Despre ecumenism. Întrebări de bază și răspunsuri esențiale

Abaterile de la credința dreaptă au constituit dintotdeauna o provocare pentru creștini și nici în vremea noastră nu suntem scutiți de o astfel de problemă. Ecumenismul este principala erezie cu care ne confruntăm astăzi. Aceasta este o învățătură rafinată, ale cărei erori teoretice nu sunt ușor de sesizat pentru că se urmărește o unire a „Bisericilor” diferită de modelul cunoscut și îndătinat, cum au fost încercările eșuate din trecut între catolici și ortodocși. Aceasta înseamnă că trebuie atenție sporită prin ce anume este încălcată dogma ortodoxă.

Un alt aspect foarte important, pe lângă acela al atenției la amăgirea pe care o ascunde, e că ecumenismul este deja foarte infiltrat în Biserică, în rândul clericilor, mai ales al ierarhiei superioare. Este suficient să observăm că IPS Teodosie de Tomis, un episcop cu poziții tradiționaliste în ultima vreme, a avut convingeri ecumeniste până nu demult, fapt recunoscut chiar de el însuși. Cu atât mai mult restul arhiereilor educați în spiritul acesta au concepții neortodoxe. În loc să fie apărătorii și garanții dreptei credințe, foarte mulți dintre episcopi au ajuns să promoveze cel mai adesea viziuni ecumeniste unioniste. Din cauză că Facultățile de Teologie și mediul oficial bisericesc este infestat strategic cu idei eronate și total străine de tradiția patristică de veacuri, este necesară o revigorare, o mărturisire a ortodoxiei. Nu avem o scuză dacă urmăm păstori care, în loc să conducă la rai, încuie ușile cerului și nici ei nu intră. Trebuie să știm la ce să fim atenți, care anume este pericolul mișcării ecumenice.

Biserica (Ortodoxă) este corabia mântuirii în fața ereziilor și furtunilor veacului
Foto: Ziarul Lumina

Întrebări și răspunsuri fundamentale despre noua erezie a ecumenismului

Ce este erezia?

Prin erezie definim două lucruri: o învățătură care se abate de la dreapta credință și o grupare care aderă la ea. Dar putem desemna și doar unul din cele două aspecte, abaterea doctrinară sau structura bisericească separată. Nu e vorba despre orice concepție care vine din neștiință, nevinovată, ci de aceea care contrazice și se împotrivește adevărului Bisericii. Astfel, primele grupări de acest gen au fost fariseii și saducheii din rândul iudeilor. Apoi în creștinism au apărut iudaizanții, nicolaiții și alte formațiuni. Dar conceptul de erezie a ajuns să fie folosit pentru a indica mai degrabă devierea dogmatică decât separarea. Acest sens, de învățătură greșită, apare și în Noul Testament, în Epistola a 2-a a Sf. Ap. Petru, care vorbește de „erezii pierzătoare”.

Ereziile reprezintă abateri în anumite puncte, nu în toată învățătura. Dar, prin aceasta, este afectată întreaga credință, coerența ei, adică este indusă în suflet o raportare greșită generală la Dumnezeu. Există și erori care nu afectează credința, ci se referă la pocăință, organizarea vieții bisericești și cult; acestea duc la schisme și sunt grave, dar nu la fel ca ereziile. Acestea nu se compară cu greșelile morale, care reprezintă o slăbiciune sufletească, ci sunt păcate împotriva Duhului Sfânt și rup legătura cu Dumnezeu. De aceea ereticii și schismaticii au fost excluși din Biserică de Sfinții Părinți ca mustrare și pentru că nu mai au comuniune cu restul credincioșilor.

Ce este ecumenismul sau mișcarea ecumenică?

Ecumenismul este un curent, pe care-l putem caracteriza ca fiind eretic, a cărui denumire vine de la termenul ikumene (οικουμένη), care înseamnă „lume, omenire, spațiul locuit de pe pământ”. Acesta pornește de la constatarea că există multe confesiuni creștine diferite și ar trebui ca între ele să se ajungă la împăcare în credință. Mijloacele folosite în acest sens sunt dialogul, rugăciunea împreună, contactele sociale și întrajutorarea reciprocă. Fondul comun care constituie motivul unirii este că toate aceste denominațiuni ar fi chipurile parte din Biserica lui Hristos și cred în El. Dorința de a se ajunge la înțelegere ar trebui să provină, conform ecumeniștilor, din conștiința că toți s-au abătut de la credință și trebuie să renunțe la greșelile lor pentru a realiza unitatea între ei.

Când a apărut ecumenismul și unde?

Această mișcare de refacere a unității a apărut în lumea protestantă în a doua parte a sec. al XIX-lea. După ce au ajuns la un declin puternic, liderii protestanți au considerat că revigorarea credinței se poate realiza prin propovăduirea creștinismului celor necredincioși. Însă, atunci când s-au lovit de dezbinarea lor internă, care făcea ca mărturia lor să nu fie unitară și credibilă, au decis să depună eforturi de împăcare pentru a avea o voce comună în fața celor dinafară. Aceasta nu pentru că ar fi conștientizat propriile greșeli, ci pentru a nu mai fi o poticnire pentru cei din exterior. Practic, căutarea unității se înscrie în ideologia protestantă că fiecare este în stare să-L găsească singur pe Hristos, alegând ce i se pare bun de ce este rău în tradiția denaturată ajunsă până la el. Cu cât sunt înlăturate greșelile acumulate în timp, cu atât s-ar ajunge la adevăr și unitate, chiar dacă fiecare se găsește în rătăcire. Este nivel următor în a nega continuitatea și adevărul Bisericii și a consolida ambiguitatea.

Este important de remarcat că doctrina protestantă este foarte ancorată în social. De aceea, unitatea ecumenistă a fost mereu pusă în legătură cu pacea pământească, din care decurge toleranța. Conflictele care trebuie vindecate sunt îndeosebi între oameni, nu cu Dumnezeu. Așadar nu este de mirare că există un paralelism între ecumenism și colonizare și apoi mondializare. Scopul comun este realizarea unei culturi sociale pașnice și unitare în toată lumea, o „evanghelie socială”. E vorba de un soi de milenarism.

În ce constă abaterea de la credința ortodoxă?

Fiind o doctrină de origine protestantă, ecumenismul nu contestă direct vreo dogmă, dar intră în contradicție cu învățătura ortodoxă despre ecleziologie (despre unitatea și structura Bisericii). Tradiția ortodoxă a urmărit întotdeauna să păstreze neștirbit adevărul de credință cu o asemenea rigoare, încât a exclus prin anatematizare, excomunicare și caterisire orice erezie și pe susținătorii ei. Prin urmare, nu este și nu se consideră vinovată de abaterile în care au căzut sau au persistat diferiți eretici și comunitățile lor. Preocuparea Bisericii Ortodoxe este pentru a păstra unitatea internă a credincioșilor săi în jurul dreptei credințe, pe care o împărtășește și altora dacă sunt interesați. Ea nu se consideră a fi una dintre Biserici, ca și cum ar fi Ortodoxă față de cea Catolică, monofizită sau alte grupări, ci simplu Biserica lui Hristos.

Așadar teoria ecumenistă greșește în privința mărturisirii din Crez că Biserica este „una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească”. Abaterile vizează îndeosebi unicitatea și unitatea Bisericii: nu există mai multe Biserici cu credințe diferite și nici una care să fie împărțită în sine pe motive dogmatice. Unitatea Bisericii a fost păstrată prin condamnarea ereziilor și excomunicarea ereticilor, nu va fi obținută în viitor prin unirea cu ei. Recunoașterea Tainelor eterodocșilor (Botez, Împărtășanie, Preoție) este o eroare. La fel, comuniunea cu aceștia în rugăciune (liturgică sau particulară) constituie abatere canonică sancționată cu caterisirea clericilor și afurisirea mirenilor.

Care confesiuni sunt implicate în mișcarea ecumenică?

Bineînțeles că primii care au luat parte și au pus bazele ecumenismului au fost protestanții, dar acum sunt implicate practic toate confesiunile creștine, inclusiv ortodocșii, din nefericire. Așadar majoritatea facțiunilor protestante, monofiziții (denumiți orientali), catolicii și ortodocșii participă la mișcarea ecumenică prin diferiți reprezentanți, deși există destui care se delimitează de această direcție în sânul fiecărei grupări. Îndeosebi  între ortodocși nici unul dintre Părinții Sfinți contemporani nu a fost de acord cu această implicare și mulți (Sfinții Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Ioan Iacob…) au fost foarte vocali împotrivă.

Unitatea urmărită este una inter-creștină sau inter-religioasă?

