Vizita Papei Francisc – observații preliminare

Credința românilor la răscruce cu Vaticanul

Nu am urmărit îndeaproape etapele vizitei Papei Francisc, dar este evident că a avut un ecou în rândul populației prin mediatizarea excesivă și foarte bine calculată, chiar înainte de sosirea în România. Exprim aici câteva impresii pentru moment, care probabil vor trebui dezvoltate ulterior.

Faptul că autoritățile statului simt nevoia să aibă legături bune cu Vaticanul arată locul important pe care îl ocupă religia în ochii liderilor politici. Bineînțeles, o religiozitate privită și redusă la un simțământ naiv și vag, de emoție și simpatie populară, un opiu al poporului, prin care să fie indusă o mai mare toleranță, confuzie și obediență în rândul populației. Trebuie acceptate orice valori care promovează pacea, una cu care ne obișnuim tot mai mult, dar care maschează un război ascuns împotriva sufletelor, conștiințelor și chiar averilor noastre. Vizita „apostolică” a Papei într-un stat majoritar ortodox ca România nu poate avea decât scopul disoluției, spargerii unității care mai există la firul ierbii între oameni. Biserica națională trebuie marginalizată, arătată inferioară, supusă exteriorului. Pentru că valorile de afară trebuie să înlocuiască pe cele autohtone, ca să fim cuceriți tot mai temeinic, nu doar la nivel economic. Deja există un război de cucerire a sufletelor, a adeziunii la niște crezuri dezrădăcinate, nu doar de asuprire externă. Cum altfel poate fi explicată invitația Papei adresată de către autoritățile statului nostru în peisajul politic actual, când se încearcă din răsputeri supunerea totală a țării față de interese cu totul străine, chiar și culturale și religioase?

Despre prestația papei și zgomotul din jurul ei:

– a folosit în București Dacia Logan, dar forțele de ordine mobilizate au fost impresionante. În Iași a folosit papa-mobilul probabil din precauție față de „recalcitranții” din Moldova. Una peste alta, nu este chiar atât de smerit și apropiat de oameni pe cât ar dori să dea impresia, ci totul ține mai mult de imagine;

– deși inițial, prin februarie, s-a făcut vorbire de circa 300.000 de pelerini așteptați la slujbele oficiate de Papă, au fost prezenți mult mai puțini, nici pe departe jumătate. Cei mai mulți au fost ungurii la Șumuleu. Ba chiar în zilele imediat premergătoare nu a fost anunțat un număr la fel de mare, ci în jur de 50.000. Aceasta arată un interes manifestat într-o strategie de imagine pentru a umfla importanța și impactul. Cifra mare inițială trebuia să justifice pregătirile și emoția, apoi reducerea viza o revenire la realitate pentru a nu cădea în derizoriu și de mincinoși. În final, prezența oamenilor nu a arătat valul de simpatie așteptat, ca să fim sinceri. Dar va recunoaște presa oficială acest lucru? Evident că nu;

– slujba de la Blaj s-a ținut după ritualul bizantin, oficiată de greco-catolici, iar Crezul a fost rostit cu adaosul Filioque (Duhul Sfânt purcede și de la Fiul);

– Papa s-a străduit să transmită mesajul de unitate cu ortodocșii în puținele prilejuri pe care le-a avut, dar a mai spus că se află în România în calitate de pelerin. S-a reconciliat chiar și cu romii, cărora le-a cerut iertare. În lipsa unui mesaj de împăcare reală, a făcut uz de unul diplomatic, care să dea bine;

– bineînțeles, partea cea mai importantă a fost beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici, un afront grosolan la adresa țării gazdă și cultului majoritar ortodox. După ce Papa Ioan-Paul II a adus cinstire „martirilor” greco-catolici la cimitir cu ocazia vizitei din 1999, acum s-a trecut la un alt nivel, mult mai evident. Se dorește o împăcare cu ortodocșii, dar în termeni catolici, poate chiar să devenim uniați.

Reacțiile și primirea oficialilor BOR, între corectitudine și slăbiciune:

– contrar așteptărilor pesimiste, Patriarhul a arătat că se poate să nu fie ecumenist. L-a primit pe Papa ca pe un pelerin, accentuând lucrul acesta și în discursul din catedrală, fără declarații împăciuitoare, ci chiar de detașare și delimitare;

– deși nu este chiar corect să fi fost primit papa în catedrală, lucrul acesta s-a întâmplat și la bulgari. Probabil că după aceea și catolicii au căutat o altă formulă, prin care să evite umilința de acolo. Iarăși, nu cred că a fost vorba de rugăciune în comun în catedrală, cel puțin nu explicită. Patriarhul chiar a făcut distincția: „Am acceptat propunerea părţii catolice să oferim Sanctității Voastre şi creştinilor catolici prezenţi aici în această Catedrală posibilitatea să rostească rugăciunea Tatăl nostru în limba latină şi să intoneze câteva cântări pascale catolice”. Cu alte cuvinte, e vorba de o curtoazie și atât. Prin asta a arătat că se poate să respecte linia ortodoxă. Desigur că ar fi putut evita cu totul întâlnirea, însă acest lucru nu cred că este posibil realmente, mai ales că nici alte Patriarhii (georgiană și bulgară) nu l-au făcut;

– față de comunicatul inițial al Patriarhiei, întâlnirea efectivă a fost mult mai cuminte. Rostirea rugăciunii „Tatăl nostru” de către catolici nu a fost prezentată ca fiind conformă cu practica din diaspora română (dialog sau cooperare de ordin cultural sau de altă natură), ci ca o gratitudine pentru lăcașurile oferite în Italia și alte țări din Occident. Diferența de la o zi la alta, de la comunicatul anterior și până la primirea oficială, este evidentă, ceea ce arată grija pentru detalii, dar și conștientizarea acestora. Mai mult, site-ul Basilica nu s-a axat zilele acestea pe vizita Papei, ci strict pe întâlnirea cu ierarhii ortodocși;

– totuși, după cum relatează alte site-uri, discuția din studioul Trinitas TV a avut un caracter eminamente ecumenist. Nu am urmărit și nici nu este disponibilă acea emisiune, dar impactul ei a fost maxim, la momentul transmisiunii în direct. Lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea dacă luăm în calcul faptul că nimic nu se mișcă fără știrea Patriarhului. Altfel spus, există o grijă de a nu da apă la moară „extremiștilor” și „răzvrătiților”, dar apropierea ecumenistă trebuie promovată în continuare. Rezerva afișată la primirea Papei nu pare a fi una spre normalizare, spre ieșirea din ecumenism, ci mai mult o fentă care nu dă încredere.

