Mitropolitul Longhin în predica de la STănilești (Imagine: R3Media)
Pornind de la un articol scris de presa de limbă română din Cernăuți despre Mitr. Longhin, a apărut și în spațiul mediatic românesc un atac la adresa IPS Sale îndeosebi prin video-ul făcut de Ierom. Eftimie Mitra, dar continuat și de alte publicații care reiau idei neclare pentru discreditare. Deoarece în spațiul românesc nu sunt înțelese diferite aspecte, inflamările gratuite sunt speculate, dar nu aduc un folos real.
Melanjul cu discordie sau îmbinarea cu tact între chestiunile politice și cele bisericești
Mărul discordiei provine din maniera cum sunt tratate problemelor naționale și bisericești și confluența dintre ele. Este firesc să fim români și să suținem cauza noastră în Rep. Moldova și în Bucovina. La fel, este normal să căutăm reglementarea situației bisericești din aceste regiuni în favoarea noastră. Însă nu e normal ca acest proces să fie supus unor interese străine sau greșit înțelese.
Viața bisericească, fiind un element important al neamului nostru, joacă un rol esențial și în raporturile cu românii de peste granițe. Însă nu putem căuta să ne folosim de ea în mod injust pentru atingerea unor scopuri naționaliste. Atunci ar însemna că acelea sunt eronate, mijloacele vădind adevărata față a țintei propuse.
Este normal a cere să fie folosită limba română în bisericile din aceste zone și a exista ierarhi de naționalitate română. Însă nu este de bun augur să ne impunem niște interese politice, poate chiar incompatibile cu cele bisericești, prin intermediul credinței. Nu se ajunge decât la compromiterea Bisericii și chiar a valorilor naționale pe care le proclamăm.
Este nevoie de mult calm, discernământ și cumpătare pentru a descoase aceste ițe și pentru a nu cădea în plasa reacțiilor viscerale la care suntem îndemnați de către unii apărători vajnici declarați ai națiunii și Ortodoxiei.
Mesajul injust al P. Eftimie Mitra
Prima dată, Părintele Eftimie a realizat un mesaj video plin de tot felul de minciuni groase.
Cea mai mare și pe care o pot proba este aceea că Mitropolitul Longhin a îndemnat pe preoții nepomenitori care au venit la Bănceni să jignească, să instige lumea împotriva ierarhilor români. Deoarece am fost și eu prezent, nu doar sfinția sa, ba și mulți alții, declar că lucrurile au stat tocmai dimpotrivă. Există și o filmare în care se găsește și P. Eftimie, care atestă că nu au existat astfel de sfaturi, ci spre luciditate și credință curată. Dacă astfel procedează Părintele cu lucruri care pot fi dovedite, ce încredere poate pretinde în ce spune?
Faptul că ar fi dat antimise sau ar fi sprijinit pe nepomenitorii din România este o minciună greu de probat și despre care nu am nici o dovadă. Din contra, știu precis că Mitr. Longhin nu vrea schismă și rupere de ierarhia română prin nepomenitori, ci doar susține corect pe cei care au ales singuri să protesteze față de derapajele dogmatice, nimic mai mult.
Expresia „Sfânta noastră Biserică”, folosită de IPS Longhin în diferite predici, se referă la Biserica Ortodoxă în ansamblul ei sau la cea canonică din Ucraina de sub Mitropolitul Onufrie. Nicidecum nu o aplică la Patriarhia Rusiei, așa cum manipulează Părintele. Mitropolitul ține și promovează structurile canonice ortodoxe din Ucraina, care în felul acesta sunt sfinte, nu pe cele schismatice ucrainene sau intruzive românești și necanonice în general.
Vlădica Longhin se adresează românilor și credincioșilor din Ucraina, care înțeleg realitățile de acolo din felul cum le trăiesc și le pătimesc și după perspectiva statală a lor, dar și națională. Dacă rupem aceste idei de contextul dat, atunci acuzațiile P. Eftimie de preaslăvire a rușilor au priză, însă ele rămân false. Adevăratele idei ale Mitropolitului sunt: „Basarabia noastră scumpă și iubită”, adică românească, evident că nu ucraineană sau rusească. Atașamentul național este arătat de aceste cuvinte simple și grăitoare.
Cât despre scandalul din Basarabia, unde preotul din Grinăuți a fost scos de enoriași din biserică pentru că voia să treacă la Mitropolia Basarabiei, remarcile IPS Longhin sunt corecte canonic. Nici o Biserică Locală nu are dreptul să intervină samavolnic în teritoriul altei Biserici și nici nu poate pretinde că ar avea drepturi pe teritoriul unui alt stat, cum este Rep. Moldova. Da, există o leătură etnică, însă demersurile pentru restabilirea unității bisericești românești din acele ținuturi trebuie să urmeze niște pași canonici. Dincolo de subiectul foarte vast, afirmațiile criticate nu conțin nimic greșit, în fapt.
Nu în ultimul rând, P. Eftimie trece cu vederea faptul că vlădica Longhin a oprit pomenirea Patriarhului Chiril încă din 2016 pe motive dogmatice, înainte de invazia din Ucraina. Nu este aceasta o dovadă serioasă că nu are afiliere rusească, ci o atitudine nepărtinitoare când vine vorba de credință?
Mitr. Longhin este episcop român, deși critică ereziile ierarhilor noștri
Diferența majoră dintre Mitropolitul Longhin și ierarhia română nu este cea de apartenență sau de crez național, ci de fidelitate față de învățătura ortodoxă. Din trădarea făcută de ierarhii români la Sinodul din Creta (2016) rezultă și o altă deosebire: de verticalitate.
Așa se face că vlădica Longhin critică fără rezerve derapajele dogmatice ale episcopilor români, printre alții, iar politica bisericească românească îl tratează cu dispreț și ca pe un element deranjant. Din păcate, soluția de împăcare pe principii ortodoxe pare greu de găsit, iar asta nu se datorează decât arhiereilor noștri. Mai mult, aceștia urmează o linie străină de Biserică, interese pământești de implementare deficitară a românismului și tratează Ortodoxia ca pe o instituție lumească, seculară. Ba îi îndeamnă și îndrumă și pe oameni să-și trăiască credința tot la acest nivel.
Problema bisericească din Rep. Moldova
Din avânt național și la prima vedere și din instinct românesc nechibzuit, suntem tentați să credem că influența rusă în viața bisericească din Rep. Moldova este una necanonică și samavolnică. Însă adevărul este mai nuanțat și cam defavorabil nouă, deși nu cu totul de partea rușilor. Însă înțelegerea și rezolvarea problemei bisericești de pe aceste meleaguri nu este una simplă și nu se face prin forță brută, pentru că, deși locurile au fost cucerite, nu s-a folosit o oprimare chiar așa cum o denunțăm noi în anii 1800 până la bolșevici, iar realitățile istorice din vreme nu au stat cum le vedem noi astăzi. Românii atunci au cerut adesea ajutorul rușilor în fața turcilor, iar la nivel bisericesc au acceptat atunci relocarea spațiului bisericesc și înființarea Mitropoliei Chișinăului.