Din acțiunile derulate în cadrul mișcării ecumenice, se desprinde ideea că este căutată mai întâi unitatea lumii protestante pentru a fi credibili în ochii celorlalți, apoi a fost extinsă aria la creștini, dar scopul final este de a aduce la această unitate pe toți oamenii, de toate religiile. Mai mult, având în vedere modul cum se pune în practică această apropiere, nu este foarte limpede dacă unitatea finală este va fi formată pe baza Evangheliei lui Hristos sau pe baza credinței generale într-un Dumnezeu comun, ceea ce duce cu gândul la New Age și Antihrist.

În ce fel s-au implicat ortodocșii în ecumenism la nivel personal și oficial?

Din cauza credinței slabe, atracția spre împăcare cu toți oamenii, chiar prin compromisuri de credință, a făcut pe mulți ortodocși să fie deschiși și aprobatori față de eretici și necredincioși. Din păcate, această tendință s-a manifestat și la nivel oficial în Biserică, fapt ce a favorizat răspândirea acestei atitudini. Presiunile și interesele politice au făcut ca în acest joc să intre îndeosebi Patriarhia Ecumenică, dar și alte Biserici Locale. Patriarhia de Constantinopol avut inițiative importante în acest sens prin Scrisorile Enciclice din 1902 și 1920 și prin întrunirea din 1923, la care a fost decisă schimbarea calendarului, dar și prin găzduirea unei mari Conferințe ecumeniste în 1911. Apoi a fost printre primii membri de la înființarea Consiliului Mondial al Bisericilor (1948). Un răspuns ortodox la provocarea ecumenistă a fost tot mai presant și această temă a fost trecută pe agenda unui Sinod pan-ortodox, a cărui întrunire a fost pregătită din anii ΄60. Între timp, majoritatea Bisericilor Locale Ortodoxe au aderat la CMB fără o dezbatere riguroasă a subiectului. Începând din anii ΄70-΄80 au început lucrările Comisiilor Mixte de Dialog cu catolicii și orientalii (monofiziții).

Tema implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică a fost în tot acest timp una controversată. Spre exemplu, deși o serie de Biserici Locale au recunoscut hirotoniile anglicane în anii ΄20-΄30, la Conferința de la Moscova din 1948 acestea au fost negate. Cu toate că presiunea noului curent ecumenist a fost mare, el nu s-a impus total, ci au existat ierarhi și teologi atât pro, cât și contra, moderniști și tradiționaliști.

Ce este Consiliul Mondial al Bisericilor?

Organismul oficial principal prin care se manifestă mișcarea ecumenică este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), înființat în 1948, care are membri multe Confesiuni. Doar catolicii au preferat să nu fie decât membri onorifici, observatori. Membrii (Confesiunile) deplini sunt asociați pe baza unui Regulament sau Constituții, care prevede că fiecare trebuie să recunoască în ceilalți elemente ale Bisericii adevărate și este urmărită atingerea unității Bisericii formate din toate formațiunile creștine.

 Acest Consiliu ține Adunări Generale din 7 în 7 ani și până acum au fost organizate deja 10 astfel de întruniri la Amsterdam (1948), Evanston (1954), New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), Vancouver (1983), Canberra (1991) Harare (1998), Porto Alegre (2006) și Busan (2013), cea de-a 11-a urmând a se întruni la Karlsruhe (2022). La acestea au fost organizate dezbateri, manifestări și rugăciuni în comun, la care au participat adesea și cei de alte religii și triburi păgâne cu ritualurile lor. Mai mult, s-au discutat și recunoașterea dreptului la căsătorie al homosexualilor și alte chestiuni sociale.

Se poate spune că acest Consiliu este o dublare religioasă a Organizației Națiunilor Unite, cu scopuri mai mult pământești și sociale, iar pe plan religios se urmărește o atitudine de compromis, de recunoaștere reciprocă.

Ce sunt Comisiile Mixte de Dialog Teologic?

Biserica Ortodoxă a format două Comisii Mixte de Dialog, cu catolicii și monofiziții.

Dialogul cu monofiziții a avut nevoie de 4 întâlniri neoficiale care au pregătit terenul pentru dialog, la Aarhus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au fost urmate de alte 6 întâlniri oficiale, la Geneva (1985), Egipt (1989), două la Geneva în 1990 și încă una în 1993, iar ultima la Atena (2014). Deși au fost negociate toate condițiile pentru refacerea comuniunii euharistice în 1993, această unire nu a putut fi pusă în practică, din fericire, din cauza opoziției credincioșilor din ambele părți, care nu sunt dispuși la un asemenea compromis.

Dialogul cu catolicii a început oficial după o Declarație comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului în 1979. Au fost ținute 10 întruniri, cele mai de răsunet fiind de la Balamand (1993) și Ravenna (2007). Declarațiile comune semnate conțin compromisuri teologice importante prin introducerea noțiunii de „Biserici surori” și minimalizarea diferențelor doctrinare. În special Biserica Rusă a pus frână acestor dialoguri, cerând revizuirea acordurilor deja semnate și o abordare mai serioasă.

Principalul defect și desprinderea fundamentală de tradiția ortodoxă a acestor dialoguri provin din faptul că se urmărește o unire euharistică, nu o convertire de o parte sau de alta sau o dezbatere teologică onestă. Practic, duhul compromisurilor și concesiilor face ca aceste eforturi să fie străine de linia Sfinților Părinți și de canoanele Bisericii.

Rugăciunile în comun cu ereticii din cadrul mișcării ecumenice sunt îngăduite de canoane?

Una dintre cele mai spinoase probleme ridicate de ecumenism este aceea a rugăciunilor în comun. Este vorba de participarea la cultul altor confesiuni sau a lor la slujbele ortodoxe. Această comuniune în rugăciune merge chiar și până la împărtășirea euharistică în diferite situații. Aceste rugăciuni nu doar că sunt interzise de canoanele Bisericii (11, 45, 46 apost. și altele), dar ele urmăresc erodarea credinței și conștiinței credincioșilor că Ortodoxia este singura Biserică adevărată.

A fost validat ecumenismul la Sinodul din Creta (2016)?

După 55 de ani de pregătire, Sinodul pan-ortodox mult așteptat a fost întrunit în 2016 în Creta. Doar că au participat 10 Biserici autocefale și au lipsit 4. Ca pondere, cei absenți reprezintă mai mult de 60% dintre ortodocși. În plus, au existat destui ierarhi prezenți care au refuzat să semneze documentele. Mitropoliți reputați, precum Atanasie de Limassol[1], Ierotheos de Nafptaktos[2], Neofit de Morfu[3], Irineu de Baska sunt doar câțiva care și-au susținut chiar și public dezacordul din cauza ereziilor din textele sinodale. Iar două Biserici Locale, a Bulgariei[4] și a Georgiei[5], le-au catalogat oficial drept devieri dogmatice.

La acest Sinod au fost semnate 8 documente, dintre care unul privitor la ecumenism, numit Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Prin acesta este decisă oficial participarea Ortodoxiei la CMB și la ecumenism în general. Ierarhii participanți, pentru a ascunde compromisul inacceptabil pe care l-au făcut, au declarat că nu au fost abordate chestiuni dogmatice și, de aceea, credincioșii nu ar avea motive de îngrijorare. Însă adevărul este că ecumenismul este un subiect ce ține de dogmatică.

Căutarea unității Bisericii împreună cu ereticii, formarea turmei lui Hristos prin unirea cu aceștia și considerarea lor ca membri ai trupului lui Hristos constituie abateri grave de la învățătura dreaptă. Eterodocșii trebuie întorși la Biserica Ortodoxă, nu la o oarecare Biserică a lui Hristos imaginară, numită „una, sfântă, sobornicească și apostolească” (la pct. 1 sau 4 din Relațiile…) sau „Biserica veche a celor șapte Sinoade Ecumenice” (pct. 5) sau „Biserica veche” (pct. 8), care ar fi diferită de cea Ortodoxă.

Chiar dacă se afirmă explicit că Ortodoxia este Biserica lui Hristos (pct. 1 din Relațiile… și pct. 2 din Enciclică) și se poate interpreta din anumite expresii că ea a păstrat neschimbată credința apostolică (pct. 18 și 21 din Relațiile…), din păcate nu este exprimată nicăieri ideea că NUMAI Ortodoxia este Biserica, iar ceilalți sunt în afara ei. Dimpotrivă, concepția de ansamblu semnată la Sinod este teoria ecumenistă că toți credincioșii, ortodocși și eretici, fac parte din trupul lui Hristos, Biserica, chiar dacă au mai multe sau mai puține abateri de la credință. A fost adoptată perspectiva catolică aplicată la Ortodoxie că noi suntem deplini în credință și tradiție, dar nu până nu ne unim cu ceilalți, care sunt și ei părtași și purtători ai elementelor Bisericii lui Hristos. Bineînțeles că, după această concesie dogmatică inacceptabilă, pentru care Sfinții s-ar fi luptat până la sânge, este șubrezită poziția ortodoxă și dialogul este redus la o negociere din care pot decurge alte cedări de credință.

S-a schimbat mărturisirea de credință ortodoxă după Sinodul din Creta?

