Așa-zisa autocefalie ucraineană stârnește multe dezbateri. Printre altele, Arhiepiscopul Ieronim al Bisericii Greciei a afirmat, în referatul susținut în Sinodul Ierarhiei, că toate Bisericile și-au primit autocefalia de la Patriarhia de Constantinopol, dând ca exemplu, printre altele, și Georgia. Însă situația ei este mai nuanțată decât pare la prima vedere. Deși toate informațiile oficiale dau drept dată de ridicare la rangul de Patriarhie anul 1990, această afirmație necesită mai multe lămuriri. Probabil pentru că este o Biserică mai puternică, a reușit să-și asigure mai bine statutul său în rândul celorlalte Biserici autocefale în comparație cu Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia, spre exemplu. Tomosul de autocefalie a Bisericii Georgiene este un document util pentru a înțelege că teoria promovată astăzi de Patriarhia de Constantinopol nu-și găsește justificări valide în toate actele bisericești. Traducerea, dar și introducerea făcute de cei de la Orthodox Synaxis sunt la fel de actuale și astăzi, deși cea din urmă a fost scrisă într-un context care evoluează pe zi ce trece în privința crizei ucrainene aflată în plină desfășurare.
Lunile recente diferiți reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice au vorbit despre felul cum Constantinopolul a acordat toate autocefaliile din sec. XIX și XX, incluzând între ele Biserica Georgiei. În cazul acelei Biserici, în orice caz, lucrurile sunt mult mai complicate, de vreme ce autocefalia Georgiei a fost la început acordată într-un moment foarte timpuriu de Antiohia, un fapt recunoscut în literatura canonică medievală. În timp ce autocefalia Bisericii Georgiene a fost anulată de Biserica Ortodoxă Rusă în 1811 – o acțiune care ar putea fi greu considerată drept legală –, a fost realocată în 1917 și recunoscută de Moscova în 1943. Recunoașterea din partea Constantinopolului a fost un proces mai dificil, de vreme ce istoria Bisericii Georgiene pune probleme evidente pentru pretențiile Patriarhiei Ecumenice de a avea dreptul exclusiv de a acorda autocefalie. După cum a explicat Patriarhul-Catolicos Ilia într-un discurs din 2010 (partea I și partea II), procesul de obținere a recunoașterii autocefaliei Georgiei a început cu participarea Georgiei la conferința pan-ortodoxă din Rodos în 1963, unde reprezentanții Georgiei au fost frustrați pentru că au fost tratați de Constantinopol ca o Biserică autonomă aflată sub Rusia. Când Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a acceptat să vorbească cu Georgia cu privire la autocefalie, pe când Uniunea Sovietică se apropia de sfârșit, chestiunea dacă Constantinopolul o acorda sau doar recunoștea o realitate existentă a devenit un punct sensibil până ce Constantinopolul a s-a îmbunat și a acceptat poziția Georgiei. După cum se poate vedea din cele două Tomosuri, traduse mai jos, textul final este foarte atent să declare că Constantinopolul doar acordă „recunoașterea” sa și „aprobarea oficială” pentru autocefalia și statutul de Patriarhie a Georgiei, care există ab antiquo. Este totuși demn de remarrcat că această recunoaștere este făcută condiționat de aprobarea unui Sinod Ecumenic, în timp ce recunoaște obiceiul Bisericii Georgiei de a săvârși propriul Sfânt Mir și doar „recomandă” ca problemele importante canonice să fie aduse Constantinopolului.
Tomos Patriarhal și Sinodal cu privire la recunoașterea și aprobarea oficială a autocefaliei Preasfintei Biserici a Georgiei
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. „Dar, fiind în adevăr cu dragoste, să creștem în toate în El, Care este capul – Hristos – din Care tot trupul, bine unit și bine încheiat prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare pentru a se zidi în iubire” (Efeseni 4:15-16), ne spune Pavel, Apostolul neamurilor. Dar, dacă Biserica lui Dumnezeu pe pământ constituie – și este chemată să fie – o singură turmă și un singur trup al lui Hristos pe baza unității ei duhovnicești, acest fapt nu a împiedicat-o să formeze, în diferite locuri și țări, de-a lungul secolelor pământești, dar și târziu, Biserici independente una de alta și, cu privire la problemele interne, guvernate de ele însele sub păstorii lor proprii, învățători și slujitori ai Evangheliei și constituind astfel, în ansamblul lor, Biserica una, sfântă sobornicească/catolică și apostolească. Este și cazul Sfintei Biserici Ortodoxe situate în pământul binecuvântat al Caucazului – cuprins astăzi între granițele Republicii Georgia – înzestrat din vremuri străvechi cu un sistem de guvernare proprie, liber de orice intervenție din afară și bucurându-se de organizare bisericească pe măsură, purtând – și continuând să poarte – o mărturie bogată și lăudabilă în problemele generale ale Bisericii și păstrând adevărul revelat și învățătura Bisericii noastre Ortodoxe fără vreun compromis sau alterare a integrității. Biserica dorește astăzi să se bucure de canonicitate în chivernisirea propriilor afaceri și să participe, împreună cu toate Bisericile Ortodoxe, la aceeași legătură de slujire frățească. Astfel, ea s-a adresat în câteva ocazii Preasfântului nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal, cerându-i să binecuvinteze și să aprobe oficial constituția a de guvernare proprie, de grup canonic al Bisericilor Ortodoxe Locale, continuând astfel să contribuie la zidirea și creșterea trupului lui Hristos. La această cerere și apel lăudabil a răspuns cu grijă atentă Sfântul Sinod care ne înconjoară, uzând de dreptul și obligația canonică ce aparține de Preasfântul nostru Tron Ecumenic: să poarte grijă de Sfintele Biserici Ortodoxe care se găsesc în nevoie și să le călăuzească – luându-le de mână potrivit cu nevoile vieții lor la vreme – la guvernarea autocefală pe acelea din administrarea bisericească ce, în contextul situației curente a Ortodoxiei, au fost demne să pretindă această demnitate. Astfel, am decis, smerita noastră persoană împreună cu preasfinții și cinstiții Mitropoliți din jurul nostru, frați și cinstiți conslujitori în Sfântul Duh, să acceptăm cu bunăvoință apelul făcut de sora noastră, Biserica Ortodoxă a Georgiei, către Preasfânta Biserică de Constantinopol, primul scaun în ordine bisericească, și să acordăm binecuvântarea, recunoașterea și aprobarea noastră oficială a autocefaliei și organizării independente a acestei Biserici, supusă unei decizii definitive a unui viitor Sfânt Sinod Ecumenic, care doar el asigură etern și fără prejudiciere pentru toți unitatea în credință și odine canonică bisericească a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Prin urmare, declarăm sinodal în Duhul Sfânt și proclamăm Preasfânta Biserică a Georgiei să aparțină ca înainte – și să fie considerată ca atare – de grupul Bisericilor Ortodoxe autocefale surori cu străvechea ei constituție și organizare cu guvernare de sine; o constituție de organizare atestată și de Balsamon, care scrie: „(…) căci se spune că în timpul Preasfântului Patriarh Petru al Antiohiei, marea cetate a lui Dumnezeu, a avut loc un acord sinodal, conform căruia Biserica Iviriei să fie liberă și autocefală (…)” (Cf. Rhallis-Potlis, Syntagma ton theion kai ieron Kanonon, Athens 1852, vol. II, p. 172). Făcând aceasta, o asigurăm că, sub numele de „Sfânta Biserică autocefală a toată Georgia”, va fi cunoscută drept sora noastră duhovnicească și că va fi capabilă să-și conducă propriile probleme cu independență și autocefalie, potrivit ordinii și drepturilor canonice în vigoare printre celelalte Sfinte Biserici Ortodoxe autocefale, având ca și conducător și Cap pe Domnul nostru, Dumnezeu și Mântuitorul Iisus Hristos, recunoscând și cinstind ca primul în ordinea canonică și bisericească Tronul Ecumenic și știind ca autoritate administrativă bisericească supremă a ei pe Sfântul Sinod compus din ierarhii ortodocși canonici ai Georgiei, Sinod prezidat de Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia. Pentru a fi păstrată unitatea duhovnicească și canonică cu Preasfântul nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal și cu toate Bisericile Ortodoxe autocefale, Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia are obligația să anunțe Întâistătătorilor lor, potrivit cu ordinea canonică a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, alegerea și ridicarea sa pe Tronul său prin scrisori irenice, în vreme ce-și prezintă mărturisirea sa și asigurarea că el și Sfânta Biserică Ortodoxă care i-a fost încredințată va rămâne cu toată inima fidelă credinței și evlaviei ortodoxe, precum și față de orice poruncesc sfintele canoane și ordinea Sfintei Biserici. Pe lângă aceasta, Patriarhul-Catolicos al Georgiei va pomeni, potrivit cu ordinea canonică, în diptice, numele Patriarhului Ecumenic, precum și al celorlalți Preasfinți Patriarhi și Preafericiții Întâistătători care prezidează Sfintele Biserici autocefale. Cu privire la Sfântul Mir, este potrivit să fie respectată ordinea bisericească stabilită astfel încât prin semnele văzute și nevăzute unitatea neîntreruptă a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe să fie constituită, proclamată și asigurată pentru toți – cei care se găsesc în Biserică și cei care sunt în afara ei. Recomandăm deopotrivă ca, cu
privire la chestiunile sau punctele de dezbatere de natură bisericească mai
generală și, ca atare, depășind limitele jurisdicției Bisericilor concrete
autocefale, care cer astfel neapărat o examinare și un vot mai generale,
Arhiepiscopul de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia să se adreseze
Preasfântului nostru Tron Ecumenic și Patriarhal, prin care trece comuniunea cu
fiecare Tron Episcopal Ortodox, rămânând credincios cuvântului adevărului și să-i
ceară și să primească prin opinia ei competentă și a celorlalte Biserici
surori.
Toate acestea părând bune și fiind decise de către noi în timpul plenului Sfântului Sinod din jurul nostru din 23 ianuarie 1990, le confirmăm prin prezentul Tomos sinodal patriarhal, așa ca să fie păstrat în timp; un Tomos aprobat și semnat după Codul Sfntei Mari Biserici a lui Hristos și trimis în același timp într-o copie adevărată către Arhiepiscopul Ilia de Mtșketa și Tbilisi și Catolicos a toată Georgia, fratele nostru drag și conslujitor în Hristos, președinte al Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale a toată Georgia, cu anunțarea în paralel a celorlalte Biserici Ortodoxe surori despre faptele bisericești îndeplinite astfel, potrivit ordinii, astfel încât unitatea Sfintei noastre Biserici să fie păstrată și consolidată astfel. Și fie ca Dumnezeu și Domnul,
prin harul și mila întâiului și marelui și supremului Preot, Hristos, Dumnezeul
nostru, cu rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu și
pururea Fecioara Maria, ale slăvitului Prooroc și Înaintemergătorul Ioan
Botezătorul, ale slăviților și lăudaților Apostoli, vestitorii lui Dumnezeu și
purtătorii Duhului Sfânt, lăudați de toți, sfinții slăviții împărați Constantin
și elena, cei întocmai cu apostolii, ale Sfintei misionare Nina și ale
Sfinților, de Dumnezeu purtătorilor Părinți, să sprijine în toată vremea pe
sora noastră, Biserica Ortodoxă autocefală a Georgiei, care a intrat în trup și
va fi de acum din numărul Bisericii una, sfinte, sobornicești/catolice și
apostolice; și să-i dăruiască sporirea și desăvârșire pentru slava sfântului
Său nume, să-i ajute pe credincioșii ei evlavioși pentru o mai mare bucurie a
Sfântului nostru Tron Ecumenic, Patriarhal și Apostolic și a toate Sfintelor
Biserici Ortodoxe surori autocefale.
În anul mântuirii 1990, 23
ianuarie
†Dimitrie, Patriarh de Constantinopol †Bartolomeu de Calcedon †Ieronim de Rodopolis †Gabriel de Koln †Evanghelos de Perga †Calinic de Listra †Constantin de Derka †Atanasie de Helenopolis †Ioachim de Melitene
Actul Patriarhal și Sinodal care conferă demnitatea patriarhală Întâistătătorului Preasfintei Biserici a Georgiei
Dat fiind faptul că dreptul canonic de a ajuta nevoile Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu și de a vindeca și corecta orice în ele care trebuie tratat a fost rezervat Preasfântului nostru Tron Ecumenic, Apostolic și Patriarhal de o rânduială bisericească ce merge înapoi câteva secole – și că Preasfânta Biserică Ortodoxă a Georgiei este inclusă în numărul Bisericilor Ortodoxe autocefale, fiind ea însăși independentă și autocefală și conducându-și singură problemele după cum i se pare potrivit, smerita noastră persoană și cinstiții Mitropoliți din jurul nostru am decis, după o deliberare comună, să acordăm, în conformitate cu ‘iconomia’ bisericească, aprobarea frățească și recunoașterea Preasfintei Biserici a Constantinopolului, așa încât Preasfânta Biserică a Georgiei să fie cinstită cu demnitatea și prestigiul patriarhal. De acum înainte, Întâistătătorul ei va purta, potrivit informației pe care o găsim în cronicile străvechi și în alte surse bisericești, titlul de ‘Arhiepiscop de Mtșketa și Tbilisi și Patriarh-Catolicos a toată Georgia’ și va fi pomenit astfel în dipticele ortodoxe în timpul sfintelor slujbe. Avem convingerea fermă că, în privința acestei decizii a Sfintei noastre Mari Biserici a lui Hristos, confirmată de Sfântul ei Sinod, avem aprobarea unanimă a celorlalți Preafericiți Patriarhi și Întâistătători a toate Bisericile Ortodoxe surori autocefale și că, de acum înainte, toți vor fi de acord să recunoască demnitatea patriarhală a Bisericii noastre soră a Georgiei. Drept urmare, ne exprimăm speranța că acest fapt, care urmărește zidirea unității Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, va fi benefic pentru propășirea credinței și a evlaviei în această Biserică soră, care va experimenta astfel o mare înflorire. Aducând cu bucurie această știre
către cinstita voastră Fericire, cinstitei ierarhi din jurul vostru, clerului
evlavios și poporului evlavios și credincios al Patriarhiei Georgiei, vă
îmbrățișăm pe Preafericirea Voastră cu sărutare sfântă și ne adresăm întregii
turme a lui Hristos cu binecuvântarea ca prim Ierarh, invocând asupra tuturor
harul și nesfârșita milă a lui Hristos, Dumnezeul nostru, întemeietorul
Bisericii.