Cu ce rămânem?

Manifestările oficiale, ale papei, dar și ale ierarhilor noștri, nu reprezintă credința autentică, apostolică. Manierismul, iubirismul și entuziasmul nu sunt trăsături ale Evangheliei și crucii, nu țin de Duhul pe care Hristos a venit să-L arunce pe pământ. Ne mulțumim cu atitudinea formală care ni se prezintă, dar ar trebui să ne căutăm de suflet și ar trebui să urmărim ca Biserica Ortodoxă să fie o exponentă reală a dreptei credințe. Altfel, totul este ca o trădare dozată a ierrarhiei superioare față de credincioși, care pune o presiune ilogică pe fiecare dintre noi. În loc să genereze apropiere de Dumnezeu și repere de încredere, așa cum ar fi menirea ei, ierarhia induce confuzie sau ne determină la vigilență și precauție față de acțiunile ei pe cei care ne mai cunoaștem crezul. Arată că poate și ia aminte la acțiunile retractorilor și la potențialele reacții, dar încă nu a făcut nici un gest care să dovedească buna ei credință. Nu se poate doar cu jumătăți de măsură, care eventual să acopere trădările din spate, cea mai evidentă fiind cea de la Sinodul din Creta. După un derapaj de o asemena anvergură este datoare măcar cu o mărturisire și o poziție care să compenseze.

Poate va replica cineva că și pe vremea Bizanțului au existat limitări, că se impunea o conduită oficială, nu chiar „pescărească”. Totuși diferența evidentă, care este scăpată din vedere, este că atunci trădările erau trădări și mărturisirea credinței era lege. Și, cel mai important, au existat mereu ierarhi mărturisitori, de la Sf. Fotie la Sf. Iosif, care s-a opus unirii de la Lyon, până la Sf. Marcu Evghenicul, pentru a exemplifica doar pe cei din perioada târzie bizantină.

E de remarcat că Papa nu a vizitat niciodată Rusia. S-a întâlnit cu Patriarhul Chirile tocmai în Havana. O fi având Rusia alt statut în geopolitica actuală, în care jocurile credinței au un loc principal? Mai mult, se dorește ca noi, românii, să fim înscriși pe o anumită axă? Deocamdată speculații, dar nu chiar nefondate.

Este necesară o atitudine curată și mărturisitoare din partea fiecărui credincios și mai ales din partea preoților (care sunt foarte trădători și fricoși vis-a-vis de ecumenismul semnat în Creta). Victimizarea și înjurarea episcopilor nu cred că folosește la nimic, pentru că am fost preveniți chiar de Hristos că vor fi trădări de credință și sminteli la care va trebui să facem față, nu să fugim de ele și să ne temem. Dar, evident, Biserica are nevoie cel mai mult de episcopi sănătoși în credință, care încă nu se lasă văzuți în România. Eu personal apreciez atitudinea bună a Patriarhului, dar ca gest de etapă ce ar trebui confirmat pe viitor. Altfel, nu rămâne decât o păcăleală ieftină.

Nu în ultimul rând pasivitatea BOR este evidentă față de parcursul religios al Papei în România, deși a fost invitat doar ca șef de stat.

Ruptura dintre ortodocși și catolici/papistași vindecată temporar de Sf. Fotie

Sf. Fotie cel Mare

Starea în care a ajuns catolicismul astăzi este bine cunoscută. Diferențele sunt vizibile de la veșmintele folosite, arhitectura bisericilor și până la cele de esență, de cult, mentalitate și credință. Din perspectivă ortodoxă, catolicismul greu poate fi definit ca religie după ce în 1965 Conciliul Vatican II a ajuns chiar și la eliminarea noțiunii de păcat (!). Totuși drumul până la acest stadiu nu a fost chiar atât de abrupt, ci dimpotrivă, cugetul eretic a pătruns încet și insinuant. Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.

Mai întâi trebuie precizat de ce insistă Biserica atât de mult pe nocivitatea ereziilor față de alte greșeli ce țin de morală sau organizare. Sfințenia cu care a înzestrat Hristos Biserica Sa operează în cadrul acestei lumi căzute, ceea ce presupune interferența diferitor păcate, de care nimeni nu este scutit de tot. Dar limita tolerării păcatelor este pocăința; adică părerea de rău pentru faptele rele ne face vindecabili. În momentul când cineva nu mai recunoaște că păcatele sale sunt rele, ci le afirmăm ca fapte bune, atunci Biserica poate și chiar este datoare să-l renege pe unul ca acesta, să-l trateze ca pe un păgân și vameș (cf. Mt. 18, 17). Mai grav decât aceasta este erezia, adică a strâmba adevărul de credință. Ereticul nu doar că nu se îndreaptă, ci se îndreptățește, adaptând legea lui Hristos după răutatea sa. Aceasta înseamnă desconsiderare față de Dumnezeu Însuși, lepădare de credință. Erezii erau și în vremea Mântuitorului, cum ar fi al fariseilor și saducheilor. Și apostolii au tratat ereziile cu cea mai mare atenție pentru că „oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2Ioan 9). Adică primul semn al credinței în Iisus este păzirea cuvântului Lui fără distorsionări.

Erezii au fost multe de-a lungul timpului, cele mai cunoscute fiind cele condamnate la cele șapte Sinoade Ecumenice, adică după libertatea creștinismului. Dar au existat foarte multe și pe vremea imediat de după Apostoli și până la primul Sinod Ecumenic din 325, toate acelea condamnate sinodal. Față de ereziile timpurii și cele condamnate la Sinoadele Ecumenice, catolicismul a avut alt parcurs. Scindarea a fost una în timp, bizantinii căutând să aibă mereu pace cu Roma. De aceea nu a existat o despărțire radicală, ci una care s-a cimentat în timp și este mult mai greu de reparat pentru că nu există momente precise care să fie surmontate. Anul 1054 nu a adus o schismă oficializată, ci este doar un reper pentru contemporani, nu și pentru cei de atunci. Mai degrabă încercările de reunificare, cum ar fi Sinoadele de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439), au evidențiat ruptura care se crease.

Însă toate premizele rupturii erau create deja de pe vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului, în sec. al IX-lea. Modul cum tratează catolicii Sinodul organizat pe vremea lui și chiar ortodocșii la nivel oficial poate fi un indiciu de ce s-a adâncit separația și de ce nici astăzi nu se ajunge la vindecare.