Cu toate că există o contrazicere directă a Crezului ortodox, nu a fost schimbat oficial după Sinodul din Creta pentru că nu au participat toate Bisericile Locale și nu a fost recunoscut de cele absente. Fără un consens pan-ortodox, mărturisirea de credință nu poate fi modificată. Ea rămâne la fel, dar trebuie observat că a apărut o dezbinare ce trebuie rezolvată pentru că ea afectează unitatea și integritatea Bisericii. Practic, nu există încă o alterare a credinței, ci o slăbire și un atac la adresa mărturisirii ei corecte. Cei care îmbrățișează erezia ecumenistă își pun în pericol mântuirea și legătura lor cu Dumnezeu, dar constituie o sminteală și pentru restul credincioșilor și un pericol că se va ajunge în viitor la o generalizare și oficializare a răului, care să înlocuiască mărturisirea dintotdeauna.

Mai precis, avem o situație paradoxală astăzi, când există o scindare între poporul credincios și ierarhia superioară. Aceasta vine din faptul că ecumenismul a fost promovat intens și statornicit prin implicarea în diferite organisme, ba chiar au fost adoptate decizii bisericești care îl validează, dar nu este impus credincioșilor. În schimb, el este aplicat și crezut de ierarhie în covârșitoarea ei majoritate. Se poate vorbi de un soi de apostazie la vârf, o răsturnare de situație.

Care este răspunderea credincioșilor și ce trebuie să facă pentru a se păzi în dreapta credință?

Ca și credincioși, clerici și mireni, avem datoria de a păzi intacte tradiția și credința ortodoxe, așa cum le-au păstrat Părinții Bisericii neatinse de ereziile cu care s-au confruntat. În acest sens, este necesară conștientizarea că ecumenismul asaltează astăzi Biserica noastră la fel sau mai rău ca rătăcirile din trecut. Unirea și compromisul cu eterodocșii subminează legătura noastră cu Dumnezeu și fidelitatea față de Evanghelia lui Hristos. Toate rugăciunile în comun și planurile de unire sunt deraieri care nu trebuie acceptate, îngăduite. De la apostoli am moștenit o atenție sporită să nu ne rătăcim de la dreapta credință, ci să stăm tari în ea pentru a moșteni viața veșnică. Avem o mare răspundere să nu mergem pe căi greșite.

Mai mult, după cum se spune în Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848, poporul este apărătorul credinței și ierarhii nu pot face ceva de capul lor, împotriva tradiției și contrar cu restul credincioșilor. Deci este necesară o reacție din partea oricui, la măsura fiecăruia, ca să nu ne facem părtași la abaterile mai-marilor bisericești.

Clericii care sunt atașați de credință au dreptul canonic și o datorie morală să o apere chiar și prin întreruperea comuniunii cu superiorii care o trădează. Iar mirenii se pot alătura acestora la slujbe. Canonul 31 apostolic și 15 I-II Constantinopol permit și chiar laudă pe cei care întrerup pomenirea unor astfel de episcopi, care propovăduiesc erezii în public și cu capul descoperit. Astăzi avem o asemenea situație pentru că episcopii au semnat o hotărâre eronată și nu se dezic de ea, ci chiar continuă pe aceeași cale a unirii ecumeniste.

Aceste prevederi canonice arată că Biserica nu este la discreția ierarhiei, ci ea poate și se cuvine să fie mustrată de restul credincioșilor. Scopul este ca erezia să nu înainteze, ci să fie oprită.  Este bine ca în interiorul Bisericii să apară neliniștea cea bună față de rătăcirile care o bântuie, nu rupturi, conflicte și schisme păguboase. Chiar dacă, până la o condamnare sinodală, clericii aflați în greșeli dogmatice sunt purtători ai harului sacramental, este permisă și nimerită întreruperea comuniunii cu ei ca o dojană și ca un efort de refacere a păcii bazate pe dreapta credință, tulburată de noua erezie.

Trebuie să ne cunoaștem bine credința, să o apărăm și să ne ferim de noua erezie a ecumenismului, care contaminează mințile a tot mai mulți oameni prin rugăciuni în comun, cununii mixte, acorduri și uniri mincinoase.


[1] Declarația ÎPS Mitropolit Athanasie de Limassol: https://marturieathonita.ro/declaratia-inalpreasfintitului-mitropolit-athanasie-de-limassol/

[2] Referatul IPS Ierotheos adresat Sinodului grec: https://www.atitudini.com/2016/12/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-iii-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/

[3] Memoriul IPS Neofit: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/marturisirea-mitropolitului-neofit-de-morfou-care-a-refuzat-semnarea-documentului-panortodox-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-intemeiata-pe-marturiile-sfintilor-contempor/

[4] Hotărârea Sinodului Bisericii Bulgare: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/biserica-bulgariei-respinge-categoric-si-dur-sinodul-din-creta-indeosebi-documentul-ecumenist-sinodul-bulgaresc-acuza-devieri-de-la-traditia-dogmatica-dar-reafirma-pastrarea-comun/

[5] Hotărârea Sinodului Bisericii Georgiene: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/sinodul-bisericii-georgiei-a-luat-o-decizie-finala-cu-privire-la-sinodul-din-creta-georgienii-neaga-statutul-panortodox-al-intalnirii-si-cer-corectarea-si-in-unele-cazuri-inlocuirea-documentelor-si/

Dogme și credință în spiritualitatea ortodoxă│VIDEO

Chiar din vremea apostolilor un accent deosebit a fost pus pe păstrarea și înțelegerea dreaptă a credinței. Fără aceasta, chiar și faptele fără cuget sănătos și credință curată în Dumnezeu nu duc la mântuire, ci devin doar acțiuni strict pământești, sociale, neplăcute în ochii lui Hristos. Aceasta pentru că închinarea adusă lui Dumnezeu trebuie să fie pe placul Lui, nu după mintea și impresiile personale ale noastre.

Un dialog ce s-a dorit spontan și liber pe această temă poate fi urmărit în video-ul de mai jos.

Multe mulțumiri aduse asociației „Sarmisegetuza Regia” pentru eforturile depuse la realizarea interviului și a întregii serii de dialoguri, care pot fi urmărite pe canalul youtube SFV.

Creștinismul social este o utopie și o manifestare a necredinței (Scrisoare a P. Serafim (Eugene) Rose către Thomas Merton)

De o mare actualitate este critica concepută de P. Serafim Rose pe când era încă mirean (Eugene) „creștinismului social”, adresată chiar unui exponent de seamă al acestuia, Thomas Merton. Este inspirațională nu doar prezentarea feței reale a creștinismului ascetic și dogmatic, ci și darea în vileag a originilor obscure și chiar de natură spirituală (milenariste) ale tendințelor sociale care se doresc a fi imprimate Bisericii. La mijloc nu este o simplă ancorare în cele pământești, ci o viziune lumească opusă celei creștine, contrară împărăției lui Dumnezeu ce va să vină. Cam cum astăzi se predică o lume în care nu mai are loc moartea și boala, care sunt prezentate ca anormale, ceea ce este o utopie. De fapt, înșelăciunea constă în încercarea nerealistă și perfidă de a „eradica” boala produsă de coronavirus, chiar dacă moartea seceră pe cei ce mor de foame sau din diferite alte cauze din plin.

Un al subiect arzător abordat este cel al Apocalipsei ca perspectivă sobră și plină de nădejde, dar și de îngrijorare bună.

O scrisoare către Thomas Merton, 1962

de Eugene [Pr. Seraphim] Rose

Sunt un tânăr american convertit la Ortodoxia rusă – nu spiritualitatea „liberală” imprecisă a prea multor „gânditor religioşi” moderni ruşi, ci Ortodoxia deplină ascetică şi contemplativă a Părinţilor şi a Sfinţilor – care am studiat de câţiva ani „criza” spirituală a timpului nostru şi scriu în prezent o carte pe această temă[1]. Pe parcursul studiului meu am avut ocazia să citesc lucrările unui mare număr de autori romano-catolici, pe unii dintre ei (aceia, spre exemplu, ca Pieper, Picard, Gilson, P. Danielou, P. de Lubac) i-am găsit chiar de ajutor şi, peste toate, nu prea distanţaţi de punctul de vedere ortodox, dar pe alţii i-am găsit chiar deranjanţi în lumina a ceea ce-mi pare mie învăţătura evidentă a Bisericii soborniceşti (universale). Am citit câteva din lucrările dumneavoastră şi în special în unele din articolele recente de-ale dumneavoastră îmi pare că găsesc semne ale uneia din tendinţele din gândirea contemporană romană (există şi în Ortodoxie, de asemenea, să fiţi sigur), care m-a tulburat cel mai mult. De vreme ce sunteţi un monah roman, mă adresez dumneavoastră ca spre cineva nimerit să clarifice neclarităţile pe care le-am găsit în această orientare de gândire. Ceea ce aş vrea să discut îndeosebi priveşte ceea ce s-ar putea numi „misiunea socială” a Bisericii.

