885. Toate aceste evenimente trebuie puse în contextul obținerii independenței în 1877 de sub stăpânirea turcească și, implicit, o ieșire de sub influența fanariotă.
Actul sinodal interpretează trecutul istoric într-o manieră foarte interesantă, puțin cunoscută astăzi. Până la proba contrarie, viziunea prezentată trebuie luată de bună, mai ales că este foarte plauzibilă. În orice caz, identitatea noastră națională și îndeosebi cea bisericească a fost foarte bine conturată dintotdeauna și e bine să conștientizăm acest fapt important. Acest aspect ar fi meritat să fie punctat mai pregnant cu prilejul sărbătoririi anul acesta a 135 de ani de autocefalie. Mai mult, este de observat faptul că istoria bisericească a românilor care ni se prezintă oficial astăzi omite un fapt important subliniat în textul de mai jos, anume că românii au fost autonomi în organizarea ecleziastică, preferând să se plaseze sub jurisdicția Patriarhiei de Ohrida, nu sub cea de Constantinopol.
Patriarhul Constantinopolelui Ioachim al IV-lea și Mitropolitul Primat Calinic (Sursă foto: Familia Regală a României)
Sântul Sinod al Sântei biserici autocefale ortodoxe române, ascultând epistola Sinodală a Înaltei Sale Sanctități Domnului Domn Ioakim Arhiepiscopul Constantinopolului și patriarh ecumenic, epistolă adresată „Prea Sfințitului Mitropolit al Ungro-Vlachiei, Prea cinstitului Exarh al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”, precum și „tuturor respectabililor ierarhi ai păzitei de Dumnezeu regiuni (ținut) a României (κράτει της Ρουμανίας)”, pe care îi numește frați și coliturghisitori ai Modestiei sale: s’a informat de cuprinderea ei, care este cea următoare:
1) Înalta Sa Sanctitate, Domnul Ioakim, patriarhul ecumenic spune că s’a informat din jurnale, că la 25 Martie trecut, în biserica catedrală a Mitropoliei din Bucureștii, s’a săvârșit Sfințirea Sântului Mir și că prin aceasta ierarhii români ar fi arătat deplina lor neștiință despre canonica supremație (αρχή) spirituală a tronului patriarhal, apostolic și icumenic; că această urmare ar fi împotriva regulii urmate din vechime în această regiune (κλὶματη); că ierarhii români prin această faptă, în loc de a fi păzitori ai regulii păstrate în biserică, au oferit un model (τύπον) de neorânduială (ἀταξίας), care prin această epistolă ’și atrage mustrarea meritată. Această mustrare constă din următoarele aserțiuni: a) Că orânduiala (τάξις) este din cele mai salutare, mai necesare și universale în lume și că fără dânsa și fără prevedere nu trebuie a se conserva nimica în lume; căci ce se face altfel nu este stabil și nu are condițiunile necesare la trăinicie. Citează cuvintele Apostolului, adresate Corintenilor, că toate să se facă cu bunăcuviință și după orânduială. Aceasta orânduială, care trebuie a se păzi întru toate, cu atâta mai vârtos trebuie a se păstra în cele spirituale. b) Ierarhii români, prin actul sfințirii mirului, ar fi realizat o neorânduială, călcând rânduiala stabilită de un foarte vechi obicei bisericesc. Că ierarhii români, după cuvântul Apostolului Petru, trebuie să fie pentru turma lor pildă și model: păstoriți turma lui Dumnezeu dintre voi, făcându-vă pildă turmei”. De asemenea cuvintele Apostolului Pavel: fugi de dorințele de inovațiuni, știind că ele produc certe”. c) Alt argument al mustrării epistola îl ia din canonul XXXIV Apostolic, care prescrie ca Episcopii fiecărei națiuni să recunoască pe cel întâii între dânșii și să’l socotească ca cap și să nu facă nimica de prisos fără opiniunea lui”. Că acest canon ar fi având acel înțeles, că ierarhii români nu trebuia să cuteze a face Sfințirea mirului, care ar fi un novism; căci trebuia să conserve vechiul obicei de a primi Sfântul Mir de la patriarhia de Constantinopol, sub a căreia jurisdicțiune bisericească este pusă România încă de Sinodul Ecumenic IV-lea, ce s’a adunat în Calcedon în ani de la Hristos 451 și carele a decis ca Episcopii din Diocezele Pontului, Asiei și Traciei precum și Episcopii diocezelor acestora, carii se află printre barbari, să depindă de scaunul patriarhal al Constantinopolului. Între popoarele acele barbare, de prin veacul al V-lea la care se trimiteau episcopi misionari de la Constantinopol și din alte eparhii ale imperiului roman de orient, epistola sinodală a patriarhului numără și pe România noastră și crede a întemeia pe această esplicație supremația sa bisericească. d) Că Înalta sa Sanctitate, ascultând glasul Apostolesc carele zice : Luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v’a pus Episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu”, n’a trecut cu vederea a ne mustra pentru îndrăzneața faptă a sfințirii Sfântului Mir, faptă abătută de la orânduiala bisericească, și totodată exemplu rău turmei de nesupunere și neascultare.
2) Epistola patriarhală sinodală spune mai departe că s’ar fi răspândit pe acolo zgomotul că în biserica noastră s’ar fi mai introdus și alte inovațiuni precum: Stropirea și turnarea pe cap la Sfântul Botez în loc de cufundare; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme, pe care le înseamnă numai cu zicerile: „și altele asemenea”, Dar adauge că aceste din urmă le consideră ca simplu zgomot deocamdată, și cere informații lămurite despre existența unor astfel de inovațiuni în biserica românească. Epistola se încheie, invocând harul și mila lui D-zeu asupra noastră.
Epistola poartă data 10 Iulie anul 1882 și este sub-scrisă de Înalta Sa Sanctitate patriarhul Ioachim și de 11 Arhierei membri ai sinodului patriarhal.
Cetind și ascultând cu mare luare aminte această admonițiune patriarhală, am simțit în inimile noastre o plăcere duhovnicească, văzând că Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic ne amintește mai multe cuvinte din Sânta Scriptură și din canoane, care sunt norma administrației Sfintei noastre biserici ortodoxe a Răsăritului și pe care noi niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere în administrația spirituală a diecezelor noastre. Astfel de cuvinte le recităm și noi încă o dată cu multă plăcere: a) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din I-ia epistolă către Corinteni, Cap XIV, st. 40, unde Apostolul prescrie buna rânduială ce trebuie să domnească în templu în timpul serviciului divin, și încheie regulile sale cu aceste cuvinte: ,,toate să se facă după cuviință și rânduială”. b) Cuvintele Sfântului Apostol Petru din I-a epistola cap. V st. 1: „Păstoriți turma lui D-zeu cea dintre voi … făcându-vă exemplu turmei”. Cuvintele prin care Sfântul Petru dă povățuiri apostolice păstorilor bisericii sună în toată întregimea lor astfel: pe prezbiterii cei dintre voi îi îndemn, ca cel ce sunt împreună prezbiter și martor al suferințelor lui Hristos și părtași ai măririi celei ce va să se descopere: păstoriți turma lui cea dintre voi, priveghind asupra ei nu cu sila, ci de voie și după D-zeu, nu din interes rău, ci cu osârdie; nici așa ca cum ați domina peste ea; ci făcându-vă exemple turmei”. c) Cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei Episcopul Efesului: τὰς νεοτερικάς ἐπιθυμὶας φεύγε, trebuie citate iarăși în toată întregimea lor, pentru a fi pricepute și a se ținea minte cuprinsul lor cel salutar (mântuitor, n.n.). „Aceste cuvinte P II-a Timot. II. st. 22-26) glăsuiesc astfel:
„Iar de poftele tinerești fugi (τας νεωτερικας επιθυμιας γευγε) = Juvenilia autem desideria fuge), și urmează dreptatea, credința, dragostea, pacea cu toți cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Iar de întrebările cele nebunești și neînțelepte te ferește, știind că naște sfezi. Și slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător, cu blândețe certând pre cei ce stau împotrivă; poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoștința adevărului. Și vor scăpa din cursa diavolului, prinși fiind ei de dânsul spre a lui voie”. d) Pasagiul din faptele Apostolilor, unde Sfântul Apostol Pavel adresează cele din urmă cuvinte ale sale prezbiterilor din Efes, cu cari nu avea să se mai vadă în lumea aceasta: luați aminte de voi și de toată turma întru carea Duhul Sfânt v’a pus episcopi, ca sa păstoriți biserica lui Dumnezeu, carea o a câscigat cu scump sângele său” (Fapt. XX, 28).
Noi mulțămim din inimă Înaltei Sale Sanctități patriarhale că ne pune în vedere cuvintele cele Sfinte ale scripturii, ne dă ocazie să gândim la ele, să le studiem profund și să le realizăm în viața noastră.
Afară de aceste citațiuni din Noul Testament, epistola Sanctității Sale ne amintește încă două canoane anume: a) Canonul XXXIV al Sfinților Apostoli, din care se citează cuvintele de la început: Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a ști pe cel dintâi dintre dânșii și a’l recunoaște ca cap și nimic din cele ce trec peste autoritatea lor a nu face fără de socotința (opiniunea) lui.» Restul textului sună astfel precum urmează: ci să facă fiecare numai aceea ce se atinge de eparhia lui și de locurile ce aparțin la ea. Dar și cel dintâi (Episcop) să nu facă nimica fără de socotința tuturor, ca în acest chip să fie unire și să se slăvească Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh”. Așadar sensul acestui canon este că fiecare nație sau popor creștin ortodox are Episcopii săi; între Episcopi este unul în fruntea tuturor ; fiecare administrează dioceza sa după regulile stabilite de biserică. Când se înfățișează vreun caz neprevăzut de regulile bisericești, episcopul respectiv se consultă cu cel întâi, sau Arhiepiscopul, despre modul cum se cuvine să urmeze în cazul respectiv. Dar și Arhiepiscopul sau căpitănia Episcopilor, în cazurile neprevăzute prin regulile bisericești, să nu facă nimic arbitrar, ci să consulte pe Episcopii națiunii și să facă așa precum cu toți vor decide; căci cu modul acesta se va păstra buna înțelegere și unanimitatea în disciplina bisericească. Cum că așa se înțelege acest canon vom cita aici explicația ce’i face un canonist rus, Arhimandritul Ioan, în cartea sa intitulată: „Опьыть Курса Цєрковкаго Законовчдєніѩ”, carte care servește de manual în seminariile Rusiei la studiul dreptului canonic.