În anul mântuirii 1990, 23 ianuarie
†Dimitrie, Patriarh de Constantinopol †Bartolomeu de Calcedon †Ieronim de Rodopolis †Gabriel de Koln †Evanghelos de Perga †Calinic de Listra †Constantin de Derka †Atanasie de Helenopolis †Ioachim de Melitene
[Traducere după versiunea franceză din: Episkepsis 450 (March 15, 1990): 2-10]
Ruptura dintre rusofili și grecofili în Biserica Ortodoxă se lărgește după decizia Sinodului Bisericii Greciei de ieri. Este de așteptat ca mai multe Biserici Locale să adopte aceeași poziție, printre care cel mai probabil BOR. Doar că diferențele nu sunt atât de natură etnică, ci chiar dogmatică, neopapismul instaurat prin aceste mișcări fiind o invenție doctrinară de inspirație occidentală. Pare o scindare trasă la indigo cu cea produsă în 1054 între Roma și Constantinopol, între ortodocși și catolici. Doar că, prin prisma evoluțiilor în timp, îndrăznim să spunem că ambele schisme, de atunci și de acum, au ceva în comun și sunt o continuitate: ele sunt o erodare a credinței, o lucrare a tainei fărădelegii, o îndreptare spre apostazie generală. Chiar dacă era incipientă în vremurile acelea, când occidentalii distorsionau dreapta credință pe fondul înapoierii lor religioase (revenirea la filozofia păgână sub forma scolasticii prin coborârea Evangheliei la nivelul rațiunii umane căzute fiind unul din fenomenele minore, ca să nu vorbim de cruciade și degradarea artei bisericești și moralității lamentabile), acum este într-o fază finală, cu ingrediente ecumeniste și de apostazie mult mai evidente. Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Aceste afirmații sunt bazate pe acțiunile întreprinse până acum de Fanar, care se înscrie într-o apropiere cel puțin ciudată față de catolici și eterodocși, iar pe de altă parte ține să fie liderul lumii ortodoxe, pe care să o ducă în direcția dorită. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cei familiarizați cu istoria bisericească știu că ceea ce se numește „Marea Schismă” dintre creștinismul de răsărit și cel de apus nu a intervenit peste noapte. A venit totul treptat, începând înainte de 17 iulie 1054, când legații papali au depus excomunicarea pe altarul din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și nu a fost confirmată un timp mai târziu, când a fost adâncită și extinsă în timpul celei de a patra Cruciade, devenind o schismă reală, decisivă. Istoricii indică în această privință că înstrăinarea culturală, politică și economică a dus treptat la formarea unei schisme care a avut loc pentru motive dogmatice care existau de secole, dar pentru care Roma și Răsăritul au evitat, cu toate acestea, un conflict deschis înainte ca temperamentul personal al conducătorilor celor două Biserici să fi condus la vremea aceea la inflamarea lor și să-și permită să fie inflamați mai degrabă decât să lucreze la soluționarea lor în interiorul Bisericii una. Ceea ce este uimitor aici este că rezultatele acestei schisme nu au fost devastatoare la vremea aceea pentru credincioși, care nu sesizau atunci pericolul ei și care au continuat să participe la slujbe când se mutau din Este în Vest. Aceasta probabil datorită credinței în posibilitatea depășirii crizei pentru că Roma și Constantinopolul au rupt comuniunea între ele mai mult de zece ori din secolul al IV-lea și de fiecare dată au fost în stare să treacă peste diferențele dintre ele. Dar schisma, care la început a fost limitată la abținerea Papei Romei și a Patriarhului de Constantinopol să se pomenească unul pe altul la Liturghie și pe care mulți, precum Patriarhul Petru III de Antiohia, au încercat să o vindece, a atins nivelul popular prin cruciade, care au introdus duhul de ură, amărăciune și resentimente între popoare, în special după ce Roma a rânduit Patriarhi pentru Patriarhiile de Răsărit și episcopi pentru episcopiile de acolo, așa încât erau dispuse altar în fața altui altar și în fiecare cetate existau comunități rivale. Așa încât ceea ce a început ca o înstrăinare între Răsărit și Apus și a evoluat spre a deveni o divizare pe care mulți s-au străduit să o repare, a evoluat pe seama unor factori neprevăzuți încât să devină schisma de durată dintre Bisericile de Răsărit și Apus, care s-a adâncit cu trecerea timpului și acum constituie marea tragedie a creștinătății. O comparație între motivele, repercusiunile și cursurile schismei dintre Răsărit și Apus, care a avut loc la începutul celui de al doilea mileniu și situația de care suferă astăzi Biserica Ortodoxă la început de mileniu trei, ne conduce la observarea unor aspecte îngrijorătoare de asemănare între ele, inclusiv: – Divizarea care există între Bisericile de Constantinopol și Moscova astăzi a început cu înstrăinarea la început de secol XX pe seama a ceea ce Moscova privește drept convergența Constantinopolului cu persecutorii ei la început de eră sovietică. S-a mărit prin încercarea lui Stalin de a stabili în 1948 ceva ca un Vatican ortodox în Moscova și cu subminarea primatului Constantinopolului, care reînvie fricile Constantinopolului față de ambițiile de a fi „a treia Romă”. – Această înstrăinare, care s-a transformat în divizarea actuală de la mijlocul anilor ’90 pe seama crizei estoniene, a devenit astăzi o divizare ascuțită și a atins un grad de criză, pericol și ostilitate verbală între teologii greci și ruși, cler și susținătorii lor. – Ruperea comuniunii între Biserica Moscovei și a Constantinopolului și pledoaria și campaniile de mobilizare pe care le întreprind ambele Biserici au adus lupta, chiar dacă este într-un mod care nu este răspândită, la nivelul credincioșilor de rând. – Divizarea continuă, dată fiind lipsa de succes a oricărei medieri sau inițiative de arezolva criza ucraineană, a condus Biserica Moscovei la crearea propriilor ei parohii în teritoriul istoric al Patriarhiei de Constantinopol, cu toată scindarea pe care o aduce aceasta la nivel de credincioși. Acest lucru este susceptibil să se împrăștie în teritoriul Bisericilor care recunosc nou-creata entitate din Ucraina. – Divizarea continuă a început să-și arunce umbra asupra relațiilor dintre credincioșii care aparțin celor două Patriarhii din diaspora, unde ruptura se adâncește și scindarea crește între credincioșii care susțin scaunul acesta sau acela, după cum a fost clarificat de criza Arhidiocezei de tradiție Rusă din Vestul Europei și corespondența dintre episcopii de Constantinopol și Moscova din Coreea de Sud. – Adâncirea dezacordului cu privire la înțelegerea primatului în Biserică și maniera în care este exercitat între Constantinopol și Moscova a trecut de la stadiul discuției teologice la stadiul acuzațiilor reciproce de depărtare de la Ortodoxie și ruperea dialogului direct cu privire la această chestiune a adus un dezacord la nivel dogmatic. Toate cele de mai sus indică faptul că divizarea curentă dintre Moscova și Constantinopol a atins un grad de pericol acut care poate conduce la o schismă reală și de durată în interiorul Bisericii Ortodoxe în eventualitatea că există un element de politică externă care favorizează o parte sau alta. Probabil că posibilitatea alunecării în schismă nu este banală în contextul stării actuale de criză în relațiile internaționale, pe care mulți o descriu ca pe o pace fierbinte care este susceptibilă de a izbucni în flăcări. Vor fi prompți oamenii chibzuiți să dreagă rana și să o vindece înainte de a fi prea târziu? Sau își vor permite, ca niște înfierbântați, luxul de a se amuza prin a-și face acuzații reciproce, exagerând diferențe simple, alimentând sentimentele de dușmănie, punând lumea ortodoxă pe jar și trăgând-o spre o catastrofă? Să răscumpărăm vremea, pentru că timpul de desfătare s-a încheiat!
Update: Aceste reacții și evoluția lucrurilor ne determină să reamintim tuturor că problema ucraineană vizează unitatea întregii Biserici, nu doar a celei din Ucraina, Rusia sau Fanar sau Grecia. De aceea aducem din nou în atenție demersurile făcute și la noi când Sinodul nostru era pe punctul de a decide asupra recunoașterii așa-zisei autocefalii. Atunci a fost lansată o petiție care este la fel de actuală și acum: Memoriu catre Sinodul BOR cu privire la problemele create prin aparitia unei structuri „autocefale” in Ucraina.
Introducerea inițială: Acutizarea problemei ucrainene în Grecia printr-o iminentă recunoaștere de către Sinodul Ierarhiei a autocefaliei acordată necanonic de Patriarhia Ecumenică stârnește neliniști majore în rândul clericilor și credincioșilor. O seamă dintre ei au ales să-și exprime îngrijorarea printr-o scrisoare deschisă datată septembrie 2019. Lista de semnături este destul de lungă, 101 persoane, dintre care 28 de clerici și 5 monahi. 16 Arhimandriți, 11 Protoierei și un preot nu sunt chiar de neglijat. Dintre aceștia, mulți sunt membri sau foști membri ai Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși. Lista în grecește a semnatarilor, care este deschisă unor noi aderenți, precum și textul integral al Scrisorii deschise pot fi consultate pe site-ul Ακτίνες.
Redăm aici un rezumat din care am tradus efectiv doar unele pesaje (marcate prin ghilimele) din textul Scrisorii în cauză, împărțită în 18 subpuncte:
Preafericitului al Atenei și a toată Grecia, Ieronim, Cinstiților Mitropoliți ai Bisericii Greciei
„Ca membri ai
Bisericii Ortodoxe și fii după duh ai responsabilității Voastre episcopale și
părintești, simțim nevoia să ne adresăm Vouă ca Părinți ai noștri duhovnicești
și bisericești și să ne exprimăm neliniștea și îngrijorarea noastră despre
acordarea necanonică a autocefaliei ucrainene.”
1. Luăm parte la rezervele Voastre exprimate vocal sau pe tăcute și resimțim și presiunile exercitate asupra Bisericii Greciei de factori bisericești sau nu. Dorim să credem că anticorpii duhovnicești ai Episcopilor noștri vor face față la atacurile străine.
2. Cinstim și respectăm Tronul Ecumenic al
Constantinopolului ca având întâietate onorifică.
3. Primatul onorific al Constantinopolului este
exercitat exclusiv în mediul sinodal-ierarhic al comuniunii Bisericilor Locale,
nu și în afara acestuia.
4. Intervenția și încălcarea unei jurisdicții
străine pe probleme serioase fără acordul celorlalte Biserici, ba chiar prin
opoziția lor nu pot fi întemeiate pe o explicație ortodoxă a primatului
onorific. Ele constituie o schimbare și răstălmăcire a întâietății onorifice. Tentativa
de a ataca o astfel de explicație va avea ca rezultat, din păcate, pierderea
prezidării onorifice. Transformarea primatului onorific în unul de putere
conduce la schimbarea ecleziologiei ortodoxe spre papism cu consecințe
pierzătoare.
5. Ca greci, prețuim rolul Patriarhiei
neamului, dar atunci când ea lucrează în adevăr și iubire. Astăzi vedem că ea
poate ajunge într-o izolare care va conduce la pierderea drepturilor ei de
întâietate.
6. Patriarhia Ecumenică are dreptul de a acorda
autocefalie și Bisericile Locale au dreptul de a fi ridicate la rang de
autocefalie, dar numai atunci când sunt îndeplinite unele condiții, care nu au
fost respectate în situația de față.
7. Nu stă în picioare ideea că o contestare a
autocefaliei ucrainene ar pune la îndoială legitimitatea autocefaliilor
acordate în sec. XIX și XX. Nu există nici cea mai mică înrudire între
autocefalia ucraineană și a celorlalte Biserici deoarece:
a. Nu a cerut autocefalia Biserica Ucraineană
canonică autonomă ce aparține de Patriarhia Moscovei, recunoscută de toate
Bisericile Locale. Nu i se poate impune autocefalia cu forța sau să fie
pedepsită pentru că nu o acceptă.
b. Deși toți, chiar și Patriarhia Ecumenică,
acceptă existența Mitropolitului Onufrie și a celor 90 de episcopi, este creată
o structură paralelă pe lângă cea canonică. Cum să condamnăm situația din
diaspora și totuși acum să o exprimăm chiar în interiorul granițelor
Bisericilor?
c. Toate autocefaliile acordate până acum de
Constantinopol au fost pentru teritorii din jurisdicția sa, pe când Biserica
din Ucraina aparține de Patriarhia Rusiei.
d. Aproape toate Bisericile Locale au exprimat
rezerve cu privire la hirotonia și canonicitatea arhieriei episcopilor noii
structuri, mai ales a celor 15 care provin de la cei autohirotoniți.
e. Este un fapt nemaiîntâlnit ca nici o
Biserică să nu recunoască autocefalia acordată.
8. Deși până acum Patriarhia Ecumenică a ajutat
popoarele ruse să-și mențină unitatea bisericească, astăzi dă loc unor
intervenții și presiuni din partea unor factor politici și geopolitici în
Biserică. O eventuală recunoaștere a autocefaliei din partea Bisericii Greciei
ar presupune implicarea ei în jocuri geopolitice trans-atlantice.
9. Teritoriul Ucrainei (cunoscut în izvoarele
bisericești drept Mica Rusie) a aparținut de Patriarhia Ecumenică din 988 până
în 1686. Toate documentele oficiale relevă faptul că după această din urmă
dată, ea a fost încorporată în Patriarhia Moscovei. Mărturie stau Sintagmatele din 1797, 1829, 1855, 1896,
1902, dar și Calendarele emise tot de Patriarhia Ecumenică până în 2018, în
care acest teritoriu este menționat ca fiind parte a Bisericii Ruse timp de 332
de ani.
10. Chiar și documentele oficiale ale altor
Biserici, începând cu Sintagmata Patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului
(1715) și terminând cu toate calendarele și alte tipice până în 2019.
11. Constantinopolul nu poate iconomisi singur validarea
hirotoniilor schismaticilor. Mai ales fără o recunoaștere sinodală a tuturor
celorlalte Biserici.
12. Cum poate Biserica Greciei să se laude cu
continuitatea apostolică și să recunoască hirotoniile întru episcop săvârșite
de un autohirotonit, Victor Cekalin? Acesta a fost doar diacon. Până de curând
anatemele asupra schismaticilor au fost recunoscute chiar și de Patriarhia
Ecumenică.
13. Nu a fost vindecată preoția
autohirotoniților prin decizia individuală și izolată a Patriarhiei Ecumenice. Nu
este vorba de o problemă morală, ci de una ontologică, a inexistenței
hirotoniilor. Se ajunge astfel la o «contaminare» a întregului corp episcopal.
14. Nu putem înțelege cum au putut fi
restabiliți o gloată de schismatici, anatematizați și autohirotoniți fără
decizie din partea tuturor Bisericilor Locale, fără pocăință, doar prin decizia
Constantinopolului, și să alcătuiască un «sinod al unificării». În acest timp,
episcopii canonici au fost trecuți cu vederea cu totul.
15. Comportamentul conducerii noii biserici nu
denotă seriozitate și etos bisericesc (declarații politice ale lui Epifanie
despre SUA, drepturile LGBT, conlucrarea cu uniații, separarea «Patriarhului
onorific» Filaret și altele). Toate pentru că nu a existat pocăință, ci
respingere a ei.
16. Nu este acceptabilă explicația că prin
acordarea autocefaliei a fost pedepsită Patriarhia Rusă pentru «trufia» ei și
pentru «acțiuni nebisericești», «neorânduieli», «secularizare» etc. Nu puteți,
ca ierarhi care ați slujit împreună cu cei din Ucraina, să-i desconsiderați
acum și să-i ștergeți din listă.
17. Suntem alături de membrii prigoniți ai
Bisericii canonice Ucrainene. Metodele folosite de acaparare a clădirilor
bisericilor dovedesc că nu a fost decizia poporului de a primi autocefalie. Cum
poate Biserica Greciei să susțină astfel de acțiuni prin recunoașterea
schismaticilor în loc să fie alături de cei aflați în necazuri pentru credință?
18. „În final, ne
mai neliniștește faptul că problema bisericească din Ucraina evoluează dintr-o
problemă de conformație canonică într-o problemă ecleziologică mai mare, cu un
efort insistent de transformare a întâietății onorifice a Patriarhiei Ecumenice
într-un primat de autoritate de tip papist:
a) Din
păcate, Patriarhul Ecumenic se dezice, în cazul autocefaliei ucrainene, de
rolul său recunoscut de tradiție de coordonare, exprimare și materializare a
deciziilor sinodale ale Bisericilor Locale, de aceea se dezice și de a convoca
un Sinod Panortodox sau Sinodul Întâistătătorilor.
b) Dimpotrivă,
precum Papa:
I) acționează
dincolo de granițele sale în jurisdicție străină, care aparține Bisericii Ruse,
după cum a recunoscut el însuși până de curând;
II) decide
în principal și independent sau și contrar cu opinia nu doar a Bisericii înseși
din Ucraina, ci și a Bisericilor Ortodoxe Locale;
III) susține
că restul episcopilor ortodocși din lume sunt obligați să orice decizie a sa;
IV) consideră
că decizia lui nu are trebuință de validare din partea celorlalte Biserici, ci
nici nu este atacată, nici nu este anulată;
V) cere
să se amestece peste hotare în Biserica Ortodoxă Ecumenică până și «din oficiu
și ca și cum i s-ar cuveni» «nu numai în
cele ce privesc dogmele și sfintele predanii și rânduieli canonice bisericești
sau care privesc chestiuni generale referitoare la întregul trup al Bisericii,
ci și în toate și problemele importante în parte care o interesează pe ea sau
pe acea Biserică Locală» (Epistola Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către
Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, 20.2.2019). Această sentință patriarhală
amintește de renumitul Dictatus Papae
(1075) al Papei Grigorie al VII-lea, care avea pretenția să fie referite Papei spre
rezolvare toate “causae majores” (cauzele mai mari) ale Bisericilor din lume!”
Preafericite,
Dificultatea Sinodului
permanent de curând de a «închide» repede-repede o astfel de autocefalie
problematică, precum și declarația Voastră că «nu puteți» să vă asumați o
astfel de greutate a deciziei arată înțelegerea și smerenia conducătorilor
noștri duhovnicești. În plus dovedesc că sunt încă proaspete făgăduințele date
la hirotonia întru arhiereu de a păzi sfintele canoane și rânduiala
bisericească, precum și unitatea Bisericii Ortodoxe din lume.
Credem că maltratarea instituției autocefaliei, care tinde să spulbere în aer unitatea Bisericii Ortodoxe în loc să lucreze spre unitatea și bună-starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, făcându-o de râs în fața dușmanilor ei. De ce să-și asume prima Biserica Greciei o astfel de răspundere și să recunoască prima autocefalia ucraineană în contrast cu toate celelalte Biserici Locale? De ce să smintim sufletele credincioșilor ortodocși ucraineni prigoniți, dar și ale tuturor ortodocșilor de pretutindeni? O eventuală recunoaștere considerăm că nu ar face bine nici ei însăși, nici Tronului Ecumenic, nici Ortodoxiei Ecumenice.
„Suntem
încredințați că Părinții noștri duhovnicești nu ne vor decepționa și vor pune
în evidență ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică drept criterii unice
pentru rezolvarea problemei ucrainene.”
Conform agenției de știri bisericești Romfea, astăzi, la întrunire Adunării Generale a Exarharului parohiilor de tradiție rusă, nu a fost întrunit procentul de 2/3 de voturi pentru alipirea de Patriarhia Rusă. Au fost 104 voturi pentru și 75 împotrivă. Acestea sunt informații pe surse; un comunicat oficial încă nu a fost emis.
Deși subiectul acesta este puțin interesant pentru noi, românii, totuși este utilă o informare asupra mersului Bisericii Ortodoxe în general.
Scurt istoric al conflictului dintre Exarhat și Patriarhia Ecumenică
Arhiepiscopul Ioan de Chariupolis este ierarhul aflat în fruntea Exarhatului de tradiție rusă, care are parohii pe teritoriile Franței, Angliei, Belgiei și Italiei. Acesta a fost format odată cu emigrația rusă de după venirea bolșevicilor la putere. Ei de deosebesc și s-au desprins de Biserica Rusă din Exil în momentul în care au fost de acord să semneze Declarație de supunere față de regimul comunist din Rusia, spre deosebire de restul diasporei ruse. Totuși, când Mitropolitul Evloghie a făcut o slujbă la Paris în cinstea celor persecutați în țara mamă, Mitropolitul Serghie a rupt legăturile cu ei. Atunci a fost format Exarhatul rus, care a fost acceptat sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol, cu diferite momente de cotitură în existența sa, ca o structură autonomă.
După izbucnirea conflictului din Ucraina, aparent fără vreun motiv concret, Patriarhia a decis dizolvarea Exarhatului la 27 noiembrie 2018, lucru confirmat la 3 septembrie 2019. După ce majoritatea comunităților s-au opus acestei decizii, au fost purtate negocieri cu Patriarhia de la Moscova, care a acceptat să ia în jurisdicția sa acest Exarhat și făcând demersurile necesare, adică modificarea propriului statut care să prevadă reguli cu privire la funționarea Exarhatului, care are un regulament aparte.
