PF Părinte Patriarh Daniel în centru, Pr. Viorel Ioniță în stânga sa (Imagine: Ziarul Lumina)
Publicat atât de Ziarul Lumina, cât și de trustul Basilica, articolul scris de Pr. Prof. și Consilier onorific Viorel Ioniță pe tema schimbării Pascaliei cerute prin recenta și cunoscuta Petiție, reprezintă un punct de vedere oficial, poate mai veridic decât postările de pe FaceBook ale d-lui Bănescu. Fiind niște reflecţii, este evident că nu e vorba de un răspuns prin care se tranșează subiectul. Totuși, fiind atât de categorice și zdrobitoare la adresa demersului petiționar, în mod limpede cerințele d-lor Papahagi și Baconschi sunt trimise la plimbare.
Imaginea de ansamblu este aceea că asistăm la o dispută în interiorul Bisericii venită prin niște intelectuali, susținută și de unii ierarhi și guri progresiste, printre care la loc de cinste este chiar purtătorul de cuvânt, d-l Bănescu. Însă deocamdată revoluția nu prinde teren în BOR pe cât ar fi dorit. Cadența avangardistă (și ieșită în decor) a Patriarhiei Ecumenice nu are decât un ecou slab în România.
Partea bună a răspunsului Pr. Ioniță
Pr. Viorel Ioniță, din postura de consilier patriarhal onorific și de delegat până mai ieri al BOR în relațiile sale externe, reprezintă o voce reprezentativă pentru Patriarhia Română. Nu doar că articolul Sfinției Sale este preluat de canalele cele mai importante bisericești, dar el însuși are o greutate deosebită prin rolul pe care l-a jucat în trecut și poziția pe care și-o păstrează în prezent.
Respingerea argumentelor sociale invocate de Petiția inovatoare este corectă și necesară. Viața din diaspora nu este cum ne-o imaginăm noi, ci în funcție de realitățile trăite acolo. În consecință, separația dintre Paști și vacanța dată de stat este bine-venită. În Occident Învierea nu mai are nici pe departe greutatea din mediile ortodoxe, după cum constată un preot slujitor acolo.
Pe fond, este lăudabilă deschiderea unei dezbateri reale pe tema pascaliei, nu doar cu argumente emoționale sau în treacăt. Câteva idei importante:
1. Precizarea că Biserica Georgiei a condamnat cele două Biserici, Finlandeză și Estoniană, pentru schimbarea calendarului dovedește că cele două nu sunt decât excepții care trebuie să rămână așa, nu să dea tonul într-o direcție nedorită și perdantă.
2. Congresul din 1977 a concluzionat că propunerea stabilirii unei date fixe a Paștelui „fie în prima duminică din aprilie fie după a doua sâmbătă din aprilie, susținute de Biserica Romano-Catolică și de CEB, nu pot fi acceptate de ortodocși, căci nu respectă recomandările Sinodului I Ecumenic”.
3. Același Congres a „constatat caracterul eronat al criteriilor actuale de calculare a datei Paștilor (computul) folosite în prezent de Biserica Ortodoxă, pe baza calendarului iulian neîndreptat, anume calcularea echinocțiului de primăvară la 21 martie este întârziată cu 13 zile față de calendarul solar, iar tabele lunare din pascalie sunt întârziate cu 5 zile”.
4. Exactitatea datelor astronomice sunt de o importanță secundară față de cerințele de unitatea bisericească la nivel liturgic și canonic, iar deocamdată credincioșii nu sunt pregătiți pentru astfel de schimbări/adaptări.
5. Există o decizie recentă a tuturor Bisericilor Locale, la Sinaxa din ianuarie 2016 ca data comună a sărbătoririi Paștilor de către toți ortodocșii să nu fie modificată. Cu alte cuvinte, inclusiv Patriarhia Ecumenică trebuie să respecte această hotărâre.
6. Serbarea comună la nivel panortodox a Paștelui nu poate fi acuzată de naționalism religios, de afecte antioccidentale, de calcule politice, ci ea este o cale a „bunului simț” de a prăznui Învierea în unitate și înțelegere cu toți credincioșii ortodocși.
Subiectul esențial care a fost evitat
Tema apropierii dogmatice de lumea religioasă occidentală a fost ignorată de Părintele consilier, deși a fost atacată frontal de Petiția „pascală”. Fără să-i reproșez drastic acest aspect, îl pun pe seama calculelor de politică bisericească prin care să nu fie întinată imaginea Patriarhiei.
Partea dogmatică comportă două laturi, una banală și alta profundă și serioasă:
1. La modul simplist, este curios că Pr. Viorel Ioniță a diagnosticat „intenția de a pune sub presiune conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru a lua o hotărâre prin care să se separe de tradiția tuturor Bisericilor Ortodoxe” ca fiind fundamentată „doar pe motive de ordin social și cultural”. Este adevărat că se cerea ca BOR să caute „să sărbătorească Paștile cu catolicii și protestanții” și pe motive exterioare (sociale și politice), dar a fost prezentat acest demers ca urmărind a „face un pas important spre mult mai complicata reîntregire a Bisericii Lui Hristos, care comportă probleme dogmatice dificile”. În plus, tratarea celorlalte confesiuni ca fiind „Biserici” cu care să ne unim liturgic și dogmatic este o abordare nu doar la nivel exterior, ci profund teologică, cu implicații doctrinare clare.
Aici aș pune simpla întrebare retorică: BOR se definește și activează mai mult la nivel social și cultural decât pe plan dogmatic? Are conștiință teologică sau doar prezență în planul istoric trecător?
2. Toate Conferințele și întâlnirile oficiale inter-ortodoxe menționate, începând cu cea din 1923, au pornit de la tema calendarului și au sfârșit cu Sinodul din Creta (2016), unde a fost evitat subiectul și a fost oficializată doctrina ecumenistă.
Chiar Pr. Viorel Ioniță a scris o carte dedicată pregătirii Sinodului din Creta (Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009. Spre Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, 2013) în care prezintă parcursul de la Conferința din 1923 până spre documentele pregătitoare ale Sinodului. Cauza și nevoia convocării unui Sinod provine de la deciziile provocatoare de schimbare a calendarului. Însă trebuie adăugat că probabil au existat alte substraturi care au dus la o abordare ciudată în final.
Mai concret, deși Bisericile Locale trebuia să se adune laolaltă să rezolve problema complicată a calendarului și a schismei care s-a produs între ele prin adoptarea neunitară a noului calendar îndreptat, ele au abandonat fix acest subiect la Sinodul care s-a întrunit în final în Creta, 2016. Deși ar fi fost logic să fie măcar amânat, totuși Sinodul s-a ținut. Și nu doar atât, ci a luat una din cele mai importante decizii, anume de a valida doctrinar ecumenismul și participarea la mișcarea ecumenică de „restabilire a unității creștinilor”.
După cum se știe, Patriarhia Ecumenică urmărește în unirea cu lumea religioasă occidentală să fie stabilită întâi o dată comună a Paștelui, lucru ce ar favoriza apropierea dogmatică. Privind retrospectiv, este foarte posibil ca reformarea calendarului din 1923 să fi avut aceleași idealuri „mărețe”, chiar dacă nu au fost menționate atunci în mod expres. Dacă avem în vedere demersurile anterioare, chiar din 1902 și 1920 ale Patriarhiei Ecumenice de implicare a Ortodoxiei în apropierea și chiar unirea cu ereticii, schimbarea calendarului la inițiativa Patriarhului controversat Meletie Metaxakis se încadrează perfect în această perspectivă. Prin urmare, chiar deciziile din Creta (2016) ar reflecta scopurile reale urmărite.
Deci Patriarhia Română, prezentă și semnatară a documentelor acelui Sinod, este foarte implicată la nivel oficial în direcții ecumeniste. Acest lucru evită să îl abordeze Pr. Viorel Ioniță, ceea ce este bine, pe de o parte, pentru că este blocat în practică demersul acesta greșit, dar pe de altă parte, tinichelele rămân legate de coada Patriarhiei noastre și zornăie din când în când cu sunetul apostaziei de la Ortodoxie săvârșite în Creta, 2016 și nerezolvate.
Nu este mai ușor să avem o mărturisire de credință clară la nivel oficial, care să liniștească deplin conștiințele ortodoxe ale credincioșilor din BOR sau chiar din întreaga Biserică? Poate nu e chiar atât de ușor pentru unii și îi împovărează pe alții.
În încheiere, remarc ideea PS Petru Pruteanu, care mi-a fost semnalată, anume că în Biserică există trei autorități: canonică (episcopatul), duhovnicească (duhovnicii) și teologică și acestea ar trebui să colaboreze cel puțin, dacă nu chiar să fie întrupate în aceeași persoană. Este greu de acceptat că episcopii pot să conducă Biserica fără a avea măcar autoritate teologică, adică fără să-și cunoască credința, dar cel mai probabil acesta este nivelul. Însă autoritatea duhovnicească ar trebui să dea tonul în toate, căci atunci fidelitatea față de Evanghelie s-ar păstra prin conștiința trează, chiar și fără cunoștințe sau pârghii canonice foarte puternice.