Înainte de toate, trebuie să fie prezentată situația din Constantinopolul acelei vremi, dar și din Occident.

Anul 800 a marcat o schimbare majoră în Biserica Romei. Încoronarea regelui Carol cel Mare al francilor de către Papa Pius al III-lea ca împărat al romanilor a schimbat perspectiva bisericească pentru că, trebuie să recunoaștem, climatul social și cultural a avut mereu un impact major în dezvoltarea sau stagnarea centrelor creștine. Dacă din 476 Roma a fost mereu sub stăpânire păgână, cu o jurisdicție ce o putea cu greu controla, de acum se deschide perspectiva unei libertăți mai mari. Ambițiile de supremație au primit un suport important. Când vorbim de supremație, nu trebuie avut în vedere cezaro-papismul de astăzi, ci mai degrabă o slăbiciune umană, dorința de dominare. Roma a fost mereu prima în diptice, adică a avut un primat onorific. Nu este greu de înțeles că a dorit să fie apreciată ca atare. Astfel de tendințe s-au înregistrat și pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina (†159).

Pe de altă parte, nu trebuie neglijate ambițiile francilor de a crea un imperiu care să concureze cu cel bizantin. Religia era o componentă importantă, mai ales că ea a fost la mare cinste în Constantinopol. Dar, cum francii nu aveau o cultură bogată la vremea aceea, au putut și nici nu au dorit să preia toată dezvoltarea creștinismului de până atunci, ci au dorit să-l facă după chipul lor, la concurență cu bizantinii. Astfel se face că s-au întors curând la filozofii antici dinainte de Hristos și la o cercetare rațională, numită scolastică. Rivalitatea cu civilizația romeilor (romanilor) s-a manifestat și prin înlocuirea demografică, ceva ce s-a înregistrat și în Transilvania cu dominarea românilor de către unguri, fiind lipsiți de accesul la pozițiile de decizie și putere. Acest aspect îl punctează bine P. Ioannis Romanidis, care dă papismului (catolicismul) numele adevărat de franco-catolicism, nu pe cel impropriu de romano-catolicism. În orice caz, important este că decizia cuceririi romeilor (romanilor) din Apus a avut loc în 794-800, la puțin timp înainte de păstorirea Sf. Fotie, cu implicații directe.

Erezia Filioque nu era nouă, ci mult mai veche. Contextul apariției ei a fost dat de încercările aducerii la dreapta credință a populațiilor barbare din Occident (goți), majoritatea arieni. Pentru a-i convinge că Hristos este egal cu Tatăl, a fost folosit greșit argumentul că și Fiul purcede pe Duhul Sfânt, ca și Tatăl. Această învățătură este veche, încă din sec. VI. Cel târziu în sec. VII, ea era larg răspândită în Apus, dar înțeleasă în mod corect, fapt ce l-a determinat Sf. Maxim Mărturisitorul să ia apărarea celor din Roma ca fiind ortodocși. Abia începând cu teologii franci din vremea regelui Carol cel Mare această concepție a început să prezinte probleme. Deși au fost sfătuiți și învățați și de papii din acea vreme, francii au rămas încăpățânați.

Cât privește mediul bizantin, el trebuie contextualizat corect pentru a înțelege just personalitatea Patriarhului Fotie. Până de curând acesta era privit de teologii catolici ca un om arogant, care și-a urmărit obstinat propriile ambiții. De curând Francis Dvornik, chiar un teolog catolic, dovedește în cartea sa, The Photian Schism. History and Legend (2008), că polarizarea dintre moderați și radicali din capitala bizantină schimbă total datele problemei. Acesta oferă foarte multe informații istorice documentate despre tensiunile existente în Constantinopol în acea perioadă. Pe scurt, partida rigoristă era reprezentată îndeosebi de monahii din Mănăstirea Studion, care aveau ca înaintaș pe Sf. Teodor Studitul. Pentru că erau foarte înclinați spre intransigență, s-a format o contra-partidă, a moderaților, mai liberali. Disputele dintre ei se concretizau mai ales la alegerea Patriarhilor. Patriarhul Metodie (843-847), care a jucat un rol important în restabilirea cultului icoanelor, a fost din tabăra moderaților, fiind și în divergențe cu opozanții în privința primirii în cler a foștilor iconoclaști. Pentru a fi evitată o tensiune nedorită, urmașul său a fost ales un om neutru, Ignatie, dar care avea înclinații spre rigoriști. Atunci când Patriarhul Ignatie a căzut în dizgrația conducătorilor politici printr-un concurs de împrejurări, a fost forțat să-și dea demisia. În locul său a fost ales Fotie, care era și el neutru, nu dintre rigoriști sau moderați, dar înclinat spre cei din urmă. Pentru că radicalii erau implicați în acțiuni politice și îl contestau, pentru a aplana scandalul și a pune lucrurile pe un făgaș stabil, el a convocat un Sinod care să cerceteze lucrurile. Acesta nu a putut să se încheie din cauza unei încăierări, astfel că împăratul a întrunit un altul, la care a chemat și delegați ai Papei pentru a discuta din nou problema iconoclasmului. Deși poate părea surprinzător, chiar și la 20 de ani după confirmarea din nou a icoanelor, încă era nevoie de o hotărâre în acest sens, care să le restabilească definitiv. Probabil și pentru că existau discuții punctuale între franci și bizantini, generate de unele traduceri incorecte. Așa că a fost întrunit un Sinod în anul 861 în Constantinopol la care au sosit și delegați ai Papei.

Surpriza a fost când aceștia au cerut să fie discutată și problema canonicității înscăunării Sf. Fotie și a depunerii Sf. Ignatie. Bizantinii au fost de acord pentru a elimina orice suspiciune și sursă de nemulțumire, dar decizia să fie luată în Sinod, nu dusă Papei și supusă aprobării lui. Din păcate, actele sinodale au fost arse mai târziu, la un Sinod din 869-870, asupra căruia vom stărui puțin mai jos, și se păstrează doar canoanele formulate și o descriere în latină a legaților papali, care poate fi bănuită de subiectivitate. Totuși se remarcă deja o diferență majoră: Papa dorește să intervină în jurisdicția Constantinopolului și se consideră îndreptățit, dar a primit o replică ortodoxă în termeni protocolari, care să evite orice conflict deschis. Altfel spus, a fost primită cererea de a fi judecată cauza înscăunării unui nou Patriarh, dar nu ca un apel la autoritatea Papei Nicolae I din acea vreme. Acest fapt a dus la mânierea lui și nerecunoașterea Sinodului. Delegații săi au trebuit să-i dea socoteală de ce i-au încălcat ordinul și nu au referit soluționarea către el personal, fapt ce face discutabilă descrierea oferită de ei asupra evenimentelor din Sinod pentru a ieși basma curată.