Într-un eseu intitulat Lucrarea creştină în criza lumii[2], vă dedicaţi în special problemei „păcii”. Într-o epocă în care războiul a devenit virtual „imposibil”, aceasta este, desigur, o preocupare de căpătâi pentru orice creştin, dar remarcile dumneavoastră în particular pe această temă m-au lăsat în impas.

Care sunt, întâi de toate, adevăraţii potrivnici ai stării duhovniceşti de război ai epocii noastre? A spune „Rusia şi America” este, desigur, ceva neînsemnat; vrăjmaşul, după cum spuneţi, „este în noi toţi”. Dar spuneţi mai departe că „vrăjmaşul este războiul însuşi” şi rădăcinile lui, „ura, frica, egoismul, destrăbălarea”.

Acum aproape că pot să fiu de acord cu dumneavoastră că războiul astăzi, cel puţin „războiul total”, este nejustificat de-a binelea după orice normă creştină, pentru simplul motiv că natura lui „nelimitată” scapă oricărei măsuri de orice fel. Lucrul care mă deranjează pe mine în argumentarea dumneavoastră este declaraţia dumneavoastră că singura alternativă la un astfel de război e „pacea”.

Alternativa la „războiul total” ar părea să fie „pacea totală”; dar ce implică o asemenea „pace”? Spuneţi că „trebuie să încercăm pe cât ne stă în putere să lucrăm la înlăturarea” războiului; şi că aceea este într-adevăr ceea ce trebuie să fie „pacea totală”: înlăturarea războiului. Nu acel fel de pace pe care oamenii l-au cunoscut înainte de aceasta, ci o pace în întregime nouă şi „permanentă”.

Un asemenea scop, desigur, este chiar de înţeles pentru mentalitatea modernă; idealismul politic modern, marxist şi în mod egal „democratic”, l-a nutrit mult timp. Dar creştinismul? – şi vreau să spun creştinismul deplin fără compromisuri, nu idealismul umanist care se numeşte pe sine creştin. Nu este creştinismul cel mai mult potrivnic tuturor formelor de idealism, la orice reducere a sfârşitului său „realistic” şi a valorilor sale la idei pur şi simplu semeţe? Chiar este idealul de „înlăturare a războiului” diferit după mod de astfel de aspiraţii semeţe ca „înlăturarea” bolii, a suferinţei, a păcatului, a morţii? Toate aceste idealuri au atras entuziasmul unuia sau altui idealist modern, dar este limpede pentru un creştin că sunt secularizări şi pervertiri ale nădejdilor creştine autentice. Ele pot fi realizate doar în Hristos, doar în împărăţia Sa, care nu este din lumea aceasta; când credinţa în Hristos şi nădejdea în împărăţia Sa doresc, când se face încercarea de a împlini „idealurile” creştine în această lume – atunci este idolatrie, duhul lui Antihrist. Boala, suferinţa, păcatul şi moartea sunt părţi inevitabile ale lumii pe care o cunoaştem ca rezultat al căderii. Ele pot fi eliminate doar printr-o transformare radicală a naturii umane, o transformare posibilă doar în Hristos şi deplin doar după moarte.

Eu personal cred că „pacea totală” este, la bază, un ideal utopic; iar faptul în sine că pare aplicabilă astăzi ridică o întrebare profundă. Pentru că, pentru mintea mea, duşmanul cel mai profund al Bisericii astăzi nu-l formează duşmanii cei evidenţi – războiul, ura, ateismul, materialismul, toate forţele impersonalului care au dus la „colectivismul” inuman, tiranie şi mizerie – acestea au fost cu noi de la cădere, totuşi, să fie sigur, ele iau o formă extremă astăzi. Dar apostazia care a dus la această secularizare evidentă şi extremă îmi pare că nu-i decât preludiul la ceva mult mai rău; şi acesta este subiectul principal al scrisorii mele.

Speranţa de „pace” este o parte a unui context mai larg a idealismului reînnoit care a apărut după al doilea război mondial şi din tensiunile lumii de după război, un idealism care, în special în ultimii cinci ori zece ani,  a acaparat minţile oamenilor – îndeosebi tineretul – din toată lumea şi le-a insuflat un entuziasm care s-a exprimat în mod concret – şi adesea chiar egoist – în faptă. Speranţa care stă la temelia acestui idealism este speranţa că oamenii pot, până la urmă, să locuiască în pace şi frăţie într-o ordine doar socială şi că această împlinire poate fi realizată prin mijloace „non-violente” care nu sunt incompatibile cu acest sfârşit. Această năzuinţă pare la fel cu revelaţia virtuală a „lumii noi” tuturor celor sătui de mizerie şi de haosul care au marcat sfârşitul lumii „vechi”, care înghite lumea „modernă” ce pare acum să-și fi jucat în sfârşit – sau aproape – posibilităţile sale teribile; şi apare în acelaşi timp ca ceva foarte la îndemână prin mijloace morale – ceva ce nu a mai fost înainte de idealismele moderne.

Dumneavoastră înşivă vorbiţi, într-adevăr, de o posibilă „agonie de naştere a lumii noi”, de datoria creştinilor astăzi „de a-şi îndeplini sarcina răbdătoare, eroică de a construi o lume care va prospera în unitate şi pace”, ba chiar, în conexiune cu asta, de „Hristos, Domnul păcii”. Problema care mă tulbură pe mine grozav în legătură cu tot acest fapt este: este acesta într-adevăr creştinism sau este tot numai idealism? Şi poate fi de-amândouă – este posibil un „idealism creştin”?

Vorbiţi de „acţiune creştină”, „creştinul care transpune adevărul Evangheliei în acţiune socială”, „nu doar în rugăciune şi penitenţă, ci, de asemenea, în angajări politice şi toate responsabilităţile sale sociale”. Ei bine, cu siguranţă nu voi spune nimic împotriva acestui lucru; dacă adevărul creştin nu străluceşte în tot ceea ce face cineva, la această cotă cineva eşuează în a fi creştin şi, dacă cineva e chemat la o vocaţie politică, faptele sale în acest domeniu trebuie, de asemenea, să fie creştine. Dar, dacă nu greşesc, cuvintele dumneavoastră implică mai mult decât atât; literal, că acum mai mult ca niciodată avem nevoie de creştini care să lucreze în sfera socială şi politică ca să realizeze acolo adevărul Evangheliei. Dar de ce, dacă împărăţia lui Hristos nu-i din lumea aceasta? Este într-adevăr vreun „mesaj social” creştin sau acesta nu-i mai degrabă rezultatul unei activităţi creştine – care lucrează mântuirea cuiva cu sârguinţă? Eu nu pledez defel pentru un creştinism în izolare; întreg creştinismul – chiar şi a pustnicului – este un „creştinism social”, dar asta este doar ca context, nu ca finalitate. Biserica este în societate pentru că oamenii sunt în societate, dar finalitatea Bisericii este transformarea oamenilor, nu a societăţii. Este un lucru bun dacă o societate sau un guvern practică creştinismul autentic, dacă instituţiile sale sunt inspirate de creştinism pentru că este dat un exemplu prin aceasta oamenilor care sunt o parte a acelei societăţi; dar o societate creştină nu este o finalitate în sine, ci pur şi simplu un rezultat al faptului că trăiesc oameni creştini în societate.

Nu neg, bineînţeles, că există un asemenea lucru ca „activitate socială” creştină; ceea ce pun la îndoială este natura sa. Când hrănesc pe fratele meu flămând, aceasta este o faptă creştină şi o propovăduire a împărăţiei care nu are nevoie de cuvinte; este făcută pentru motivul personal că fratele meu – cel ce stă înaintea mea în acest moment – este flămând şi este o faptă creştină pentru că fratele meu este, într-un anume fel, Hristos. Dar, dacă generalizez de la acest caz şi mă angajez într-o campanie politică de a înlătura „răul foametei”, aceasta este ceva cu totul diferit, deşi indivizii care participă la o asemenea campanie ar putea să acţioneze într-un mod perfect creştin, proiectul întreg – şi tocmai pentru că este un „proiect”, un lucru al plănuirii omeneşti – a fost acoperit cu un văl de „idealism”.

Câteva exemple în plus: eficienţa tratamentelor moderne nu adaugă nimic la porunca de a îngriji pe bolnavi; dacă sunt la dispoziţie, bine – dar nu e creştineşte a gândi că fapta noastră e mai bună pentru că e mai „eficientă” sau pentru că foloseşte mai multor oameni. Aceasta, din nou, este idealism. (Trebuie să menţionez ferm că faptul că leacurile pot deveni, într-adevăr, un înlocuitor pentru „îngrijirea” creştină când mintea făptuitorului devine prea captivată de eficienţă; şi cercetătorul care caută un „tratament pentru cancer” nu face deloc ceva deosebit „creştin”, ci ceva tehnic şi „neutru”.)