Comentariu ulterior: Putem constata că este mai profund conflictul din interiorul BOR de la nivel oficial. Nu doar Teodor Baconschi, ci și Vasile Bănescu și-a manifestat reprobarea pe FB față de cele scrise de pr. Ioniță. Din păcate pentru dânsul, se folosește de multe minciuni sau în cel mai bun caz este ignorant. Hotărârea Conferinței din 1923 a vizat mai mult calendarul anual, nu pascalia, așa cum sugerează. Cel puțin doar noi, românii am ținut să schimbăm și pascalia, pe când ceilalți, adică grecii, nu au făcut asta. Iat Conferința de la Moscova din 1948, deși organizată sub auspicii comuniste, a hotărât ca măcar Paștile să fie serbat în mod unitar, făcând concesie Bisericilor care au îndreptat calendarul să-l utilizeze în continuare. Asta pentru că oricum aceasta era realitatea în teren: din anii ’30 nimeni nu mai ținea Învierea după calendarul îndreptat. Dacă ar fi să judecăm cum trebuie implementate hotărârile pascale de la Niceea, discuția nu este atât de simplă pe cât o prezintă purtătorul de cuvânt. În mod limpede Pr. Ioniță a prezentat mult mai bine problema. Cât privește așa-zisa ostilitate față de intelectualitatea „creștină” reproșată atât de d-l Baconchi, dar și de d-l Bănescu, ea nu are fundamente în textul Pr. Ioniță. Dimpotrivă, tocmai că Sfinția Sa a răspuns cu argumente suficient de pertinente și s-a adresat atât mirenilor, cât și clericilor. Însă, dacă dumnealor li se pare că Ortodoxia are nevoie de o mai mare și mai intelectuală „adecvare la realitate”, adică de aggiornamento, acest fapt constituie o problemă serioasă. Hristos este Același ieri și azi și în veci, spune Sf. Ap. Pavel (cf. Evr. 13: 8). Adaptarea pe care o dorește d-l Bănescu este una la filozofie și la curentele moderne, care tocmai sunt înfierate și condamnate de Biserică încă din vremea apostolică. Poate este crunt adevărul, dar dumnealui nu-și găsește locul în Biserică, darmite în postura de purtător de cuvânt al BOR. De fapt, conștientizăm că împărțirea din sânul Bisericii la care face referire d-l Baconschi nu este între pro-occidentali și pro-ruși, ci între credicioși ortodocși și falși credincioși.
Vasile Bănescu, prieten de durată al ereticilor și dușman al credincioșilor din Biserică (Imagine: AlfaOmega.tv)
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, d-l Vasile Bănescu, se exprimă pe pagina sa de FaceBook. Și o face nu doar pentru a răspunde la situații concrete, ci în mod curent. Așa se face că, deși nu am cont de FB, am aflat de o postare a sa în primă fază prin intermediul criticii pertinente pe care i-o face teologul Mihai Silviu Chirilă. Textul în cauză este unul foarte manierat-contondent la adresa credinciosului pravoslavnic și promovează o viziune doctă, rasată, civilizată, adaptată la „relieful cultural al omului de azi”. Totuși se nasc două întrebări: Cât de conformă este această atitudine cu Evanghelia lui Hristos, cu Ortodoxia? Și cât de pasivi putem fi față de această plagă infiltrată prin canale oficiale?
În numele cui vorbește purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
Orice delegat al episcopului sau al Sinodului, transmite diferite dispoziții și decizii „din încredințarea ierarhului sau a Sinodului”; însă d-l Bănescu nici măcar nu lasă această impresie, cu atât mai puțin nu pare să fie un purtător de cuvânt fidel al Patriarhiei, ci mai degrabă trasează el linia directoare pe care trebuie să se încadreze BOR. Ocupă această funcție oficial și este asumat de instituție. Aproape că este singurul care se pronunță pe diferite subiecte în care este implicată Biserica. Chiar și agenția patriarhală Basilica îi preia și validează mesajele. Este un real vector de formare și formatare a Bisericii, care nu poate fi ignorat pur și simplu.
Poate că este nimerită alegerea unui mirean în această funcție. Alte Biserici au episcopi sau clerici sau mai mulți purtători de cuvânt din toate categoriile. Dar la noi, un laic este potrivit pentru a da răspunsuri la provocările de multe ori mizere ale societății mai degrabă decât Patriarhul sau un alt episcop. Însă ar trebui să existe și o limită, ar trebui să existe prezență și mesaje oficiale și din partea ierarhilor, într-un registru mai sacru, bisericesc.
Se poate observa că mesajele de pe FB ale d-lui Bănescu au fost preluate ca declarații de presă. Chiar și agenția Basilica le-a considerat ca atare, chiar dacă nu a indicat sursa. În felul acesta se ajunge ca mesajele domniei sale de pe FB sau Instagram să fie toate poziții oficiale, cu diferența că nu toate stârnesc atenția opiniei publice. Așadar și materialul recent în care este luată la bani mărunți mărturisirea făcută de unii „pravoslavnici” se poate spune că e asumată de Biserica Română.
Lipsa de reacție a Patriarhiei lasă de înțeles că aceasta este linia oficială. Acest lucru este mult mai limpede dacă e pus în contrast cu declarațiile IPS Teodosie, spre exemplu, care au fost respinse și criticate în mai multe rânduri de aceeași instituție. Deci avem de-a face nu cu o părere personală a d-lui Bănescu, ci cu ideologia diriguitoare a Patriarhiei Române.
Cine este „puristul pravoslavnic” pe care își permite să-l critice d-l Bănescu
De vreme ce nu a existat zilele acestea o persoană sau un grup anume care să-și fi manifestat strident „ura” la care face referire d-l Bănescu sau vreo întâmplare ieșită din comun, înțelegem că se referă la cei care în Duminica Ortodoxiei, imediat anterioară articolului său, au citit Sinodiconul Ortodoxiei și au anatematizat pe toți ereticii și toate abaterile de la dreapta credință.
Însă la acest Sinodicon face referire chiar pastorala de anul acesta al Sfântului Sinod. Ce-i drept, este prima dată când se întâmplă aceasta și nu se mărginește doar la cinstirea icoanelor. În tot cazul, acest fapt atestă valabilitatea actualitatea condamnării solemne a ereziilor în prima duminică din Postul Mare, după cum s-a rânduit acest lucru începând cu anul 843.
Iarăși trebuie să recunoaștem că obiceiul de a se face această slujbă a dispărut de la noi, dar asta nu înseamnă că este străină de duhul și rânduiala Bisericii. Dimpotrivă, este o carență a Bisericii noastre. Păstrarea dreptei credințe, păzirea de erezii și cinstirea celor care s-au luptat pentru buna cinstire a lui Dumnezeu sunt o necesitate care și-a găsit locul chiar în slujbele bisericești, atât sunt de importante.
În acest context, revărsarea mâniei rasate asupra acestora este cel puțin deplasată dacă nu chiar profund greșită și străină de duhul autentic ortodox. Mai mult, această atitudine îl conduce în afara dreptei credințe, pe tărâmul lumesc al ereziei, după cum se poate constata din analizarea pe scurt a postării sale.
Ecumenismul dur și depărtarea stilată de Hristos
Cu toate că există multe detalii care pot fi criticate la unii mărturisitori „ortodocși” neciopliți suficient, printre care multe sunt enumerate corect de Bănescu însuși, poziția de pe care face el această respingere este mult mai dezastruoasă pentru Biserică. Cel puțin contextul ecumenist periculos al zilelor noastre face ca alimentarea lui să submineze grav vâna ortodoxă a Bisericii.
Cu toate că nu sar în ochi atât de mult aspectele punctuale, ci discrepanța totală față de duhul patristic, este necesară o trecere în revistă a afirmațiilor reprobabile, dintre care ar fi de punctat următoarele expresii, urmate de scurte clarificări: – „Ca și cum adevărul de credință e un giuvaer confesional, nu un mod de viață întru Hristos” – Dreapta credință nu este un simplu comportament exterior, ci chiar este un giuvaer, un mărgăritar (cf. Mt. 7:6 și 13:46) al credinței confesionale, care nu trebuie aruncat porcilor, adică oamenilor care-l disprețuiesc. – „ conversația spirituală cu persoane care trăiesc sub același Cer și cred în același Dumnezeu întrupat în Hristos” – Dialogul și conversația cu cei de altă credință este permisă, deși nu fără precauții, dar nicidecum considerându-i credincioși în Același Dumnezeu-Hristos. – „ ecumenismul – ignorant total în conținutul său real care include ideea de „locuire” civilizată a spațiului credinței” – Ecumenismul înseamnă etimologic ‘lumea locuită’, dar nu în spațiul credinței, ci în cel pământesc. Confuzia indusă între cele două „spații” echivalează cu profanarea credinței sfinte. – „Întâlnirea oficială, relația instituțională cu cei din alt mediu religios, participarea la „Săptămâna de rugăciune” (…) toate acestea echivalează automat (…) cu trădarea dogmelor și canoanelor. Cunoscute doar pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Așadar, trădare, deci (auto)excomunicare” – Rătăcirea este evidentă aici prin contrazicerea pe față a canoanelor și dogmelor, care interzic în literă și în duh comuniunea de rugăciune cu ereticii. – „actualizarea și adecvarea mesajului creștin autentic la relieful cultural al omului de azi” – Relieful cultural contemporan ar trebui nivelat după dreptarul Evangheliei, nu invers. Iar o adecvare a Evangheliei la problemele de astăzi ar însemna o critică greu de purtat pentru unii. – „cel mai recent și profund necesar Sinod Ortodox din Creta (2016), unde BOR a strălucit prin prezența fertilă a patriarhului ei. Sinod numit de puristul pravoslavnic „tâlhăresc”” – Strălucirea tâlhărească la Sinodul din Creta s-a făcut tocmai prin abandonarea în brațele ereziei prin texte și expresii ecumeniste, pe care Patriarhia nu are curajul și demnitatea să le dezbată, darmite să se dezică de ele. – creștinismul „emană din Evanghelii și epistolele apostolice” – Credința creștină nu emană doar din cele două surse indicate, după cum consideră protestanții. Ba chiar învățătura Noului Testament este una ascetică, drept-slăvitoare, harică, nicidecum una delicat „agapică și austeră”.