În privința acestui Sinod din 861 mai trebuie punctat că a fost și o victorie a Patriarhului Fotie asupra radicalilor, care aveau obiceiul de a întrerupe comuniunea foarte ușor cu Episcopii și cu Patriarhul însuși pe motive discutabile. Canonul 15 a stabilit că singurul motiv îndreptățit este propovăduirea unei erezii, dar și aceasta în mod răspicat și indiscutabil.

În acest punct trebuie adus în atenție un fapt important în iconomia evenimentelor: încreștinarea bulgarilor pe vremea lui Boris I, botezat Mihail, ca pe împăratul bizantin din acea perioadă (866), care l-a ajutat să stabilească structuri bisericești stabile. Problema a intervenit când Papa a trimis misionarii săi în aceste ținuturi pentru a-i atrage în jurisdicția sa. Nu doar atât, ci aceștia au venit cu obiceiuri și învățături diferite, ceea ce a creat și mai multă confuzie. Patriarhul Fotie a reacționat și a depus eforturi pentru a-i ține sub tutela sa și în învățătura sănătoasă, dar a creat un conflict între Constantinopol și Roma nu doar administrativ, ci și dogmatic.

Interesele Papei de a lărgi dominația sa asupra bulgarilor, dar și asupra bizantinilor l-au făcut să fie ostil față de Patriarhul Fotie, care era un opozant foarte puternic. Așa se face că Papa Nicolae nu a recunoscut drept canonică hirotonia lui și a încercat să forțeze o negociere în acest sens.

Însă în anul 867 împăratul Mihail II și unchiul său, Bardas, au fost detronați și uciși de Vasile Macedoneanul. Patriarhul Fotie nu i-a îngăduit noului împărat să se împărtășească din cauza crimei comise, fapt ce a dus la destituirea lui și reînscăunarea lui Ignatie.

Momentul a fost prielnic pentru ca Papa Adrian II (succesorul lui Nicolae) să forțeze convocarea unui alt Sinod care să cerceteze problema înscăunării lui Fotie. Cu acest prilej, latinii au căutat să impună suveranitatea lor asupra restului Patriarhiilor, cerând tuturor participanților să semneze de la început un act (Libellus) prin care era recunoscută în avans depunerea lui Fotie și recunoașterea primatului papal. Din acest motiv puțini episcopi au participat și au semnat actele finale. În fața Sinodului, Sf. Fotie, adus ca inculpat, a denunțat dreptul de a fi judecat de către delegații Papei, cum făcuse și Sf. Ignatie în 861. Acest Sinod este catalogat drept Ecumenic de catolici, al VIII-lea, dar abia din a doua jumătate a sec. al XI-lea, pentru că aveau nevoie să apeleze la canoanele sale în disputele apărute atunci în Occident, asupra cărora vom reveni.

Surpriza a fost că Sf. Ignatie, Patriarh de Constantinopol, nu s-a arătat mai prejos decât Sf. Fotie în privința bulgarilor, ci a denunțat intervenția latinilor.

După moartea Sf. Ignatie, Sf. Fotie a revenit pe tronul patriarhal în 877. În această a doua perioadă de pastorație, a fost convocat un alt Sinod (879-880), la care au participat și delegați ai Romei din partea Papei Ioan VIII, pentru a elucida problemele care interveniseră pe parcurs. Au fost emise doar trei canoane, dar cel mai importante este cel prin care se stabilesc limitele clare ale jurisdicției, Constantinopolul recunoscând deciziile Romei asupra celor din teritoriul ei și reciproc. O altă hotărâre, chiar mai importantă, a fost denunțarea adaosului Filioque din Crez. Cum bulgarii nu acceptau prezența misionarilor franci, ei au rămas sub patronajul Constantinopolului. În plus, au fost anulate hotărârile din 870. Acestea practic au constituit victorii definitive în problemele discutate, Sinodul fiind considerat al VIII-lea Ecumenic în Ortodoxie, după cum îl menționează și Sf. Marcu Eugenicul la discuțiile de la Ferrara-Florența. Pentru faptul că nu a fost condamnat nici un eretic și, evident, nici o erezie, el nu a fost numărat împreună cu celelalte șapte. Doar a fost stabilită credința corectă, cu acordul Papei Adrian VIII. Este discutabil, după diferite surse, dacă Papa însuși a scris o scrisoare în care condamnă Filioque sau a fost adăugată mai târziu de bizantini.

În orice caz, Sinodul din 880 a fost recunoscut de toată Biserica, inclusiv de Roma. Abia spre sfârșitul sec. al XI-lea a fost recunoscut drept Ecumenic Sinodul anterior, din 870, de către papalitate și, evident, renegat cel din urmă. Motivul a fost că papii aveau nevoie de norme canonice care să le justifice dreptul de a numi episcopi fără interferența autorităților regale sau civile. Aceasta pentru că, până atunci, regii și conducătorii de provincii erau cei care desemnau pe episcopi.

Revenind, din evenimentele descrise se vede că papii, care erau romani , nu franci, au ținut credința curată. Aceasta a durat până în jurul anului 1009 sau 1014, când primul papă franc a legiferat adaosul Filioque în Crez, fapt ce a dus la o întrerupere a comuniunii între Constantinopol și Roma. Discuțiile de împăcare erau în interesul ambelor părți, mai ales că bizantinii aveau nevoie de sprijinul politic al Apusului. Dar ele s-au soldat cu o rupere și mai mare în 1054, când cardinalul Humbert, un om impulsiv, trimis pentru negocieri la Constantinopol, a părăsit capitala lăsând o anatemă asupra Patriarhului Mihail Cerularie. Faptul acesta a dus la convocarea unui Sinod ce a condamnat, ca răspuns, Roma. La acesta au participat toți ceilalți patru Patriarhi. Ruptura aceasta a fost una dogmatică, dar nu a fost resimțită atât de evident la acea vreme. Ea s-a adâncit cu timpul.