„Frăţietatea” este ceva ce se întâmplă chiar aici şi acum, în orice împrejurări mă pune Dumnezeu, între mine şi fratele meu; dar, când încep să propovăduiesc „idealul” de frăţietate şi merg în mod deliberat să-l practic, sunt în pericol să o pierd cu totul. Chiar dacă – îndeosebi dacă – mă folosesc de o „non-violenţă” părut creştină şi o „rezistenţă pasivă” în aceasta sau în orice altă sferă, daţi-mi voie, înainte să o numesc un act creştin, să mă întreb cu grijă dacă sfârşitul său este doar un ideal semeţ lumesc sau ceva mai măreţ. (Sf. Pavel, ca să iau un exemplu destul de clar, nu a spus sclavilor să se revolte „fără de violenţă”; le-a spus să nu se revolte deloc, ci să se preocupe ei înşişi cu ceva mult mai important.)

„Pacea lui Hristos”, fiind în inimă, nu aduce cu sine în chip necesar, în lumea noastră căzută, pacea şi m-aş mira dacă are vreo legătură în vreun fel cu idealul de „înlăturare a războiului”.

Diferenţa dintre „milostenia” organizată şi milostenia creştină nu are nevoie de nici un comentariu.[3].

S-ar putea să fie – n-aş fi scris scrisoarea aceasta dacă n-aş fi nădăjduit că ar fi – vreun fel de „ecumenism” adevărat, deşi, să-i spunem aşa, subteran, între creştini separaţi, în special în vremurile de persecuţie; dar nu are de departe nimic de-a face cu activităţile oricărui „Conciliu Mondial al Bisericilor”[4].

Aţi putea de la aceste exemple, nădăjduiesc, să înţelegeţi îndoielile pe care le întreţin în legătură cu renaşterea idealurilor părut „creştine” în vremea noastră. Spun „îndoieli” pentru că nu e nimic rău intrinsec în legătură cu vreuna din aceste „campanii” şi sunt implicaţi în ele creştini destul de sinceri şi înfocaţi care propovăduiesc de-adevăratelea Evanghelia; dar, cum spuneam, este un fel de văl de „idealism” care învăluie toate acestea, un văl ce pare să le tragă în slujba sa destul de independentă (fără să fie negate prin aceasta, desigur, faptele creştine înfăptuite sub auspiciile lor). Ce „slujbă” este aceasta? – împăcarea sensului modern de „idealism” prin traducerea lui interiorizată cu adevărurile creştine [transpuse] în exterior şi – în cel mai bun caz – în idealuri semi-creştine. Şi trebuie să fim suficient de realişti să vedem că efectul în mare asupra minţilor oamenilor, atât în interiorul, cât şi în exteriorul acestor mişcări, atât în interiorul, cât şi în afara Bisericii, este de a pune accentul pe realizarea idealurilor exterioare, în aşa fel încât să se facă nedesluşite adevărurile interioare; şi, de vreme ce acest accent a fost pus, calea este cu totul prea scurtă spre un fals palpabil în care „a face bine este oricum adevăratul scop al creştinismului şi singurul lucru de bază în care se pot uni creştinii, în vreme ce dogma şi Liturghia şi cele asemenea sunt pur şi simplu chestiuni care tind mai mult să separe decât să unească”. Câţi din cei ce participă într-adevăr, fie catolici, fie ortodocşi, în lumea „creştinismului social” astăzi nu cred că acesta este cu adevărat un creştinism mai „perfect” şi mai „interiorizat” decât creştinismul dogmatic, ascetic şi contemplativ, care nu aduce asemenea „rezultate” evidente?

Mi s-a reproşat, înainte de aceasta, de către catolici lipsa de interes în misiunea socială a Bisericii, că mă ţin de un creştinism unilateral „ascetic” şi „apocaliptic”; şi unii filosofi şi teologi catolici au făcut asemenea acuzaţii împotriva Bisericii Ortodoxe înseşi – însoţite uneori, dacă nu greşesc, de un fel de ton de supremaţie care pretinde că Biserica e mai degrabă „înapoiată” (retrogradă) sau „depăşită” în asemenea lucruri, că a fost totdeauna „asuprită” de stat şi s-a folosit în privirea asupra lumii de ochii cu totul prea nelumeşti ai monahului. Departe de mine să pretind că vorbesc în numele Bisericii; dar pot să vorbesc cel puţin despre câteva lucruri pe care cred că le-am învăţat de la ea.

Aţi putea în chip firesc să mă întrebaţi, dacă sunt sceptic în  privinţa „creştinismului social”, – deşi bineînţeles că nu-l doresc înlăturat sau dat diavolului, doar arăt ambivalenţa sa – ce susţin ca „acţiune creştină” în mijlocul „crizei” epocii cu alternativele sale urgente.

Prima dată şi înainte de toate eu pun la îndoială hotărât accentul pus pe „acţiune” în sine, pe „proiecte” şi pe „planificări”, pe preocuparea de „social” şi de ceea ce omul poate face pentru aceasta – tot din ceea ce lucrează în detrimentul acceptării a ceea ce este dat, a ceea ce Dumnezeu ne dă în acest moment, la fel de bine cu a permite voii Lui să fie împlinită, nu a noastră. Nu propun o retragere totală din politică şi lucrare socială de către toţi creştinii; aceasta nu o poate stabili o regulă întâmplătoare, rămâne la conştiinţa fiecăruia. Dar, în orice caz, dacă mulţi mai pot fi chemaţi la muncă pentru „dreptate”, „pace”, „unitate”, „frăţie” în lume – şi acestea toate sunt, în această formă generalizată, ideală, scopuri exterioare şi lumeşti – nu este un lucru cel puţin la fel de bun a fi chemaţi la lucrarea totală şi răspicată a împărăţiei, să lupte cu toate idealurile lumeşti şi să propovăduiască singura Evanghelie de trebuinţă: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia? Chiar dumneavoastră înşivă spuneţi chiar pe drept despre America şi Rusia că „duşmanul nu este doar de o parte sau de alta… Duşmanul este de ambele părţi”. Nu este posibil de a aprofunda această înţelegere şi a o aplica la celelalte ultime părute alternative, adică „război” şi „pace”? Este vreuna din ele cu adevărat mai la îndemână pentru un creştin decât cealaltă, dacă „pacea” este o „pace totală (idealistică)”? Şi această recunoaştere a celor două alternative ca inacceptabile nu ne duce înapoi la adevărata „a treia cale” – una care nu va fi niciodată populară pentru că nu este „nouă”, nu-i „modernă”, peste toate nu-i „idealistică” – un creştinism care nu-şi are sfârşitul nici în „pacea” lumească, nici în „război”, ci într-o împărăţie nu din lumea aceasta?

Aceasta nu este ceva „nou”, precum spuneţi, şi o lume ce se imaginează „post-creştină” este obosită de ea. E adevărat că, atunci când noi, ca creştini, vorbim fraţilor noştri, adesea se pare că suntem puşi în faţa unui zid gol lipsit chiar şi de voinţa de a asculta; şi, fiind oameni, s-ar putea să fim siliţi cumva să „ajungem la disperare” prin această lipsă de răspuns. Dar ce se poate face în această privinţă? Să renunţăm de a vorbi despre ceea ce contemporanii noştri nu vor să audă şi să ne alăturăm lor în goana după aspiraţii sociale care, de vreme ce nu sunt precis creştine, pot fi vândute prin mijloace necreştine de asemenea? Aceasta-mi pare o abdicare de la responsabilitatea noastră de creştini. Cred că nevoia de bază a timpului nostru nu este până la urmă diferită de ceea ce a fost ea de când a venit Hristos; ea nu stă în domeniul „angajărilor politice”, ci tocmai în „rugăciune şi penitenţă” şi în post şi propovăduire a adevăratei împărăţii. Singura „responsabilitate socială” a creştinului este să trăiască, oriunde şi cu oricine s-ar întâmpla să fie, viaţa credinţei pentru propria sa mântuire şi ca un exemplu pentru ceilalţi. Dacă, făcând aşa, ajutăm să se amelioreze sau să se înlăture răul social, aceasta-i un lucru bun – dar nu este scopul nostru. Dacă ajungem la disperare când viaţa noastră şi cuvintele noastre nu reuşesc să convertească pe alţii la adevărata împărăţie, aceasta vine din lipsă de credinţă. Dacă am trăi credinţa noastră mai profund, am avea nevoie să vorbim mai puţin despre ea.

Vorbiţi de necesitatea nu doar de a vorbi despre adevărul creştinismului, ci de „a întrupa adevărul creştin în faptă”. Pentru mine aceasta înseamnă tocmai viaţa pe care am descris-o, o viaţă îmbibată de credinţa în Hristos şi de nădejdea în împărăţia Sa nu din lumea aceasta. Dar viaţa pe care se pare că o descrieţi este una foarte implicată în lucrurile acestei lumi; nu mă pot abţine de a o privi doar ca pe adaptare „exterioară” a adevăratei interiorizări creştine.