În primul rând, jurisdicția bisericească merge mână-n mână cu granițele statale, deși nu în totalitate. Oricum, nu poate fi ignorată situația politică. Mai precis, este greu să pretindem să avem o administrație bisericească pe teritoriul unui stat care ține de o conducere din afara lui.
Atâta vreme cât o astfel de intruziune nu este admisă de statul respectiv, nu este normal ca Biserica să o împingă prea tare, ar fi contra principiilor ei de propovăduire a Evangheliei. Așa se face că noi nu ne putem impune o structură românească în Ucraina decât cu acordul statului, altfel există riscul unui conflict greșit. La fel și în Moldova.
Da, avem o populație română și teritoriile în discuție au fost cândva în administrație bisericească românească, însă pierderea lor a fost recunoscută de noi și acum nu le putem recupera pur și simplu și nu folosind forța și diferite ilegalități.
Subiectul acesta este unul vast și nu l-am studiat în totalitate, dar deocamdată pot spune că acțiunile BOR în aceste regiuni nu sunt nici canonice, nici corecte. Cel mai mult mă descumpănește faptul că argumentele folosite de români sunt mult mai slabe decât ale Patriarhiei Ruse, iar per ansamblu dezbaterea nu a fost dusă până la capăt. Spre exemplu, ai noștri susțin că nu am recunoscut anexarea Basarabiei bisericește de URSS, însă nu au produs o dovadă în acest sens. Pe când, de partea cealaltă, există unele probe că noi am acceptat tacit situația prin primirea Mitropolitului Chișinăului în România după 1948. În mod evident înființarea Mitropolitie de Chișinău în 1813 a fost recunoscută de Mitropoliții Moldovei din acea vreme. Iarăși din păcate, reluarea jurisdicției în 1918 a avut unele minusuri (exilarea episcopilor dinainte și lipsa unui recensământ).
Argumentul că populația din zonă este de etnie română și regiunea a fost cândva bisericește a noastră ne dă dreptul să avem pretenții asupra ei, poate chiar înființarea Mitropoliei Basarabiei, pentru a ajuta la păstrarea etosului național în această perioadă în zonă.
Totuși forțarea lucrurilor prin argumente slabe și prin acțiuni de forță descalifică demersurile noastre și cred că s-ar fi găsit mijloace mai potrivite de folosit. Din nefericire, agenda noastră este mai mult una pro-europeană decât națională și mai mult una modernistă și politicianistă decât bisericească.
În tot cazul, înainte de confruntarea problemelor de teritoriu bisericesc, ar trebui să există măcar dispoziția de a judeca și îndrepta problemele mult mai clare și mai grave de ordin dogmatic. Atunci cu siguranță am avea mai mult câștig de cauză și am înțelege mai bine și atitudinea Mitropolitului Longhin față de Biserica Română și poate ar fi integrat cu inimă bună în conștiința noastră.
Viața creștină este o luptă continuă cu păcatul. Din nefericire, aceasta ajunge să ia forme dramatice din cauza insolenței cu care valorile mondialiste nivelatoare intră în Biserică și sunt impuse chiar de clerici prin metodele specifice. Este elocvent cazul care a izbucnit acum ceva zile la Oradea, unde preotul Ciprian Mega, cel care mai pune puțin stavilă homosexualității în rândul preoților, este intimidat și tras în procese penale de cei împricinați pentru curajul său lăudabil. Totul pentru a se alinia și el resemnării trădătoare a celorlalți, care nu au îndrăzneala și puterea de a sta în fața nelegiuirii. Dar, de fapt, totul nu se limitează la o episcopie, ci la întreaga Patriarhie.
Esența conflictului
După cum relatează însuși Părintele Ciprian într-un interviu admirabil acordat publicației Adevărul, el a fost chemat în judecată pentru violarea vieții private după ce a trimis superiorilor ierarhici, Episcopului de Oradea și Patriarhului, niște capturi de ecran ale unor conversații cu conotații homosexuale dintre un preot consilier și alt bărbat. Acest lucru s-a petrecut în anul 2021 și avea ca scop să nu facă parte dintre slujitori la sfințirea bisericii preotul în cauză. Chiar în acel an a fost chemat ca martor în ancheta penală, unde a răspuns că a procedat în spiritul canoanelor bisericești și al Codului Penal. Însă în vara aceasta, adică după doi ani, a aflat că are calitatea de suspect în dosarul de violare a vieții private.
În situația aceasta dintr-un dosar penal, Pr. Ciprian a cerut în scris de la Episcopia Oradiei o explicație dacă acuzatorul său a avut binecuvântarea arhierească în acest demers, așa cum prevede regulamentul bisericesc. Acest act a ajuns în presă de la Episcopie și disensiunea a luat proporții mult mai mari.
Trebuie observat că reclamația nu are bază legală pentru că nu Pr. Ciprian a sustras acele conversații din telefonul respectivului preot consilier. Însă surprinde faptul că este trecută cu vederea fărădelegea cea mare a relațiilor gay menționate în dialogul răspândit de parcă nu ar fi ceva ieșit din comun pentru un preot. Culmea este că Biserica nu se autosesizează în această privință. Deși Patriarhia susține că forul imediat superior, Mitropolia Ardealului, ar trebui să cerceteze cazul, până acum nu a fost dispusă nici o măsură sau vreo anchetă împotriva slujitorului vădit cu înclinații imorale deosebit de grave.
Mai mult decât atât, Episcopia Oradiei a emis un comunicat public prin care respinge ca fiind mincinoase acuzele la adresa Părintelui Consilier Andi Bacter și transferă greutatea pe umerii Părintelui Ciprian, care este portretizat ca având imaginație regizorală și vede păcate acolo unde nu există. Nu se observă nici o imparțialitate în această atitudine, o cercetare obiectivă care să limpezească lucrurile, ci o părtinire clară.
Mizele reale
În mod evident, există un conflict între clericii cu înclinații homosexuale, care sunt în funcții de conducere ale Bisericii pe valul modern actual care promovează așa-zisa libertate de exprimare sexuală, și Părintele Ciprian Mega. Mai mult, prin aceasta se urmărește înfrângerea oricărui glas care îndrăznește să înfiereze acest mare păcat și să spună lucrurilor pe nume.
Toate acestea se petrec în contextul în care Părintele Ciprian a regizat anul acesta un film în care apar actori importanți chiar și din străinătate, printre care Mickey Rourke și Anthony Delon, numit 21 de rubini, care este o critică artistică la adresa progresismului moral și social promovat de puterile euro-atlantice cu complicitatea masivă a Bisericii. Filmul urmează să fie lansat zilele viitoare.
Toată această intimidare prin intermediul justiției române este foarte posibil să fie o mișcare prin care să fie oprită difuzarea filmului. În orice caz, insinuarea că situația ar sta invers și că Pr. Ciprian urmărește să-și facă o promovare prin scandal nu stă în picioare pentru că nu el este cel care a declanșat acest conflict, ci a fost atras într-un proces penal injust. Complicitatea organelor statului se poate intui din faptul că nu i se pune la dispoziție dosarul cu acuzele care i se aduc pentru a se putea apăra.