Așadar toate punctele sensibile au fost discutate și lămurite încă de pe vremea Sf. Fotie. Acesta pusese în discuție și folosirea azimelor la Liturghie, celibatul preoților și obiceiul de a posti sâmbăta. Toate abaterile din Occident au fost semnalate sporadic cu mult înainte, dar nu erau ridicate acceptate oficial, ci doar ca situații punctuale. Abia odată cu înflorirea puterii france ele au devenit tot mai dominante și recunoscute oficial. Diferența între ambițiile papilor romani și cei franci a fost una importantă. Primii au avut interese omenești, pe când cei de-al doilea le-au ridicat la nivel de credință, de normă.

Chiar dacă articolul acesta se rezumă la perioada din vremea Sf. Fotie, merită să menționăm că evoluția ulterioară a fost una spre o scindare lentă, dar foarte puternică. De aceea este și foarte greu de revenit, pentru că a generat mentalități diferite. În timp ce Ortodoxia a rămas (până spre modernitatea ecumenistă) axată pe o credință trezvitoare, interiorizată și bazată pe păzirea conștiinței, catolicismul a mers pe o dezvoltare a ordinii exterioare, cu derogări tot mai multe de la învățătura Evangheliei. De aceea avem astăzi culturi diferite între Occident și Europa de Răsărit, chiar dacă ele sunt nivelate în zilele noastre de politica mondialistă.

Diferențele dintre papism s-au accentuat ulterior prin schisma de la 1054, cruciadele începute în 1095, care au creat un resentiment puternic al bizantinilor față de latinii care au devastat Constantinopolul și alte teritorii. Încercarea de unire de la Lyon (1074) a adus mai mulți mucenici în rândul ortodocșilor și o imagine de tirani a papilor, pecetluită definitiv odată cu Sinodul unionist de la Ferrara-Florența. Un loc important îl ocupă și disputele isihaste, în care un rol important l-a avut Sf. Grigorie Palama. Pornite de la discuțiile pe marginea dogmei Filioque, ele au ajuns la divergențe cu privite la energiile necreate ale lui Dumnezeu, diferență care marchează discrepanța principală între Ortodoxie și catolicism: Dumnezeu este viu prin har și prezent pe pământ prin lucrările Sale în sufletele oamenilor pentru unii și izgonit în cer și lucrător doar sub formă de iluzii create pentru ceilalți. Negarea posibilității de îndumnezeire i-a dus pe catolici la situații complicate, în care nu puteau să împace cunoașterea scolastică cu mistica. O vreme au negat posibilitatea vedeniilor, apoi au găsit niște explicații de fațadă. Astfel se explică și vulnerabilitatea la vedenii mincinoase.

În orice caz, nici istoria despărțirii nu este cunoscută bine, nici situația în care se află catolicismul astăzi, fiind tot mai departe de a se considera religie, de a lua în calcul un Dumnezeu viu. Rămâne un fel de morală orizontală care, ce-i drept, prinde mai bine la oamenii lipsiți de profunzime.

Un dialog onest între ortodocși și catolici ar fi benefic, dar unul apologetuc, nu iubirist, în spiritul ecumenismului. Un fapt interesant este că până și catolicii au recunoscut în textul acordului care a fost semnat la Chieti în 2016 că „în Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos” și „episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit”. Totuși textul acela sugerează o diferență dintre Apus și Răsărit încă din sec. IV, lucru dovedit ca neadevărat chiar de Sf. Fotie. Dialogul catolici-ortodocși ar fi util cu diferența esențială că ar trebui pornit de la separarea dintre cele două Biserici de la 1054, nu de la unitatea dezirabilă falsă promovată astăzi. Ar fi bine să facem față provocărilor ecumeniste chiar și din partea catolicilor aducând mărturia noastră de apărare sinceră a ortodoxiei față de celelalte erezii, nu pe ideea filo-unionistă, cum se procedează acum la nivel oficial. [Notă 04.06.2019: Acest ultim paragraf a fost modificat ulterior pentru a nu lăsa impresia că dialogurile ecumeniste ar fi purtate de pe poziții corecte sau că textele semnate ar reprezenta cugetul Bisericii.]

„Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română”. Petiție adresată sinodului BOR cu privire la vizita papei

Petiția „Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română” a fost prezentată în lectură publică la 1 mai 2019, în cadrul Sinaxei interortodoxe de la Botoșani, fiind una dintre cele mai serioase luări de poziție din partea pliromei ortodoxe în fața evenimentului ecumenist desfășurat sub sloganul prozelitist „Să mergem împreună!”.
Petiția, semnată de aproximativ 300 de participanți la acea întâlnire, a fost depusă, alături de celelalte documente ale sinaxei, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și la cabinetele tuturor episcopilor membri ai sinodului BOR.
Ne așteptăm ca episcopii Bisericii noastre să adopte cel puțin comportamentul pe care l-au avut omologii din sudul Dunării, din Biserica Ortodoxă Bulgară.

De Mihai-Silviu Chirilă 

Preafericirea Voastră,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Am luat notă cu deosebită îngrijorare de comunicatul Patriarhiei Române prilejuit de anunțul venirii papei Francisc în țara noastră, prin care purtătorul de cuvânt își exprima bucuria prilejuită de această vizită și făcea afirmații care plasează Biserica noastră într-o poziție de ecumenism militant: Iată textul comunicatului:

Ne bucurăm că vizita a fost confirmată şi în virtutea vechilor şi bunelor relaţii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, relaţii întărite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea din anul 1999 şi reînnoite acum prin apropiata vizită a Papei Francisc. Acesta va fi primit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul unei întâlniri al cărei program urmează să fie anunţat. Bunele relaţii dintre cele două Biserici au fost şi sunt manifestate inclusiv prin ospitalitatea de care se bucură comunităţile de români din multe ţări, mai ales din Italia, unde multe dintre parohiile româneşti îşi oficiază slujbele religioase în biserici puse la dispoziţie de comunitatea catolică locală…[1]

Comunicatul Patriarhiei Române vorbește despre „Biserica Romano-Catolică” și despre „bunele relații dintre cele două Biserici”, de parcă „Biserica Romano-Catolică” ar fi o Biserică locală a lumii ortodoxe, cu care Biserica Ortodoxă Română întreține relații frățești, când, în realitate, ceea ce comunicatul numește „Biserica Romano-Catolică” și „Biserică” este o erezie care s-a separat de Biserica Ortodoxă în urmă cu o mie de ani, din pricina unor grave greșeli dogmatice: Filioque, pretențiile de primat asupra întregii Biserici ale papei de la Roma, folosirea azimelor la liturghie etc.