Idealismul modern, care e dedicat realizării idolatrei „împărăţii a omului”, şi-a făcut simţită influenţa de mult în cercurile creştine; însă doar în anii din urmă această influenţă a început să aducă roade reale în pântecele Bisericii înseşi. Cred că nu poate fi îndoială că suntem martorii chiar ai durerilor de naştere a ceva ce, pentru adevăratul creştin, este într-adevăr înţesat cu posibilităţi înfricoşătoare: „un creştinism nou”, un creştinism care pretinde să fie „interiorizat”, dar este cu totul prea preocupat de rezultate exterioare; un creştinism care chiar nici nu poate crede cu adevărat în „pace” şi „frăţietate” afară dacă le vede aplicate generalizat şi universal, nu într-o părută „altă lume” îndepărtată, ci „aici şi acum”. Acest fel de creştinism spune că „virtutea personală” nu e de ajuns – bazându-se evident pe o înţelegere protestantizată a virtuţii, de vreme ce orice face adevăratul creştin este resimţit de întreg Trupul duhovnicesc; nimic făcut în Hristos nu e făcut pentru cineva singur – dar nu e de ajuns pentru ce? Răspunsul la aceasta, cred, este clar: pentru transformarea lumii, „realizarea” definitivă a creştinismului în ordinea socială şi politică. Şi aceasta este idolatrie. Împărăţia este nu din lumea aceasta; a gândi sau a nădăjdui că creştinismul poate fi „cu succes” în exterior în lume este o tăgăduire a tot ce Hristos şi proorocii Săi au spus despre viitorul Bisericii. Creştinismul poate fi „cu succes” cu o condiţie: aceea de a renunţa la (sau a uita în mod convenabil de) adevărata împărăţie şi a căuta să se construiască o împărăţie în lume. „Împărăţia pământească” este tocmai scopul mentalităţii moderne; construirea ei este sensul epocii moderne. Nu este creştină; ca creştini, noi ştim a cui împărăţie este ea. Şi ceea ce mă tulbură aşa de tare este că creştinii astăzi – catolici şi ortodocşi de asemenea – se alătură ei înşişi la construirea acestui nou Babilon, adesea chiar fără de cunoştinţă de cauză, adesea cu cele mai bune intenţii posibile…

Idealismul modern, care nădăjduieşte în „raiul pe pământ”, nădăjduieşte aşijderea în „transformarea” imprecisă a omului – idealul „supraomului” (în forme diferite, conştiente sau nu), care, oricum absurde, are o priză mare pentru o mentalitate care a fost educată să creadă în „evoluţie” şi „progres”. Şi să nu lăsăm disperarea contemporană să ne facă să credem că nădejdea în viitorul lumesc este moartă; şi, într-adevăr, amestecată cu disperarea contemporană, este o modalitate mare de aşteptare, o voinţă de a crede că idealul viitor poate fi realizat în vreun fel.

Puterea impersonalului şi a inumanului a condus prima parte a secolului nostru de „criză”; un spirit vag „existenţial”, semi sau pseudo-religios, idealistic şi practic în acelaşi timp (dar niciodată din altă lume), pare a fi destinat să conducă ultima parte a acestui secol. Sunt două etape ale aceleiaşi boli, „umanismul” modern, boală pricinuită de încrederea în lume şi în om, în vreme ce Hristos este ignorat – afară de a împrumuta numele Lui ca un „simbol” avantajos pentru oameni care, până la urmă, nu prea pot să-L uite, la fel de bine pentru a ademeni pe cei ce încă vor să-I slujească. Creştinismul a devenit o „campanie”, Hristos a devenit o „idee”, atât în slujba unei lumi „transformate” de tehnicile ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om în principiu „îndumnezeit” prin trezirea unei „noi conştiinţe”: aceasta stă înaintea noastră. Comunismul, pare limpede, se apropie de o transformare a sa, o „umanizare”, o „spiritualizare” şi în această privinţă Boris Pasternak[5] este un semn dat dinainte; nu respinge Revoluţia, el doar o vrea „umanizată”. „Democraţiile”, pe o cale diferită, tind spre acelaşi ţel. Peste tot „prooroci”, semi sau pseudo-creştini ca Berdiaev şi Tolstoi, păgâni mai vădiţi ca D. H. Lawrence, Henry Miller, Kazantzakis, la fel de bine ca şi legiunile de ocultişti, astrologi şi milenarişti – totul prevesteşte naşterea unei „noi ere”. Protestanţii şi apoi tot mai mulţi catolici şi ortodocşi sunt prinşi în acest entuziasm şi prevăd epoca lor proprie de unitate ecumenică şi armonie, unii fiind atât de îndrăzneţi – şi aşa de hulitori – încât o numesc „a treia eră” a „pogorârii Sfântului Duh” (a la D. H. Lawrence, Berdiaev şi, în sfârşit, Ioachim de Flores).

O eră de „pace” ar putea veni pentru omul împovărat, totuşi apocaliptic de nerăbdător; dar ce poate spune creştinul despre o astfel de „pace”? Nu va fi pacea lui Hristos; nu e decât o fantezie să-ţi imaginezi o prefacere bruscă, universală a oamenilor la credinţa deplină creştină şi, fără o astfel de credinţă, pacea Lui nu poate veni. Şi orice „pace” omenească va fi numai preludiul izbucnirii singurului şi adevăratului „război” al erei noastre, războiul lui Hristos împotriva tuturor puterilor Satanei, războiul creştinilor care caută doar Împărăţia nu din lumea aceasta, împotriva tuturor acelora care, păgâni sau creştini mincinoşi, caută doar o Împărăţie lumească, o Împărăţie a Omului.

*                   *                    *

Abia după ce am terminat paginile dinainte am văzut articolul dumneavoastră în Commonweal, „Războiul nuclear şi responsabilitatea creştină”[6]. Acolo aduceţi tema căreia intenţionam să-i dedic restul acestei scrisori: Apocalipsa.

Nu este, desigur, nimic despre care să fie mai periculos să vorbeşti. Speculaţia zadarnică pe deasupra sensului literal despre evenimentele apocaliptice este o pricină doar prea evidentă a răului duhovnicesc; şi nu mai puţin decât atât, cred, este un mod uşor în care mulţi din contemporanii noştri se referă la caracterul „apocaliptic” al vremurilor şi, făcând aşa, ridică în ceilalţi spaime profunde şi nădejdi pe care propriile lor declaraţii sunt departe de a le mulţumi. Dacă un creştin merge să vorbească despre Apocalipsă în general, e destul de limpede că în această privinţă, ca în orice alta, cuvintele lui trebuie să fie sobre, cât de precise posibil şi în acord deplin cu învăţătura întreagă a Bisericii. În acest caz, pot vedea un motiv de ce mărturia latină şi ortodoxă ar trebui să fie substanţial diferită. Textele profetice sunt în mâna Răsăritului la fel ca a Apusului; tâlcuirile şi hotărârile Părinţilor, atât greci, cât şi latini, asupra acestor texte sunt explicite, detaliate şi în acord tacit; şi tradiţia Părinţilor a fost afirmată după schismă atât de Bisericile Ortodoxă, cât şi Latină – în ultimul timp mai autoritar, presupun, în persoana lui Toma d’Aquino[7]. Cartea recentă a lui Josef Pieper, Sfârşitul timpului, bazându-se aproape în întregime pe izvoare din Apus, nu este, pe cât ştiu, în discordanţă în vreun punct cu tradiţia ortodoxă. Este mai degrabă un şoc, de fapt, să citeşti la Pr. D’Arcy’s, Înţelesul şi problema istoriei că „nu toţi comentatorii creştini ar fi acceptat o astfel de aprobare literală” a literaturii apocaliptice. Poate că nu, într-adevăr, dar asta înseamnă a spune nu mai mult decât că, aşa cum mulţi evrei n-au recunoscut pe Hristos din proorocii lor, tot aşa mulţi creştini vor da greş în a discerne semnele vremurilor cu privire la Antihrist şi la sfârşitul timpului. (Mulţi creştini s-au îndepărtat atât de mult de tradiţie, încât cred că Antihrist nu va fi un om real, ci numai un „duh” nelămurit, la fel de mult precum mulţi evrei moderni au transformat nădejdea lor mesianică într-o credinţă într-o autentică „era mesianică”).