Cu toate acestea, în mod surprinzător, Adunarea Generală se pare că nu a votat trecerea sub Patriarhia Moscovei.
Ciudată a fost poziția Arhiepiscopului Ioan, care s-a împotrivit deciziilor Patriarhiei Ecumenice, deși este grec, numit de către Fanar. La fel de ciudat este că parohiile nu au acceptat să treacă sub ruși, deși sunt de tradiție rusă. Aceste lucruri indică o situație inedită.
Exarhatul este cel în cadrul căruia a funcționat Institutul Teologic Saint Serge din Paris, în care au activat personalități precum Alexander Schmemann, Paul Evdokimof, Serghei Bulgakoff, Jean Meyendorff, George Florovski și alții. Orientarea a fost una filozofică, ce a generat în special teologia personalistă. Desigur, prezentul nu poate fi judecat doar după aceste criterii. Între timp lucrurile au evoluat mult și situația este cu totul diferită. Totuși se pare că există o împotrivire față de linia adoptată în ultima vreme de Moscova și o afinitate față de Constantinopol, ceea ce s-ar traduce drept una modernistă și progresistă, în ciuda naționalității rusești. Cel mai probabil diriguitorii Exarhatului urmează o linie mai apropiată de Moscova, dar fără a fi reușit să o impună grosului parohiilor, ceea ce a rezultat în victoria valorilor europene, ca să spunem așa, în dauna celor rusești.
Perspective după Adunarea Generală
Revenind la situația de față, conform unor informații puse la dispoziție de Pr. Jivko Panev, aflăm că Arhiepiscopul are dreptul să fie în dezacord cu votul ce a avut loc, conform art. 28 din statut. În acest caz, va urma imediat o altă Adunare, după ce acesta va explica motivele sale.
Dacă nu se va ajunge la un acord, se va întruni o nouă Adunare Generală în termen de cel mult 3 luni pentru a lua o decizie bazată pe o majoritate de 4/5 din voturi. Dacă aceasta va decide împotriva Arhiepiscopului, acesta va trebui să se supună, iar dacă nu se va ajunge la un vot elocvent, atunci se va lua o decizie în urma consultărilor dintre Arhiepiscop și Comitetul Episcopal.
Pentru a contura mai bine viziunea Mitropolitului Ierotheos asupra conflicutlui din Ucraina, trebuie notat faptul că acesta a scris și un articol, tradus și în engleză, în care acuză Moscova că susține o teorie filetistă, anume „a treia Romă”, care în esența ei este definită ca pan-slavism. Practic, aceasta este justificarea pentru acțiunile Patriarhului Ecumenic: „Patriarhul Ecumenic Bartolomeu este foarte conștient de asta și acționează în consecință”. Practic, se spune că Patriarhia Rusă încearcă să preia conducerea Ortodoxiei și, astfel, „subminează organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe” și, „bineînțeles, primatul Patriarhiei Ecumenice”. Desigur, grecii țin și ei la teoria echivalentă a pan-elenismului, formulată astfel: „noi, grecii, cu conștiința și mentalitatea noastră ‘romeică’, suntem animați de un spirit universal, fără a fi naționaliști”. Suntem ușurați că măcar declară că nu sunt naționaliști! Dar oare așa să fie?
Acuzațiile din articolul Mitropolitului, care folosește doar o singură sursă istorică a unui autor recent, nu sunt temeinic susținute. Cel mai consistent argument este acela că un anume monah Filoteu, din Lavra Pskov, a scris țarului: „Ești singurul țar creștin din toată lumea, ții în mâinille tale frâiele tuturor tronurilor Sfintei Biserici Sobornicești, care nu mai este situată nici în Europa, nici în Constantinopol, ci la Moscova”. Desigur că sunt oferite și alte dovezi ale acțiunilor politice ale țarilor, dar cu slabă relevanță bisericească. Nu poate fi negată existența acestei teorii, totuși există o îndoială serioasă dacă ea a avut amploarea prezentată și imputată. Este foarte posibil ca astăzi Patriarhia Moscovei să aibă pretenții de dominație, însă nu justifică pretențiile Fanarului, care sunt deja realitate ce produce efecte schismatice.
Valoarea istorică a faptelor descrise este îndoielnică. Afirmația că slavii au fost împărțiți în trei grupuri, iar rușii de astăzi au rezultat din unirea slavilor răsăriteni cu vikingii (scandinavii) ține mai mult de propaganda ucraineană de astăzi. Dimpotrivă, se poate argumenta că rușii au menținut cel mai fidel filonul slav, nu că l-au deteriorat cel mai puternic.
Folosim prilejul acesta pentru a prezenta o istorisire a modului cum a devenit Moscova autocefală în urma evenimentelor de la Sinodul unionist Ferrara-Florența (1439). Studiul este scris de reputatul prof. Teodor M. Popescu în revista BOR, nr. 5-8/1948, p. 301-316.
Departe de a susține noi imperialismul, dominația sau politica pan-slavistă a Moscovei, istoria trebuie cunoscută fără deformări subiective și propagandistice. În ce privește primatul unei Biserici Locale sau a alteia, acestea țin de ambiții și orgolii pătimașe și ar trebui trecute în umbră aceste dorințe. Este adevărat că, la un moment dat, poate exista un centru evident al Ortodoxiei. În trecut a fost Bizanțul, iar astăzi este Moscova. Totuși aceasta nu trebuie să presupună un primat administrativ, ci doar o întâietate de onoare.
Mai facem precizarea că nici rușii nu sunt cu totul inocenți, ci au avut acțiuni necanonice de-a lungul timpului, una fiind acapararea ilegală a Mitropoliei Basarabiei. Chiar dacă ar fi cucerit acela teritoriu la nivel politic, legile bisericești interzic reconfigurarea automată a granițelor canonice. Este posibil ca persecuțiile de astăzi din Ucraina să fie tocmai răsplata faptelor lor mult mai violente și nebisericești din Basarabia. Dumnezeu să ne lumineze pe toți să respectăm voia Lui și legile duhovnicești și canonice din Biserică!
Autocefalia Bisericii Ruse. Câteva considerațiuni asupra faptului de la
1448
Biserica Ortodoxă Rusă împlinește și serbează
cinci sute de ani de proprie cârmuire. Această jumătate de mileniu de
autocefalie se socotește de la înlocuirea Mitropolitului de neam grec Isidor,
care a luat parte la Sinodul de la Ferrara și Florența (1438-39) ca
reprezentant al Bisericii Ruse și a primit acolo unirea, cu Mitropolitul
național Iona, ales șef al Bisericii Ruse fără consimțământul Patriarhiei de
Constantinopol.
Isidor fusese la Sinod unul din cei mai stăruitori
propagandiști ai unirii. La întoarcere, el a căutat să atragă la unire și pe
ruși (la provinciile sud-vestice, stăpânite atunci de lituani și polonezi,
Isidor avusese succes). Concursul autorității politice, situația grea a
clerului și a poporului rus ortodox, lipsit în acele țări de drepturile de care
se bucurau romano-catolicii, promisiunile ce li se făceau în scopul unirii, au
ușurat acolo sarcina lui Isidor.
Sosit cu mare zăbavă la Moscova, în martie 1441, după
o lipsă îndelungată – plecase la 8 septembrie 1437 –, Isidor, care pornise spre
Ferrara ortodox și se întorcea la Moscova unit, adică „vândut” latinilor, ba
chiar numit cardinal și împuternicit de Eugeniu IV cu calitatea de legat papal
pentru Rusia, Polonia, Lituania și Letonia, el, Mitopolitul Moscovei, a
încercat să-și îndeplinească întocmai sarcina ce i se încredințase.
În fața boierilor, a clerului și a poporului
adunat în catedrală, Isidor săvârși o Liturghie arhierească, pomeni numele
papei în loc de al Patriarhului și proclamă unirea cu Biserica romană, unire al
cărei decret de la Florența fu citit cu solemnitate de pe amvon de către un
diacon.
Deși se știa prin însoțitorii lui la Sinod, sosiți
în Rusia mai devreme, că Isidor fusese, împreună cu Mitropolitul Visarion al
Niceii, cel mai înfocat partizan al unirii și cel mai iubit de Papa, deși se
cunoștea și activitatea lui de propagandist al unirii printre rușii din
Lituania și Polonia, deși era de așteptat ca Isidor să lucreze pentru unire și
la Moscova, cutezanța opoziției lui, purtând crucea latină și mergând precedat
de purtătorii a trei cărți arhierești de argint și acțiunea lui provocatoare de
legat papal în capitala marelui principat rus produse uimire și dezgust.
Marele prinț Vasili II (cel Orv, 1425-1462), în
cunoștință de intențiile Mitropolitului său, evitase să participe la
proclamarea unirii.
După cele petrecute, el ținu sfat cu boierii și cu
episcopii și se hotărî: Mitropolitul Isidor fu închis în Mănăstirea Ciudov și
dat în judecata Sinodului rus, ca unul care își călcase cuvântul și datoria și
căzuse de la dreapta credință. Isidor promisese marelui prinț – cronicile spun
„cu jurământ” – înainte de a pleca la Ferrara că nu va schimba credința
Bisericii Ortodoxe. „Sperjur” și „eretic” prin unirea sa cu Roma, el nu mai
putea să stea pe scaunul mitropolitan „a toată Rusia”, pe care fusese pus de
Patriarhul de Constantinopol împotriva dorinței rușilor. Isidor trebuia deci să
fie înlocuit și, pentru că Patriarhul Ecumenic era atunci însuși unit cu Roma
și, deci, decăzut de la credința ortodoxă, nu i s-a cerut să numească un nou
Mitropolit pentru Rusia, ci a fost reales de ruși Episcopul de Riazan Iona, pe
care marele prinț și Sinodul rus îl aleseseră și-l trimisese pentru a obține
confirmare de la Constantinopol înainte de a li se trimite Isidor, numit de
Patriarh. Respectuos față de privilegiile Patriarhului Ecumenic și de tradiție,
marele prinț a încercat totuși din nou să obțină recunoașterea lui Iona.
Nereușind a doua oară, Sinodul Bisericii Ruse întărește pe Iona ca Mitropolit
la 15 decembrie 1448.
Între timp, Isidor reușise să scape de la
Mănăstirea Ciudev fără ca marele prinț să-l pună în urmărire (1443). Ajuns la
Tver, în principatul rus vecin de la Nord-Vest, Isidor a fost închis și acolo
și apoi lăsat liber. Rușii s-au mulțumit cu fuga lui – și se pare că aceasta i
s-a înlesnit – nevoind să compliice situația. Plecarea lui Isidor lăsase, deci,
scaunul liber și netulburat de propaganda unirii. Între Constantinopolul unit
cu Papa și refuzând confirmarea Mitropolitului ales de ruși și între Roma
latină, Biserica Rusă se vedea liberă de a dispune de sine, dându-și șef din
scaunul său, național și liber.
Pentru a face mai bine înțeles tâlcul acestei
hotărâri foarte importante pentru Biserica Rusă, hotărâre cu care începe o
epocă nouă în istoria ei, este nevoie să o privim în concursul de împrejurări
istorice care au dus la schimbarea de la 1448. Depunerea grecului Isidor și
alegerea rusului Iona ca Mitropolit al Rusiei sunt precedate și însoțite de un
șir de fapte și de situații istorice care îndrumau poporul rus spre
independența religioasă și justificau măsura de la 1448.
Prin creștinare lor de la Constantinopol la
sfârșitul sec. X de către prințul de Kiev Vladimir (980-1015), rușii constituiau
o provincie bisericească a Patriarhiei Ecumenice, cea mai mare – a șaptezecea
în catalogul eparhiilor bizantine. Primii lor Episcopi și Mitropoliți au fost
greci, trimiși de către Patriarhul și împăratul de la Contantinopol. Din cei 24
de Mitropoliți ai Kievului cunoscuți de cronici (21) și pomelnice (3) până la
invazia mongolă (1237), 17 au fost greci. Prinții de Kiev au încercat de două ori să schimbe regula, alegând
Mitropolit rus – Iaroslav la 1051 pe Ilarion, Isiaslav Motslavici la 1146 sau
1147 pe Clement, dar situația nu s-a schimbat nici atunci, nici după ce
Rostislav, nemulțumit de numirea lui Ioan III la 1164, făcea cunoscut
trimișilor de la Bizanț: „Din prietenie și considrație pentru persoana augustă
a împratului, primim între zidurile noastre pe noul Mitropolit. Dacă, totuși,
lucrul se repetă și dacă – fără a ne înștiința și cere consimțământul,
împotriva hotărârilor sfinților apostoli, ni se trimite din nou un Mitropolit
de la Constantinopol, atunci nu numai nu-l vom primi, dar vom da o lege veșnică
prin care dreptul de a alege și a numi pe episcopi va aparține pe viitor numai
voinței marelui prinț”[1].
Tendința de independență bisericească a rușilor
este evidentă în aceste alegeri și declarații. Ceea ce cerea Rostislav nu era
încă autocefalia Bisericii Ruse, era dreptul rușilor de a-și spune cuvântul lor
la numirea Mitropolitului de Kiev, care le venea de la Bizanț ca un străin și
necunoscut. Tradiția era însă puternică și s-a păstrat: Patriarhul Ecumenic
continuă fie să numească de-a dreptul pe Mitropolitul Rusiei – un grec sau
uneori alt cleric ortodox –, fie să confirme pe cel ales de ruși și trimis
pentru aceasta la Constantinopol spre a fi întărit de Patriarh înainte de a fi
instalat în scaun.
Deși cazurile de la 1051 și 1146/1147 au fost excepții,
la un secol una de altul, Biserica Rusă continuând să stea în strânsă legătură
de dependență de Patriarhia Ecumenică, drepturile poporului rus, exercitate
prin marele prinț și prin ierarhia rusă, au crescut cu timpul, sporind numărul
Mitropoliților de neam rus după invazia mongolilor.
Această invazie a provocat de altfel mutarea
centrului bisericesc al rușilor de la Kiev, jefuit de tătari (1240), cucerit
apoi de lituani, la Vladimir pe Cliazma (1299/1300) și de aici la Moscova
(1328), unde se organizează și se întărește marele principat rus, care va
„aduna” în jurul său, în curs de câteva secole, „tot pământul rusesc”.
Trecerea marelui principat rus de la Kiev la
Suzdal-Vladimir cu Andrei Bogoliubski (1156) și apoi la Moscova cu Ivan I
Kalita (1328), ca și mutarea reședinței Mitropolitului după cea a marelui
prinț, n-a influențat raporturile bisericești ale rușilor cu Imperiul Bizantin.
Stăpânirea mongolă însăși nu le-a stânjenit. Se știe că mongolii, care au
asuprit pe ruși cu grele biruri și cu umilințe timp de aproape trei secole, au
tolerat Biserica și că ierarhia și clerul s-a bucurat chiar de privilegiul
scutirii de impozitele puse de mongoli.
Mitropoliții Rusiei, chiar cei de neam grec, au
ajutat pe marii prinți ruși – de Kiev sau de Moscova, îndeosebi pe cei din urmă
– în politica lor de „adunare” a pământului rusesc, adunare care se făcea prin
supunerea principatelor rusești locale prin scuturarea jugului mongol și prin
eliberarea provinciilor ocupate de lituani și de polonezi. Mitropoliții au
jucat astfel alături de prinți și uneori în fruntea poporului, un rol politic
foarte însemnat. Biruința lui Dimitrii Ivanovici Donskoi asupra tătarilor la
Kulikova (1380) se datorează încurajării lui de către Mitropolitul Alexei.
Acest ierarh rus – dintr-o familie boierească – a condus chiar statul ca regent
al prințului minor și i-a dat titlul de „mare prinț” purtat până atunci de
alții, titlu care a rămas apoi Moscovei (1367).
Dușmănia politică și ostilitatea confesională a
vecinilor de la Apus – suedezi, germani, lituani, polonezi și unguri, toți
romano-catolici – da problemei religioase și conducerii bisericești o mare
importanță în statul rus. Mitropolitul „a toată Rusia”, a căruia autoritate era
recunoscută de toți prinții ruși, ca și de rușii de sub stăpânirea neortodoxă,
era sprijinul marelui prinț moscovit, sfetnicul și colaboratorul lui cel mai
însemnat și mai ascultat.
Importanța politică și națională a Mitropoliților
ruși creștea nu numai prin demnitatea lor, ci și prin patriotismul, evlavia și înțelepciunea
lor. Însuși faptul că ei erau numiți sau confirmați de Patriarhul și de
împăratul „creștin” de la Bizanț – socotiți a fi cea mai înaltă autoritate
bisericească și politică în lumea ortodoxă, asigura Mitropoliților ruși un
prestigiu și o influență deosebită. Respectul urșilor față de Bizanț era
îndătinat și atât de mare, încât numirea Mitropolitului rus Clement de către
marele prinț Iziaslav, cu nesocotirea dreptului Patriarhului Ecumenic, a
întâmpinat opoziția hotărâtă a Episcopului rus de Novgorod, Nifon, pe care nici
închisoarea nu l-a putut face să cedeze, deși fapta marelui prinț era oarecum
justificată prin plecarea Mitropolitului grec Mihail, care părăsise Rusia (1145),
interzicând să se slujească fără Mitropolit în biserica Sf. Sofia din Kiev, ca
și prin faptul că Patriarhul de Constantinopol nu trimisese alt Mitropolit în
locul lui.