În tomul 1-iu, pagina 177 a acestei opere citim următoarele asupra acestui canon: Din acest canon (XXXIV Apost.) mai înainte de toate se vede că delimitarea hotarelor locale în administrația bisericii creștine, hotare numite eparhii (dioceze), s’a început deja în timpurile Apostolilor. Canonul apostolic la fiecare popor (ἔθνος), ce compune o biserică particulară sau locală, reprezintă câțiva Episcopi, din care fiecare diriguiește o parte din turmă ( παροικία) încredințată lui și care constă din câteva orașe, sau sate (χώρα), iar toți acești Episcopi au peste dânșii un Episcop primat ca un cap, care este dintâiul între dânșii (ὁ ἐν αὐτοις πρώτος). Cu privire la veacul apostolic și la timpurile cele mai apropiate de el, episcopi primați sau cel întâi în bisericile locale fără îndoială se socoteau primii urmași apostolici, puși de înșiși apostolii, cu deosebire în locurile cele mai însemnate ale țărilor și provinciilor cunoscute atunci: Iacov în Ierusalim, Timotei la Efes, capitala de atunci a Asiei Mici, Tit în insula Creta ș.a. Însă, numind pe acești Episcopi primați Capi ai bisericilor lor, canonul apostolic da a înțelege aici nu o putere a lor nemărginită și în totală independență, ci numai o principală protie, prioritate, întâietate a votului în afacerile bisericești; căci, precum episcopilor subordonați nu li se permite a face nimic din cele ce ar avea o importanță deosebită fără știrea și socotința capului, așa și însuși episcopului capital i se inspiră a nu face nimica fără socotința și conglăsuirea comună a tuturor episcopilor. Astfel de acte, care covârșesc autoritatea parțială a fiecărui Episcop și cer votul și decizia principalilor reprezentanți ai bisericii pot fi d. e. hotărârile dogmelor credinței, compunerea canoanelor și legiuirilor pentru biserică, alegerea Episcopilor, judecata asupra lor și altele asemenea. Iar fiecare Episcop eparhial ori diecezan, după canon, are primația și autoritatea numai în cele ce privesc eparhia lui și la locurile ce aparțin ei. Canoanele tipurilor următoare au confirmat această instituțiune apostolică (Sinod. I icum. 4, 6. – Sin. II icum. 2. – Sinod. Antioh. 9. ș. a.). De asemenea, se poate observa că canoanele apostolice vorbesc numai despre o căpetenie parțială, în bisericile locale, dar nu arată nici un cap universal peste toată biserica, – și nici măcar nu’l presupun; căci nu numai diriguirea bisericilor o reprezintă despărțită, – fiecare sub capul său, ci pe fiecare astfel de cap îl mărginește prin votul comun al tuturor episcopilor locali”. tom. I. p. 177-179).
În conformitate cu acest canon apostolic este constituită biserica ortodoxă din Regatul României, ai cărei locuitori sunt de națiune română. România este împărțită în opt eparhii sau dioceze, dintre care două arhiepiscopii și Mitropolii și șase episcopii, anume: Mitropolia Ungrovlahiei sau a Munteniei, Mitropolia Moldovei ; Episcopiile Râmnicului și Noului Severin, a Romanului, a Buzăului, a Hușilor, a Argeșului și a Dunării-de-jos. Conform canonului Apostolic, Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca unul ce reșede în capitala regatului, este primul între ierarhii români și are prerogativele de precădere, pentru care, pe lângă titlul de Arhiepiscop și Mitropolit al Ungrovlahiei, poartă și pe acel de „Primat al României și președinte al Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române”. Așa este el considerat și titluit în regatul României și de cler și de laici. Sub acest titlu se adresează către primul ierarh român oricine are vreo afacere bisericească, relativa ori la administrația parțială a Mitropoliei Ungrovlahiei, ori la cea generala a bisericii ortodoxe române. Mai departe, tot în conformitate cu canonul apostolic în chestiune, ierarhii noștri eparhiali, în chestiunile curente ale administrației lor bisericești se conduce de regulile stabilite mai dinainte de biserică și de uzul tradițional, clironomisit de la predecesori; iar în cazurile neprevăzute de practica anterioară, cer dezlegarea Sfântului Sinod, unde se adună toți ierarhii țării: Mitropoliții, Episcopii și Arhiereii, în număr de 16, și ceea ce se decide în Sinod, aceea devine regula pentru toți, și pentru Mitropoliți, și pentru Episcopi. Sinodul se adună de două ori pe an, după hotărârea canoanelor primăvara și toamna. Așa se înțelege și așa se aplică în România canonul XXXIV apostolic, care intră în legislația țării; căci în spiritul lui și al altor canoane sinodale este făcută legea noastră organică, pentru constituirea bisericii ortodoxe române a Regatului României.
b). Epistola patriarhală citează încă un fragment din canonul XXVIII al Sinodului IV-lea ecumenic, afirmând că biserica română ar fi pusă de acel Sinod sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol. Iată cum se exprimă epistola în acest loc: „sub a căruia (a tronului patriarhicesc) jurisdicție cei 630 Sf. părinți, care au constituit al IV-lea Sf. Sinod ecumenic din Calcedon în Bitinia, au rânduit să fie supuși: Episcopii din provinciile Pontului, Asiei și Traciei, precum și Episcopii provinciilor mai sus zise (aflați) între barbari”.
Noi reproducem acest citat din canon după Pidalion: „numai Mitropoliții provinciilor Pontului, ale Asiei și ale Traciei, de asemenea și Episcopii cei de la barbarii mai sus-ziselor provincii, să se pună de către sus-numitul prea Sf. Scaun al bisericii Constantinopolitane: adică fiecare Mitropolit al provinciilor menționate, cu Episcopii provinciei, trebuie să pună pe Episcopii eparhiei, precum este prescris de dumnezeieștile canoane. Iar înșiși Mitropoliții menționatelor provincii trebuie să fie puși, precum s’a zis, de Arhiepiscopul de Constantinopol, după ce se va face prin conglăsuire, după obicei, alegerea și prezentarea lor aceluia”. Așadar canonul a hotărât ca Mitropoliții ce se vor alege în provinciile Pontului, Asiei și Traciei să se prezinte la confirmarea Patriarhului. Tot asemenea să se urmeze și cu Episcopii populațiilor barbare, ce aparțin acelor provincii. Care sunt însă acele populații barbare, la care face aluzie Sinodul icumenic din anul 451 după Hristos? La aceasta ne răspunde Pidalionul sau cartea canoanelor bisericești, publicată de patriarhia de Constantinopol la începutul veacului acestuia, și după care avem și noi o traducere în limba română, ne răspunde în comentarea acestui canon, că populațiile barbare din veacul al V-lea, pe ai căror Mitropoliți și Episcopi Sinodul de la Calcedon îi pune sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol, sunt: alanii și rușii. Prin urmare canonul XXVIII al Sinodului IV-lea icumenic nu poate privi întru nimica pe regatul României din anul mântuirii 1882.
Canonistul rus amintit mai sus, Arhimandritul Ioan, iată cum explică canonul al XXVIII-lea al Sinodului al IV-lea: Sinodul a adaos încă în canonul său că de același patriarh al Constantinopolului trebuie să se pună și Episcopii popoarelor celor de alte seminții (ce sunt afară de imperiul roman), care după diriguirea bisericească se numără la provinciile menționate în canon (ἐτι δὲ και ἓν Βαρβαροὶς Επισκοποι τῶν προειρημένων διοικησεων): adică Episcopii acelor locuri și popoare care au primit învățătura credinței și botezul din Bizanțul ortodox și tot de la dânsul au primit cei întâi Episcopi”. (tom. II p. 315- 316). Și, după această explicație, Patriarhia constantinopolitană nu are nici o supremație asupra bisericii române: căci Românii n’au primit botezul și doctrina creștină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creștinătatea Românilor este mai veche decât chiar existența Constantinopolei. Românii au venit în Dacia cu sămânța creștinismului încă din veacul al 2-lea după Hristos. Sămânța creștinismului adusă în Dacia s’a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului, așa că în veacul al treilea, după mărturia lui Tertulian, Dacia era plină de creștini și Episcopii Daciei au participat la primele Sinoade icumenice. De aceea nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creștinarea diferitelor popoare din orientul Europei, precum despre bulgari și ruși, despre unguri, poloni, lituani, nu amintesc nimic despre creștinarea posterioară a românilor, fiindcă ei erau deja creștini din veacurile primitive ale creștinismului. Constatăm dar din nou că nici prin canonul Sinodului al IV-lea, nici prin altul al vreunui Sinod icumenic ori local, biserica romana nu este supusă celei Constantinopolitane.
În imperiul Roman era datina ca, precum administrația politică, așa și cea bisericească să aibă diferite centre în politiile cele mai însemnate ale imperiului. Aceste centre se determinau atât prin legi imperiale, cât și prin canoane sinodale. De la aceste centre se da direcțiunea administrativă și organizatoare în regiunile respective. Împăratul Iustinian, în veacul al VI-lea, a instalat un asemenea centru de administrație bisericească în politia sa natală, Prima-Justiniana, și, între alte provincii incorporate la acest centru a fost și Dacia, unde locuiau românii. Această lege imperială, cuprinsă în Nuvela XI a lui Iustinian, este cel dintâi act public cunoscut în istoria românilor despre jurisdicția lor bisericească. Românii în decurgere de multe secole s’au ținut de această jurisdicție. În locul Primei-Justiniane cu timpul s’a ridicat Ohrida la slavii de sud și românii au păstrat cu dânsa vechile legături ce avusese cu biserica Primei-Justiniane. În intervalul acesta, românii și cu slavii de sud formaseră un imperiu, pe care au trebuit să’l țină cu necontenite lupte și vărsări de sânge contra pretențiilor de cucerire ale imperiului bizantin, până ce imperiul româno-slav căzu pradă cuceritorilor. Ca clironomie (moștenire, n.n.) din acel timp am avut noi literatura slavă în biserica română până în veacul al XVII-lea. Românii își adunară puterile lor și, după multe lupte și vărsări de sânge, formară, în România actuală, prin veacul al XIII-lea două state române, unul în Muntenia, altul în Moldova, independente de orice supremație străină. Aceste state au păstrat încă un timp legăturile lor bisericești cu Ohrida. Aceste legături constau întru aceea că românii, la caz de trebuință, cereau de acolo povățuiri în unele chestiuni bisericești, pe care conștiința lor religioasă le credea de o importanță deosebită.
Pe la finele veacului al XIV-lea se ivește întâia oară tendința patriarhiei de Constantinopol de a’și întinde jurisdicția sa asupra Domniatelor române. În Moldova se îndeplinise vacanțele ce avură loc în scaunele episcopale ale țării după anticul său uz.
Încă mai dinainte, cu primirea Domnilor și a boierilor, patriarhia trimisese în Muntenia doi mitropoliți, unul pentru Valahia-mare , altul pentru Valahia-mică. Tot așa voia sa facă și în Moldova; însă aici nu fu primit Mitropolitul trimis de patriarhie. Aceasta excomunică întreaga țară, care continua a se administra bisericește după uzul antic de Mitropoliții și Episcopii săi, recunoscuți de biserica Ohridei. A intervenit curtea imperială bizantină și pe căi amicale a liniștit afacerea, silind patriarhia a nu se amesteca în afacerile interioare ale bisericii Moldovei, a nu trimite acolo Mitropoliții săi, ci a recunoaște pe ai țării și a se pune în relație bisericească cu dânșii, iar pe Domnul țării, Alexandru-cel-bun, l’a înduplecat a se pune în relații bisericești cu patriarhia, care este centrul a toată ortodoxia. De aici se încep relațiile noastre bisericești cu patriarhia de Constantinopol. Ele nu au fost reglementate prin nici un canon bisericesc ori lege politică, ci au fost totdeauna relații amicale, de bună voie, niște legături morale cu centrul ortodoxiei. Această stare de lucruri nu a durat mult. După Sinodul de la Florența, unde patriarhul și împăratul Constantinopolului s’au unit cu biserica Romei în dezavantajul ortodoxiei, biserica română din amândouă țările iarăși a curmat legăturile abia strânse cu patriarhia de Constantinopol, și s’au lipit iarăși de biserica Ohridei, cu care din nou s’a pus în comunicare, ca una ce era într’un loc pașnic și retras de tulburările politice și cu care aveau simpatii tradiționale. Această stare de lucruri a continuat până pe la finele veacului al XVI-lea. Patriarhia de Constantinopol, fiind căzută sub dominația turcească, a început a căuta sprijin material, moral și politic la statele ortodoxe, la Rusia și România. S’au început vizitele prin țările Române, Muntenia și Moldova, precum și colectele bănești prin țară pentru susținerea patriarhiei, care era în ultimul pericol. Cea dintâi vizită patriarhală în Muntenia a fost primită cu răceală, în Moldova însă a fost primită cu toată simpatia și s’a dat patriarhului Ieremia cea mai largă ospitalitate și ajutoare materiale. Biserica Ohridei, căzând sub jugul turcesc, prin aceea a căzut și bisericește sub patriarhia de Constantinopol. Iar prin aceasta bisericile din țările române, din nou , de bună voia lor și după rugămintea patriarhiei, s’au pus în relații spirituale cu dânsa, păstrându-și autocefalia lor internă. În puterea acestor relații amicale și de omodoxie (aceeași credință ortodoxă, n.n.), Domnii și boierii, precum și clerul român, respectând pe patriarhi, primeau ca bucurie povățuirile lor în materii dogmatice, morale și disciplinare, care servind spre edificarea națiunii. Domnii noștri cu influența lor politică la înalta Poartă protejând pe patriarh și afacerile bisericii ortodoxe; îl ajutau cu mijloace materiale la plata nenumăratelor lor datorii. Un patriarh persecutat de cămătarii turci, armeni și evrei, încât nu mai putea trăi în Constantinopol, a venit la ajutorul țărilor române și, tânguindu-se lui Vasilie-vodă despre trista sa postură, a scos din buzunar un ștreang și, arătându-l Domnitorului, i-a zis: Spânzură-mă Maria Ta, un Domnitor creștin, decât mă vor spânzura păgânii”! Domnul se umili de această postură disperată și îi dădu o sumă mare de bani. Mulți patriarhi detronați de Sultani și Viziri găseau adăpost în țările române până se puteau reabilita ori până la moartea lor. Aici, chiar în retragerea lor, erau stimați de toți și priviți ca martiri pentru cauza bisericii ortodoxe, persecutați de necredincioși. Stima mergea până acolo, că îi pofteau să preșeadă la divanurile țării, alăturea cu Domnitorii noștri. Nu numai patriarhul Constantinopolului, dar și cei de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria; ba și călugării de la diferite mănăstiri din Orient în veacurile XVI, XVII și XVIII, umblau prin Principatele române, implorând mila și ajutorul Domnilor , boierilor, clerului și poporului. Între alte ajutoare, mila românească a mers până acolo, că a început să dea în administrația acestor călugări ai Orientului ortodox chiar mănăstirile române cu averile lor, crezând că ei, ca oameni sfinți, vor administra așa de bine acele mănăstiri, că, după ce le-ar ține bine și în toată regula, mai bine decât călugării români, vor produce și un excedent de venituri, pe care să’l trimită ca milă mănăstirilor respective ale lor din Orientul ortodox cel nenorocit.