Evanghelie și intimidare
În astfel de situații, în Biserică ar trebui să acționeze simțul dreptății în inimile clericilor și credincioșilor implicați sau nu direct. După cum scrie Sf. Apostol Pavel, duhul Evangheliei poruncește ca păcatele grozave să fie sancționate, nu tolerate de întreaga comunitate a Bisericii. El îi mustră astfel pe corinteni: „Se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă” (1Cor. 5: 1-2). Un păcat la fel de mare este a fi hirotonit cleric un homosexual, apoi să mai continue să slujească.
Bineînțeles că cei care ar trebui să ia măsuri sunt ierarhii, însă un rol nu mai puțin important îl au credincioșii și clericii inferiori, preoți și diaconi de mir sau călugări. Nu doar cei din Eparhia Oradiei au o responsabilitate, ci astfel de fapte, care sunt promovate și cultivate sistematic, țin de interesul comun al ortodocșilor. O preocupare serioasă în acest sens, dar pe măsura fiecăruia, nu din iubire de scandal și gâlceavă, este de domeniul fiecăruia dintre noi. Cu rugăciune și dreaptă socoteală.
Din păcate, fărădelegea devine instituțională, nu o boală care să fie tratată în Biserică. Sfidarea este puternică, încât afectează și smintește cugetul tuturor, până la ultimul om de rând pentru că nu vorbim de păcate izolate, ci de o promovare sistematică și păguboasă.
Lăudabile sunt luările de poziție ale unor părinți care se pare că l-au felicitat în particular pe Pr. Ciprian, dar și cele publice ale câtorva clerici și publicații de presă.
Nu toți au avut capacitatea să ia atitudine împotriva fărădelegilor sfidătoare, ci doar un număr mic de oameni, de Sfinți, cum ar fi Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ilie Tesviteanul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Nicolae, Sf. Vasile cel Mare ș.a. Totuși poporul credincios a fost în spatele lor. Aceste lucruri sunt rare astăzi, când nici oameni de înaintare nu prea se găsesc, nici popor care să-și cunoască păstorii și care să nu urmeze pe lupi în locul lor.
Nu în ultimul rând, relevant este și faptul că abaterile de la morala ortodoxă duc și la căderi din credință și la persecutarea celor care o mărturisesc. În acest sens, caterisirea de acum câțiva ani a Pr. Cosmin Tripon de către Episcopul Sofronie nu ar fi de mirare dacă ar fi privită drept o apărare a Bisericii în loc de apostazie. Atunci când confundă unii propria persoană și poziție cu Biserica, valorile se răstoarnă și binele nu mai este cel evanghelic, ci unul personal, egoist, nedrept și deformat sau chiar apostat.
O îndreptare a situației din Oradea, ca să nu mai zicem de sancționarea Episcopului de Huși și de îndreptarea greșelilor dogmatice semnate în Creta, ar fi minimul necesar pentru a trăi într-un mediu bisericesc care să nu fie viciat iremediabil.
PF Părinte Patriarh Daniel în centru, Pr. Viorel Ioniță în stânga sa (Imagine: Ziarul Lumina)
Publicat atât de Ziarul Lumina, cât și de trustul Basilica, articolul scris de Pr. Prof. și Consilier onorific Viorel Ioniță pe tema schimbării Pascaliei cerute prin recenta și cunoscuta Petiție, reprezintă un punct de vedere oficial, poate mai veridic decât postările de pe FaceBook ale d-lui Bănescu. Fiind niște reflecţii, este evident că nu e vorba de un răspuns prin care se tranșează subiectul. Totuși, fiind atât de categorice și zdrobitoare la adresa demersului petiționar, în mod limpede cerințele d-lor Papahagi și Baconschi sunt trimise la plimbare.
Imaginea de ansamblu este aceea că asistăm la o dispută în interiorul Bisericii venită prin niște intelectuali, susținută și de unii ierarhi și guri progresiste, printre care la loc de cinste este chiar purtătorul de cuvânt, d-l Bănescu. Însă deocamdată revoluția nu prinde teren în BOR pe cât ar fi dorit. Cadența avangardistă (și ieșită în decor) a Patriarhiei Ecumenice nu are decât un ecou slab în România.
Partea bună a răspunsului Pr. Ioniță
Pr. Viorel Ioniță, din postura de consilier patriarhal onorific și de delegat până mai ieri al BOR în relațiile sale externe, reprezintă o voce reprezentativă pentru Patriarhia Română. Nu doar că articolul Sfinției Sale este preluat de canalele cele mai importante bisericești, dar el însuși are o greutate deosebită prin rolul pe care l-a jucat în trecut și poziția pe care și-o păstrează în prezent.
Respingerea argumentelor sociale invocate de Petiția inovatoare este corectă și necesară. Viața din diaspora nu este cum ne-o imaginăm noi, ci în funcție de realitățile trăite acolo. În consecință, separația dintre Paști și vacanța dată de stat este bine-venită. În Occident Învierea nu mai are nici pe departe greutatea din mediile ortodoxe, după cum constată un preot slujitor acolo.
Pe fond, este lăudabilă deschiderea unei dezbateri reale pe tema pascaliei, nu doar cu argumente emoționale sau în treacăt. Câteva idei importante:
1. Precizarea că Biserica Georgiei a condamnat cele două Biserici, Finlandeză și Estoniană, pentru schimbarea calendarului dovedește că cele două nu sunt decât excepții care trebuie să rămână așa, nu să dea tonul într-o direcție nedorită și perdantă.
2. Congresul din 1977 a concluzionat că propunerea stabilirii unei date fixe a Paștelui „fie în prima duminică din aprilie fie după a doua sâmbătă din aprilie, susținute de Biserica Romano-Catolică și de CEB, nu pot fi acceptate de ortodocși, căci nu respectă recomandările Sinodului I Ecumenic”.
3. Același Congres a „constatat caracterul eronat al criteriilor actuale de calculare a datei Paștilor (computul) folosite în prezent de Biserica Ortodoxă, pe baza calendarului iulian neîndreptat, anume calcularea echinocțiului de primăvară la 21 martie este întârziată cu 13 zile față de calendarul solar, iar tabele lunare din pascalie sunt întârziate cu 5 zile”.
4. Exactitatea datelor astronomice sunt de o importanță secundară față de cerințele de unitatea bisericească la nivel liturgic și canonic, iar deocamdată credincioșii nu sunt pregătiți pentru astfel de schimbări/adaptări.
5. Există o decizie recentă a tuturor Bisericilor Locale, la Sinaxa din ianuarie 2016 ca data comună a sărbătoririi Paștilor de către toți ortodocșii să nu fie modificată. Cu alte cuvinte, inclusiv Patriarhia Ecumenică trebuie să respecte această hotărâre.
6. Serbarea comună la nivel panortodox a Paștelui nu poate fi acuzată de naționalism religios, de afecte antioccidentale, de calcule politice, ci ea este o cale a „bunului simț” de a prăznui Învierea în unitate și înțelegere cu toți credincioșii ortodocși.