Cu toată atitudinea imprudentă și scandaloasă a
lui Isidor la Moscova, după întoarcerea sa de la Florența, într-un moment când
autoritatea Bizanțului era compromisă și bisericește prin unire, și politic
prin amenințarea lui gravă de către turci, marele prinț Vasili II a ținut să
respecte tradiția și a cerut recunoașterea Mitropolitului său Iona, a cerut-o
adică a doua oară. Iona fusese ales întâi după moartea grecului Fotie (†1431)
și trimis la Constantinopol pentru întărire. Patriarhul Iosif II numise însă,
cum am spus, pe Isidor, pe care Iona a trebuit să-l însoțească spre Moscova tot
ca episcop de Riazan și pe care marele prinț însuși a trebuit să-l primească cu
cuvenita cinste. Nemulțumit și de graba Patriarhului la 1436, și de atitudinea
lui Isidor la 1441, Vasili II a încercat totuși din nou să obțină recunoașterea
lui Iona, căruia i se promisese la Constantinopol, ca mângâiere, la 1437, că va
urma lui Isidor în scaun. Schimbarea pe care o adusese în raporturile dintre
ruși și greci unirea de la Florența și situația creată lui Isidor, prin
închidere și judecare, făcea ca și imposibilă acum o înțelegere asupra alegerii
lui Iona în locul lui Isidor, care, dacă nu murise pentru Patriarh fizic,
murise pentru ruși moral și, deci, trebuia să fie înlocuit. Momentul era critic
și hotărâtor. Dacă Patriarhul ar mai fi putut avea inițiativa, el ar fi trimis
în Rusia un Mitropolit grec unit. Pentru Patriarh, însă, Mitropolit al rușilor
era Isidor, ceea ce rușii nu puteau să mai admită. La refuzul Patriarhului de a
da rușilor satisfacția datorită, aceștia au dat urmare faptelor în sensul în
care se desfășurau. Au socotit pe Iona bine ales și Mitropolit de drept a toată
Rusia, demnitate din care Isidor căzuse prin căderea lui de la ortodoxie.
Când s-a
produs schisma de la 1054, rușii erau de curând creștinați și organizați
bisericește. Deși străini de conflictele dintre Constantinopol și Roma, deși
chemați de mai multe ori de papi la ei (Grigore VII, Inocențiu III, Inocențiu
IV, Clement V), deși supuși în Lituania și Polonia unor stăpâni romano-catolici
fanatici și lipsiți, ca ortodocși, de drepturile de care se bucurau ceilalți,
drepturi pe care le-ar fi obținut prin unire, deși nemulțumiți uneori de
atitudinea orgolioasă și de pretențiile materiale ale grecilor, deși erau cel
mai mare și mai puternic stat ortodox, rușii n-au contestat Patriarhului
Ecumenic dreptul de a numi sau a confirma pe Mitropolitul lor. Când au făcut aceasta
prin realegerea lui Iona pentru scaunul Moscovei, vremea era plinită pentru
emanciparea bisericească a rușilor de tutela bizantină.
Faptul acesta este firesc și cu prisosință
justificat în împrejurările dintre 1439 și 1453, adică între unirea de la
Florența și căderea Constantinopolului sub turci, și capătă o importanță ș o
semnificație deosebită în aceste împrejurări triste pentru Biserica Ortodoxă,
împrejurări folosite, dar nu dorite de ruși.
Biserica Ortodoxă se găsea atunci în cea mai grea
cumpănă de la apariția islamului. Imperiul bizantin, protectorul ei, se
sfârșea. Hărțuit într-una, de îndată după schisma de la 1054, și de turci, și
de latini, și de vecinii din Balcani, rupt din toate părțile de toți, el
pierduse puterea de a le rezista tuturor. Amenințarea turcă îndeosebi îl apăsa
de moarte, mai ales după căderea Tesalonicului (1430). În disperarea lor,
ultimii Paleologi cer și așteaptă, unul după altul, ajutorul salvator al
Apusului creștin. Pentru a-l obține, ofereau ca preț singurul bun de preț ce le
mai rămăsese, credința lor ortodoxă, recunoscând adică autoritatea și doctrina
Romei papale.
Ioan V Paleologul se umilise mergând la Roma și
depunând ortodoxia sa, în chip omagial, la picioarele Papei Urban V (1369). Manuel
II (1391-1425) și Ioan VIII (1425-1448) au tratat apoi ani în șir realizarea
unirii printr-un Sinod, care nu-și găsea locul și care, putând să fie cel de la
Basel (1431), unde situația ortodocșilor avea să fie mai bună, a fost din nefericire
cel de la Ferrara-Florența (1438-1439), unde Papa Eugeniu IV, stăpân pe
situația bisericească din Apusul dezbinat, prin însuși ajutorul și prestigiul
ce i-au dat ortodocșii, împotriva sinodalilor antipapiști de la Basel, a
triumfat asupra acestora prin unirea încheiată cu ortodocșii.
Groaza de tuci, care strângeau Constantinopolul
într-un cerc tot mai îngust, lipsa de putere, de mijloace și de ajutor siliseră
pe grecii constrânși de împărat să primească unirea în condițiunile dorite de latini.
Durerea și paguba ortodocșilor erau cu atât mai mari cu cât se discutase mai
mult în contradictoriu, se sperase ajutor și nu se primea mai nimic. Cardinalul
Isidor, trimis de la Roma la Constantinopol cu două sute de ostași ca să
proclame unirea și să apere orașul de la 1452, ilustrează cu prisosință
ridicolul și vanitatea întreprinderii unioniste. În disperarea lor națională,
grecii nu vedeau firește toți inutilitatea umilirii lor. Rușii, însă, aflați în
situație politică mult mai bună, vedeau și năzuiau atunci mai departe și
deosebeau mai bine în confuzia dramatică din ajunul căderii cetății lui
Constantin.
Avantajul lor politic devenea în chip firesc și
unul bisericesc. În locul Bizanțului ortodox, care capitulase bisericește
înaintea latinilor și urma să capituleze curând militar și politic înaintea
turcilor, rușii rămâneau statul ortodox prin excelență, stat mare și puternic,
neunit cu Roma. Dependența față de mongoli se ușurase și se apropia de sfârșit.
Biruința de la Kulkovo a marelui prinț Dmitri Donskoi (1380), deși nu pusese
capăt suzeranității mongole, dovedise puterea rușilor și posibilitatea
eliberării lor de servitutea asiatică. Așa cum marii prinți de Moscova „adunau”
tot pământul rusesc într-un stat mare și prosper, ei deveneau prin însăși puterea
lor mai întâi protectorii ortodoxiei ruse împotriva uniaților și a „ereticilor”
latini, rivali religioși și politici, apoi protectorii ortodoxiei întregi,
socotite „vândută” de greci la Florența și în neputință de a rezista agarenilor
„păgâni”.
Împrejurările creau astfel situația în care avea
să se formeze în curând ideea despre „a treia Romă”, Moscova, ultima cetate de
rezistență și de înflorire a creștinismului ortodox, misiune pe care
Constantinopolul, a doua Romă, nu mai avea nici puterea, nici calitatea
bisericească de a o îndeplini, după unirea cu latinii, gravă ca o apostazie.
Când Isidor era trimis de la Constantinopol la
Moscova – el, grecul, și nu rusul Iona – ca Mitropolit al Rusiei, în ajunul
Sinodului de la Ferrara-Florența (1437), el avea nu doar însărcinarea de a
conduce Biserica Rusă, ca Mitropoliții de până atunci, ci și pe aceea de a
câștiga pe ruși pentru unirea care trebuia grecilor, care era pentru ei o necesitate,
singura speranță de salvare în fața pericolului turcesc. Isidor nu era trimis
doar de Patriarh, ale cărui sentimente unioniste erau poate discutabile, ci și
de împărat, căruia îi trebuia unirea cu orice preț și care a obținut-o prin
constrângeri și amenințări asupra grecilor, cum s-a văzut la Florența. pe
ierarhii săi împăratul îi putea fie convinge, fie constrânge mai ușor ca să
primească unirea. Unii dintre ei, ca Isidor și Visarion, erau convinși din
patriotism de necesitatea ei. Amândoi au stăruit în unire până la sfârșit,
legând de ea speranțele lor de mai bine pentru ortodocși, chiar după căderea
Constantinopolului.
Din sentiment patriotic, din convingere personală
și din ordin superior, Isidor trebuia, deci, să lucreze în Rusia pentru unire,
adică pentru interesul politic urgent al Bizanțului muribund. Marele prinț rus avea însă față de
latini alte sentimente decât cele ale grecilor unioniști. Cei în care grecii
căutau prieteni și aliați erau pentru ruși dușmani, mai răi chiar decât tătarii.
Mare parte din ruși trăiau, cum am spus, sub regim de persecuție în Lituania și
Polonia și se plângeau mai puțin de tătarii necreștini decât de stăpânii lor
romano-catolici. Încă din sec. XIII prințul Daniil al Galiției, îmbiat la unire
și la o cruciadă împotriva tătarilor cu o coroană regală trimisă de Papa
Inocențiu IV (1255), deși se apropiase multe de latini, a preferat să rămână
ortodox și bun vecin cu tătarii, care nu erau mai periculoși decât polonezii
anti-ortodocși. În sec. XV, amenințarea mongolă era mai mică, cea
lituano-polonă era, dimpotrivă, mai mare pentru ruși, care, în fața
fanatismului latinizant al polono-lituanilor, doritori să asimileze pe
ortodocși complet, chiar în rit, nu rezolvau prin unirea de la Florența nici
problema religioasă, nici pe cea politică a conaționalilor lor.
Rușii nu se găseau în situația grecilor de a
trebui să primească unirea. Dimpotrivă, unirea îi dezarma și micșora față de
vecinii lor de la Apus. Între constrângerea Bizanțului de către turci și între
aspirația și datoria marelui principat moscovit de a susține și elibera pe
rușii supuși, era nepotrivire. În situația aceasta, în care Bizanțul, pregătit pentru
unire, refuzase să recunoască mitropolit pe Iona și trimisese pe Isidor, pentru
a uni și pe ruși, dreptatea era de partea acestora când repudiau pe
cardinalul-legat și cereau șef al Bisericii lor pe un ierarh rus ortodox. Rușii
rămâneau astfel pe terenul dreptei credințe și o apărau la ei și în sfera lor
bisericească, sferă care cuprindea și pe rușii subjugați (ucraineni, n.n.). Isidor
era pentru ei un străin, agentul intereselor politice bizantine, apărate cu
prețul credinței. Rușii nu puteau să confunde, ca Isidor, cauza ortodoxiei cu
cauza politică a Bizanțului. Unindu-se la Florența și voind să unească și
Biserica Rusă, pe care o reprezentase la Sinod, el trădase și Ortodoxia, și
Rusia. Ceva mai mult, ca șef al delegației ruse – plecase cu un număr de
clerici și cu o suită impunătoare, ca pentru cinstea marelui principat rus. Isidor
abuzase de puterea sa și făcuse presiuni asupra delegaților ruși, mergând până
la a pune la închisoare pe episcopul de Suzdal, care, alăturându-se lui Marcu
Eugenicul, se opunea cu hotărâre unirii în condițiunile dorite de latini,
reprezentând adevăratul punct de vedere rusesc la Sinod.
Isidor nu se mulțumise deci să susțină personal
unirea; el, Mitropolitul Moscovei, cu patriotism grecesc, întrebuințase
constrângerea față de un ierarh rus, care rămânea credincios și Bisericii sale,
și marelui prinț. Omul învățat și talentat, care era Isidor, n-a înțeles,
totuși, că încerca la Moscova imposibilul și că expunea cu atitudinea ce luase
și persoana sa, și cauza unirii însăși. El fusese primit cu resemnare, ca
mitropolit trimis de Constantinopol în locul lui Iona, plecase la Ferrara cu
învoirea marelui prinț, ca mitropolit a toată Rusia pravoslavnică și se înapoia
la Moscova ca legat papal și cardinal trimis de Roma. În situația aceasta,
Vasili II, clerul și poporul rus, dezamăgit și jignit de purtarea lui Isidor,
se socotea dezlegat de datoria de a vedea în el pe mitropolitul lor. Zelul unionist
al latinofilului nu era la locul lui în marele principat al Moscovei. Din respect
pentru Constantinopol, rușii fac scăpat pe Isidor și de la Moscova, și de la Tver,
după scandalul provocat cu îndrăzneala lui unionistă, care mersese până la a
lovi cu cârja pe cei care nu îngenuncheau înaintea crucii latine pe care o
purta după venirea lui de la Florența.
Refuzul Patriarhului de a recunoaște un mitropolit
rus în locul lui Isidor, care nu mai putea să rămână în Rusia, era o greșeală
agravantă prin repetarea ei. Rușii nu erau nici vinovați de neplăcerea ce-și
făcuse Isidor prin purtarea lui de emisar al Papei, nici obligați să primească
din nou ca șef al Bisericii lor pe un ierarh străin de neam, care
„apostaziase”. La prima lui venire, deși numirea lui nemulțumise pe marele
prinț, acesta l-a primit cu onoruri pentru că venea de la Patriarhul ortodox. La
a doua lui venire de la Roma, ca legat papal, cu însărcinarea de a supune pe
ruși Sfântului Părinte, Isidor nu mai era ortodox și poporul rus nu era
nicidecum ținut ca să primească șef al Bisericii pe legatul lui „Gabriel”, cum
se numise mai înainte Eugeniu IV și cum îl numeau acum sinodalii de la Basel. Din
nefericire pentru Papă și pentru Isidor, cu tot succesul lui unionist de la început,
clerul romano-catolic din Lituania și Polonia era de partea Sinodului de la Basel
și, deci, rău dispuși față de Papă, ceea ce slăvea terenul unirii chiar în
aceste țări.
Prin hotărârea ce iau, de a-și alege și întări
singuri pe mitropolitul lor, rușii refuză să recunoască dreptul de amestec în
Biserica lor al Patriarhului de Constantinopol, acum unit, și al Papei. Prin același
gest, de autonomie bisericească, Rusia se apăra în același timp pe două
fronturi, precizând situația sa de Biserică autocefală în Ortodoxie, Biserica
stăruitoare în ortodoxie față de uniți și de latini.
În momentul acesta din ajunul căderii
Constantinopolului sub turci, faptul avea o mare importanță și semnificație în
lumea creștină. Rușii, care erau de aproape cinci sute de ani ucenicii și
subordonații Bizanțului în cele bisericești, deveneau acum, prin neunire și
prin autocefalie, protectorii Ortodoxiei în locul și – momentan – împotriva Bizanțului
care se sfârșea, ca și împotriva Romei aliate în plină campanie de supunere a Ortodoxiei
rămase fără apărare prin uniri, prin promisiuni amăgitoare, prin titluri și
prin pălării de cardinal bune pentru Orient. Prin hotărârea lui de a-și numi
singuri mitropolitul, după trista experiență făcută cu Isidor, rușii trăgeau
consecințele impuse de situație și satisfăceau cu aceasta sentimentul național
și ortodox firesc și al marelui prinț și al poporului. Manifestat în chip
excepțional și cu alte prilejuri, el găsea acum momentul cel mai potrivit
pentru emanciparea bisericească într-un chip care face Biserica Rusă nu numai
liberă și stăpână pe sine, ci și purtătoare de grijă pentru interesele
Ortodoxiei întregi, el cărei imperiu glorios lua sfârșit și trecea misiunea sa
istorică altora.
Acum, la jumătatea sec. XV, când Bizanțul imperial
și creștin cădea, statul rus era în creștere și întărire. Moscova unea în jurul
său, cu prestigiul ei și cu năzuințele lor politie și religioase, pe toți
rușii; „aduna pământul rusesc”, îl sporea și organiza, rupând treptat lanțul
vasalității care o legase de Hoarda de Aur a mongolilor și aspirând să
elibereze provinciile sud-vestice, cărora încercarea de a le impune unirea cu
Roma le făcea situația mai grea. Prin supunerea unor principate ruse locale,
marele prinț Vasili II pregătea unitatea statului rus. Urmașul lui, Ivan III
(1462-1505) va vedea sfârșitul suzeranității mongole (1502) și va elibera parte
din provinciile luate de lituani și polonezi.
În această ascensiune și unificare a „Sfintei
Rusii”, momentul de la 1448 era binevenit pentru a se păși pe cale de fapt la
proclamarea autocefaliei bisericești, în care rușii vedeau dreptul lor și
stăruiau în el. La 1459 Sinodul rus declara pe Iona Mitropolit „ales de Sfântul
Duh după legile sfinților apostoli și părinți”. la 1451, recunoscând pe Iona ca
Mitropolit și al rușilor din statul lituano-polon, regele Casimir întărea în
felul acesta actul de la Moscova și ruina opera lui Isidor. Papalitatea,
firește, nu s-a împăcat cu această unitate a Bisericii Ruse și a căutat s-o
strice, împărțind Mitropolia rusă în două: socotind adică mai departe pe Isidor
ca Mitropolit al Moscovei și numind pentru Kiev și pentru Rusia polono-lituană
ca mitropolit pe un ucenic al lui Isidor, Grigorie, recunoscut și de regele
Casimir (1458). Existau astfel două mitropolii „a toată Rusia”: cea de la Kiev,
unită, și cea de la Moscova, ortodoxă.
Cea din urmă a rămas însă prin autocefalie centrul
spiritual al tuturor rușilor. Emanciparea lor bisericească a avut și efect
politic. Statul național și Biserica națională se uneau și mai strâns, prin
mitropoliți de neam rus, independenți de o autoritate din afară, devotați
statului lor și identității lor politice. Autocefalia Bisericii Ruse, zice unul
din cei mai noi și mai buni cunoscători ai operei lui Isidor, a contribuit la
ridicarea Moscovei mai mult decât bătălia de la Kulikovo[2].
Acest lucru este adevărat nu numai în sensul creșterii și consolidării interne
a statului rus, în care, cum am spus, rolul politic al Mitropoliților era
foarte însemnat, ci și în sensul creșterii puterii și influenței ruse în afară,
unde autoritatea Mitropolitului Moscovei se întindea mai departe decât a marelui
prinț, în calitate de șef bisericesc al tuturor rușilor și a celor de sub
stăpânire polono-lituană.