De la momentul separării de Ortodoxie, papismul și-a continuat căderea, dezvoltând alte învățături eretice precum: purgatoriul, indulgențele, pretenția papei de a fi vicarius Filii Dei, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, „Imaculata Concepțiune” și altele, culminând cu căderea cea mai gravă, pe care Sfântul Iustin Popovici o numește „a treia cădere a omului”, după cea a lui Adam și Iuda, „reînvierea păgânismului și idolatriei” și „răzvrătire contra lui Dumnezeu”[2] – principiul infailibilității papale, prin care, același sfânt sârb spune că Dumnezeu a fost înlocuit în „Biserica Romano-Catolică” cu un om, căruia i s-au atribuit calitățile divinității.

Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate considera „Biserica Romano-Catolică” egala sa, cu atât mai puțin superioara sa, și nu o poate trata ca o parte a Bisericii lui Hristos.

Afirmațiile purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române vin în contextul în care, în urmă cu trei ani, Patriarhia a făcut eforturi uriașe pentru a convinge populația ortodoxă de faptul că sinodul din Creta, la care tocmai participase, nu a acceptat în niciun fel caracterul eclesiologic al ereziilor și schismelor de inspirație creștină.

Pentru că zeci de preoți din toată Patriarhia s-au opus documentelor semnate în Creta, aceștia au fost caterisiți, prigoniți cumplit, batjocoriți, considerați „schismatici”, pentru ca acum să aflăm de la cea mai înaltă autoritate a Patriarhiei că papismul este „Biserică” și că Biserica Ortodoxă Română are „vechi și bune relații” cu această erezie antropolatră, pe care toată apologetica patristică a mileniului al II-lea creștin o respinge.

Unul dintre motivele invocate ale acestei prietenii cu papismul este cel al „ospitalității” de care au dat dovadă catolicii în Occident, unde i-au primit pe ortodocși să slujească în lăcașele lor de cult.

Argumentul este folosit de foarte mulți apărători ai minciunosinodului din Creta, care spun că acceptarea „denumirii istorice de biserici” este o formă de recunoștință față de „ospitalitatea” dovedită de către papiști în Occident.

O simplă analiză ne demonstrează că această „ospitalitate” invocată insistent a fost extrem de scump plătită de către ortodocși. Catolicii au oferit zidurile unor lăcașe pe care ei nu mai sunt în stare să le umple cu propriii credincioși, deoarece aceștia au priceput că acolo nu mai lucrează de mult Harul dumnezeiesc și le-au părăsit, preferând sectele, ateismul, consumerismul, masoneria, „meditația” extrem-orientală sau orice altă rătăcire teologică apărută în ultimele secole în acel spațiu odinioară creștin.

În schimb, ortodocșii le fac „ospitalierilor” „frați” din „Biserica-soră” concesii dogmatice grave: acceptarea denumirii de „biserică”, acceptarea primatului papal (documentele de la Ravenna și Chieti), primirea papei de la Roma ca și când ar fi un episcop ortodox, acceptarea ca el să conducă pelerinaje prin vetre ale Ortodoxiei etc.

În fața unui asemenea aranjament extrem de păgubos pentru sufletele ortodocșilor români, ne reamintim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care spune: „să stai departe de comuniunea cu ereticii, căci, să știi, în aceste privințe nepăsarea nimicește libertatea de vorbire pe care trebuie să o avem în Hristos”[3].

Sfântul Vasile, al cărui tron de Cezareea Capadociei este ocupat în calitate de locțiitor de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, avertiza că nepăsarea față de comuniunea cu ereticii predispune tocmai către „ospitalitatea” pe care o propun catolicii, care, la un moment dat, se cere recompensată, iar cei ce au primit-o își pierd libertatea de vorbire pe care le-o dă rostirea adevărului în Hristos și încep să dea din colț în colț și să creeze scuze inacceptabile pentru comportamentul lor neortodox.

Din același motiv sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe interzic slujirea în lăcașurile eretice: can. 45, 64 ap., 6, 9, 33, 37 Laod., 9 Tim. Alex. Astfel,  „ospitalitatea” catolică s-a manifestat în primul rând ca o invitație la încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe de către preoții și credincioșii care au acceptat-o.

Odată călcată porunca Sfinților Părinți, „ospitalitatea” a continuat cu ștergerea conștiinței dogmatice a credincioșilor ortodocși, aceștia fiind învățați să aprecieze „valorile” papismului și dezvoltând, în locul acriviei cu care au plecat de acasă, din satele lor ortodoxe, o (in)conștii(e)nță a „unității în diversitate”.

„Ospitalitatea” papistașă și-a atins scopul la Creta, unde erezia a fost recunoscută „biserică”, și, în teren, în atitudini ale unor ierarhi români, precum ÎPS Serafim Joantă, care a ajuns să sărute mâna[4] celui care se pregătește să viziteze teritoriul canonic al Bisericii noastre, pe care, prin gestul său, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania îl recunoaște nu doar ca pe un episcop ortodox, ci ca pe un superior ierarhic.

Iată-ne astfel, printr-o politică bine calculată a pașilor mărunți, având „ospitalitatea” și „ecumenismul lucid” drept nave-amiral, în plină uniație, de data aceasta fără edictele împăraților habsburgi, fără tunurile generalului Bukov, fără temnița Kunfstein, unde martirii ardeleni au apărat cu viața Ortodoxia transilvană.

Sufletele ortodocșilor români alungați din țara lor de un regim politic antinațional au fost cumpărate pe nimic, iar acum „cumpărătorul” vine în țara de proveniență a lor să vadă dacă nu cumva ar putea încheia o tranzacție prin care să poată achiziționa, în regim de vrac, toate sufletele ortodoxe care s-au încăpățânat să nu își caute „fericirea” în „pământul făgăduinței” Occidentului apostat și au rămas să continue acest popor prin istorie, și, dacă se poată, să ia în stăpânire canonică și pământul sfânt al Ortodoxiei românești, în care își au rădăcina aceste suflete, la un preț la fel de modic: o vizită la catedrala mântuirii neamului, o vizită la Președinția României, o plimbare cu papamobilul prin inima Ortodoxiei Românești, capitala noastră culturală, Iașul nostru, al tuturor românilor, nu doar al primarului de acolo, însoțit de vreo 200.000 de pelerini catolici care „să arate lumii întregi că papa este la Iași”, o „beatificare” la Blaj…

Cu riscul de a fi acuzați din nou de contrazicere a poziției oficiale a Bisericii Ortodoxe Române suntem datori să respingem astfel de „ospitalitate”, întemeiată pe doctrina eretică a Conciliului II Vatican a „Bisericilor nedepline”, care spune că locul în care se află Biserica lui Hristos este „Biserica Romei”, dar că în afara ei se află alți creștini, care au taine valide, lucrare a Harului mântuitoare, dar nu sunt deplini creștini, pentru că nu sunt în uniune deplină cu papa, acesta din urmă fiind „motivul” și chiar „locul” însuși în care cred catolicii că se află Biserica deplină. Deplângem faptul că acestei erezii cumplite i-au căzut victime chiar și teologi de geniu din spațiul ortodox.