Dar această abatere a multor creştini este ea însăşi o parte din proorociile privitoare la „lepădarea” chiar din interiorul Bisericii înseşi; precum spune Fericitul Ieronim: „Mulţi consideraţi ca Patriarhul vor cădea”. Pentru că Antihrist este un amăgitor şi prea puţini creştini sunt pregătiţi pentru înşelăciunile lui. Este, de aceea, periculos să vorbeşti de lucrurile „apocaliptice” fără a vorbi de Antihrist şi duhul lui. Este uşor pentru cea mai slabă înţelegere astăzi să vadă ceva „apocaliptic” în puterile distrugătoare fantastice pe care omul le deţine acum; dar puterea lumească este numai un aspect al împărăţiei lui Antihrist – uriaşa înşelăciune, atât cât să înşele, dacă se poate, chiar şi pe cei aleşi, este cealaltă şi mai puţin evidentă. Vorbiţi, ca mulţi astăzi, de o posibilă „distrugere a rasei umane”; nu este asta o expresie mai degrabă aspră pentru un creştin pentru a o folosi? Nu pune, din nou, prea mult accent pe puterea omului? Nu desconsideră, peste toate, proorociile despre ceea ce trebuie să se petreacă înainte ca Dumnezeu (Care, desigur, Singur poate „distruge rasa umană” pe care a creat-o) să cheme pe oameni în împărăţia Sa?

Prin cuvinte deloc neconcludente afirmaţi, o dată în plus, că „războiul trebuie înlăturat. Un guvern mondial trebuie statornicit”. Nu este acest „trebuie” un cuvânt mai degrabă aspru? Este, într-adevăr, un semn al caracterului apocaliptic al epocii că singura soluţie „practică” pentru criza de faţă – înlăturarea războiului – ar trebui să fie în acelaşi timp (precum cred) total idealistică. Unora această situaţie face să le răsară gânduri despre o „eră nouă” sau o „lume nouă”; mie îmi sugerează posibilitatea că noi suntem, de fapt, în pragul ultimelor zile, când toate mijloacele acţiunii lumeşti încep să devină imposibile.

O „lume nouă” – aceasta este o expresie, am observat, pe care chiar şi dumneavoastră o folosiţi. În Pâinea vie chiar sugeraţi că „suntem martorii zorilor luminii care n-a fost niciodată văzută înainte. … Trăim, probabil, în pragul celei mai mari ere euharistice a lumii – era care s-ar putea foarte bine să dea mărturie de unirea finală a omenirii”. Întrebaţi, ca să fie sigur (dar fără să daţi un răspuns): „va fi această unire vizibilă una politică?” Şi chiar sugeraţi că „poate că ultima eră din toate va fi ‘euharistică’ în sensul că Biserica însăşi va da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu prin a fi pusă pe Cruce”.

Pentru creştinii care deţin cuvântul lui Hristos şi al proorocilor şi al sfinţilor Săi în privinţa ultimelor zile nu văd cum ar putea fi vreun „poate” în această chestiune. Unirea politică a omenirii, oricât de legitimă ar fi ca scop politic, poate doar sfârşi în împărăţia lui Antihrist; Biserica, dincolo de orice îndoială, va fi răstignită după ce o bună parte a credincioşilor o vor fi trădat prin înşelăciunea lui Antihrist.

Eu propovăduiesc fără nici un motiv o iminentă „împărăţie a lui Antihrist” şi apocalipsa, care este posibilă, bineînţeles, şi că creştinii trebuie să fie în toată vremea pregătiţi pentru ea; dar nimeni nu ştie ceasul… Ceea ce vreau să accentuez este faptul că – o iau aşa – duhovniceşte vorbind, omul contemporan, în disperarea sa pentru prezent şi în nădejdea încă vie în viitor, confruntat cu alternative „ultime” şi cu prefaceri sociale şi ştiinţifice părut „apocaliptice” (şi cu o nădejde evoluţionistă), n-a fost niciodată mai receptiv la venirea unui Mesia fals, un desăvârşit „soluţionator de probleme” şi care insuflă un „idealism” uman luminos.

În vremuri ca acestea, cred, creştinul ar trebui să fie îngrijorat de a se implica în plasa încâlcită a activităţii politice, ca nu cumva, sârguindu-se spre prea mult, să piardă totul; rigoarea în credinţă şi în propovăduirea împărăţiei (mai presus de toate prin exemplul vieţii), să fie sigur că nu e suficient de aproape de acea zi – însă prevăzător în „planurile” lumeşti, pentru care avem un exces, chiar şi (de fapt cel mai mult) în interesul pentru „marile idealuri”.

Mai presus de toate, creştinul în lumea contemporană trebuie să arate fraţilor săi că toate „problemele epocii” nu sunt o consecinţă aparte de singura „problemă a omului”, de bază: moartea şi răspunsul la ea, Hristos. În ciuda a ceea ce aţi spus despre „perimarea” creştinismului pentru omul contemporan, cred că creştinii care vorbesc despre această problemă şi arată în viaţa lor că cred de fapt toate „superstiţiile” despre „cealaltă lume” – cred că au ceva „nou” de spus omului contemporan. Am propria mea experienţă că tinerii serioşi sunt „obosiţi” de creştinism tocmai pentru că ei cred că este un „idealism” care în chip făţarnic nu trăieşte pentru „idealurile” sale; bineînţeles, ei nici nu cred în lumea cealaltă – dar tot ce ştiu e că nici „creştinii” nu cred.

Cred că creştinii au devenit în ultima vreme cu totul prea „sofisticaţi”, prea nerăbdători să se simtă acasă în lume prin a-şi acomoda credinţa la modele de gândire trecătoare; încât creştinii contemporani devin „existenţialişti”, vorbesc de „aici şi acum” despre credinţă şi lucrurile duhovniceşti. Ei bine, asta-i bine cât de departe merge – dar nu merge suficient de departe. Nădejdea noastră ca creştini nu poate fi redusă la abstract, dar nici nu poate fi redusă la concret; credem şi nădăjduim într-o împărăţie pe care nimeni din cei vii n-a văzut-o, credinţa şi nădejdea noastră sunt imposibile în ochii lumii. Ei bine, atunci să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Am experienţa mea că oamenii contemporani vor să creadă nu puţin, ci mult; lăsând credinţa creştină, nimic nu li se pare prea deosebit pentru ei, nimic nu li se pare prea mult pentru a nădăjdui – de aici „idealismul” tineretului de azi. Pentru mine însumi credinţa mea a crescut, mai degrabă treptat, ca un lucru mai mult sau mai puţin „existenţial”, până la impresionanta întâlnire cu un creştin (un tânăr monah rus) pentru care nimic nu avea importanţă decât împărăţia lumii ce vine. Să gângurească sofisticarea contemporană despre copilăria căutării de „răsplăţi viitoare” şi tot restul – viaţa de după moarte e tot ce contează. Şi nădejdea în ea aşa aprinde pe adevăratul credincios – cel ce ştie că drumul spre ea este prin rânduiala severă a Bisericii, nu printr-un „entuziasm” banal – încât va fi mai mult în prezent (atât în sine însuşi, cât şi ca un exemplu) decât „existenţialistul” care renunţă la viitor pentru a trăi în prezent.

Împărăţia viitoare n-a fost părăsită de creştinii moderni, ci a fost atât de atenuată, încât cineva se poate întreba cât de tare este credinţa creştinilor. În special toate implicările creştinilor în proiecte de idealism social îmi par un fel de a spune: „Voi, cei lumeşti, aveţi dreptate. Împărăţia noastră ‘nu din lumea aceasta’ e aşa de departe şi nu s-ar părea să putem s-o aducem la voi; aşa că ne vom alătura vouă în construirea a ceva ce putem vedea de fapt, ceva mai bun decât Hristos şi împărăţia Sa – o împărăţie a păcii, a dreptăţii, a frăţietăţii pe pământ”. Acesta este un „creştinism nou”, o purificare, îmi pare, a creştinismului „Marelui Închizitor” al lui Dostoievski.

Şi ce-i cu creştinismul „vechi” al „virtuţii personale”? De ce a devenit atât de perimat? Pentru că, cred eu, creştinii şi-au pierdut credinţa. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinţei. Nu este necesară mai multă implicare, ci o pătrundere mai profundă înăuntru. Nu mai puţin post, ci mai mult; nu mai multă acţiune, ci rugăciune şi penitenţă. Dacă creştinii ar fi trăit într-adevăr nădejdea creştină şi toată calea de unificare care priveşte spre împlinirea ei, în locul compromisului uşor pe care majoritatea mirenilor îl consideră astăzi suficient – şi nu le spune „noul creştinism” că a lucra pentru idealuri sociale este mai important decât să urmezi rânduiala creştină? –; dacă creştinii ar fi fost în viaţa lor zilnică aprinşi cu adevărat de dragoste pentru Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa nu din lumea aceasta – atunci altceva folositor ar fi urmat de la sine.

Abia putem nădăjdui că o astfel de viaţă se va împrăştia în vremea noastră sau chiar că, poate, exemplul ei va face multe convertiri – sigur nu la fel de multe precum va face „noua” Evanghelie; pentru că idealismul social este o parte a duhului epocii, în timp ce lumea cealaltă creştină adevărată e cel mai puţin evidentă. De asemenea, este mai dificilă şi adesea mai puţin sigură de sine – aşa-i de slabă credinţa noastră; în ansamblu, pe scurt, un scop neatrăgător pentru omul modern cu gândire de exterior. Totul este neimportant: al nostru este a trăi viaţa deplin creştină – roada ei este în mâinile lui Dumnezeu.