De mai mult de o sută de ani, rușii din Lituania
și Polonia țineau când de Mitropolia Moscovei, socotită și numită încă „a
Kievului”, când de un mitropolit propriu trimis la Kiev de obicei de la Constantinopol,
la cererea marelui prinț lituan sau a regelui polon, în interesul lor de a
sustrage pe rușii din provinciile sud-vestice autorității și influenței
Moscovei. Ceea ce Calist III și Pius II făceau la 1457-1458, când împărțeau
Rusia în două Mitropolii făcuse uneori Patriarhul Ecumenic însuși, din
neînțelegeri cu Moscova sau din dorința de a mulțumi pe marele prinț lituan sau
pe regele Poloniei: trimisese adică la Kiev un alt Mitropolit decât cel de la
Moscova.
În sec. XV, concurența aceasta între Kievul expus
uniației și Moscova, care este o concurență între ortodoxie și latinism, devine
mai vie și mai tulburătoare, deși uneori același Mitropolit fusese recunoscut
și la Moscova, și la Kiev, unde trimitea un vicar Marele prinț lituan Vitold
(Vituot, 1392-1430), în dorința de a rupe legătura bisericească dintre supușii
săi ruși și Moscova, a cerut episcopilor ruși din Lituania să-și aleagă
mitropolit pe (româno-?) bulgarul Grigorie Țamblac, nepotul altui Mitropolit,
Ciprian, care păstorise de asemenea, peste ortodocșii din provinciile ruse ale
Lituaniei, dar care reușise să fie recunoscut și de Moscova. Asemenea alegeri
aduceau însă nemulțumiri și greutăți bisericești și politice – pe care marii
prinți lituani și regii poloni căutau uneori ei înșiși să le înlăture și
reveneau asupra alegerii, fără a rămâne totuși statornici în hotărârea lor. Așa,
după ce Vitold a provocat „depunerea” Mitropolitului Fotie de la Moscova, ca,
părăsind Kievul și neglijând eparhiile sud-vestice și alegerea lui Grigorie
Țamblac pentru Kiev în locul lui (1415), a recunoscut din nou pe Fotie (1419)
după ce așteptase zadarnic confirmarea lui Grigorie Țamblac de la
Constantinopol și de la Roma.
Cu puțin înainte de numirea lui Isidor la Mitropolia
din Moscova, Patriarhul consimțise la numirea unui Mitropolit pentru ortodocșii
din Lituania, a lui Gherasim, acceptat de marele prinț lituan. Aceste duble
denumiri de mitropoliți „a toată Rusia” nemulțumeau de regulă pe rușii liberi,
fără a rezolva problema măcar pentru Lituania și Polonia. Alegerea lui Iona, la
câtva timp după moartea Mitropolitului grec de Moscova Fotie († 1431), e precedată de moartea nefericită
a lui Gherasim, ars de viu pe rug din ordinul marelui prinț lituan, Svidrigail
la 25 iulie 1435. Întâmplarea aceasta făcea pe ruși să creadă că vor obține mai
ușor recunoașterea lui Iona la Constantinopol – unde el merge însă doar pentru
a afla numirea lui Isidor. Dacă Patriarhul forța situația la 1436-37, când
trimitea Mitropolit la Moscova nu pe Iona, ci pe Isidor, o compromitea
iremediabil când stăruia în numirea lui Isidor după 1441 și consimțea la
împărțirea Bisericii Ruse în interesul lituanilor în două Mitropolii deosebite:
una la Moscova pentru Isidor, alta la Kiev pentru creatura acestuia, Grigorie,
amândoi străini de neam și uniți cu Roma.
Opoziția dintre Grigorie și Ioan devine și mai
mult o opoziție între autocefalia ortodoxă rusă și între instrumentul politicii
papale și polono-lituane. Lui Iona adversarii îi găseau cusurul că nu are
consimțământul Patriarhiei; Grigorie avea pe acela că era numit de Patriarhul
unit Grigorie Mammas și de Papă, ca om al lui Isidor, de tristă amintire. Lituanii
și polonezii oscilează între Grigorie și Iona, recunoscând când pe unul, când
pe celălalt. Iona lucrează de la Moscova pentru recunoașterea pentru un timp la
1451 în urma tratatului de pace dintre ruși și polonezi (1449). Iona contribuise
la împăcare și profita de ea ca să ceară recunoașterea sa în Polonia și
Lituania. Nestatornic și neliniștit însă, Regele Cazimir a renunțat la hotărârea
sa și a încercat contrariul: să facă recunoscut pe Grigorie la Moscova.
Ceea ce Grigorie n-a reușit la Moscova, a reușit
la Constantinopol. Slăbind ca zel unionist și folosind mulți bani, a cerut de
la Patriarhul Simeon Trapezuntios și a obținut de la Dionisie I recunoașterea
sa ca Mitropolit a toată Rusia – kieveană și moscovită. Iona murise însă
(1461), iar marele prinț Ivan III (1462-1505) a hotărât cu episcopii săi să nu
primească pe Grigorie sau pe trimișii lui. „Va fi Mitropolit în toată Rusia
cine ne va plăcea nouă, dar de la Roma noi nu avem nevoie de Mitropolit” –
zicea Ivan III[3]. Zicea „de
la Roma” – căci de acolo fusese trimis la Kiev Grigrie, iar „de la
Constantinopol„ nu mai era nici nevoie, nici potrivit să zică: Constantinopolul
căzuse sub turci și Patriarhul era acum din nou ortodox, ca și Mitropolitul
Moscovei, autocefal acum.
Declarația marelui prinț Ivan III este expresia
lapidară a autocefaliei ruse și a opoziției hotărâte împotriva unirii totodată.
Rusia se apără și în direcția Romei, așa cum se apărase în direcția Constantinopolului,
de unde discipolul lui Isidor nu mai putea să amenințe și să impresioneze la
Moscova.
Pe urma amândurora n-a rămas decât agitație și
tulburare, pagubă făcută Ortodoxiei. Este drept că Isidor n-a reușit nici la
Moscova, n-a creat ceva durabil nici în Lituania și Polonia. Opera lui unionistă,
cum am spus, a trăit mai puțin decât el. Încercarea lui fanatică și îndărătnică
de a rupe unitatea de credință a rușilor a dat însă Lituaniei și Poloniei ideea
de a relua întreprinderea unionistă și de a o duce până la capăt prin toate
mijloacele politice și bisericești. Succesul momentan al lui Isidor indica o
acțiune asupra lucrului. Presiunile stăpânitorilor asupra populației ortodoxe,
propaganda iezuită, separarea de Moscova naționalizată, ineficacitatea
contraacțiunii de la Constantinopol au adus Bisericii papale bucuria unirii
rutenilor de la Brest-Litovsk (1596). Sunt roade ale spiritului mișcării lui
Isidor, care pregătise terenul pentru dezbinarea religioasă a rușilor
sud-vestici. Înverșunarea lui Isidor asupra Bisericii Ruse, chiar după plecarea
lui din Rusia, justifică din destul voința marelui prinț al Moscovei de a avea Mitropolitul
său rus, ortodox și autocefal. În ciuda lui, Isidor a păstrat până la moarte
(1463) Moscova în titulatura sa – nu de Mitropolit, ci de „administrator”. Era o
simplă glorie nominală, care nu stânjenea cu nimic noua formă a Bisericii Ruse,
dar care arată presiunea cu care îmbrățișase nefasta ispravă de la Florența,
„legatul lui Gabriel” Condulamaro. Prin opera lui Isidor, Biserica Ortodoxă
pierdea parte din terenul său la rușii sud-vestici, pe care zelul lui îi
îndruma spre Roma, de unde Chiril Lucaris, ca exarh al Patriarhiei Ecumenice,
nu putea să-i mai abată în ajunul unirii de la Brest-Litovsk; Patriarhia Ecumenică
pierdea cea mai mare și mai bogată din eparhiile sale, Mitropolia „a toată
Rusia”.
Nu se poate imputa rușilor aici grabă, nici lipsa
de respect față de Patriarhia Ecumenică, alegând Mitropolit național și ținând
la el, după purtarea scandaloasă a lui Isidor și după repetata greșeală a
Patriarhiei. Ei și-au dat în Iona Mitropolitul care le trebuiași care li se
cuvenea. În confuzia situației bisericești generale, alegerea lui Ioan era un
act de voință națională, de vedere clară, de prudență ortodoxă. Urmașii lui au
menținut și întărit poziția Bisericii Ruse, iar căderea Constantinopolului
arătase zădărnicia aventurii de la 1439. Stăpânirea turcă găsea pe Patriarhul
Ecumenic lipsit de supunerea și sprijinul imediat al celui mai numeros și mai
puternic dintre popoarele sale ortodoxe. Reducerea Bisericii bulgare și a celei
sârbe la situația de provincii ale Patriarhiei de Constantinopol nu constituia
o compensație pentru ceea ce Patriarhia pierdea cu Biserica Rusă. Emancipată la
timp oportun, aceasta se punea în situația de a putea ajuta pe celelalte, ceea
ce a făcut cu dărnicie timp de secole.
În momentul de la jumătatea sec. XV, autocefalia
Bisericii Ruse coincide astfel cu o schimbare foarte importantă în viața
Bisericii Ortodoxe. Autocefalia rusă este un act de conștiință rusă națională
și ortodoxă, un act de consolidare, de conservare și de prezervare a Bisericii
Ortodoxe. Când Bizanțul imperial și ortodox ceda și latinilor, și turcilor și
într-un moment când celelalte Patriarhii orientale erau stăpânite de musulmani,
rușii moscoviți devin conștienți rezerva Ortodoxiei. Împrejurările le-au cerut
pentru aceasta sacrificiul involuntar al Mitropoliei de Kiev, pierdută prin
slăbiciunea latinofilă a Patriarhului Grigorie Mammas și prin amestecul Papei în
organizarea Bisericii Ruse de Sud-Vest. Pierderea nu era însă ieraparabilă. Kievul,
unit momentan, a redevenit ortodox, ilustat mai târziu de figura marelui
Mitropolit moldovean Petru Movilă. Curând după aceea, de la 1645, Moscova pune
capăt stăpânirii lituane în Rusia de jos, a cărei Biserică Ortodoxă reintră în
corpul Bisericii „a toată Rusia”.
șeful ei este de astă dată Patriarh, de la 1589,
așa cum șeful statului este acum „țar și mare prinț autocrat a toată Rusia
mare” – de la Ivan IV (1533-1584), încoronat de Mitropolitul Macarie, la 16
ianuarie 1547, adică la o sută de ani de la realegerea lui Iona ca Mitropolit
„a toată Rusia” și de la autocefalia Bisericii Ruse.
Mitropolitul Iona dormea fericit de la 31 martie
1461, hulit de Papa Pius II – conciliaristul convertit la papocrație – cu numele
de „apostat și uitat de Dumnezeu”, cinstit dimpotrivă de Biserica sa și de
neamul său cu numele de sfânt (canonizat 1472, serbat la 15 iunie).
[1] Citat după Bian-Chaninov, L’Eglise russe, (Collection La vie chrétienne), ed. 2, Paris 1928, p. 94.
[2] Adolf Ziegler, Die Union des Konzils von Florenz in der russischen Kirche. (Das östliche
Christentum, H. 4/5). Würzburg 1938, p. 112.
Marele praznic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel este pentru unii prilej de manifestări ecumeniste. Chiar dacă cei doi Apostoli s-au remarcat îndeosebi prin luptele duse pentru apărarea dreptei credințe, ei pot fi instrumentalizați și prezentați drept modele de unitate în diversitate. Așa se face că anul acesta Patriarhia Ecumenică a trimis o delegație în frunte cu Arhiepiscopul Iov de Telmessos la Vatican cu ocazia sărbătoririi Sf. Petru și Pavel. Declarațiile de unitate emise de cele două părți parcă ne luminează cu privire la originea pretențiilor papiste ale Constantinopolului, sursa multor conflicte ce par să schimbe fața Ortodoxiei în aceste vremuri.
Este uimitoare concordanța ce poate fi trasată între evenimentele din ultima vreme din Ucraina și acordurile semnate în cadrul mișcării ecumenice. Dacă până acum a fost semnat un document comun despre sinodalitate și primat în primul mileniu în 2016, suntem informați că urmează să fie redactat altul pe aceeași temă în al doilea mileniu de creștinism. Ciudat este faptul că primul document a fost emis imediat după Sinodul din Creta, care a dorit să accentueze latura sinodală a Bisericii, iar acum deja asistăm la promovarea celeilalte „componente”, anume primatul. Oare este întâmplătoare succesiunea aceasta de evenimente sau este un calendar impus din afara Bisericii Ortodoxe?
În textul citit anul acesta, Patriarhul Bartolomeu pornește de la portretizarea celor doi Sfinți Apostoli ca fiind o sinaxă/adunare și invitație la comuniune. În acest sens, sunt folosite cuvinte ale Sf. Grigorie Palama, în ciuda opoziției sale cunoscute față de catolici.
Cele două aspecte care ar uni pe catolici și ortodocși ar fi sinodalitatea și primatul.
Paradoxal, nu dreapta credință este pusă drept condiție pentru comuniunea euharistică, ci „participarea noastră comună la o adunare euharistică presupune ca noi să progresăm împreună pe aceeași cale. De fapt, mersul împreună (synodos) este o altă imagine a Bisericii sau, mai degrabă, o altă definiție a Bisericii”. Mai mult, prin manevrarea termenilor, „dialogul iubirii” devine „dialogul adevărului”, dar evident că nu la nivel dogmatic, ci ca „restabilire a comuniunii dintre Bisericile noastre”.
Culmea declarațiilor părții ortodoxe o reprezintă prezentarea nevoii de primat în Biserică pentru că „sinodalitatea este interdependentă reciproc cu primatul”, după cum a fost subliniat în documentul de la Ravenna, 43. „Aceasta înseamnă că sinodalitatea trebuie gândită în contextul primatului, la fel cum primatul trebuie gândit în contextul sinodalității.” Mai mult, „reflectarea asupra primatului și sinodalității este extrem de importantă nu doar pentru restaurarea comuniunii dintre Bisericile noastre surori, ci și pentru stabilitatea Bisericilor noastre în parte”. Deja temelia Bisericii nu mai este credința dreaptă în Hristos, ci înțelegerea și ierarhia omenească. De fapt, pentru ortodocși, primatul a adus nu doar ruperea din 1054, ci și în prezent produce o sciziune cumplită, care numai stabilitate nu înseamnă.
Scrisoarea este presărată și cu exprimarea tristeții pentru imposibilitatea actuală de a fi în comuniune, cât și cu asigurări că vor fi depuse toate eforturile pentru „«venirea împreună» a Bisericilor noastre”.
De partea cealaltă, Papa pledează pentru ecologie, primirea migranților și integrarea lor și promovarea păcii la toate nivelurile.
Este afirmată din nou dorința de unitate din partea catolicilor, resimțită mai puternic de Papă după vizita din Bulgaria și România(!). Aceasta este văzută ca „respect față de identitățile specifice și coexistența armonioasă în forme legitime ale diversității”. De aceea, „scopul dialogului este comuniunea deplină în formele legitime ale diversității, nu o uniformizare monotonă, cu atât mai puțin o absorbire”.
Trebuie specificat că o astfel de unitate, cum este cea dorită în astfel de întruniri, este cu totul străină de duhul evanghelic și ortodox, care urmărește o curățire și înălțare a omului, nu să-l lase în stadiul său decăzut. Cu alte cuvinte, trebuie urmărită pacea de sus, nu pacea precum o dă lumea. Depășirea rănilor dintre ortodocși și catolici ar trebui să vină prin vindecarea lor, prin revenirea la dreapta credință, nu prin acomodarea până la nesimțire sentimentală unii cu alții și tocirea sensibilității dogmatice.
În orice caz, unitatea dorită de Hristos în Biserică nu arată așa:
Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.
Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:
Desemnarea (ar
putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic)
Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei
Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de
cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice
speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu
privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.
Arhiepiscopul
Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un
candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la
Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul
Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului
în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra
sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in
interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este
previzibil că o va conduce într-o zi.
Astfel,
desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are
o semnificație dublă.
Pe de o parte,
transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când
Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele
teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o
problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra
unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.
Dimpotrivă,
folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și
descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l
evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.
În 2009, Arhimandritul
de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta
Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest
discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă
dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine
paribus”:
„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște
primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie
întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul
între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate
accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie
păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o
instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în
teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul
Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana
Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale,
principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci
persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu
poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem
consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un
primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”
De remarcat
prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.
De remarcat a
doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care
funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este
Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.
În sfârșit, de
remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire
literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta
din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare
ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter
pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul
istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman
astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul,
cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă
Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul
să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui
să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și
comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere
Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a
Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără
Patriarhul de Constantinopol?)
Probabil
cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să
creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în
aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de
acord cu acest punct de vedere sunt eretici.
Aceasta este mai
degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar
trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.
Cum poate
menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o
ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici”
(un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?
Mai există un
aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși
Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a
opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic),
este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe
sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu
probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum
este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)
În cuvântarea
sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în
mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima
elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism
cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc
temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc
permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre
acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la
descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și
tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre
„convertiți”:
„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre
convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența
ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare.
Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție
reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre
credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai
adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor
tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de
familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să
o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau
expresia parohiilor pe care le deservesc”.
Chiar dacă este
o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde
despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu
discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul
unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald),
discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au
dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).
Eu sunt un xenos.
După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii
ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și
eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost
fondatorii și editorii bibliotecii
Sf. Pahomie acum
adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam
să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în
mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am
mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH
(Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica
Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.
Lubbock este un
orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în
centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de
stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost
negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie
până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul
de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării
sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii
conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.
Când am ajuns
eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care
era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul
liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și
era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci,
bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și
probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie
erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva
generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf.
Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).