Conștiința dogmatică ne obligă să refuzăm „ospitalitatea” „Bisericilor nedepline”, prin care frații noștri ortodocși din Occident sunt „împliniți” printr-o anumită formă de comuniune cu papa Romei, „gazda” care oferă „ospitalitatea”, iar acum suntem așteptați „să ne împlinim” și noi, ceilalți, din patrie, măcar și prin nepăsarea față de această vizită a papei în România, despre care am văzut că Sfântul Vasile ne spune că, odată manifestată, ne ia libertatea de a vorbi în Adevărul care este Hristos.

Aceeași „ospitalitate” se pare că animă și alte acțiuni ale Patriarhiei, despre care aflăm de data aceasta din presa laică, neconfirmate încă oficial de aceasta. Se spune (în presă) că „cei doi conducători ai Bisericilor Ortodoxă Română și Catolică vor rosti o rugăciune comună în Catedrala Neamului, momentul fiind deschis publicului[5], că „clopotele catedralei mântuirii neamului vor fi trase pentru prima dată cu ocazia venirii papei Francisc”[6], că aceste clopote vor duce vestea intrării papei eretic în catedrala care se presupune că este a „mântuirii neamului” pe o distanță de 15 km.

Dacă se confirmă acest program, vom asista la o rugăciune în comun cu ereticii, interzisă sub pedeapsa caterisirii clericilor și afurisirii mirenilor de  către canoanele 45 și 46 apostolice și alte canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și la o primire a papei ca un episcop ortodox într-o catedrală simbol național al Ortodoxiei. Să nu fie!

Programul acestei vizite include un pelerinaj catolic în inima Ortodoxiei moldave, la Iași, unde 200.000 de catolici se vor revărsa pe străzile orașului, într-o manifestare despre care organizatorii catolici ne spun că „…să vedem… câţi vor dori să participe la întâlnirea cu Sfântul Părinte, …care să nu presupună doar prezenţa catolicilor, ci şi a ortodocşilor şi a persoanelor de alte confesiuni care doresc să asiste”[7].

Am adresat o scrisoare Înaltpreasfințitului Teofan al Moldovei și Bucovinei, în care îl rugam să ne spună ce are de gând să facă mitropolia în fața acestui act prozelitist de o amploare nemaivăzută în România modernă. Până în acest moment, Mitropolia Moldovei nu ne-a dat nici un răspuns și nici nu pare a avea vreun plan misionar pentru credincioșii săi cu privire la poziția corectă față de această manifestare.

În tot acest timp, în care impresia este că Biserica Ortodoxă Română nu are niciun fel de prezență în orașul moldav, poporul, lăsat de izbeliște și orbit de propaganda sufocantă a mass-media, care prezintă venirea papei ca pe un eveniment epocal, a uitat că orașul lor și Moldova noastră se află sub patronajul sfintei noastre Cuvioase Maicii Parascheva, cea care l-a salvat și ne-a salvat de nenumărate ori, și se organizează să îl primească pe papa, nefăcând, ca urmare a decenii de „relații vechi și bune cu Biserica Romano-Catolică” nicio distincție de ordin teologic între sfințenie și erezie.

Aflăm de asemenea din presă că după ce va fi primit ca episcop ortodox la București, după ce va conduce un pelerinaj catolic la Iași, la Blaj papa va „beatifica” șapte „episcopi” greco-catolici, ajunși „sfinți” pentru că „refuzul episcopilor greco-catolici de a trece la Biserica Ortodoxă s-a soldat cu persecuţii şi, în cazul unora dintre ei, moartea în temniţele comuniste”[8]

În fața acestei informații, nu putem să nu ne crucim și să ne întrebăm:Poate exista umilință mai mare pentru Biserica noastră Ortodoxă, aflată pe aceste meleaguri de pe vremea apostolilor, decât să asistăm la premierea unor „episcopi” pentru că au refuzat să devină membri ai Bisericii Ortodoxe?

În ce cheie ar trebui să înțelegem noi, ortodocșii, această „beatificare” a celor care au părăsit Biserica Ortodoxă în secolul al XVIII-lea, primind „ospitalitatea” papisto-cezaro-crăiască a habsburgilor, pentru care au plătit cu locurile lor în Împărăția Cerurilor?

Cum să înțelegem sloganul ecumenist al vizitei „Să mergem împreună!”, adresat de papa Francisc catolicilor și „oamenilor de bunăvoință”[9] (adică ortodocșilor cu conștiința dogmatică ștearsă de propaganda ecumenistă), când la Blaj vor fi premiați cei care au preferat să moară decât să revină la Biserica Ortodoxă, de unde au fost scoși prin viclenie, amenințare și exterminare cu câteva generații înainte?

Și, nu în ultimul rând, cum credeți că vor reacționa ortodocșii români când vor vedea „beatificarea” de la Blaj și își vor aminti că adevărații sfinți pe care i-au dat închisorile comuniste, cei crescuți în Biserica Ortodoxă a neamului, pe jertfa cărora este clădită continuitatea în istorie a Bisericii noastre, sunt batjocoriți de ierarhie, care i-a folosit în 2017 pentru a-și ascunde greșeala cumplită din Creta, refuzând ulterior să facă vreun demers pentru canonizarea lor, de frica organizațiilor neomarxiste ale „corectitudinii politice”?

Este, desigur, dreptul credincioșilor cultului catolic să facă orice gest liturgic conform credinței lor, însă Sinodul Bisericii noastre are datoria de a informa poporul ortodox, pentru risipirea confuziei teologice în care acesta trăiește și gândește viața sa bisericească și raportarea față de cei din afara Bisericii, că, potrivit tradiției și teologiei Bisericii Ortodoxe din veacuri, la Blaj nu se va produce o canonizare reală a unor sfinți reali, pentru că Sfintele Canoane (9, 34 Laodiceea) ne spun că „martirii” ereticilor nu sunt sfinți, chiar dacă au trăit în cucernicie și au murit pentru credința lor.