Însă, după ce patriarhii s’au pus bine cu turcii, au vrut să introducă în biserica ortodoxă o dominație absolută. Au desființat bisericile autocefale din Bulgaria și Serbia, au zdrobit independența patriarhiilor Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei, reducându-le la rolul de mitropolii supuse jurisdicției lor. Au încercat a face nu o dată așa și cu biserica română. Însă aici Statele române, precum și’au păstrat autonomia politică, tot așa ad știut să’și apere și autocefalia bisericească prin puterile lor proprii de orice încercări arbitrare ale patriarhiei, precum: numirea mitropoliților și episcopilor, administrația și legislația internă a bisericii. Nu o dată s’au ținut sinoade și adunări naționale și s’au făcut proteste energice contra a orice încercări de încălcare și nesocotire a drepturilor autocefale bisericești, Aceste încălcări ale patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioților. Istoricul luptelor noastre cu călugării fanarioți este o dramă plină de durere sufletească pentru orice inimă creștinească. Pe de o parte simplitatea, devotamentul religios până la abnegație, credulitatea, durerea pentru suferințele confraților din Orient, jertfele enorme în favoarea lor, pe de alta ingratitudinea, dorința de apăsare, de dominare, de absolutism și de interes propriu particular, cu un cuvânt, exploatarea unei națiuni de milioane de credincioși nu pentru folosul ei moral, religios și material, ci pentru alte interese străine și chiar opuse acestei națiuni. Cu domnia fanarioților, s’au împuternicit egumenii greci, ce erau pe la mănăstirile române. Favorizați de Domnii fanarioți și de influența politică a patriarhiei, ei se făcuseră stăpâni pe o mare parte din teritoriul României, cu drepturile mănăstirilor române. Ei alungaseră călugării români și’i înlocuiseră cu familiile lor, ce le aduceau din Orient, când intrau în egumenate, lăsaseră chiar edificiile ctitoricești în dărâmare deplină. Adunau banii veniturilor pentru dânșii și pentru membrii familiei lor; după ce se îmbogățeau destul, egumenii se întorceau în Orient, unde ‘și agoniseau dregătorii mari bisericești; iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient. Unii cu banii românești își trimiteau rudele la învățături în școlile Europei și apoi din ei ajungeau demnitari mari în Turcia. Dar pentru Romania n’au făcut nimica bun acești călugări fanarioți: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici un spital pentru bolnavi, nici un bărbat roman cult format prin inițiativa și banii ce aveau la dispoziția lor, nici o carte română pentru cultura limbii, nici o instituție de binefacere; ba încă au lăsat în părăsire și pe acele testamentare ctitorești. În loc de bune, ne-au lăsat numai rele: corupția moravurilor, împuținarea simțului religios în cler și popor, simonia, jaf în cler și popor, cât se revoltă conștiința citind în scriitorii români de la începutul veacului acestuia despre corupția clerului fanariot adus aici de Domnii fanarioți și protejat de ei și de patriarhia de Constantinopol. În acele timpuri de tristă memorie, patriarhia, bazată pe Domnii fanarioți, făcea felurite încălcări în sfera autocefaliei noastre bisericești, d. e. Domnii puneau biruri grele pe țară, care sărăceau de tot pe locuitori; se făcea murmurare mare, se revolta poporul, se făceau adunări mari de boieri și cler, se făceau hrisoave așa numite sobornicești pentru desființarea acelor biruri, se legau cu mari blesteme de către mitropoliți și episcopi, se citeau prin biserici și se proclamau anateme îngrozitoare contra celor ce ar mai îndrăzni a le introduce. Domnii fanarioți așteptau până se liniștea poporul, apoi se adresau la patriarhie și dobândeau dezlegarea anatemei pusă de biserica romană. Alte dăți Mitropoliții țării în puterea dreptului canonic opreau unele căsătorii între rude de aproape. Cei interesați alergau la patriarhie și izbuteau a’și scoate de acolo învoire, cu înjosirea demnității ierarhiei române. Un folos însă, deși negativ, au avut românii de la călugării fanarioți și de la amestecul lor în afacerile noastre bisericești: convingerea că românii nu trebuie să aștepte pentru țara lor nimica bun de la călugării străini; căci acești străini, deși ar fi început cu vreun bine, totdeauna au sfârșit’o cu rău pentru țara noastră. Românii trebuie să-și facă bine lor și națiunii lor ei înșiși prin propriile lor puteri și pe tărâmul bisericesc prin propriile puteri ale bisericii naționale. Numai în ei și în Dumnezeu să conteze și nimica bun să nu aștepte de aiurea, ci mai vârtos să stea în poziție de apărare din toate părțile.
Așa și fac românii acum de mult timp. De la 1821 datează epoca renașterii noastre naționale, politice și bisericești; atunci s’a depărtat din țara noastră cu Domnii fanarioți și clerul fanariot. Biserica noastră este biserica ortodoxă Română, pe care providența divină acum de curând a făcut’o biserica unui regat liber și independent, Regatul României.
Dacă ea în timpuri grele, de restriște și de întuneric, a știut, împreună cu toată nația a’și păstra și apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s’a făcut lumină mare, când națiunea a căreia este aceasta biserică vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieții și o călăuză sigură pe calea mântuirii.
Cu toate acestea, Patriarhia n’a încetat, din timp in timp, a manifesta sub diferite forme părerea sa de rău că n’a putut cuceri și supune această biserică a națiunii române, puternică prin credință. Patriarhia a dezaprobat toate mișcările noastre de renaștere națională și le-a combătut cu toate armele de care a crezut că poate dispune. Pentru mișcarea noastră națională de la 1848, patriarhia a destituit și argosit (făcut nelucrător, n.n.) pe mitropolitul Neofit, pentru că s’a pus în fruntea națiunii în acea mișcare. Țara era tulburată și îngrijorată de existența sa politică și de aceea faptul a fost trecut cu vederea și considerat numai ca un expedient în luptele politice interne și externe. Când s’a început mișcarea unionistă în România, patriarhia a crezut că poate amenința pe Mitropoliții români cu excomunicare, daca vor adera și ei la unire și vor coopera pentru realizarea ei. Mitropoliții însă, ca și în trecut, au continuat a coopera la realizarea acestui mare act național. Sub Domnitorul Cuza s’au luat mănăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți, act prin care s’a șters ultima rămășiță a dominației fanariote, i s’a dezrobit și redat țării partea înstrăinată din moșiile și veniturile române spre a se întrebuința numai spre dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarmă mai în toată lumea, a pârât și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipuite nedreptăți ce i-ar fi făcut România; dar în realitate pentru un mare bine făcut României. Când sub același Domn, între alte legi pentru organizarea țării, s’au făcut și câteva legi privitoare la biserica română, aceste legi în adevăr n’au găsit ecou în inimile românilor, s’a impus de guvernul Domnitorului ca niște expediențe politice, cum s’a explicat lucrul pe urmă. În țară era însă murmurare pentru dânsele. Patriarhia a protestat contra lor la Domnitor; însă protestul său a fost respins. Guvernul Domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și bisericii române.
Sub Domnitorul Carol, legea organică bisericească, făcută sub Cuza-Vodă și care deșteptase mare nemulțumire în țară, s’a prefăcut, punându-i-se ca bază canoanele bisericești și uzurile tradiționale ale țării, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară. În ea se cuprinde modul alegerii Mitropoliților și Episcopilor, constituirea Sfântului Sinod și prerogativele lui în afacerile bisericești; administrația eparhiilor etc. După această lege se conduce biserica noastră acum de zece ani aproape și ea în sine nu este decât o continuare și aplicare a uzurilor anterioare. Patriarhia până astăzi se face a nu ști nimica despre organizarea și poziția noastră bisericească și la orice ocazie favorabilă ne întâmpină cu pretențiile sale de amestec în administrarea noastră internă bisericească și în toate scrisorile sale către Mitropolitul primat al României și președintele Sfântului Sinod al bisericii ortodoxe române, patriarhia întrebuințează titluri: „pre-sfințite Mitropolite al Ungro-Vlahiei, prea cinstite exarhe al plaiurilor și locțiitor al Cezareei Capadociei”; titluri care de cele mai multe ori n-au avut și nu au un nes sau vreo aplicare practică afară doar numai intenția de a jigni simțul nostru național, neîntrebuințând titlurile noastre legale. Cu aceasta ocazie, amintim și aceea că în prezent țara noastră nu este o simplă regiune, ținut (κράτος, κλίμα); ci „păzitul de Dumnezeu Regat al României”.
Acesta este în scurt istoricul autocefaliei bisericii române, pe de o parte avută și practicată de români neîntrerupt ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome și apărată cu zel și pietate de toate generațiile trecute în curgere de multe secole; pe de altă parte, combătută și îngânată de patriarhia de Constantinopol, deși ea nu are în favoarea sa decât poate unele cazuri regretabile din Domnia fanarioților sau reminiscențe de pe atunci; deși ea dă canoanelor sinodale un alt înțeles. punându-ne pe noi între barbarii din veacul al V-lea, care locuiau lângă Tracia și lângă Pontul Euxin. Chiar să fi fost noi între acei barbari în veacul al V-lea, tot n’ar avea patriarhia un drept să ne stăpânească astăzi bisericește. Popoarele barbare în pruncia lor devin cu timpul culte prin civilizație și-și iau locul lor cuvenit între națiunile culte și se tratează cum sunt, nu cum au fost cu sute și cu mii de ani în urmă. Pe temeiul canonului acestuia și al altora, poate că patriarhia va pretinde dominația bisericească asupra Rusiei, asupra Bulgariei, Ungariei, Serbiei și chiar Greciei actuale; căci toate acestea oarecând se administrau bisericește după dispozițiile luate de la Constantinopol. Încheind acest capitol, Sf. Sinod al bisericii ortodoxe române, pe temeiul istoriei noastre române , pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității statului roman și al demnității națiunii române, declară sus și tare că biserica română ortodoxă a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României și nici o autoritate bisericească străina nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu biserica și cu Statul nostru în relații amicale. Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare nimica nu ne va urni din această poziție.
Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne desparți de întregimea bisericii ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin pe care le-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune bisericii ortodoxe din toate țările. Noi recunoaștem în patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcția în toate chestiunile de interes general al întregii biserici ortodoxe în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate la trebuință a ne consulta și pre noi în asemenea materii; putem și noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al bisericii ortodoxe și mitropoliții noștri îl pomenesc la sfintele slujbe, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuire a bisericii pe calea cea dreaptă. Vom primi de la acest centru bisericesc cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și bisericii noastre. Dorim însă ca corespondența noastră bisericească să fie în formele obișnuite la noi și cerute de demnitatea reciprocă.
Sfârșind acum cele ce trebuiau spuse despre autocefalia bisericii române și despre relațiile noastre cu patriarhia, revenim iarăși la epistola patriarhală, de care ne ocupăm, și anume la chestiunea Sfântului Mir.
Înalta Sa Sanctitate, patriarhul Ioakim, face mustrare Ierarhilor români pentru actul sfințirii mirului, zicând că prin acest act s’ar fi călcat supremația sa spirituală asupra bisericii ortodoxe române; că acest act ar fi contrar rânduielii urmate la noi din vechime; că prin acest act Ierarhii români ar fi oferit lumii un tip de neorânduială. Apoi urmează textele biblice și canoanele pe care le-am analizat mai sus și care, precum am văzut, nu au nici o relație, nici cu autocefalia bisericii române, nici cu actul Sfântului Mir. Să ne explicăm sincer și în cunoștință profundă a chestiunii, pe tărâmul istoric, dogmatic și canonic.
În Pidalion găsim un singur canon în care se vorbește despre actul sfințirii Mirului, poruncind a nu se face de prezbiteri: „săvârșirea Mirului… să nu o facă prezbiterul” (Sinod. Cartag. c. 6). Canonistul rus, Arhimandritul Ioan, comentând acest canon, zice: „Săvârșirea Mirului (χρὶσματος ποὶησις) în canonul acesta se înțelege cu deosebire misterioasa săvârșire, adică sfințirea mirului. Temeiul pentru care se oprește prezbiterului sfințirea mirului este pus în canoanele bisericii apostolice, unde botezul și celelalte taine se săvârșeau de prezbiteri; dar punerea mâinilor asupra celor botezați pentru a le comunica darurile Sfântului Duh aparținea înșiși apostolilor și constituia un drept al lor deosebit, după darul și autoritatea comunicata lor de Iisus Hristos (Fapt. 8. 14-17). După apostoli, aceeași punere a mâinilor în mistere s’a însușit episcopilor, prin succesiunea autorității lor de la apostoli. Așa scriitorii bisericești din veacurile primitive mărturisesc că prezbiterii, săvârșind botezul, duceau pe cei botezați la episcopi, care puneau pe ei mâinile și-i declarau vrednici de sfânta comunicătură. Pentru aceea și după ce pretutindenea s’a stabilit întrebuințarea sfântului mir și ungerea în locul punerii mâinilor în demnitatea episcopală s’a păstrat de-asemenea și dreptul de precădere al ungerii, dreptul exclusiv al săvârșirii, sau al sfințirii mirului. Dar săvârșirea tainei ungerii s’a învoit și prezbiterilor. Această din urmă lucrare biserica ortodoxă niciodată nu o a însușit exclusiv episcopilor (precum biserica Romei) și nu a oprit’o preoților. În cartea instituțiilor apostolice citim: „tu, episcope, sau tu, prezbitere, dintâi unge cu ulei, apoi botează cu apă și în fine pecetluiește cu mir” (t. II. p. 129-130). Așadar de aici rezultă că canonul oprește pe preoți a săvârși sfințirea mirului și o rezervă episcopilor. Pidalionul patriarhiei, explicând acest canon, zice că trei lucruri oprește canonul acesta a se face de preoți, anume consacrarea fecioarelor, împăcarea păcătoșilor cu biserica; iar mai cu deosebire facerea sfântului mir, care toate trebuie a se lucra de arhiereu. Apoi într-o notiță de subsol citim ceva mai mult despre facerea sfântului mir:
„Alcătuirea sfântului mir, slujbă și taină se numește de Dionisie Areopagitul în cap. al IV-lea al ierarhiei bisericești. Această taină în ziua de astăzi foarte rar, într-atâția ani, se săvârșește o dată în biserica cea mare a patriarhiei Constantinopolului: nu știm pentru care pricină. Iar în împărăția cea de Dumnezeu păzită a Rusiei auzim că se face la fiecare al doilea an, în Joia cea mare a sfintelor patimi. Însemnează însă că această lucrare nicicum nu o pot face preoții, după canon, ci numai arhiereii, care pot și îndeosebi a săvârși mir. Dar pentru buna ascultare și supunere, adunându-se la scaunele patriarhicești în biserica catedrala o săvârșesc” (Pidal. f. 320).
De aici urmează că după canoane oricare episcop ortodox poate face sfințirea mirului; dar s’a introdus uzul ca în fiecare țară cu biserică autocefală sfințirea mirului se face numai în bisericile principale, la patriarhie și mitropolii. Așa în Orient se face la patriarhia de Constantinopol, la a Ierusalimului, a Antiohiei, Alexandriei, la Creta; în Rusia la mitropoliile din Petersburg, Moscova și Kiev, în Austria la mitropoliile din Carlovăț, din Sibiu și din Cernăuți. Și cuvântul principal este ca cheltuielile ce reclamă materialele din care se compune sfântul mir nu le poate întâmpina fiecare episcop îndeosebi, ci numai bisericile principale, care reprezintă centrele de unitate bisericească în fiecare țară cu biserică autocefală.
Dacă ne întoarcem la istoria bisericii române din trecut, găsim și aici o dovadă palpabilă de autocefalia bisericii noastre, care și în privința sfântului mir a avut deplină libertate a și’l procura după buna-voința sa și după credința sa. Chestia mirului la noi niciodată n’a devenit obiect de discuție teologică sau de judisdicție canonică până în prezent; căci altminterea ea s’ar fi curmat de demult, ca multe altele, în puterea autocefaliei noastre bisericești. Din vechime sântul mir uneori se sfințea în România. Anume, Domnitorii noștri, cu ocazia vizitelor patriarhilor din Orient, ai Constantinopolului, ai Ierusalimului, ai Antiohiei și ai Alexandriei, îi pofteau de săvârșeau sfințirea mirului împreună cu mitropoliții și episcopii țării. Bătrânii spun că în Moldova Vasele de argint pentru sfințirea mirului s’au păstrat până nu demult în Mănăstirea sf. Trei Ierarhi din Iași, de unde ele au dispărut cu alte odoare ctitorești și documente istorice când s’au retras egumenii greci din țară. Alteori patriarhii din Orient, la ocazia diferitelor lor trebuințe, trimiteau mitropoliților sf. mir ca dar; alteori mitropoliții noștri își procurau sf. mir când de la unii, când de la alții dintre patriarhii Orientului, după relațiile de apropiere amicală, ce erau între dânșii. În timpurile din urmă, sf. mir se lua când de la Constantinopol, când de la Kiev. Mirul procurat în atâtea diferite moduri mitropoliții la caz de nevoie îl adăugau cu untdelemn curat și îl sporeau ca să ajungă pe un timp mai îndelungat. Aceasta este permis de uzul bisericesc. De uzul acesta se pomenește și în Pidalion, în nota de la f. 320, la comentariul canonului ce l-am citat mai sus despre sfințirea mirului. Pe la începutul veacului al XVII-lea, patriarhul de Alexandria Meletie Pigas, trimițând sf. mir mitropolitului Moldovei Georgie Moghilă, zice în scrisoare: „Înmulțește-l cu regula știută”.
Pe lângă aceste temeiuri canonice și istorice, noi am luat în considerare și partea dogmatică a chestiunii. Sfântul mir este una din Tainele bisericii prin care se pecetluiește botezul, se pune pecetea darului sfântului duh asupra noului membru al bisericii, adică a celui botezat. Prin botez el s’a făcut fiu al lui Dumnezeu și comoștenitor cu Hristos al împărăției lui Dumnezeu, s’a introdus în biserica lui Iisus Hristos; prin ungerea cu sfântul mir se pecetluiesc toate membrele lui și se declară de organe ale sfântului duh, Carele trebuie să locuiască în sufletul creștinului să conducă viața și mișcările lui, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. Sămânța pusă în sufletul noului membru al bisericii prin Taina botezului și al Chrismei, sau ungerii cu sfântul mir, trebuie să se dezvolte în viața lui prin îngrijirea bisericii al căreia el a devenit membru, adică prin catehizare, prin predică, prin administrarea celorlalte sfinte Taine, a căror depozitară este biserica. Atât botezul, cât și miruirea, fără o mare îngrijire a bisericii în decurgerea vieții creștinești, ar rămane ca o sămânță aruncată pe un pământ necultivat, neroditoare. Biserica dar trebuie să fie depozitară a tuturor mijloacelor de sfințire și perfecționare a credincioșilor, trebuie să aibă la îndemână toate mijloacele spre săvârșirea și administrarea tainelor și spre perfecționarea în viața creștină. Unul din aceste mijloace fiind și sfântul mir, ca pecete a botezului, ca simbol al comunicării sfântului duh, se cere neapărat ca el să se producă în fiecare localitate, unde este organizată o biserică autocefală. A căuta acest mijloc de sfințire pe la bisericile din alte țări ar însemna că acea biserică nu posedă toată plinătatea mijloacelor de mântuire și sfințire; că, dacă ea nu poate produce sfântul mir, nu poate comunica nici duhul sfânt celor botezați de dânsa, nici al desăvârși prin catehizare și predică, ci caută pe la alte biserici, ca acelea să pună în comunicație cu duhul sfânt pe botezații săi. Prin urmare ar trebui, ca consecință, ca tot de acolo să se aducă și catehizatori și predicatori care să conserve și să dezvolte darurile sfântului duh cele comunicate prin mir. Așadar sfințirea sfântului mir este un atribut indispensabil pentru o biserică autocefală. Fără acest atribut, acea biserică este lipsită de unul din mijloacele principale spre mântuire, comunicarea sfântului duh. A căuta mirul pe la bisericile altor țări înseamnă a nu avea conștiința și încrederea că duhul sfânt se pogoară de la Dumnezeu: „tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la tine, părintele luminilor”, zice sfânta biserică. Așadar și biserica noastră crede că duhul sfânt se pogoară și asupra ei precum și asupra celorlalte biserici și ea’L caută și’L cere de sus, de la părintele luminilor și dătătorul a tot darul desăvârșit.
În această convingere, bazată pe canoane, pe istoria generală a bisericii ortodoxe și pe istoria bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică și pe exemplul altor biserici autocefale, noi am decis a săvârși în România, în biserica catedrală a primei Mitropolii, sfințirea mirului după rânduiala stabilită întru aceasta de biserică și după cum se face și la alte biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista biserica ortodoxa a națiunii române.
Cat privește mustrarea ce ne face pentru acest act Înalta Sa Sanctitate patriarhul ecumenic, noi o privim cu simțul blândeții cuvenită bisericii noastre, ca membru al bisericii noastre ortodoxe ecumenice, cu care dorim a fi în pace și în armonioase legături spirituale, aducându-ne aminte de cuvintele sfântului apostol Pavel către Timotei, că „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toți, învățător, răbdător” (II Tim. II, 24).