Parohia nu era utopică,
ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după
cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai
Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și
tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici
remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a
fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu
caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al
culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)
Eu și soția mea
am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei,
de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de
toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător
fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea
colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur;
o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului
actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.
Apoi a
intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu
direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al
consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne
convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă
parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească
și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată;
îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai
mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar
vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea
pentru ea”.
În orice caz,
chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a
Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de
ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în
particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream
să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie
rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența
noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf.
Ecaterina din Alexandria.
La început nu
am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din
campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei
(ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la
noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta
a fost biserica noastră.
Îmi imaginam
că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la
Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice
păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie
s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din
fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva
nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei
convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).
Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.
Dar, cu
aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.
La prohia
misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă
Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John
Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să
ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul
Aidan (Keller) din Austin.
Nu mai trebuie
să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim
capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate
amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey
Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional
de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu
rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil
că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o
mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.
Dar cum e cu
cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub
Arhiepiscopul Elpidofor?
Acum este anul
1055.
Dionysius Redington
Observațiile noastre:
1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.
2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.
3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!
4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.
5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.
6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.
Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?
Implicațiile recunoașterii unui primat în Ortodoxie sunt multe. O dovadă elocventă este situația în care se află Biserica Locală a Ținuturilor Cehe și Slovaciei, care încă suferă de pe urma pretențiilor de supremație a Constantinopolului. Mentalitățile străine de duhul evanghelic aduc o destabilizare imensă în Biserică, ce o afectează de la vlădică până la opincă. Prezentarea de mai jos este un caz ce ar trebui să convingă pe toți că este imperios necesară o soluționare clară a poziției de întâietate a Patriarhiei Ecumenice față de celelalte Biserici Locale. Din nefericire, nu doar autocefalia Bisericii Cehe este afectată de această atitudine autoritară.
În prezent, suntem martorii dorinței Patriarhiei Ecumenice de a influența procesul ecleziastic ce are loc în Ucraina, a cărei Biserică este recunoscută universal drept teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta nu este prima dată când Constantinopolul a încercat să intervină în treburile altor Biserici Autocefale. Acum câțiva ani în urmă, a fost o încercare similară cu privire la Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia.
În rândurile ce urmează,
voi încerca să fac un tablou al situației din punctul de vedere al unui martor
care în toată această perioadă a fost un membru al Sinodului Eparhial al
Episcopiei Ortodoxe de Praga, lucrând în majoritatea timpului în administrația
bisericească. Aș dori să accentuez că vorbesc despre punctul meu de vedere
personal, absolut neoficial și nu vreau să jignesc, să defaim sau să acuz pe
cineva.
Înainte de toate, câteva
cuvinte despre formarea Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe:
Istoria Bisericii noastre Locale
Credința ortodoxă
ne-a fost adusă de Sfinții Chiril și Metodie în 863 de la Constantinopol. În
orice caz, nu a fost vorba să fi trimis un episcop, ci s-a întâmplat că
Biserica a fost întemeiată aici deja în 869, când Sf. Metodie a fost hirotonit
Arhiepiscop de Moravia de către Papa încă ortodox Adrian II al Romei. Astfel,
mama dintâi a Bisericii noastre Locale a fost Biserica Romei. Oricum, având în vedere
intrigile clerului latin și presiunea politică a francilor, după moartea
Arhiepiscopului în 886, ucenicii Sf. Metodie au fost scoși din Moravia. În
ciuda acestui fapt, credința ortodoxă și cultul slav a existat în ținuturile
cehe până la sfârșitul secolului al XI-lea, când, în 1096, Mănăstirea slavă Sázava a fost împrăștiată, unde erau păstrate moaștele
Sfinților Mucenici Boris și Gleb. Ortodoxia a dispărut din ținuturile cehe mai
multe secole…
Abia în 1874 a fost
posibil ca slujbele ortodoxe să reînvie în Praga, în Biserica Sf. Nicolae din piața
Staromestskaya. Preoții care au slujit în această biserică și în alte trei
biserici din orașe-stațiuni din vestul Cehiei au aparținut Bisericii Moscovei.
În același timp, guvernul austriac a refuzat să întemeieze o parohie ortodoxă
în Praga și, din punctul de vedere al înregistrării parohiei, ortodoxia cehă a
aparținut parohiei sârbe din Viena. S-au iscat „tratative ortodoxe” în jurul
bisericii Sf. Nicolae, care au strâns sute de credincioși cehi.
În 1918, după reapariția
Republicii Cehe, o mișcare a început să creeze Biserica Ortodoxă Locală. În
fruntea grupului, care a apărut din tratativele ortodoxe, a fost Arhimandritul
Savatie (Vrabeț). În același timp, în 1920, a fost formată Biserica națională a
Cehoslovaciei, care număra câteva sute de mii de membri și a negociat cu
Biserica Sârbă în privința primirii Ortodoxiei. Într-un final, asociația a
adoptat o cale foarte diferită, liberală. Doar Episcopul Gorazd (Pavlik), hirotonit
în Belgrad, și câteva sute de credincioși au rămas fideli Ortodoxiei.
Comunitatea condusă de el era, bineînțeles, sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe
Sârbe.
Acesta a fost unul
din motivele pentru care Belgradul, în ciuda cererilor repetate ale lui
Savatie, a refuzat nu doar să-l recunoască, ci și să-l hirotonească episcop.
Drept aceea, Savatie s-a îndreptat spre Constantinopol, ca singura scăpare, cu
cererea de a fi hirotonit. Pe 4 martie 1923, Patriarhul Meletie IV al
Constantinopolului nu doar că l-a hirotonit, ci l-a și desemnat Arhiepiscop al
recent înființatei Biserici Ortodoxe a Cehoslovaciei sub jurisdicția
Patriarhiei Ecumenice. După întoarcerea lui acasă, a intervenit o dispută între
Savatie și Gorazd despre cine să conducă Ortodoxia cehă (și moravă), în care,
destul de repede, mulțumită sprijinului majorității credincioșilor, vlădica Gorazd
a fost în stare să obțină victoria. El a fost cel care a creat Biserica din
Republica Cehă și Moravia sub jurisdicția sârbă în perioada interbelică.
Astfel, Biserica Sârbă a devenit a doua Biserică Mamă a Bisericii noastre
Locale. În 1942 vlădica Gorazd a fost condamnat la moarte pentru că ar fi
ajutat rezistența anti-fascistă și a primit cununa muceniciei. Este cinstit ca
Sfânt astăzi.
După înfrângerea sa,
vlădica Savatie s-a retras în singurătate și practic nu a mai participat la
viața Bisericii. A fost închis într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației
și a murit în 1959 în Praga, uitat aproape de toți. Tomosul pentru crearea
Bisericii Autonome a Cehoslovaciei, pe care l-a primit în Constantinopol, a
rămas doar literă moartă.
În timpul ocupației,
Biserica lui Gorazd a fost dizolvată oficial și (din nou) s-a împrăștiat. În
anii grei care au urmat sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica
a reînviat sub jurisdicția Patriarhiei de Moscova, care, într-un final, i-a
acordat autocefalia în 1951, ale cărei teritorii includeau nu doar ținuturile
istorice cehe, unde a activat mai înainte Biserica lui Gorazd, ci și Slovacia.
Astfel, Moscova a devenit a treia Biserică Mamă pentru noi. O problemă aparte a
acelei vremi a fost că Biserica avea atunci câteva sute de mii de membri pe hârtie,
dar marea majoritate a lor era reprezentată de populația uniată, reuniți cu
Ortodoxia în Slovacia de Est. Când activitatea Bisericii Greco-Catolice a
primit permisiunea de a se relua în 1968, atunci doar aproape 100.000 de oameni
au rămas printre membrii Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. În ciuda acestui
fapt, acordarea autocefaliei a făcut posibilă dezvoltarea pe viitor a Bisericii
noastre Ortodoxe Locale.
Emiterea Tomosului de la Constantinopol
Și acum ne mutăm
de la vremurile străvechi la istoria mult mai recentă. Constantinopolul,
bineînțeles, nu a recunoscut niciodată acordarea autocefaliei de către Moscova
Bisericii cehoslovace. După căderea regimului comunist în 1989, Biserica
Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia a început să caute să dreagă relațiile
cu Patriarhia de Constantinopol și să-și câștige recunoașterea autocefaliei.
Aceste eforturi au culminat în 1998 cu publicarea unui Tomos Patriarhal și
Sinodal prin care Constantinopolul recunoștea autocefalia noastră.
Biserica cehoslovacă a
sperat că noul Tomos va aduce o atmosferă de duh frățesc sau, cel puțin,
părintesc și dragoste reciprocă și doar va ratifica situația care deja exista
efectiv de câteva decenii. Probabil că ar fi fost așa dacă Patriarhul de
Constantinopol nu și-ar fi stricat reputația. Biserica a primit un document cu
un conținut complet diferit și răsunător. Iată câteva extrase din Tomos, dar cititorul
poate să-și facă o imagine:
Din introducere
(accentuarea autorului):
Sfânta noastră Biserică a lui Hristos, care are încredințată grija tuturor Bisericilor lui Dumnezeu și care nu lasă niciodată singuri pe vreunul din copiii ei fără protecție și niciodată nu îngăduie nimănui altcuiva să facă ceva ce nu are dreptul să facă și care, ca o Biserică vie – care trăiește viața Vieții de sus, manifestată prin învierea Domnului din morți – purtându-și slujirea, a dat în 1923 cinstea autonomiei prin emiterea unui Tomos Patriarhal și Sinodal Sfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia, care trăiește într-un stat liber, suveran și liber, în ciuda faptului că această Biserică este mică. Din acea vreme până astăzi, Biserica Ortodoxă Locală din Ținuturile Cehe și Slovacia a existat în ciuda unor acțiuni ale ei necanonice, pe care le iertăm în tăcere, știind că orice este făcut necanonic, nu pe baza regulilor și tradițiilor Bisericii Ortodoxe, una, sfântă este lipsit de putere de la sine, este nevalid și nu va fi aprobat nici chiar până la sfârșitul veacurilor.
Astfel, actul
întemeietor al Bisericii Locale ar trebui considerat în viitor că este Tomosul
de la Constantinopol din 1923, care nu a fost niciodată viabil și Biserica nu
s-a bizuit niciodată pe el. toate tradițiile Bisericii lui Gorazd, inclusiv
suferința ei în perioada ocupației naziste și tradițiile ei de după 1945, ar
trebui să fie date uitării. Indiferent ce s-a întâmplat în această perioadă,
totul este necanonic și Constantinopolul poate pune sub semnul întrebării
oricând.
Tomosul continuă mai
departe:
D. Diaconii și preoții sunt sub jurisdicția tribunalelor de nivelul doi, episcopii – sub cele de primul nivel și sunt, potrivit sfintelor canoane, în toate privințele datoriilor lor, sub jurisdicția tribunalelor stabilite canonic, la lucrările cărora sunt invitați, prin înțelegere cu Patriarhul Ecumenic, ierarhi exclusiv din jurisdicția Bisericii Mamă, adică Tronul Ecumenic.
G. Ca semn al unității duhovnicești cu Biserica Mamă, Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia primește Sfântul Mir de la Patriarhia Ecumenică.
H. Prima și cea mai importantă menire a Sfântului Sinod este de a supraveghea curăția credinței ortodoxe și comuniunea în Duhul Sfânt cu Patriarhia Ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe. În același timp, este obligat să apeleze, în eventualitatea unei neglijențe, nu doar la Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, ci la Sinodul mai mare, lărgit, convocat în acest scop prin grija Patriarhiei Ecumenice și prin inițiativa celei din urmă.
I. Cât privește temele generale și chestiunile cu caracter bisericesc, dincolo de posibilitățile Bisericilor Ortodoxe Locale, Preafericitul Arhiepiscop de Praga și a toate Ținuturile Cehe și Slovacia are dreptul, de asemenea, să apeleze la Sfântul nostru Tron Patriarhal Ecumenic, care este în comuniune cu toți episcopii ortodocși, drept învățând cuvântul adevărului. Patriarhia Ecumenică va cere Bisericilor surori opiniile și pozițiile lor.[1]
În principiu, Tomosul dă
independență Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, dar, în
același timp, în cazurile de judecată cu asupra episcopilor și în chestiuni
larg-bisericești o pune în dependență completă față de Patriarhia Ecumenică.
Manifestarea exterioară a acestei situații este obligația de a primi Sfântul Mir
de la Patriarhia Ecumenică.
Astfel, Constantinopolul
a devenit deja a patra Biserică Mamă a noastră. Oricum, Biserica noastră,
independentă până astăzi, care era într-o poziție de a-și rezolva singură
treburile administrative, prin primirea Tomosului a devenit Biserică
subordonată Constantinopolului în chestiuni esențiale și, mai mult, trebuie să
apere interesele și pozițiile Patriarhiei Ecumenice la întrunirile largi
bisericești.
Nu e de mirare că
Biserica noastră nu a știut ce să facă cu Tomosul și nu l-a adoptat niciodată.
Toți, îmi pare, sperau să fie mulțumit Constantinopolul cu emiterea lui și că
în viitor totul va rămâne ca înainte.
Evenimentele din 2013
Cincisprezece ani
după confirmarea autocefaliei în 1998, într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. În
orice caz, cu primul prilej, Patriarhia de Constantinopol s-a dat pe față și a
început să-și ceară drepturile. Această ocazie a intervenit în 2013, după
demisia Mitropolitului Hristofor (Pulec). Au început discuții apoi despre
alegerea noului Arhiepiscop pentru Scaunul vacant de Praga. În ciuda faptului
că, potrivit statutului nostru, la vremea aceea nici Arhiepiscopul de Praga,
nici cel de Prešov nu puteau fi aleși ca Întâistătători ai Bisericii (și, după
o lege nescrisă la vremea aceea, ierarhul slovac [Prešov] era următorul în
ordine), din punctul de vedere al Constantinopolului, doar Arhiepiscopul de
Praga putea fi ales drept cap al întregii Biserici. În acest sens, Patriarhia
de Constantinopol a fost foarte interesată de ocuparea Scaunului de Praga.
În această situație
agravată, unul din posibilii candidați pentru alegerea de Arhiepiscop de Praga
– Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno și Locum
Tenens al Tronului mitropolitan ca fiind ales de Sinodul Bisericii
Ținuturilor Cehe și Slovaciei – a făcut apel la Patriarhia de Constantinopol pentru
ajutor. Intruziunea Constantinopolului în viața Bisericii Ținuturilor Cehe și
Slovaciei datează de la acest moment. Baza pentru negocieri era, bineînțeles, Tomosul
din 1998.
În 19 octombrie 2013, s-a
ținut a doua întrunire eparhială a Episcopiei de Praga, la care trebuia să fie
ales, după prima întâlnire eparhială fără succes, potrivit statutului Bisericii
noastre Ortodoxe Locale, un nou Arhiepiscop de Praga (era necesară o majoritate
de două treimi din delegații prezenți – clerici și mireni aleși după parohii
individuale – pentru alegerea episcopului). Erau doi candidați pentru post: Vlădica
Gheorghe (Stransky) de Košice-Mihalovce și Arhimandritul Dorotei (Raptsun). Reprezentantul
Patriarhiei de Constantinopol, Mitropolitul Emanuel de Franța, a venit la
întâlnire ca oaspete.
Chiar înainte de
alegere, Vlădica Emanuel a cerut cuvântul. Toți din biserică se așteptau la un
salut de încurajare părintească. Dar, în schimb, Mitropolitul a avut unele
cuvinte dure: Patriarhia de Constantinopol nu ar recunoaște alegerea nici unuia
dintre candidații propuși – Vlădica Gheorghe din cauză că apăruseră unele bârfe
despre el online și Păr. Dorotei din cauză că fusese tuns ca monah doar cu o
lună sau două înainte.
Trebuie subliniat că amândoi
candidații fuseseră recunoscuți anterior drept competenți canonic de Sfântul
Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Locale (condus de Mitropolitul interimar
Simeon) și aceasta, bineînțeles, era o condiție necesară pentru nominalizarea
candidaturii lor.
Ca martor al acestor
evenimente, trebuie să adaug faptul că acuzațiile la adresa Vlădicăi Gheorghe (prea
dezgustătoare pentru a scrie despre asta aici) erau publicate pe unul sau două
site-uri care au fost create special în această perioadă de criză bisericească
și autorii lor erau în stare să spună orice. Nu doar eu, ci alții, care-l
cunoșteau personal pe Vlădica Gheorghe, nu au crezut niciodată aceste zvonuri,
care nu aveau nici o urmă de dovezi. În orice caz, în perioada alegerii,
Patriarhia de Constantinopol a considerat aceste motive suficient de
concludente pentru a refuza să-l recunoască pe Vlădica Gheorghe în caz că va fi
ales, fără alte proceduri suplimentare.
Într-adevăr,
Arhimandritul Dorotei fusese tuns ca monah nu cu mult înainte, după divorțul (pe
care Vlădica Emanuel nu l-a indicat ca un punct de restricție), dar vorbim
despre un preot vrednic cu mulți ani de slujire – unul dintre cei mai buni din
eparhia noastră.
Discursul
Mitropolitului Emanuel a șocat total pe delegații prezenți, laici și mireni,
torpilând întreaga adunare. Alegerea a început într-o atmosferă atât de
inadecvată și nici unul dintre candidați nu a primit cele două treimi din
voturi necesare. Toate astea au condus la confuzia ulterioară din Biserica
noastră Locală.
Următoarea intervenție a
Constantinopolului nu a durat mult până să vină. A fost o întâlnire a Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovaciei în Praga, în
decembrie 2013. A fost condusă de Arhiepiscopul Simeon de Olomuc-Brno ca Locum Tenens al Tronului mitropolitan.
Printre membri a fost Arhiepiscopul Rostislav de Prešov, Arhiepiscopul Gheorghe
de Košice-Mihalovce și Episcopul Vicar de Moravia, Ioachim de Hodonin. Scaunul
Arhiepiscopal de Praga era încă vacant.