„Episcopii” greco-catolici au murit pentru credința în statutul papei de „locțiitor al lui Hristos pe pâmânt” și „infailibil”. Pentru acest motiv i-a persecutat regimul comunist, pentru „credința lor catolică”, în mijlocul căreia se află papa, care, pentru catolici, „ține locul lui Hristos pe pământ”.

De ce ar fi trecuți în rândul sfinților pentru acest lucru? În mod ironic, singura șansă a acestor prelați de a vedea sfințenia ar fi fost revenirea la Biserica Ortodoxă și, eventual, suferința în închisori pentru Hristos, alături de ortodocșii care au fost persecutați pentru că nu s-au lepădat de Acesta.

Sinodul BOR are datoria să spună acest adevăr inconturnabil în primul rând poporului ortodox, apoi lumii întregi, chiar și celor ce aparțin de cultul catolic și cărora, din dragoste reală creștină, motivată și ancorată în Adevărul Hristos, trebuie să li se spună care este realitatea, prin această luare de poziție nedorindu-se jignirea compatrioților care aparțin cultului catolic, ci informarea lor corectă teologic, pentru ca la Judecata de Apoi să nu ne fie amarnici acuzatori pentru că am știut și nu le-am spus.

Sinodul BOR, din păcate, nu a luat nicio atitudine față de această manifestare de la Blaj, care dorește un fel de consfințire a triumfului simbolic al greco-catolicismului în fața Ortodoxiei și cimentează mesajul „mai bine murim în erezie decât să revenim în comuniune cu Biserica adevărată”.

Cel mai plauzibil motiv pentru această nepăsare este că, urmare a nefastului ecumenism, conducătorii Bisericii Ortodoxe Române au pierdut cu totul dimensiunea adevăratei sfințenii și granița pe care sinodul de la Laodiceea o trasează între aceasta și aspirația deșartă spre ea, golită de semnificație datorită poziționării celor care suferă „martirajul” în afara Bisericii, unde, contrar celor afirmate de corifeii Conciliului II Vatican și ai Declarației de la Toronto nu există mântuire, așa cum știm de la Sfântul Ciprian de Cartagina de mai bine de 1800 de ani.

Într-un articol de prezentare a „calendarului ecumenic ortodox-romano-catolic pe anul 2006”, publicat pe siteul patriarhal Basilica[10], se scrie: „În ce constă noutatea atât de firească a acestui calendar? În fiecare zi calendaristică sunt trecuți atât sfinții romano-catolici, cât și cei ortodocși, la fel sărbătorile, cu denumirile și semnificația lor, care nu coincid totdeauna”.

Cum să fie informat poporul ortodox că „sfinții” romano-catolici nu sunt cu adevărat sfinți, când ei sunt recunoscuți ca egali ai sfinților reali, ortodocși, și sunt numiți astfel chiar de către siteul Patriarhiei, care elogiază această manifestare ecumenistă desfășurată în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, despre care putem spune că este una cu desăvârșire catolică, din pricina angajamentului ecumenist al întâistătătorului său?

Cum să facă distincție credinciosul ortodox între adevăr și aparența acestuia, când i se spune de la același nivel patriarhal că sărbătorile papistașe și cele ortodoxe „dincolo de sonoritatea fonetică diferită, au aceeași semnificație teologică”? În „calendarul ortodox-catolic” pe 2019, editat în același loc, vedem puse alături „sărbătoarea” papistașă „Neprihănita zămislire” și sărbătoarea ortodoxă „Zămislirea Sfintei Fecioare Maria”, adică erezia alături de adevărul de credință. Cum să înțeleagă credinciosul ortodox distincțiile, când acest „calendar” este promovat de către conducerea centrală a Bisericii?

Cum să înțeleagă credinciosul distincțiile necesare între adevărul de credință și erezie, când cugetarea „părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX” este alternată cu „citate tulburătoare din Maica Tereza”?

Cum să priceapă arta bisericească ortodoxă, când, în acel „calendar” promovat de siteul patriarhal, „În cel mai frumos spirit ecumenic, fiecare lună este însoțită de o imagine semnificativă, într-o succesiune care alternează icoane bizantine cu reprezentări picturale romano-catolice și lăcașe de cult ortodoxe”, iar autorul articolului numește această amestecare nepermisă de către sfintele canoane a sacrului cu profanul în arta bisericească „sugestie puternică a unității credinței în același Dumnezeu”?

Dacă acest calendar ecumenist reprezintă, așa cum spune siteul Basilica, „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică, o invitație practică la unitatea creștinilor de pretutindeni”, oare credincioșii ortodocși nu ar putea fi tentați să creadă, în cazul în care Patriarhia nu le explică cum trebuie, că și vizita papei în general și momentele de îngenunchere a Bisericii noastre în special reprezintă tot „un gest responsabil al iubirii creștine care unifică”?

La începutul lunii aprilie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a decis că, cu ocazia viitoarei vizite a papei în Bulgaria, nu poate fi vorba despre vreo formă de rugăciune sau slujire în comun cu papa Francisc, deoarece aceasta este strict interzisă de către sfintele canoane. Sinodul a interzis și corului patriarhal să cânte papei, chiar și diaconilor care fac traduceri să se pună la dispoziția acestuia[11].

Într-o declarație remisă nunțiului papal din Bulgaria, Sinodul BOB spune: „Nu se dă binecuvântare clericilor Bisericii Ortodoxe Bulgare-Patriarhia Bulgariei, să participe la nici un  eveniment inclus în programul vizitei Papei Francisc în Bulgaria”.

Din toate motivele menționate, respectuos Vă solicităm să vă poziționați față de vizita papei Francisc conform sfintelor canoane și să refuzați orice formă de colaborare liturgică cu acesta; să protestați măcar formal față de evenimentul de la Blaj; să informați poporul ortodox cu privire la adevărul despre romano-catolicism și Ortodoxie și să nu acordați binecuvântarea credincioșilor ortodocși de a participa la evenimentele organizate, în disprețul legii cultelor, care interzice favorizarea unuia dintre cultele oficial recunoscute, de către autoritățile centrale și locale ale României în cele patru centre, unde papa va fi primit.

În felul acesta, poporul ortodox și papa însuși vor înțelege că pe aceste pământuri continuă să existe Biserica adevărată a lui Hristos, care face, astfel, un pas important pe calea vindecării de erezia cumplită a ecumenismului.

Cu deosebit respect,

1 mai 2019

Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: MărturisireaOrtodoxă.ro

Translate page >>