Subiectul esențial care a fost evitat
Tema apropierii dogmatice de lumea religioasă occidentală a fost ignorată de Părintele consilier, deși a fost atacată frontal de Petiția „pascală”. Fără să-i reproșez drastic acest aspect, îl pun pe seama calculelor de politică bisericească prin care să nu fie întinată imaginea Patriarhiei.
Partea dogmatică comportă două laturi, una banală și alta profundă și serioasă:
1. La modul simplist, este curios că Pr. Viorel Ioniță a diagnosticat „intenția de a pune sub presiune conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru a lua o hotărâre prin care să se separe de tradiția tuturor Bisericilor Ortodoxe” ca fiind fundamentată „doar pe motive de ordin social și cultural”. Este adevărat că se cerea ca BOR să caute „să sărbătorească Paștile cu catolicii și protestanții” și pe motive exterioare (sociale și politice), dar a fost prezentat acest demers ca urmărind a „face un pas important spre mult mai complicata reîntregire a Bisericii Lui Hristos, care comportă probleme dogmatice dificile”. În plus, tratarea celorlalte confesiuni ca fiind „Biserici” cu care să ne unim liturgic și dogmatic este o abordare nu doar la nivel exterior, ci profund teologică, cu implicații doctrinare clare.
Aici aș pune simpla întrebare retorică: BOR se definește și activează mai mult la nivel social și cultural decât pe plan dogmatic? Are conștiință teologică sau doar prezență în planul istoric trecător?
2. Toate Conferințele și întâlnirile oficiale inter-ortodoxe menționate, începând cu cea din 1923, au pornit de la tema calendarului și au sfârșit cu Sinodul din Creta (2016), unde a fost evitat subiectul și a fost oficializată doctrina ecumenistă.
Chiar Pr. Viorel Ioniță a scris o carte dedicată pregătirii Sinodului din Creta (Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009. Spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, 2013) în care prezintă parcursul de la Conferința din 1923 până spre documentele pregătitoare ale Sinodului. Cauza și nevoia convocării unui Sinod provine de la deciziile provocatoare de schimbare a calendarului. Însă trebuie adăugat că probabil au existat alte substraturi care au dus la o abordare ciudată în final.
Mai concret, deși Bisericile Locale trebuia să se adune laolaltă să rezolve problema complicată a calendarului și a schismei care s-a produs între ele prin adoptarea neunitară a noului calendar îndreptat, ele au abandonat fix acest subiect la Sinodul care s-a întrunit în final în Creta, 2016. Deși ar fi fost logic să fie măcar amânat, totuși Sinodul s-a ținut. Și nu doar atât, ci a luat una din cele mai importante decizii, anume de a valida doctrinar ecumenismul și participarea la mișcarea ecumenică de „restabilire a unității creștinilor”.
După cum se știe, Patriarhia Ecumenică urmărește în unirea cu lumea religioasă occidentală să fie stabilită întâi o dată comună a Paștelui, lucru ce ar favoriza apropierea dogmatică. Privind retrospectiv, este foarte posibil ca reformarea calendarului din 1923 să fi avut aceleași idealuri „mărețe”, chiar dacă nu au fost menționate atunci în mod expres. Dacă avem în vedere demersurile anterioare, chiar din 1902 și 1920 ale Patriarhiei Ecumenice de implicare a Ortodoxiei în apropierea și chiar unirea cu ereticii, schimbarea calendarului la inițiativa Patriarhului controversat Meletie Metaxakis se încadrează perfect în această perspectivă. Prin urmare, chiar deciziile din Creta (2016) ar reflecta scopurile reale urmărite.
Deci Patriarhia Română, prezentă și semnatară a documentelor acelui Sinod, este foarte implicată la nivel oficial în direcții ecumeniste. Acest lucru evită să îl abordeze Pr. Viorel Ioniță, ceea ce este bine, pe de o parte, pentru că este blocat în practică demersul acesta greșit, dar pe de altă parte, tinichelele rămân legate de coada Patriarhiei noastre și zornăie din când în când cu sunetul apostaziei de la Ortodoxie săvârșite în Creta, 2016 și nerezolvate.
Nu este mai ușor să avem o mărturisire de credință clară la nivel oficial, care să liniștească deplin conștiințele ortodoxe ale credincioșilor din BOR sau chiar din întreaga Biserică? Poate nu e chiar atât de ușor pentru unii și îi împovărează pe alții.
În încheiere, remarc ideea PS Petru Pruteanu, care mi-a fost semnalată, anume că în Biserică există trei autorități: canonică (episcopatul), duhovnicească (duhovnicii) și teologică și acestea ar trebui să colaboreze cel puțin, dacă nu chiar să fie întrupate în aceeași persoană. Este greu de acceptat că episcopii pot să conducă Biserica fără a avea măcar autoritate teologică, adică fără să-și cunoască credința, dar cel mai probabil acesta este nivelul. Însă autoritatea duhovnicească ar trebui să dea tonul în toate, căci atunci fidelitatea față de Evanghelie s-ar păstra prin conștiința trează, chiar și fără cunoștințe sau pârghii canonice foarte puternice.
Comentariu ulterior: Putem constata că este mai profund conflictul din interiorul BOR de la nivel oficial. Nu doar Teodor Baconschi, ci și Vasile Bănescu și-a manifestat reprobarea pe FB față de cele scrise de pr. Ioniță. Din păcate pentru dânsul, se folosește de multe minciuni sau în cel mai bun caz este ignorant. Hotărârea Conferinței din 1923 a vizat mai mult calendarul anual, nu pascalia, așa cum sugerează. Cel puțin doar noi, românii am ținut să schimbăm și pascalia, pe când ceilalți, adică grecii, nu au făcut asta. Iat Conferința de la Moscova din 1948, deși organizată sub auspicii comuniste, a hotărât ca măcar Paștile să fie serbat în mod unitar, făcând concesie Bisericilor care au îndreptat calendarul să-l utilizeze în continuare. Asta pentru că oricum aceasta era realitatea în teren: din anii ’30 nimeni nu mai ținea Învierea după calendarul îndreptat. Dacă ar fi să judecăm cum trebuie implementate hotărârile pascale de la Niceea, discuția nu este atât de simplă pe cât o prezintă purtătorul de cuvânt. În mod limpede Pr. Ioniță a prezentat mult mai bine problema. Cât privește așa-zisa ostilitate față de intelectualitatea „creștină” reproșată atât de d-l Baconchi, dar și de d-l Bănescu, ea nu are fundamente în textul Pr. Ioniță. Dimpotrivă, tocmai că Sfinția Sa a răspuns cu argumente suficient de pertinente și s-a adresat atât mirenilor, cât și clericilor. Însă, dacă dumnealor li se pare că Ortodoxia are nevoie de o mai mare și mai intelectuală „adecvare la realitate”, adică de aggiornamento, acest fapt constituie o problemă serioasă. Hristos este Același ieri și azi și în veci, spune Sf. Ap. Pavel (cf. Evr. 13: 8). Adaptarea pe care o dorește d-l Bănescu este una la filozofie și la curentele moderne, care tocmai sunt înfierate și condamnate de Biserică încă din vremea apostolică. Poate este crunt adevărul, dar dumnealui nu-și găsește locul în Biserică, darmite în postura de purtător de cuvânt al BOR. De fapt, conștientizăm că împărțirea din sânul Bisericii la care face referire d-l Baconschi nu este între pro-occidentali și pro-ruși, ci între credicioși ortodocși și falși credincioși.
Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?
În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.
Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.
Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.
Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.
Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu
De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.
Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.
Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.
În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.
Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos
Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.
Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări: – „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc. – „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos. – „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte. – „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii. – „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii. – „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele. – creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.
Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.
Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.
Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.
Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică
Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.
Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.
Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.
Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.
Credincioși bucovineni care-și apără biserica să nu fie acaparată de schismatici (Imagine: Gândeste.org)
„Nu-L cunosc pe omul Acesta” pare a zice încă din prima propoziție Comunicatul Patriarhiei noastre despre românii din Ucraina enunțat prin gura d-lui Bănescu: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română”. Întregul text, preluat fragmentar de mai toate portalurile, este acesta:
„Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă. Există și o structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. Sperăm ca acesta să devină posibil cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății, întrucât pacea presupune dreptatea.
BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale). Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta.
Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă.
Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”.
Mesajul transmis, dacă ar fi să fie descifrat din formulările contorsionate și corecte politic, ar fi că Patriarhia Română se delimitează de credincioșii etnici români din Ucraina pentru că ei „rămân” în comuniune cu rușii năvălitori. De fapt, ar trebui să se adecveze la „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată” și să nu fie de partea celor care justifică războiul inclusiv prin argumente religioase, adică de partea rușilor.
În realitate, d-l Bănescu comite o serie de confuzii:
1. Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este singura rămasă în comuniune cu BO Rusă, ci chiar și schismaticii din „structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală” îl pomenesc în diptice, adică sunt în comuniune cu Patriarhul Chiril al Moscovei.
2. Nu doar structura condusă de Epifanie s-a delimitat de Biserica Rusă, ci și Mitropolia autonomă de sub PF Onufrie. Primii au făcut-o în mod schismatic, iar ceilalți și-au declarat independența în mod legitim în vara anului trecut, așteptând limpezirea tensiunilor pentru a fi puse toate aspectele în ordine.
3. Evanghelia nu se opune războiului din principiu și nu-l condamnă la modul absolut. Intrarea și motivațiile războiului țin de factorii politici și Biserica nu binecuvintează crimele, dar nici nu interzice înrolarea în armată. Amintim că există o pleiadă de Sfinți Mucenici care au făcut parte chiar din armata romană păgână, cum ar fi Sf. Gheorghe, Sfinții 40 de Mucenici, Sf. Teodor Stratilat și Teodor Tiron și mulți, mulți alții. Este adevărat că Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut o serie de îndemnuri „jihadiste” incompatibile cu duhul ortodox, dar acestea nu pot fi puse pe seama întregii Biserici Ruse (pentru că nu sunt hotărâri sinodale, ci predici personale), cu atât mai puțin în cârca românilor noștri bucovineni.
Așadar îndemnul adresat românilor de acolo de a se „adecva” la realitatea războiului din Ucraina prin dezicerea de ruși este, de fapt, un reproș umilitor și nedrept. Aluzia ar fi că ei sunt în greșeală, fiind parte dintr-o structură care pactizează (este în comuniune) cu rușii, și ar trebui să îndrepte acest partizanat. Însă realitatea este că Biserica Ucraineană canonică nu-i susține pe ruși în nici un fel, ci cultivă simțul național de apărare a țării lor. Cu adevărat, putem spune că d-l Bănescu nu-i cunoaște la propriu pe românii noștri ortodocși din Ucraina, dar e grabnic să dea lecții și să se distanțeze de durerile și greutățile lor. Bineînțeles, condamnând sentențios războiul, dar nefiind alături de cei care suferă de pe urma lui.
Rămân și alte aluzii bulversante strecurate în comunicatul d-lui Bănescu. În primul paragraf, acesta își afirmă speranța că ambiguitatea jurisdicțională bisericească din Ucraina se va limpezi „cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății”, adică prin recunoașterea celor care s-au desprins de ruși. În fapt, el justifică prin aceasta schisma pe care Patriarhia noastră încă nu a recunoscut-o. E de notat că nici portalul Basilica nu a păstrat în textul comunicatului această propoziție.
În aceste condiții, afirmarea seacă a faptului că „BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina” trece neobservată și nu produce nici un efect. De altfel, în condițiile presiunilor la care sunt supuși românii din Bucovina, este de neînțeles cum poate susține Patriarhia „firesc”, iar nu vehement și cu durere și compătimire creștine pe frații de dincolo de granița noastră politică. Este adevărat că Patriarhia precizează separat, la finalul articolul dedicat pe temă, că „este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român”, însă aceste deziderate sunt neclare în contextul bisericesc confuz din Ucraina, nepractice.
Unii, cum ar fi partidul AUR, vin cu un îndemn pompos: „Veniți, fraților, acasă! România este și casă voastră! Patriarhia Română trebuie să vă fie pavăză și voi trebuie să va înscrieți și să țineți de Patriarhia Română, dacă slujiți în ritul creștin ortodox!”. Oricât de frumos sună această chemare, ea este goală de conținut și vădește ignorarea normelor bisericești. Această „venire” nu poate interveni de la sine din inițiativa minorității române în momentul de față. Este adevărat că Patriarhia noastră are tot dreptul să revendice teritoriile bisericești din Basarabia și Cernăuți, dar pretențiile acestea trebuie susținute și promovate în mod înțelept, demn și calculat, nu provocator și samavolnic. Deocamdată, după cum se vede și din Comunicatul discutat, nici statul român, nici Biserica noastră nu-și manifestă atenția și interesul real față de aceste comunități.
De fapt, Patriarhia se spală pe mâini și se dezice de românii din Bucovina din cauza criticilor pe care le-a primit de la vlădica Longhin, Mitropolitul din Bănceni și stareț al Mănăstirii de acolo, care este vocea comunității noastre de pe acele meleaguri. Orgoliul rănit de mustrările față de trădările făcute la Sinodul din Creta îndeosebi nu sună bine în urechile fine ale BOR-ului care se aliniază altei politici decât a Stăpânului real al Bisericii, Care este Hristos. În logica lor, echilibristica politică este preferabilă mărturisirii drepte și curajoase a Evangheliei. Chiar dacă ar fi să fie strâmbat cuvântul Domnului, nu se va da înapoi nici de la aceasta purtătorul de cuvânt al Patriarhiei noastre. Ba chiar va lansa în culise și acuze false la adresa Mitr. Longhin că ar fi rus și omul rușilor, deși este român și apărătorul cel mai de seamă al comunității românești din zonă.