2) Epistola patriarhală spune că pe acolo s’ar fi răspândit zgomotul că în biserica română s’ar fi introdus oarecare inovații, precum stropirea și turnarea la botez; înmormântarea bisericească a sinucișilor; calendarul gregorian; demnități patriarhale și alte novisme și cere a i se da informații despre niște asemenea novisme. Această îngrijire a sanctității sale despre păstrarea bunei rânduieli și a disciplinei bisericii ortodoxe ne place și o aplaudăm din inimă. Dar sf. sinod al bisericii ortodoxe române nu are nici o cunoștință despre asemenea inovații, căci în biserica ortodoxă română s-au păstrat neatinse prescripțiile canoanelorrespective.
București 1882, ședința de la 23 Noiembrie.
† Președinte, Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al României, Calinic. † Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei. † Episcopul Iosif Râmnicu. † Episcopul Romanului, Meichisedec. † Inochentie, Buzău. † Kallinic, Episcopul Hușilor. † Ghenadie, Argeș. † Calist Stratonichias, Băcăoanu. † Arhiereul Ieremia Gălățeanul. † Silvestru B. Piteșteanu. † Valerian Râmniceanu. † Innocent M. Ploieșteanu. † Callistrat Bârlădeanu. † Narcis Botoșăneanu.
Cât de ușor paralizează totul în ziua de astăzi! Dar cât de mare e și amorțeala duhovnicească a creștinilor din Biserică!
După cum deja se știe și resimțim acest lucru, participarea credincioșilor la slujbele bisericești a fost sistată în foarte multe țări ortodoxe, precum și în majoritatea celor din Occident. Însă această stare nu este generalizată, ci există Biserici precum cea a Georgiei, Serbiei, Rusiei și Ucrainei, care nu au dispus implementarea acestor măsuri. Dar nici pericolul contaminării cu noul virus nu este foarte uniform prezentat și apar voci care susțin că închiderea oamenilor în casă este contraindicată. Deși ar trebui să existe niște îndrumări de încredere din partea ierarhiei, confuziile pe plan ecleziastic și medical cer lămuriri în plus pentru a ști cum să înfruntăm mai bine pericolul bolii, dar și cum să ne trăim credința în aceste condiții.
Aspectele bisericești
Deși toate Bisericile au exprimat destul de ferm ideea că nu se transmite vreo infecție prin Împărtășanie în comunicate oficiale, totuși există diferențe în ce privește primirea credincioșilor la slujbe în aceste zile. Patriarhia Română a subliniat corect, într-un articol foarte bun cu informații documentate științific, că Sfintele Taine nu sunt sursă de molipsire în mod paradoxal, iar foarte mulți alți episcopi au susținut intens același lucru, cu referințe la preoți care au îngrijit pe cei îmbolnăviți cu infecții contagioase și nu au pățit nimic, deși s-au împărtășit din același Potir.
Însă aceste poziționări declarative nu înseamnă nimic atunci când nu sunt transpuse în practică, atunci când oamenilor li se interzice participarea la slujbe. Și nu doar atât, ci mai ales atunci când li se permite și sunt îndemnați, prin purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, chiar și după atâtea discuții, să folosească lingurițe de unică folosință dacă le este frică să se împărtășească împreună cu ceilalți. Cine va mai pune bază pe cuvintele oficialilor Bisericii Române când faptele lor dovedesc tocmai contrariul, adică necredință, frică, conformism cu normele profanatoare ale lumii? Cine va urma cu încredere îndrumările emise de biroul Patriarhiei? În nici un caz cineva care caută răspunsuri mântuitoare, ci doar cei care se mulțumesc cu normele acestei lumi.
În contrast, pe lângă faptul că Patriarhia Georgiei și cea a Rusiei nu au oprit pe credincioși să participe la slujbe, precum nici Biserica Ucrainei canonică, la fel procedează și Biserica Serbiei, al cărei Sinod a anunțat că «Biserica nu se pune problema să întrerupă săvârșirea Sfintei Liturghii și nu va înceta să ofere dumnezeiasca Împărtășanie credincioșilor. Acestea sunt subiecte de nenegociat pentru că ele constituie baza credinței noastre în Dumnezeu». Dar chiar și Biserica Greciei a făcut o cerere către oficialități să se revină asupra deciziei de a fi oprit accesul credincioșilor la slujbe. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare oficială semnată de către Secretarul Sfântului Sinod, în care se cere să fie îngăduită participarea la slujbe a credincioșilor și mersul la cimitire (care sunt locuri deschise).
O situație interesantă este cea din St. Petersburg, unde primarul a încercat să închidă bisericile, dar răspunsul Patriarhiei Ruse a fost că acest lucru nu intră în atribuțiile autorităților locale, ci poate avea loc doar printr-o lege federală.
Există și unele atitudini exagerate în sensul opus ale unora care consideră că spațiul liturgic este lipsit de orice pericol de contaminare. Personal nu împărtășesc acest punct de vedere pentru că s-au constatat multe îmbolnăviri de la frigul din biserică sau de molipsire cu răceli de la ceilalți credincioși, încât ar fi greu de negat această evidență. Cu toate acestea, cred că ar trebui să biruiască credința că Dumnezeu ne păzește de boală și când ne închinăm la icoanele publice și sărutăm mâna preotului.
Pericolul medical
reprezentat de coronavirus
Dar, dincolo de poziționările strict teologice teoretice și practice, pentru a ști cum să reacționăm trebuie să avem în vedere natura pericolului cu care ne confruntăm. Pe acest subiect există diferite opinii în ce privește abordarea epidemiei, a gravității bolii și a comparației cu celelalte gripe la care nu a existat o asemenea mobilizare. Nu putem să luăm atitudine coerentă decât față de lucruri despre care avem o imagine cât mai bine conturată.
Așadar este cert că există contaminare reală și victime numeroase în China și Italia îndeosebi, dar țările afectate încep să fie din ce în ce mai multe, cum ar fi Spania, Iran și Franța la un nivel ridicat. Este o problemă unificarea statisticilor pentru a avea o imagine reală asupra răspândirii virusului și a face comparații pertinente. Dacă în Italia este asociată pe criterii mai relaxate orice moarte cu coronavirusul, alte țări nu procedează la fel și apar discrepanțe și confuzii, ba chiar și panică. Multe țări cu sistemul medical deficitar raportează foarte puține cazuri. În acest context, avem de-a face mai mult cu o problemă a monitorizării decât a bolii în sine. În unele țări cifrele produc panică, iar în altele pot fi lacunare. Statistica pune pe masă un tablou neconcludent și manipulator.
O prezentare mai echilibrată a situației o face un virolog reputat german, doamna Karin Mölling. Printre ideile cele mai importante, se numără opinia că statul în casă nu este benefic, ci dăunător sănătății: „Interioarele sunt mult mai contagioase decât aerul proaspăt de afară. Carantina în fapt poate avea un impact negativ. … Avem nevoie de aer și soare, aerul diluează virușii iar soarele cu razele ultraviolete îi ucide. Dar nu carantină! Nu te infectezi pe străzi!”. Asta mai ales în zonele nepoluate. Deocamdată situația nu depășește, cel puțin în Germania, cifrele de îmbolnăviri cu gripă normală de acum 2 ani. „Este important să-i izolăm și să-i protejăm pe bătrâni. Apoi cât mai mult aer proaspăt și raze ultraviolete. Mai mult, deschideți grădinițele și școlile în loc de a arunca familiile în haos. Școlile sunt cele mai bune locuri de a-i aduna și de unde afli cum se transmite lanțul infecțios. Poți controla asta și poți reacționa.”
Ce-i drept, totul este în evoluție și există premizele pentru o agravare deosebită. Dar apar și suspiciuni multe cu privire la modul contorizării deceselor. Dacă cei mai mulți au murit cei în vârstă, de unde putem ști că nu au fost alte cauze ale morții? Graba de a le număra la cele cauzate de virus nu este de bun augur. Pentru a se decreta stare de urgență și de pandemie este nevoie de ceva mai mult, altfel e contraproductiv să fie oprită activitatea întregii societăți. La amenințarea reală a bolii se adaugă, astfel, efectele dezastruoase ale crizei economice și lipsurilor generate prin oprirea activității. Reacția aceasta de a bloca circulația este una panicoasă, nu chibzuită. Ea generează isterie și dezorientare, mai ales sau în ciuda faptului că este proclamată pe un ton foarte sigur. Lipsa informațiilor concludente duce la neîncredere și suspiciune, dar și la o stare de conflict social între oameni, care se bănuiesc și se feresc unii de alții.
Orice oprire a activităților sociale nu poate fi justificată decât de o rată foarte mare a mortalității, care paralizează totul. Fără a fi cinici, trebuie să recunoaștem că decesele oamenilor dintre noi, chiar dacă ar fi multe, nu pot face ca totul să se blocheze. Este irațional. Chiar și blocarea spitalelor nu e un motiv suficient. Trebuie luate unele măsuri de precauție, dar această supradimensionare exagerată dovedește lipsa de gândire sau un calcul malefic. Practic, sănătatea ajunge să îmbolnăvească la alt nivel.
Înfruntarea duhovnicească la nivel individual
Două pericole
majore ne pândesc: al bolii, la nivelul trupului, și al izolării, la nivelul
sufletului.
Boala ne pune în fața morții. Orice creștin ar trebui să fie familiar cu gândul la moarte. Acum este doar mai prezent, mai amenințător. În nici un caz disperarea nu este un răspuns potrivit, ci curajul, mărimea de suflet. Trebuie să ne protejăm sănătatea, mai ales cei în vârstă, dar și cei mai tineri. Trebuie să păstrăm o prevenție, o izolare a virusului încât să nu se infecteze mulți oameni, asta e clar. Măsurile de igienă individuală, dar și cele colective de distanțare în magazine sau în alte locuri aglomerate sunt nimerite și necesare. Totuși acestea nu trebuie făcute cu disperare, într-un mod riguros și inuman, instituțional, panicos.
Această amenințare ne amintește mai puternic că vom muri cândva, dar nu e nici o tragedie, nu se schimbă nimic în mod dramatic. Cei sănătoși au șanse foarte mari să nu pățească nimic mai mult decât o răceală, iar cei bolnavi grav și vârstnicii oricum au în față sfârșitul și nu este ceva nou. Ar trebui să fie folosită această situație pentru a crește în credință. Orice primejdie ne face să ne rugăm mai intens, să ne gândim mai atent la soarta noastră. Trebuie doar să o folosim conștient, să existe mobilizare duhovnicească. Panica este un semn al necredinței sau al lipsei de formare creștină.
Dar cei mai mulți se confruntă nu cu virusul, ci cu restricțiile de circulație și activitate. Apare lipsa de bani, alimente, diverse nevoi umane, care se agravează într-o societate blocată în casă. Unii părinți și duhovnici au comparat această conjunctură cu retragerea în liniște a călugărilor, de pe care ar trebui să beneficieze și să o folosească în avantajul lor toți astăzi. La prima vedere, așa este. Totuși aceste impresii nu arată decât lipsa de iscusință în lupta duhovnicească. Doar în aparență pustia este echivalentă cu închiderea de acum. În esență, există deosebiri importante. Prima este făcută de bună voie, pe când a doua în mod forțat; una este din credință, cealaltă din cauza impunerii statului; izolarea în singurătate este diferită de cea în casă, împreună cu familia și cu toți cunoscuții; dar cea mai importantă diferență este aceea dată de experiența duhovnicească a fiecăruia. Practic, este vorba de o diferență între pustiire și pustie. O retragere corectă la mănăstire sau la pustie vine dintr-un parcurs firesc, dintr-o înaintare în virtute, altfel este periculoasă. Adeseori Părinții Patericului avertizau asupra lipsei de discernământ a celor care plecau în pustie dintr-o abordare incorectă a luptei cu patimile. Cam același lucru se întâmplă acum. Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți duhovnicește (dar nici trupește) pentru această izolare și le este vătămătoare, trezește mai multă încordare și probleme. Dacă pustnicii adevărați se retrăgeau pentru a lepăda grijile pământești, oamenii izolați de acum nu pot renunța la ele, ci chiar se amplifică. Așadar este absurdă recomandarea la o mai mare introspecție în aceste zile ca și cum am fi cu toții la liniște și retragere. Dimpotrivă, este nevoie de o preocupare mai mare de problemele materiale care se măresc în aceste clipe. Este mai degrabă o situație asemănătoare cu a mucenicilor care așteptau cu rugăciune și pregătire ziua în care vor fi chinuiți pentru mărturisirea credinței.