Reacția adevărat evanghelică la „creștinismul” propus de d-l Bănescu nu poate fi decât una de a lua biciul credinței în mână și a scoate afară din Biserica lui Hristos, care este „stâlp și temelie a adevărului” (1Tim. 3:15), toate neguțătoriile și scamatoriile lumești care o întinează.
Ca un rezumat, ecumenismul d-lui Bănescu urmărește să impună un „creștinism” profan, total opus adevărului revelat al Ortodoxiei, pe care el îl numește în mod denigrator „confezionalizat”. El face o confuzie manipulatoare între dialogul cu ereticii și negocierea credinței cu aceștia. Dialogul nu presupune abandonarea propriei identități dogmatice și nici renunțarea la rânduielile bisericești apostolice și patristice. Numai cei care trafichează credința (cf. 2Cor. 2:17) pot accepta rugăciunile în comun interzise de canoane și de tradiția ortodoxă, numind aceasta drept dialog.
Bineînțeles că este foarte supărătoare erezia apocatastazei predicată prin sintagma „universalismul speranței” un concept modern promovat de catolicul Hans Urs von Balthasar, la care au aderat unii și o critică a căruia poate fi citită aici în engleză. Nu insist aici pe acest aspect, pe care l-a dezvoltat bine Silviu Chirilă în filmulețul indicat la început. Menționez doar că nu e ceva pasager, ci confirmat de o altă postare, tot pe FaceBook. La fel și notele ecumeniste criticate în articolul domniei sale nu sunt pasagere, ci convingeri ferme, reconfirmate prin altă postare ulterioară.
Credința tot mai anesteziată a celor din Biserică
Din nefericire, opoziția față de erezia ecumenistă oficializată la Sinodul din Creta este înfrântă tot mai mult și dreapta credință rămâne să fie apărată și păstrată, de multe ori ciuntit, de către „pravoslavnicii” puțini și neînduplecați. Pătura intelectuală preferă modelele protestante și ambianța acestei lumi în dauna credinței ortodoxe și a împărăției lui Hristos.
Reacția extremistă a multor nepomenitori a sufocat și puțina credință a celor echilibrați. Se vede lucrul acesta din lipsa de reacție față de postarea d-lui Bănescu. De altfel, anestezierea aceasta s-a manifestat în multe alte situații, cum ar fi și dansul și trădarea lui Hristos a Mitropolitului Teofan în sinagoga evreilor de acum câțiva ani, când doar nepomenitorii și-au permis să o critice.
Toată această tăcere vinovată și de compromis din partea credincioșilor și mai ales a clericilor nu face decât să valideze corectitudinea deciziei de a întrerupe pomenirea ierarhilor apostați. Nu există altă cale în fața tăvălugului nivelator al tăcerii și conformării trădătoare decât mărturisirea deschisă și oprirea comuniunii cu episcopii. E drept, la aceasta trebuie adăugat și mult discernământ pentru a evita tendințele schismatice vătămătoare.
Se mai poate îndoi cineva că la Sinodul din Creta s-a realizat o trădare care este continuată acum și implementată în Biserica Română? Sunt foarte curios dacă vor contrazice Patriarhul și sinodalii pe purtătorul lor de cuvânt ca să se țină mai degrabă de Hristos și să nu se afunde tot mai mult în mocirla săpată la Creta în 2016.
Credincioși bucovineni care-și apără biserica să nu fie acaparată de schismatici (Imagine: Gândeste.org)
„Nu-L cunosc pe omul Acesta” pare a zice încă din prima propoziție Comunicatul Patriarhiei noastre despre românii din Ucraina enunțat prin gura d-lui Bănescu: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română”. Întregul text, preluat fragmentar de mai toate portalurile, este acesta:
„Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă. Există și o structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. Sperăm ca acesta să devină posibil cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății, întrucât pacea presupune dreptatea.
BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale). Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta.
Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă.
Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”.
Mesajul transmis, dacă ar fi să fie descifrat din formulările contorsionate și corecte politic, ar fi că Patriarhia Română se delimitează de credincioșii etnici români din Ucraina pentru că ei „rămân” în comuniune cu rușii năvălitori. De fapt, ar trebui să se adecveze la „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată” și să nu fie de partea celor care justifică războiul inclusiv prin argumente religioase, adică de partea rușilor.
În realitate, d-l Bănescu comite o serie de confuzii:
1. Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este singura rămasă în comuniune cu BO Rusă, ci chiar și schismaticii din „structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală” îl pomenesc în diptice, adică sunt în comuniune cu Patriarhul Chiril al Moscovei.
2. Nu doar structura condusă de Epifanie s-a delimitat de Biserica Rusă, ci și Mitropolia autonomă de sub PF Onufrie. Primii au făcut-o în mod schismatic, iar ceilalți și-au declarat independența în mod legitim în vara anului trecut, așteptând limpezirea tensiunilor pentru a fi puse toate aspectele în ordine.
3. Evanghelia nu se opune războiului din principiu și nu-l condamnă la modul absolut. Intrarea și motivațiile războiului țin de factorii politici și Biserica nu binecuvintează crimele, dar nici nu interzice înrolarea în armată. Amintim că există o pleiadă de Sfinți Mucenici care au făcut parte chiar din armata romană păgână, cum ar fi Sf. Gheorghe, Sfinții 40 de Mucenici, Sf. Teodor Stratilat și Teodor Tiron și mulți, mulți alții. Este adevărat că Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut o serie de îndemnuri „jihadiste” incompatibile cu duhul ortodox, dar acestea nu pot fi puse pe seama întregii Biserici Ruse (pentru că nu sunt hotărâri sinodale, ci predici personale), cu atât mai puțin în cârca românilor noștri bucovineni.
Așadar îndemnul adresat românilor de acolo de a se „adecva” la realitatea războiului din Ucraina prin dezicerea de ruși este, de fapt, un reproș umilitor și nedrept. Aluzia ar fi că ei sunt în greșeală, fiind parte dintr-o structură care pactizează (este în comuniune) cu rușii, și ar trebui să îndrepte acest partizanat. Însă realitatea este că Biserica Ucraineană canonică nu-i susține pe ruși în nici un fel, ci cultivă simțul național de apărare a țării lor. Cu adevărat, putem spune că d-l Bănescu nu-i cunoaște la propriu pe românii noștri ortodocși din Ucraina, dar e grabnic să dea lecții și să se distanțeze de durerile și greutățile lor. Bineînțeles, condamnând sentențios războiul, dar nefiind alături de cei care suferă de pe urma lui.
Rămân și alte aluzii bulversante strecurate în comunicatul d-lui Bănescu. În primul paragraf, acesta își afirmă speranța că ambiguitatea jurisdicțională bisericească din Ucraina se va limpezi „cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății”, adică prin recunoașterea celor care s-au desprins de ruși. În fapt, el justifică prin aceasta schisma pe care Patriarhia noastră încă nu a recunoscut-o. E de notat că nici portalul Basilica nu a păstrat în textul comunicatului această propoziție.
În aceste condiții, afirmarea seacă a faptului că „BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina” trece neobservată și nu produce nici un efect. De altfel, în condițiile presiunilor la care sunt supuși românii din Bucovina, este de neînțeles cum poate susține Patriarhia „firesc”, iar nu vehement și cu durere și compătimire creștine pe frații de dincolo de granița noastră politică. Este adevărat că Patriarhia precizează separat, la finalul articolul dedicat pe temă, că „este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român”, însă aceste deziderate sunt neclare în contextul bisericesc confuz din Ucraina, nepractice.