Vlădica Simeon, ca Locum Tenens, a invitat doi episcopi din
Patriarhia de Constantinopol la întâlnire: Mitropolitul Emanuel, menționat
înainte, și Mitropolitul Arsenie de Austria. Cu ajutorul lor, a încercat să-și
pună în practică planurile. Vlădica Ioachim a primit o notificare scrisă de concediere
și a fost exclus din Sinod, iar Vlădica Gheorghe a fost amenințat cu acțiuni în
judecată bisericească (pentru bârfele menționate anterior de pe internet). Judecata,
dacă ar fi ajuns să fie întreprinsă, s-ar fi ținut fără îndoială în duhul
Tomosului, cu participarea unor judecători din partea Patriarhiei de
Constantinopol.
Dar, în final,
întâlnirea a luat o turnură neașteptată pentru unii. A ajuns Mitropolitul Ilarion,
de la Patriarhia Moscovei, pe care-l invitaseră cei trei episcopi rămași,
conștienți de participarea delegaților de la Constantinopol și în anticiparea a
ceea ce urma să se întâmple. Vlădica Ilarion s-a pus de acord repede cu
reprezentanții Constantinopolului ca nici o parte să nu intervină în întâlnirea
Sinodului și să dea șansa Bisericii noastre autocefale să-și rezolve singură
treburile. Drept rezultat, Arhiepiscopul Simeon a fost scos de pe postul de Locum Tenens de Sinod și a fost ales în
locul său Arhiepiscopul Rostislav de Prešov. În orice caz, Vlădica Simeon nu a
recunoscut că această decizie a fost în acord cu statutul și a continuat să se
prezinte ca Locum Tenens.
S-a adus lumină în rolul
Patriarhiei de Constantinopol, care a intervenit în acest caz la cererea
Arhiepiscopului Simeon, prin scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Vlădica
Simeon din 23/12/2013 (protocol Nr. 1127), care, printre altele, spune
următoarele (sublinierea autorului):
De aceea, Modestia noastră și-a trimis Exarhul, pe Preasfințitul Emanuel de Franța, pe baza unei invitații formale potrivit articolului 9 al Tomosului de autocefalie, exprimată în scrisoarea Preasfinției Voastre din 10 octombrie, cu autoritatea de Locum Tenens, în care îndreptățiți să „se completeze numărul episcopilor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii voastre”, așa încât deciziile adoptate de Sinod să îndeplinească cerințele sfintelor canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe. O astfel de decizie, care privea înlocuirea Scaunului vacant din Praga, ce s-a dovedit ulterior a fi imposibilă, de vreme ce candidații propuși pentru această poziție nu au întrunit cerințele expuse de sfintele canoane, după cum a informat Mitropolitul Emanuel al Franței în lungul și detaliatul său raport.
Frate drag, mărturisim că Biserica mamă a fost dezamăgită de evoluția neașteptată și neadecvată a situației. Cu toate acestea, a continuat să-și arate interesul conștiincios și binevoitor și a răspuns din nou la invitația exprimată în scrisoarea Eminenței Voastre din 22 octombrie 2013 și a trimis, la propunerea și decizia Sinodului, pe frații noștri – ÎPS Mitropolit Emanuel al Franței și Arsenie de Austria – ca observatori și consilieri care au luat parte la întâlnirea Sfântului Sinod al Preasfintei Biserici din Ținuturile Cehe și Slovacia care a avut loc pe 9 decembrie 2013, unde, în timpul sesiunii sinodale, au fost surprinși să afle că reprezentanții Preasfintei Biserici Ruse, care au apărut acolo fără invitație – și suntem interesați pe ce bază canonică (la urma urmei, de ce nu au fost invitați reprezentanți din alte Biserici Ortodoxe?) – despre care ne-au relatat reprezentanții noștri menționați mai sus.
IPS Voastră va fi desigur de acord că aceste evenimente, care nu pot fi descrise altfel, conțin dovada unei funcționări nesănătoase a sistemului sinodal și a unui regim discreționar al Bisericii Ortodoxe Locale autocefale. Acest fapt ridică diferite întrebări printre canoniștii, teologii și ierarhii instruiți și îi duce la concluzia că autocefalia Bisericii voastre Locale trece printr-o criză, întrucât criteriile canonice relevante nu sunt îndeplinite, unul dintre cele mai de bază, concret: abilitatea Bisericii autocefale de a se guverna prin proprii săi ierarhi, care ar trebui să fie maturi și în stare să recunoască în mod canonic pe membrii săi drept egali și, de asemenea, să recunoască pe Întâistătătorul și primul său Ierarh din mijlocul ei. Aceasta aduce Biserica mamă în situația disperată de a căuta alte mijloace de a rezolva această situație ilegală, care are deja loc și crește constant, atât în conformitate cu sfintele canoane, cât i cu tradiția confirmată istoric a Bisericii.
Concluzia logică a
acestei stări de fapt a fost că Patriarhia de Constantinopol nu doar că nu a
recunoscut îndepărtarea Vlădicăi Simeon din poziția sa, ci a continuat să-l
considere Locum Tenens și nici nu a recunoscut alegerea ulterioară a
Arhiepiscopului Rostislav drept Mitropolit, care a avut loc în Sinodul
Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia pe 11 ianuarie 2014 în
Prešov. Toate acestea au condus la o schismă de facto în Biserică ce s-a
împrăștiat în principal în eparhia Olomuc-Brno și, într-un grad mai mic, în
eparhia de Praga.
Într-un final,
Patriarhia de Constantinopol a pus sub semnul întrebării poziția canonică a
Bisericii noastre Locale, nerecunoscând în aprilie alegerea Mitropolitului
Rostislav.
Mesajul oficial al Patriarhiei
de Constantinopol:
Cu privire la Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, Patriarhia Ecumenică a ajuns la o înțelegere astăzi și declară următoarele:
I. Alegerea noului Întâistătător al Bisericii, ca urmare a vacantării Scaunului de Arhiepiscopul Hristofor, a avut loc fără recunoașterea Patriarhiei Ecumenice și a altor Biserici Ortodoxe din cauza recunoașterii unor acțiuni necanonice în ținerea acestei alegeri.
II. Din acest motiv, orice acțiune succesivă susținută de această Biserică, pornind de la ultima alegere a ierarhiei acestei Biserici, este necanonică și nerecunoscută de Patriarhia Ecumenică.
III. Patriarhia Ecumenică, fiind Biserica Mamă a acestei Biserici, este gata să contribuie la rezolvarea situației triste care a apărut acolo și invită toate părțile prezente să continue aceste negocieri cu Biserica Mamă pentru a găsi o rezolvare potrivită și pentru a preveni orice acțiuni care ar putea complica mai departe situația prezentă mai degrabă regretabilă din această Biserică.
Patriarhia Ecumenică, 1 aprilie 2014
Înregistrată de șeful Secretariatului Sfântului Sinod
Patriarhul Bartolomeu
chiar a trimis personal o scrisoare Ministrului Culturii din Republica Cehă
pentru a împiedica statul să-l recunoască pe Arhiepiscopul Ioachim de Praga,
desemnat de Sfântul Sinod. În final, Ministerul nu l-a recunoscut pe Vlădica
Ioachim, provocând prin aceasta probleme imense în Biserică.
Consulatul General al
Republicii Cehe din Istanbul, nr. de înregistrare 336/2014
Ministerul Culturii
CR, nr. de înregistrare 24399/2014
Excelenței Sale
Daniel German, Ministrul Culturii din Republica Cehă
Excelența Voastră,
Cu un sentiment de adâncă tristețe și de mare îngrijorare, Vă adresăm acest mesaj patriarhal și am dori să vă informăm confidențial despre situația tristă în care Biserica noastră fiică, Biserica Ortodoxă autocefală din Ținuturile Cehe și Slovacia, se găsește, prin care este amenințată canonicitatea Ortodoxiei din ținutul Vostru și frica teribilă de schismă a devenit o realitate palpabilă.
…
Drept aceea, noi, ca membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, am emis comunicatul atașat din 1 aprilie 2014, care spune că Primul Tron al Bisericii Ortodoxe, care este și Biserica Bisericii Locale de aici, împreună cu zece alte Biserici Ortodoxe autocefale canonice, în afară de Patriarhiile Moscovei și Antiohiei și Biserica Ortodoxă a Poloniei, nu recunoaște pe „Întâistătătorul” nou ales din cauza acțiunilor necanonice din timpul alegerii sale. Drept aceea, nu recunoaștem acțiunile pe care Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehe și Slovacia le numește „canonice”. Am dori să remarcăm faptul că „Întâistătătorul” zisei Biserici nu a fost invitat la Sinaxa capilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lui martie. Excluderea sa din Sinaxă ilustrează evident seriozitatea întregii afaceri, de vreme ce „Întâistătătorul” este prin aceasta izolat de restul lumii ortodoxe.
…
Aceste acțiuni necanonice și imorale din partea ierarhilor Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, care-i guvernează astăzi treburile, au întristat profund Patriarhia Ecumenică și pe noi personal. Iresponsabilitatea, lipsa de cugetare și lipsa de prudență și moralitate bisericească în administrarea unei Biserici Locale strică unitatea întregii Biserici Ortodoxe. În ciuda faptului că provoacă durere, Patriarhia Ecumenică va considera necanonice viitoarele acțiuni ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia până la găsirea unei rezolvări canonice. Credem că organismele civile ale țării Voastre vor luat în considerare această situație când va luat decizii cu privire la recunoașterea organismelor bisericești de către stat.
Schisma din Biserica Ceho-Slovacă
(care a fost cauzată în mare parte de acțiunile Patriarhiei de Constantinopol)
au dat acelei Patriarhii prilejul de a acționa ca un judecător între cele două
părți. A avut loc un număr de negocieri de-a lungul timpului, la care
Patriarhul Bartolomeu și ierarhii săi au acționat, în principiu, ca judecători.
Este o evidență faptul că partida reprezentată de Mitropolitul Rostislav, inclusiv
majoritatea Bisericii noastre Locale, nu a fost niciodată de acord cu această
ambiție a Constantinopolului; în orice caz, a luat parte la negocieri, depunând
toate eforturile pentru a atinge un armistițiu și unificare și pentru a apăra
autocefalia noastră printr-o poziție clară.
Primele negocieri s-au
ținut la 1 martie 2014 în Constantinopol, fără rezultat. Unele modificări au
apărut în perioada următoare printre care cea mai importantă a fost excluderea
Vlădicăi Ioachim din Scaunul de Praga, cu alegerea ulterioară a Starețului
Mihail (Dandar) în acest scaun. A fost recunoscut de stat. Oricum, aceasta nu a
rezolvat problema schismei bisericești din Biserica noastră Locală.
Relația cu
Constantinopolul s-a deteriorat chiar mai tare după ce au intrat în posesia
unor înregistrări în secret ale unor declarații neprotocolare ale
Mitropolitului Rostislav, aruncate în înfierbântarea indignării la o întâlnire
neoficială, pe seama Patriarhiei de Constantinopol. Pe 25 august 2015
Patriarhul Bartolomeu a trimis o scrisoare „către Secretariatul Central al
Sfintei Biserici Ortodoxe autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia” (nr. de protocol
836), în care, printre altele, scrie:
De aceea vă aduc în atenție astăzi evenimentele menționate mai sus, despre care au fost informate și Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, că Patriarhia Ecumenică nu mai poate arăta milostivire (iconomie) bisericească în rezolvarea chestiunilor care s-au adunat în Biserica Ținuturilor Cehe și Slovaciei, cu privire la alegerea Întâistătătorului ei. Drept aceea, cerem urgent ca Sfântul Sinod să convoace o întrunire a clericilor și laicilor Bisericii Ortodoxe autocefale unite din Ținuturile Cehe și Slovacia, conștientă de distrugerea spre care o îndreaptă cârmaciul Bisericii lor Locale, astfel încât să reconsidere în general problema în lumina anulării (terminării validității) alegerii – fără succes, necanonice și nerecunoscute de întreaga lume ortodoxă – a Mitropolitului Rostislav menționat mai sus în postul de Întâistătător al acestei Biserici și să treacă la alegerea unui nou Întâistătător în conformitate cu decretele Tomosului Patriarhal din 1998 și cu statutul existent al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia. (Nota autorului: Deși documentul vorbește despre „Mitropolitul” Rostislav, potrivit terminologiei grecești, are în minte titlul de Episcop de Prešov, în orice caz, nu de cap al întregii Biserici Locale).
Se părea că orice cale
spre un armistițiu era blocată, după cum scria Patriarhul Bartolomeu în
scrisoarea sa. În orice caz, în această perioadă au atins apogeul discuțiile
inter-bisericești din ajunul Marelui Sinod Pan-Ortodox din Creta.
Neparticiparea uneia din Bisericile Locale la discuții ar fi putut complica
pregătirea lui. Biserica Ortodoxă Rusă a adoptat o poziție clară în vremea
aceea, că Sinodul nu putea să fie ținut fără participarea vreuneia din
Bisericile Ortodoxe Locale. În final, Constantinopolul a decis să dea un pas
înapoi cumva de la declarațiile sale radicale și a promis să aplaneze pașnic
chestiunea.
În această privință,
următoarea întâlnire a ambelor părți a fost ținută în Constantinopol pe 12
ianuarie 2016, unde au ajuns în sfârșit la o înțelegere, care este compromisul
actual, dar în perspectiva viitorului ar putea fi o victorie a Patriarhiei de
Constantinopol. Protocolul negocierilor este dat mai jos (accentuarea
autorului):
Practikon (Protocolul
întâlnirii)
Pe 12 ianuarie 2016, la Patriarhie, sub președinția IPS Mitropolit Ioan de Pergam și cu participarea IPS Mitropolit Maxim de Silivria și a Arhimandritului Bartolomeu (Samaras), Secretarul General al Sfântului Sinod, s-a ținut o întâlnire a comisiei speciale, care s-a întâlnit separat cu fiecare parte separat la instrucțiunile Sinodului și apoi cu cele două delegații autorizate ale părților aflate în conflict ale Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, conduse de IPS Arhiepiscop Mihail de Praga[2], reprezentantul IPS Arhiepiscop Simeon de Olomuc-Brno, și IPS Arhiepiscop Gheorghe de Košice-Mihalovce, reprezentantul IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov. Scopul întâlnirii a fost de a găsi o soluție la problemele care necăjesc această Biserică în recunoașterea alegerii anterioare a IPS Rostislav ca Mitropolit al ei, care, pentru motive canonice bine cunoscute, nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și alte Biserici Ortodoxe, precum și de prima din părțile conflictuale menționate mai sus, care a informat Patriarhia Ecumenică despre ea.
După un schimb de opinii între membrii Comisiei Patriarhale și delegațiile menționate mai sus, s-a decis că, pe baza iconomiei, recunoașterea alegerii IPS Rostislav de Prešov ca Întâistătător al acestei Biserici este posibilă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
1. IPS Arhiepiscop Rostislav de Prešov va cere public iertare pentru remarcile indecente și insultătoare făcute la adresa Patriarhiei Ecumenice – Biserica mamă a Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia, de la care a primit credința creștină și față de persoana onorabilă a Patriarhului Ecumenic și față de Bisericile Ortodoxe vorbitoare de limba greacă.
2.Ambele părți aflate în conflict ale Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia consideră că doar Tomosul Patriarhal și Sinodal emis în 1998 de Patriarhia Ecumenică este valid cu privire la declararea și binecuvântarea autocefaliei acestei Biserici (nr. de protocol 1058, 27 august 1998).
3.Va fi creată comisie comună a delegațiilor Patriarhiei Ecumenice și a Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia (cu participarea reprezentanților ambelor părți separate de până acum), a cărei sarcină va fi să adapteze articolele Statutului în conformitate cu prevederile Tomosului Patriarhal și Sinodal menționat mai sus, emis în 1998, și să impementeze în Statut Tomosul, documentul fondator al Bisericii autocefale din Ținuturile Cehe și Slovacia, și să revizuiască în general Statutul pe baza sfintelor canoane, cu scopul de a asigura unitatea și o viață normală ecleziastică în această Biserică.
4. IPS Mitropolit Simeon de Olomuc-Brno va fi recunoscut legal drept Mitropolitul canonic al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, exercitându-și liber toate drepturile în eparhia sa și în Sfântul Sinod al Bisericii din Ținuturile Cehe și Slovacia, care decurg din sfintele canoane și din Statutul acestei Biserici.
5. Pe baza iconomiei, prin crearea unui precedent canonic, Ieromonahul Mihail (Dandar) și Arhimandritul Isaia (Slaninka) vor fi recunoscuți drept ierarhi canonici, primul ca Arhiepiscop de Praga și ultimul ca Episcop Vicar pentru Mitropolitul de Olomuc-Brno, cu titlul de Episcop de Šumperk.
6. Ambele grupări își asumă datoria în fața lui Dumnezeu și a Bisericii mamă să respecte și să urmeze cele declarate mai sus fără abatere, să respecte poziția și slujirea în Biserică a tuturor clericilor și monahilor ce aparțin ambelor părți menționate anterior, fără să facă pași care ar putea încălca mai departe unitatea Bisericii Ortodoxe din Ținuturile Cehe și Slovacia și să restabilească clerul și monahii concediați în perioada conflictului de pe pozițiile anterioare.
Mulțumită acestui
compromis, Constantinopolul a recunoscut pe Mitropolitul Rostislav ca
Întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Ținuturilor Cehe și Slovacia și a fost în
stare să ia parte imediat la întâlnirea din ajunul Sinaxei care, la invitația
Patriarhului Bartolomeu, a avut loc în Elveția, la Chambésy, pe 21-28 ianuarie
2016. O delegație din partea Bisericii noastre Locale a luat parte ulterior la
Sinodul Pan-Ortodox din Creta.