Dar, cu toate că tonul Patriarhiei este unul politic, discordant cu Evanghelia pentru a nu se pune rău cu puternicii pământului, consider că adevărații credincioși, pătrunși de adevărul sfânt de credință, vor susține în rugăciune și cu orice le stă lor în putere și din suflete curate pe frații noștri români din Bucovina ucraineană. Situația lor este surprinsă bine de cuvintele înțelepte alte Mitropolitului Longhin din interviul de mai jos, deși foarte probabil durerile lor sunt mai multe decât poate cineva să le exprime în câteva minute:
Scandalul recent apărut ce planează asupra ierarhiei BOR pune în umbră pe cel anterior despre abuzurile de care este acuzat fostul preot Visarion Alexa. Păcate au fost și vor mai fi în Biserică, dar important este să fie înțelese corect și depășite cu bine de credinciosul de rând. Voi încerca să exprim câteva idei în acest sens în continuare, deși sunt conștient că sunt prea firave față de cerințele împrejurărilor.
(Completare ulterioară: Este util de făcut diferențierea între păcatul personal și scandalul public. Impactul public îl putem aborda și chiar trebuie să-l absorbim și noi în sensul păstrării cursului evanghelic al lucrurilor. Nu putem băga pur și simplu capul în nisip, ci trebuie să urmărim să nu ajungem ca nivelul particular să nu fie transferat asupra corpului credincioșilor sau clericilor.)
Direct sau indirect, Taina Spovedaniei este pusă într-o lumină proastă de acuzele de agresiune sexuală menționate. Șocul emoțional pe care-l resimte orice credincios care ajunge la cunoștința unor astfel de fapte este enorm. Reacția pendulează, de obicei, între negare oarbă și sminteală.
Din păcate, răspunsul oficial de la cel mai înalt nivel al Sinodului BOR este nemulțumitor. Îndrumările legate de spovedanie sunt un răspuns formal, aluziv și neconvingător, care camuflează adevăratele probleme. Suntem deja obișnuiți cu tot felul de măsuri restrictive din societate care, de fapt, afectează buna desfășurare a activităților chipurile pentru a înlătura unele ilegalități.
Interdicția de a săvârși spovedania într-un spațiu separat este absurdă. Cadrul mărturisirii nu este de așa natură încât să favorizeze abuzurile. Dimpotrivă, ele pot fi evitate cu ușurință. Nu ambianța este problema, ci eventual duhovnicii cu apucături deviante, care ar trebui depistați și înlăturați. Restul recomandărilor nu sunt propuneri noi, ci reguli deja cunoscute scrise și nescrise.
Dar esența problemei nu constă în reglementarea exterioară a Tainei Spovedaniei, ci insuflarea unui duh de încredere credincioșilor și poporului român, recuperarea reperelor sfinte ale credinței ortodoxe. Patimi au toți oamenii, inclusiv duhovnicii sunt supuși ispitelor cumplite. Există chiar numeroase cazuri de căderi mari relatate în Pateric sau în alte cărți cu întâmplări folositoare. Dar trebuie găsită înțelepciunea adevărată și luminoasă care să dea sensul adânc al pocăinței și înțelegerii păcatului în așa fel ca să poată fi depășit.
Din nefericire, ducem lipsă critică de oameni cu adevărat duhovnicești, purtați de Duhul Sfânt, care să fie în stare să contrabalanseze aceste sminteli, și diavolul treieră. Dar socotesc că măcar e nimerit să căutăm și să cultivăm noimele cu adevărat evanghelice și cerești ale vieții în Hristos atât la nivelul credincioșilor practicanți ortodocși, cât și ca mesaj coerent pentru tot omul, indiferent de orientare religioasă. Dacă nu le împlinim, măcar să constituim un teren fertil pentru acestea. Realitatea că, în vremurile acestea de pe urmă, fărădelegea s-a înmulțit și dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24: 12) poate fi sesizată în exterior, dar și în noi. Însă soluția nu constă în închiderea ochilor sau în deznădejde, nici într-o abordare strict socială și de fațadă, ci în înfruntarea cu mărinimie a situației, fără a osândi inchizitorial, purtând sarcinile unii altora, dar și identificând și spunând răului pe nume, nu mascându-l sub preș.
Ca un detaliu relevant, declarația d-lui Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, că Visarion Alexa ar putea reveni la slujire după o perioadă de penitență dacă nu se ajunge la condamnare penală ignoră realitatea. Sunt un contraexemplu de înfruntare a situației. Recunoașterea faptelor, probele indubitabile care indică un abuz, sminteala publică și renumele prost căpătat sunt suficiente motive pentru a nu fi repus în treaptă pentru că un preot trebuie să aibă măcar decență morală dacă nu chiar să insufle el însuși sfințenie celorlalți. Desigur că poate reveni la slujire sau poate chiar să spovedească în cazul în care se dovedesc false acuzațiile sau măcar de o gravitate redusă dublată de o pocăință pe măsură, pilduitoare. În rest, mesajul transmis de d-l Bănescu este de relativizare și coborâre a misiunii preotului la statutul de simplu funcționar cu standarde minimale și banale.
Lupta pe care o dă Biserica este să-și păstreze sfințenia, nu să iasă basma curată juridic din scandalurile în care este implicată. Secularizarea este primejdia cea mai mare care o paște.
Pe lângă puținele idei de mai sus, recomandăm în mod deosebit o predică folositoare pe acest subiect a Pr. Ciprian Mega Despre spovedanie:
Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.
Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.
BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință
Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:
Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.
Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.
În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.
Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță
O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.
„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.
Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.
Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.
Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta
Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.
Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.
Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.
Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.
Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor
Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.
Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.
Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților
Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.
Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.
Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.
Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.
Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.
A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?
Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.
Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.
Fenomenul contraproductiv al îngrădiților
De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.
Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.
În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.
Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii
Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.
Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.
Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.
Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.
Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.
Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.
Tema ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie depășește cadrele și interesele credincioșilor de rând pentru că implicațiile sunt administrative, birocratice și nu-i privesc direct. Însă refuzul scris al Sfântului Sinod al BOR și al Patriarhiei (prin semnătura vicarului ei administrativ) scoate la iveală poziționări și conflicte de interes comun.
Refuzul Patriarhiei la cererea Arhiepiscopiei a fost adus în atenția publică de un ziar local din Constanța, Dobrogea Live, și apoi preluat de presa centrală.
Dorința IPS Teodosie de a transforma în mitropolie scaunul tomitan este una care necesită o discuție mai extinsă și destul de complexă, este greu de pus în aplicare în scurt timp. În contextul în care pe teritoriul țării există 6 Mitropolii, formate din cel puțin 3 Episcopii, înființarea uneia noi la Constanța ar presupune arondarea cel puțin a încă unei eparhii la teritoriul dobrogean (Constanța și Tulcea) din componența Mitropoliei Munteniei. Ar putea fi vorba de Arhiepiscopia Dunării de Jos (Galați) sau Episcopia Sloboziei și Călărașilor. Ambele sunt păstorite de ierarhi care nu ar dori să ajungă sub umbrela IPS Teodosie, după cum sugerează răspunsul oficial („nu există eparhii vecine care doresc să fie sufragane scaunului de Tomis”).