Unii, cum ar fi partidul AUR, vin cu un îndemn pompos: „Veniți, fraților, acasă! România este și casă voastră! Patriarhia Română trebuie să vă fie pavăză și voi trebuie să va înscrieți și să țineți de Patriarhia Română, dacă slujiți în ritul creștin ortodox!”. Oricât de frumos sună această chemare, ea este goală de conținut și vădește ignorarea normelor bisericești. Această „venire” nu poate interveni de la sine din inițiativa minorității române în momentul de față. Este adevărat că Patriarhia noastră are tot dreptul să revendice teritoriile bisericești din Basarabia și Cernăuți, dar pretențiile acestea trebuie susținute și promovate în mod înțelept, demn și calculat, nu provocator și samavolnic. Deocamdată, după cum se vede și din Comunicatul discutat, nici statul român, nici Biserica noastră nu-și manifestă atenția și interesul real față de aceste comunități.
De fapt, Patriarhia se spală pe mâini și se dezice de românii din Bucovina din cauza criticilor pe care le-a primit de la vlădica Longhin, Mitropolitul din Bănceni și stareț al Mănăstirii de acolo, care este vocea comunității noastre de pe acele meleaguri. Orgoliul rănit de mustrările față de trădările făcute la Sinodul din Creta îndeosebi nu sună bine în urechile fine ale BOR-ului care se aliniază altei politici decât a Stăpânului real al Bisericii, Care este Hristos. În logica lor, echilibristica politică este preferabilă mărturisirii drepte și curajoase a Evangheliei. Chiar dacă ar fi să fie strâmbat cuvântul Domnului, nu se va da înapoi nici de la aceasta purtătorul de cuvânt al Patriarhiei noastre. Ba chiar va lansa în culise și acuze false la adresa Mitr. Longhin că ar fi rus și omul rușilor, deși este român și apărătorul cel mai de seamă al comunității românești din zonă.
Dar, cu toate că tonul Patriarhiei este unul politic, discordant cu Evanghelia pentru a nu se pune rău cu puternicii pământului, consider că adevărații credincioși, pătrunși de adevărul sfânt de credință, vor susține în rugăciune și cu orice le stă lor în putere și din suflete curate pe frații noștri români din Bucovina ucraineană. Situația lor este surprinsă bine de cuvintele înțelepte alte Mitropolitului Longhin din interviul de mai jos, deși foarte probabil durerile lor sunt mai multe decât poate cineva să le exprime în câteva minute:
Scandalul recent apărut ce planează asupra ierarhiei BOR pune în umbră pe cel anterior despre abuzurile de care este acuzat fostul preot Visarion Alexa. Păcate au fost și vor mai fi în Biserică, dar important este să fie înțelese corect și depășite cu bine de credinciosul de rând. Voi încerca să exprim câteva idei în acest sens în continuare, deși sunt conștient că sunt prea firave față de cerințele împrejurărilor.
(Completare ulterioară: Este util de făcut diferențierea între păcatul personal și scandalul public. Impactul public îl putem aborda și chiar trebuie să-l absorbim și noi în sensul păstrării cursului evanghelic al lucrurilor. Nu putem băga pur și simplu capul în nisip, ci trebuie să urmărim să nu ajungem ca nivelul particular să nu fie transferat asupra corpului credincioșilor sau clericilor.)
Direct sau indirect, Taina Spovedaniei este pusă într-o lumină proastă de acuzele de agresiune sexuală menționate. Șocul emoțional pe care-l resimte orice credincios care ajunge la cunoștința unor astfel de fapte este enorm. Reacția pendulează, de obicei, între negare oarbă și sminteală.
Din păcate, răspunsul oficial de la cel mai înalt nivel al Sinodului BOR este nemulțumitor. Îndrumările legate de spovedanie sunt un răspuns formal, aluziv și neconvingător, care camuflează adevăratele probleme. Suntem deja obișnuiți cu tot felul de măsuri restrictive din societate care, de fapt, afectează buna desfășurare a activităților chipurile pentru a înlătura unele ilegalități.
Interdicția de a săvârși spovedania într-un spațiu separat este absurdă. Cadrul mărturisirii nu este de așa natură încât să favorizeze abuzurile. Dimpotrivă, ele pot fi evitate cu ușurință. Nu ambianța este problema, ci eventual duhovnicii cu apucături deviante, care ar trebui depistați și înlăturați. Restul recomandărilor nu sunt propuneri noi, ci reguli deja cunoscute scrise și nescrise.
Dar esența problemei nu constă în reglementarea exterioară a Tainei Spovedaniei, ci insuflarea unui duh de încredere credincioșilor și poporului român, recuperarea reperelor sfinte ale credinței ortodoxe. Patimi au toți oamenii, inclusiv duhovnicii sunt supuși ispitelor cumplite. Există chiar numeroase cazuri de căderi mari relatate în Pateric sau în alte cărți cu întâmplări folositoare. Dar trebuie găsită înțelepciunea adevărată și luminoasă care să dea sensul adânc al pocăinței și înțelegerii păcatului în așa fel ca să poată fi depășit.
Din nefericire, ducem lipsă critică de oameni cu adevărat duhovnicești, purtați de Duhul Sfânt, care să fie în stare să contrabalanseze aceste sminteli, și diavolul treieră. Dar socotesc că măcar e nimerit să căutăm și să cultivăm noimele cu adevărat evanghelice și cerești ale vieții în Hristos atât la nivelul credincioșilor practicanți ortodocși, cât și ca mesaj coerent pentru tot omul, indiferent de orientare religioasă. Dacă nu le împlinim, măcar să constituim un teren fertil pentru acestea. Realitatea că, în vremurile acestea de pe urmă, fărădelegea s-a înmulțit și dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24: 12) poate fi sesizată în exterior, dar și în noi. Însă soluția nu constă în închiderea ochilor sau în deznădejde, nici într-o abordare strict socială și de fațadă, ci în înfruntarea cu mărinimie a situației, fără a osândi inchizitorial, purtând sarcinile unii altora, dar și identificând și spunând răului pe nume, nu mascându-l sub preș.
Ca un detaliu relevant, declarația d-lui Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, că Visarion Alexa ar putea reveni la slujire după o perioadă de penitență dacă nu se ajunge la condamnare penală ignoră realitatea. Sunt un contraexemplu de înfruntare a situației. Recunoașterea faptelor, probele indubitabile care indică un abuz, sminteala publică și renumele prost căpătat sunt suficiente motive pentru a nu fi repus în treaptă pentru că un preot trebuie să aibă măcar decență morală dacă nu chiar să insufle el însuși sfințenie celorlalți. Desigur că poate reveni la slujire sau poate chiar să spovedească în cazul în care se dovedesc false acuzațiile sau măcar de o gravitate redusă dublată de o pocăință pe măsură, pilduitoare. În rest, mesajul transmis de d-l Bănescu este de relativizare și coborâre a misiunii preotului la statutul de simplu funcționar cu standarde minimale și banale.
Lupta pe care o dă Biserica este să-și păstreze sfințenia, nu să iasă basma curată juridic din scandalurile în care este implicată. Secularizarea este primejdia cea mai mare care o paște.
Pe lângă puținele idei de mai sus, recomandăm în mod deosebit o predică folositoare pe acest subiect a Pr. Ciprian Mega Despre spovedanie:
Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.
Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.
BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință
Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:
Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.
Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.
În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.
Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță
O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.
„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.
Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.
Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.
Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta
Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.
Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.
Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.
Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.
Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor
Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.
Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.
Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților
Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.
Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.
Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.
Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.
Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.
A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?
Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.
Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.
Fenomenul contraproductiv al îngrădiților
De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.
Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.
În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.
Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii
Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.
Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.
Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.
Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.
Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.
Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.
Tema ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie depășește cadrele și interesele credincioșilor de rând pentru că implicațiile sunt administrative, birocratice și nu-i privesc direct. Însă refuzul scris al Sfântului Sinod al BOR și al Patriarhiei (prin semnătura vicarului ei administrativ) scoate la iveală poziționări și conflicte de interes comun.
Refuzul Patriarhiei la cererea Arhiepiscopiei a fost adus în atenția publică de un ziar local din Constanța, Dobrogea Live, și apoi preluat de presa centrală.
Dorința IPS Teodosie de a transforma în mitropolie scaunul tomitan este una care necesită o discuție mai extinsă și destul de complexă, este greu de pus în aplicare în scurt timp. În contextul în care pe teritoriul țării există 6 Mitropolii, formate din cel puțin 3 Episcopii, înființarea uneia noi la Constanța ar presupune arondarea cel puțin a încă unei eparhii la teritoriul dobrogean (Constanța și Tulcea) din componența Mitropoliei Munteniei. Ar putea fi vorba de Arhiepiscopia Dunării de Jos (Galați) sau Episcopia Sloboziei și Călărașilor. Ambele sunt păstorite de ierarhi care nu ar dori să ajungă sub umbrela IPS Teodosie, după cum sugerează răspunsul oficial („nu există eparhii vecine care doresc să fie sufragane scaunului de Tomis”).