Datorită acesteia, a
fost posibilă calmarea schismei în Biserica noastră, deși o neînțelegere
continuă încă și în eparhia de Olomuc-Brno există preoți care au fost alungați
din slujirea lor pentru loialitatea față de Sfântul Sinod, care, contrar
înțelegerilor, nu au fost primiți înapoi în slujirea lor. Același lucru este
valabil pentru obștea de surori a Mănăstirii din Vilémov.
Principalul lucru pe
care a reușit să-l câștige Constantinopolul a fost înțelegerea asupra
armonizării prevederilor din Tomosul din 1998 cu Statutul Bisericii Ortodoxe
din Ținuturile Cehe și Slovacia. Proiectul de a încorpora Tomosul a fost
aprobat la întâlnirea comună din Constantinopol din 14 aprilie 2016. Acum, în
spiritul Tomosului, Biserica noastră autocefală este obligată să ceară punctul
de vedere al Constantinopolului pe o serie de chestiuni, procesele asupra
episcopilor trebuie să se deruleze cu participarea ierarhilor
Constantinopolului și episcopii pot face apel la Constantinopol. Unele
prevederi asigură posibilitatea, în situația unei probleme în Biserica Locală,
ca Patriarhia Ecumenică să intervină activ în viața Bisericii Locale.
Autocefalia Bisericii noastre a devenit în mare parte doar o iluzie. Doar
Consiliul întregii Biserici Ceho-Slovace, condus de Sfântul Sinod poate aproba
amendamentele la Statut, dar Consiliul nici măcar nu s-a întrunit de atunci și
nici nu sunt planuri să fie convocat. Din 2016, foarte puțin s-a făcut cu
privire la armonizarea dintre Tomos și Statut.
În concluzie, cu
permisiunea dumneavoastră, îmi permit să recapitulez rezultatele, care nu
pretind să fie obiective.
În primul rând, în 1998,
Patriarhia de Constantinopol a profitat de situația când Biserica Ortodoxă din
Ținuturile Cehe și Slovacia a venit la ea cu smerenie și dragoste, sperând să
rezolve dezacordul ei canonic și a cerut recunoașterea
autocefaliei ei. Patriarhia i-a dat un Tomos care, oricum, sub acoperirea
independenței, a urma să conducă la subjugarea Bisericii noastre Locale față de
Constantinopol. Cred și sper că Patriarhia de Constantinopol a fost condusă
atunci doar de grija și protecția tinerei și relativ micii Biserici din fosta
Cehoslovacie. Biserica noastră nu a aprobat acest Tomos și nu l-a pus în acord
cu Statutul deoarece știa foarte bine că ar însemna pierderea independenței și
negarea tradiției ei existente, creată de Sfântul Nou Mucenic Gorazd.
Într-un moment de
confuzie după demiterea Mitropolitului Hristofor în 2013, Constantinopolul a
avut prilejul să introducă prevederile Tomosului său în Statutul Bisericii
noastre Locale prin care dobândea controlul asupra ei. Și, chiar dacă în acest
caz era condusă de intenții bune, apoi totul s-a întâmplat într-un sens cu
totul opus. Dezbinarea Bisericii noastre Locale a intervenit când într-adevăr dușmanii omului vor fi casnicii lui (Mt.
10:36). Biserica noastră va purta consecințele acestei schisme multe decenii.
Dacă Patriarhiei de Constantinopol i-a păsat cu adevărat de Biserica noastră
Locală cu intenții bune, atunci în acest timp eforturile ei au dat greș. Dacă a
căutat altceva, ceea ce este foarte posibil, atunci a reușit cu prețul prăbușirii
uneia dintre Bisericile Locale. Fie să întregească fiecare tabloul pentru sine însuși
cu ajutorul lui Dumnezeu cum a fost în realitate.
Dacă au rănit pe cineva cuvintele
mele, îmi cer iertare dinainte. Îmi păstrez respectul pentru orice persoană și creștin
ortodox și, mai presus de toate, față de cinstiții episcopi care poartă sarcina
slujirii pastorale încredințată lor de Domnul Iisus Hristos.
Doctor în Teologie, Jakub Jiří Jukl Membru al Sinodului Eparhial din Praga Tradus în engleză de Jesse Dominick, apoi în românește de Ierom. Lavrentie Carp
„Biserica Ortodoxă Rusă, în persoana Patriarhului
Alexei al Moscovei și a toată Rusia și întregul Sfânt Sinod al Episcopilor, pe
considerentul petiției Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia,
acordă acestei Biserici, care a fost până acum Exarhat al Patriarhiei Moscovei,
autocefalie.
Cu o singură inimă, Biserica Ortodoxă Rusă se
roagă Păstorului ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, să acorde binecuvântarea
Sa dumnezeiască surorii mai tinere în familia Bisericilor Ortodoxe autocefale,
Biserica Cehoslovaciei, și să o încununeze cu slavă veșnică.
ALEXEI, PATRIARH AL MOSCOVEI ȘI A TOATĂ RUSIA
11.23.1951” – Trad.
[2] Aici și mai departe traducem titlurile
potrivit obiceiului cehoslovac, care diferă de originalul grec deoarece în
Grecia capul unei Biserici Locale este „Arhiepiscopul” și episcopul conducător
al fiecărei localități este un „Mitropolit”.
Într-un interviu acordat Marinei Zioziu pentru ziarul grecesc Ethnos, Patriarhul-Papă al Alexandriei, Teodor al II-lea, și-a exprimat părerea despre situația din Ucraina și a dat detalii, printre altele, despre acțiunile care sunt întreprinse pentru rezolvarea conflictului. Iată ce a afirmat pe această temă:
„Pe 18 aprilie v-ați întâlnit în Cipru cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei, Ierusalimului și Ciprului la convocarea Arhiepiscopului Ciprului, Hrisostom. Una din temele pe care le-ați discutat a fost și autocefalia în Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Puteți să împărtășiți cu noi gândurile și poziția pe care o va ține Arhiepiscopia Alexandriei pe această chestiune?
M-am născut în Grecia, în Creta, respect și iubesc pe Sanctitatea Sa, Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu pentru că mi-a făcut cunoștință cu Criticopulos (fotbalist grec, n.n.) în Spili în 1978 și în principal marele dar pe care mi l-a făcut la Marele Sinod din Creta a fost să vină să vadă în Micrasiatissa pe mama mea acasă.
Am trăit în Ucraina, am trăit durerea și schisma Bisericii din Ucraina. Totuși știu foarte bine și Biserica Rusă pentru că am trăit în sânul ei zece ani întregi și Patriarhia Alexandriei legături emoționante cu ea.
Dacă există mănăstirile noastre, bisericile noastre, este prin rublele pe care le-au dat țarii Rusiei în epoca aceea.
Toate au fost înnoite cu banii marilor boieri din pământul rusesc. Legăturile Patriarhiei Alexandriei cu Biserica Rusă sunt mari și nu pot fi stinse.
Totuși avem aproape de noi această uriașă problemă a autocefaliei, care a fost cedată și avea dreptul să o cedeze Patriarhul Ecumenic Bartolomeu.
Desigur, nu avem nici o obiecție să ia autocefalie orice Biserică. Cu toate acestea, ceea ce a scindat Bisericile sunt oamenii care au luat autocefalia și vedem acum că deja Filaret (Patriarhul onorific de Kiev) convoacă Sinod pentru ca să anuleze deciziile Consiliului Unirii.
Deci astfel am zis cei trei Întâistătători cu pricepere și rugăciune către fratele nostru, Arhiepiscopul de Cipru, care a făcut deja o călătorie în Ungaria, Serbia, România și a vorbit cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe despre situația bisericească din Ucraina să se întâlnească cu Patriarhul Ecumenic. Arhiepiscopul de Cipru este un ierarh înțelept, are bunătate și iubește Biserica.
Există soluții pentru toate problemele. Patriarhul nostru Ecumenic Bartolomeu este Patriarhul romeității, pe care îl cinstim toți și-l iubim. Nu uităm că subiectul acesta nu este dogmatic. În chestiunea autocefaliei există soluție.
Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.
Arhiepiscopul Ciprului va stărui să ceară din partea Sanctității Sale să întâi o întâlnire între Patriarhul Ecumenic și Patriarhul Moscovei, pentru că pe cei doi Întâistătători îi leagă o prietenie adâncă și după aceea vom face o întâlnire neoficială toți Întâistătătorii ca fie acceptat de toți ceea ce va reieși. Epoca noastră are atâtea probleme și nu ne permitem luxul să fim scindați.
Arhiepiscopul Ciprului va face acest efort, în timp ce ne vom găsi din nou în scurt timp la Nicosia împreună cu Întâistătătorii Bisericilor Antiohiei și Ierusalimului. Pentru noi, Patriarhiile străvechi de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, Biserica Ciprului a fost un punct de referință.
Arhiepiscopul Hrisostom de Cipru ne-a dat metoace, biserici și locuri ca să avem fiecare o delegație și să putem să ne întâlnim. Cred că se poate găsi soluție. Pur și simplu să lase fiecare cele personale de-o parte și să vedem dincolo de toate interesul Bisericii.
Nota noastră: Declarațiile din acest interviu sunt foarte interesante și descoperă o perspectivă neașteptată. Deși există o străduință în sensul rezolvării schismei din Ucraina, Întâistătătorii implicați (din Cipru, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) par să aibă un rol de arbitri pe criteriul unei păci lumești, nu duhovnicești. Se observă un stil de negociere, nu de rezolvare după voia lui Dumnezeu și după normele canonice ale Bisericii.
O importanță foarte mare, de altfel chiar subliniată, o joacă apartenența etnică, nu bisericească. Patriarhii greci se vor susține între ei. Desigur, asta rămâne de văzut până la capăt, pentru că măcar este invocată greșeala de a fi acordată autocefalia unor schismatici.
Dacă se va ajunge la un compromis în care Constantinpolul să iasă basma curată și recunoscut ca primat al Ortodoxiei, este posibil ca problema ucraineană să ducă la o problemă majoră, similară cu cea din Creta, adică acceptarea papismului de nuanță orientală.
Deși popoarele slave (rușii, sârbii și bulgarii) este posibil să se coalizeze tot pe criterii etnice, totuși au argumente canonice solide. Unul dintre ele este acela că Georgiei i-a fost acordat statutul de Patriarhie de către Antiohia, după cum menționează canonistul Balsamon (sec. XI). Acest fapt anulează efectiv primatul pretins al Constantinopolului în Ortodoxie și dreptul exclusiv de a recunoaște drept autocefale Bisericile Locale.
Din păcate, credința ortodoxă ajunge tot mai mult o religie pământească, la discreția influenței puternicilor pământului. Mai există și teologi care țin mai mult la Hristos decât la naționalitate, cum ar fi Protopr. Prof. Teodor Zisis și Protopr. Nicoale Manolis, care vor organiza o manifestare cu tema: Autocefalia ucraineană și noua ecleziologie a Fanarului. În afara celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari în Creta, ar fi de remarcat poziția a 12 Chilii din Sfântul Munte în apărarea Bisericii de intruziunea Constantinopolului. În rest, tot mai puține voci care au curajul mărturisirii și care să favorizeze prin pozițiile lor luarea unor decizii corecte.
Biserica Rusă devine tot mai izolată și atacată de puterile politice din cauza apărării dreptei credințe. Probabil nu atât conducătorii ei oficiali, sinodalii, au acest merit, cât evlavia poporului de rând. Ierarhii ruși sunt la fel de implicați în manifestări ecumeniste și în ambiții de putere ca și ceilalți. În schimb, credința oamenilor de rând este cea care nu îngăduie trădări mari. Din acest exemplu ar trebui să învățăm toți că este importantă atitudinea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi sau ni s-ar părea că suntem.
Într-un articol recent, intitulat Bisericile autocefale
și regimul «Pentarhiei», IPS Ierotheos se ocupă din nou de partea teologică
a schismei din Ucraina. De altfel, chiar este o chestiune importantă, care
provoacă uimire. Însă mirarea și mai mare este că Mitropolitul face apologia
acțiunilor întreprinse de Patriarhia Ecumenică și afirmă că aceasta are un rol
central în raport cu celelalte Biserici Locale, având un statut de primat și
Biserică mamă, rol preluat după căderea Romei.
Partea interesantă este că poziția sa este una veche de cel puțin 17 ani, nu una de moment. Dovada constă în republicarea unui capitol, al cărui titlu este tocmai cel al articolului său, dintr-o carte din 2002 în care trata acest subiect. Așadar viziunea IPS Sale a fost exprimată chiar într-o perioadă grea a relațiilor dintre Patriarhia de Constantinopol și Biserica Greciei (după cum afirmă), când a scris și cartea Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.
Ca un rezumat la textul acela vechi, la final
exprimă o serie de concluzii pe care le redăm în românește aici:
„Prima concluzie. Părinții Bisericii au reunit la Sinoadele Ecumenice, prin sfintele canoane, unitatea văzută a Bisericii, așa încât ea să fie una, sfântă, apostolică și catolică/sobornicească.
Astfel, a existat o dezvoltare și evoluție de la primele Biserici apostolice a organizării sistemului bisericesc, încât Părinții să treacă de la sistemul mitropolitan șa «prerogativele supra-mitropolitane», în continuare la sistemul patriarhal și în final la regimul Pentarhiei (cinci conduceri) Tronurilor.
A doua. Regimul sacru al Pentarhiei nu a funcționat în primul mileniu ca cinci capete independente, ca niște «căpitănii sau stăpâniri bisericești străine între ele» (Panaghiotis Trembelas), nici ca niște «kefalarhii (capi-conducători)» (Olivier Clement), ci «ca cele cinci simțuri ale unui cap numerotate, dar nu separate» (Balsamon), de vreme ce unul este capul Bisericii, Hristos. Termenul de Biserici Autocefale trebuie să fie înțeles ca Biserici auto administrate, și nu ca Biserici independente de toată Biserica. Primul tron era al vechii Rome și privilegii egale de cinste avea tronul Noii Rome – Constantinopolul.
A treia. Din sec. al XI-lea (1009), când Biserica Vechii Rome s-a îndepărtat de «Pentarhie», Biserica a funcționat ca tetrarhie (patru conduceri), când Biserica Noii Rome – Constantinopolul a devenit Biserică primă și a avut toate competențele Vechii Rome.
Episcopul Noii Rome și Patriarh Ecumenic a câștigat o vrednicie și o cinste deosebită pe parcursul împărăției romeice, dar și în perioada turcească, în sistemul etnarhiei (conducerii de nație) pe care a stabilit-o Mahomed Cuceritorul. Aceasta a influențat și modul în care a funcționat tetrarhia Tronurilor din Răsărit împreună cu Biserica Autocefală din Cipru.
A patra. Patriarhul Ecumenic a dat în sec. al XVI-lea (1589) vrednicia de Patriarhie Mitropoliei Moscovei și acest fapt a fost recunoscut de restul Patriarhilor din Răsărit (1590 și 1593). De asemenea, Patriarhul Ecumenic a acordat el singur mai apoi vrednicia și cinstea de Autocefalie și Patriarhie diferitor Biserici Locale și au fost recunoscute firește în practică de toate Bisericile pentru că toți Întâistătătorii participă la dumnezeieștile Liturghii și Sinoade, cu unele excepții.
A cincea. Biserica Moscovei, prin teoria «celei de a treia Rome», pe care a cultivat-o și a dezvoltat-o din sec. al XV-lea până astăzi, nu numai că subminează poziția Patriarhiei Ecumenice ca Prima în sistemul canonic al organizării Bisericii Ortodoxe, ci se auto propune în practică drept prima Biserică în putere și tărie, după cum se vede clar pe tema Ucrainei.
Dacă adaugă cineva că din sec. al XIX-lea încoace a fost dezvoltată o teologie deosebită, conform căreia teologia rusă este mai înaltă decât teologia patristică de până în sec. al XVIII-lea și decât teologia scolastică din secolele XI-XIII, atunci va pricepe bine că tema despre «a treia Romă» nu are substrat doar geopolitic, ci și bază teologică post-patristică.”
Desigur că textul său este mai elaborat decât
aceste concluzii, dar nu și cu argumente puternice. În fapt, nu sunt aduse
dovezi patristice aproape deloc, ci sunt citate teorii ale unor teologi
moderni, fără documentare istorică măcar. Unii dintre acești teoreticieni luați
de buni de către Mitr. Ierotheos, cum ar fi Mitr. Maxim al Sardelor, au primit o
critică solidă din partea unor teologi neutri. Iar alte teorii cu privire la sistemul mitropolitan și patriarhal, care ar
fi evoluat în timp, nu au acoperire istorică evidentă. În acest context, este greu
de evitat acuzația de bază post-patristică a teoriei pe care o susține chiar
IPS Sa.
Poate fi dat și un exemplu elocvent că viziunea
propusă de Mitr. Ierotheos este contrazisă de teologia patristică. Astfel,
înțelesul de Biserici independente a existat în Ortodoxie, după cum apare chiar
în Enciclica Patriarhilor din 1848,
în care se vorbește despre independența (ἀνεξαρτησία) Bisericilor: „Sinodul al IV-lea Ecumenic, pentru
a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea Ecumenic
(can. 8)…” (cap. 13). Așadar viziunea actuală a Patriarhiei Ecumenice nu este
mai veche de un secol și jumătate, când susținea tocmai contrariul.
Mai trebuie menționat că, într-adevăr, viziunea
Mitropolitului de Nafpaktos nu a fost ascunsă publicului românesc. Ea a
fost promovată încă din anul 2014 pe portalul Mănăstirii Vatopedi în limba
română în articolul Primatul
Patriarhiei Ecumenice, unde poate fi consultată mai pe larg.
Se pare că teologia ortodoxă este foarte încercată
în aceste vremuri, cu multe conflicte nerezolvate, chiar și cu implicații
politice, cum este situația din Ucraina, ca să nu mai pomenim de hotărârile
neelucidate nici până acum ale Sinodului din Creta.