În cadrul acesta strict administrativ, ar trebui precizat că, deși în trecut pe teritoriul țării noastre episcopii au avut în grijă teritorii extinse, adică a existat un număr mic de episcopii, totuși nu acesta ar trebui să fie normalul. În Grecia, spre exemplu, care se apropie mai mult de intenția apostolilor, există 81 de eparhii pe o suprafață incomparabil mai mică față de doar 29 în România. O situație similară este ilustrată chiar de scrisoarea-răspuns patriarhală, care menționează că în Mitropolia de odinioară a Tomisului existau 14 episcopii. Altfel spus, la noi arhiereii păstoresc astăzi teritorii întinse, ce implică cerințe pastorale de amploare, care nu pot primi atenția cuvenită în atare condiții mod normal. În acest fel, este hrănită dorința de stăpânire, nu de păstorire. Un contraexemplu, deși nu foarte elocvent, este Ucraina, unde s-a ajuns ca Sinodul să fie compus din peste 100 de episcopi la ora actuală față de 17 în 1991, cu toate că și acolo sunt foarte extinse teritoriile canonice.
Așadar înființarea unui scaun mitropolitan la Constanța presupune o luptă grozavă de interese, fie în direcția concurenței dintre stăpâni (vlădici=episcopi), fie în sensul fărâmițării actualelor teritorii, ceea ce ar însemna să fie iarăși lovite ambițiile hrănite de starea de fapt actuală. Interesul credincioșilor ar trebui să meargă spre a doua variantă, dar chiar și așa este o dezbatere mult prea amplă și aproape refuzată din start, nu e un subiect ușor accesibil.
Nota discordantă a IPS Teodosie deranjează
În schimb, ceea ce a atras atenția este înjosirea Arhiepiscopului Tomisului, care este acuzat că ar avea o „ambiție personală”. Din păcate, aceasta nu este suficient dovedită, ci este mai mult o constatare care nu face cinste Patriarhiei fără argumentele de rigoare. Ar fi fost suficientă expunerea obiectivă de motive de la punctele I-III și V. Mai mult, este sugerată posibilitatea înființării unei astfel de Mitropolii, dar cu alegeri în Sinod, pe care ar încerca să le eludeze IPS Teodosie („Oare pentru a se evita alegerea statutară de mitropolit?”). Aceste remarci vădesc o dispoziție pătimașă, posibil provocată de ambiții la fel de mici de partea cealaltă.
Dar acuzația cea mai clară este adusă chiar din rândul sinodalilor, care au pus în discuție „unele dintre iniţiativele şi acţiunile asumate şi desfăşurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”, consemnate în hotărârea sinodală 1617/2021. Despre acestea se spune că „au creat discuţii aprinse în media şi au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că ele au fost însoţite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral şi de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină şi de răzvrătire”.
Fără să fie cunoscută direct argumentația Arhiepiscopiei Tomisului pentru înființarea unei mitropolii, este de presupus că ea s-a concentrat pe statutul său de odinioară, după cum reiese din declarațiile IPS Teodosie. În acest caz, pare cam lipsită de susținere solicitarea înaintată, cel puțin fără a aduce motive noi față de una mai veche similară, din 2003.
Conflictul dintre sinodali și ierarhul din Constanța este o problemă a lor personală și există prea puține informații publice pentru a alege o parte sau alta. Presupusele interese personale pot fi doar bănuite, nu sunt un fapt indubitabil.
Însă grav este că în această dispută sunt atrase și teme sensibile, cum sunt atitudinile curajoase ale IPS Teodosie legate de restricțiile impuse de pandemia covid-19. După cum se știe, IPS Sa a contestat și pus în discuție interdicțiile de a participa la slujbe anul trecut, purtarea măștii și mai ales vaccinarea contra virusului. Una dintre cele mai controversate și comentate în public acțiuni a fost cea a săvârșirii cu solemnitate anul trecut a slujbei de odovanie a Praznicului Învierii în ziua dinainte de Înălțare. A fost un gest de reparare față de închiderea credincioșilor de Paști în case, care doar în Constanța a avut loc, neacceptat de Patriarhie, deși în toată Biserica Greciei s-a ținut această slujbă cu aceeași semnificație compensatorie. Un alt moment important a fost organizarea hramului Sf. Ap. Andrei la peștera lui din localitatea Ion Corvin, înfruntând restricțiile autorităților. Bineînțeles, exprimarea rezervelor cu privire la vaccinare a stârnit multe nemulțumiri și antipatia autorităților și a presei aservite.
Până la urmă, mărturisire sau ambiții personale?
În ultima perioadă, odată cu închiderea în case din cauza pandemiei, IPS Teodosie a devenit mai activ în mediul online și mai cunoscut prin atitudinile tradiționaliste ale IPS Sale. Nu doar în ce privește oprimarea Bisericii prin restricțiile „sanitare”, ci și intervențiile sale pe teme de credință au produs reacții adverse. Un exemplu este subiectul participării ortodocșilor la slujbele ereticilor în diaspora. Atunci chiar și Patriarhia, nu doar presa, a avut o atitudine de distanțare și dezicere.
Răspunsuri în spiritul tradițional al Ortodoxiei a oferit la diverse emisiuni locale la întrebările ascultătorilor. Un fapt lăudabil, căsătoriile mixte și participarea la slujbele săvârșite de eretici au fost criticate și o sumedenie de abateri și superstiții din popor. Totuși nu și-a asumat respingerea legalizării ecumenismului la Sinodul din Creta din 2016 probabil pentru a nu intra într-un conflict frontal cu linia Sinodului BOR și cu ierarhii și Patriarhii ecumeniști din alte țări și cu interesele geo-politice și religioase mondialiste.
În mod evident se poate constata o schimbare de atitudine în prezent față de trecut, o mai mare fidelitate față de tradiția Bisericii. Este aproape singurul ierarh cu poziționări vizibile, asumate și mărturisitoare. Cel puțin, ocupă un loc în linia întâi și se expune periculos la critici și atacuri din tabăra progresită. Nicidecum nu reprezintă un deserviciu imaginii Bisericii atitudinea IPS Sale, ci poate doar o pată și o provocare la adresa lașității majorității episcopilor români și de peste hotare. Nu e vorba de lipsă de tact pastoral, ci de asumarea unei răspunderi într-un moment crucial, când la nivel oficial Biserica Ortodoxă s-a mulțumit cu cedările și compromisurile în fața presiunii progresist-ateiste a statului.
Chiar dacă vor fi fost lipsuri și slăbiciuni pătimașe în trecut, atitudinea mărturisitoare din prezent a IPS Teodosie poate fi o reabilitare lăudabilă și merită toată susținerea în rugăciune și în orice alt mod onorabil. Avem mare nevoie de verticalitate și fidelitate față de credința ortodoxă, fără dublă măsură, izvorâtă din credința în Dumnezeu sinceră, curată și curajoasă.
În sensul celor spuse, dezicerea de hotărârile Sinodului din Creta ar fi o garanție că adevărul și dragostea de Dumnezeu sunt cele care contează pentru IPS Sa, nu urmărește doar o notorietate efemeră. Nu lupta cu restul ierarhiei este miza, nici frica de ea, ci dragostea pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui și pentru mântuirea prin adevărul pe care ni l-a lăsat în Biserica Ortodoxă.