În cadrul acesta strict administrativ, ar trebui precizat că, deși în trecut pe teritoriul țării noastre episcopii au avut în grijă teritorii extinse, adică a existat un număr mic de episcopii, totuși nu acesta ar trebui să fie normalul. În Grecia, spre exemplu, care se apropie mai mult de intenția apostolilor, există 81 de eparhii pe o suprafață incomparabil mai mică față de doar 29 în România. O situație similară este ilustrată chiar de scrisoarea-răspuns patriarhală, care menționează că în Mitropolia de odinioară a Tomisului existau 14 episcopii. Altfel spus, la noi arhiereii păstoresc astăzi teritorii întinse, ce implică cerințe pastorale de amploare, care nu pot primi atenția cuvenită în atare condiții mod normal. În acest fel, este hrănită dorința de stăpânire, nu de păstorire. Un contraexemplu, deși nu foarte elocvent, este Ucraina, unde s-a ajuns ca Sinodul să fie compus din peste 100 de episcopi la ora actuală față de 17 în 1991, cu toate că și acolo sunt foarte extinse teritoriile canonice.
Așadar înființarea unui scaun mitropolitan la Constanța presupune o luptă grozavă de interese, fie în direcția concurenței dintre stăpâni (vlădici=episcopi), fie în sensul fărâmițării actualelor teritorii, ceea ce ar însemna să fie iarăși lovite ambițiile hrănite de starea de fapt actuală. Interesul credincioșilor ar trebui să meargă spre a doua variantă, dar chiar și așa este o dezbatere mult prea amplă și aproape refuzată din start, nu e un subiect ușor accesibil.
Nota discordantă a IPS Teodosie deranjează
În schimb, ceea ce a atras atenția este înjosirea Arhiepiscopului Tomisului, care este acuzat că ar avea o „ambiție personală”. Din păcate, aceasta nu este suficient dovedită, ci este mai mult o constatare care nu face cinste Patriarhiei fără argumentele de rigoare. Ar fi fost suficientă expunerea obiectivă de motive de la punctele I-III și V. Mai mult, este sugerată posibilitatea înființării unei astfel de Mitropolii, dar cu alegeri în Sinod, pe care ar încerca să le eludeze IPS Teodosie („Oare pentru a se evita alegerea statutară de mitropolit?”). Aceste remarci vădesc o dispoziție pătimașă, posibil provocată de ambiții la fel de mici de partea cealaltă.
Dar acuzația cea mai clară este adusă chiar din rândul sinodalilor, care au pus în discuție „unele dintre iniţiativele şi acţiunile asumate şi desfăşurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”, consemnate în hotărârea sinodală 1617/2021. Despre acestea se spune că „au creat discuţii aprinse în media şi au adus deservicii de imagine Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că ele au fost însoţite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral şi de comunicarea deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină şi de răzvrătire”.
Fără să fie cunoscută direct argumentația Arhiepiscopiei Tomisului pentru înființarea unei mitropolii, este de presupus că ea s-a concentrat pe statutul său de odinioară, după cum reiese din declarațiile IPS Teodosie. În acest caz, pare cam lipsită de susținere solicitarea înaintată, cel puțin fără a aduce motive noi față de una mai veche similară, din 2003.
Conflictul dintre sinodali și ierarhul din Constanța este o problemă a lor personală și există prea puține informații publice pentru a alege o parte sau alta. Presupusele interese personale pot fi doar bănuite, nu sunt un fapt indubitabil.
Însă grav este că în această dispută sunt atrase și teme sensibile, cum sunt atitudinile curajoase ale IPS Teodosie legate de restricțiile impuse de pandemia covid-19. După cum se știe, IPS Sa a contestat și pus în discuție interdicțiile de a participa la slujbe anul trecut, purtarea măștii și mai ales vaccinarea contra virusului. Una dintre cele mai controversate și comentate în public acțiuni a fost cea a săvârșirii cu solemnitate anul trecut a slujbei de odovanie a Praznicului Învierii în ziua dinainte de Înălțare. A fost un gest de reparare față de închiderea credincioșilor de Paști în case, care doar în Constanța a avut loc, neacceptat de Patriarhie, deși în toată Biserica Greciei s-a ținut această slujbă cu aceeași semnificație compensatorie. Un alt moment important a fost organizarea hramului Sf. Ap. Andrei la peștera lui din localitatea Ion Corvin, înfruntând restricțiile autorităților. Bineînțeles, exprimarea rezervelor cu privire la vaccinare a stârnit multe nemulțumiri și antipatia autorităților și a presei aservite.
Până la urmă, mărturisire sau ambiții personale?
În ultima perioadă, odată cu închiderea în case din cauza pandemiei, IPS Teodosie a devenit mai activ în mediul online și mai cunoscut prin atitudinile tradiționaliste ale IPS Sale. Nu doar în ce privește oprimarea Bisericii prin restricțiile „sanitare”, ci și intervențiile sale pe teme de credință au produs reacții adverse. Un exemplu este subiectul participării ortodocșilor la slujbele ereticilor în diaspora. Atunci chiar și Patriarhia, nu doar presa, a avut o atitudine de distanțare și dezicere.
Răspunsuri în spiritul tradițional al Ortodoxiei a oferit la diverse emisiuni locale la întrebările ascultătorilor. Un fapt lăudabil, căsătoriile mixte și participarea la slujbele săvârșite de eretici au fost criticate și o sumedenie de abateri și superstiții din popor. Totuși nu și-a asumat respingerea legalizării ecumenismului la Sinodul din Creta din 2016 probabil pentru a nu intra într-un conflict frontal cu linia Sinodului BOR și cu ierarhii și Patriarhii ecumeniști din alte țări și cu interesele geo-politice și religioase mondialiste.
În mod evident se poate constata o schimbare de atitudine în prezent față de trecut, o mai mare fidelitate față de tradiția Bisericii. Este aproape singurul ierarh cu poziționări vizibile, asumate și mărturisitoare. Cel puțin, ocupă un loc în linia întâi și se expune periculos la critici și atacuri din tabăra progresită. Nicidecum nu reprezintă un deserviciu imaginii Bisericii atitudinea IPS Sale, ci poate doar o pată și o provocare la adresa lașității majorității episcopilor români și de peste hotare. Nu e vorba de lipsă de tact pastoral, ci de asumarea unei răspunderi într-un moment crucial, când la nivel oficial Biserica Ortodoxă s-a mulțumit cu cedările și compromisurile în fața presiunii progresist-ateiste a statului.
Chiar dacă vor fi fost lipsuri și slăbiciuni pătimașe în trecut, atitudinea mărturisitoare din prezent a IPS Teodosie poate fi o reabilitare lăudabilă și merită toată susținerea în rugăciune și în orice alt mod onorabil. Avem mare nevoie de verticalitate și fidelitate față de credința ortodoxă, fără dublă măsură, izvorâtă din credința în Dumnezeu sinceră, curată și curajoasă.
În sensul celor spuse, dezicerea de hotărârile Sinodului din Creta ar fi o garanție că adevărul și dragostea de Dumnezeu sunt cele care contează pentru IPS Sa, nu urmărește doar o notorietate efemeră. Nu lupta cu restul ierarhiei este miza, nici frica de ea, ci dragostea pentru Hristos, pentru Evanghelia Lui și pentru mântuirea prin adevărul pe care ni l-a lăsat în Biserica Ortodoxă.
Ne-am obișnuit să nu avem ierarhi, să fie absenți, funcționari distanți și neimplicați autentic în viața Bisericii, preocupați doar de administrație și de imaginea publică. Iar când un arhiereu are atitudinea corectă și cinstită, el pare și este prezentat ca ceva ieșit din comun, extremist sau cu scopuri străine; este atacat de restul sinodalilor. Va fi până la capăt un conflict care să merite, de dragul lui Dumnezeu? Mai găsește Hristos oameni credincioși Lui pe pământ care să susțină Biserica Sa? Nu sunt întrebări retorice, ci provocări la adresa conștiinței fiecăruia, a IPS Teodosie în primul rând, a sinodalilor și a fiecăruia în parte, de la mic la mare. Nu doar în fața societății progresiste, ci și în fața Domnului, Care judecă și va judeca inimile tuturor.
Pe lângă alegerea a doi episcopi vicari, sesiunea de primăvară a Sinodului BOR aduce noi decizii interesante, bune, dar și cu o notă cel puțin de stângăcie. Este vorba de propunerea spre canonizare a unor sfinți sub titulatura „mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului” și de păstrarea neschimbată a afundărilor de la Botez.
În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:
Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.
În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:
1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;
2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;
3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.
1. În ce privește canonizarea sfinților din perioada comunistă, mai important este de specificat despre ce nu e vorba, adică cine sunt trecuți cu vederea. Sfinții sunt reprezentativi și ocupă un loc deosebit în iconomia bisericească. A canoniza pe sfinții închisorilor sau a-i ignora este o alegere relevantă și un subiect intens pus în discuție. Desigur, nu doar cei din temnițe s-au sfințit, ci poate și mulți din afară, care și-au trăit cu mărturisire credința. Dar hulirea mișcării legionare nu ar trebui să umbrească cinstirea cum se cuvine a unor personalități de seamă, care s-au evidențiat nu prin activitate politică, ci prin trăire martirică. Cel mai cunoscut este Valeriu Gafencu. El nu se găsește pe lista obținută pe surse de unele publicații. Totuși sunt incluși cel puțin doi părinți care au murit în închisorile politice: Arhim. Gherasim Iscu și Pr. Ilarion Felea. Poate fi un început sau o închidere a subiectului. Cred că depinde mult și de noi, de pulsul credincioșilor, de inima care bate cu putere pentru Dumnezeu sau încet și cu frică, timid, ca nu cumva să deranjeze pretențiile lumii. Oricum, până în 2025 este cale lungă și cine știe ce alte evenimente bisericești pot schimba atmosfera până atunci în direcții mai mult ecumeniste și secularizante.