Atenția trebuie îndreptată spre a fi depășită această situație de închidere și molimă într-un mod duhovnicesc, uman, înțelept, cu credință, nădejde, într-ajutorare, nu cu metode instituționale reci, care nu iau în calcul pe Dumnezeu, ci doar știința și care tratează pe oameni ca pe niște indivizi fără suflet, dotați doar cu trup supus bolii. Tocmai această abordare care se generalizează acum prin autoritățile statului ne lipsește de slujbe, de interacțiune, luptă mai degrabă să controleze populația decât virusul. Sub pretextul izolării bolii în cei contaminați, oamenii sunt puși la restricții, dar fără o noimă clară. Statul prinde puteri tot mai mari și mai înspăimântătoare prin care poate domina și anula libertățile individuale. În loc să trăim sub cerul liber, ajungem să ne desfășurăm viața sub umbrela instituțiilor omenești. Se naște întrebarea care este foarte pertinentă: Oare nu se va ajunge la restricționarea permanentă a libertăților după această epidemie, așa cum s-a procedat cu lupta inventată cu terorismul, în urma căreia acum toți suntem monitorizați prin pașapoarte, buletine biometrice și camere de supraveghere?
Pur și simplu autoritățile nu dau o dovadă clară că prin abordarea lor „științifică și medicală” stăpânesc situația, că iau în calcul toate aspectele vieții sociale, nu doar amenințarea virusului. Dar nici boala nu pare a fi dimensionată corect, lucid și folositor. Asta nu înseamnă că trebuie să ne revoltăm împotriva statului și să ne lăsăm pradă teoriilor conspiraționiste foarte răspândite acum; dimpotrivă. Ci doar să conștientizăm care este realitatea și să o înfruntăm duhovnicește. Nu ne putem împotrivi decât în mică măsură, prin rugăciune și trăire cât mai autentic creștină. Dumnezeu lucrează mai mult decât orice activism, fără să însemne că noi nu trebuie să facem nimic, ci să acționăm în duh de rugăciune și smerenie, să fim un soi de Lot care nu s-a amestecat cu obiceiurile celor din Sodoma sau ca o sare a pământului care nu și-a pierdut gustul, adică nu s-a adaptat la comportamentul imoral și necredincios al societății din jur.
În aceste zile, când a fost interzis practic cultul Bisericii, nu e normal să acceptăm pasiv acest lucru. Este o dovadă că lumea merge în contra lui Dumnezeu. Erezia ecumenistă de multă vreme și schisma ucraineană mai recent sunt răbufniri ale apostaziei care macină pe interior și care provoacă mai multă descreștinare. Nimeni sau foarte puțini au reacționat la aceste fenomene, la fel se întâmplă și cu interzicerea slujbelor. Mulți au spus că vor reacționa când vor vedea schimbări la biserică, dar nu s-au gândit că vor fi mascate și că vor fi păcăliți mereu din cădere în cădere. Desigur, vom atinge noi trepte ale lepădării de Dumnezeu și tot cei care apără credința vor fi prezentați ca fiind vinovați. Oare dintr-o gândire duhovnicească?
Acum nu sunt necesare rugăciuni formale, magice, deznădăjduite sau apatice, care să fie făcute cu scopul de a fi scăpați doar de boală, ci se cere o stare de prezență din care să rodească o rugăciune vie, intensă, curată, izvorâtă din credință puternică și lucidă. Trebuie să cerem ca oamenii de la conducere, dar și cei de rând să primească luminare de la Dumnezeu, să aibă pace în suflet, discernământ, răbdare și nădejde, să abordeze corect problemele cu care ne confruntăm, să ne pocăim de starea în care am ajuns din cauza păcatelor. În felul acesta va interveni rezolvarea. Bineînțeles că în primul rând ne rugăm să dobândim noi înșine pace lăuntrică în mijlocul acestei frământări. După cum recomanda Mitropolitul Neofit, citirea Vieților Sfinților și a cărților duhovnicești este de mare folos. Rugăciunea și apropierea de Dumnezeu nu poate interveni fără o cugetare și o viziune formate corect pentru că din gândul la El vine frica, dragostea, căutarea, preocuparea cea bună și întoarcerea spre Hristos.
Însuși Hristos a spus să nu se tulbure cei ai Săi când vor auzi de războaie și de molime și alte calamități (Mt. 24:6-7). Frica cea mare și îngrijorarea presantă este cum vom da răspuns pentru faptele noastre în fața lui Dumnezeu, cum așteptăm și ne pregătim pentru ziua cea mare a întâlnirii cu El la dreapta judecată. Această preocupare ne va ține în mâinile Lui și ne va păzi cu bine de toate primejdiile vieții și pericolele acestei tulburări care a cuprins lumea la un asemenea nivel.
Credincioșii ucraineni ai Bisericii Ortodoxe canonice sunt bineveniți în România alături de episcopu lor, după cum relatează presa ucraineană. Ne bucurăm de acest lucru și-l facem cunoscut, alături de fotografii din acest pelerinaj duhovnicesc. Și, bineînțeles, ne dorim să fie un semn bun pentru viitor. Mulțumiri Părintelui Nectarie pentru osteneala de a traduce acest material pe blogul său personal, Cultura Duhului.
Vizită la Iași a unei delegații de credincioși ucraineni canonici conduși de un episcop vicar
Credincioșii
din parohiile eparhiilor de Rivne și de Sarnesk ale Bisericii Ortodoxe
Ucrainene (BOU), care au suferit de atacuri din partea BOaU (Biserica Ortodoxă
a Ucrainei – schismatică), se află într-un pelerinaj la locurile sfinte din
România și Bulgaria.
Pe 24 noiembrie
2019, a început pelerinajul unei delegații de pelerini ucraineni din eparhiile
de Rivne și Sarnensk la sfintele lăcașuri din România și Bulgaria, conduse de
episcopul de Dubensk PS Pimen, vicar al eparhiei de Rivne. Acest lucru a fost relatat
de corespondentul Portalului Uniunii Jurnaliștilor
Ortodocși (UJO)
Printre alți
pelerini, grupul include credincioși din parohiile care au avut de suferit ca
urmare a atacării din partea structurii necanonice a BOaU
Călătoria va
dura o săptămână, timp în care credincioșii vor vizita zeci de lăcașuri
ortodoxe din Europa.
Pelerinii spun
că au trecut granița fără probleme și că au început familiarizarea cu lăcașurile
sfinte ale României, în primul rând în orașul Suceava, unde se află sfintele
moaștele ale Sfântului Ioan de Suceava.
Vladica Pimen
i-a dăruit Arhimandritului Bartolomeu, egumen al sfintei mănăstiri, o icoană a
Maicii Domnului „cu șapte săgeți”, făcută din chihlimbar. Egumenul Mănăstirii,
spre amintire, a oferit fiecărui pelerin câte o carte, în care este descrisă
viața Sfântului Ioan de la Suceava și istoria sfintei mănăstiri.
În orașul Iași,
pelerinii din Ucraina au fost primiți cu ospitalitate de către ÎPS Teofan
(Savu) Arhiepiscop al Iașilor, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. În cadrul
întâlnirii, episcopul Pimen, împreună cu participanții la pelerinaj, au
povestit Mitropolitului Teofan despre evenimentele care au loc în Ucraina după
acordarea Tomosului, precum și despre confiscarea forțată a bisericilor
Bisericii Canonice (BOU) și despre soarta acelor comunități care au rămas pe
stradă.
Mitropolitul Teofan a confirmat că recunoaște doar Biserica Ortodoxă Ucraineană canonică (BOU), condusă de Preafericirea Sa, Preafericitul Onufrie, Mitropolitul Ucrainei, și le-a dorit ucrainenilor unitate în jurul Întâistătătorului lor.
Aducem în atenție un articol remarcabil din presa românească pe problema schismei ucrainene. În el se prezintă corect fondul problemei, cu implicațiile politice anexe, dar îndeosebi teologice (dogmatice și canonice). Publicat pe un portal de știri cunoscut și mai tradiționalist, Activenews, punctul acesta de vedere nu pare a fi deplin acceptat sau măcar luat în considerare cum se cuvine la nivelul presei din țară, nu știm exact la nivelul bisericesc oficial. Sperăm să aibă trecere mai mare și să se impună prin adevărul lucrurilor.
Sâmbătă, 12 octombrie, Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei a recunoscut dreptul Patriarhiei de Constantinopol de a acorda singură autocefalia. Anunțul, făcut public de Mitropolitul Ierotheos Vlachos, se poate traduce „habemus Papam”, sau, mai precis, „îl recunoaștem pe Patriarhul de Constantinopol ca Papă al ortodocșilor”.
Această zi va rămâne în istoria Ortodoxiei ca o pată pe obrazul unei Biserici apostolice, Biserica Greacă, îngenuncheate de puterea politică și silite să ia o decizie neortodoxă.
Din 1992 până în
2018, toate bisericile ortodoxe autocefale, inclusiv Patriarhia de
Constantinopol, au apărat canonicitatea în Ucraina și nu au recunoscut
grupările schismatice. Dar, în urma intervenției SUA, interesate de eliminarea
oricărei influențe a Rusiei în Ucraina, Patriarhia de Constantinopol a
recunoscut două grupări schismatice, unite într-o structură căreia i-a acordat
autocefalia în 5 ianuarie 2019. Aceasta fără să consulte nicio biserică
autocefală și în ciuda faptului că mai multe biserici autocefale, aflând de
intenția sa, i-au cerut în scris să nu o facă.
Iar acum, în urma
presiunilor SUA și ale Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Greciei a
anunțat că este de acord cu inventatul drept al Patriarhului de Constantinopol
de a acorda autocefalia.
Din Biserica
Greciei, cel mai vizibil susținător al acestei decizii a fost Mitropolitul
Ierotheos Vlachos.
Mitropolitul
Ierotheos Vlachos, susținătorul cel mai cunoscut al ereziei
Mitropolitul
Ierotheos a fost apreciat și iubit în toată lumea ortodoxă ca un teolog
profund, un om duhovnicesc care a scris despre oameni duhovnicești și un ierarh
ancorat în tradiția ortodoxă și în problemele contemporane. Însă, prin
atitudinea față de statutul Patriarhului de Constantinopol, toate acestea se
veștejesc precum frunza căzută din copac.
În problema din
Ucraina, după ce Patriarhul Bartolomeu I a recunoscut cele două grupări
schismatice, Mitropolitul Ierotheos Vlachos a devenit un susținător vocal al
statutului de tip papal al Patriarhului de Constantinopol.
În primăvara
acestui an, el a fost unul dintre cei care au susținut că autocefalia unei
biserici trebuie acordată doar de Patriarhia de Constantinopol și s-a opus
categoric ca orice altă biserică, inclusiv biserica mamă, din care se desprinde
structura care devine autocefală, să aibă un cuvânt de spus.
În 30 martie
2019, a publicat o declarație în care, după ce admite că intervine în problema
ucraineană deși nu face parte din comisiile Sinodului grec care se ocupă de ea,
scrie că Sinodul Bisericii Greciei nici măcar nu are dreptul să ia în discuție
această problemă sau să se opună deciziei Patriarhiei de Constantinopol cu
privire la acțiunile ei în Biserica Ucrainei.