Ne-am obișnuit să nu avem ierarhi, să fie absenți, funcționari distanți și neimplicați autentic în viața Bisericii, preocupați doar de administrație și de imaginea publică. Iar când un arhiereu are atitudinea corectă și cinstită, el pare și este prezentat ca ceva ieșit din comun, extremist sau cu scopuri străine; este atacat de restul sinodalilor. Va fi până la capăt un conflict care să merite, de dragul lui Dumnezeu? Mai găsește Hristos oameni credincioși Lui pe pământ care să susțină Biserica Sa? Nu sunt întrebări retorice, ci provocări la adresa conștiinței fiecăruia, a IPS Teodosie în primul rând, a sinodalilor și a fiecăruia în parte, de la mic la mare. Nu doar în fața societății progresiste, ci și în fața Domnului, Care judecă și va judeca inimile tuturor.
Pe lângă alegerea a doi episcopi vicari, sesiunea de primăvară a Sinodului BOR aduce noi decizii interesante, bune, dar și cu o notă cel puțin de stângăcie. Este vorba de propunerea spre canonizare a unor sfinți sub titulatura „mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului” și de păstrarea neschimbată a afundărilor de la Botez.
În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:
Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.
În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:
1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;
2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;
3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.
1. În ce privește canonizarea sfinților din perioada comunistă, mai important este de specificat despre ce nu e vorba, adică cine sunt trecuți cu vederea. Sfinții sunt reprezentativi și ocupă un loc deosebit în iconomia bisericească. A canoniza pe sfinții închisorilor sau a-i ignora este o alegere relevantă și un subiect intens pus în discuție. Desigur, nu doar cei din temnițe s-au sfințit, ci poate și mulți din afară, care și-au trăit cu mărturisire credința. Dar hulirea mișcării legionare nu ar trebui să umbrească cinstirea cum se cuvine a unor personalități de seamă, care s-au evidențiat nu prin activitate politică, ci prin trăire martirică. Cel mai cunoscut este Valeriu Gafencu. El nu se găsește pe lista obținută pe surse de unele publicații. Totuși sunt incluși cel puțin doi părinți care au murit în închisorile politice: Arhim. Gherasim Iscu și Pr. Ilarion Felea. Poate fi un început sau o închidere a subiectului. Cred că depinde mult și de noi, de pulsul credincioșilor, de inima care bate cu putere pentru Dumnezeu sau încet și cu frică, timid, ca nu cumva să deranjeze pretențiile lumii. Oricum, până în 2025 este cale lungă și cine știe ce alte evenimente bisericești pot schimba atmosfera până atunci în direcții mai mult ecumeniste și secularizante.
2. Ritualul Botezului prin afundare întreită nu poate fi modificat în urma presiunilor făcute după întâmplarea tragică de la Suceava, când un copil născut prematur a murit după săvârșirea Tainei.
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. În termeni mai dogmatici și mai expresivi, Pr. Stăniloae a formulat ideea de mai sus astfel: „Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică” (TDO, vol. 2, Despre sobornicitatea Bisericii). Deși cu greu pot face o echivalare a celor două texte, să zicem că este vorba de a rămâne în Biserica zidită pe temelia apostolilor prin păstrarea fidelă a predaniilor.
Una peste alta, bine că nu s-a dat curs unor schimbări propuse chiar și de către sinodali precum IPS Calinic de la Argeș. Am ajuns să răsuflăm ușurați că nu se schimbă prin locuri esențiale credința, nu mai avem pretenții la fermitate și claritate. Doar că provocarea aceasta ar fi trebuit să vizeze în primul rând pe credincioși, nu pe cei care ne atacă. Nu doar că suntem legați de mâini și de picioare să ne abatem de la credință, ci facem aceasta cu toată convingerea că este spre mântuirea noastră.
Cât privește cazul de la Suceava, el nu este încă elucidat. Nu se știe precisa cauza morții copilului. Este vorba de lichid înghițit în momentul afundării sau de altceva? O situație nefericită care probabil ar fi putut să fie evitată mai ales dacă scufundarea nu se făcea cu fața în sus. Chiar dacă ar fi o neglijență a preotului, asta nu înseamnă că ritualul este în sine barbar și de abandonat. Toate măsurile de precauția se luau și până acum de preoți și părinții copiilor; este bună o mai mare atenție de acum încolo.
Potrivit unui raport recent din partea agenției pro-Constantinopol Orthodox Times, „Mitropolitul” Epifanie Dumenko din „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică a declarat de curând la televiziunea ucraineană că unele Biserici Locale sunt pe cale să recunoască BOaU.
S-a referit în principal la Biserica Georgiană, unde, potrivit lui, majoritatea episcopilor sunt în favoarea recunoașterii schismaticilor, dar a menționat și Bisericile Ierusalimului, României, Bulgariei și Albaniei, sugerând că ar putea să urmeze exemplul Bisericii Ciprului, unde Întâistătătorul a declarat unilateral recunoașterea și Sinodul a ales să accepte pasiv decizia lui.
Merită remarcat că, potrivit lui Dumenko, doar doi sau trei ierarhi nu au fost de acord cu decizia Întâistătătorului, deși, de fapt, 7 ierarhi sinodali, incluzând pe cei mai de autoritate ierarhi din Biserica Ciprului, au stat împotrivă, în timp ce 9 au votat în sensul de a nu protesta față de decizia Arhiepiscopului.
Și, cel puțin în cazul Bisericii Române, afirmația „mitropolitului” pare a fi fără temei.
OrthoChristian a contactat pe Pr. Michael Tiţa, consilierul personal al Preafericitului Patriarh Daniel al României pe relații străine și inter-bisericești, să-l întrebe despre declarația lui Dumenko și despre starea curentă a Bisericii Române față de BOaU.
Pr. Michael a răspuns:
„Nu cunosc faptele pe care-și bazează Mitropolitul Epifanie din BOaU afirmația cu privire la viitoarele relații ale BOaU cu Biserica Ortodoxă Română. Poziția Bisericii noastre este, până acum, după câte știu, cea exprimată în decizia ei de mai înainte.”
Trimiterea pusă la dispoziție de Pr. Michael se referă la decizia Sinodului din 25 octombrie 2018, unde se „reiterează recomandările din 24 mai 2018 pentru Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei să ajungă împreună la o soluție, în vreme ce este păstrată unitatea de credință și libertatea administrativ-pastorală, cea din urmă reprezentând o trăsătură caracteristică a Ortodoxiei”.
Ierarhii au continuat: „Sfântul sinod subliniază și faptul că unitatea este păstrată prin co-responsabilitate și cooperare între Bisericile Ortodoxe Locale prin cultivarea dialogului și a sinodalității la un nivel pan-ortodox, aceasta fiind o necesitate permanentă în viața Bisericii. Unitatea Bisericii este un dar sfânt al lui Dumnezeu, dar și o mare responsabilitate a ierarhilor, clericilor și credincioșilor fideli”. …