2. Ritualul Botezului prin afundare întreită nu poate fi modificat în urma presiunilor făcute după întâmplarea tragică de la Suceava, când un copil născut prematur a murit după săvârșirea Tainei.
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. În termeni mai dogmatici și mai expresivi, Pr. Stăniloae a formulat ideea de mai sus astfel: „Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică” (TDO, vol. 2, Despre sobornicitatea Bisericii). Deși cu greu pot face o echivalare a celor două texte, să zicem că este vorba de a rămâne în Biserica zidită pe temelia apostolilor prin păstrarea fidelă a predaniilor.
Una peste alta, bine că nu s-a dat curs unor schimbări propuse chiar și de către sinodali precum IPS Calinic de la Argeș. Am ajuns să răsuflăm ușurați că nu se schimbă prin locuri esențiale credința, nu mai avem pretenții la fermitate și claritate. Doar că provocarea aceasta ar fi trebuit să vizeze în primul rând pe credincioși, nu pe cei care ne atacă. Nu doar că suntem legați de mâini și de picioare să ne abatem de la credință, ci facem aceasta cu toată convingerea că este spre mântuirea noastră.
Cât privește cazul de la Suceava, el nu este încă elucidat. Nu se știe precisa cauza morții copilului. Este vorba de lichid înghițit în momentul afundării sau de altceva? O situație nefericită care probabil ar fi putut să fie evitată mai ales dacă scufundarea nu se făcea cu fața în sus. Chiar dacă ar fi o neglijență a preotului, asta nu înseamnă că ritualul este în sine barbar și de abandonat. Toate măsurile de precauția se luau și până acum de preoți și părinții copiilor; este bună o mai mare atenție de acum încolo.
Potrivit unui raport recent din partea agenției pro-Constantinopol Orthodox Times, „Mitropolitul” Epifanie Dumenko din „Biserica Ortodoxă a Ucrainei” schismatică a declarat de curând la televiziunea ucraineană că unele Biserici Locale sunt pe cale să recunoască BOaU.
S-a referit în principal la Biserica Georgiană, unde, potrivit lui, majoritatea episcopilor sunt în favoarea recunoașterii schismaticilor, dar a menționat și Bisericile Ierusalimului, României, Bulgariei și Albaniei, sugerând că ar putea să urmeze exemplul Bisericii Ciprului, unde Întâistătătorul a declarat unilateral recunoașterea și Sinodul a ales să accepte pasiv decizia lui.
Merită remarcat că, potrivit lui Dumenko, doar doi sau trei ierarhi nu au fost de acord cu decizia Întâistătătorului, deși, de fapt, 7 ierarhi sinodali, incluzând pe cei mai de autoritate ierarhi din Biserica Ciprului, au stat împotrivă, în timp ce 9 au votat în sensul de a nu protesta față de decizia Arhiepiscopului.
Și, cel puțin în cazul Bisericii Române, afirmația „mitropolitului” pare a fi fără temei.
OrthoChristian a contactat pe Pr. Michael Tiţa, consilierul personal al Preafericitului Patriarh Daniel al României pe relații străine și inter-bisericești, să-l întrebe despre declarația lui Dumenko și despre starea curentă a Bisericii Române față de BOaU.
Pr. Michael a răspuns:
„Nu cunosc faptele pe care-și bazează Mitropolitul Epifanie din BOaU afirmația cu privire la viitoarele relații ale BOaU cu Biserica Ortodoxă Română. Poziția Bisericii noastre este, până acum, după câte știu, cea exprimată în decizia ei de mai înainte.”
Trimiterea pusă la dispoziție de Pr. Michael se referă la decizia Sinodului din 25 octombrie 2018, unde se „reiterează recomandările din 24 mai 2018 pentru Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Moscovei să ajungă împreună la o soluție, în vreme ce este păstrată unitatea de credință și libertatea administrativ-pastorală, cea din urmă reprezentând o trăsătură caracteristică a Ortodoxiei”.
Ierarhii au continuat: „Sfântul sinod subliniază și faptul că unitatea este păstrată prin co-responsabilitate și cooperare între Bisericile Ortodoxe Locale prin cultivarea dialogului și a sinodalității la un nivel pan-ortodox, aceasta fiind o necesitate permanentă în viața Bisericii. Unitatea Bisericii este un dar sfânt al lui Dumnezeu, dar și o mare responsabilitate a ierarhilor, clericilor și credincioșilor fideli”. …
Discursul vaccinist ca prevenire a virusului Sars-Cov-2 este subiectul zilei. Asta nu doar din cauza riscurilor sau eficienței injecției în sine, ci mai ales datorită implicațiilor multiple în viața noastră socială. Problema medicală a devenit o problematică socială imensă care este alimentată de frici, constrângeri, manipulări, conspirații și toată suma de factori pe care îi implică pandemia covid în ultimul timp. Deși este dificil să fie luate în calcul toate elementele care alcătuiesc ansamblul provocării venite din partea vaccinării, totuși va trebui să ne găsim liniștea și luciditatea să înțelegem contextul și să luăm o decizie majoră: cum ne raportăm la vaccinare.
Nu doar vaccinul (compoziția lui) constituie problema în sine, ci tot demersul de implementare și fundalul pe care este realizat, adică pandemia de coronavirus. Este vaccinarea o soluție la criza actuală? Este singura opțiune sau măcar cea mai bună? Dar, mai de la rădăcină, există o amenințare la adresa umanității care să necesite o astfel de mobilizare? Este afectată credința și care ar trebui să fie poziția Bisericii și a credinciosului? Problemele de etică medicală ridicate de folosirea unor culturi de celule prelevate de la fetuși avortați și de utilizarea unor tehnici de biologie moleculară sunt serioase, dar puțin supuse discuției. La fel, libertatea de decizie este garantată deocamdată prin lipsa obligativității, dar există un atac teribil asupra ei prin posibile constrângeri pe viitor și prin presiunea socială imensă și bine direcționată.
Așadar avem un tablou complex, format din multe detalii, care țin de compoziția vaccinului și de campania de vaccinare. Deși consider că îngrijorările cele mai mari sunt stârnite de impactul social, nu sunt de neglijat nici conținutul și eficiența în sine a vaccinului.
Tehnologie nouă cu ARNm
Dintre vaccinurile elaborate până acum împotriva virusului sars-cov-2, mare parte din ele, deși nu toate, folosesc tehnologii inovative, care acționează la nivelul unor procese genetice. Înțelegerea întregului mecanism depășește capacitatea unui om obișnuit, chiar și a specialiștilor. Totuși o idee de ansamblu este accesibilă.
În România, este distribuit deocamdată doar vaccinul produs de Pfizer&BioNTech, care se bazează pe tehnica ARNmesager, ca și cel produs de Moderna. Aceasta este o descoperire veche, de aproximativ jumătate de secol, dar abia acum „reușește” să fie pusă în practică după cercetări de ani de zile.
Particula de ARN mesager ține de un mecanism firesc al corpului nostru prin care ADN-ul din nucleu produce o secvență de ARN. Această secvență este formată dintr-un singur fir, similară celor două din ADN. ARN mesager este produs în nucleu, ține de informația genetică a fiecăruia și are rolul de a transmite o comandă corpului să producă diferiți aminoacizi necesari pentru a funcționa bine organismul. Vaccinul introduce secvențe de ARNm care trebuie să ajungă în citoplasma celulei, unde va fi citit de ribozomi, care vor da comanda de a produce doar țepușele virusului corona. Împotriva lor se va activa sistemul imunitar, care va produce anticorpi pentru a le distruge, fiind străine. Astfel, în teorie, se ajunge la o reacție imunitară și virusul va fi anihilat ușor în cazul unei îmbolnăviri.
Există și aspecte mai complicate, cum ar fi modalitatea de a trimite secvențele ARN în celulă fără a fi distruse pe traseu de organism. De asemenea, durata limitată de viață a acestor mesaje ARN, care trebuie să fie suficient de lungă sau scurtă pentru a nu produce efecte dăunătoare. Încă de acum câțiva ani se vorbea despre problemele care puteau fi generate de durata prea lungă sau prea scurtă, fapt ce ar putea duce la ineficiență sau la declanșarea unor reacții autoimune distructive. Probabil au fost rezolvate aceste aspecte între timp.
Atât în SUA, cât și în Europa, vaccinurile produse de Pfizer și Moderna au fost autorizate condiționat sau în regim de urgență pe o perioadă de un an de zile pentru început. Mai în clar, acestea sunt considerat în stadiul de studiu și, deci, nu prezintă încă siguranță. În caz că se va constata că „balanța riscurilor depășește pe cea a beneficiilor, atunci autorizarea e anulată”. În această eventuală situație, cei vaccinați cu reacții adverse vor fi simpli cobai fără noroc.