Apoi, în lunile
care au urmat, a susținut din ce în ce mai mult public, convingând și pe alți
ierarhi, că pretenția Patriarhului de Constantinopol este corectă. Influența
lui în Biserica Greacă a avut un rol esențial în decizia Sinodului grec, el
fiind și cel care a comunicat decizia public, justificând că este în slujba
unității (sic!).
După acordarea
Tomosului către grupările schismatice, Biserica Rusă, din care face parte, cu
cea mai largă autonomie posibilă, Biserica ortodoxă canonică din Ucraina, a
întrerupt comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol și a anunțat că va
întrerupe comuniunea cu cei care îi vor recunoaște pe schismatici.
Greu de explicat
cum un teolog atât de priceput ca Mitropolitul Ierotheos a devenit unul dintre
vârfurile de lance ale unei erezii care provoacă o schismă care poate deveni la
fel de gravă ca cea din 1054, în urma căreia Apusul s-a rupt de ortodoxie. Avea
multe motive să vadă clar că Patriarhul Bartolomeu a fost de rea-credință și a
greșit dogmatic.
În Ucraina sunt
12.000 de parohii canonice și 6.000 de parohii schismatice. Dacă Patriarhul
Bartolomeu era de bună-credință și voia să facă ceva folositor pentru unitatea
Bisericii, putea să ceară schismaticilor să își retragă episcopii din orașele
în care există episcopi canonici, dar nu a făcut-o. Astfel, în foarte multe
orașe există doi episcopi, unul canonic, recunoscut de toată ortodoxia,
inclusiv de Patriarhia de Constantinopol, și unul schismatic, recunoscut doar
de Patriarhia de Constantinopol. Chiar și pentru Patriarhia de Constantinopol
aceasta este 100% necanonic. Aceasta este și situația de la Cernăuți.
Apoi Mitropolitul
Ierotheos cunoaște ce presiuni a făcut în Ucraina administrația fostului
președinte Poroșenko pentru ca preoții canonici să treacă la schismatici, prin
intermediul primăriilor, al consiliilor locale, al poliției și al serviciului
de securitate SBU. Știe ce presiuni a făcut Patriarhul Bartolomeu asupra mănăstirilor
athonite (a amenințat că schimbă egumenii și îi oprește pe clerici de la
slujirea preoțească) pentru a permite schismaticilor să slujească în aceste
mănăstiri. De ce ar fi nevoie de aceste presiuni, dacă deciziile Patriarhiei de
Constantinopol sunt drepte și benefice? Oare impunerea cu forța a fost calea
arătată de Hristos? De când adevărul lui Dumnezeu are nevoie de violență pentru
a fi primit?
Mitropolitul
Ierotheos a văzut clar că decizia Patriarhului Bartolomeu nu a rezolvat
schisma, așa cum a spus că se va întâmpla, ci, din contră, a făcut-o mult mai
mare. Această extindere a schismei ar fi putut să îl aducă la realitate, să îi
arate că nu Dumnezeu lucrează, ci diavolul, cel care îi dezbină pe oameni. Dar
a preferat să nege evidența și apoi a justificat decizia Sinodului grec ca
fiind în slujba unității, deși era evident că ea va adânci schisma!
Deci el însuși a
fost de rea-credință.
Din punct de
vedere dogmatic, Mitropolitul Ierotheos a fost foarte atent la documentele de
la Sinodul de la Creta și nu a semnat unul dintre ele pe motiv că nu este
conform cu dogmatica ortodoxă. Prin atitudinea lui a girat parțial apariția
nepomenitorilor în Biserica Ortodoxă Română.
Dacă atunci a
fost atât de atent, cum de nu înțelege grosolănia erorii de acum? Nu știe că
Arhiepiscopul grec Elpidofor al Americii (pus de Patriarhul Bartolomeu) susține
că Patriarhul de Constantinopol este „primul fără egali”, deși el mereu a fost
numit „primul între egali”? Ce ar trebui pentru a realiza că superioritatea Patriarhului
de Constantinopol față de toate celelalte biserici autocefale este același
lucru cu doctrina catolică potrivit căreia papa este deasupra tuturor
episcopilor? Asta nu este greșeală dogmatică?
Mitropolitul
Ierotheos a scris cartea „Cunosc un om în Hristos”, despre arhimandritul
Sofronie Saharov. Dacă l-a văzut pe arhimandritul Sofronie ca „om în Hristos”,
de ce nu socotește că este de la Hristos modul în care arhimandritul Sofronie a
explicat, într-un articol
scris în 1950, că pretenția Constantinopolului de superioritate față de
celelalte biserici ortodoxe autocefale este o gravă eroare dogmatică, o erezie
extrem de periculoasă?
Arhimandritul
Sofronie a numit această pretenție „neo-papismul din Constantinopol” și a
explicat că este o erezie ecleziologică:
„Trebuie, oare,
să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi
papismul roman? Trebuie oare spus că, realizată în viața Bisericii, ea va duce
în mod inevitabil la pervertirea întregului chip duhovnicesc al existenței
noastre? […] Faptul că deja Constantinopolul începe acum lupta cu autocefalia
Bisericilor Locale nu ne miră nicidecum, deoarece aceasta este natura oricărui
papism. Cu autocefalia nu se împacă nici romano-catolicismul”. (Arhimandrit
Sofronie Saharov)
Reacția
neașteptat de prudentă a Patriarhiei Rusiei
Joi, 17
octombrie, conducerea Patriarhiei Rusiei s-a întâlnit pentru a discuta decizia
Sinodului grec. În condițiile în care așteptarea generală era că Biserica Rusă
va întrerupe comuniunea și cu Biserica Greciei, rușii au luat o decizie
neașteptată și de maximă prudență, arătând că nu doresc escaladarea schismei.
Decizia a fost de
a întrerupe comuniunea nu cu Biserica Greciei, ci doar cu acei episcopi care îi
vor recunoaște personal pe schismaticii din Ucraina.
Această abordare
a fost confirmată sâmbătă, 19 octombrie, când Arhiepiscopul Ieronim al Atenei,
președintele Sinodului grec, a slujit cu Patriarhul Bartolomeu. Când Patriarhul
Bartolomeu l-a pomenit pe Epifanie, liderul schismaticilor, Arhiepiscopul
Ieronim a făcut semnul crucii, ceea ce ar fi putut fi interpretat ca o aprobare
implicită. Cu toate acestea, rușii au declarat că vor întrerupe comuniunea cu
Arhiepiscopul Ieronim doar dacă acesta îl va recunoaște explicit pe Epifanie.
Această moderație
nu este întâmplătoare. Ea are legătură directă cu modelul de organizare a
Bisericii, de uniune sobornicească de biserici autocefale, pe care Patriarhul
Bartolomeu îl încalcă. Patriarhul Bartolomeu susține că el poate lua decizii
corecte pentru toată Ortodoxia, în timp ce învățătura ortodoxă despre Biserică
arată că organismul suprem care poate lua o decizie majoră în Biserică este
Sinodul Ecumenic, al tuturor episcopilor ortodocși (eventual prin
reprezentanți), cu condiția ca acea decizie să fie receptată de către
credincioși. În această perspectivă, fiecare episcop este important, nu doar
biserica din care face parte.
Prea multă
implicare politică
Relația
Patriarhiei de Constantinopol cu SUA nu este nouă.
În ianuarie 1949,
după ce a fost ales, Patriarhul Atenagora a mers din SUA la Istanbul pentru a
fi înscăunat Patriarh de Constantinopol cu avionul personal al lui Harry
Truman, Președintele SUA. Atenagora a publicat în 1950 o enciclică în care
afirma un primat de tip papal pentru Patriarhia de Constantinopol.
Nici faptul că
oamenii politici și politica statelor au avut un cuvânt de spus în problemele
bisericești nu este nou. Dar istoria arată că atunci când politica a presat
Biserica să accepte o erezie, dacă Biserica a acceptat i-a trebuit apoi multă
vreme ca să se așeze iarăși în adevărul de credință. Așa s-a întâmplat cu
erezia care se împotrivea icoanelor, susținută de împărați, care a tulburat mai
mult de un 100 de ani chiar Patriarhia de Constantinopol, în secolele VII–VIII.
Într-un moment de
cumpănă, în secolele XIV–XV, când turcii cucereau continuu părți din Imperiul
Bizantin, împărății și patriarhii de la Constantinopol au acceptat o unire cu
catolicii cu scopul de a fi sprijiniți militar de statele catolice.
Lucas Notaras,
mare demnitar al imperiului, a rostit atunci celebrele cuvinte care arată că
alterarea credinței este mai gravă decât decăderea politică: „Mai bine să vedem
domnind în oraș turbanul turcesc decât tiara latinilor.” Pentru că în timp ce
credința turcilor erau în mod evident ceva cu care ortodoxia nu avea amestec,
abaterea de la învățătura dogmatică prin unirea cu catolicii distrugea însăși
credința.
Imperiul a
dispărut, Luca Notaras a fost omorât de turci, dar Ortodoxia nu s-a dizolvat în
catolicism, ci a rămas ortodoxie.
În prezent,
acțiunea Patriarhului de Constantinopol este susținută de administrația
americană actuală, condusă de Partidul Republican.
Administrația
anterioară, condusă de Partidul Democrat, presa statele dependente de SUA să
adopte ideologia gender și homosexualitatea ca normative în societate și să
decriminalizaze cât de mult avortul la cerere. Administrația republicană a
stopat această presiune asupra altor țări și a făcut deja foarte multe pentru
creștinii prigoniți din lume, inclusiv a înființat funcția de Ambasador pentru
libertate religioasă. Dar, în lupta pentru putere cu Rusia, se folosește de
structura schismatică pentru a ataca Patriarhia Rusă, de care ține Biserica
Ucraineană canonică.
Cei care conduc
conflictele geo-politice ar trebui să știe că, în ortodoxie, alegerea între
prigoană și abaterea de la adevărul credinței este deja făcută. De acea, dacă
presiunea va continua, ortodocșii vor prefera prigoana secularistă a
democraților în fața alterării credinței din partea republicanilor religioși.
Ce va urma?
Cine a mai zis în
istoria creștinismului „eu și doar eu”, așa cum zice acum Patriarhia de
Constantinopol? Papalitatea.
Patima iubirii de
stăpânire l-a făcut pe Lucifer să dorească tronul lui Dumnezeu și a făcut
papalitatea să dorească să stăpânească lumea. Din secolul XX, ea a stârnit
Patriarhia de Constantinopol să vrea să fie stăpâna tuturor bisericilor
ortodoxe autocefale, ceea ce ar însemna sfârșitul ortodoxiei.
Aceasta nu se va
întâmpla, pentru că Hristos este cel care Își va păzi Trupul Său, care este
Biserica. Dar schisma poate cuprinde pe termen lung părți din Ortodoxie.
Șansa de a se
ieși din această criză este o întâlnire a tuturor bisericilor autocefale.
Patriarhul Bartolomeu a refuzat în mod repetat să convoace o întâlnire a
tuturor bisericilor autocefale pentru a discuta situația schismaticilor din
Ucraina, atât înainte de a-i recunoaște, cât și după ce i-a recunoscut.
Motivațiile sunt două.
Prima este că
știa că majoritatea bisericilor autocefale se opun recunoașterii. A doua este
că, dacă ar convoca bisericile autocefale să decidă, ar înseamnă să recunoască
faptul că el nu are dreptul să acorde singur recunoașterea și autocefalia unei
structuri bisericești!
În schimb,
Patriarhul Bartolomeu călătorește în țările ortodoxe pentru a-i presa pe
conducătorii bisericești să îl urmeze. Astfel, a reușit să blocheze inițiativa
Arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului, care a încercat o mediere reunind
conducătorii patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului. Puterea cu
care face aceasta nu este adevărul bisericesc, ci sprijinul politic de care se
bucură.