Ei bine, am spus ce voiam să spun. Aş fi foarte recunoscător să primesc un răspuns de la dumneavoastră dacă credeţi că merită să răspundeţi la remarcile mele. Şi, dacă răspundeţi, nădăjduiesc că veţi fi tot atât de deschis pe cât am încercat eu să fiu. Acesta este singurul mod de „dialog” ecumenic de care sunt în stare; şi, dacă pare mai mult o provocare de „înfruntat”, sper că nu vă va împiedica. Criticile mele, sunt sigur că ştiţi, sunt îndreptate nu spre dumneavoastră, ci la cuvintele dumneavoastră (sau spre ce-am făcut din ele).

Al dumneavoastră în Hristos, Eugene Rose


[1] Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.           

[2]  Prima dată publicată în Călugării cerşetori negri, Iunie, 1962, pp. 266-268. Republicată în Thomas Merton despre pace, McCall Publishing, 1971.

[3] Scrisoarea aceasta este partea a IV-a a unei lucrări mai mari care nu este prezentată aici.

[4] Eugene face aluzie aici la o idee articulată într-o lucrare care l-a influenţat mult la acea vreme: O scurtă istorie a lui Antihrist de Vladimir Soloviov. Cu toate că această lucrare conţine în mod evident câteva învăţături neortodoxe, este valoroasă prin aceea că prezintă un contrast strident între adevărata unitate de catacombă a creştinilor în ultimele timpuri şi falsa unitate a Bisericii „oficiale” de sub Antihrist. Pentru o discuţie mai competentă şi mai amănunţită despre ceea ce insinuează Eugene vezi Înaintea feţei lui Antihrist de Arhim. Constantin, în The Orthodox Word, no. 121.

[5] Merton scrisese recent un articol intitulat Pasternak şi oamenii cu lanţuri cu ceas (publicat în Jubilee, July, 1959). Ca răspuns la acest articol, Eugene i-a scris lui Merton:

„‘Religia’ lui Pasternak, autorul operei Dr. Zhivago, este acea ‘nouă spiritualitate’ ce vrea ceva mai mult decât pe Hristos cel ‘mic’ şi ‘limitat’ pe Care-L venerează Biserica, mai degrabă un Hristos ‘nou’ mai în legătură cu ‘spiritul omenesc liber’ al epocii. Acesta este duhul omului-dumnezeu, supraom, care nu mai e crud ca în Nietzsche, ci rafinat, spiritualizat, făcut plauzibil ca o continuare logică şi istorică, chiar succesorul mesianic al tradiţiei omeneşti falimentate: un ‘nou umanism’. Acest duh nu este un prieten al adevăratului creştinism, ci un vrăjmaş de moarte.

Limbajul pe care-l folosiţi în descrierea ‘spiritualităţii’ lui Pasternak, deşi ar putea părea să aibă scuza că se adresează unei audienţe ‘populare’, nu poate decât să pricinuiască tristeţe unui  cititor ortodox. A vorbi de un ‘caracter liturgic şi sacramental’ care are puţin sau nimic de-a face cu ‘forma rituală statornicită’ sau de ‘rutină ritualistică’, dar, în schimb, ‘neconstrânsă de rigidităţi formale sau sacramentale’; de ‘lumea umanităţii-Dumnezeu’ şi de ‘cosmosul transfigurat’ ca văzute de cineva care admiteţi că este mai degrabă ‘păgân’ şi poate ‘agnostic’ şi care este doar în cel mai vag sens ‘creştin’; de ‘o bogăţie simbolică’ apropiată de cea a Părinţilor greci, totuşi ‘fără preocupările lor dogmatice şi ascetice’; de o ‘libertate’ şi ‘viaţă’ cu totul afară de Biserică – nici una din acestea nu poate avea vreun sens pentru un ortodox drept-credincios (nici, aş crede, pentru un catolic); celui mai imprecis şi mai degrabă ‘protestant’ se împrumută pe sine prea uşor în serviciul ‘noului creştinism’, născut din Protestantism, umanism şi din idealismul natural omenesc care mătură acum prin lume. Propria mea credinţă mi-a fost hrănită tocmai de spiritualitatea ce a ieşit din focurile persecuţiei sovietice; dar această spiritualitate nu este sub nici un înţeles ‘simplă’, ‘primitivă’ şi ‘spontaneitate’ romantică pe care o găsiţi la Pasternak…

Credinţa lui Pasternak este o credinţă vagă şi neputincioasă care nu va accepta pe Hristos, care crede doar în ‘viaţă’, în lume, îmbrăcată (fără îndoială datorită unui interes estetic adevărat) în câteva zdrenţe din garderoba exterioară a Ortodoxiei şi care nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi că idealismul său poate fi realizat în lume…”

[6] Commonweal, vol. 75, Feb. 9, 1962.

[7] În notele de manuscris ale scrisorii lui Eugene către Merton s-au găsit alte comentarii în legătură cu Toma d’Aquino şi îndeosebi faţă de consecinţele filozofiei lui. Când Eugene dezbătea despre „realism” în gândirea romano-catolică modernă, aceasta se petrecea într-un context diferit de realismul creştin menţionat în partea a II-a de mai sus [Această scrisoare era partea a IV-a unei lucrări mai întinse care nu este prezentată aici]. „Filosofia tomistă şi realismul catolic în general”, scria el, „ne induce nouă [creştinilor ortodocşi – ed.] o oarecare nelinişte. De ce? Într-un cuvânt, pentru că e prea concentrată pe lucruri ale acestei lumi. Supraestimează valoarea ‘naturalului’ prin subestimarea stricăciunii odinii naturale şi a inteligenţei omeneşti prin cădere; ‘naturalul’ pe care-l ştim nu mai este natural deplin. Dar mult mai fundamental decât aceasta, năzuieşte la o înţelegere şi o ‘înţelepciune’ care sunt ‘grele’ cu toată greutatea ‘lumii’, care lucrează – pentru toate scopurile practice – ca şi cum lumea ar fi veşnică. Timpul Împărăţiei a venit: în lumina acestui adevăr, care este de bază pentru creştinism, toate preocupările lumeşti ale realismului catolic par aproape o ridiculizare. Nu spune acest ‘realism’: Să-şi împlinească omul eul său ‘natural’, să-şi caute cunoaşterea lumească şi fericirea şi îmbunătăţirea temporală şi apoi să se preocupe de cunoaşterea şi fericirea care stau îndărătul acestora, plecând de la ceea ce e mai umil şi mai accesibil spre ceea ce e mai nobil şi mai ascuns. Dar, dacă vremea Împărăţiei a venit, nu e prea târziu să ne îndeletnicim cu aceste scopuri lumeşti? Şi nu e inevitabil ca mulţi care încep cu ceea ce-i umil nu-l vor mai părăsi vreodată? Caută tu mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Porunca pentru creştini pare cu totul prea evidentă: puneţi deoparte toate lucrurile lumeşti şi căutaţi Împărăţia. Împărăţia a fost ‘amânată’; ne întoarcem noi atunci la calea noastră din început, acea înţelepciune lumească pentru care mesajul lui Hristos este nebunie? Vai, prin ‘filosofia creştină’ şi cu cât mai mult prin ‘ştiinţa’ modernă tocmai aceasta facem. Hristos este înţelepciunea noastră, nu lumea; şi în sfârşit acestea două nu pot fi împăcate. O ‘înţelepciune naturală’ supusă adevărului creştin; o ‘ştiinţă naturală’ dedicată foloaselor creştine (urâciunea urâciunilor!) – acestea, într-o vreme ‘normală’, ar putea părea legitime. Dar faptul că Hristos a venit marchează timpul nostru ca un timp ieşit din comun, un timp în care preocupările ‘normale’, înţelepciunea şi cunoaşterea lumească trebuie puse deoparte şi noi de asemenea trebuie să ne răstignim şi să ne facem de sminteală şi nebunie pentru lume. Creştinismul stă în opoziţie cu lumea. Adevărat, este şi ‘lumea’ care trebuie mântuită – dar nu prin a coborî la nivelul ei. Creştinismul trebuie să înveţe arta de a picta pe Hristos, nu de a picta lumea într-un ‘duh creştin’; ştiinţa trebuie să-L pună pe Hristos în centrul universului, cu toate că ea îşi răstigneşte toate formulele ca să facă aşa (se întâmplă că, în cazul acesta, formulele, nu Hristos, sunt dorite)”.

Despre acelaşi subiect al „realismului” catolic, P. Serafim a declarat: „Nu e surprinzător că mulţi ‘realişti’ catolici moderni găsesc învăţătura îndătinată despre împărăţia lui Antihrist şocantă – prea ‘literală’ la orice nivel. Pentru că nu se poate să crezi că tot ce e ‘natural’ este bun şi în acelaşi timp să vadă o împărăţie a răului spre sfârşitul său istoric”.

Translate page >>