Aici trebuie remarcat că purtătorii de cuvânt și decidenții în campania de vaccinare din România nu au comunicat suficient de clar această situație, ci s-a vorbit doar despre autorizare, ca în cazul celorlalte vaccinuri. Una este autorizarea unui vaccin și alta acceptarea să fie testat practic pe populație pe considerentul că ar fi mai mari beneficiile decât pagubele „imense” medicale produse de actuala pandemie.
Până la terminarea „studiului”, se constată că există multe reacții adverse post-vaccinale. Există și cazuri de morți.
Având în vedere aceste aspecte, care țin de bioetică, Biserica ar trebui să-și spună cuvântul pe această temă, să se dezică de practicile neconforme cu doctrina ei. Avortul este un păcat major și nu poate fi validat prin nici un mijloc. Totuși mai mulți clerici, chiar și episcopi, s-au pronunțat favorabil față de vaccin, negând din start orice componentă nocivă. Nici măcar nu au luat în considerare valorile morale propovăduite în Ortodoxie când și-au expus opțiunile, ci doar considerațiile de ordin medical preluate necritic.
Mai grav este că până și Sinodul permanent al Bisericii Greciei din 12-13 ianuarie a emis un comunicat în care afirmă că „vaccinurile împotriva covid-19 care sunt utilizate în prezent în patria noastră (Grecia) nu reclamă folosirea unor culturi de celule fetale pentru producerea lor”. Această poziție este bazată pe informările Comisiei Sinodale de Bioetică. Oare este posibil să nu fie cunoscut faptul că vaccinul Pfizer, folosit în Grecia, a folosit totuși asemenea celule în faza de testare? În continuare, hotărârea menționată mai susține că „alegerea vaccinării nu este o chestiune atât teologică sau bisericească, ci în principal medical-științifică și constituie alegerea liberă personală a oricărui om în consultare cu medicul său, fără ca vaccinarea să fie o cădere din dreapta credință și viețuire”.
Poziția oficială a Bisericii
Biserica Ortodoxă Română a adoptat inițial o poziție oarecum neutră (în decembrie, înainte de sosirea vaccinului în țară). Prin purtătorul său de cuvânt, a transmis mesajul că nu se pronunță dacă este sau nu sigur vaccinul, fiind o temă strict medicală. Sunt pomenite câteva aspecte de natură etică: „consimţământul informat al persoanei, descrierea clară a beneficiilor şi a riscurilor, asumarea responsabilității concrete în cazul în care vaccinarea produce efecte adverse asupra sănătății persoanei vaccinate”. În contextul de atunci, când se punea o presiune asupra Bisericii și după apariția unor declarații favorabile din partea unui Mitropolit, poziționarea Patriarhiei a fost una respectabilă, în afară de subiectul liniilor de celule de la fetuși avortați, care nu a fost atins nici până în prezent.
De curând, Biserica a fost de acord să facă informare pe tema vaccinării prin transmiterea unei broșuri emise de autoritățile statului. Acest gest este practic în contradicție cu declarațiile anterioare că nu este o autoritate care să promoveze vaccinul. Chiar dacă ar fi vorba de informarea doar a personalului său, care urmează să fie vaccinat în runda a doua de vaccinare, este vorba de un transfer de autoritate confuz. Nu e normal ca Biserica să-și asume o prezentare care este oricum mult prea simplistă față de complexitatea și gravitatea problemei.
În plus, din păcate, nu a fost luat în calcul și pus în discuție întregul context al vaccinării, anume pandemia de coronavirus. Și mai ales măsurile anti-bisericești din vremea stării de urgență și nu numai. Cât de întemeiată este afirmația că avem de-a face doar cu o provocare medicală, nu și cu una socială și chiar religioasă? Supradimensionarea unei boli, declararea unei stări de pandemie fără repere obiective (pondere de îmbolnăviți și mortalitatea) și cu încălcarea libertăților religioase ar trebui să ridice serioase semne de întrebare și reacții pe măsură din partea Bisericii. Dacă nu, măcar a credincioșilor.
Vaccinarea – implicații sociale profunde
Dincolo de siguranța vaccinului, care și ea este o temă delicată, vaccinarea în masă ca remediu contra virusului este o măsură discutabilă complexă.
Dacă cei vaccinați trebuie să poarte mască în continuare, sunt susceptibili să se îmbolnăvească și pot transmite virusul, se pune întrebarea ce contribuție vor avea ei la stoparea pandemiei. Cu ce ar fi diferiți în mod substanțial de nevaccinați?
Însă cel mai important aspect este acela al reperelor obiective pentru decretarea pandemiei actuale și pentru măsurile de închidere care au fost luate. Rațiunile medicale au primat în fața oricăror altor nevoi umane de deplasare, economice, religioase și chiar… medicale, dar cu privire la alte boli decât covid-19. Sau cel puțin această apreciere este valabilă doar pentru marea masă a cetățenilor, nu pentru toți și nu consecvent.
Lipsa de logică sanitară a măsurilor de izolare este aproape evidentă. Foarte mulți le-au criticat pe bună dreptate. Ei bine, vaccinarea se înscrie în continuarea acestei absurdități în care omenirea este călcată în picioare, toate valorile sunt disprețuite în numele unei boli ale cărei consecințe au fost mult exagerate. Îndeosebi latura religioasă, spirituală a fost cea mai atinsă, fiind puternic mutilată, îngrădită și chiar în totalitate suspendată. Și nu doar că a fost afectat cultul public, ci chiar virusul a devenit noua religie care nu trebuie contestată nicidecum.
„Sănătatea publică” a devenit un bastion important, pentru care se cer mobilizate toate eforturile și chiar făcute toate sacrificiile. Însă nu trebuie să uităm că ea nu este absolută, ci poate și trebuie să fie protejată prin măsuri temporare, necesare și proporționale. Mai important de menționat este faptul că „ordinea de drept a societății reprezintă un bun public superior ideii de sănătate publică”.
Însă de la teorie la practică distanța este diametral opusă. Dacă până acum a existat războiul cu terorismul, care a dus la pierderea intimității prin impunerea unui control intruziv, acum sunt răsturnate chiar valorile de bază pe motiv de pandemie. Omul este redus la trup, pe care trebuie să-l venereze ferindu-l aproape ritualic de infectarea cu virusul corona.
Avem în desfășurare o religie primitivă, o idolatrizare îngustă a trupului. Întregul univers se reduce la pământ și la corpul uman; sufletul și raiul sunt scoase din ecuație. Hristos și Sfânta Împărtășanie nu mai au valoare, sunt chiar surse de contaminare. Doar frica de boală trebuie să stăpânească în mintea noastră. Biserica trebuie să accepte și să se conformeze acestei noi stări de fapt, să păstreze distanța socială, dezinfectarea, masca și… tăcerea. Tot sacrificiul trebuie să se concentreze pe covid, nicidecum pe mântuirea sufletului.
Desigur, oamenii puțini la suflet, prinși de grijile lumești, poate și înșelați de duhurile rele, de propriile patimi și de amăgirile de care am pomenit, vor ceda, vor jertfi, se vor pleca în fața pandemiei, cu abnegație sau mai cu rețineri. Aceasta pare a fi miza cea mai mare, rătăcirea ultimă, anume renunțarea la valorile dintotdeauna pentru niște himere.
Acesta este un curs firesc al lucrurilor, o degradare vizibilă aproape într-o singură generație. Renunțarea la trecut, la credință, la Biserică, la Dumnezeu, la spirit în favoarea comodității imediate și a surogatelor spirituale ne-a adus în acest punct. Nu că nu ar fi niște centre care dictează la propriu acest parcurs, dar și lumea se coace în această direcție.
Coordonarea guvernelor, implicarea forurilor mondiale, cum este Organizația Mondială a Sănătății, în luarea unor decizii cel puțin discutabile dacă nu evident aberante este stridentă. Spre exemplu, acceptarea modificării definirii imunității de grup de pe o zi pe alta este o mostră a abdicării de la rațiunea sănătoasă.
Din păcate, Biserica și clericii de orice rang se aliniază conștiincios discursului pro-vaccinare. Dintr-o dată, este adus argumentul că vaccinul nu reprezintă o încălcare a unei dogme, de parcă trebuie să fie vorba de atingerea unui anumit punct din învățătura de credință. Nu se observă că totul se reduce la lumea aceasta, se renunță cu totul la credință. Practic, se ajunge ca și Ortodoxia să-și schimbe gustul, să fie lăsată doar cu niște forme exterioare goale de conținut, ca niște povești sau basme frumoase sau nici măcar atrăgătoare.
În acest context, cum am mai putea să ținem la învățătura patristică despre rolul relativ al medicinii? Sf. Vasile cel Mare subordonează totul credinței, chiar și sănătatea trupului. Toate să fie făcute spre slava lui Dumnezeu. Sunt boli provocate de factori materiali și trebuie tratate prin metodele puse la îndemână de arta medicală, dar există și cauze spirituale ale îmbolnăvirii, cum sunt păcatele sau influențele duhurilor rele, situație în care este necesară pocăința, rugăciunea și răbdarea. Mai bine spus, chiar și în cazul bolilor strict trupești, mintea tot la Dumnezeu trebuie să se îndrepte pentru că neputințele sunt o reflectare a stricăciunii la care este supusă această lume.