Românii, între presiunea politică, pe de o parte,
și adevărul ortodox și unitatea etnică, pe de alta
Pentru români,
decizia Sinodului grec lasă și mai vulnerabil Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în fața presiunilor politice de a-i recunoaște pe schismatici.
În luna mai,
Samuel Brownback, Ambasadorul pentru libertate religioasă al SUA, a trecut și pe la Patriarhia Română în turneul său de
presiune pentru recunoașterea schismaticilor în Grecia, Muntele Athos,
Bulgaria, România și Republica Moldova.
Epifanie a
anunțat în câteva rânduri că primii care îi vor recunoaște vor fi grecii și,
apoi, vor urma românii. Pentru a momi Sinodul românesc, a înființat chiar și un
vicariat românesc pentru preoții români din Ucraina. Vicariatul este
nefuncțional, căci niciun preot român nu s-a dus la Epifanie, unde știu că nu
ar mai fi lăsați să folosească limba română în biserici.
Din păcate,
ierarhii din Biserica Ucraineană canonică nu înființează un vicariat românesc
în cadrul bisericii canonice, ceea ce ar fi un pas înainte în a demonstra grija
reală pentru credincioși și ar anula momeala schismaticilor.
Pentru români,
recunoașterea schismaticilor și a gestului Patriarhului Bartolomeu ar însemna,
pe lângă abaterea dogmatică, și întreruperea legăturilor bisericești cu
majoritatea românilor din Basarabia și din Ucraina.
În Basarabia,
majoritatea românilor țin de Mitropolia Moldovei, care este autonomă în cadrul
Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, cei circa 500.000 de români din Regiunea
Cernăuți și din câteva parohii din Transcarpatia și Odesa țin de Biserica
Ortodoxă Ucraineană canonică, și ea autonomă în Patriarhia Moscovei.
Probabilitatea ca ierarhii din aceste zone să îi recunoască pe schismaticii din
Ucraina este zero. Dacă Sinodul Bisericii Române îi va recunoaște pe
schismatici, ei vor rupe comuniunea cu noi și va interveni un nou motiv de
separare între românii din România și cei din Basarabia și Ucraina.
Miza nu este a
alege o tabără între Constantinopol și Moscova, între ruși sau greci, ci între
adevăr și erezie. Ereziei îi urmează dezbinarea. Dezbinarea o vedem. Ea nu
poate să fie de la Dumnezeu.
Ne rugăm ca
Hristos Domnul să li se arate Patriarhului Bartolomeu, Mitropolitului Ierotheos
și celor dimpreună cu ei și să îi întrebe „Qvo vadis?”
Pentru a-i întoarce de pe drumul ereziei, al schismei, al dezbinării.
Nota noastră: În primul rând, sunt de apreciat observațiile din articol. Este curajoasă și de bun augur critica formulată la adresa unui teolog de seamă contemporan, Mitropolitul Ierotheos, care s-a remarcat prin cărți și poziționări foarte bune în trecut, dar acum aruncă totul în aer prin justificarea unei teologii de factură papistă. (Este de urmărit și poziționarea Mitropolitului Atanasie de Limasol pe această chestiune, având în vedere că acesta cultivă o relație bună cu Mitr. Ierotheos, primind vizita acestuia pe 17 octombrie a.c. cu ocazia sărbătoririi a 1400 de ani de la adormirea Sf. Ioan Postitorul, ocrotitorul Limasolului. Amintim că Mitropolitul Atanasie nu a semnat decizia Sinodului cipriot din primăvară pe tema ucraineană, atunci fiind văzut acest gest ca unul de mărturisire și credem în continuare că asta a fost.) De asemenea, unitatea românească cere să nu fim de acord cu această „autocefalie” ce aduce numai schismă până și între noi, cei din țară, și românii din Bucovina (partea din Ucraina). Interesele geopolitice americane nu pot să ne țină de cald, chiar dacă ele presupun o colaborare strânsă cu Patriarhia de Constantinopol începută din anii 1950, odată cu Patriarhul Ecumenic controversat Atenagora. Pe de altă parte, nu putem trece cu vederea două puncte sensibile: reacțiile de întrerupere a pomenirii după Sinodul din Creta și crearea unui Vicariat românesc de către Biserica Ucraineană canonică. Articolul de mai sus sugerează că nepomenirea apărută în sânul românilor a fost girată de atitudinea Mitropolitului Ierotheos față de documentele cretane. Pare pusă într-o lumină bună teologic, dar proastă ca așezare/fenomen. În mare parte, ne vedem nevoiți să acceptăm acest punct de vedere, căci situația nu e chiar roză, ci are nuanțe de schismă. Totuși parcă prea este expediat subiectul acesta printr-o remarcă ce nu-și are locul firesc în curgerea textului. Ar trebui accentuat faptul că deciziile din Colimbari au fost mai grave decât cele cu privire la schismaticii ucraineni, deși ambele au coloratură eretică. Ar fi cel puțin echidistant să fie tratate la fel. Așa cum Patriarhia Rusă are dreptul că întrerupă comuniunea cu Constantinopolul și cu grecii doar pe motiv de erezie (papistă), la fel au acest drept și preoții români, chiar dacă la un alt nivel, față de ierarhii semnatari ai documentelor din Creta. Vorbim de aceleași canoane și reglementări legale bisericești. Doare când atitudinea este generată de alți factori decât teologici. Nu acceptul general trebuie să ne motiveze opțiunile, ci adevărul lucrurilor. Adică nu faptul că există o reacție mai puternică față de acțiunile fanariote din Ucraina indică problema, ci erorile concrete. Și invers, nu faptul că cei mai mulți nu au fost de acord cu întreruperea pomenirii după Sinodul din Creta este un semn că fenomenul este greșit, ci aplicarea corectă sau nu a unor dispoziții canonice reale (canonul 15 I-II). În treacăt fie spus, există un antagonism și în privința situației din Ucraina. Dacă Mitropolitul Serafim de Pireu declară că nu poate opri comuniunea cu restul ierarhilor greci după așa-zisa decizie pe tema ucraineană pentru că nu există abateri dogmatice, totuși Patriarhia Rusă nu poate întrerupe pomenirea Arhiepiscopului Ieronim decât pe motive dogmatice. Referatul Arhiepiscopului prezentat în plenul Sinodului Ierarhiei susținea că Patriarhia Ecumenică singură are dreptul de a acorda autocefalie, pe când decizia finală emisă presei a exclus acest detaliu, care face diferența de problematizare canonică sau dogmatică, adică schismă administrativă sau erezie papistașă. Este cam nefiresc să fie inclus în diptice schismaticul Epifanie pe considerentul recunoașterii simplului drept al Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, fără a lua în calcul Tomosul pe baza căruia a fost înființată noua structură bisericească. Deci balanța înclină în favoarea rușilor în cazul foarte probabil că Arhiepiscopul Ieronim va trece la pomenirea conducătorului schismatic în diptice. Pe de altă parte, are dreptate și Mitropolitul Serafim până la momentul de față, când încă nu a fost realizată recunoașterea deplină a ucrainenilor. Celălalt punct sensibil este legat de înființarea unui Vicariat ortodox român de către Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană. Aceasta depinde în mare măsură de nevoile românilor de acolo. Dacă aceia nu vor, ar fi cel puțin ciudat să fie satisfăcută o cerere a BOR din partea Mitropolitului Onufrie în ciuda doleanțelor parohiilor românești din regiunea Cernăuți. Probabil că există la mijloc un conflict mai aparte care-și are rădăcinile în semnarea de către sinodalii români a deciziilor din Creta. În acest fel, românii din Bucovina-Cernăuți sunt mai sceptici la gândul subordonării în vreun fel față de ierarhii trădători români. Aici are un rol important vlădica Longhin, pe care cu siguranță nu l-ar accepta în Vicariat arhiereii noștri și s-ar crea o dezbinare mai mare. Cât de mult și-ar dori românii de dincolo de graniță o apropiere de țară, și acum se văd distanțați din pricina compromisurilor de credință! Trebuie să recunoaștem faptul că nici noi, românii, nu suntem creștini autentici, ci tot interesele materiale ne domină, cel puțin la nivel de ierarhie. Și, ca o ultimă completare pe marginea subiectului ucrainean, remarcăm că Mitropolitul Nectarie de Kerkira, care a fost la Iași de hramul Cuvioasei Parascheva cu moaștele Sf. Spiridon, invocă mai mult motive economice pentru amânarea recunoașterii noii structuri bisericești. Turismul, care este de natură religioasă în mare parte, determină păstrarea relațiilor bune cu Rusia. Cam simplistă această perspectivă, din punctul nostru de vedere.
Trebuie semnalat votul politic al celor două partide USR şi
PNL care reconfirmă ceea ce este probabil o decizie ideologică consecventă iar
nu una care să ţină de oportunitatea finanţării unui obiectiv de investiţii sau
de o adeziune politică pentru proiectele PSD.
Având în vedere împotrivirea repetată a consilierilor celor
două partide pentru finanţarea celui mai important proiect ctitoricesc al
Bisericii Ortodoxe Române considerăm că se impune ca Biserica să-şi reconsidere
neutralitatea politică faţă de cele două partide.
Catedrala Naţională nu este un proiect oarecare ci unul cu imens capital simbolic pentru creştinii ortodocşi ai acestei ţări, şi pentru cetăţenii români în general, iar modalitatea insultătoare în care cele două partide aleg să-şi promoveze interesele antireligioase considerăm că nu trebuie tratată cu indiferenţă ci trebuie confruntată. Considerăm că nu exagerăm atunci când punem semnul egalităţii între şicanele repetate care au vizat construirea Catedralei şi o politică coordonată de agresiune a sentimentului religios ortodox. Însă, dacă în urmă cu un deceniu anticlericalismul vehement constituia apanajul lui Remus Cernea şi a altor personaje asemenea compromise, astăzi vedem că opţiunea anti-ortodoxă este asumată deschis de polul politic dominant.
Patriarhia Română trebuie să solicite un punct de vedere din partea conducerii celor două partide, cu privire la această opţiune politică devenită regulă, un punct de vedere în care să fie indicate argumentele de sprijin pentru prezumtivele lor politici publice. Aceste argumente ar trebui să oglindească în mod limpede activitatea politică a reprezentanţilor acestor două partide.
Deşi consilierii locali nu sunt supuşi unor mandate
imperative, practica directivelor politice care au caracter strategic în orientarea
ideologică a partidelor este una de notorietate. Fie că votul reprezintă
opţiunea personală a consilierilor USR şi PNL, fie că în fapt avem de-a face cu
o politică de partid, această consecvenţă a votului negativ trebuie justificată
şi motivată în mod deschis.
Decizia de respingere a proiectului de finanţare este cu atât mai surprinzătoare cu cât la sfinţirea Catedralei au fost invitaţi şi au participat reprezentanţi ai întregului spectru politic, chiar dacă prezenţa unora dintre aceştia a fost în mod evident inoportună (ne referim la şeful PNL care a ales să fumeze o ţigară pe treptele Catedralei, chiar după slujba de sfinţire). Conversaţia publică purtată în zilele respective sugera un consens general în privinţa importanţei Catedralei pentru demnitatea poporului român, sfinţirea catedralei fiind un moment înălţător, speculat convenabil de liderii politici.
În lipsa argumentelor care să justifice consecvenţa votului negativ, considerăm că cele două partide profesează o discriminare pe criterii confesional-religioase, discriminare care este atât imorală cât şi ilegală. Prin aceea că nu este confruntată, politica anti-ortodoxă a celor două partide prejudiciază interesele credincioşilor ortodocşi şi dă ocazia avansării agendei politice anti-religioase care are drept scop, printre altele, redefinirea bunelor moravuri şi a participării creştinilor la viaţa publică.