Contracararea acestui nor de minciuni care se țese tot mai bine și coordonat este dificilă pentru că lupta este inegală, cel puțin la prima vedere. Este o confruntare între guverne și cetățean, între instituții internaționale și omul de rând, care se vede nevoit să-și asigure un loc în societate. Desigur că suntem striviți de toată această mașinărie imensă numită mondializare. Dar există și Dumnezeu.
Pentru a ne explica situația, nu este nevoie să apelăm la tot felul de teorii ale conspirației, probabil multe din ele fabricate. Fie că sunt inventate de diversioniști, fie de anumite curente spirituale false, fie de fricile banale omenești, există o importantă și nocivă doză de panică și minciună care este picurată în scenariile vehiculate îndeosebi pe internet.
După cum am spus în mai multe rânduri, nu trebuie să ne temem de himere, ci să ne apărăm de amenințările concrete. Nu presupuse nanocipuri inserate în vaccinuri sunt problema, nici controlul total asupra minții prin inteligența artificială, lucruri nedovedite, care țin mai mult de SF, ci mai degrabă manipularea și controlul maselor prin inginerii sociale și psihologice, prin mass-media și alți vectori de influență.
Din păcate, luăm prea mult seama la povești catastrofice și apocaliptice, care induc o reacție pământească, neduhovnicească, ne atrag tocmai în planul material al confruntării, care este perdant. Desigur că orice spiritualizare a bolii și realităților pământești va fi nedreaptă, va afecta chiar și viața socială, nu doar pe cea spirituală. Există destule argumente valide chiar și din perspectivă strict pământească împotriva vaccinării și pandemiei, dar insuficient de puternice pentru că discursul oficial este o combinație între protejarea sănătății și o anumită prezentare religioasă a ei.
Concluzii
Vaccinurile actuale puse în circulație reprezintă un risc pentru că sunt insuficient testate. Tehnologia folosită este una complexă și greu accesibilă înțelegerii comune; de aceea este greu de apreciat cât de sigură și eficientă este. Teoretic, nu există pericole majore, dar nici încredere pe termen lung. Biologia moleculară este un teren instabil și deschide poarta spre o perspectivă primejdioasă din punct de vedere etic. Bineînțeles, există și posibilitatea ca producătorii să introducă alte informații genetice decât cele declarate, fie din greșeală, fie deliberat, strategic.
Dar neîncrederea este dată în special de modul și fundalul pe care este implementată vaccinarea. Ea practic validează dimensiunea pandemică a virusului fără o dezbatere onestă a subiectului. Ba chiar duce lucrurile într-o nouă fază a grijii sacre față de sănătate și la posibila marginalizare a celor care au alte valori în viață, care țin la credință și la perspectiva spirituală asupra existenței pe pământ.
Poate niciodată nu a fost mai valabil dictonul că drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Mai ales dacă sunt de natură generală, comunitară, nu personală. Binele real trebuie să pornească de la cel individual, nu de la cel colectiv și trebuie să fie riguros, să nu prezinte o sumedenie de dileme și lipsuri.
Ultimul cuvânt ar trebui să-l aibă libertatea individuală a fiecăruia, fără constrângeri și îngrădiri fățișe sau mascate. Poate unii vor opta să se vaccineze, în funcție de starea lor de sănătate și dispoziția interioară dictată de frică și nesiguranță, iar alții vor avea tăria să evite riscurile trupești și spirituale ale unei asemenea opțiuni. Însă provocarea cea mai mare este aceea de a prefera adevărul și a ști să renunți la comoditatea de moment a trupului pentru a câștiga odihna cea veșnică a sufletului.
După negocieri cu autoritățile, s-a ajuns la același deznodământ ca la sărbătorirea Sf. Parascheva la Iași. Din Comunicatul Patriarhiei, rezultă că anul acesta va impusă respectarea „riguroasă” a regulilor igienico-sanitare pelerinilor ce vor să se închine moaștelor Sf. Dimitrie Basarabov. Dacă odinioară au fost folosite în procesiune pentru a cere ajutor de la Dumnezeu împotriva molimelor, acum este considerat sursă de îmbolnăvire.
Cel mai important, „credincioșii din municipiul București” vor fi singurii care vor fi lăsați dacă „vor dori să se închine la Sfintele Moaște” în condiții speciale, pe durata a trei zile. Deși accesul este destinat mai multor oameni decât la Cuvioasa Parascheva pentru simplul motiv că Bucureștiul este mai mare decât Iașiul, regulile de igienă pârâtă vor fi mult mai drastice și profanatoare. Printre ele, „protejarea raclelor cu moaștele Sfinților cu un material care va permite o permanentă igienizare”. Bineînțeles că, în aceste împrejurări, ne putem întreba unde mai este credința în spirit, în sfințenie, în moaște, mai presus de trup și materie. Care mai este rostul închinării?
Practic, la București credința ortodoxă, prin reprezentanții ei oficiali, după negocieri, a primit o lovitură mai grea decât la Iași. Atât doar că nu este interzis de tot pelerinajul, ci este organizat în mod degradant, chiar profanator.
La prima vedere, pare că ar trebui chiar evitată închinarea pentru a nu se transforma în opusul ei. Dar… vom vedea ce va fi.
Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, din perioada 25-27 octombrie 2020, are loc anul acesta în condiţii diferite, impuse de restricțiile sanitare cauzate de pandemia Covid 19 din România.
Astfel, participarea la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (prăznuit la 27 octombrie), organizată de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, se va desfășura anul acesta în condiții de maximă precauție, ordine și protecție, sub semnul respectării riguroase a normelor igienico-sanitare, impuse de starea de alertă specială în care se află acum municipiul București.
Credincioșii din municipiul București care vor dori să se închine în zilele respective la Sfintele Moaște, o vor putea face în următoarele condiții:
accesul la raclă se va face pe un singur rând de persoane care vor aștepta una în spatele celeilalte, păstrând distanța de 1,5 m între ele;
pe trotuarul cu un culoar unic de acces vor fi trasate marcaje de staționare pentru facilitarea păstrării acestei distanțe;
pe marginea traseului unic de acces vor fi amplasate anunțuri cu privire la păstrarea distanței și respectarea normelor igienico-sanitare;
se va crea un flux unic de circulaţie a credincioșilor, cu intrare de la baza Dealului Patriarhiei şi cu ieșire separată, pe strada Patriarhiei spre strada 11 iunie;
voluntarii prezenți, care vor purta permanent măști de protecție și mănuși, vor oferi credincioșilor materiale de dezinfectare și igienă.
În contextul pandemiei, de care suntem cu toții conștienți și în care Biserica însăși a desfășurat o intensă campanie de promovare și conștientizare a regulilor igienico-sanitare, în vederea adecvării la contextul stării de alertă din București și pentru organizarea în condiții de reală siguranță a sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din acest an, au fost luate următoarele măsuri speciale:
renunțarea la procesiunea „Calea Sfinților” la care participau foarte mulți preoți și credincioși mireni;
reducerea numărului de clerici slujitori și cântăreți bisericești la toate slujbele sărbătorii;
reducerea perioadei de expunere a sfintelor moaște spre închinare la doar 3 zile (25-27 octombrie);
protejarea raclelor cu moaștele Sfinților cu un material care va permite o permanentă igienizare.
Programul liturgic al acestor zile de sărbătoare este următorul:
Duminică, 25 octombrie 2020, la ora 7.00, Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor vor fi scoase din Catedrala Patriarhală și aşezate în baldachinul de pe Colina Bucuriei alături de moaștele Sfântului Stelian – Ocrotitorul copiilor, ale Sfinților Împărați Constantin și Elena și ale Sfântului Nectarie. Între orele 9.00-12.30, va fi oficiată Sfânta Liturghie la Altarul de vară din incinta Catedralei Patriarhale.
Luni, 26 octombrie 2020, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, de la ora 9.30, se va săvârși Sfânta Liturghie la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală.
Marți, 27 octombrie 2020, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, începând cu ora 9.00, la Altarul de vară de lângă Catedrala Patriarhală va fi săvârșită Sfânta Liturghie arhierească de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu cei 3 episcopi vicari din București, câțiva preoți şi diaconi.
Pentru asigurarea respectării normelor sanitare cu privire la distanțarea fizică de 1,5 m, la sfintele slujbe oficiate în perioada 25-27 octombrie 2020 la Altarul de vară de pe Colina Bucuriei vor putea participa maximum 200 de persoane.
Reintroducerea Sfintelor Moaşte în Catedrala Patriarhală se va face la sfârșitul zilei de 27 octombrie 2020 după închinarea ultimului credincios.
Pentru a răspunde dorinței credincioșilor din întreaga ţară şi din afara graniţelor, de a fi părtași la momentele liturgice ale sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Televiziunea și Radioul TRINITAS vor transmite în aceste zile de sărbătoare toate slujbele religioase de la Catedrala Patriarhală.
